CORNELIU BENŢE

ASIGURĂRI COMERCIALE

Oradea

1
 2011

2
 INTRODUCERE

În contextul economiei de piaţă, asigurările constituie o ramură de activitate,

un sector al serviciilor, cu multiple valenţe. Dincolo de rolul fundamental al acestora
- de protejare a bunurilor şi persoanelor împotriva diferitelor riscuri – acestea
îndeplinesc o serie de alte funcţiuni economice, cum ar fi: contribuţia la crearea
produsului intern brut, participarea în calitate de ofertant pe piaţa capitalului de
împrumut, realizarea de plasamente de resurse în investiţii sau pe piaţa înscrisurilor
de valoare.
Obligate să acţioneze într-un cadru legislativ marcat de neconcordanţe
semnificative faţă de sistemul internaţional, societăţile de asigurare au trebuit să
rezolve atât probleme aferente câştigării sectoarelor de piaţă, cât şi cele generate de
fructificarea prudentă, în condiţiile unei pieţe de capital puţin dezvoltate şi instabile,
a resurselor atrase.
Una din soluţiile care se întrevăd pentru alinierea rapidă a industrie
româneşti a asigurărilor la standardele internaţionale o reprezintă importul de
informaţi şi know-how din ţările cu experienţă vastă în domeniu. Un rol deosebit în
acest sens îl are literatura de specialitate.

Autorul

3
4
 CUPRINS:
Pagina
SECŢIUNEA 1: TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA ASIGURĂRILOR……………………………..
9
CAPITOLUL 1: COORDONATE ISTORICE ŞI TEORETICE ALE ASIGURĂRILOR…………..
9
1.1: Repere istorice…………………………………………………………………………………………. 9
1.2: Conceptul de asigurare şi necesitatea asigurării……………………………………………………….. 13
1.3: Modalităţi de protecţie a oamenilor şi a bunurilor împotriva forţelor distructive ale naturii şi a
accidentelor…………………………………………………………………………………………………. 15
1.4:Principalele tipuri de fonduri de asigurare……………………………………………………………… 15
1.5: Mutaţii intervenite în sistemul asigurărilor din ţara noastră în etapa tranziţiei la economia de piaţă… 16
1.6:Funcţiile asigurărilor..................................……………………………………………………………... 17

CAPITOLUL 2: ELEMENTELE ASIGURĂRII ŞI CONTRACTUL DE ASIGURARE …………... 19

2.1: Elementele asigurării…………………………………………………………………………………... 19
2.2: Contractul de asigurare………………………………………………………………………………… 22
2.2.1: Definirea şi elementele contractului de asigurare…………………………………………………… 22
2.2.2: Părţile contractului de asigurare………………………………….…………………………………… 23
2.2.3: Condiţiile de validitate ale contractului de asigurare…………….………………………………… 24
2.2.4: Încheierea contractului de asigurare………………………………………………………………….. 24
2.2.4.1:Declaraţia (cererea) de asigurare…………………………………………………………. 24
2.2.4.2: Analiza declaraţiei de risc……………………………………………………………….. 24
2.2.4.3: Obligaţia asigurătorului de a încheia contractul………………………………………… 25
2.2.4.4: Momentul încheierii contractului……………………………………………………….. 25
2.2.4.5: Conţinutul contractului………………………………………………………………….. 25
2.2.4.6: Durata contractului………………………………………………………………………. 25
2.2.4.7: Proba contractului……………………………………………………………………….. 25
2.2.5: Drepturile şi obligaţiile părţilor până la ivirea evenimentului asigurat…………………………. 26
2.2.6: Drepturile şi obligaţiile părţilor după producerea evenimentului………………………………… 26
2.2.7: Încetarea contractului de asigurare…………………………………………………………………… 27

CAPITOLUL 3: REGIMUL JURIDIC AL ASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA………………………. 29

3.1: Istoricul legislaţiei în domeniul asigurărilor obligatorii………………………………………………. 29
3.2: Istoricul legislaţiei pentru asigurările facultative……………………………………………………… 29
3.3: Legislaţia asigurărilor româneşti în procesul tranziţiei la economia de piaţă…………………………. 31
3.4: Legislaţia asigurărilor din ţara noastră în comparaţie cu legislaţia internaţională……………………. 31
3.5: Legislaţia internă şi internaţională a asigurărilor şi reasigurărilor…………………………………….. 32
3.5.1:Legislaţia internă a asigurărilor şi reasigurărilor…………………………………………………… 32
3.5.2: Legislaţia internaţională asigurărilor şi reasigurărilor……………………………………………. 33

CAPITOLUL 4: PIAŢA ASIGURĂRILOR ……………………………………………………………. 34

4.1:Caracteristicile pieţei asigurărilor………………………………………………………………………. 34
4.2: Dimensiunea şi structura pieţei asigurărilor în ţara noastră……………………………………………. 36

CAPITOLUL 5: ORGANIZAREA ŞI AUTORIZAREA SOCIETĂŢILOR DE ASIGURĂRI….. 39

5.1: Organizarea societăţilor de asigurări…………………………………………………………………. 39
5.2: Metodologia de calcul şi de evidenţă a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurări
generale……………………………………………………………………………………………………... 42
5.2.1.Estimarea rezervelor totale 44
5.2.1.1.Metoda Chain – Ladder de baza – metoda de estimare a rezervelor pentru daunele
nelichidate 44
5.2.1.2.Metoda Chain Ladder cu inflaţie 46
5.2.1.3. Metoda costului mediu per dauna 51
5.2.2.Rezerva de daune neavizate 54
5.2.3.Rezerva de egalizare 55
5
5.3: Categoriile de active admise să reprezinte rezervele tehnice ale asigurătorului care practică
asigurări generale, regulile de dispersare a plasamentelor şi coeficientul de lichiditate…………………… 45
5.3.1: Evaluarea activelor admise să reprezinte rezervele tehnice……….………………………………. 45
5.3.2: Dispersarea plasamentelor……………………………………………………………………………... 45
5.3.3: Coeficientul de lichiditate………………………………………………………………………………. 47
5.4 Solvabilitatea societăţilor de asigurare.................................................................................................... 58
5.4.1. Determinarea marjei de solvabilitate......................................................................................... 58
5.4.2.Insolvabilitatea asigurătorului şi administratorul special........................................................... 59
5.4.3. Gradul de solvabilitate al societăţilorde asigurare autorizate în România............................... 60
5.4.4. Perspective privind regimul de solvabilitate............................................................................... 61

SECŢIUNEA A 2-A: ASIGURĂRI GENERALE………………………….............…………. 63

63
CAPITOLUL 1: CONSIDERAŢII PRIVIND ASIGURĂRILE GENERALE………………………...
1.1: Interesul asigurat……………………………………………………………………………………….. 63
1.2: Perioada de asigurare………………………………………………………..………………………… 64
1.3: Începerea şi încetarea răspunderii asigurătorului ……………………………..………………………. 64
1.4: Riscul asigurat…………………………………………………………………………………………. 64
1.5: Suma asigurată………………………………………………………………………………………… 65
1.6: Prima de asigurare……………………………………………………………………………………... 65
1.7: Obligaţiile asiguratului ………………………………………………………………………………... 68
1.8: Constatarea şi evaluarea daunei. Stabilirea despăgubirii ……………………………………………… 68

CAPITOLUL 2: ASIGURAREA MARITIMĂ…………….…………………………………………… 71

2.1. Riscurile maritime………………………………………………..…………………………………….. 71
2.2: Avariile şi clasificarea lor………………………………………..…………………………………….. 72
2.3. Asigurarea navelor – CASCO…………………………………..……………………………………… 76
2.4: Asigurarea de protecţie şi indemnizare…………………………..…………………………………….. 79

CAPITOLUL 3: ASIGURAREA BUNURILOR ÎN TRANSPORTURILE TERESTRE ŞI

AERIENE………………………………………………………………………………………………….. 82
3.1: Elementele asigurării……………………….…………………………………………………………. 82
3.2: Constatarea, evaluarea şi stabilirea despăgubirii…………………………………………………….… 83

CAPITOLUL 4: ASIGURAREA CLĂDIRILOR CONSTRUCŢIILOR, ECHIPAMENTELOR ŞI

A ALTOR BUNURI……………………………………………………………………………………….. 85
4.1: Asigurarea clădirilor, altor construcţii şi a conţinutului acestora, pentru riscul de incendiu şi alte
calamităţi……………………………………………………………………………………………………. 85
4.2: Asigurarea maşinilor, utilajelor şi a instalaţiilor pentru cazuri de avarii accidentale…………………. 86
4.3: Asigurarea lucrărilor de construcţii montaj şi a răspunderii asigurătorului…………………………... 87
4.4: Asigurarea bunurilor sau valorilor pentru cazurile de furt prin efracţie sau prin acte de tâlhării…….. 88
4.5: Asigurarea bunurilor casabile………………………………………………………………………….. 89
4.6:Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice……………………………………………… 89

CAPITOLUL 5: ASIGURAREA AUTOVEHICULELOR (AUTO CASCO)………………………… 91

5.1: Elementele asigurării……………………….………..………………………………………………… 92
5.2: Răspunderea asigurătorului……………………………………………………………………………. 92

CAPITOLUL 6: ASIGURAREA AERONAVELOR…………………………………………………… 94

6.1: Elementele asigurării……………………………...…………………………………………………… 94
6.2: Răspunderea asigurătorului……………………………………………………………………………. 95

CAPITOLUL 7: ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE ŞI POLITICE…………………….. 96

7.1: Asigurarea riscurilor financiare………………………………………………………………..……… 96
7.2: Asigurarea riscurilor politice…………………………………………………………………………. 101

6
CAPITOLUL 8:ASIGURĂRI AGRICOLE……………………………………………………………... 102
8.1: Asigurarea animalelor………………………………………………………………………………….. 102
8.1.1: Asigurarea prin efectul legii a animalelor……………………………………………………………. 102
8.1.2: Asigurarea facultativă obişnuită a animalelor……………………………………………………….. 102
8.1.3: Asigurarea facultativă globală a animalelor………………………………………………………… 103
8.1.4: Asigurarea facultativă globală a animalelor aparţinând persoanelor fizice…………………….. 103
8.1.5: Constatarea, evaluarea, pagubelor şi stabilirea despăgubirilor în asigurarea facultativă a
animalelor………………………………………………………………………………………………………… 104
8.2: Asigurarea culturilor agricole…………………………………………………………………………. 104

CAPITOLUL 9: ASIGURĂRI DE ACCIDENTE ŞI BOALĂ…………………………………………. 107

9.1: Aspecte generale ale asigurărilor de accidente şi boală……………………………………………….. 107
9.2: Clasificarea asigurărilor de accidente şi boală………………………………………………………… 108
9.3: Principalele forme de asigurare de accidente şi boală…………………………………………………. 109
9.3.1: Asigurarea de accidente a turiştilor…………………………………………………………………… 109
9.3.2: Asigurarea de accidente a persoanelor fizice………………………………………………………… 109
9.3.3: Asigurarea de accidente a forţei de muncă…………………………………………………………… 110
9.3.4: Asigurarea de accidente a managerilor………………………………………………………………. 111
9.3.5: Asigurarea tip „elev”……………………………………………………………………………………. 112
9.3.6: Asigurarea călătorilor pentru cazurile de accidente aviatice……………………………………… 112
9.3.7: Asigurarea familială de accidente auto………………………………………………………………. 112
9.3.8:Asigurarea pentru cazurile de invaliditate temporară din boală Aromed…….…………………. 113
9.3.9: Asigurarea pentru călătorii în străinătate……………………………………………………………. 113

CAPITOLUL 10: ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ……………………………………… 114

10.1: Conţinutul, trăsăturile şi rolul asigurării de răspundere civilă………………………..……………… 114
10.2: Produsele de asigurare de răspundere civilă oferite pe piaţa Românească…………………………… 116
10.3: Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto…………………………………………………… 127
10.3.1.Aspecte generale………………………………………………………………………………………… 127
10.3.2. Stabilirea despăgubirilor în cazul accidentelor produse de autovehicule…………………….. 130

SECŢIUNEA A 3-A: ASIGURĂRI DE VIAŢĂ………………………………………………… 122

CAPITOLUL 1:CARACTERISTICI GENERALE ALE ASIGURĂRILOR DE VIAŢĂ…………... 122

CAPITOLUL 2: TIPURI DE ASIGURĂRI DE VIAŢĂ …………..................................……………... 124

2.1. Produse tradiţionale de asigurări de viaţă................................................................................................ 125
2.2. Produse unit-linked.................................................................................................................................. 126
2.3. Asigurarea de rentă (anuitatea)................................................................................................................ 127
2.3.1. Renta cu rată fixă........................................................................................................................ 127
2.3.2. Renta viageră................................................................................................................................ 127
2.4. Asigurarea pentru ipotecă........................................................................................................................ 128
2.4.1. Ipoteca pe bază de anuitate.......................................................................................................... 128
2.4.2. Ipoteca pe bază de asigurare mixtă.............................................................................................. 128
2.4.3 Ipoteca pe baza unei asigurări de viaţă cu amortizare sub forma unei prime de economisire.... 128
2.5. Rezerva matematică................................................................................................................................. 129

CAPITOLUL 3: METODE ŞI TEHNICI DE STABILIRE A TARIFELOR DE PRIME LA

ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ........................................................................................... 130
3.1. Stabilirea primei în asigurările de supravieţuire...................................................................................... 130
3.1.1. Stabilirea primei nete unice în asigurările de supravieţuire cu plata unică................................ 132
3.1.2. Stabilirea primei nete unice în asigurările de supravieţuire cu plata
anuală.............................. 132
3.1.3. Stabilirea primei nete unice în asigurări de supravieţuire cu plată fracţionată.......................... 134
3.2. Stabilirea primei nete unice în asigurări de deces.................................................................................... 136
3.3. Stabilirea primei nete unice în asigurările mixte de viaţă....................................................................... 137
7
3.4.Prima netă anuală sau subanuală la asigurările de viaţă........................................................................... 139
3.5. Stabilirea primei brute la asigurările de viaţă.......................................................................................... 139
3.6. Probabilităţi pentru grupuri de persoane................................................................................................. 142
3.6.1. Aspecte teoretice........................................................................................................................... 142
3.6.2.Polinomul lui Poisson................................................................................................................... 143
3.6.3.Aplicaţii practice........................................................................................................................... 144
3.7. Asigurări de supravieţuire pentru grupuri de persoane........................................................................... 145
3.7.1.Aspecte teoretice............................................................................................................................ 145
3.7.2.Aplicaţii practice........................................................................................................................... 145

SECŢIUNEA A 4-A: MANAGEMENT ŞI EFICIENŢĂ ÎN ASIGURĂRI……..………... 148

CAPITOLUL 1: REASIGURAREA……………………………………………………………………... 148

1.1: Necesitatea reasigurării………………………………………………………………………………… 148
1.2: Tipuri de contracte de reasigurare…………………………………………………………………... 149
1.2.1:Reasigurarea proporţională…………………………………………………………………………….. 150
1.2.2: Reasigurarea neproporţională…………………………………………………………………………. 151

CAPITOLUL 2: MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN ASIGURĂRI ŞI STABILITATEA

FINANCIARĂ A SOCIETĂŢILOR DE ASIGURĂRI………….........................….. 153
2.1: Influenţa riscurilor asigurate şi a altor factori specifici asupra managementului în asigurări………… 153
2.2: Influenţa riscurilor globale asupra managementului în asigurări……………………………………… 154
2.3. Stabilitatea financiară a societăţilor de asigurări..................................................................................... 159

CAPITOLUL 3: STRATEGII DE MARKETING ÎN ASIGURĂRI…………………………………... 162

3.1. Politică – strategie – tactică de marketing în asigurări............................................................................ 162
3.2. Tipologia strategiilor de piaţă.................................................................................................................. 162
3.3. Strategii specifice mixului de marketing în asigurări.............................................................................. 164
3.3.1. Strategii de produs....................................................................................................................... 165
3.3.2. Strategii de preţ............................................................................................................................ 167
3.3.3. Strategii de distribuţie.................................................................................................................. 170
3.3.4. Strategii comunicaţionale............................................................................................................. 174
3.3.5. Strategii vizând personalul........................................................................................................... 178

CAPITOLUL 4: EFICIENŢA ECONOMICĂ ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR………………… 180

4.1: Conceptul de eficienţă în asigurări…………………………………………………………………….. 180
4.2: Modalităţi de apreciere a eficienţei activităţii în asigurări. Indicatorii de eficienţă economică………. 180
4.2.1: Indicatorii care reflectă eficienţa asigurărilor la asigurător……………………………………… 181
4.2.2: Indicatorii care reflectă eficienţa asigurărilor la asigurat…………………………………………. 183
4.3: Căi de creştere a eficienţei activităţii societăţilor de asigurare reasigurare……………………………. 183

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE…………………………………………………………………… 186

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………... 187

8
SECŢIUNEA 1:
TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA ASIGURĂRILOR

Capitolul 1
COORDONATE ISTORICE ŞI TEORETICE ALE ASIGURĂRILOR

INTRODUCERE

Originile asigurării se pierd în negura timpurilor, neputând fi stabilite decât cu o mare aproximaţie. O serie
de specialişti în domeniu îmbrăţişează modul tradiţional de abordare a asigurării, potrivit căruia asigurarea
constituie un mijloc de a repartiza asupra unui mare număr de persoane fizice şi juridice paguba provocată de
un fenomen (eveniment) sau complex de fenomene (evenimente) 1. Alţi autori percep asigurarea ca “o
industrie complexă, o reţea regulată care oferă o mare varietate de produse şi servicii care vin în sprijinul
indivizilor, familiilor şi organizaţiilor în probleme de risc” 2.

PREZENTAREA TEMEI

1.1 REPERE ISTORICE

Dezvoltarea metodelor şi tehnicilor de asigurare s-a produs în paralel cu cea a contabilităţii şi a

formelor de comerţ aflându-se în strânsă corelaţie cu nevoile de protecţie caracteristice unui anumit stadiu de
dezvoltare al societăţii.
În trecut oamenii erau dispuşi să accepte mare parte din riscurile pe care le întâmpinau, bazându-se la
nevoie pe sprijinul financiar al familiei sau al comunităţii religioase. Creşterea gradului de complexitate al vieţii
moderne i-a determinat să caute protecţia împotriva riscului în rândul mecanismelor de asigurare formale.
Primele forme de asigurare au apărut la civilizaţiile din Asia şi Orientul Mijlociu Islamic, dar şi în
Europa Medievală3. În cele din urmă, comerţul european s-a extins spre America de Nord şi restul lumii şi,
odată cu acestea, s-a extins şi asigurarea. Metodele de asigurare s-au extins în funcţie de nevoile existente la un
moment dat.
Distribuţia sau transferul riscului s-au produs cu precădere în următoarele domenii: navigaţie,
agricultură, întrajutorarea membrilor unei comunităţi şi acoperirea cheltuielilor de înmormântare.
Sectorul agricol este prin natura sa unul din sectoarele cele mai expuse riscurilor.
Documentele descoperite în Orientul Mijlociu menţionează că agricultorii nu deţineau loturi compacte,
ci terenuri situate în regiuni diferite. În zilele noastre această împărţire ar putea fi considerată deficitară, fiecare
fermier trebuind să se deplaseze distanţe mari pentru a îngriji toate terenurile. Acest fapt a condus probabil la
scăderea producţiei cu 10% -15%. Totuşi, aceasta a avut ca efect şi reducerea variaţiilor anuale de pierdere a
recoltei fiecărui agricultor.
Comunităţile Amish din Pensilvanya şi Ohio (S.U.A.) constituie un alt exemplu al distribuţiei riscului.
Conform tradiţiei acestor comunităţi, când o familie membră a comunităţii suportă o pagubă, iar casa şi
hambarele sale sunt distruse, întreaga comunitate vine în ajutorul acestei familii, participând la reconstituirea
clădirilor deteriorate.
1
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.62.
2
Constantinescu, D., A., Marinică, D., Ungureanu, Ana, Maria, Grădişteanu Daniela, Tratat de asigurări, Editura Semne
94, Bucureşti 1999, p.12
3
Idem
9
 Asigurarea s-a născut din nevoia de protecţie a omului în faţa unor pericole şi pentru găsirea soluţiilor
adecvate de prevenire sau de înlăturare a lor.
Încă din antichitate, istoria consemnează acţiuni de solidarizare a oamenilor în faţa unor evenimente
nedorite, dar greu de controlat şi prevenit, acţiuni concretizate în forme simple de asociere.
Cel mai vechi document scris, cunoscut până acum despre asigurări datează de circa 6500 de ani 4.
Meşteşugarii tăietori de piatră din Egiptul de jos au constituit un fond de întrajutorare, format anticipat, prin
contribuţia tuturor, pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri ce îi afectau pe membrii
colectivităţii.
Solon, înţeleptul legislator atenian (640-558 î.e.n) a obligat societăţile politice şi meşteşugăreşti să
constituie un fond comun, alimentat prin cotizaţii lunare, destinat să repare prejudiciile survenite în interiorul
grupului. Astfel avem idee despre prima asigurare obligatorie care se cunoaşte.
Cele mai vechi asociaţii mutuale au fost semnalate în secolul al XII – lea în Islanda, câte una la 20 de
gospodării care acopereau, pe principiul reciprocităţii, daunele din pierderile de animale 5.
În Franţa, se remarcă prin secolul al XVII-lea o formă mai deosebită de asigurare a rentelor viagere,
denumită tontină, această formă extinzându-se apoi şi în Olanda, Anglia şi Germania. Fiind legat de asigurările
de viaţă, în acest sistem, participanţii la împrumut primeau în locul dobânzilor rente viagere 6.
Istoria asigurărilor în România, a început să fie scrisă anterior anului 1871, prin manifestări ale
protecţiei pe baze mutuale, ce au apărut în Transilvania încă din secolul al XIV-lea.
     În anul 1744 a apărut la Braşov, Casa de Incendiu, organizată prin fuzionarea mai multor asociaţii
mutuale; membrii acesteia plăteau o anumită sumă de bani, urmând a fi despăgubiţi în caz de incendiu.
     În anul 1848 ia fiinţă Institutul General de Pensii, organizaţie ce îşi face apariţia tot la Braşov, ca
asociaţie mutuală care le asigură membrilor o pensie anuală.
     După tratatul de la Adrianopole din anul 1829, au apărut la Bucureşti, la Iaşi şi în porturile dunărene,
reprezentante ale unor companii străine din Austria, Italia, Anglia şi Ungaria. Aceste reprezentanţe practicau
asigurări de transport, de incendiu şi asigurări de viaţă.
Anul 1871 este un an de referinţă pentru asigurările din România, prin faptul că în luna martie, printr-un
Înalt Decret Domnesc s-a înfiinţat prima societate de asigurări românească – Dacia - cu un capital social de 3
milioane lei.
În anul 1873, a fost creată a doua societate românească de asigurări – Romania - cu un capital social de
2 milioane lei.
Aceste societăţi româneşti de asigurări, aveau ca membri fondatori şi ca membri în consiliile lor de
administraţie, personalităţi marcante ale scenei politice, economice şi sociale din acea vreme.
În anul 1881, cele două societăţi româneşti de asigurări au fuzionat şi au creat o singură societate, Dacia
- România, care a devenit o societate puternică.
Un an mai târziu, s-a înfiinţat, tot de către mari personalităţi ale vieţii socio-politice şi economice,
societatea Naţionala, care avea un capital social de 3 milioane lei.
Urmare a creării acestor societăţi de asigurări şi a dezvoltării pieţei locale a asigurărilor, rând pe rând
reprezentanţele companiilor străine de asigurări au început să se retragă, cedându-şi portofoliile societăţilor
româneşti.
În anul 1897, prin colaborarea cu Banca Marmorosch, a fost întemeiată la Brăila, societatea Generala
care era specializată în asigurările pentru transporturi maritime. Compania italiană "Assicurazioni Generali" din
Trieste a participat la subscrierea capitalului societăţii Generala, ajutând-o pe aceasta să obţină recunoaşterea
poliţelor şi cedarea în reasigurare pe pieţele internaţionale de asigurări. Ulterior, societatea Generala şi-a mutat
sediul la Bucureşti şi şi-a diversificat portofoliul, inclusiv în domeniul asigurărilor de viaţă. În anul 1935, luând
în considerare volumul de prime încasate, Generala se situa în fruntea societăţilor de asigurare din România.
În anul 1906, s-a înfiinţat societatea Agricola, care practica în principal asigurări agricole dar şi alte
tipuri de asigurări, şi care a fuzionat în anul 1930 cu societatea Fonciera din Cluj, formând societatea Agricola -
Fonciera.
În anul 1911 s-a înfiinţat societatea Prima Ardeleană iar în anul 1920 s-a creat societatea Steaua
României care, în anul 1932 a fuzionat cu societatea Ancora. Compania formată în urma acestei fuziuni, a
preluat în anul 1936 portofoliul corespunzător participaţiei româneşti la societatea Phoenix din Viena, care era
în lichidare.
În anul 1923, s-a înfiinţat la Chişinău societatea Vulturul, creată de foştii membri ai secţiunii de
asigurări a Centralei Cooperativelor din Basarabia, cu un capital de numai 740 mii lei.

4
Râmniceanu, I., Asigurările de stat în R. S. România, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984., p.10
5
Ghiulea, N., Asigurările agricole, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1930, p.290
6
Nicolas, Iacob, Les Assurances, Paris, 1974, p.8
10
 În acelaşi an a luat fiinţă societatea Asigurarea Românească cu un capital de 4 milioane lei şi care era
specializată în asigurări de viaţă fără examinare medicală. Rezultatele din primele de asigurare obţinute de
societate, au plasat-o în anul 1937 pe locul al şaselea în cadrul societăţilor din acea perioadă.
Asigurările practicate de societăţile de asigurare până la începutul Primului Război Mondial, erau
asigurări de incendiu şi asigurări de viaţă, asigurările de transport limitându-se numai la transporturile fluviale,
iar asigurările împotriva grindinei s-au practicat foarte puţin timp şi la o scară foarte restrânsă.
După Primul Război Mondial, au apărut încă 22 de societăţi de asigurare, dintre care unele erau
succesoare ale societăţilor străine de asigurare: Steaua României care a preluat portofoliu lui Munchener, Prima
Ardeleană care a preluat portofoliul lui Erste Ungarische şi Adriatica (societate italiană). După anul 1927,
Guvernul a autorizat înfiinţarea societăţilor străine în România, printre care şi Norwich, Phoenix, Standard şi
Sun.
În anii '30 activitatea economică şi activitatea de asigurări, au cunoscut cea mai mare extindere,
dezvoltându-se toate ramurile de asigurări care se practicau pe plan internaţional, numărul societăţilor de
asigurare variind între 20 şi 24.
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi intrarea României în război, a condus la declinul
activităţii de asigurări. Astfel, societăţile engleze Caledonian- Romana, Norwich Union F.D. şi Sun Insurance
LTD şi-au predat portofoliul societăţii Vatra Dornei şi şi-au încetat activitatea.
După terminarea războiului, în anul 1945, mai funcţionau în România numai 13 societăţi româneşti şi 5
reprezentanţe străine. Printre societăţile româneşti se numărau şi Generala, Dacia - România, Asigurarea
Românească, Steaua Românească. Societăţile româneşti colaborau cu societăţile cu capital străin, cu filialele sau
reprezentanţele pentru România ale societăţilor străine (din Italia, Anglia, Germania).
În anul 1942, odată cu apariţia legii care reorganizează activitatea de asigurare, Casa de Asigurări a
Ministerului de Interne (apărută în anul 1915 şi reorganizată în anul 1936) s-a transformat în Regia Autonomă a
Asigurărilor de Stat (R.A.A.S.). Aceasta practica toate categoriile de asigurări şi deţinea monopolul asupra
asigurării bunurilor de stat şi comunale. Având în vedere faptul că R.A.A.S. era în proprietatea statului, regia
presta numai servicii publice şi nu obţinea profit. Astfel, primele de asigurare erau sub nivelul primelor
practicate de societăţile private de asigurări. R.A.A.S. suporta cheltuielile de regie şi despăgubirile din primele
de asigurare încasate.
În aceiaşi perioadă au existat şi alte instituţii care primeau bunuri publice în asigurare: Eforia Bisericii
Ortodoxe (asigura bisericile care erau în proprietate parohială), Casa Armatei (asigura caii pe care îi folosea
armata şi care erau în proprietatea statului) şi Regia Monopolurilor Statului - R.M.S. (asigura culturile de tutun
pentru riscul de grindină).
În anul 1949 Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat s-a transformat în societate comercială de stat şi
asigurări.
În urma naţionalizării, în anul 1948, societăţile de asigurare au trecut în proprietatea statului, iar
instituţiile publice de asigurări au intrat, de asemenea, în noile structuri ale economiei planificate.
În aceeaşi perioadă, capitalul sovietic şi-a făcut apariţia în diverse ramuri ale economiei, în domeniul
asigurărilor creându-se societatea SOVROM – Asigurare.
În anul 1952 s-a creat, cu capital integral românesc, Administraţia Asigurărilor de Stat - ADAS,
instituţie specializată în activitatea de asigurare, de reasigurare şi de comisariat de avarie. ADAS şi-a desfăşurat
activitatea sub conducerea generală a Ministerului Finanţelor, pe baza unor decrete emise special pentru aceasta.
Ministerul Finanţelor aproba regulamentele de funcţionare şi condiţiile generale şi speciale de asigurare,
inclusiv tarifele de prime şi sumele asigurate la asigurările facultative. Numai riscurile care erau cedate în
reasigurare, limitele reţinerilor proprii şi condiţiile reasigurărilor, erau stabilite de ADAS.
Odată cu apariţia ADAS, asigurările au devenit monopol de stat, aceasta fiind singura instituţie din
România care a practicat activitatea de asigurare/reasigurare. ADAS avea în obiectul de activitate asigurări
obligatorii (prin efectul legii) şi asigurări facultative.
Asigurările prin efectul legii, practicate de ADAS erau asigurări pentru bunurile care aparţineau
cooperativelor agricole de producţie şi asociaţiilor intercooperatiste (inclusiv unităţilor economice ale acestora),
asigurări pentru bunurile care aparţineau persoanelor fizice, asigurări de călătorie pentru cazurile de accidente,
asigurări de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule.
Asigurările facultative încheiate de ADAS (în lei sau în valută), în completarea celor prin efectul legii,
erau asigurări de bunuri (pentru riscurile de avarie, distrugere, furt sau altele), asigurări de persoane (pentru
riscurile de invaliditate, deces, supravieţuire sau altele), asigurări de răspundere civilă (pentru riscurile de
vătămare corporală sau deces de persoane), avarierea sau distrugerea unor bunuri şi alte pagube pentru care
există răspundere potrivit legilor în vigoare la acea dată.
Veniturile ADAS obţinute din primele de asigurare până în anii '60 au fost preponderent din asigurări
prin efectul legii, iar în anii '70 si '80, portofoliul ADAS s-a modificat, încasările fiind obţinute în marea

11
majoritate din asigurări facultative. În perioada 1955 - 1989, volumul primelor de asigurare încasate de ADAS a
crescut de 14,4 ori, în timp ce venitul naţional a crescut numai de 10,2 ori.
Fondurile de care dispunea ADAS erau următoarele: fondul statutar (200 milioane lei), fondul de
rezervă, fondul mijloacelor fixe, rezerva de prime pentru asigurările de persoane şi alte fonduri speciale.
Veniturile obţinute de ADAS erau folosite pentru acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau
accidente, pentru plata sumelor asigurate pentru asigurările de persoane, pentru acoperirea cheltuielilor în
vederea formării şi administrării fondului de asigurare, pentru constituirea fondurilor de rezervă şi a fondurilor
speciale şi pentru dezvoltarea societăţii.
După anul 1990, au apărut importante schimbări legislative care au condus la înlăturarea monopolului
statului, apariţia multor societăţi de asigurare şi la stabilirea climatului concurenţial pe piaţa asigurărilor din
România.
Prin Hotărârea de Guvern nr. 1279 din 8 decembrie 1990 privind înfiinţarea unor societăţi comerciale
pe acţiuni în domeniul asigurărilor, care prevedea că începând cu data de 1 ianuarie 1991, se pot crea societăţi
de asigurare ca societăţi comerciale pe acţiuni, ADAS şi-a încetat activitatea. Activul şi pasivul ADAS a fost
preluat de către societăţile Asigurarea Românească S.A., ASTRA S.A. şi agenţia CAROM S.A., înfiinţate prin
prevederile aceleiaşi Hotărâri.
Societatea Asigurarea Românească S.A. a preluat activele şi pasivele aferente: asigurărilor facultative
de viaţă, asigurărilor obligatorii, asigurărilor facultative de autovehicule şi a altor asigurări. Asigurarea
Românească S.A. a preluat de la ADAS şi bunurile imobile care au fost incluse în capital.
Societatea ASTRA S.A. a preluat activele şi pasivele corespunzătoare: societăţilor mixte (cu
participarea ADAS) din străinătate, asigurărilor şi operaţiunilor de reasigurare în relaţiile cu străinătatea.
Agenţia CAROM S.A. a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea şi plata
despăgubirilor în cazul pagubelor produse în România, atunci când răspunderea revenea unor asiguraţi la
societăţile de asigurare din străinătate şi în cazurile de pagube produse în străinătate de automobilişti români
asiguraţi la societăţile de asigurare din România.
Aceste trei companii au fost create prin participarea statului de 100%, situaţia schimbându-se în anul
1991 când prin Legea nr. 58 din data de 14 august 1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, 30 % din
capitalul social al entităţilor economice a fost privatizat şi a trecut în administrarea Fondurilor Proprietăţii
Private (înfiinţate prin aceiaşi Lege).
Prin Hotărârea Guvernului României nr. 1356 din 28 decembrie1990 a fost înfiinţată Banca de Export
Import a României S.A. - EXIMBANK, bancă cu capital integral de stat, dar care şi-a început efectiv activitatea
în aprilie 1992. Prin departamentul de asigurări - reasigurări, EXIMBANK practica asigurări pentru credite de
export împotriva riscului de neplată la extern.
Eximbank asigură:
2bănci şi societăţi financiare din România pentru creditele acordate persoanelor fizice şi juridice
străine;
2bănci şi societăţi financiare străine pentru finanţarea operaţiilor agenţilor economici din România;
2societăţi comerciale şi bănci cu sediul în România pentru investiţiile făcute în străinătate şi societăţi
comerciale şi bănci străine pentru investiţiile efectuate în România;
2în numele şi contul statului, ca agent al acestuia, contra riscurilor politice şi comerciale, creditele de
export-import acordate pe termen scurt, mediu şi lung;
2asigură şi reasigură în străinătate, în nume şi pe cont propriu, contra riscurilor comerciale, creditele
de export-import acordate pe termen scurt, mediu şi lung.
Eximbank îşi desfăşoară activitatea pe baza legilor române şi a statutului propriu.
În anul 1991, apare Legea nr. 47 din data de 16 iulie 1991 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor 7. Prevederile Legii stipulau faptul că în România,
activitatea de asigurare se desfăşoară prin intermediul societăţilor de asigurare, societăţilor de asigurare-
reasigurare şi societăţilor de reasigurare şi de asemenea prin intermediul societăţilor de intermediere (agenţii de
intermediere). Legea reglementa faptul că societăţile comerciale din domeniul asigurărilor, trebuiau să se
constituie cu avizul prealabil al Oficiului de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare din
Ministerul Economiei şi Finanţelor. Conform Legii, companiile care activau în domeniul asigurărilor, se puteau
constitui ca societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată.
Astfel, în luna septembrie 1990 a fost înfiinţată prima societate de asigurări cu capital integral privat din
România, S.C. Unita SRL, cu sediul la Timişoara. Activitatea societăţii Unita a debutat în luna ianuarie 1991,
prin practicarea asigurărilor mixte de viaţă cu acumulare de capital. În anul 2000 pachetul majoritar al societăţii
a fost cumpărat de compania Wienner Staedtische din Austria, iar în portofoliul societăţii se regăsesc în prezent
toate tipurile de asigurări.

7
Abrogată prin Legea   nr. 32/2000, privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor
12
 Ulterior, apar alte companii cu capital privat românesc sau/şi cu capital străin (ţinând cont de faptul că
Legea nu permitea înfiinţarea unei societăţi cu capital integral străin), marea lor majoritate având sediile în
Bucureşti.
După anul 1990, în piaţa românească a asigurărilor, au apărut foarte multe societăţi de intermediere în
asigurări (în anul 2000 activând peste 800 de societăţi), care jucau rolul de agenţi dar şi de brokeri de asigurări
(în fapt, brokeri de asigurare fiind numai câteva societăţi). Termenul "broker de asigurare" a fost introdus de
Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor. În prezent sunt activi pe piaţa de
asigurări din România circa 15 societăţi de brokeraj în asigurări, printre care şi câţiva mari brokeri internaţionali
ca Marsh, Aon, Gras Savoyr, etc.
Prin apariţia Legii 32/2000, se înfiinţează Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, organism
independent, autonom, finanţat de societăţile de asigurare, cu rol de reglementare, control şi supraveghere a
pieţei asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este condusă de Consiliul Comisiei de Supraveghere
a Asigurărilor, format din cinci persoane (un preşedinte, un vicepreşedinte şi 3 membri).
Membrii Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt numiţi de Parlamentul României, la
propunerea comisiilor pentru buget, finanţe şi bănci ale Senatului şi Camerei Deputaţilor şi sunt aleşi cu un
mandat de 5 ani pentru preşedinte, de 4 ani pentru vicepreşedinte, de 3, 2 şi respectiv 1 an pentru membri.
Primii membri ai Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor au fost numiţi în luna iulie a anului 2001.

1.2. CONCEPTUL DE ASIGURARE ŞI NECESITATEA ASIGURĂRII

Asigurarea reprezintă o activitate economico-socială, care constă în protecţia persoanelor fizice şi

juridice în calitate de asigurati împotriva diverselor riscuri, fiind realizata de catre societati specializate, în
calitate de asiguratori.
Asigurarea exprimă „relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii adăugate brute relaţii ce apar pe
parcursul constituirii şi utilizării fondului de asigurare, în scopul asigurării şi desfăşurării neîntrerupte a
activităţii economice, a conservării integrităţii bunurilor asigurate, al protejării persoanelor împotriva unor
evenimente de natură a le afecta integritatea corporală şi viaţa, precum şi a onorării obligaţiilor de răspundere
civilă ce le revin faţă de terţi”8.
Întro altă accepţiune asigurarea poatre fi privită ca ” un sistem de relaţii economico-sociale, proces
obiectiv necesar al dezvoltării economice şi sociale izvorât din acţiunea legilor economice obiective, care
constă în crearea în comun, de către populaţie şi agenţii economici ameninţate de anumite riscuri, a unui fond
din care se compensează daunele şi se satisfac şi alte cerinţe economico-financiare, probabile, imprevizibile” 9.
Conform Legii 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor cu completările
ulterioare: ,,asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond
de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi
indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe
seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţilor desfăşurate”.
Istoria consemnează faptul că, încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupaţi de prevenirea
şi suportarea în comun a pagubelor generate de producerea unor evenimente incerte, nedorite, cum ar fi
calamităţile naturii şi accidentele. Cu toate măsurile întreprinse pentru propria securitate, ca şi pentru protecţia
bunurilor şi a averii, oamenii, ca de altfel orice entitate economică sau socială, au fost şi au rămas sub incidenţa
unor pericole diverse10.
Calamităţile naturii se înscriu între cele mai grave pericole care pot afecta viaţa oamenilor şi activitatea
oricărui întreprinzător, producând mari pagube materiale, suferinţe, pierderi de vieţi omeneşti.
Datele statistice evidenţiază regularitatea producerii unor evenimente generate de factori naturali sau
chiar de către activitatea oamenilor. Incertitudinea producerii acestor evenimente derivă din faptul că nu pot fi
identificate subiectele (persoanele, agenţii economici etc.) asupra cărora planează pericolele respective,
intensitatea şi momentul producerii evenimentului respectiv.
Odată cu dezvoltarea societăţii, s-au căutat măsuri de prevenire a unor evenimente nedorite şi/sau de
limitare a pagubelor produse de aceste evenimente. Astfel, omul a construit diguri, a luat măsuri de protecţie în
domeniul sănătăţii publice, a plantat păduri, a construit sisteme de irigaţii, a perfecţionat permanent mijloacele
de transport, pentru a asigura siguranţă în funcţionarea acestora, a luat măsuri de îmbunătăţire a asistenţei
sanitare. Măsurile întreprinse de om au rămas însă neputincioase în faţa unor calamităţi ale naturii (seisme,
uragane, ploi torenţiale, grindină, furtuni, etc.).
8
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.60.
9
Bistriceanu, Gh., Bercea, Fl.- Dicţionar de asigurări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p.23
10
Benţe, C., Economia asigurărilor, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2002, p.15
13
 Creşterea frecvenţei accidentelor a mobilizat omenirea pentru a găsi metode eficiente de apărare,
prevenire, cât şi pentru compensarea eventualelor pagube pricinuite. Pericolele la care omul este supus sunt
generatoare de pagube, şi de aceea, el trebuie să le cunoască pentru a se pune la adăpost de efectele lor şi pentru
a putea acţiona împotriva lor.
Forţele naturii declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice, printre care se numără: seceta,
îngheţul, ploile torenţiale, uraganele, inundaţiile, cutremurele de pământ, trăsnetul, incendiile, prăbuşirile şi
alunecările de teren, avalanşele de zăpadă şi altele 11.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii face posibilă creşterea rapidă a producţiei, uşurarea muncii, progresul
social, dar în anumite împrejurări ea poate provoca accidente care să avarieze sau să distrugă complet anumite
mijloace de producţie şi bunuri de consum ori să afecteze capacitatea de muncă şi chiar vieţile oamenilor.
Omul, prin modul necorespunzător în care îşi îndeplineşte uneori atribuţiile ce-i revin în activitatea
economică sau prin comportarea sa în societate, poate să provoace pierderi semenilor săi 12.
În aceste condiţii, societăţile moderne şi-au creat mecanisme financiare capabile să diminueze sau să
anuleze practic aceste efecte secundare, de ordin financiar, activitate cunoscută sub numele de asigurare.
Această activitate se desfăşoară prin societăţi specializate denumite societăţi de asigurare şi în esenţă
constă în mobilizarea unor fonduri băneşti cunoscute sub denumirea de „prime de asigurare” încasate de la
persoane fizice şi juridice numite „asiguraţi ”. Din fondurile constituite de către societăţile de asigurare se
plătesc indemnizaţii pentru compensarea daunelor înregistrate în urma producerii riscurilor asigurate. Pentru
înlăturarea pagubelor determinate de evenimente aleatorii pe care le denumim “riscuri” se vor lua anumite
măsuri cu caracter “ activ“ care reduc posibilitatea producerii fenomenelor sau “pasiv” care atenuează forţa de
distrugere a acestora.
Cauzele care generează pericole pot fi: independente de voinţa omului, având un caracter obiectiv şi
legate de comportamentul omului, având un caracter subiectiv.
Evenimentele care provoacă pagube materiale sau afectează viaţa şi integritatea corporală a oamenilor
pot fi: catastrofe naturale şi catastrofe tehnice.
Catastrofele naturale cuprind inundaţiile furtunile, seismele, seceta şi incendiile provocate de
temperaturi caniculare, frigul şi îngheţul.
Catastrofele tehnice cuprind sinistrele care au o legătură nemijlocită cu activitatea omului. Sunt incluse
în această categorie: incendii şi explozii, accidente de aviaţie, accidente maritime, lacustre şi fluviale, accidente
rutiere, accidente feroviare şi prăbuşiri de clădiri.
Asigurarea compensează financiar efectele unui fenomen nefavorabil. Fondurile pentru recompensarea
financiară a asiguratului sunt create de asigurător din primele plătite de persoanele sau organizaţiile care au
cumpărat asigurări.
În schimbul primelor alocate acestor fonduri, asigurătorul acceptă riscul unor despăgubiri semnificativ
de mari, în cazul în care deţinătorul poliţei va suferi un prejudiciu. Se poate deduce că asigurarea reprezintă o
metodă de transfer a riscului, iar asigurătorii sunt aceia care îşi asumă riscul.
Asigurarea nu înlătură riscul; ea însă distribuie daunele atribuite anumitor persoane între numeroşi
deţinători de poliţe, astfel încât nici o persoană sau organizaţie să nu suporte singură o daună. Asigurarea reduce
temerile asiguratului, oferindu-i securitate. Aceasta oferă încredere şi eliberează deţinătorul poliţei de o
potenţială dificultate financiară.
Asigurarea este un instrument economic de importanţă naţională. În economia naţională asigurările
îndeplinesc două funcţii importante:
<protejarea avuţiei naţionale;
<instrument de economisire la nivel naţional.
Asigurarea este un mecanism la care recurg companiile şi locuitorii ţării pentru a face faţă tuturor
problemelor. Aceste asigurări costă, iar companiile trebuie să ia în considerare în bugetul lor şi cheltuielile de
asigurare.
Asigurarea este cea mai folosită metodă de transfer a riscului. Plătind o primă de asigurare, asiguratul
poate transfera riscul de pierdere către un asigurător, potrivit clauzelor din contractul de asigurare. Astfel,
achiziţionând o asigurare integrală, deţinătorul poliţei poate să înlocuiască costul necunoscut al pierderilor cu un
cost cunoscut.
Totuşi, adesea se achiziţionează o asigurare parţială, deţinătorul poliţei fiind obligat să suporte o mare
parte din pagubă. Asigurarea ca metodă de transfer a riscului prezintă câteva avantaje:
2asiguratul poate transfera riscul legat de pierderi mari şi de frecvenţă sporită către asigurător;
2asiguratul poate înlocui un cost necunoscut şi foarte variabil cu un cost cunoscut, egal cu prima de
asigurare;
2în cursul oricărui an, primele de asigurare plătite vor reprezenta doar o mică parte din valorile expuse
11
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.22.
12
idem
14
la riscul pierderii;
2asigurarea presupune din partea asiguratului costuri relativ egale pe toată perioada valabilităţii
contractului de asigurare;
2în plus, faţă de mecanismul de transfer, asiguratul beneficiază şi de facilităţi suplimentare oferite de
asigurător – consultanţă specializată în materie de despăgubiri, reducerea riscului.
Asigurarea prezintă însă şi câteva dezavantaje:
2nu toate riscurile sunt asigurabile; de exemplu riscurile speculative şi o parte din riscurile pure, iar în
cazul asigurărilor agricole: seceta, dăunătorii agricoli, agenţii fitopatogeni, nerăsărirea plantelor, etc. sunt dificil
de asigurat
2rareori asigurarea oferă o compensare integrală a pierderilor;
2nu toate primele de asigurare au o repartiţie sigură în timp şi ca mărime. Ele pot varia destul de mult
de la un an la altul în funcţie de modul în care sunt calculate şi de efectele inflaţiei.
Alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile de combatere a riscurilor depinde de condiţiile concrete în
care îşi desfăşoară activitatea persoana fizică sau juridică interesată, de puterea economică a acesteia şi de
efortul financiar pe care îl reclamă soluţia aleasă, în raport cu mărimea pagubei la care se poate aştepta în urma
producerii riscului.

1.3. MODALITĂŢI DE PROTECŢIE A OAMENILOR ŞI A BUNURILOR ÎMPOTRIVA FORŢELOR

DISTRUCTIVE ALE NATURII ŞI A ACCIDENTELOR

Existenţa în toate laturile sale nu poate fi gândită, percepută fără riscuri. Pe măsura conştientizării şi
identificării lor se caută metode şi mijloace de control sau cel puţin de control asupra consecinţelor lor:
1. Evitarea sau prevenirea riscului – este o metodă pasivă, practic de renunţare la acele acţiuni,
activităţi ce implică un anumit risc 13. Ea constă în luarea de măsuri capabile să oprească producerea unui anumit
risc, de exemplu, renunţarea la creşterea unor specii de animale în zonele în care acestea sunt frecvent bântuite
de epizootii.
2. Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse, presupune ca după producerea evenimentului,
însă înainte ca acesta să fi luat sfârşit, persoanele interesate să ia măsuri capabile să reducă la minimum efectele
dezastruoase ale acestuia, de exemplu localizarea epizootiilor şi eliminarea urgentă a focarelor epizootice.
3. Asumarea riscului – presupune crearea de rezerve în vederea acoperirii pe seama resurselor proprii a
eventualelor pagube provocate de calamităţi sau accidente.
4. Transferul riscului asupra altei persoane se poate realiza în condiţiile în care persoana fizică sau
juridică ameninţată de un risc oarecare consimte să plătească o sumă de bani unei alte persoane, iar aceasta din
urmă se angajează să suporte paguba provocată de riscul respectiv.
Asigurarea are rolul de a acoperi consecinţele financiare ale unor evenimente nedorite de către persoane
sau organizaţii, a căror cauză este riscul.
Asigurătorii nu acoperă riscurile speculative care pot conduce la câştiguri financiare. Riscurile
asigurabile caracterizează acei asiguraţi care pot suferi pierderi.
Asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil. Fondurile pentru compensarea
financiară a asiguratului sunt create de asigurător din primele plătite de persoanele sau organizaţiile care au
plătit asigurări.
În schimbul primelor alocate acestor fonduri, asigurătorul acceptă riscul unor despăgubiri semnificativ
de mari, în cazul în care deţinătorul poliţei va suferi un prejudiciu.
Aşadar, asigurarea reprezintă o metodă de transfer a riscului, iar asigurătorii sunt aceia care îşi asumă
riscul.
Fiecare deţinător de poliţă trebuie să contribuie la fond în mod proporţional cu probabilitatea de risc,
precum şi cu valoarea probabilă a efectelor acestuia.

1.4. PRINCIPALELE TIPURI DE FONDURI DE ASIGURARE

Fondurile băneşti necesare acoperirii daunelor în caz de producere a riscurilor, pot fi de mai multe
feluri, şi anume:
1. fonduri de rezervă constituite individual;
2. fonduri de rezervă şi/sau asigurare constituite centralizat;
3. fonduri de asigurare propriu-zisă, constituite la dispoziţia unor societăţi comerciale sau mutuale de

13
Ciumaş, Cristina, Economia asigurărilor, ediţia a III-a, Editura Casei Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006 , p.1
15
asigurări prin plăţi.

1. Fondurile de rezervă constituite individual, la nivelul unor gospodării ale populaţiei, sau a unor
unităţi economice. Acestea sunt destinate să acopere anumite pagube provocate de evenimente neprevăzute, ele
dobândesc caracterul unor fonduri de protecţie sau autoasigurare.
Gradul de acoperire a pagubelor depinde, în primul rând, de evenimentul care a afectat gospodăria sau
bunurile agentului economic şi de mărimea fondului deja constituit.
2. Fondurile de rezervă şi/sau asigurare constituite centralizat prin bugetul de stat sau cel local.
Aceste fonduri se prevăd în capitolul de cheltuieli al bugetului respectiv, pe seama veniturilor generale ale
acestora, fără a se solicita contribuţii din partea cuiva 14.
3. Fondurile de asigurare propriu-zisă, constituite la dispoziţia unor societăţi comerciale sau mutuale
de asigurări prin plăţi este cea mai importantă formă de constituire a fondului destinat acoperirii pagubelor
provocate de calamităţi şi accidente se realizează prin intermediul unor entităţi specializate, societăţi comerciale
de asigurare-reasigurare sau organizaţii de asigurări mutuale.
Fondurile de asigurare propriu-zisă se caracterizează prin faptul că se constituie descentralizat prin
contribuţia persoanelor fizice şi juridice asigurate, dar se utilizează centralizat pentru acoperirea pagubelor
suferite de asiguraţi.

1.5. MUTAŢII INTERVENITE ÎN SISTEMUL ASIGURĂRILOR DIN ŢARA NOASTRĂ ÎN ETAPA

TRANZIŢIEI LA ECONOMIA DE PIAŢĂ

Revoluţia din decembrie 1989 a generat modificări structurale în toate domeniile vieţii social –
economice din ţara noastră, inclusiv în cel al asigurărilor şi reasigurărilor.
Trecerea la economia de piaţă a făcut necesară modificarea structurilor organizatorice existente în
activitatea de asigurări şi reasigurări, reglementarea pe baze noi a raporturilor contractuale în materie de
asigurare-reasigurare, perfecţionarea instrumentelor şi tehnicilor de lucru folosite de societăţile comerciale
specializate în operaţii de asigurare, intermediere şi alte prestări de servicii.
O importantă modificare a legislaţiei în materie de asigurări s-a produs la finele anului 1995. Este vorba
de adoptarea legii asigurărilor şi reasigurărilor care reglementează forma şi conţinutul contractului de asigurare,
drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, trăsăturile definitorii ale asigurărilor de bunuri, persoane şi
răspundere civilă ce se realizează pe baze contractuale. Aceeaşi lege reglementează condiţiile în care se
realizează asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de accidente de circulaţie,
anulează caracterul obligatoriu al asigurărilor de clădiri şi construcţii aparţinând persoanelor fizice, al asigurării
de răspundere civilă pentru pagubele produse clădirilor în timpul transportului şi al asigurării animalelor
aparţinând persoanelor fizice.
Legea nr. 172 /2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România, prevede că este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse
terţilor prin accidente de autovehicule, atât pe teritoriul României, cât si în afara teritoriului acesteia.
Prin Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, se reglementează
organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare şi de reasigurare, a
societăţilor mutuale, denumite în continuare asigurători, respectiv reasiguratori, precum şi a intermediarilor în
asigurări, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, supravegherea asigurătorilor şi
reasiguratorilor care desfăşoară activitatea în sau din România, supravegherea activităţii intermediarilor în
asigurări şi reasigurări, precum şi a altor activităţi în legătură cu acestea.
Aceeaşi lege mai prevede că activitatea de asigurare se grupează în:
    a) asigurări de viaţă;
    b) asigurări generale.
Pentru a asigura solvabilitatea activităţii desfăşurate, societăţile de asigurări şi reasigurări nu trebuie să-
şi asume prin contract obligaţii peste capacitatea lor de plată. Această capacitate sau potenţial financiar se
exprimă sub forma unui raport între angajamentele asumate de asigurător şi capitalul social vărsat + rezervele de
capital ale acestuia.
În ţara noastră, legea prevede că societăţile de asigurare, de asigurare-reasigurare şi de reasigurare, îşi
pot asuma anual obligaţii prin contracte de asigurare şi reasigurare corespunzătoare unui volum de prime care,
după deducerea primelor cedate în reasigurare, să nu depăşească un plafon echivalent cu până la cinci ori suma
capitalului vărsat şi a rezervelor de capital. Atunci când contractul de asigurare sau reasigurare protejează
bunuri supuse unei complexităţi de riscuri, având o frecvenţă ridicată şi o intensitate mare, iar obligaţiile
14
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.48.

16
asumate sunt alcătuite din valori individuale mici, asigurătorul poate să meargă pe un coeficient mai mare decât
în cazul în care riscurile individuale au valori mari şi foarte mari. În scopul prevenirii ajungerii în incapacitate
de plată, din cauza asumării unor riscuri supradimensionate, sau de o structură neavantajoasă, societăţile de
asigurări sunt abilitate prin lege să cedeze altor societăţi părţi din obligaţiile asumate prin contractele încheiate
de acestea.
Din necesităţi de solvabilitate financiară, societăţile de asigurări şi cele de reasigurări au obligaţia să
constituie rezerve de prime pentru asigurările de viaţă, precum şi rezerve de prime şi de daune pentru celelalte
feluri de asigurări şi reasigurări, în funcţie de obiectul lor de activitate.
Trecerea la economia de piaţă a făcut necesară adoptarea unei forme noi de organizare a activităţii de
asigurare şi reasigurare în ţara noastră.
Renunţarea la monopolul statului în domeniul asigurărilor devenise necesară devreme ce s-au organizat
şi societăţi comerciale cu profil de producţie, prestări de servicii, bancare, etc.

1.6. FUNCŢIILE ASIGURĂRILOR

Asigurarea oferă avantajul că membrii comunităţii afectaţi de producerea riscului asigurat, primesc de la
fondul de asigurare cu titlu de indemnizaţie (despăgubire) de asigurare, sume care pot întrece de câteva ori
cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv. Acest lucru este posibil în virtutea faptului că paguba
provocată de producerea riscului asigurat se împarte între membrii comunităţii de risc după principiul
mutualităţii, adică la constituirea fondului de asigurare participă toţi asiguraţii, dar aceasta se repartizează
numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului asigurat.
În procesul formării şi folosirii fondului de asigurare, între participanţii la asigurare se creează relaţii
economice: în prima fază, fluxuri băneşti se canalizează dinspre persoanele fizice şi juridice înspre societatea de
asigurare, iar în faza a doua, în cazul producerii evenimentelor asigurate, fluxuri băneşti pornesc dinspre
societatea de asigurare înspre persoanele fizice şi juridice afectate de riscuri.
Asigurările îndeplinesc anumite funcţii:
1. Principala funcţie a asigurărilor o reprezintă funcţia de compensare a pagubelor (cazul asigurăilor de
bunuri şi răspundere civilă - prejudicii materiale) şi de plată a sumelor asigurate(cazul asigurărilor de viaţă şi
răspundere civilă – pentru prejudicii corporale).
2. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor – s-a dezvoltat în timp, în special după cel de-al doilea
război mondial este a doua funcţie ca importanţă Acesta se poate exercita în următoarele direcţii:
· prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;
· prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe asigurători să promoveze
acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi cointereseze în menţinerea în bună stare a bunurilor asigurate.
3. Funcţia financiară – este cea de-a treia funcţie a asigurărilor căreia i s-a acordat o tot mai mare
importanţă în ultima perioadă. Asigurarea este apreciată ca fiind una din pârghiile sistemului financiar.
Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exerciţiului financiar şi scadenţa la începutul anului de
referinţă.
Plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura
apariţiei şi argumentării necesităţii plăţilor.
Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în economie, fiind
constituită în depozite sau în disponibilităţi curente la bănci.
4.Funcţia de repartiţie – ca funcţie principală a asigurărilor, se manifestă în primul rând în procesul de
formare a fondului de asigurare, la dispoziţia organizaţiei de asigurare, pe seama primei de asigurare suportate
de persoanele fizice şi juridice.
5. Funcţia de control - ca funcţie complementară a asigurării, urmăreşte modul în care se încasează
primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiei de asigurare, cum se efectuează plăţile cu titlu de
indemnizaţie de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administrativ-gospodăreşti şi altele.
Noţiunea de asigurare se foloseşte nu numai în legătură cu activitatea societăţilor comerciale de
asigurări şi a organizaţiilor de asigurări mutuale, dar şi cu asigurările sociale.
Între asigurările încheiate prin intermediul societăţilor comerciale de asigurări şi al organizaţiilor de
asigurări mutuale, pe de o parte, şi asigurările sociale, pe de alta, există asemănări, dar şi deosebiri.
Astfel, asigurările sociale, ca şi asigurările mijlocite de societăţile comerciale şi de organizaţiile
mutuale, exprimă relaţii economice, de distribuire şi redistribuire a valorii adăugate brute. Numai că fondurile
asigurărilor sociale au alte fluxuri de formare şi distribuire decât fondurile de asigurare constituite la dispoziţia
societăţilor comerciale şi a organizaţiilor mutuale de asigurări.
La asigurările mijlocite de societăţile comerciale şi de organizaţiile mutuale, participanţii la constituirea
fondurilor sunt, de regulă, şi beneficiari ai indemnizaţiilor de asigurare. În anumite cazuri, în special la

17
asigurările de persoane, beneficiare ale sumelor asigurate pot să fie terţe persoane, desemnate ca atare de cei
care au încheiat asigurarea.
Este interesant de abordat conceptul de asigurare nu doar tradiţional, ca mijloc de repartiţie, ci şi din alte
puncte de vedere: ca ramură prestatoare de servicii, ca intermediar financiar şi ca activ financiar într-o economie
de incertitudini 15.
Asigurarea poate fi privită şi ca ramură prestatoare de servicii. Astfel, societăţile comerciale de
asigurări, în schimbul primelor încasate de la persoanele fizice şi juridice, oferă acestora un produs, şi anume
obligaţia de a prelua asupra sa efectele negative ale producerii unui anumit fenomen (eveniment) sau complex
de fenomene. Deoarece “securitatea” pe care o oferă asigurarea este un bun necorporal, asigurarea poate fi
considerată ca o ramură a economiei prestatoare de servicii unei categorii distincte de beneficiari: asiguraţii.
Societăţile de asigurări de viaţă nu sunt numai prestatoare de servicii în favoarea asiguraţilor, ci şi un
intermediar financiar între persoanele fizice asigurate, care plătesc prime eşalonat, şi persoanele fizice şi
juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare. Aşadar, asigurările de viaţă oferă persoanelor fizice
nu numai o protecţie de asigurare, dar şi un instrument de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti.
Îndeosebi societăţile de asigurări de viaţă sunt cele care îndeplinesc rolul de intermediar financiar, deşi
şi societăţile de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă dispun de anumite resurse financiare temporar libere,
pe care le oferă spre plasare pe piaţă.
Societăţile de asigurări apar pe piaţa financiară cu o ofertă de capital de împrumut orientată către diverşi
solicitanţi de resurse financiare. Oferta societăţilor de asigurare se adresează: băncilor comerciale interesate să
primească depuneri pe diferite termene pentru majorarea resurselor lor de creditare, societăţilor comerciale de
producţie preocupate să-şi majoreze capitalul activ, autorităţilor centrale şi locale aflate în căutare de resurse de
împrumut pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru finanţarea unor investiţii importante din fonduri
extrabugetare.

Autoevaluare:
1. Care sunt principalele tipuri de fonduri de asigurare şi prin ce se deosebesc?
2. Cum se structurează activitatea de asigurare în ţara noastră în conformitate cu Legea nr. 32/2000?
3. Care sunt principalele funcţii ale asigurărilor?
4. Care sunt modalităţile de protecţie a oamenilor şi a bunurilor împotriva forţelor distructive ale naturii şi a
accidentelor?
5. Asigurarea ca metodă de transfer a riscului prezintă câteva avantaje. Care sunt acestea?
6. Cum poate fi privită asigurarea din punct de vedere economic?

15
Loubergé, Henri, Economie et finance de l¢ assurance et de la reassurance, Paris, Dalloz, 1985., p. 100
18
Capitolul 2
ELEMNTELE ASIGURĂRII ŞI CONTRACTUL DE ASIGURARE

INTRODUCERE
Indiferent de formele sub care se perfectează, asigurările au totuşi anumite elemente comune, şi anume:
subiecţii asigurării (asigurătorul, asiguratul, beneficiarul asigurării, contractantul asigurării), riscul asigurat,
interesul asigurat, suma asigurată, prima de asigurare, dauna (paguba), evaluarea de asigurare, norma de
asigurare, , despăgubirea de asigurare, durata asigurării.

PREZENTAREA TEMEI

2.1 ELEMENTELE ASIGURĂRII

Asigurătorul - conform Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor
cu completările şi modificările ulterioare - reprezintă "persoana juridică româna autorizată în conditiile legii
să exercite activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terţ, precum şi sucursala
unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru, care a primit o autorizaţie de la
autoritatea competentă a statului membru de origine". Aceasta, în schimbul primei de asigurare încasate de la
asiguraţi îşi asumă răspunderea de a plăti pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale
sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau de plăti
o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde – în baza legii – faţă de terţe persoane.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, îndreptăţită prin lege sau prin condiţiile asigurărilor
facultative şi care intră astfel în raporturi juridice cu asigurătorul.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma
asigurată, fără însă ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare.
În asigurările de persoane, asiguratul poate indica persoana sau persoanele beneficiare, care urmează să
primească suma asigurată, în cazul încetării sale din viaţă.
În asigurările de transport, calitatea de asigurat o are, în general, furnizorul de mărfuri, beneficiar de
asigurare poate fi clientul său, căruia, în cazul producerii evenimentului asigurat, i se va plăti despăgubirea.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică ce poate încheia o asigurare, fără însă ca
aceasta să obţină calitatea de asigurat.
De exemplu, în cazul transportului de persoane efectuat de agenţii economici, pentru personalul propriu,
la şi de la locul de muncă, cu mijloacele de transport ale acestora, agenţii economici sunt contractanţi de
asigurare, iar persoanele transportate apar ca asiguraţi.
În unele cazuri contractantul asigurării poate fi în acelaşi timp şi beneficiarul acesteia 16 . De exemplu, în
asigurarea mixtă de viaţă, dacă asiguratul supravieţuieşte până la expirarea termenului pentru care s-a încheiat
contractul de asigurare, atunci el este şi beneficiar al asigurării.
Riscul asigurat este fenomenul (evenimentul) sau un grup de fenomene (evenimente) care odată
produs(e) datorită efectelor sale obligă pe asigurător să plătească asiguratului (sau beneficiarului asigurării)
despăgubirea sau suma asigurată17.
Riscul este un eveniment viitor, posibil, dar incert, care ameninţă viaţa, bunurile, sănătatea unei
persoane (incendiu, inundaţie, moarte, despăgubiri de plătit terţilor etc.). Asigurarea se încheie exact împotriva
acestor pericole. Incertitudinea asupra riscului se referă atât asupra producerii sau nu a unui anumit eveniment,
cât şi asupra datei la care s-ar putea produce.
Întrucât riscul este un eveniment viitor, posibil, dar incert, nu există risc (contractul neproducând efecte)
dacă evenimentul s-a produs înaintea intrării în vigoare a asigurării, sau dacă, producerea lui a devenit
imposibilă.
Riscul constituie un element esenţial al contractului de asigurare, fără de care nu ar exista raţiunea
încheierii contractului de asigurare.

16
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.67
17
Idem
19
 Dacă evenimentul asigurat se realizează prin fapta proprie, intenţionată, a asiguratului, dispărând
caracterul incert, întâmplător, de hazard, de regulă, acesta nu mai constituie risc asigurat.
Cazul asigurat este evenimentul asigurat, în considerarea căruia s-a încheiat asigurarea, pentru
înlăturarea consecinţelor sale materiale şi care, într-adevăr, s-a produs. Spre deosebire de risc, care este
evenimentul ce poate apărea, cazul asigurat este evenimentul care s-a şi produs.
Obiectul asigurării, prin care se înţelege ceea ce s-a asigurat: bunuri, animale, culturi, sau un atribut al
persoanei (viaţa, sănătatea etc.), adică valorile patrimoniale sau nepatrimoniale expuse pericolelor.
Interesul asigurării. Una din regulile fundamentale în materie de asigurări este aceea a existenţei unui
interes, care să justifice asigurarea bunului, persoanei sau răspunderii respective.
Interesul asigurat reprezintă cel mai adesea interesul proprietarului bunului asigurat, întrucât el suportă
riscul şi paguba pierderii acestuia, sau paguba provenind din avarierea sau distrugerea lui. Interes de asigurare
mai pot avea însă şi titularii unor drepturi reale, cum ar fi: creditorul gajist, uzufructuarul, etc.
În mod obişnuit, titularul interesului este şi titularul asigurării, debitor al primei şi creditor al
despăgubirii.
Există însă cazuri în care se asigură un alt interes decât cel al proprietarului, de exemplu în asigurarea
de transport cargo, în care titularul asigurării este expeditorul, iar al interesului este destinatarul.
Interesul asigurării prezintă particularităţi în funcţie de formele concrete ale asigurării: de bunuri, de
persoane şi de răspundere civilă.
La asigurările de bunuri, doctrina a definit interesul asigurabil ca fiind interesul ce se naşte din
raporturile unei persoane cu privire la un anumit bun ce poate fi asigurat. Bunul respectiv trebuie să facă parte
din sfera raporturilor juridice ale persoanei respective.
Pentru a fi asigurabil, un interes trebuie să fie economic şi evaluabil în bani.
La asigurările de persoane interesul însoţeşte evenimentul legat de persoană: decese, invaliditate din
accidente sau atingerea unei anumite vârste. Prin urmare, suma asigurată este datorată de asigurător, la
producerea evenimentului asigurat, independent de existenţa unor daune.
În cazul asigurării de răspundere civilă, interesul asigurării provine din raporturile dintre terţe persoane
şi asigurat, faţă de care el este obligat pentru daunele provocate lor.
Natura juridică a interesului asigurării se referă la caracterul subiectiv sau obiectiv al acestuia.
Potrivit teoriei interesului de asigurare subiectiv, prin contract se asigură numai interesul asiguratului,
nu şi interesul celorlalte persoane cu privire la bunul asigurat, şi care nu au încheiat contract de asigurare,
acestea neputând pretinde asigurătorului ca din suma despăgubirii să le fie achitate creanţele pe care le au faţă
de asigurat.
Teoria interesului de asigurare obiectiv, consideră că, interesul fiind obiectiv, este încorporat bunului
asigurat şi este deci, independent de titularul interesului. În consecinţă, sunt interesate şi celelalte persoane în
existenţa bunului, chiar dacă nu sunt părţi în contractul de asigurare.
În ceea ce priveşte interesul de asigurare faţă de un lucru viitor, în practica asigurărilor din ţara noastră
şi din alte ţări, lucrurile viitoare cum ar fi rodul viilor sau producţiile agricole pot face obiectul asigurării.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în
vederea cuprinderii lor în asigurare. Pentru ca un anumit bun să poată fi cuprins în asigurare, este necesar să se
cunoască cât mai precis valoarea acestuia, fiindcă despăgubirea de asigurare pe care o plăteşte asigurătorul , în
caz de producere a riscului asigurat, se stabileşte şi în funcţie de valoarea bunurilor asigurate.
În practică se realizează evaluarea de asigurare pentru stabilirea valorii de asigurat a bunului (Va)
obţinută pornindu-se de la valoarea de nou (Vn) din care se scade uzura (Uz): Va=Vn-Uz
Uzura este cuantificată printr-un procent fixat în funcţie de vechimea bunului, de gradul de utilizare, de
starea de întreţinere.
Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în
cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea.
Suma asigurată reprezintă în toate cazurile limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul
din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare.
În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată poate fi mai mică (subasigurare) sau egală cu valoarea
bunurilor respective.
Suma asigurată nu poate fi în nici un caz mai mare decât valoarea bunului asigurat, deoarece
supraasigurarea ar duce la influenţarea riscului, trezind interesul asiguratului pentru producerea cazului
asigurat.
Pentru stabilirea sumei asigurate, în cazul asigurărilor de bunuri se procedează la operaţiunea numită
evaluare de asigurare.
În cazul asigurărilor de persoane, suma asigurată nu este limitată, fiind lăsată la aprecierea părţilor
contractante, deoarece viaţa şi sănătatea persoanelor nu au preţ, fiind valori inestimabile.

20
 În asigurările obligatorii asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată, aceasta fiind prevăzută de lege.
Cel mult legea poate prevedea mai multe variante de acoperire, din care asiguratul îşi poate alege cea mai
apropiată de interesele sale18 .
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect asigurat (m 2, ha
etc.), ea fiind întâlnită numai în cazul asigurărilor de bunuri obligatorii.
Făcând produsul dintre norma de asigurare şi numărul unităţilor de obiect asigurat, obţinem suma
asigurată pentru bunul respectiv.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte
asigurătorului, pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării despăgubirii de
asigurare sau a sumei asigurate la producerea riscului asigurat.
Prima de asigurare plătită de asigurat, numită şi prima brută este formată din prima netă (teoretică) din
care se constituie fondul necesar plăţii indemnizaţiilor de asigurare (despăgubiri sau sume asigurate) şi adaosul
de primă (încărcătura primei), din care se acoperă cheltuielile de administrare ale asigurărilor şi profitul
asigurătorului.
Primele de asigurare se calculează în funcţie de mărimea riscurilor asumate şi suma asigurată.
Tarifele de prime sunt stabilite fie prin lege, fie de către asigurători cu avizul Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor.
Cota tarifară este prima de asigurare stabilită pentru o unitate de calcul (o fracţiune din suma asigurată
– ex.1000 lei, o unitate de bun asigurat – cap de animal, ha etc) pe o anumită perioadă (de regulă un an, sau
semestru, trimestru, lună).
Tariful de asigurare este alcătuit din sistemul cotelor tarifare, fiind diferit în cazul asigurărilor prin
efectul legii faţă de asigurările facultative.
Primele sunt stabilite pe baza datelor statistice actuariale şi a calculelor matematice (calculul
probabilităţilor şi legea numerelor mari).
Paguba constituie expresia valorică a prejudiciului produs prin ivirea cazului asigurat de bunuri
cuprinse în asigurare.
Cu acelaşi înţeles se poate folosi şi noţiunea de daună, mai ales în asigurările de răspundere civilă şi
într-o anumită măsură în asigurările de persoane.
Indemnizaţia de asigurare îmbracă forma despăgubirii în cazul asigurărilor generale şi cea a sumei
asigurate în cazul asigurărilor de viaţă.
Indemnizaţia de asigurare în cazul asigurărilor generale, nu poate depăşi contravaloarea daunei,
valoarea bunului la momentul producerii evenimentului asigurat şi nici suma asigurată.
În cazul asigurărilor de viaţă, indemnizaţia de asigurare nu are caracter de despăgubire, nedepinzând de
paguba suferită, ci numai de suma asigurată.
În practica asigurărilor de bunuri, se întâlnesc trei principii care se aplică la acoperirea pagubelor,
respectiv:
1. principiul răspunderii proporţionale;
2. principiul primului risc;
3. principiul răspunderii limitate.

1.În cazul principiului răspunderii proporţionale, despăgubirea de asigurare se stabileşte în aceeaşi

proporţie faţă de pagubă, în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat, conform relaţiei:
, unde:
d = despăgubirea de asigurare;
p = paguba;
s = suma asigurată;
v = valoarea bunului asigurat.

2.Stabilirea despăgubirii pe baza principiului primului risc, este folosită, de regulă, la acele asigurări
de bunuri, la care pagubele totale se produc mai greu. Volumul sumei asigurate este considerat, în acest caz, ca
reprezentând maximum de pagubă previzibilă la bunul respectiv.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asiguraţi decât cel al răspunderii proporţionale,
deoarece pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare . Această compensare presupune însă, încasarea de
la asiguraţi a unor prime de asigurare cu un nivel mai ridicat.
Despăgubirea se calculează conform formulei:

18
Ciumaş, Cristina, Economia asigurărilor, ediţia a III-a, Editura Casei Căţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, p.23

21
 D=P <=> D ≤ Sa;

3.Caracteristic principiului răspunderii limitate este faptul că despăgubirea se acordă numai dacă
paguba produsă de riscul asigurat depăşeşte o anumită limită dinainte stabilită. În acest caz, o parte din pagubă
cade în sarcina asiguratului, iar mărimea relativă a acesteia (uneori cea absolută) este stipulată în contractul de
asigurare.
Partea din valoarea pagubei dinainte stabilită, care cade în sarcina asiguratului, poartă denumirea de
franşiză.
Aceasta poate fi de două feluri, şi anume:
1.atinsă(simplă);
2.deductibilă(absolută) .
1.În cazul franşizei atinse(simple), asigurătorul acoperă în întregime paguba – până la nivelul sumei
asigurate – dacă aceasta este mai mare decât franşiza.
2.Franşiza deductibilă (absolută) se scade în toate cazurile din pagubă, indiferent cât este volumul
acesteia din urmă. Aşadar, în acest caz, despăgubirea se acordă numai pentru partea de pagubă care depăşeşte
franşiza.
Nici în cazul franşizei simple, nici în cazul franşizei deductibile, nu se acordă despăgubiri pentru
pagube care se încadrează în limitele franşizei.
Prin aplicarea principiului răspunderii limitate se evită cheltuielile privind evaluarea, constatarea
pagubelor şi stabilirea despăgubirilor de asigurare la pagubele de volum mai redus, care nu prezintă o
importanţă economică deosebită.
Durata sau perioada de asigurare reprezintă intervalul de timp pentru care acţionează asigurarea, fiind
operantă doar în cadrul asigurărilor facultative, deoarece în cazul asigurărilor obligatorii asigurarea acţionează
continuu, ne fiind limitată în timp.

2.2 CONTRACTUL DE ASIGURARE

2.2.1 DEFINIREA ŞI ELEMENTELE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Legea nr. 172/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România, stabileşte la art. 10 că „prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească
o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului,
beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare
indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile legii, în limitele şi la termenele
convenite”.
Încheierea contractului de asigurare se probează cu poliţa de asigurare sau certificatul de asigurare
emise şi semnate de asigurător sau cu nota de acoperire emisă şi semnată de brokerul de asigurare. Documentele
care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi prin mijloace electronice, în condiţiile legii.
Contractul european de asigurare are la bază tratatul UE privind libera circulaţie a persoanelor,
bunurilor, serviciilor si a capitalurilor. Este demn de menţionat faptul că România a reusit să alinieze legislaţia
în domeniul asigurărilor la standardele europene încă din perioada anterioară aderării. Cu toate acestea există
însă şi prevederi ale contractului european de asigurare care nu au fost preluate în legislaţia românească. Unele
dintre ele sunt extrem de importante, mai ales cele referitoare la condiţiile în care titularii de contracte de
asigurare pot formula - inclusiv în justiţie, dar nu numai - pretenţii la adresa asiguratorilor. Spre exemplu,
proiectul de reglementare privind contractul european de asigurare prevede că un contract de asigurare poate fi
dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv prin proba cu martori. În schimb, legislaţia românească în vigoare,
respectiv Legea 136/1995, prevede, la articolul 10, că un contract de asigurare nu se poate dovedi prin martori,
chiar dacă există un început de dovadă scrisă.
Articolul 11 al legii precizează că „dovada încheierii contractului de asigurare rezultă si din emiterea si
trimiterea unui document de asigurare, cum ar fi poliţa sau certificatul, cererea de plată a primei ori din înscrisul
prin care se manifestă voinţa asiguratorului de a încheia contractul”. Iar la articolul 16 se spune că „dovada
plăţii primelor de asigurare revine asiguratului, înscrisul constatator fiind poliţa de asigurare, chitanţa, dispoziţia
de plată sau alt document probator al plăţii”.
Aceste prevederi sunt extrem de importante întrucât, de exemplu, în caz de faliment al unui asigurator,
asiguraţii îsi recuperează, după caz, sumele plătite ca prime de asigurare sau daunele cuvenite pe poliţe de la
Fondul de Garantare. Iar în cazul în care au pierdut copiile documentelor de asigurare si asiguratorul în cauză,
22
dintr-un motiv sau altul, nu predă respectivele documente Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA),
persoanele respective ar putea întâmpina dificultăţi în a se înscrie la masa credală.
În funcţie de natura raporturilor juridice de asigurare, contractele de asigurare pot fi contracte
comerciale (pentru ambele părţi) şi contracte mixte(contract comercial pentru o parte şi contract civil pentru
cealaltă parte).
Contractul de asigurare prezintă anumite caracteristici specifice:
1. caracterul consensual, se datorează faptului că se formează “solo consensu” prin simplul acord de
voinţă al părţilor, fără să fie nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinţei lor. Deşi prevederile legii
asigurărilor stabilesc că, contractul de asigurare se încheie numai în formă scrisă, aceasta nu schimbă caracterul
consensual al contractului, cerinţa formei scrise fiind instituită numai “ad probationem” nu ”ad validitatem”.
Înscrisul în care se materializează contractul de asigurare, este necesar numai pentru dovedirea existenţei
acestuia, legea neadmiţând dovada cu martori.
2. caracterul sinalagmatic - adică părţile contractuale se obligă reciproc, una faţă de alta: asiguratul se
obligă să plătească prima, iar asigurătorul să suporte riscul, şi la producerea evenimentului asigurat, să plătească
despăgubirea sau suma asigurată.
Prin obligaţiile pe care fiecare parte şi le asumă, acestea sunt, în aceleaşi timp, creditorul şi debitorul
celeilalte. Obligaţiile părţilor sunt reciproce, dar şi interdependente: obligaţia asigurătorului depinde de
executarea de către asigurat a obligaţiei sale şi invers, neputând exista una fără alta.
3. caracterul unic. Contractul de asigurare este unul singur pe întreaga perioadă de asigurare, indiferent
de faptul că primele de asigurare se pot plăti periodic. Această divizare a obligaţiei de plată se referă numai la
modalitatea de plată a primelor, nedivizând contractul de asigurare. Această caracteristică generează consecinţe
juridice importante, cum ar fi: contractul, pe toată durata sa este dominat de condiţiile avute în vedere la
încheierea lui; calculul primei anuale se face în raport de întreaga durată a contractului, etc.
4. caracterul de executare succesivă. Aceasta înseamnă că executarea contractului de asigurare nu are
loc dintr-o dată, printr-o singură prestaţie; asiguratul este obligat să achite primele de asigurare la termenele
stabilite, iar asigurătorul acordă protecţie asiguratului, prin suportarea riscului de-a lungul perioadei de
valabilitate a contractului.
5. caracterul oneros - adică fiecare parte urmăreşte să obţină un anumit avantaj, o contraprestaţie în
schimbul obligaţiei ce şi-o asumă. Asiguratul beneficiază de protecţia pe care i-o oferă asigurătorul, care preia
asupra sa riscul asigurat, nu în mod gratuit, ci în schimbul unei plăţi, sub forma primei de asigurare sau a
cotizaţiei, după caz. Asigurătorul, în schimbul protecţiei, obţine prima de asigurare, care este preţul preluării
asupra sa a riscului.
6. caracterul aleatoriu, este specific contractului de asigurare deoarece efectele sale depind de un
eveniment incert. La încheierea contractului părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor
patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract, deoarece obligaţiile asumate de asigurat şi asigurător
depind de un eveniment viitor şi incert; nu se ştie dacă şi măsura în care, fiecare dintre părţi va pierde sau va
câştiga.
7. caracterul de adeziune. Contractul de asigurare este un contract de adeziune, întrucât clauzele
acestuia sunt stabilite numai de una din părţi, respectiv de către asigurător. Cealaltă parte nu are posibilitatea să
le discute, rămânându-i doar posibilitatea să accepte încheierea lui, în forma stabilită de asigurător sau să nu îl
încheie. Chiar dacă clauzele contractului de asigurare sunt stabilite numai de către asigurător, acestea nu sunt
stabilite în mod arbitrar sau numai în avantajul său, pentru că o parte din clauze sunt prestabilite de lege, iar
altele sunt supuse verificării CSA.

Contractul se încheie în formă scrisă, el nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de
dovadă scrisă.
În cazul falimentului unui asigurator, pentru a-si putea recupera banii de la Fondul de Garantare, toate
persoanele fizice si juridice care deţin creanţe de asigurare asupra companiei respective trebuie să prezinte copii
după contractele de asigurare încheiate. Legislaţia românească nu precizează clar ce se întâmplă cu cei care,
într-un astfel de caz, nu pot prezenta documente justificative cu privire la statutul lor de asiguraţi si la relaţiile
lor contractuale cu asiguratorul respectiv.
Dovada încheierii contractului de asigurare rezultă şi din emiterea şi transmiterea unui document de
asigurare, cum ar fi poliţa sau certificatul de asigurare, cererea de plată a primei, ori din înscrisul din care
rezultă voinţa asiguratului de a încheia contractul de asigurare.
Contractul de asigurare se reziliază dacă sumele datorate de asigurat cu titlu de primă, nu sunt plătite în
termenul prevăzut în contractul de asigurare.
Asiguratul este obligat să comunice asigurătorului producerea riscului asigurat, asigurătorul având
dreptul să refuze plata indemnizaţiei, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului
asigurat şi întinderea pagubei. Despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcţie de starea bunului
23
din momentul producerii riscului asigurat şi ele nu pot depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul
pagubei şi suma la care s-a făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de asigurare.
Asiguratul are obligaţia să declare existenţa altor asigurări pentru acelaşi bun la asigurători diferiţi, atât
la încheierea contractului de asigurare cât şi pe parcursul executării acestuia, fiecare asigurător fiind obligat la
plată proporţional cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o
despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului.
Drepturile persoanelor păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, iar
asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din
contractul de asigurare.
Asigurătorul plăteşte despăgubirea nemijlocit celui păgubit, în măsura în care acesta nu a fost
despăgubit de asigurat, despăgubire ce nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului. Despăgubirea se plăteşte
asiguratului în cazul în care acesta dovedeşte că l-a despăgubit pe cel păgubit.

2.2.2 PĂRŢILE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

De regulă, contractul de asigurare intervine între două părţi: asiguratul şi asigurătorul. El poate fi însă,
încheiat şi printr-un intermediar.
În general, putem vorbi de trei categorii de persoane interesate în contractul de asigurare:
 semnatarul, sau contractantul asigurării, care semnează poliţa în nume propriu şi se obligă faţă de
asigurător la plata primelor;
 asiguratul, respectiv cel a cărui persoană sau patrimoniu sunt supuse riscului ;
 beneficiarul, desemnat în caz de daună să încaseze beneficiul contractului.
Toate aceste trei calităţi pot fi reunite asupra unei singure persoane, aşa cum este proprietarul unui
autovehicul care încheie asigurarea de avarii. El este contractantul asigurării, asigurat şi beneficiar în caz de
daună.

2.2.3. CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Potrivit art.948 din Codul Civil, un contract este valid dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, obiectul şi cauza.
Capacitatea de a contracta - ca element de validitate a contractului este regula, iar incapacitatea este
excepţia. Codul civil prevede la art. 949 că orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege, poate
contracta valabil.
Persoanele juridice, pot încheia contracte de asigurare prin intermediul oricărui reprezentant al lor.
În ceea ce privesc persoanele fizice, acestea pot încheia contracte valabile odată cu împlinirea vârstei de
14 ani. Contractele de asigurare încheiate de minori sub 14 ani sau de persoane puse sub interdicţie rămân
valabile dacă reprezentanţii lor legali nu cer anularea lor.
În cazul contractelor de asigurare de persoane, asiguratul trebuie să aibă o anumită vârstă şi să
îndeplinească şi alte condiţii stabilite în contracte.
Consimţământul părţilor este valabil dacă nu fost dat din eroare, smuls prin violenţă sau obţinut prin
dol.
Eroarea este destul de greu de comis, întrucât la încheierea contractului, asiguratul primeşte contractul
de asigurare, din care rezultă clar şi explicit cine este asigurătorul, ce se asigură şi în ce condiţii de asigurare.
Violenţa ca viciu de consimţământ este şi mai greu de imaginat în sfera contractelor de asigurare.
Dolul reprezintă folosirea de viclenie sau afirmaţii mincinoase pentru determinarea unui asigurat să
încheie un contract, pe care în absenţa dolului nu l-ar fi încheiat.
Obiectul contractului . Există în literatura de specialitate mai multe opinii cu privire la obiectul
contractului de asigurare. Astfel, unii autori consideră că obiectul contractului de asigurare este bunul sau
persoana expuse riscului şi protejate prin acesta. Alţi autori consideră că obiectul contractului este interesul
asigurat, iar alţii riscul asigurat.
Contractul de asigurare, are, însă drept obiect totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce apar în raportul
juridic născut în momentul încheierii contractului de asigurare şi consemnate în acesta.
Cauza. Pentru ca un contract de asigurare să fie legal este necesară existenţa unei cauze licite. Un
contract de asigurare va fi considerat ca având o cauză ilicită atunci când el s-a încheiat cu încălcarea ordinii
publice şi bunelor moravuri specifice societăţii.

24
2.2.4 ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Formulând în mod sintetic, prin încheierea contractului înţelegem realizarea acordului de voinţă între
asigurat şi asigurător asupra clauzelor contractuale.

2.2.4.1 DECLARAŢIA (CEREREA) DE ASIGURARE

Aceasta constă în completarea de către asigurat a unui formular special al asigurătorului, prin care se
manifestă voinţa de a încheia contractul.
La majoritatea formelor de asigurări de persoane, în asigurările externe şi în unele asigurări de bunuri,
declaraţia sau cererea de asigurare se redactează separat şi anterior contractului de asigurare.
La celelalte asigurări, declaraţia se întocmeşte concomitent cu contractul de asigurare.
Declaraţia de asigurare este un act unilateral de voinţă, nu este susceptibilă de efecte juridice, specifice
instituţiei asigurării, până ce nu a fost acceptată de asigurător. În caz de neacceptare, declaraţia nu este
obligatorie şi poate fi revocată expres sau tacit.

2.2.4.2 ANALIZA DECLARAŢIEI DE RISC

Riscul prezintă pentru asigurător o importanţă deosebită deoarece în funcţie de acest element esenţial al
contractului se apreciază dacă se poate accepta riscul şi dimensiunea primei de asigurare aferentă.
În materie de asigurări, buna credinţă rămâne un principiu de bază, astfel că în interesul general,
asiguratul trebuie să facă declaraţii complete, chiar atunci când, pe parcurs, împrejurările esenţiale privind riscul
( de exemplu agravarea riscului) s-au schimbat. În caz contrar, asigurătorul îşi rezervă dreptul, fie de a modifica
sau a denunţa contractul, fie de a refuza despăgubirea solicitată de asigurat.

2.2.4.3 OBLIGAŢIA ASIGURĂTORULUI DE A ÎNCHEIA CONTRACTUL

Asigurătorul nu poate refuza încheierea contractului dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege. El
constată numai dacă aceste condiţii sunt întrunite şi în caz afirmativ el trebuie să accepte propunerea şi să emită
poliţa sau contractul de asigurare.
Faptul că asigurătorul este obligat să încheie contractul de asigurare în aceste condiţii, nu poate schimba
caracterul consensual al contractului. Asigurătorul nu are interesul şi nici nu poate motiva refuzul încheierii
contractului. De altfel, el poate fi constrâns pe calea unei reclamaţii administrative sau acţiunii în justiţie.

2.2.4.4 MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

Potrivit condiţiilor şi regulamentelor privind asigurările interne, contractul se consideră încheiat prin
plata primelor şi emiterea contractului de asigurare. Înscrisul constatator se numeşte poliţă de asigurare - la
asigurările de persoane şi contract de asigurare - la asigurările de bunuri.
De regulă, condiţiile încheierii contractului se realizează în acelaşi timp (emiterea poliţei şi plata
primei), astfel încât, declaraţiile de voinţă care se contopesc în contract iau naştere concomitent
Sunt însă şi situaţii în care declaraţia de voinţă a asiguratului precede acceptarea ofertei de către
asigurător.

2.2.4.5. CONŢINUTUL CONTRACTULUI

Drepturile şi obligaţiile părţilor sunt cuprinse în contractul de asigurare.

În principal, contractul de asigurare cuprinde două părţi principale. Prima parte conţine clauzele
contractuale imprimate sub forma unor extrase din condiţiile generale care reglementează raporturile dintre
asigurat şi asigurător, care sunt menite să atragă atenţia asiguratului asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.
A doua parte cuprinde părţile neimprimate ale documentului, care se referă în principal la indicarea părţilor,
denumirea riscurilor, prima, suma asigurată, şi durata contractului (cu indicarea datei intrării în vigoare).
În afara acestor elemente contractul mai cuprinde şi alte menţiuni proprii fiecărui contract de asigurare.

25
2.2.4.6. DURATA CONTRACTULUI

Reprezintă perioada de timp la care se referă drepturile şi obligaţiile părţilor.

După criteriul întinderii în timp, contractele de asigurare pot fi de durată determinată (sau fixă) şi
nelimitată (sau nedeterminată). În asigurările de bunuri şi de răspundere civilă contractele pot fi încheiate pe o
perioadă de maximum un an.
La asigurările de persoane, contractele pe durată nelimitată se practică numai în asigurările pentru
cazurile de accidente încheiate de persoane juridice pentru personalul propriu.
Dacă contractul de asigurare a fost încheiat pe o perioadă determinată, la împlinirea termenului el se
reînnoieşte de drept, pentru o perioadă egală cu cea anterioară, dacă nici una din părţi nu preavizează sau
denunţă, potrivit clauzelor sale.
Două momente distincte sunt de luat în considerare: cel al încheierii contractului şi cel al intrării în
vigoare a asigurării. Un contract de asigurare poate fi perfectat cu intrarea în vigoare ulterior datei perfectării
lui.

2.2.4.7. PROBA CONTRACTULUI

Consimţământul valabil al părţilor se cere a fi exprimat în scris. El nu poate fi dovedit cu martori, chiar
dacă există un început de dovadă scrisă.
Cerinţa formei scrise se referă la proba contractului, nu la existenţa lui, care poate fi recunoscută de
asigurător dacă reiese din registre sau alte acte emise de asigurător.
Părţile sunt nevoite să adopte forma scrisă pentru a nu se vedea puse în imposibilitatea de a dovedi
existenţa contractului de asigurare, deoarece un act cu neputinţă de probat este echivalent, din punct de vedere
juridic, cu un act inexistent.

2.2.5. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR PÂNĂ LA IVIREA EVENIMENTULUI

ASIGURAT

a. Obligaţiile asiguratului

Asiguratul este obligat să plătească primele de asigurare, să întreţină bunul asigurat în bune condiţii,
conform dispoziţiilor legale în vigoare şi să comunice împrejurările care agravează riscul.
O altă obligaţie expres stipulată în legislaţia asigurărilor se referă la întreţinerea a bunurilor şi luarea de
măsuri pentru prevenirea pagubelor. În caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, asigurătorul poate denunţa
asigurarea, sau, la ivirea cazului asigurat, are dreptul de a refuza plata despăgubirii, dacă din acest motiv nu a
putut determina cauza producerii şi întinderea pagubei , sau să reducă despăgubirea în cazul în care dauna s-a
mărit.
O ultimă categorie de obligaţii o reprezintă cele rezultând din agravarea riscului.
În măsura în care, în cursul executării contractului, se ivesc împrejurări care modifică avizarea iniţială a
riscului de către asigurat, acesta trebuie să le comunice asigurătorului.

b. Drepturile asiguratului

Principalele drepturi ale asiguratului înainte de producerea evenimentului asigurat sunt următoarele:
adreptul de a modifica contractul (de exemplu posibilitatea de a schimba numele beneficiarului
asigurării) sau modul de plată pentru prime, când ele se achită în rate;
adreptul de a încheia asigurări suplimentare ( de exemplu la asigurările de bunuri şi de răspundere
civilă, pentru majorarea sumelor asigurate iniţial) ;
adreptul de răscumpărare (la asigurările pentru care se constituie rezerve de primă, cum sunt cele de
viaţă, asiguratul are dreptul să ceară încetarea contractului prin plata sumei de răscumpărare);
adreptul de a obţine împrumuturi asupra poliţelor de asigurare;
adreptul de a participa la tragerile lunare de amortizare, prin sistemul combinaţiilor de litere în cazul
asigurărilor de viaţă.

c. Drepturile şi obligaţiile asigurătorului

Pe timpul executării contractului, până la producerea cazului asigurat, asigurătorul are îndeosebi
drepturi.
26
 Fiecărei obligaţii a asiguratului îi corespunde un drept al asigurătorului:
adreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului în care acesta este întreţinut;
adreptul de a aplica sancţiuni legale când asiguratul a încălcat obligaţiile privind întreţinerea, folosirea
şi paza bunurilor asigurate.
Până la ivirea cazului asigurat, asigurătorul are însă şi unele obligaţii, cum ar fi:
aobligaţia de a elibera la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe
cel original;
aobligaţia de a elibera, la cererea asiguratului, certificate de confirmare a asigurării.

2.2.6. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR DUPĂ PRODUCEREA EVENIMENTULUI

ASIGURAT

a.Obligaţiile asiguratului

După producerea evenimentului asigurat, asiguratul are următoarele obligaţii:

combaterea efectivă a calamităţilor pentru limitarea pagubelor şi salvarea bunurilor asigurate, păstrarea
şi paza bunurilor rămase pentru prevenirea degradărilor ulterioare;
avizarea asigurătorului, în termenele prevăzute de condiţiile de asigurare, cu privire la producerea
evenimentului asigurat;
participarea la consultarea cazului asigurat produs şi a pagubei rezultate;
furnizarea de date şi acte referitoare la evenimentul asigurat.

b.Obligaţiile asigurătorului

Principala obligaţie a asigurătorului după producerea cazului asigurat, constă în indemnizaţia acordată
asiguratului. Pentru ca această indemnizaţie să fie datorată, trebuie stabilită situaţia de fapt din care să rezulte
dreptul asiguratului la beneficiul indemnizaţiei şi obligaţia corelativă a asigurătorului de a plăti.
Aşadar, asigurătorul va proceda la constatarea producerii evenimentului asigurat şi la evaluarea
pagubelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, la stabilirea şi plata indemnizaţiei de asigurare.
Evaluarea pagubelor se face în funcţie de preţurile de pe piaţă ale unor bunuri asemănătoare, ţinându-se
seama de uzura bunului respectiv.

2.2.7 ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE

De regulă, contractul de asigurare cu durată determinată încetează în momentul expirării perioadei

pentru care a fost încheiat.
În legătură cu raporturile de asigurare pot interveni: modificarea, denunţarea, rezilierea, nulitatea,
reactivarea şi reînnoirea contractului de asigurare.
Modificarea contractului de asigurare, în cadrul duratei asigurării este posibilă în cazul schimbării
împrejurărilor esenţiale cu privire la risc, în raport cu regulile precizate prin condiţiile de asigurare.
Denunţarea, rezilierea şi anularea raporturilor juridice de asigurare constituite sunt forme de încetare a
contractului de asigurare înainte de expirarea duratei sale.
Denunţarea contractului de asigurare de către una din părţi poate avea loc în cazuri prevăzute expres în
actele normative, cum ar fi: caracterul inexact, nesincer sau incomplet al declaraţiei de asigurare, schimbarea
esenţială a împrejurărilor în care se manifestă riscul, etc.
Asiguratul poate să denunţe contractul de asigurare în anumite situaţii, cum ar fi modificarea de către
asigurător a condiţiilor contractului de asigurare.
Denunţarea contractului de asigurare produce efecte în viitor şi implică, după caz, restituirea sau nu, a
primelor de asigurare.
Rezilierea contractului de asigurare poate avea loc ca urmare a faptului că scopul său nu mai prezintă
oportunitate pentru părţi sau pentru una din ele. De exemplu, evenimentul asigurat s-a produs înainte de
începerea răspunderii societăţii de asigurare sau după încetarea răspunderii asigurătorului; producerea
evenimentului a devenit imposibilă, deci asigurarea nu mai are temei.
Rezilierea poate interveni şi în următoarele cazuri:
asiguratul nu a achitat ratele scadente la primele de asigurare;
bunul asigurat a fost înstrăinat;
asiguratul refuză modificarea contractului de asigurare la solicitarea asigurătorului;

27
 în alte cazuri prevăzute prin acte normative.
Rezilierea contractului de asigurare nu generează efecte retroactive ci doar viitoare.
Nulitatea contractului de asigurare constituie o sancţiune îndreptată împotriva efectelor care contravin
scopului asigurării. Ea poate fi totală sau parţială şi intervine în cazul încălcării prevederilor legale cuprinse în
contractul de asigurare, cum ar fi:
declaraţii incomplete sau inexacte făcute de asigurat;
preluarea în asigurare a unor riscuri excluse;
preluarea în asigurare , a unor bunuri sau persoane neasigurabile.
Nulitatea contractului de asigurare constă aşadar, în desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului de la
data încheierii acestui act.
Reactivarea contractului de asigurare poate interveni în sfera asigurărilor mixte de viaţă, în cazul în care
asiguratul a întrerupt, un anumit timp, plata primelor de asigurare. Aceasta este posibilă datorită existenţei
rezervei matematice în structura primei de asigurare, la aceste asigurări, dar fără a depăşi un anumit interval de
timp de la întreruperea plăţii primei de asigurare.
Reînnoirea contractului de asigurare poate avea loc în cazul asigurărilor încheiate pe o durată determinată, în
cazul în care la expirarea perioadei de asigurare, asiguratul îşi manifestă dorinţa continuării raporturilor de
asigurare, în anul următor, prin perfectarea corespunzătoare a contractului de asigurare.
Subrogarea în drepturile asiguratului constituie o consecinţă a contractului de asigurare. Aceasta constă
în substituirea societăţii de asigurare în drepturile asiguratului sau beneficiarului de asigurare – în limitele
indemnizaţiei de asigurare – contra celor răspunzători de producerea pagubei.
Asiguratul sau beneficiarii de asigurare sunt despăgubiţi, în primă instanţă, pentru pagubele suferite, în
baza contractului de asigurare încheiat şi a primelor de asigurare achitate. De abia apoi se poate produce un act
de subrogare, dacă evenimentul asigurat s-a ivit cu concursul sau prin fapta ilicită a unui terţ.

Autoevaluare:
1. Care sunt principalele elemente ale asigurării?
2. Care sunt principalele elemente ale contractului de asigurare?
3. Care sunt părţile contractului de asigurare?
4. Care sunt condiţiile de validitate ale contractului de asigurare?
5. Care sunt drepturile şi obligaţiile părţilor până la ivirea evenimentului asigurat?
6. Care sunt drepturile şi obligaţiile părţilor după producerea evenimentului asigurat?
7. .Ce modalităţi de încetare a contractului de asigurare cunoaşteţi?

28
Capitolul 3
REGIMUL JURIDIC AL ASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA

INTRODUCERE
Sub aspect juridic, pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o anumită formă, evidenţiată printr-un
contract. Alături de contractul propriu-zis de asigurare intervine legea de organizare a activităţii de asigurare,
emisă de puterea legislativă ca izvor de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.

PREZENTAREA TEMEI

În perioada conducerii centralizate, asigurările îndeplineau rolul de ocrotire a forţelor de producţie a

intereselor obşteşti şi a cetăţenilor. Se practicau în această perioadă două mari categorii de asigurări:
2 prin efectul legii – priveau anumite bunuri din economie şi unele bunuri ale cetăţenilor, în cazul
asigurărilor de persoane care călătoresc pe căile ferate, pe ape, pe căi rutiere sau aeriene şi care suferă accidente
în timpul transportului, iar în cazul asigurărilor de răspundere civilă, pe posesorii de autovehicule pentru
accidente de circulaţie;
2 facultative sau contractuale – bunurile care intră în categoria celor asigurate prin efectul legii,
puteau în principiu să fie asigurate şi suplimentar pe cale contractuală. Puteau face obiectul acestui tip de
asigurare toate bunurile unităţilor economice din sectorul cooperatist, cele cu caracter agricol, construcţiile,
bunurile casnice, bunurile instituţiilor şi organizaţiilor publice, animalele şi culturile agricole, rodul viilor,
autovehiculele personale, etc.

3.1 ISTORICUL LEGISLAŢIEI ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR OBLIGATORII

Regimul juridic al asigurărilor este reglementat oficial prin Legea nr. 26 din iulie 1930, pentru
constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare.
Cele mai importante modificări în privinţa asigurărilor au survenit abia în anul 1971, prin decretul nr.
470/1971 din 20 decembrie, privind organizarea şi funcţionarea Administraţiei Asigurărilor de Stat, publicat în
Buletinul Oficial nr. 161 din 28 decembrie 1971, prin care era pus în evidenţă încă o dată rolul centralizat al
A.D.A.S. – ului sub conducerea generală a Ministerului Finanţelor, în domeniul asigurărilor. Această instituţie
efectua operaţiuni de asigurare-reasigurare precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu activitatea de asigurare.
Deşi pe ansamblu, activitatea de asigurări în România până în anul 1990 a cunoscut o dezvoltare destul
de amplă, faptul că ea a fost condusă centralizat ca monopol de stat de către o singură instituţie acreditată în
acest domeniu – A.D.A.S. – a făcut posibilă apariţia unor disfuncţionalităţi între asigurările pe plan internaţional
şi noţiunea de asigurare în ţara noastră.

3.2 ISTORICUL LEGISLAŢIEI PENTRU ASIGURĂRILE FACULTATIVE

În fapt, legislaţia valabilă până în anul 1990 pentru asigurările prin efectul legii, cuprindea de fiecare
dată şi referiri la asigurările facultative.
Modul centralizat de a coordona asigurările în această perioadă a dus la adâncirea discrepanţei dintre
asigurările prin efectul legii, care au luat o amploare foarte mare şi asigurările facultative, care au cunoscut o
stagnare şi chiar o scădere între anii 1980–1990.
În construcţia juridică a contractului de asigurare pentru asigurările facultative, normele de asigurare
aveau un rol de prim ordin, părţile trebuind să se conformeze dispoziţiilor cu caracter imperativ din
regulamentul ce se referă la contractul care urma să se încheie. Încălcarea unei dispoziţii normative cu ocazia
încheierii contractului sau în cursul executării lui, putea atrage nulitatea, rezilierea sau alte sancţiuni proprii
contractului de asigurare.
Astfel, regulamentul nr.17/1959 privind asigurarea facultativă a animalelor şi regulamentul nr. 18/1959
privind asigurarea facultativă a culturilor agricole şi rodul viilor stipulau concret persoanele fizice sau juridice

29
care puteau încheia contracte de asigurare. Un contract de asigurare încheiat cu alte unităţi decât cele prevăzute
în actul normativ era nul de drept.
În asigurările facultative raportul dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se
stabilesc prin contractul de asigurare.
Primele modificări în cadrul asigurărilor facultative, au fost aduse de ordinul Ministerului Finanţelor nr.
60 din 19 februarie 1988, care vizau unele prevederi cuprinse în Regulamentul nr. 1/1975 privind asigurarea
facultativă a animalelor, condiţiile speciale nr. 2/1975 privind asigurarea facultativă de abonament a animalelor
aparţinând unităţilor agricole cooperatiste, alte condiţii privind asigurarea facultativă parţială a gospodăriilor
familiale, a culturilor agricole şi rodul viilor, precum şi cele referitoare la autovehicule, accidente de circulaţie,
asigurări de bunuri şi răspundere civilă, etc.
Asigurările prin efectul legi şi cele facultative au cunoscut o perioadă îndelungată un paralelism din care
se pot trage concluzii pertinente pentru evoluţia lor viitoare într-un sistem descentralizat, bazat pe concurenţă
liberă, pe exercitarea dreptului deplin de alegere liberă a oricărui tip de asigurare.

3.3 LEGISLAŢIA ASIGURĂRILOR ROMÂNEŞTI ÎN PROCESUL TRANZIŢIEI LA ECONOMIA DE

PIAŢĂ

Schimbări profunde petrecute în economia românească după 1989, au fost prezente şi în domeniul
asigurărilor, domeniu care a cunoscut o relansare importantă şi care încearcă să apropie asigurările româneşti de
cele practicate pe plan internaţional.
Pe baza H.G. nr. 279/8 decembrie 1990, s-au înfiinţat primele societăţi comerciale pe acţiuni în
domeniul asigurărilor, ca persoane juridice ce realizează obiectivele de activitate pe bază de contracte încheiate
în conformitate cu Codul Civil şi Codul Comercial, precum şi în baza actelor normative din domeniul
asigurărilor.
În iulie 1991 apare Legea privind constituirea, organizarea, şi funcţionarea societăţilor comerciale din
domeniul asigurărilor, conform căreia, în România, activitatea de asigurare se desfăşoară prin societăţi de
asigurare, societăţi de asigurare-reasigurare şi societăţi de reasigurare, care îşi asumă obligaţii prin acceptarea de
riscuri în schimbul plăţii unor prime de către asiguraţi sau, după caz, reasiguraţi.
Reglementarea activităţii de asigurare-reasigurare este realizată prin Legea nr. 32/2000, privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, care înlocuieşte vechea Lege nr. 47/1991, privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor.
Noua lege reglementează organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale de asigurare, de asigurare-
reasigurare, de reasigurare, a societăţilor mutuale, denumite în continuare asigurători, respectiv reasiguratori,
precum şi a intermediarilor în asigurări, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
supravegherea asigurătorilor şi reasiguratorilor care desfăşoară activitate în sau din România, supravegherea
activităţii intermediarilor în asigurări şi reasigurări, precum şi a altor activităţi în legătură cu acestea.
Activitatea de asigurare, se poate desfăşura şi prin societăţi de intermediere care negociază şi încheie
contracte de asigurare şi reasigurare pentru societăţile de asigurare-reasigurare, ori prestează alte servicii privind
încheierea şi executarea unor asemenea contracte.
Societăţile comerciale din domeniul asigurărilor se constituie cu avizul prealabil al Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor şi ele pot practica una sau mai multe categorii de asigurări şi reasigurări potrivit
obiectului de activitate stabilit prin contractul de asigurare şi statut, şi care pot fi: asigurări de autovehicule,
asigurări maritime şi de transport, asigurări de aviaţie, asigurări de incendii şi alte pagube la bunuri, asigurări de
răspundere civilă, asigurări de credite şi garanţii, asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate, asigurări
agricole.
Legea nr. 172/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România prevede că în România, activitatea de asigurare se desfăşoară sub forma asigurărilor de
viaţă şi a celor generale, facultative sau obligatorii, în condiţiile legii
În asigurarea facultativă raporturile dintre asiguraţi şi asigurători, precum şi drepturile şi obligaţiile
fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare.
În cazul asigurării obligatorii, raporturile dintre asiguraţi şi asigurători, drepturile şi obligaţiile fiecărei
părţi se stabilesc prin lege.
Asigurările obligatorii se practică numai de către asigurătorii autorizaţi de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor.
În ţara noastră Legea nr. 172 /2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România prevede că este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube
produse terţilor prin accidente de autovehicule, atât pe teritoriul României, cât si în afara teritoriului acesteia

30
 Reasigurarea completează activitatea de asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri de pe piaţa
internă şi internaţională de asigurări, cu menţiunea că cedarea în reasigurare pe piaţa internaţională se va face
numai în măsura în care riscurile care fac obiectul reasigurării nu pot fi plasate pe piaţa internă. Reasigurarea nu
stinge obligaţiile asigurătorului şi nu stabileşte nici un raport juridic între asigurat şi asigurător.
Legea prevede şi constituirea unor fonduri de protecţie, cum ar fi:
3Fondul de protecţie a asiguraţilor - destinat plăţilor de despăgubiri şi sume asigurate în caz de
faliment al societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor. Acesta se constituie şi se administrează de către
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care stabileşte anual o cotă procentuală ce se aplică asupra volumului
de prime brute încasate de societăţile de asigurare şi elaborează normele privind utilizarea acestora.
3Fondul de protecţie a victimelor străzii – se constituie şi se administrează de către Biroul asigurărilor
de autovehicule, care stabileşte anual o cotă procentuală ce se aplică volumului de prime brute încasate pentru
asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto de către societăţile autorizate şi elaborează norme privind
utilizarea fondului, cu avizul Ministerului Finanţelor.

3.4 LEGISLAŢIA ASIGURĂRILOR DIN ŢARA NOASTRĂ ÎN COMPARAŢIE CU LEGISLAŢIA

INTERNAŢIONALĂ

Între legislaţia asigurărilor practicate în ţara noastră şi legislaţia asigurărilor din alte state, există
diferenţe mai mari sau mai mici, în funcţie de tipul asigurării practicate.
Particularităţile existente în privinţa asigurărilor într-o serie de ţări cu tradiţie în acest domeniu: Anglia,
Franţa, Germania, Italia, Elveţia, chiar şi S.U.A., fac necesară o analiză a contradicţiilor şi a asemănărilor
existente între acestea şi cele ale asigurărilor româneşti . O concluzie generală, la prima vedere, am putea spune
că este aceea că în cadrul asigurărilor din toată lumea, pe primul loc se află asigurările de viaţă, care cunosc o
varietate foarte mare, după care urmează asigurările de bunuri.
Înainte de a plăti pretenţiile de despăgubire ale persoanei fizice care a încheiat asigurarea, pentru
pagubele cauzate de producerea riscului, asigurătorul trebuie să decidă dacă riscul respectiv a fost sau nu
acoperit de poliţa de asigurare deţinută de asigurat.
Această decizie se supune legislaţiei “cauzei proxime” în Anglia, pe când, în România se supune
legislaţiei generale cu privire la asigurări, neexistând legislaţie specifică pentru diferitele tipuri de asigurări, ci
numai norme metodologice de aplicare concretă a legislaţiei la specificul acestora.
Directiva Comunităţii Europene cu privire la Legislaţia Asigurărilor, din 1979, face o serie de
recomandări în scopul de a ajuta la liberalizarea comerţului de asigurări de bunuri în ţările C.E., cu excepţia
asigurărilor maritime, aviatice, de tranzit şi de garanţii.
Deoarece de cele mai multe ori firmele dispun de un personal pregătit într-o varietate de domenii
economice şi juridice, achiziţionările făcute în ceea ce privesc asigurările sunt mult mai bine studiate din punct
de vedere al implicaţiilor ce le vor avea acestea asupra firmei în privinţa posibilelor pierderi, a riscurilor, legilor,
taxelor şi asigurărilor disponibile faţă de persoanele fizice.
Asigurarea nu este întotdeauna singura modalitate de a rezolva problema riscului şi nu este în mod sigur
cea mai ieftină. Un management comercial bun în asigurări, trebuie să fie capabil să cântărească riscurile şi
avantajele unei asigurări şi să le compare cu alte metode de transfer sau reducere a riscului, iar apoi trebuie să
decidă ce tipuri de asigurare ar trebui cumpărate şi cât de multe.
În toată lumea efectele negative generate de blocajul financiar, fluctuaţia preţurilor şi inflaţie sunt
contracarate prin măsurile de conducerea societăţilor de asigurări, vizând introducere a unor noi forme de
asigurare, îmbunătăţirea condiţiilor de asigurare şi a tarifelor practicate.
Pe o piaţă în care se manifestă tot mai pregnant o acerbă luptă de concurenţă, “managementul de risc”
reprezintă un suport pentru a crea o imagine de protecţie şi siguranţă în rândul clienţilor actuali şi potenţiali, mai
ales în ceea ce priveşte soliditatea, stabilitatea şi bonitatea firmei de asigurare-reasigurare în cadrul contractului
de asigurare, ca bază a asigurării facultative care tinde să ocupe tot mai mult teren în defavoarea asigurărilor
obligatorii, pe plan intern şi internaţional.

3.5 LEGISLAŢIA INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ A ASIGURĂRILOR ŞI REASIGURĂRILOR

Norma juridică este acea regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie a cărei ducere la
îndeplinire se realizează în ultimă instanţă prin forţa coercitivă a statului.
Economia asigurărilor presupune existenţa unui cadru legislativ specific, reglementat special de norme
juridice aparţinând Dreptului Comercial; există de asemenea interferenţe şi cu dreptul Civil, Dreptul Penal şi
Dreptul Administrativ. Normele juridice, în ordinea forţei juridice sunt: constituţia, legile organice sau ordinare,
decretele prezidenţiale, ordonanţe guvernamentale şi ordinele miniştrilor. Există de asemenea şi numeroase
31
norme juridice internaţionale, materializate în tratate şi convenţii. Potrivit constituţiei, se acordă prioritate
normei internaţionale, când aceasta se referă la probleme ce vizează drepturile omului, dacă legea română este
împotriva dispoziţiilor internaţionale sau nu prevede nimic în domeniul respectiv.

3.5.1 LEGISLAŢIA INTERNĂ A ASIGURĂRILOR ŞI REASIGURĂRILOR

Revoluţia din decembrie 1989, a generat rapide modificări structurale în toate domeniile vieţii social-
economice din ţara noastră, inclusiv în cel al asigurărilor şi reasigurărilor. Schimbarea tipului de economie, de la
economia de comandă la economia de piaţă, a făcut necesară o nouă abordare a structurilor organizatorice,
precum şi a raporturilor contractuale în domeniul asigurării-reasigurării.
Constituţia României din 1991 precizează că economia României este o economie de piaţă. Ca urmare a
acestui fapt, statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. De asemenea statul ocroteşte proprietatea, fie ea
publică sau privată.
Cadrul legislativ vechi, ce consfinţea monopolul ADAS–ului în economia României, a fost spart odată
cu înfiinţarea a trei societăţi comerciale în domeniul asigurărilor: Societatea Asigurarea Românească S.A.,
Societatea Astra S.A. şi Agenţia CAROM S.A.
Reglementarea activităţii de asigurare-reasigurare este realizată prin Legea nr. 32/2000, privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, care înlocuieşte vechea Lege nr. 47/1991, privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor.
Noua lege reglementează organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale de asigurare, de asigurare-
reasigurare, de reasigurare, a societăţilor mutuale, denumite în continuare asigurători, respectiv reasiguratori,
precum şi a intermediarilor în asigurări, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
supravegherea asigurătorilor şi reasiguratorilor care desfăşoară activitate în sau din România, supravegherea
activităţii intermediarilor în asigurări şi reasigurări, precum şi a altor activităţi în legătură cu acestea.
În ceea ce priveşte armonizarea legislaţiei în domeniul asigurărilor, Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor a contribuit la elaborarea documentelor necesare prezentării poziţiei României pentru capitolele de
negociere, referitoare la libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a capitalurilor şi respectiv uniunea
economică şi monetară.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este prezentă permanent la şedinţele de lucru ale grupurilor şi
subcomitetelor în cadrul Ministerului Integrării Europene, unde prezintă rapoarte periodice privind procesul de
armonizare legislativă.
De asemenea, Comisia a contribuit la elaborarea unor documente importante pentru integrarea
României în Uniunea Europeană, şi anume: Planul Naţional de Aderare, Programul Economic de Preaderare,
respectiv Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în procesul de aderare.
Se poate aprecia că prezentarea acordului legislativ al economiei asigurărilor se bazează pe cunoaşterea
în detaliu a statutelor de funcţionare a societăţilor de asigurare şi reasigurare. Evoluţia economiei naţionale va
determina, fără îndoială, modificarea şi perfecţionarea neîntreruptă a cadrului legislativ românesc.

3.5.2 LEGISLAŢIA INTERNAŢIONALĂ ASIGURĂRILOR ŞI REASIGURĂRILOR

Tratatul de la Roma, semnat în 1957 precizează în articolul nr. 8 că Piaţa Comună va fi progresiv
introdusă pe parcursul unei perioade de tranziţie de 12 ani.
În domeniul serviciilor - în care se înscriu şi asigurările – aceasta înseamnă că un asigurător îşi poate
desfăşura activitatea în orice alt stat membru, chiar dacă nu are sediul în respectivul stat, pe baza principiului
libertăţii de alegere a locului de stabilire.
Pentru a ajunge la o piaţă unică a asigurărilor, s-au emis peste 30 de directive. Toate aceste reglementări
vor duce la posibilităţi mai mari pentru asigurători, în sensul că ei îşi vor putea desfăşura activitatea pe baza
unei singure autorizaţii acordate de ţara în care îşi au sediul.
Elementele cheie ale programului Pieţei Comune a asigurărilor sunt:
a. asigurătorii având sediul într-un anumit stat membru, îşi pot desfăşura activitatea oriunde pe teritoriul
Comunităţii Economice Europene;
b. asigurătorul ce are autorizaţie de funcţionare într-un stat membru îşi poate desfăşura activitatea în
cadrul comunitar fără autorizaţii suplimentare;
c. se va trece la uniformizarea şi armonizarea legislaţiilor din statele membre;
d. se va permite transferul valutar în mod liber în oricare din părţile implicate într-un contract de
asigurare sau reasigurare.
Este de reţinut faptul că, marea majoritate a acestor prevederi sunt puse deja în practică.
32
 Procesul de formare a pieţei unice a asigurătorilor va fi înlesnit de faptul că în domenii complementare,
ca cel al investiţiilor şi cel bancar, s-a realizat un proces de armonizare avansat, constituind o bună bază de
plecare. Desigur, acest avans poate sprijini accelerarea Pieţei Comune a Asigurărilor.
Cadrul legislativ comunitar se bazează pe o structură bazată pe două nivele, şi anume:
a. Tratatul de la Roma – ce stabileşte principiile generale ale pieţei unice;
b. Directivele adresate statelor membre, care le obligă pe acestea să-şi actualizeze legislaţia în
conformitate cu cea comunitară.
Directivele Comunităţii Economice Europene au caracter de legi organice, ce se vor aplica la
multitudinea de situaţii existente în statele membre.
În paralel cu acest proces de integrare, tipic structurilor europene, au fost încheiate numeroase convenţii
şi tratate, mai ales în asigurările externe proiectate de societăţile de asigurare.
Astfel, în domeniul asigurărilor aeronavelor distingem numeroase convenţii ce reglementează
răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriene.
Se poate spune că există numeroase convenţii şi reglementări pentru toate tipurile de asigurări şi în toate
domeniile asigurărilor.

Autoevaluare:
1. Cum se clasifică asigurările din punct de vedere al regimului juridic?
3. Ce măsuri legislative consideraţi ca ar trebui adoptate în vederea impulsionării sistemului de asigurări din
ţara noastră?

33
Capitolul 4
PIAŢA ASIGURĂRILOR

INTRODUCERE
Operaţiunile de asigurare se desfăşoară într-un cadru organizat pe care îl numim piaţă a asigurărilor.

PREZENTAREA TEMEI

4.1 CARACTERISICILE PIEŢEI ASIGURĂRILOR

Piaţa asigurărilor este cadrul organizatoric şi metodologic în care se realizează operaţiunile de

asigurări.
În această piaţă se întâlnesc: cererea de asigurare, care vine din partea persoanelor fizice şi juridice
asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de asigurări şi oferta de asigurare, susţinută de organizaţii
specializate, autorizate să funcţioneze în acest domeniu şi capabile sub raport financiar să desfăşoare o astfel de
activitate, aşa cum se poate observa şi din fig.4.1.

Fig.4.1- Legăturile dintre asiguraţi şi asigurători pe piaţa asigurărilor

Oferta de asigurare este susţinută de societăţi comerciale de asigurare, persoane juridice autorizate
legal să funcţioneze pe piaţa asigurărilor şi care au capacitate financiară corespunzătoare. Oferta de asigurare
este impusă, în cazul asigurărilor obligatorii, dar este liberă în cazul asigurărilor facultative.
Cererea de asigurare este expresia manifestării unor persoane fizice şi juridice ca potenţiali asiguraţi
în raport cu interesul acestora pentru protecţia unor bunuri, a unor valori, a integrităţii persoanelor etc., faţă de
riscurile care le pot afecta. Cererea de asigurare se încadrează într-o anumită structură tipologică, putându-se
identifica: cerere potenţială şi cerere reală, cerere satisfăcută şi cerere nesatisfăcută, cerere amânată, etc.
Evoluţia mutaţiilor structurale ale cererii de asigurare se află sub incidenţa condiţiilor socio-economice
ale perioadei de referinţă, a condiţiilor legislative, a facilităţilor oferite pe plan juridic şi financiar, precum şi a
interesului privind promovarea diferitelor forme de asigurare, atât din partea societăţilor de asigurare, cât şi a
asiguraţilor.
Legătura dintre cerere şi ofertă se poate realiza direct de către asigurător prin agenţii proprii de
asigurare, sau indirect prin mijlocirea agenţilor de intermediere sau a brokerilor, care negociază şi încheie
contracte de asigurare şi reasigurare sau prestează alte servicii de specialitate pentru societăţile de asigurare cu
care lucrează.
Piaţa asigurărilor poate fi caracterizată prin starea sau modul ei de manifestare prin dimensiune, prin
cadrul organizaţional şi prin modul de realizare al concurenţei.

34
 În cazul ţărilor în care operează mai multe organizaţii de asigurare, se poate vorbi de o piaţă
concurenţială. În cazul în care există o singură ofertă de asigurare, organizaţia de asigurare nu se află în
competiţie cu alte organizaţii similare, deci se poate vorbi de o piaţă neconcurenţială.
Piaţa asigurărilor este supusă unei supravegheri atente din partea autorităţilor publice. La noi în ţară,
sarcina supravegherii aplicării dispoziţiilor legale cu privire la activitatea de asigurare, a prevenirii stării de
insolvabilitate a asigurării şi drepturilor asiguraţilor a fost încredinţată Comisiei de Supraveghere a asigurărilor,
care funcţionează în cadrul Ministerului Finanţelor. Această entitate îndeplineşte atribuţiile şi drepturile ce i-au
fost stabilite de Guvern, referitoare la constituirea societăţilor comerciale de asigurări, vărsarea capitalului
subscris de acestea, asigurările prin efectul legii, tarifele de prime ale asigurărilor de viaţă, situaţia financiară a
societăţilor de asigurare, fondul de protejare a asiguraţilor etc. Aceste atribuţii şi drepturi contribuie la mai buna
funcţionare a pieţei asigurărilor şi nu la îngrădirea acesteia.
Fiecare societate de asigurare ia decizii de una singură, în funcţie de interesele ei şi capacitatea ei
financiară, în privinţa deciziilor care se răsfrâng asupra drepturilor terţilor, sau în sfera asigurărilor obligatorii,
deciziile sale trebuie luate în conformitate cu reglementarea legală în materie, în scopul protejării atât a
intereselor asiguraţilor cât şi a societăţii.
Este suficient să reamintim reglementările legale instituite de legea nr. 32/2000, privind constituirea şi
funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor - cu modificările şi completările ulterioare - şi
anume: obligativitatea subscrierii unui nivel minim de capital pentru fiecare din formele de asigurare practicate;
obligativitatea avizului de constituire dat de Comisia de supraveghere a asigurărilor.
Faptul că nici o societate de asigurări nu poate contracta obligaţii care depăşesc o anumită limită
prevăzută, obligativitatea ca, în cazul practicării asigurărilor de viaţă încasările, plăţile şi rezultatele financiare
ale acestei forme de asigurare să fie evidenţiate şi administrate separat; obligativitatea ca, din primele încasate
să se constituie rezerve de prime şi rezerve tehnice, pentru contractele ale căror riscuri continuă în timp, până la
expirarea duratei contractului; restricţiile de fructificare aflate, la un moment dat în posesia societăţii de
asigurare.

4.2 DIMENSIUNEA ŞI STRUCTURA PIEŢEI ASIGURĂRILOR

Evoluţia pieţei asigurărilor şi reasigurărilor din România a urmat cursul contradictoriu al economiei în
ansamblul ei. Deşi numărul societăţilor de asigurare care acţionează pe piaţă este mare şi concurenţa este în
creştere, acestea nu dispun de cadre specializate în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor.
În condiţiile privatizării economiei s-a impus crearea cadrului juridic adecvat desfăşurării activităţii de
asigurare, care să faciliteze o activitate bazată pe principiile concurenţei specifice economiei de piaţă.
În ceea ce priveşte fiscalitatea, aceasta se identifică prioritar prin impozitul pe societate. Toate
societăţile de asigurare înregistrate legal sunt plătitoare de impozit pe profit. Diversele ramuri de asigurare sunt
tratate egal, pe plan fiscal, indiferent de variaţia şi nivelul cotelor tarifare de prime de asigurare.
Sunt semnalate acţiuni de concurenţă neloială din partea unor societăţi de asigurare care practică
dumpingul, cu scopul atragerii de noi segmente de consumatori, prin practicarea unor reduceri „anormale” a
primelor de asigurare.
Concurenţa neloială se apreciază a fi susţinută şi de acele bănci comerciale care condiţionează clienţilor
acordarea creditelor de încheierea unor contracte de asigurare pentru bunurile gajate ori ipotecate la societăţile
de asigurare indicate de banca respectivă.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr.403/2004 care a modificat şi completat Legea nr.32/2000 privind
activitatea de asigurare si supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, clasificaţia
asigurărilor de viaţă şi a asigurărilor generale a fost aliniată pe deplin la directivele europene în domeniu. În
consecinţă, în cursul anului 2005, societăţile de asigurare şi-au reîncadrat produsele de asigurare conform noii
clasificaţii, proces care a influenţat ritmurile anuale de creştere înregistrate în 2005 la anumite clase de
asigurare.
Principalele categorii de asigurări ce se pot practica, conform obiectului de activitate sunt 19:

A. Asigurări de viaţă
Tipuri de asigurări care au o bază contractuală:
(a) asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea
la termen de supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor, asigurarea
de căsătorie, asigurarea de naştere;
19
Legea nr. 403/2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor

35
 (b) anuităţi;
(c) asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident, asigurări de vătămări corporale,
asigurări de incapacitate permanentă din boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de
incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate temporară din accident, asigurări de spitalizare,
asigurări de cheltuieli medicale, asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când acestea sunt subscrise
suplimentar unui contract de asigurări de viaţă;
(d) asigurări permanente de sănătate .
Clasele de asigurări de viaţă
I. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare, prevăzute la pct. A lit.(a), (b) şi (c), cu
excepţia celor prevăzute la pct.II şi III.
II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere.
III. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii, prevăzute la pct. A lit. a) şi
(b).
IV. Asigurări permanente de sănătate, prevăzute la pct. A lit.(d).

B. Asigurări generale
Clasele de asigurări generale:
1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale) pentru care se acordă:
- despăgubiri financiare
- despăgubiri în natură
- despăgubiri mixte (financiare şi în natură)
- despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului
2. Asigurări de sănătate pentru care se acordă:
- despăgubiri financiare
- despăgubiri în natură
- despăgubiri mixte (financiare şi în natură)
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare) care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor
- daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu motor
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport feroviar, care se deplasează sau transportă mărfuri sau
persoane
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport aerian
6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:
- daune survenite la mijloace de transport fluvial
- daune survenite la mijloace de transport lacustru
- daune survenite la mijloace de transport maritim
7. Asigurări de bunuri în tranzit care acoperă:
- daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate
8. Asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, care acoperă:
- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), cauzate
de: incendiu, explozie, furtună, alte fenomene naturale în afara furtunii, energie nucleară, surpare de teren
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă:
- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), atunci
când aceste daune sunt cauzate de grindină sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului)
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea transportatorului)
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru şi fluvial (inclusiv
răspunderea transportatorului)
13. Asigurări de răspundere civilă generală care acoperă:
- daune din prejudicii produse terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10, 11 şi 12
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri: insolvabilitate, credit de export, vânzare în
rate, credit ipotecar, credit agricol
15. Asigurări de garanţii pentru:
- garanţii directe
36
 - garanţii indirecte
16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă:
- riscuri de şomaj
- insuficienţa veniturilor
- pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile
- nerealizarea beneficiilor
- riscurile aferente cheltuielilor curente
- cheltuielile comerciale neprevăzute
- deprecierea valorii de piaţă
- pierderile de rentă sau alte venituri similare
- pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţionate anterior
- pierderile financiare necomerciale
- alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare
17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă:
- cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat
printr-o procedură civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală,
administrativă sau împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia
18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţelor de la
domiciliu sau de la locul de reşedinţă permanentă
Riscurile cuprinse într-o clasă nu pot fi clasificate într-o altă clasă, cu excepţia cazului menţionat la pct.
C din prezenta anexă.

C. Denumirea autorizaţiei acordate simultan pentru mai multe clase de asigurare:

a) clasele nr.1 şi 2, se acordă sub denumirea „Asigurări de accidente şi boală”;
b) clasele nr.1 (a patra liniuţă), 3, 7 şi 10, se acordă sub denumirea „Asigurări auto”;
c) clasele nr.1 (a patra liniuţă), 4, 6, 7 şi 12, se acordă sub denumirea „Asigurări maritime şi de
transport”;
d) clasele nr.1 (a patra liniuţă), 5, 7 şi 11, se acordă sub denumirea „Asigurări de aviaţie”;
e) clasele nr.8 şi 9, se acordă sub denumirea „Asigurări de incendii şi alte daune la proprietăţi”;
f) clasele nr.10, 11, 12 şi 13, se acordă sub denumirea „Asigurări de răspundere civilă”;
g) clasele nr.14 şi 15, se acordă sub denumirea „Asigurări de credite şi garanţii”.

D. Riscuri auxiliare
Asigurătorul autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă poate să subscrie riscuri cuprinse într-o
altă clasă, fără ca autorizaţia să prevadă aceste riscuri, dacă acestea:
- sunt legate de riscul principal
- privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal şi
- sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal.
Riscurile cuprinse în clasele nr.14. „Asigurări de credite”, nr.15. „Asigurări de garanţii” şi nr.17.
„Asigurări de protecţie juridică” nu pot fi considerate ca riscuri secundare pentru alte clase.
Riscurile cuprinse în clasa nr.17. „Asigurări de protecţie juridică” pot fi considerate riscuri auxiliare
clasei nr.18. „Asigurări de asistenţă”, atunci când sunt legate de riscul principal şi când riscul principal se referă
numai la asistenţa furnizată persoanelor care sunt în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţelor de la
domiciliu sau de la locul de reşedinţă permanentă.
Asigurările de protecţie juridică pot fi considerate ca fiind riscuri auxiliare, cu respectarea prevederilor
primului alineat, dacă litigiile sau riscurile care decurg din acestea sunt aferente utilizării mijloacelor de
transport maritim.

E. Riscuri majore sunt:

a) riscurile cuprinse în clasele nr.4, 5, 6, 7, 11 şi 12 de la pct. B;
b) riscurile cuprinse în clasele nr.14 şi 15 de la pct. B, atunci când titularul contractului de asigurare
exercită din punct de vedere profesional o activitate industrială, comercială sau independentă şi riscul se referă
la această activitate;
c) riscurile cuprinse în clasele nr.3, 8, 9, 10, 13 şi 16 la pct. B, în măsura în care titularul contractului de
asigurare depăşeşte limitele a cel puţin două din următoarele trei criterii, începând cu 1 ianuarie 2007:
– totalul activelor: 6,2 milioane EURO, stabilit pe baza cursului ROL/EUR comunicat de Banca
Naţională a României pentru ultima zi a exerciţiului financiar precedent
– cifra de afaceri: 12,8 milioane EURO, stabilită pe baza cursului ROL/EUR comunicat de Banca
Naţională a României pentru ultima zi a exerciţiului financiar precedent
37
 – numărul mediu de angajaţi în cursul exerciţiului: 250.
d) În cazul în care titularul contractului de asigurare face parte dintr-un grup care are obligaţia
întocmirii situaţiilor financiare consolidate, criteriile menţionate la lit.c) se vor aplica conturilor consolidate.
Asigurătorii pot fructifica fondurile proprii şi cele atrase temporar sub forma veniturilor din dobânzi,
pentru disponibilităţile păstrate la bănci. Aceştia pot investi o parte din capital sau rezervele de capital şi
rezervele tehnice în titluri de valoare, bunuri imobiliare sau mobiliare sau le pot utiliza pentru acordarea de
credite instituţiilor cu profil bancar.
Este interesat de analizat nivelul de dezvoltare al asigurărilor din România în raport cu alte ţări
dezvoltate. Spre exemplu, comparând ponderea primelor de asigurare în P.I.B. în anul 1995 se constată că în ţări
precum Luxemburg acesta este 17 %, Anglia 11 % , în restul ţărilor Uniunii Europene această pondere este
cuprinsă între 5 % şi 10 %, iar în cazul României acest indicator era de numai 0,4%.
Totuşi, acest indicator a înregistrat o uşoară creştere de la 0,79 % în 1999, la 0,85 % în 2000.
Dacă ne referim la densitatea asigurării măsurată în prime de asigurare/locuitor, în 1995, media
europeană era de 1250 USD/locuitor, în timp ce în România era de 5,6 $/locuitor.
La nivelul anului 2001, densitatea asigurărilor a ajuns la 15,37 USD/cap de locuitor, faţă de 12,4 $/ cap
de locuitor în 199920.
Analizând gradul de penetrare al asigurărilor, exprimat ca raport între primele brute subscrise şi PIB, se
constată că la 31.12.2009 acest indicator era de 1,80%, înregistrând o uşoară creştere faţă de nivelul anului
2008.
Un alt indicator specifi c sectorului asigurărilor îl reprezintă densitatea asigurărilor, determinat prin
raportarea volumului de prime brute subscrise la numărul populaţiei. La data de 31.12.2009 densitatea totală a
asigurărilor era de 413,27 lei/locuitor.

Tabel 3. Evoluţia gradului de penetrare a asigurărilor şi

a densităţii asigurărilor

Sursa: Raportul Comisiei de supraveghere a asigurărilor pentru anul 2009, p.11

Deşi în scădere nesemnificativă faţă de anul precedent (cu 2,35 lei/locuitor) densitatea totală a
asigurărilor în 2009 este de 2,02 ori mai mare decât în 2005.
Intrarea pe piaţa românească a unor mari firme de asigurări cu capital străin, în paralel cu adaptarea
legislaţiei româneşti la cerinţele europene vor contribui în mod favorabil la evoluţia asigurărilor şi reasigurărilor
din România.
Piaţa românească a asigurărilor este o piaţă competitivă, deşi nu se află în faza de maturitate din acest
punct de vedere. Dacă avem în vedere numărul ridicat al societăţilor de asigurare, oferta este mare numai în
aparenţă, capacitatea lor financiară fiind total insuficientă pentru a susţine riscurile cu care sunt confruntaţi
potenţialii asiguraţi.

Autoevaluare:
1. Precizaţi ce anume se are în vedere la stabilirea dimensiunii pieţei asigurărilor?
2. Cum apreciaţi gradul de penetrare al asigurărilor ţara noastră comparativ cu alte ţări mai dezvoltate?

20
Ziarul Financiar, nr14/2001
38
Capitolul 5
ORGANIZAREA ŞI AUTORIZAREA SOCIETĂŢILOR DE
ASIGURĂRI

INTRODUCERE
Asigurarea este cea mai folosită metodă de transfer a riscului. Plătind o primă de asigurare, asiguratul poate
transfera riscul de pierdere către un asigurător, potrivit clauzelor din contractul de asigurare. Astfel,
achiziţionând o asigurare integrală, deţinătorul poliţei poate să înlocuiască costul necunoscut al pierderilor cu
un cost cunoscut.

PREZENTAREA TEMEI

5.1 ORGANIZAREA SOCIETĂŢILOR DE ASIGURĂRI

În ţara noastră activitatea de asigurare se desfăşoară, în două direcţi majore, şi anume: asigurări de viaţă
şi asigurări de generale 21.
Societăţile de asigurări care activează în domeniul asigurărilor în ţara noastră, sunt organizate ca:
a) persoane juridice române, constituite ca societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi mutuale, autorizate de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
b) sucursale ale unor societăţi de asigurare şi/sau reasigurare din statele membre care desfăşoară
activitate de asigurări pe teritoriul României în conformitate cu dreptul de stabilire şi libertatea de a presta
servicii;
c) filiale şi/sau sucursale ale unor societăţi de asigurare şi/sau de reasigurare, din state terţe, autorizate
de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor22.
În înţelesul legii nr. 34/2006 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenta a Guvernului nr.201/2005
pentru modificarea si completarea Legii nr.32/2000 privind societăţile de asigurare si supravegherea
asigurărilor, prin asigurător se înţelege persoana juridică română autorizată în condiţiile legii mai sus amintite
să exercite activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terţ, precum şi sucursala unei
societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale, dintr-un stat membru, care a primit o autorizaţie de la
autoritatea competentă a statului membru de origine.
Un asigurător nu poate fi înmatriculat la registrul comerţului fără autorizarea prealabilă a Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor. Cererile pentru autorizarea constituirii şi cele pentru autorizarea funcţionării sunt
adresate Comisiei, împreună cu documentaţia prevăzută în norme. Dacă consideră necesar, Comisia poate
solicita informaţii suplimentare, sau să întreprindă investigaţii proprii ori cu sprijinul altor autorităţi competente
sau să folosească informaţii din alte surse.
Autorizarea constituirii se poate realiza dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
 din studiul de fezabilitate prezentat rezultă că societatea va dispune de marja de solvabilitate legală;
 capitalul social vărsat la o bancă autorizată, sau în cazul unei societăţi mutuale, fondul de rezervă liber
vărsat este conform cu prevederile legale;
 societatea prezintă un program de reasigurare satisfăcător pentru activitatea sa de asigurare, sau
justifică faptul că, în cazul său, nu este necesar acest plan;
 societatea prezintă calcule specifice pentru activitatea de asigurări de viaţă;
 numele societăţii nu induce în eroare publicul;
 societatea va desfăşura activităţi numai în legătură cu asigurarea;

21
Legea   Nr. 32/ 2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările
ulterioare
22
Legea nr. 34/2006 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenta a Guvernului nr.201/2005 pentru modificarea si completarea
Legii nr.32/2000 privind societăţile de asigurare si supravegherea asigurărilor
39
  în cazul unui asigurător străin, dacă face dovada că în ţara sa de origine s-a constituit legal şi
desfăşoară cel puţin 5 ani de activitate similară cu cea pentru care solicită autorizare.
Comisia va respinge cererea de autorizare dacă constată că:
 documentaţia prezentată nu este conformă cu dispoziţiile legale în vigoare;
 din documentaţia prezentată rezultă că:
- societatea nu va desfăşura o activitate în conformitate cu prevederile legii;
- acţionarii semnificativi şi persoanele semnificative nu îndeplinesc criteriile stabilite prin norme;
 din evaluarea studiului de fezabilitate sau din rapoartele anuale ale societăţii străine, după caz, rezultă
că societatea nu poate asigura realizarea obiectivelor propuse în condiţii compatibile cu regulile unei practici
prudente, care să ofere asiguraţilor siguranţa necesară;
 există o formă de asociere prin care proprietatea asupra acţiunilor, inclusiv proprietarul de fapt al
acţiunilor, este ascunsă Comisiei;
 autorizarea contravine unui interes public.
Autorizarea constituirii, nu garantează obţinerea autorizaţiei de funcţionare, respectiv de a desfăşura o
activitate de asigurare, ci arată doar permisiunea dată asociaţilor, de a proceda la înmatricularea societăţii
conform documentaţiei de constituire şi dispoziţiilor legale.
Taxa de autorizare a constituirii este de 75 mil. lei, şi nu se restituie în cazul respingerii cererii de
autorizare. Taxa de funcţionare este de maximum 0,3 % din primele brute încasate în perioada în care sunt
încasate.
Legea 32/2000 prevede că, fiecare asigurător trebuie să menţină pe durata funcţionării cumulativ:
 capitalul social vărsat sau, în cazul unei societăţi mutuale, fondul de rezervă liberă vărsat;
 marja de solvabilitate.
Ordinul nr. 3109 din 16 decembrie 2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind actualizarea
limitei minime a capitalului social varsat al asiguratorilor prevede un capitalul social varsat al asiguratorilor
actualizat treptat, care nu poate fi mai mic, până la data de 30 iunie 2006:
a)10.000.000 lei noi, pentru activitatea de asigurari generale, exceptând asigurarile obligatorii;
b)15.000.000 lei noi, pentru activitatea de asigurari generale;
c)15.000.000 lei noi, pentru activitatea de asigurari de viata.
Aceste cifre vor fi actualizate periodic de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Capitalul social vărsat sau fondul de rezervă liberă vărsat trebuie vărsate integral în formă bănească,
numai la constituire.
Marja de solvabilitate reprezintă suma cu care valoarea activelor depăşeşte valoarea obligaţiilor şi se
stabileşte prin norme.
În calculul obligaţiilor unui asigurător se iau în considerare atât obligaţiile certe, cât şi cele probabile să
se concretizeze în viitor.
    În vederea stabilirii marjei de solvabilitate, evaluarea activelor şi a obligaţiilor unui asigurător se
efectuează conform normelor, care vor cuprinde şi precizări privind categoria activelor şi datoriilor care nu vor
fi luate în considerare sau vor fi considerate numai într-o anumită proporţie.
    Valoarea minimă în natură a activelor păstrate în România de fiecare asigurător, avute în vedere la
stabilirea marjei de solvabilitate, trebuie să îi permită acestuia să poată acoperi totalul obligaţiilor sale în ţară, în
orice moment al exercitării activităţii de asigurare.
    Asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de capital şi rezervele tehnice în bunuri
mobiliare şi imobiliare, precum acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de participaţie, depozite bancare, clădiri destinate
activităţii proprii sau închirierii.
Asigurătorul are obligaţia:
>să conducă evidenţa contabilă şi operativă care să-i permită să înainteze Comisiei rapoartele cerute, să
facă analiza rezultatelor tehnice pe clase de asigurări, pentru a stabili rentabilitatea activităţii sale, pe ansamblu;
>să supravegheze activitatea unităţilor din subordine şi agenţilor pentru a nu-şi periclita activitatea de
asigurare desfăşurată;
>să-şi organizeze procedurile de control intern, în conformitate cu prevederile legale.
Asigurătorii care practică asigurări de viaţă sunt obligaţi :
 să ţină conturi distincte pentru aceste asigurări;
 să înregistreze toate veniturile şi cheltuielile aferente acestor asigurări în conturi separate, care să
constituie un fond de asigurare distinct, denumit fondul asigurărilor de viaţă;
 să conducă contabilitatea fondului asigurărilor de viaţă, pentru identificarea operativă a activelor şi
obligaţiilor aferente acestuia;

40
  să iniţieze examinarea activităţii de asigurare de viaţă, constând în calcularea – conform calculului
actuarial – a obligaţiilor aferente fondului asigurărilor de viaţă şi a rezervelor matematice necesare, precum şi o
apreciere asupra concordanţei dintre fondul asigurărilor de viaţă şi activele aferente;
 să redacteze un raport asupra rezultatelor examinării prevăzute mai sus.
Activele fondului de asigurare de viaţă, vor garanta siguranţa absolută a asiguraţilor care au contracte de
asigurări de viaţă şi vor fi folosite numai în raport cu obligaţiile aferente acestui fond.
Structura organizatorică a unei societăţi de asigurare-reasigurare este prezentată în fig.5.1.
Fig. 5.1 - Organigrama – cadru a unei societăţi de asigurare-reasigurare
CENTRALA

SUCURSALA

FILIALA

Sursa: Raportul anual al Oficiului pentru Supravegherea a Activităţii de

Asigurare şi Reasigurare, Bucureşti, 2000

Societăţile realizează în ţară şi în străinătate asigurările şi operaţiile de reasigurare în lei şi în valută. În

scopul diminuării răspunderilor asumate, societăţile efectuează operaţii de cedare în reasigurare a unei părţi din
contractele încheiate, în condiţiile negociate cu reasiguratorii din ţară şi din străinătate.

41
 Rezervele de daune se constituie pe baza estimărilor, a datelor statistice sau a calculelor actuariale
privind plăţile de efectuat în viitor. Acestea nu pot reprezenta mai puţin de 40 % din diferenţa dintre primele
încasate şi daunele plătite la asigurările şi reasigurările cu valabilitate în cursul anului.
Sumele afectate rezervelor tehnice se scad din venitul brut, în vederea determinării profitului supus
impozitării. Din profitul prevăzut în bilanţ se scade impozitul legal, rezultând beneficiul cuvenit acţionarilor
care se repartizează între aceştia proporţional cu aportul la capitalul social şi alte nevoi ale societăţii.
Suportarea pierderilor de către acţionari se va face proporţional cu aportul la capital şi în limita
capitalului subscris.

5.2 METODOLOGIA DE CALCUL A REZERVELOR TEHNICE PENTRU ACTIVITATEA DE

ASIGURĂRI GENERALE

În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, pentru activitatea de asigurări
generale asigurătorii au obligaţia să constituie şi să menţină următoarele rezerve tehnice:
a) rezerva de prime;
b) rezerva de daune;
c) rezerva de daune neavizate;
d) rezerva de catastrofă;
e) rezerva pentru riscuri neexpirate;
f) rezerva de egalizare.
Mărimea fiecărui tip de rezerve tehnice constituite şi menţinute de către asigurători pentru activitatea de
asigurări generale nu poate fi mai mică decât mărimea obţinută prin calculul acestor rezerve.
În calculul rezervelor prevăzute mai sus, se includ sumele estimate pentru daune şi costurile de lichidare
aferente serviciilor prestate în acest scop de către terţe persoane, cum ar fi: cheltuielile cu expertizele tehnice,
cheltuielile de judecată şi altele de acest tip, după deducerea părţii ce urmează să fie recuperată de la
reasigurator.
Rezervele tehnice vor fi evidenţiate contabil, distinct, potrivit tipurilor de rezerve prevăzute.
Valoarea rezervelor tehnice trebuie să permită asigurătorului, în orice moment, să îşi onoreze
angajamentele ce rezultă din contractele de asigurare.
În cazul anulării, rezilierii, denunţării sau încetării valabilităţii unui contract de asigurare, asigurătorul
va efectua şi operaţiunile contabile de eliberare a rezervelor tehnice aferente contractelor respective.
Rezerva de prime se calculează lunar, prin însumarea cotelor-părţi din primele nete subscrise, aferente
perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare, astfel încât diferenţa dintre volumul primelor nete subscrise
şi această rezervă să reflecte primele nete alocate părţii din riscurile expirate la data calculării. Această rezervă
se calculează separat pentru fiecare contract, iar suma rezultatelor astfel obţinute reprezintă rezerva de prime
totală.
Determinarea mărimii rezervei de prime (Rp) se face utilizându-se relaţia:

Rp = (x : Pp) x Psn' , în care: (5.1)

x - numărul de zile corespunzător perioadei neexpirate a contractului;

Pp - perioada contractului, exprimată în număr de zile;
Psn - primele nete subscrise pentru contractul respectiv.
Totuşi rezerva de prime poate fi calculată, cu avizul prealabil al Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor şi pe baza metodelor statistice şi în special, a metodelor proporţionale sau forfetare, atunci când va
rezulta aproximativ aceeaşi valoare ca şi în cazul calculelor individuale.
Până la intrarea în vigoare a reglementarilor contabile specifice activităţii de asigurare, la determinarea
rezervei de prime se vor lua în considerare primele efectiv încasate.
Rezerva de daune se creează şi se actualizează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daune
primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune.
Rezerva de daune se constituie pentru daunele raportate şi în curs de lichidare şi se calculează pentru
fiecare contract de asigurare la care s-a notificat producerea evenimentului asigurat, pornindu-se de la
cheltuielile previzibile care vor fi efectuate în viitor pentru lichidarea acestor daune.
În vederea calculării acestei rezerve, asigurătorii au obligaţia de a întocmi o evidenţă a daunelor
raportate.
Elementele care se iau în considerare în calculul rezervei de daune sunt:
- cheltuielile cu constatarea si evaluarea pagubei, aferente serviciilor prestate de terţe persoane;
- valoarea estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată;

42
 - costurile de lichidare a daunei, aferente serviciilor prestate de terţe persoane;
- valoarea recuperărilor şi a regreselor.
În cazul pretenţiilor de despăgubiri care fac obiectul unei acţiuni în instanţă, rezerva de daune se va
constitui şi se va menţine la nivelul pretenţiilor solicitate în instanţă.
În cazul daunelor refuzate la plată de asigurători, dacă acestea fac sau devin obiectul unei acţiuni în
instanţă, rezerva de daune se va constitui şi se va menţine, până la pronunţarea hotărârii definitive şi irevocabile,
la nivelul pretenţiilor solicitate de asigurat în instanţă, completându-se cu valoarea estimată a cheltuielilor totale
de judecată după ce hotărârea instanţei de judecată devine definitivă şi irevocabilă.
Rezerva de daune care trebuie constituită va fi obţinută prin însumarea valorilor calculate pentru fiecare
contract.
Asigurătorii au obligaţia întocmirii şi menţinerii unei evidenţe distincte a daunelor avizate, care să
permită Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor să controleze în orice moment cuantumul şi modalitatea de
constituire a rezervei de daune.
Rezerva de daune neavizate se creează şi se ajustează cel puţin la încheierea exerciţiului financiar, dacă
reglementările asigurătorului nu prevăd altfel, în baza estimărilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor
actuariale pentru daunele întâmplate, dar neavizate.
Pentru calcularea rezervei de daune neavizate asigurătorii pot utiliza orice metodă statistică ce va avea
la bază fie date din evidenţele proprii, fie date statistice publicate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Rezerva pentru riscuri neexpirate se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după
închiderea exerciţiului financiar, în cazul în care se constată că daunele estimate în viitor depăşesc rezervele de
prime constituite pentru un anumit tip de contract de asigurare şi, drept urmare, în perioadele viitoare rezerva de
primă calculată nu va fi suficientă pentru acoperirea daunelor ce vor apărea în perioadele următoare.
Determinarea mărimii rezervei pentru riscuri neexpirate (Rm) se face utilizându-se relaţia:

Rm = Dest. – Rp , în care (5.2)

Dest. - daunele estimate că vor apărea în perioadele viitoare;

Rp - rezerva de prime.
Rezerva de egalizare se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de
acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile.
Rezerva de egalizare are ca scop dispersia în următorii ani a rezultatelor favorabile obţinute în anul
financiar curent.
Rezerva de egalizare se va calcula numai în condiţiile în care rata daunei, aferentă tuturor claselor de
asigurări practicate, se situează sub 50% . Rata daunei se va calcula conform următorului raport:
, în care: (5.3)
RD - rata daunei;
DPnr - daune plătite nete de reasigurare;
DRND - variaţia rezervei nete de daune;
PNS - prime nete subscrise;
DRP - variaţia rezervei de prime.
Rezerva de egalizare nu poate depăşi valoarea calculată prin aplicarea unui procent de 3,5% asupra
volumului de prime nete subscrise, în anul pentru care se face calculul.
Rezerva de catastrofă se creează prin aplicarea lunară a unui procent de minimum 5% asupra volumului
de prime brute subscrise, aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale, până când fondul de rezervă
atinge cel puţin nivelul reţinerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce
acoperă riscuri catastrofale. Această rezervă este destinată acoperirii despăgubirilor aferente daunelor de natura
catastrofală.
Pentru urmărirea modului de calcul al acestei rezerve, asigurătorii vor ţine o evidenţă separată a
contractelor care acoperă riscuri de catastrofă.
Calculul rezervei de prime se va efectua în valuta în care s-a încasat prima, iar calculul rezervei de
daune se va efectua în valuta în care urmează să se plătească despăgubirea.

43
 Societatea de asigurari pentru a putea face fata obligatiilor asumate, trecute si viitoare trebuie sa-si
constituie si sa-si mentina rezerve tehnice. Obligatiile trecute se refera la cele ce iau nastere in urma producerii
riscului asigurat care se pot produce in viitor.
Operatiunea de estimare a rezervelor tehnice prezinta o importanta deosebita pentru asiguratori intrucat
fondurile aferente acestora sunt investite iar castigurile obtinute reprezinta o importanta sursa de venit. Calculul
rezervelor tehnice se realizeaza prin metode statistico- matematice iar supraevaluarea sau subevaluarea acestora
denatureaza activitatea asiguratorilor. Astfel supraevaluarea rezervelor conduce la reducerea marjei de
solvabilitate si imposibilitatea societatii de a face fata obligatiilor la un moment dat iar subevalurarea
influenteaza profitul si impozitele platite care pot fi mai mari.

5.2.1.Estimarea rezervelor totale

Pentru estimarea rezervelor totale care se vor efectua pentru tot portofoliul de daune nelichidate se
utilizeaza urmatoarele metode statistice:
- metoda Chain-Ladder de baza
- metoda costului mediu per dauna
- metoda ratei daunei

5.2.1.1.Metoda Chain – Ladder de baza – metoda de estimare a rezervelor pentru daunele nelichidate

Pentru aplicarea metodei chain- ladder datele sunt prezentate sub forma de tabele de dezvoltare de genul
celui de mai jos :

Tabelul nr. 31 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare
origine 0 1 2 3 4
2002 C02,0 C02,1 C02,2 C02,3 C02,4
2003 C03,0 C03,1 C03,2 C03,3 C03,4
2004 C04,0 C04,1 C04,2 C04,3 C04,4
2005 C05,0 C05,1 C05,2 C05,3 C05,4
2006 C06,0 C06,1 C06,2 C06,3 C06,4

Tabelul de dezvoltare prezinta urmatoarele caracteristici:

- valorile Cij,k situate deasupra liniei ingrosate sunt cunoascute iar cele situate sub linia respectiva sunt
necunoscute si trebuie calculate
- daunele sunt presupuse a fi lichidate in maxim 4 ani de la aparitia riscului asigurat, in caz contrar se
mai adauga coloane la anii de dezvoltare
- celulele Cij,k situate deasupra liniei ingrosate reprezinta daunele platite in anul k pentru riscurile
produse in anul
- suma elementelor pe fiecare linie reprezinta daunele platite pentru riscuri care s-au produs in anul
aferent liniei respective
- celulele Cij,k care se afla sub linia ingrosata reprezinta daunele care vor fi platite in anul k pentru
riscuri produse in anul .
Etapele care trebuie parcurse pentru determinarea rezervei prin metoda Chain- Ladder de baza sunt
prezentate mai jos, printr-un exemplu practic in cazul societatii Asicef.
Daunele platite necumulate in perioada 2002-2006 pentru societatea de asigurari Asicef se afla in
tabelul de dezvoltare urmator:

Mii EURO
Tabelul nr. 32 Tabel de dezvoltare
44
 An de Anul de dezvoltare
origine 0 1 2 3 4
2002 11.580,23 9.225,89 6.221,74 5.825,63 4.520,00
2003 10.152,98 7.051,58 4.125,89 3.125,00
2004 10.325,12 8.185,20 5.113,00
2005 11.120,47 6.158,00
2006 13.589,00

In prima etapa se calculeaza daunele in fiecare an de origine, datele cumulate fiind prezentate tot intr-un
tabel de dezvoltare:
Tabelul nr. 33 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare
origine 0 1 2 3 4
2002 11580,23 20806.12 27027.86 32853.49 37373.49
2003 10152.98 17204.56 21330.45 24455.45 C03,4
2004 10325,12 18510.32 23623.32 C04,3 C04,4
2005 11120.47 17278.47 C05,2 C05,3 C05,4
2006 13589.00 C06,1 C06,2 C06,3 C06,4

Etapa a doua presupune determinarea factorilor de dezvoltare prin impartirea sumelor cumulate pe
fiecare coloana la cele din coloana precedenta fara ultimul termen:

r 0,1= 20806.12+17204.56+18510.32+17278.47= 73799.47 =1.7091

11580.23+10152.98+10325.12+11120.47 43178.80

r 1,2= 27027.86+21330.45+23623.32= 71981.63= 1.2735

20806.12+17204.56+18510.32 56521.00

r 2,3=32853.49+24455.45 =57308.94 =1.1850

27027.86+21330.45 48358.31

r 3,4=37373.49 =1.1375
32853.49

In continuare folosind factorii de dezvoltare estimam daunele utilizate cumulate prin inmultirea ultimei
celule din fiecare an cu factorii de dezvoltare aferenti pentru fiecare celula necompletata:

C 06.1=13589.00 *r 0.1=23224.959
C 06.2=13589.00* r 0.1* r 1,2=29576.986
C 06.3=13589.00 *r 0.1* r 1.2* r 2.3=35048.728
C 06.4=13589.00 *r 0.1 *r 1.2 *r 2.3 *r 3.4 =39867.930
C 05.2=17278.47* r 1.2=22004.131
C 05.3=17278.47* r 1.2* r 2.3=26074.895
C 05.4=17278.47* r 1.2* r 2.3 *r 3.4 =29660.193
C 04.3=23623.32 r 2.3=27993.634
C 04.4=23623.32 r 2.3 r 3.4=31842.758
C 03.4=24455.45 r 3.4=27818.074

Tabelul de dezvoltare ce contine daunele nelichidate cumulate initiale si estimate este urmatorul (datele
sunt exprimate in mii Euro):

45
 Tabelul nr. 34 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare
origine 0 1 2 3 4
2002 11580,23 20806.12 27027.86 32853.49 37373.49
2003 10152.98 17204.56 21330.45 24455.45 27818.07
2004 10325,12 18510.32 23623.32 27993.63 31842.76
2005 11120.47 17278.47 22004.13 26074.90 29660.20
2006 13589.00 23224.95 29576.98 35048.72 39867.93

Rezerva pentru daune nelichidate (RDN) la sfarsitul anului 2006 se obtine prin insumarea diferentelor
dintre ultima celula a fiecarui an si ultima celula cunoscuta a anului respectiv:

RND 2006= (39867.93-13589)+(29660.20-17278.47)+(31842.76-23623.32) + (27818.07-24455.45)

==26278.93+12381.73+8219.45+3362.62=53662.73

Aceasta valoare inregistrata de rezerva pentru daune nelichidate este calculata fara sa se tina cont de
inflatie.

5.2.1.2.Metoda Chain Ladder cu inflaţie

Metoda Chain Ladder cu inflatie presupune luarea in considerare a indicelui de inflatie aplicat daunelor
din anii anteriori precum si indicele prognozat aplicat daunelor estimate.
Chain Ladder de baza se aplica asupra datelor referitoare la daune actualizate cu indicele inflatiei pentru
a estima daunele care vor fi platite in anii ulteriori, dupa care se aplica indicele prognozat pentru a transforma
sumele respective in valorile monetare corespunzatoare fiecarui an. Deci aceasta metoda difera de cea de baza
prin faptul ca datele sunt exprimate in termeni actuali pe cand in metoda de baza se utilizeaza datele in termeni
constanti.
Daunele platite necumulate pentru societatea de asigurari Asicef sunt prezentate in urmatorul tabel de
dezvoltare (datele sunt exprimate in mii EURO)

Tabelul nr. 35 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare
origine 0 1 2 3 4
2002 11.580,23 9.225,89 6.221,74 5.825,63 4.520,00
2003 10.152,98 7.051,58 4.125,89 3.125,00
2004 10.325,12 8.185,20 5.113,00
2005 11.120,47 6.158,00
2006 13.589,00

Rata anuala a inflatiei, la mijlocul fiecarui an, in perioada analizata a fost:

Tabelul nr. 36 Rata anuala a inflatiei

Anul Rata inflaţiei

2002 22,5%
2003 15,3%
2004 11,9%
2005 9,0%

Acest model presupune parcurgerea urmatorilor pasi pentru a afla rezerva pentru daune nelichidate
tinand cont si de inflatie. In prima etapa se calculeza matricea inflatiei anterioare, pornind de la inflatia
anterioara.

46
 Tabelul nr. 37 Matricea inflatiei
2002 2003 2004 2005 2006
0.225 0.153 0.119 0.090 0.000
1.225 1.153 1.119 1.090 1.000
1.722 1.406 1.219 1.090 1.000

Unde celulele respective au fost calculate astfel:

1.722=1.225*1.153*1.119*1.090
1.406=1.153*1.119*1.090
1.219=1.119*1.090

Tabelul de dezvoltare pentru inflatie este prezentat mai jos:

Tabelul nr. 38 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare j
origine 0 1 2 3 4
2002 1.722 1.406 1.219 1.090 1.000
2003 1.406 1.219 1.090 1.000
2004 1.219 1.090 1.000
2005 1.090 1.000
2006 1.000

Daunele ajustate prin inflatie se calculeaza prin inmultirea celula cu celula a datelor din tabelele de
dezvoltare care contin daunele initiale si inflatia. Tabelul nou obtinut contine daunele exprimate in preturi
actuale.

Tabelul nr. 39 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare j
origine 0 1 2 3 4
2002 19.941 12.972 7.584 6.350 4.520
2003 14.275 8.596 4.497 3.125
2004 12.586 8.922 5.113
2005 12.121 6.158
2006 13.589

In continuare se aplica metoda Chain-Ladder de baza avand ca date de intrare ultimul tabel de
dezvoltare. Astfel se cumuleaza daunele obtinandu-se urmatorul tabel de dezvoltare:

Tabelul nr. 40 Tabel de dezvoltare

47
 An de origine Anul de dezvoltare j
0 1 2 3 4
2002 19.941 32.913 40.497 46.847 51.367
2003 14.275 22.871 27.368 30.493
2004 12.586 21.508 26.621
2005 12.121 18.279
2006 13.589
Factorii de dezvoltare 1.6219 1.1836 1.1396 1.0964

Calculam factorii de dezvoltare aferenti fiecarei perioade:

r 0.1=32.913+22871+21508+18279 =95571=1.6219
19941+14275+12586+12121 58923

r 1.2=40497+27368+26621 =91486=1.1836
32913+22871+21508 77292

r 2.3=46847+30493 = 77340 =1.1396

40497+27368 67865

r 3.4 =51367 =1.0964

46847

Estimam daunele nelichidate cumulate utilizand factorii de dezvoltare calculati anterior

Tabelul nr. 42 Tabel de dezvoltare

An de origine Anul de dezvoltare j
0 1 2 3 4
2002 19.941 32.913 40.497 46.847 51.367
2003 14.275 22.871 27.368 30.493 33432.525
2004 12.586 21.508 26.621 30.337.291 33261.805
2005 12.121 18.279 21635.024 24655.273 27032.041
2006 13.589 22039.999 26086.544 29728.225 32594.025

Pentru anul 2006

C2006.1=13589*r 0.1=22.039.999
C 2006.2= 13589* r0.1* r 1.2=26086.544
C 2006.3=13589*r 0.1*r 1.2* r 2.3=29728.225
C 2006.4=13589*r 0.1*r 1.2*r 2.3*r 3.4=32594.025

Pentru anul 2005

C 2005.2=18279*r 1.2=21635.024
C 2005.3=18279*r 1.2 * r 2.3=24655.273
C 2005.4=18279*r 1.2*r 2.3*r 3.4=27032.041

Pentru anul 2004

C 2004.3=26621*r 2.3=30.337.291
C 2004.4=26621*r 2.3*r 3.4=33261.805

Pentru anul 2003

48
C2003.4= 30493*r 3.4=33432.525

Pentru a determina daunele estimate in valori simple se scad daunele cumulate din tabelul anterior,
coloana cu coloana si se obtine:

Tabelul nr. 43 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare j
origine 0 1 2 3 4
2002 19.941 12.972 7.584 6.350 4.520
2003 14.275 8.596 4.497 3.125 2939.525
2004 12.586 8.922 5.113 3716.291 2924.514
2005 12.121 6.158 3356.024 3020.249 2376.768
2006 13.589 8450.999 4046.545 3641.681 2865.800

Inflatia in perioada analizata se situeaza intre 9% si 22.5% iar cea prognozata pentru perioada 2007-2009 este
prezentata in tabelul de mai jos:

Rata anuala a inflatiei:

2006 22,5%
2007 4.84%
2008 7.85%
2009 5.59%
2010 4.5%

Matricea inflatiei:

2006 2007 2008 2009 2010

0 0.0484 0.0785 0.0559 0.045
1 1.0484 1.0785 1.0559 1.045
1 1.0484 1.1306 1.1939 1.2476

Datele din tabel au fost obtinute astfel:

1.0484*1.0785*1.0559*1.045=1.2476
1.0484*1.0785*1.0559=1.1939
1.0484*1.0785=1.1306

Tabelul de dezvoltare pentru inflatia viitoare se construieste pe baza datelor

Tabelul nr. 45 Tabel de dezvoltare

An de origine Anul de dezvoltare j
0 1 2 3 4
2002 1.000
2003 1.000 1.0484
2004 1.000 1.0484 1.1306
2005 1.000 1.0484 1.1306 1.1939
2006 1.000 1.0484 1.1306 1.1939 1.2476

Se ajusteaza daunele necumulate cu inflatia viitoare prin inmultirea datelor, celula cu celula din tabelele
de dezvoltare pentru inflatia viitoare si daunele estimate in valori simple.

49
 Tabelul nr. 46 Tabel de dezvoltare
An de Anul de dezvoltare j
origine 0 1 2 3 4
2002 19.941 12.972 7.584 6.350 4.520
2003 14.275 8.596 4.497 3.125 3.081,790
2004 12.586 8.922 5.113 3.896,159 3.306,455
2005 12.121 6.158 3.518,455 3.414,693 2.837,623
2006 13.589 8.860,027 4.575,023 4.347,802 3.575,332

1.0484*8450.999=8860.0273
1.1306*4046.545=4575.0237

Pe baza tabelului anterior se determina daunele cumulate prin insumarea datelor coloana cu coloana

Tabelul nr. 47 Tabel de dezvoltare

An de origine Anul de dezvoltare j
0 1 2 3 4
2002 19.941 32913 40497 46847 51367
2003 14.275 22871 27368 30493 33574.790
2004 12.586 21508 26621 30517.159 33823.614
2005 12.121 18279 21797.455 25212.148 27949.771
2006 13.589 22449.027 27024.050 31371.852 34947.184

Rezerva pentru daune nelichidate la 31.12.2006 este:

RDN=(34947.184-13589)+(27949.771-18279)+(33823.614-26621)+(33574.790-30493)
=34947.184+9670.771+7202.614+3081.79=54902,359

Daunele nelichidate estimate a se plati in perioada 2007-2009 se calculeaza astfel:

2007: 8.860,027+3.518,455+3.896,159+2939.525=19214.166
2008: 4.575,023+3.414,693+3.306,455=11296.171
2009: 4.347,802+2.837,623=7185.425
2010: 3.575,332
Adunand daunele nelichidate in perioada 2007-2010 obtinem o valoare totală de 41271,094, care este
acoperită de rezerva pentru daune nelichidate la 31.12.2006, în sumă de 54902,359 acoperă

Una dintre cele mai importante operatiuni efectuate de asigurator consta in fundamentarea rezervelor
tehnice deoarece consider ca:
- orice analiza a situatiei financiare se bazeaza pe modalitatea de constituire a rezervelor tehnice;
- subevaluarea acestora conduce la diminuarea profitului realizat din activitatea de investitii;
- utilizarea unor metode ineficiente poate influenta soliditatea financiara si profitabilitatea societatii de
asigurare.
Se observa ca in cazul societatii Asicef rezervele au fost riguros fundamentate luandu-se in considerare
si inflatia. Constituirea unei rezerve necorespunzatoare pentru daunele nelichidate ar putea genera dezechilibre
la nivelul asiguratorului prin distribuirea nefondata de dividende deoarece aceasta influenteaza marimea
profitului si este posibil ca in realitate firma sa inregistreze pierderi. De asemenea, asiguratorul poate parea
solvabil, dar solvabilitatea se bazeaza tot pe constituirea necorespunzatoare a rezervelor pentru daunele
nelichitate.

5.2.1.3. Metoda costului mediu per dauna

Aceasta metoda utilizeaza separat datele referitoare la numarul daunelor si daunele raportate.

50
 Tabelul de dezvoltare pentru numarul daunelor poate cuprinde:
- numarul daunelor lichidate plus numarul daunelor nelichidate;
- numarul daunelor raportate nelichidate plus numarul daunelor raportate.
Utilizand datele specificate mai sus se creaza tabelul de dezvoltare atat pentru numarul daunelor cat si
pentru daunele raportate.
Pe baza celor doua tabele se construieste un nou tabel care contine dauna medie obtinuta prin impartirea
daunei la numarul de daune. Se aplica in continuare Metoda Chain-Ladder pentru tabelul de dezvoltare aferent
daunei medii si al numarului de daune.
Rezultatele obtinute in urma utilizarii metodei Chain-Ladder de baza se inmultesc termen cu termen si
se determina daunele nelichidate estimate.
Vom aplica metoda costului mediu per dauna in cazul societatii de asigurari ALLIANZ pornind de la
urmatoarele tabele de dezvoltare:

Tabelul nr. 48 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare
origine 0 1 2 3 4
2002 11580,23 20806.12 27027.86 32853.49 37373.49
2003 10152.98 17204.56 21330.45 24455.45 C03,4
2004 10325,12 18510.32 23623.32 C04,3 C04,4
2005 11120.47 17278.47 C05,2 C05,3 C05,4
2006 13589.00 C06,1 C06,2 C06,3 C06,4

Tabelul nr. 49 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare
origine 0 1 2 3 4
2002 415 470 562 520 610
2003 548 520 615 600
2004 621 885 712
2005 715 859
2006 890

Primul tabel de dezvoltare contine daunele aparute cumulate iar cel de-al doilea numarul cumulat al
daunelor raportate.
Primul pas in aplicarea acestei metode consta in determinarea daunei medii prin impartirea datelor din
primul tabel la datele din cel de-al doilea tabel, celula cu celula, rezultatele fiind cuprinse de asemenea, intr-un
tabel de dezvoltare, prezentat mai jos.

Tabelul nr. 50 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare
origine 0 1 2 3 4
2002 27.904 44.268 48.092 63.179 61.268
2003 18.527 33.085 34.683 40.759
2004 16.626 20.915 33.178
2005 15.553 20.114
2006 15.268

Pasul urmator presupune aplicarea metodei Chain-Ladder de baza pentru ultimele doua tabele de
dezvoltare si anume: tabelul care contine numarul cumulat al daunelor si cel aferent daunei medii, rezultatele
fiind prezentate in urmatoarele tabele de dezvoltare:

Tabelul nr. 51 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare
origine 0 1 2 3 4

51
 2002 415 470 562 520 610
2003 548 520 615 600 703.800
2004 621 885 712 717.268 841.356
2005 715 859 865.356 823.386 965.832
2006 890 1058.388 1066.220 1014.50 1190.018

Factorii de dezvoltare pentru numarul cumulat de daune sunt:

r 0, 1= 470+520+885+859 =2734 =1.1892

415+548+621+715 2299

r 1.2=562+615+712 = 1889 = 1.0074

470+520+885 1875

r 2.3= 520+600 =1120 = 0.9515

562+615 1177
r 3.4= 610=1.1730
520

Utilizand factorii de dezvoltare calculam numarul cumulat al daunelor pentru fiecare an de origine:

2006
C06.1=890*r 0.1=1058.388
C06.2=890*r 0.1 *r 1.2=1066.22
C06.3=890*r01.*r1.2*r2.3=1014.50
C06.4=890*r0.1*r1.2*r2.3*r3.4=1190.018

2005
C05.2=859*r1.2=865.356
C05.3=859*r 1.2*r2.3=823.386
C05.4=859*r1.2*r2.3*r3.4=965.832

2004
C04.3=712*r2.3=717.268
C04.4=712*r2.3*r3.4=841.356

2003
C03.4=600*r3.4=703.800

In mod asemanator calculam factorii de dezvoltare pentru daunele medii:

r 0.1=44.268+33.085+20.915+20.114 = 118.382 = 1.5059

27.904+18.527+16.626+15.553 78.61

r 1.2= 48.092+34.683+33.178 = 115.953 = 1.1799

44.268+33.085+20.915 98.268

r 2.3=63.179+40.759= 103.938 = 1.2550

48.092+34.683 82.775

r 3.4=61.268= 0.9697
63.179
2006
C06.1=15.268*r0.1=22.9920
C06.2=15.268*r0.1*r 1.2=27.1282
C06.3=15.268*r0.1*r1.2*r2.3=34.0459
52
C06.4=15.268*r0.1*r1.2*r2.3*r3.4=33.0143

2005
C05.2=20.114*r1.2=23.7325
C05.3=20.114*r1.2*r2.3=29.7842
C05.4=20.114*r1.2*r2.3*r3.4=28.8818

2004
C04.3=33.178*r 2.3=41.6383
C04.4=33.178*r2.3*r3.4=40.3767

2003
C03.4=40.759*r3.4=39.5240

An de Anul de dezvoltare
origine 0 1 2 3 4
2002 27.904 44.268 48.092 63.179 61.268
2003 18.527 33.085 34.683 40.759 39.5240
2004 16.626 20.915 33.178 41.6383 40.3767
2005 15.553 20.114 23.7325 29.7842 28.8818
2006 15.268 22.9920 27.1282 34.0459 33.0143

Daunele nelichidate cumulate estimate se obtin prin inmultirea celula cu celula a datelor din tabelele de
dezvoltare obtinute in urma aplicarii metodei de baza si sunt prezentate in tabelul urmator:

Tabelul nr. 53 Tabel de dezvoltare

An de Anul de dezvoltare
origine 0 1 2 3 4
2002 11580 20806 27027 32853 37373
2003 10152 17204 21330 24455 27782
2004 10325 18510 23623 29848 33951
2005 11120 17278 20534 24508 27869
2006 13589 24332 28915 34516 39286

Daunele nelichidate estimate produse in urma riscurilor care au avut loc in perioada 2002-2006 sunt :

Daune nelichidate= 37373+27782+33951+27869+39286=166.261 mii euro

Daunele platite conform datelor furnizate de rapoartele anuale ale societatii de asigurare sunt de 112.598 mii
euro

Rezerva pentru daune nelichidate:

RND = 166.261-112.598=53.663mii euro

Aceasta metoda nu a luat in calcul inflatia se observa ca s-a obtinut aproximativ aceiasi valoare ca si in cazul in
care s-a aplicat metoda Chain –Ladder de baza.

5.2.2.Rezerva de daune neavizate

53
 Aceasta rezerva se creaza si se ajusteaza cel putin la incheirerea exercitiului financiar daca
reglementarile asiguratorului nu prevad altfel, in baza estimarilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor
actuariale pentru daunele intamplate dar neavizate.
Asiguratorii determina aceasta rezerva in special pentru daunele care vor fi platite pana la urma, aparute
in urma producerii riscului asigurat pana la sfarsitul anului dar nu au fost aduse la cunostinta asiguratorului pana
la 31 decembrie anul respectiv.
Motivele pentru care daunele produse nu sunt raportate asiguratorilor difera de la un caz la altul. Astfel
unele daune se pot produce pe 31 decembrie iar dauna nu este raportata pana la sfarsitul anului, altele sunt
legate de neglijenta asiguratului sau evenimentul produs nu permite asiguratului sa avizeze rapid societatea de
asigurari (vatamari corporale etc...).
Pentru calcularea rezervei de dauna neavizate asiguratorii pot utiliza orice metoda statistica ce va avea
la baza fie date din evidentele proprii, fie date statistice publicate de C.S.A.
In general rezerva de daune neavizate se determina prin scaderea din valoarea totala a daunelor
nelichidate daunele platite la zi si daunele raportate la zi.
Utilizand primele incasate si daunele aparute prin intermediul ratei daunei se poate determina rezerva
pentru daune neavizate astfel:
In tabelul urmator sunt prezentate primele incasate si daunele aparute necumulate:

Tabelul nr. 57 Tabel de dezvoltare

An de Prime Anul de dezvoltare
origine incasate 1 2 3 4
2002 516.984.394 235.162.325 135.125.236 125.123.263 101.256.126
2003 651.242.593 312.325.256 362.128.265 316.285.969
2004 991.245.862 695.123.568 459.251.236
2005 1.012.563.236 789.123.269
2006 1.125.235.285

Se calculeaza rata daunei pentru fiecare an si rata medie a daunei pe perioada analizata:

Tabelul nr. 58 Tabel de dezvoltare

An de origine Anul de dezvoltare

1 2 3 4
2002 0.4548 0.2645 0.2449 0.1900
2003 0.4598 0.5314 0.4656
2004 0.7760 0.5127
2005 0.7977
2006
Rata medie a daunei 0.6234 0.4362 0.3552 0.1900

235.162.325=0.4548
516.984.394

0.4548+0.4598+0.7760+0.7977=0.6234

Se aduna ratele medii ale daunelor si se inmultesc cu primele incasate

Tabelul nr. 59 Rezerva pentru daune neavizate

Anul de origine Rata cumulate a Prime incasate Rez ptr daune
daunei neavizate
2002 0 510.812.639 0
2003 0.1900 679.235.612 129.054.766
2004 0.5452 895.693.124 488.331.891
2005 0.9814 989.125.693 970.727.955
2006 1.6084 102.235.623 164.435.776

54
 5.2.3.Rezerva de egalizare

Rezerva de egalizare -se creeaza in anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de
acoperire a daunelor in anii in care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile. Are ca scop dispersia in urmatorii ani
a rezultatelor favorabile obtinute in anul financiar curent si se calculeaza numai in cazul in care rata daunei
pentru toate tipurile de asigurari este mai mica decat 50%. Rata daunei se determina dupa urmatoarea formula:

unde
RD – rata daunei
 Pnr - daune platite nete de reasigurare
 RND - variatia rezervei nete de daune
PNS – prime nete subscrise
 RP - variatia rezervei de prime

Rezerva de egalizare nu poate depasi 3,5% din primele brute subscrise in anul pentru care se efectueaza
calculul.
Pentru perioada 2003-2004 datele necesare calcularii rezervei de egalizare sunt prezentate in tabelul
urmator:

Mii lei 2003 2004

Daunele platite nete de - 4.212.522.125
reasigurare (DPnr)
Rezerva neta de dauna(RND) 325.605.256 892.362.102
Prime nete subscrise(PNS) - 5.693.123.526
Rezerva de prime(RP) 1.859.342.562 2.018.259.635

Se calculeaza variatia rezervei nete de dauna si rezervei de prima sunt:

D RND =566.756.859 mii lei

D RP=108.546.958 mii lei

Rata daunei va fi:

RD = = =65.28%

Aşadar, compania de asiguari nu poate constitui rezerve de egalizare in perioada calculate deoarece rata
daunei depaseste 50 %.

5.3 CATEGORIILE DE ACTIVE ADMISE SĂ REPREZINTE REZERVELE TEHNICE ALE ASIGU-

RĂTORULUI CARE PRACTICĂ ASIGURĂRI GENERALE, REGULILE DE DISPERSARE A
PLASAMENTELOR ŞI COEFICIENTUL DE LICHIDITATE
55
 5.3.1. EVALUAREA ACTIVELOR ADMISE SĂ REPREZINTE REZERVELE TEHNICE

Categoriile de active admise să reprezinte rezervele tehnice ale asigurătorului sunt:

1. titluri de stat şi titluri emise de autorităţile administraţiei publice locale;
2. terenuri şi construcţii;
3. conturi curente la bănci şi depozite bancare;
4. fonduri de investiţii şi valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de participare);
5. alte active.
Evaluarea activelor admise să reprezinte rezervele tehnice se va realiza cu respectarea următoarelor
condiţii şi criterii:
1. a. Titlurile de stat şi titlurile emise de autorităţile administraţiei publice locale şi se evaluează la
valoarea nominală, la care se adaugă dobânda calculată pentru perioada scursă de la data emiterii titlurilor până
la data evaluării.
b. Valoarea acceptată a activelor din aceasta categorie este de 100% din valoarea acestora.
2. a. Terenurile şi construcţiile sunt acceptate la valoarea actuală.
b. Valoarea actuală este considerată valoarea rezultată în urma unei evaluări efectuate de un
evaluator, persoană juridică autorizată, agreat în prealabil de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit
metodelor de evaluare, separat pentru fiecare teren şi construcţie. Se va accepta valoarea cea mai mică obţinută
prin cel puţin două dintre cele trei metode de evaluare (cost, randament şi comparaţie de piaţă).
c. Construcţiile aflate în situaţiile de mai sus vor fi asigurate împotriva tuturor riscurilor la care sunt
expuse cel puţin la nivelul valorii actuale, pe baza unei asigurări distincte încheiate cu un alt asigurător sau
autoasigurate, cu condiţia cedării riscului în reasigurare în proporţie de cel puţin 70%, unor societăţi de
reasigurare de prim-rang.
3. a. Depozitele bancare în lei se evaluează pe baza valorii nominale, care reprezintă valoarea
depozitului fără dobânda aferentă.
b. Disponibilităţile în devize, constituite ca depozit la termen conform contractelor încheiate cu
băncile, şi disponibilităţile în devize constituite în conturi curente se evaluează la cursul pieţei valutare
comunicat de Banca Naţională a României la sfârşitul exerciţiului financiar.
4. a. Plasamentele la fondurile de investiţii, cotate la o bursă oficială de valori mobiliare, se evaluează la
valoarea de piaţă, care este valoarea stabilită la sfârşitul exerciţiului financiar, iar atunci când sfârşitul
exerciţiului financiar nu este o zi de negociere la bursă se ia în considerare ultima zi de negociere care precede
această dată.
b. În cazul acţiunilor cotate la o bursa oficială de valori mobiliare, valoarea actuală o reprezintă
valoarea de piaţă, care este valoarea stabilită la sfârşitul exerciţiului financiar, iar atunci când sfârşitul
exerciţiului financiar nu este o zi de negociere la bursă se ia în considerare ultima zi de negociere care precede
această dată.
c. Obligaţiunile şi alte titluri cu venit fix, cotate la o bursă oficială, sunt evaluate la valoarea
nominală.
5. Alte active vor fi admise să reprezinte rezervele tehnice numai cu aprobarea Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, la o valoare determinată pe baza unei analize caz cu caz.

5.3.2. DISPERSAREA PLASAMENTELOR

La efectuarea plasamentelor activelor admise să reprezinte rezervele tehnice, asigurătorul este obligat să
respecte următoarele reguli de dispersare:
a. titlurile de stat pot reprezenta 100% din totalul rezervelor tehnice, iar titlurile emise de autorităţile
administraţiei publice locale pot reprezenta 25% din totalul rezervelor tehnice;
b. investiţia într-un teren sau într-o construcţie ori într-un număr mai mare de construcţii şi de terenuri
care formează un întreg şi care pot fi considerate ca o singură investiţie nu va putea depăşi 10% din totalul
rezervelor tehnice. Investiţia efectuată în mai multe terenuri sau construcţii nu va putea depăşi 40 % din totalul
rezervelor tehnice;
c. depozitele bancare nu vor putea depăşi 60% din totalul rezervelor tehnice;
d. acţiunile cotate, obligaţiunile şi alte titluri cu venit fix nu vor putea depăşi 20% din totalul rezervelor
tehnice;

56
 e. la categoria "Alte active" nu se va putea depăşi 20% din totalul rezervelor tehnice, cu excepţia
creanţelor de la reasiguratori confirmate de aceştia, în măsura în care aceste creanţe sunt restante de mai puţin
de 3 luni.
Valoarea rezervelor tehnice brute constituite pentru asigurări generale şi înregistrate în situaţiile
financiare la 31.12.2009 era de 6.931.624.255 lei, fiind acoperită de asigurători cu active admise în valoare de
8.252.324.427 lei. Valoarea activelor admise depăşeşte valoarea rezervelor tehnice cu suma de 1.320.700.172
lei.Structura acestor active este ce prezentată în Figura 5.2:

Fig. 5.2 - Ponderea activelor care acoperă rezervele tehnice nete la asigurările generale, în 2009

Sursa: Raportul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru anul 2009

Rezervele tehnice nete constituite pentru asigurările de viaţă, în valoare de 3.889.930.756 lei erau
acoperite la data de 31.12.2009 cu active admise în valoare de 4.593.723.809 lei , ceea ce înseamnă un grad de
acoperire de 118,09%.
Structura activelor admise să acopere rezervele tehnice pentru asigurările de viaţă este ce prezentată în
Figura 5.3:

Fig. 5.3 - Ponderea activelor deţinute în ţară şi străinătate care acoperă rezervele tehnice
nete la asigurările de viaţă, în 2009

Sursa: Raportul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru anul 2005

5.3.3. COEFICIENTUL DE LICHIDITATE

57
 Coeficientul de lichiditate reprezintă raportul dintre activele lichide şi obligaţiile certe pe termen scurt
ale asigurătorului faţă de asiguraţi.
În categoria activelor lichide se includ: titlurile de stat, depozitele bancare al căror plasament nu
depăşeşte 50% într-o singură bancă, dar nu mai mult de 20 % într-o bancă aparţinând aceluiaşi grup financiar
sau care este acţionar semnificativ la asigurătorul respectiv şi disponibilităţile în conturi curente şi în casierie.
În categoria obligaţiilor certe pe termen scurt ale asigurătorului faţă de asiguraţi se includ rezerva de
daune şi rezerva de daune neavizate.
Cerinţa minimă privind coeficientul de lichiditate este îndeplinită dacă activele lichide ale asigurătorului
vor reprezenta cel puţin 50 % din obligaţiile certe pe termen scurt pe care le are faţă de asiguraţi.

5.4 SOLVABILITATEA SOCIETĂŢILOR DE ASIGURARE

5.4.1. Determinarea marjei de solvabilitate

Normele din 27 decembrie 2001 privind limita minimă a marjei de solvabilitate a asigurătorilor care
practică asigurări generale şi metodologia de calcul al acesteia, stabilesc cerinţele privind marja de
solvabilitate a asigurătorilor care practică asigurări generale, reprezentând suma cu care valoarea activelor
depăşeşte valoarea obligaţiilor, conform prevederilor art. 16 alin. (5) din Legea nr. 32/2000 privind societăţile
de asigurare şi supravegherea asigurărilor.
De asemenea, prin normele amintite anterior se stabilesc criteriile privind evaluarea activelor, a
obligaţiilor unui asigurător şi se fac precizări privind categoria activelor şi datoriilor care nu vor fi luate în
considerare la stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului sau care vor fi luate în considerare numai într-o
anumită proporţie.
Evaluarea activelor şi obligaţiilor asigurătorului, care sunt luate în considerare la stabilirea marjei de
solvabilitate, are la bază valorile acestora evidenţiate în bilanţul contabil.
Diferenţa dintre activele şi obligaţiile luate în considerare la stabilirea marjei de solvabilitate reprezintă
activul net al asigurătorului şi exprimă capacitatea acestuia de a-şi acoperi obligaţiile fără a apela la capitaluri
proprii.
La stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului se va lua în considerare totalul activelor din bilanţul
contabil din care se va scădea valoarea activelor necorporale, a acţiunilor necotate, a activelor corespunzătoare
părţii din rezervele tehnice aferente contractelor cedate în reasigurare şi a activelor asupra cărora s-au creat
sarcini (gaj, ipotecă etc).
Obligaţiile care se iau în considerare la stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului sunt:
a. datoriile subordonate, într-o proporţie de până la 50% din valoarea lor;
b. rezervele tehnice nete care trebuie constituite conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 32/2000 şi
Normelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind metodologia de calcul şi de evidenta a rezervelor
tehnice minimale pentru activitatea de asigurări generale, cu excepţia rezervei de egalizare şi a rezervei de
catastrofă, nr. 5/2001;
c. provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli;
d. depozite primite de la reasiguratori;
e. datorii, cu excepţia împrumuturilor din emisiuni de obligaţiuni.
Diferenţa dintre activele şi obligaţiile care urmează să fie luate în considerare potrivit prevederilor
legale, reprezintă marja de solvabilitate de care dispune asigurătorul.
În vederea determinării marjei de solvabilitate minime pentru activitatea de asigurări generale se vor lua
în considerare următoarele elemente:
a. primele brute subscrise de către asigurător, aferente activităţii de asigurări directe (PBS(ad)), la care
se adaugă primele brute subscrise de către asigurător, aferente acceptărilor în reasigurare (PBS(r)); din acestea
se scad primele anulate (PA), iar la rezultatul astfel obţinut se aplică un coeficient de 18% pentru sumele a căror
valoare este de până la echivalentul a 5.000.000 euro, respectiv de 16% pentru sumele a căror valoare depăşeşte
echivalentul a 5.000.000 euro, la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României din ultima zi lucrătoare a
perioadei de raportare. Rezultatul se ponderează cu un coeficient obţinut din raportarea daunelor nete (DN), la
care se adaugă variaţia rezervei de daune (ΔRD(n)), aferentă ultimului an financiar, la daunele brute (DB), la
care se adaugă variaţia rezervei de daune (delta RD(b)), aferentă ultimului an financiar, coeficient care nu
trebuie să fie mai mic de 50%;

58
 b. media daunelor plătite în ultimii 3 ani financiari, aferente asigurărilor directe (DP(ad)), la care se
adaugă media daunelor plătite în ultimii 3 ani financiari, aferente acceptărilor în reasigurare (DP(r)), şi totalul
rezervei brute de daune la sfârşitul ultimului an financiar din perioada de 3 ani (RD(sf)). Din acest total se scade
media pe ultimii 3 ani financiari a daunelor recuperate de la terţi prin subrogarea în drepturile asiguraţilor (DR)
şi rezerva de daune la începutul primului an financiar din perioada de 3 ani (RD(i)), iar la rezultatul astfel
obţinut se aplică un coeficient de 26% pentru sumele a căror valoare nu depăşeşte echivalentul a 3.000.000
EURO, respectiv de 23% pentru sumele a căror valoare depăşeşte echivalentul a 3.000.000 EURO, la cursul de
referinţă al Băncii Naţionale a României din ultima zi lucrătoare a perioadei de raportare. Rezultatul se
ponderează cu un coeficient obţinut din raportarea daunelor nete (DN), la care se adaugă variaţia rezervei de
daune (delta RD(n)), aferentă ultimului an financiar, la daunele brute (DB), la care se adaugă variaţia rezervei
de daune (delta RD(b)), aferentă ultimului an financiar, coeficient care nu trebuie să fie mai mic de 50%.
Marja de solvabilitate minimă va fi considerată cea mai mare dintre valorile obţinute prin calculele
prevăzute mai sus.
Pentru determinarea solvabilităţii asigurătorului se va face raportul dintre marja de solvabilitate de care
dispune asigurătorul, aşa cum aceasta a fost definită mai sus, şi marja de solvabilitate minimă.
Asigurătorul este obligat să îşi determine anual marja de solvabilitate pe baza datelor din bilanţul
contabil şi să transmită Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, împreuna cu bilanţul contabil încheiat la
sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, un formular de raportare privind marja de solvabilitate, conform modelului
prezentat în Anexa nr.2.

5.4.2.INSOLVABILITATEA ASIGURĂTORULUI ŞI ADMINISTRATORUL SPECIAL

În vederea prevenirii insolvabilităţii unui asigurător, precum şi a redresării acestuia, Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor va efectua, cel puţin o dată pe an, un control referitor la situaţia financiară a
asigurătorilor, pentru a verifica respectarea dispoziţiilor legale cu privire la marja de solvabilitate şi la
menţinerea nivelului capitalului social.
Pentru determinarea solvabilităţii asigurătorului se va face raportul dintre marja de solvabilitate de care
dispune asigurătorul, aşa cum aceasta a fost definită în normele privind limita minimă a marjei de solvabilitate a
asigurătorilor care practică asigurări generale, respectiv asigurări de viaţă, puse în aplicare prin ordinele
preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10 şi, respectiv nr. 11, şi marja de solvabilitate
minimă, determinate potrivit metodologiei prevăzute de aceleaşi norme.
În funcţie de rezultatul raportului dintre marja de solvabilitate de care dispune asigurătorul şi marja de
solvabilitate minimă, se determină gradul de solvabilitate al asigurătorului, respectiv:
a. asigurători insolvabili, în cazul în care rezultatul acestui raport este subunitar;
b. asigurători aflaţi în pragul de insolvabilitate, în cazul în care rezultatul acestui raport este egal cu 1;
c. asigurători pentru care există un risc ridicat de insolvabilitate, în cazul în care rezultatul raportului
este cuprins intre 1 şi 1,5;
d. asigurători pentru care există un risc scăzut de insolvabilitate, în cazul în care rezultatul raportului
este cuprins între 1,5 şi 2;
e. asigurători pentru care nu există un risc de insolvabilitate, în cazul în care raportul este mai mare
decât 2.
La sfârsitul anului 2007, firmele românesti de asigurări aveau un grad de solvabilitate solid. Gradul de
solvabilitate mediu, determinat ca medie a gradelor de solvabilitate ponderate cu cotele de piaţă ale fiecărui
asigurator care a practicat asigurări generale, a fost, în 2007 de 2,38, iar cel determinat pentru asigurările de
viaţă a fost de 3,8523. Până acum câţiva ani, CSA comunica, în rapoartele sale anuale, gradul de solvabilitate a
fiecărui asigurator în parte, însă a renunţat în 2004, susţinând că asiguraţii ar putea fi derutaţi de aceste
clasamente.
Dacă în urma analizei rapoartelor financiare şi a controalelor efectuate Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor constată că asigurătorul se află în pragul de insolvabilitate sau are un risc ridicat de insolvabilitate,
care pune în pericol onorarea obligaţiilor asumate faţă de asiguraţi, aceasta va solicita consiliului de
administraţie al asigurătorului întocmirea şi aplicarea unui plan de redresare financiară, conform prevederilor
art. 29 din Legea nr. 32/2000, care să prevadă, în principal:
a. limitarea volumului de prime brute sau nete subscrise pe o anumită perioadă, astfel încât acestea să nu
depăşească anumite valori;
b. interzicerea vânzării sau reînnoirii contractelor de asigurare de un anumit tip;
c. interzicerea efectuării anumitor investiţii;
d. majorarea capitalului social vărsat sau a fondului de rezervă liberă vărsat;
23
Raportul CSA pe 2007, p.23
59
 e. orice măsuri pe care le consideră necesare în vederea redresării.
Un asigurător este obligat să îşi determine anual gradul de solvabilitate şi să transmită raportări anuale
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în conformitate cu Normele privind forma şi conţinutul rapoartelor
financiare, inclusiv ale raportului privind asigurările de viaţă, precum şi informaţiile, documentele şi certificările
necesare pentru întocmirea acestor rapoarte, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor nr. 13/2001.
Dacă asigurătorul, ca urmare a determinării gradului de solvabilitate, conform prevederilor legale
constată că se află la pragul de insolvabilitate sau că prezintă un risc ridicat de insolvabilitate, este obligat să
întocmească şi să depună imediat la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor un plan de redresare financiară.
Planul de redresare financiară trebuie avizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi va cuprinde
în mod obligatoriu termene de realizare, care nu pot fi, de regulă, mai mari de două luni.
Până la redresarea completă a asigurătorului, precum şi în cazul în care Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor consideră că situaţia financiară a asigurătorului se va deteriora în continuare, aceasta poate
restrânge sau interzice acestuia să dispună liber de o parte sau de toate activele sale şi poate lua orice alte măsuri
prin care să apere interesele asiguraţilor.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate retrage autorizaţia pentru o parte sau pentru toate clasele
de asigurări practicate de către un asigurător, dacă acesta nu reuşeşte să se redreseze în termenul acordat.
În cazul în care constată că măsurile de redresare financiară prevăzute nu au dat rezultate, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor poate, în vederea prevenirii insolvabilităţii unui asigurător, să solicite Curţii de
Apel numirea unui administrator special pentru acel asigurător.
Dacă Curtea de Apel constată că asigurătorul nu îşi poate îndeplini obligaţiile de plată sau că activităţile
sale nu sunt gestionate cu respectarea normelor prudenţiale specifice, aceasta poate dispune ca afacerile şi
bunurile asigurătorului să fie administrate de un administrator special.
Curtea de Apel Bucureşti se va pronunţa în mod obligatoriu în termen de cel mult 7 zile de la solicitare.
Decizia Curţii de Apel este definitivă, iar citarea părţilor nu este obligatorie.
Sarcinile, răspunderile, limitele împuternicirii şi salariul administratorului special, precum şi orice alte
probleme legate direct sau indirect de prevederile sus-menţionate vor fi stabilite, de la caz la caz, de către
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, având ca punct de referinţă sarcinile, răspunderile, limitele
împuternicirii şi salariul avute de către persoanele semnificative ale asigurătorului supus administrării speciale.
După numirea unui administrator special, în condiţiile Legii nr. 32/2000:
a. toate atribuţiile legale ale acţionarilor semnificativi şi ale persoanelor semnificative ale asigurătorului
vor fi suspendate şi vor fi transferate administratorului special pe durata numirii sale;
b. atribuţiile, îndatoririle şi responsabilităţile acţionarilor semnificativi si ale persoanelor semnificative
ale asigurătorului, se stabilesc, de la caz la caz, de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Pe perioada numirii administratorului special se suspendă dreptul de vot în privinţa numirii si revocării
administratorilor şi dreptul la dividende al acţionarilor, activitatea consiliului de administraţie şi a cenzorilor,
precum şi dreptul la remuneraţie al consiliului de administraţie şi al cenzorilor.
Administratorul special înştiinţează de îndată compartimentele din cadrul asigurătorului, precum şi
sediile secundare ale acestuia cu privire la măsurile de administrare specială. Acesta gestionează şi
administrează activitatea asigurătorului, stabilind condiţiile optime pentru conservarea activelor şi încasarea
creanţelor în interesul asiguraţilor şi al altor creditori.
De asemenea, administratorul special prezintă lunar sau ori de câte ori va solicita Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor evaluarea situaţiei financiare a asigurătorului.
Dacă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor consideră, pe baza informărilor administratorului special,
că asigurătorul s-a redresat din punct de vedere financiar şi se încadrează în parametrii de supraveghere
prudenţială stabiliţi prin lege şi prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, aceasta va solicita Curţii
de Apel revocarea dispoziţiei date, care la rândul său poate revoca dispoziţia, dacă constată că măsura nu mai
este necesară.

5.4.3. GRADUL DE SOLVABILITATE AL SOCIETĂŢILORDE ASIGURARE

AUTORIZATE ÎN ROMÂNIA

Solvabilitatea este unul dintre cei mai importanţi indicatori utilizaţi în procesul de supraveghere
prudenţială a societăţilor de asigurare, întrucât reflectă stabilitatea financiară a acestora şi capacitatea lor de a
face faţă obligaţiilor asumate prin contractele de asigurare încheiate.
În prezent, directivele europene în materie prevăd obligaţia statelor membre ale Uniunii Europene de a
utiliza regimul de solvabilitate Solvency I. Potrivit actualului regim, cerinţa de solvabilitate este îndeplinită

60
atunci când gradul de solvabilitate este supraunitar, acest grad fi ind determinat ca raport dintre marja de
solvabilitate disponibilă şi marja de solvabilitate minimă.
Datorită creşterii continue a complexităţii activităţii de asigurare, Uniunea Europeană este în plin proces
de trecere la un nou regim de solvabilitate în domeniul asigurărilor – Solvency II, o Directivă cadru în acest sens
fiind deja aprobată. Viitorul regim de solvabilitate, care va fi utilizat de la finele anului 2012, este unul orientat
spre identificarea şi gestionarea riscurilor aferente activităţii de asigurare, fiind aşadar un model mult mai
complex decât cel actual.
Solvabilitatea asigurătorilor autorizaţi de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a fost calculată,
pentru anul 2009, conform prevederilor Ordinelor CSA nr.3/2008 şi nr.4/2008 pentru punerea în aplicare a
Normelor privind metodologia de calcul a marjei de solvabilitate de care dispune asigurătorul care practică
asigurări generale şi, respectiv, de viaţă, a marjei de solvabilitate minime şi a fondului de siguranţă, cu
modificările şi completările ulterioare.
În conformitate cu prevederile directivelor europene, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a
actualizat, începând cu luna noiembrie a anului 2009, valorile minime ale fondului de siguranţă, atât pentru
activitatea de asigurări generale, cât şi pentru activitatea de asigurări de viaţă.
Gradul de solvabilitate reprezintă raportul dintre marja de solvabilitate disponibilă şi marja de
solvabilitate minimă. Cerinţa de solvabilitate este îndeplinită în situaţia în care gradul de solvabilitate este
supraunitar.

Tabel 19. Evoluţia marjei de solvabilitate disponibilă la

nivelul întregii pieţe a asigurărilor

Conform Tabelului 19, se observă că valorile capitalurilor disponibile la nivelul pieţei de asigurări au
înregistrat un trend ascendent în perioada 2007 - 2009.
Cu toate că piaţa de asigurări generale a înregistrat în 2009 o pierdere netă, majorările de capital social
efectuate în această perioadă au determinat ca nivelul capitalizării înregistrat la sfârşitul anului 2009 de către
societăţile de asigurări care practică astfel de asigurări să fie în sumă absolută superior celui înregistrat la
sfârşitul anului 2008.
În ceea ce priveşte activitatea de asigurări de viaţă, profitul net înregistrat în 2009 în acest sector a
condus la creşterea gradului de capitalizare al pieţei asigurărilor de viaţă.

Tabel 20. Evoluţia gradului de solvabilitate mediu al

pieţei româneşti de asigurări

* gradul de solvabilitate mediu este determinat ca medie a gradelor de solvabilitate

ponderate cu cotele de piaţă ale fiecărei societăţi de asigurare

Conform tabelului de mai sus, gradul de solvabilitate mediu al pieţei de asigurări generale a înregistrat,
la data de 31.12.2009, o uşoară creştere faţă de cel înregistrat la data de 31.12.2008, iar cel al asigurărilor de
viaţă a crescut faţă de anul 2008 cu 0,82 puncte procentuale, reprezentând un factor de stabilitate fi nanciară la
nivelul industriei de asigurări.

5.4.4. PERSPECTIVE PRIVIND REGIMUL DE SOLVABILITATE

În vederea pregătirii pentru asigurarea implementării viitorului sistem de supraveghere a solvabilităţii

bazat pe riscuri, care va fi aplicabil în întreaga Uniune Europeană începând cu 1 ianuarie 2013, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor a iniţiat un întreg pachet de măsuri, care include atât pregătirea profesională a
personalului propriu, cât şi a personalului din societăţile de asigurare, prin participarea în grupuri de lucru,
conferinţe şi exerciţii tehnice desfăşurate cu specialiăti şi experţi ai Comisiei Europene.

61
 Modelul de reglementare al noului cadru de supraveghere a solvabilităţii Solvency II urmează procesul
Lamfalussy şi va fi dezvoltat pe 4 nivele, după cum urmează:
1. nivelul I - defi nirea cadrului general de supraveghere la nivel de principii, precum şi definirea
puterilor de implementare;
2. nivelul II - în baza documentelor consultative emise de CEIOPS (Committee of European Insurance
and Occupational Pensions Supervisors) se emit şi se adoptă măsurile de implementare;
3. nivelul III - CEIOPS emite ghiduri şi standarde în vederea creşterii convergenţei practicilor de
supraveghere în cadrul Uniunii Europene;
4. nivelul IV - Comisia Europeană verifi că conformitatea legislaţiei statelor membre cu directivele
europene.
În prezent, procesul de reglementare se afl ă la nivelul II, primul nivel fi ind deja parcurs, prin adoptarea
de către Parlamentul European a Directivei cadru 2009/138/ CE, cu termen de implementare 1 ianuarie 2013.
În baza documentelor consultative ale CEIOPS, Comisia Europeană a emis până în 2009, 33 măsuri de
implementare de nivel II, în stadiul de proiect, care vor fi aprobate fi e sub forma de directive, fi e sub forma de
regulamente.
Ca parte a dezvoltării măsurilor de implementare de nivel II, CEIOPS a organizat la nivelul Uniunii
Europene, până acum, 4 studii cantitative de impact (QIS), un al cincilea afl ându-se în prezent în stadiul
perioadei consultative. În vederea respectării calendarului de elaborare a măsurilor de implementare se are în
vedere ca studiul QIS 5 să fie derulat în perioada august – noiembrie 2010.
România – prin Comisia de Supraveghere a Asigurărilor – s-a implicat în procesul de reglementare a
viitorului regim de solvabilitate încă de la momentul lansarii de către Comisia Europeană a Proiectului de
directivă Solvency II, în iunie 2007. Astfel, reprezentanţi ai Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor au
participat activ la toate întâlnirile grupurilor de lucru din cadrul EIOPC şi CEIOPS pe tema Proiectului de
directivă Solvency II.
După adoptarea Directivei cadru 2009/138/CE, reprezentanţi ai Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor participă la întâlnirile Grupului de experţi pe probleme de solvabilitate, organizate de către CE, în
scopul dezvoltării măsurilor de implementare de nivel II. De asemenea, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
este reprezentată la toate seminariile şi conferinţele organizate de CEIOPS având ca tematică subiecte
referitoare la Solvency II.
În ceea ce priveşte supravegherea grupurilor, reprezentanţi ai Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
participă la procesele de pre-autorizare a modelelor interne, care se intenţionează a fi utilizate pentru calculul
cerinţei de capital de solvabilitate.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a organizat o serie întreagă de evenimente – seminarii,
conferinţe - pe subiectul Solvency II, care vizează creşterea gradului de conştientizare a conducerii
asigurătorilor, precum şi a diferitelor categorii de specialiăti din cadrul asigurătorilor, cu privire la amploarea şi
cerinţele noului regim de supraveghere, organizând totodată şi întâlniri individuale cu fi ecare asigurător.

Autoevaluare:
1. Precizaţi ce anume se are în vedere la stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului?

2. Cum trebuie să procedeze asigurătorul dacă, constată că se află la pragul de insolvabilitate sau că prezintă un
risc ridicat de insolvabilitate, ca urmare a determinării gradului de solvabilitate?

3. Care este limita minimă a capitalului social subscris la constituire, pentru o societate de asigurare-reasigurare
care are prevăzut prin contractul de societate şi statut practicarea asigurărilor de viaţă?

62
SECŢIUNEA A 2-A:
ASIGURĂRI GENERALE

Capitolul 1
CONSIDERAŢII PRIVIND ASIGURĂRILE GENERALE

INTRODUCERE
În multe ţări s-a consacrat ideea conform căreia interesul colectivităţii impune instituirea obligativităţii unora
din raporturile de asigurare, cu deosebire în sfera asigurărilor de răspundere civilă.

PREZENTAREA TEMEI

Până în 1990, în sfera asigurărilor de bunuri prin efectul legii s-au cuprins bunurile aparţinând unităţilor
cooperatiste din agricultură şi bunurile cetăţenilor de cea mai mare importanţă pentru aceştia, precum şi anumite
categorii de animale. Începând cu anul 1990, sfera asigurărilor prin efectul legii s-a restrâns doar la clădiri şi alte
construcţii aparţinând persoanelor fizice şi animalele din gospodăriile populaţiei. În 1996, în România,
asigurările prin efectul legii ale bunurilor au fost desfiinţate prin Legea nr. 136/1995.
Elementele caracteristice ale asigurărilor prin efectul legii sunt:
 obiectul asigurării, sfera de cuprindere şi riscurile asumate sunt bine precizate prin lege;
 reprezintă asigurări automate şi continue, care nu necesită perfectarea unor contracte de asigurare;
 elementele asigurărilor sunt impuse restrictiv, ca plafoane, nivele;
 răspunderea societăţii de asigurare este valabilă pe toată durata perioadei în care bunurile se află în
posesia sau în gospodărirea asiguratului. Drept urmare, primele de asigurare, datorate în cursul
anului de către asigurat, se plătesc de acesta, chiar dacă în cursul anului s-au produs modificări în
categoria bunurilor asigurate prin efectul legii;
 oferă, în general, doar o acoperire minimală a bunurilor, prin aceasta răspunzând şi capacităţii de
plată a unor asiguraţi cu posibilităţi financiare medii sau reduse.

În cadrul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la producerea riscului asigurat să

plătească asiguratului (beneficiarului) o despăgubire. Nu este obligatoriu ca asigurătorul să plătească întreaga
sumă pentru refacerea situaţiei financiare a asiguratului care a suferit o daună, deoarece în contract pot exista
prevederi care limitează suma asigurată.
Asigurări de bunuri pot încheia persoane fizice şi persoane juridice cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în
România.

1.1 INTERESUL ASIGURAT

Într-un contract de asigurare de bunuri, asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial cu privire la
bunul asigurat. O persoană are un interes patrimonial dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o
pierdere (prejudiciu) persoanei respective. În cazul în care în contractul de asigurare este menţionat un
beneficiar, altul decât persoana asigurată, acesta trebuie să aibe un interes patrimonial faţă de bunul asigurat.

63
 O regulă generală în asigurarea de bunuri este aceea ca interesul patrimonial să existe atât în
momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat.
În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de regulă, din statutul de proprietate al persoanei
care doreşte să se asigure. Există situaţii în care şi alte persoane decât proprietarul pot avea interes faţă de un
bun, cum ar fi:
1) proprietate în comun - o persoană care deţine un bun în comun cu una sau mai multe persoane
are dreptul de a asigura bunul respectiv la întrega valoare. Aceasta nu înseamnă că, în caz de
distrugere a bunului asigurat, această persoană va fi singura despăgubită, ci va beneficia de
despăgubire doar în limita dreptului ei de proprietate;
2) proprietatea ipotecată - în caz de ipotecă, ambele părţi au un interes asigurabil: debitorul
ipotecar - în calitate de proprietar, iar societatea ipotecară - în calitate de creditor. În aceste situaţii se
încheie un contract de asigurare în numele ambelor părţi;
3) proprietatea inchiriată - în cazul în care chiriaşul încheie un contract de asigurare, o face în
numele şi folosul proprietarului, deci nu poate pretinde încasarea despăgubirii, ci numai restituirea
primelor de asigurare de la proprietar;
4) proprietatea aflată în custodie - custodele are un interes asigurabil, în ceea ce priveşte bunul
pe care îl deţine în custodie, pentru că, din punct de vedere legal, este responsabil pentru orice daună
produsă bunului respectiv;
5) persoanele din familia proprietarului - pot beneficia de utilizarea bunului asigurat, ceea ce
determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.
În concluzie, pot fi asigurate bunuri aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice, bunuri primite
în folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare, prelucrare, vânzare sau pentru a fi expuse în cadrul muzeelor şi
expoziţiilor şi bunuri ce fac obiectul cantractului de închiriere sau locaţie de gestiune.

1.2 PERIODA DE ASIGURARE

În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an, dar, la cererea asiguratului, se poate
încheia şi pe o perioadă mai mică, de trei sau şase luni.

1.3 ÎNCEPEREA ŞI ÎNCETAREA RĂSPUNDERII ASIGURĂTORULUI

Asigurarea se consideră încheiată prin plata primei de asigurare şi emiterea de asigurător a poliţei de
asigurare, fiind valabilă numai pentru bunurile şi riscurile specificate în poliţă la adresele încheiate în aceasta.
Răspunderea asigurătorului începe la ora 000 a zilei menţionate în poliţă ca reprezentând începutul
asigurării, cu condiţia ca prima de asigurare să fi fost achitată, şi încetează la ora 24 00 a zilei la care încetează
asigurarea. Răspunderea asiguratorului mai încetează şi în cazul în care contractul de asigurare este reziliat,
situaţie ce apare în următoarele împrejurări:
 prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la termenul stabilit şi nici în
termenul de graţie oferit de asigurător;
 asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat asigurătorului schimbările
esenţiale la împrejurările privind riscurile.
După încheierea contractului de asigurare, producerea evenimentului asigurat a devenit imposibilă.

1.4 RISCUL ASIGURAT

În asigurarea de bunuri există o clasificare a riscurilor în:

 riscuri civile - asociate clădirilor care folosesc ca locuinţe şi birouri şi a bunurilor din acestea;
 riscuri comerciale şi industriale - asociate clădirilor ce folosesc ca unităţi de producţie şi
comercializare şi bunurile aflate în acestea.
În general, în asigurarea de bunuri riscurile preluate în asigurare de societăţile de asigurare sunt:
incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună, cutremur, prăbuşiri şi alunecări de
teren, greutatea stratului de zăpadă cu gheaţă, avalanşe de zăpadă, căderea pe clădiri a altor corpuri, lovirea
de către un autovehicul.
Unele societăţi de asigurare oferă asigurare pentru maşini, utilaje şi instalaţii, pentru cazurile de avarie
accidentală. În astfel de poliţe sunt acoperite riscuri cum sunt:

64
  ruperi sau deformări în timpul funcţionării;
 ciocniri sau izbiri cu alte corpuri;
 explozii;
 efectele unor substanţe chimice;
 scurtcircuit; etc.
Bunurile sau alte valori (numerar, timbre poştale) pot fi asigurate şi în vederea furtului sau jafului.
Unele societăţi tratează aceste riscuri ca fiind de sine stătătoare, în timp ce altele le asigură complementar, cu
plata primei corespunzătoare sau le refuză.
Cele mai multe societăţi de asigurare oferă poliţe de asigurare pe mai multe nivele care, în funcţie de
riscurile acoperite, pot fi:
 poliţe de asigurare împotriva incendiului;
 poliţe de asigurare standard (acoperă riscurile de: incendiu, trăsnet, explozie şi cădere de corpuri);
 poliţe de asigurare care acoperă, pe lângă riscurile cuprinse în poliţa standard, şi câteva riscuri
suplimentare;
 poliţe de asigurare totale, care acoperă toate riscurile (all risks) în care nu sunt nominalizate riscurile
acoperite, ci cele excluse.
Deşi de mai multe ori termenul de excludere e rezervat clauzelor poliţei identificate în mod clar drept
excluderi, termenul poate desemna orice clauză a poliţei, a cărei funcţie este de a elimina acoperirea pentru
anumite expuneri la daune.
În general, în poliţa de asigurare de bunuri nu se acordă despăgubiri pentru pagubele provocate de
război, invazie, revoluţie, naţionalizare sau rechiziţionare.
Alte excluderi se referă la uzura fizică, la pagubele provocate în urma actelor intenţionate ale
asiguraţilor sau la alte evenimente non-accidentale, în urma radiaţiei nucleare sau a viciului intern al bunului (de
exemplu: rugina fierului).

1.5. SUMA ASIGURATĂ

Aceasta nu trebuie să depăşească valoarea reală a bunurilor în momentul încheierii contractului de

asigurare. Suma la care sunt asigurate bunurile trebuie să fie în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora.
Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea societăţilor de asigurare aplică principiul răspunderii
proporţionale.
Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:
a) la clădiri şi construcţii - valoarea de înlocuire (costul construcţiei sau achiziţionării clădirii
respective sau a uneia similare la preţurile uzuale pe piaţa locală) din care se scade uzura (în
raport de vechime şi starea construcţiei);
b) la mijloacele fixe şi obiecte de inventar - valoarea de înlocuire a acestora, din care se scade uzura
(în raport de vechime şi starea de întreţinere a acestora);
c) la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri - preţul de cost sau de achiziţie al acestora;
d) colecţii şi obiecte de artă - valoarea de circulaţie (de piaţă) determinată pe bază de cataloage sau
expertize.
În general, sumele asigurate se stabilesc fie separat, pe fiecare bun, fie global, pentru toate bunurile din
aceeaşi grupă prevăzută în tariful de prime. Pentru obiectele de artă sumele se stabilesc pentru fiecare obiect în
parte.

1.6 PRIMA DE ASIGURARE

La asigurarea de bunuri, prima de asigurare se determină prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de
primă tarifară, ce se exprimă în procente sau promile.
În cele mai multe cazuri, cotele de prime asigurate sunt diferenţiate:
- pe tipuri de localităţi (municipii, orase, comune);
- pe grupe de bunuri (locuinţe, mobilier, aparatură audio-video).
În cazul unităţilor de producţie, a magazinelor şi depozitelor, cotele de primă se diferenţiază în funcţie
de natura produselor folosite în procesul producţiei în:
- produse care nu sunt combustibile, inflamabile sau explozibile;
- produse combustibile;
- produse inflamabile;
- produse explozibile.

65
 Prima de asigurare plătită de asigurat, numită şi prima brută sau tarifară(Pb) este formată din prima
netă sau teoretică (Pn) din care se constituie fondul necesar plăţii indemnizaţiilor de asigurare (despăgubiri sau
sume asigurate) şi adaosul de primă sau încărcătura primei (a), din care se acoperă cheltuielile de administrare
ale asigurărilor şi profitul asigurătorului.

Deci Pb = Pn + a (1)

unde Pb – prima brută, Pn – prima netă, a – adaos de prima

Pentru ca un risc sa devină risc asigurat trebuie în mod necesar sa poată fi înregistrat într-o evidenţă
statistică. Datele din seria statistică sunt utilizate pentru determinarea probabilităţii de apariţie a riscului, a
frecvenţei şi a intensităţii acestuia.
Orizontul de timp diferă în funcţie de natura riscului. Cu cât acesta este mai mare cu atât gradul de
precizie pentru calcularea primelor de asigurare este mai mare. Pentru fiecare categorie de asigurări, societăţile
de asigurări stabilesc pe baza practicii de asigurare, mărimea perioadei minime de observare necesare pentru
acurateţea calculelor actuariale.
Datele culese din practica de asigurare prezintă o importanţă deosebită deoarece stau la baza deciziei de
a asigura riscul respectiv sau nu. Prin intermediul acestora asigurătorul poate stabili probabilităţile de producere
a evenimentelor necesare determinării volumului răspunderii sale şi a primelor de asigurare.
Prima de asigurare reprezintă obligaţia de plată a asiguratului pentru ca asigurătorul să preia asupra lui
riscurile cu care se confruntă acesta. Pe baza primelor de asigurare se constituie în mod descentralizat fondul de
asigurare la dispoziţia asigurătorului necesar pentru plata despăgubirilor sau a sumelor asigurate.
Obligaţia de plată a asigurătorului ia naştere în momentul în care se produce riscul asigurat şi este
realizată prin intermediul fondului de asigurare.
Pentru determinarea cotei de primă netă se porneşte de la caracteristicile contractului de asigurare
încheiat între asigurat şi asigurător care stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor.
Caracterul aleatoriu al contractului de asigurare presupune realizarea obligaţiilor financiare de către
părţile contractante în raport cu producerea evenimentului sau riscului asigurat care este viitor şi incert. De
asemenea, prin contractul de asigurare se stabileşte o operaţiune financiară echivalentă din punct de vedere al
obligaţiilor părţilor contractante.
Astfel, teoria asigurărilor prevede egalitatea financiară în ceea ce priveşte efortul financiar realizat atât
de asigurat cât şi de asigurător la diferite momente de timp pe parcursul duratei de viaţă a contractului de
asigurare, chiar dacă în realitate una din părţile contractante plăteşte mai mult decât a contribuit.
Societatea de asigurări pentru a face faţă tuturor obligaţiilor cu care se confruntă trebuie să limiteze la
un anumit nivel riscurile, asigurând totodată un echilibru financiar între contribuţiile plătite de fiecare asigurat
pe de o parte şi despăgubirile şi rezervele financiare ale asigurătorului.
Presupunând că o societate de asigurări are la dispoziţie o serie statistică referitoare la despăgubirile şi
sumele asigurate pentru o perioada de timp trecută, seria fiind determinată din activitatea anterioară a
asigurătorului
Indicele de despăgubire se calculează ca raport între valoarea totală a despăgubirilor şi valoarea totală a
sumelor asigurate24.

Ik = = (2)
unde: S = suma totală a despăgubirilor plătite de asigurător;
N = numărul bunurilor asigurate;
V = valoarea medie a sumei asigurate;
n = numărul bunurilor despăgubite;
v = valoarea medie a despăgubirilor acordate.

Indicele anual mediu de despăgubire (i) se prezintă ca o variabilă aleatoare de forma:

i = (3)

24
Alexandru Felicia, Armeanu Daniel, “Asigurări de bunuri şi persoane: aspecte teoretice, aplicaţii practice”, Editura
Economică, Bucureşti, 2003, p.71
66
 unde: fk = frecvenţa relativă de realizare a indicelui de despăgubire în anul k.

fk = (4)

Indicele anual mediu de despăgubire (i) este dat de relaţia:

i= (5)

Deoarece faţă de media perioadei de referinţă pot exista abateri este important calculul acestor abateri şi
luarea lor în considerare.
Se poate determina abaterea medie pătratică:

(6)

Dispersia:

= = (7)

Stabilirea primei nete se face conform următoarei formule:

p=i+ (8)

Folosirea informaţiei din trecutul statistic al asigurării este necesară şi utilă în ipoteza păstrării tendinţei
de evoluţie şi pentru perioada următoare.
Indicele de despăgubire - Ik şi indicele mediu de despăgubire - i constituie, fiecare dintre ei, un estimator
al probabilităţii de apariţie a sinistrului (pagubei).
Deoarece există abateri faţă de tendinţa manifestată în perioada de referinţă, prima netă unitară nu poate
coincide cu indicele de despăgubire al perioadei, fiind necesară luarea în calcul a unui adaos de risc.
Cu cât valorile indicilor anuali de despăgubire sunt mai dispersate faţă de indicele mediu de
despăgubire, cu atât adaosul de risc este mai mare.
De exemplu, să presupunem că la nivelul unei societăţi de asigurări se estimează pentru anul viitor
asigurarea a 1.200 de bunuri din aceeaşi categorie, pentru un anumit risc, la o sumă asigurată medie de 500.000
u.m./bun. Ştiind că se dispune de următoarele date pentru ultimii trei ani:

Indicatori Ani
n n+1 n+2
Suma asigurată (u.m./bun) 150 200 200
Număr bunuri asigurate (bunuri) 3.500 4.200 4.500
Număr bunuri despăgubite (bunuri) 400 500 700
Despăgubirea (u.m./bun) 12 20 25

Pe baza acestor date putem determina prima netă unitară (p)şi prima totală (P T).
Aplicând formulele prezentate anterior, putem sistematiza datele în următorul tabel:

Specificaţie n n+1 n+2 Total

n∙v 4.800 10.000 17.500
N∙V 525.000 840.000 900.000
Ik 0,009 0,012 0,019
I k ∙ nk 3,6 6 13,3 22,9
( Ik - i )2 ∙ nk 0,011236 0,002645 0,015463 0,029344

Relaţii de calcul:
67
 p=i+ ; i= ; fk = ; i= ;

Ik= ; ;

= = ;

i= = 0,0143;

An n: (Ik-i)2 ∙nk = (0,009 - 0,0143)2∙400 = 0,011236

An n+1: (Ik-i)2 ∙nk = (0,012 - 0,0143)2∙500 = 0,002645
An n+2: (Ik-i)2 ∙nk = (0,019 - 0,0143)2∙700 = 0,015463

= 0,029344

= = = = 0,00001834

= = 0,0042

p=i+ = 0,0143+0,0042 = 0,0185 p=1,85%

PT = p ∙V/bun ∙ N = 0,0185∙500.000 ∙1.200 = 11.100.000 u.m.

1.7 OBLIGAŢIILE ASIGURATULUI

Asiguratul trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţia de asigurare, a căror

neîndeplinire poate duce la rezilierea contractului sau la refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirea.
Există obligaţii corespunzătoare producerii unei daune şi obligaţii care trebuie urmate de asigurat la
producerea unei daune.
Una din obligaţiile asiguratului este de a întreţine şi folosi bunul asigurat în bune condiţii, în scopul
prevenirii riscurilor asigurate. Dacă prin nerespectarea acestor obligaţii s-ar putea produce pagube, asigurătorul
are dreptul să renunţe la asigurare, fără restituirea primelor de asigurare.

1.8 CONSTATAREA ŞI EVALUAREA DAUNEI. STABILIREA DESPĂGUBIRII

Când se produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul înregistrează o pagubă, se declanşează,
automat, mecanismul despăgubirii.
Despăgubirea se face în raport cu starea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat, iar
valoarea acestuia nu poate depăşi cuantumul pagubei - suma asigurată, nici valoarea bunului în momentul
producerii evenimentului asigurat.
La asigurarea de bunuri există trei principii care se aplică la acoperirea pagubei:
 principiul răspunderii proporţionale;
 principiul primului risc;

68
  principiul răspunderii limitate.
Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei (totală sau parţială).
Prin pagubă totală se înţelege:
a) la clădiri - distrugerea clădirilor în asemenea grad încât refacerea lor, prin reparare sau restaurare,
nu mai este posibilă sau cheltuielile ar depăşi suma asigurată;
b) la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m 2, m3) - acea parte din
cantitatea totală care a fost distrusă în întregime sau a dispărut;
c) la celelalte bunuri - distrugerea bunurilor într-un asemenea grad încât refacerea, prin reparare sau
restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile ar depăşi suma asigurată.
Prin pagubă parţială se înţelege:
a) la clădiri - distrugerea sau deprecierea parţială a lor, astfel încât prin repararea acestora poate fi
readusă la starea iniţială dinaintea producerii evenimentului asigurat;
b) la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m 2, m3) - deprecierea
unei părţi din cantitatea totală care a rămas după producerea evenimentului asigurat şi care scade
valoarea bunurilor;
c) la celelalte bunuri - avarierea bunului astfel încât, prin refacerea sau reparare, poate fi adus la
starea iniţială.
Cuantumul pagubei reprezintă, în caz de daună totală:
a) la clădiri - valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la data producerii evenimentului asigurat, din
care se scade uzura la acea dată si valoarea resturilor care se pot întrebuinţa sau valorifica;
b) la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură - valoarea reală la data
producerii evenimentului asigurat;
c) la celelalte bunuri - valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat a bunului distrus, din
care se scade valoarea, la aceiaşi dată, a restuilor care se pot valorifica.

Cuantumul daunei, în caz de daună parţială, reprezintă:

a) la clădiri - costul reparaţiei din care se scade uzura şi valoarea, la data producerii evenimentului
asigurat, a resturilor care se pot valorifica sau întrebuinţa;
b) la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură - valoarea pierderii din cantitate a
aceleiaşi părţi din cantitatea totală care diminuează valoarea totală;
c) la celelalte bunuri - costul reparaţiilor părţilor compoonente sau a pieselor avariate sau costul de
înlocuire a acestora, din care se scade uzura corespunzătoare şi valoarea resturilor care se pot
valorifica.

În limita sumei asigurate, societatea de asigurare acordă despăgubiri şi pentru:

 cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;
 cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii evenimentului asigurat;
 daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare prin distrugerea sau avarierea lor,
datorită măsurilor de salvare luate de asigurat pentru limitarea sau împiedicarea consecinţelor
producerii riscurilor.
Din cuantumul pagubei se scad:
 franşiza prevăzută în contractul de asigurare;
 primele datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.
Există situaţii în care societatea de asigurări poate refuza plata despăgubirilor, şi anume:
 dacă dauna a fost provocată, în mod intenţionat, de una din următoarele părţi:
- asiguratul sau beneficiarul;
- persoane fizice majore care locuiesc împreună cu asiguratul sau gospodăresc, împreună cu
acesta, bunul asigurat;
- un membru din conducerea persoanei juridice asigurate;
- reprezentanţi ai asiguratului sau beneficiarului.
 în cazul în care una din aceleaşi persoane enumerate mai sus nu a luat măsurile necesare pentru
evitarea sinistrului sau limitarea acestuia, deşi putea să facă acest lucru;
 dacă cererea de despăgubire este făcută cu rea credinţă sau dacă asiguratul a contribuit, în mod
deliberat sau prin neglijenţă, la producerea daunei.
În cazul în care asiguratul a încheiat mai multe contracte de asigurare, pentru aceleaşi riscuri,
asigurătorul datorează numai o parte a despăgubirii, şi anume acea parte care rezultă din repartizarea

69
proporţională a despăgubirii datorate de toţi asigurătorii. În felul acesta se urmăreşte ca despăgubirea plătită
asiguratului să nu depăşească valoarea pagubei.
După fiecare daună, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii acordate cu începere de la
data producerii evenimentului asigurat. Pentru restul perioadei de asigurare, asigurarea continuă pentru suma
rămasă.
Revenirea la suma asigurată iniţial se poate face la cererea asiguratului, printr-o asigurare suplimentară,
contra plăţii diferenţei de primă corespunzătoare.

Autoevaluare:
1. În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de regulă, din statutul de proprietate al
persoanei care doreşte să se asigure. Există situaţii în care şi alte persoane decât proprietarul pot avea interes
faţă de un bun. Precizaţi câteva dintre acestea.

2. Cum sunt clasificate riscurile în asigurarea de bunuri?

3. Care dintre principiile acordării despăgubirii este cel mai des folosit pentru prevenirea subasigurării
în asigurarea bunurilor?

4. În funcţie de ce criterii sunt diferenţiate cotele de primă în cazul asigurărilor de bunuri?

Probleme propuse spre rezolvare:

La nivelul unei societăţi de asigurări se estimează pentru anul viitor asigurarea a 1.000 de bunuri din aceeaşi
categorie, pentru un anumit risc, la o sumă asigurată medie de 575.000 u.m./bun. Ştiind că se dispune de următoarele date
pentru ultimii trei ani:

Indicatori Ani
n n+1 n+2
Suma asigurată (u.m./bun) 100 140 100
Număr bunuri asigurate (bunuri) 3.000 4.600 5.000
Număr bunuri despăgubite (bunuri) 300 800 900
Despăgubirea (u.m./bun) 11 20 25

Se cere să se determine prima netă unitară şi prima totală încasată de asigurător în acest caz.

70
Capitolul 2
ASIGURAREA MARITIMĂ

INTRODUCERE
Asigurarea maritimă este prima formă de asigurare, începutul ei datând încă din antichitate. Apariţia ei, ca
primă formă de asigurare, este explicată prin legătura strânsă: comerţ - navigaţie maritimă, descoperindu-se
că navele, mărfurile şi vieţile omeneşti erau expuse riscurilor mării.

PREZENTAREA TEMEI

Asigurarea maritimă este strâns legată de volumul şi structura traficului maritim internaţional, precum şi
de dimensiunile şi componenţa flotei comerciale, care leagă producătorii de consumatorii situaţi la distanţe
mari.
Asigurarea maritimă oferă protecţie navelor comerciale de tot felul, precum şi încărcăturilor acestora,
favorizează dezvoltarea transporturilor pe mare şi contribuie la lărgirea schimburilor comerciale şi a colaborării
economice internaţionale.
De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii navelor au fost aceiaşi cu proprietarii
mărfurilor şi, ca urmare, exista o singură poliţă de asigurare, care acoperea atât mărfurile, cât şi nava. Acest
lucru era posibil pentru că interesul aparţinea aceleiaşi persoane. Ulterior, s-a trecut la o specializare
determinată, preponderent, de evoluţia comerţului, apărând o diferenţiere între persoanele interesate în
proprietatea asupra mărfurilor şi a navelor şi, deci, două forme de asigurare, două tipuri de contracte de
asigurare, în funcţie de acelaşi interes:
 asigurarea navelor - CASCO;
 asigurarea mărfurilor - CARGO.
Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurării de bunuri, protejează navele maritime şi fluviale,
celelalte ambarcaţiuni şi instalaţiile folosite în porturi, precum şi încărcăturile acestora, contra unui
complex de riscuri.
Riscurile maritime au ca obiect anumite daune, a căror probabilitate este, mai mult sau mai puţin,
cunoscută dar, în nici un caz, nu se apropie de certitudine.
Scopul asigurării maritime constă în asigurarea contra acelor evenimente care se pot produce şi nu
contra evenimentelor care trebuie să se producă.

2.1 RISCURILE MARITIME

În literatura de specialitate şi în practica internaţională a asigurărilor, întâlnim, frecvent, două mari

categorii de riscuri:
1. riscuri asigurabile;
2. riscuri excluse.

1. Din categoria riscurilor asigurabile fac parte:

1.a. riscurile obişnuite sau generale;
1.b. riscurile speciale.

1.a. Din grupa riscurilor obişnuite, asociate transportului pe apă, fac parte aşa-numitele riscuri ale
mării. Prin acestea se înţelege orice accident sau întâmplare fortuite, survenite în timpul transportului
maritim, indiferent dacă ele sunt sau nu rezultatul direct al acţiunilor vânturilor, valurilor.

Cele mai importante riscuri ale mării sunt:

1. furtuna - care poate provoca: scufundarea navei sau avarierea bunurilor transportate prin
pătrunderea apei în hambarele navei;
2. naufragiul - scufundarea navei din diferite cauze;

71
 3. eşuarea - punerea pe uscat a navei, împotmolirea ei pe fundul mării;
4. coliziunea - ciocnirea a două nave între ele;
5. abordajul - ciocnirea navei cu orice alt obiect fix sau plutitor;
6. aruncarea unei părţi din încărcătură peste bord, în cazul avariei comune;
7. furtul;
8. jaful;
9. capturarea şi sechestrarea de către duşmani,etc.

1.b. Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite şi se asigură separat, la cererea expresă a
asiguratului, contra unor prime speciale de asigurare. Din această categorie fac parte riscurile determinate de
proprietăţile intrinseci ale mărfurilor, cum sunt:
 scurgerea lichidelor;
 spargerea materialelor casante;
 încingerea cerealelor, etc.
Tot din categoria riscurilor speciale fac parte şi riscurile de război, inclusiv războiul civil, precum şi
riscurile de grevă, răscoale, mişcări civile.
În grupa riscurilor de război intră:
 capturarea mărfii;
 blocade;
 sechestrul;
 prohibirea comercială;
 represaliile, etc.
Riscurile de grevă se referă la posibilitatea distrugerii sau avarierii anumitor mărfuri de către grevişti.

2. Riscurile excluse sunt acele riscuri pentru care societatea de asigurare nu poartă nici o răspundere în
cazul în care ele ar interveni în timpul unui transport de mărfuri asigurat.
Evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală a vietăţilor, sunt evenimente inevitabile,
specifice naturii obiectului asigurat. Tocmai din această cauză ele nu fac obiectul acoperirii prin asigurare. De
asemenea, nu se acorda drept de asigurare pagubelor datorate:
 întârzierii sosirii mărfurilor la destinaţie;
 lipsei unui ambalaj corespunzător;
 majorităţii taxelor vamale din ţara importatoare, etc.

2.2 AVARIILE ŞI CLASIFICAREA LOR

În practica internaţională a asigurărilor maritime, prezenţa interesului asigurabil este rezultatul direct al
existenţei schimbului de mărfuri şi al complexului de împrejurări ce pot provoca avarierea bunurilor asigurate.
Avariile, în funcţie de natura obiectului asigurat, de intensitatea acţiunii riscurilor asigurate şi de
interesele pe care le afectează, pot fi:
1. totale;
2. parţiale (particulare);
3. generale (comune);

1. Prin avarie totală se înţelege pierderea completă a bunului asigurat sau vătămarea integrităţii
fizico-chimice a acestuia, până la încetarea de a mai face parte din genul de bunuri de care aparţine.
Orice avarie totală este prezumată a fi pricinuită de un risc al mării, în afara de cazul în care se poate
stabili cu exactitate că nava, împreună cu încărcătura de la bord, s-a pierdut într-un act de război.
Avaria totală poate fi:
1.a. avarie totală reală - presupune una din următoarele împrejurări:
 distrugerea fizică totală a bunului asigurat prin incendiu, inundare;
 pierderea totală a posibilităţilor fizico-chimice ale bunurilor asigurate (inundarea hambarelor, a
încărcăturii de ciment, etc.);
 confiscarea bunurilor de către inamic.
1.b. avarie totală prezumată - atunci când pierderea bunului asigurat este inevitabilă sau costul
salvării, recondiţionării şi reexpedierii ar depăşi valoarea bunului la destinaţie, astfel încât este abandonat.
Abandonul trebuie notificat asigurătorului în mod clar şi necondiţionat.

72
 2. Prin avarie parţială (particulară) se înţelege orice daună parţială suferită de bunul asigurat în
mod întâmplător, fortuit, din cauza unui risc asigurat.
Pot suferi avarii parţiale atât mărfurile, cât şi mijloacele de transport şi navlul (preţul transportului).
Avaria particulară la mărfuri poate lua forma:
- unei avarii materiale,
- a unei lipse,
- a unei vânzări în timpul călătoriei sau la destinaţie,
- a unor cheltuieli de recondiţionare sau reparare, etc.
Avariile particulare ale navlului se referă numai la navlul plătit la destinaţie, nu şi la navlul plătit
anticipat, care se include în preţul mărfii.

3. Avaria comună
“Regulile York – Anvers” stabilesc că avem de-a face cu o avarie comună atunci când, din necesitate,
în mod intenţionat şi rezonabil, se face un sacrificiu, o cheltuială extraordinară pentru siguranţa comună,
în scopul de a ferii de primejdie bunurile angajate într-o expediţie maritimă.
Aruncarea intenţionată, din ordinul comandantului, a unei părţi din încărcătură, peste bordul navei, în
scopul readucerii navei în starea de plutire sau inundarea cu apă a unui hambar, în scopul salvării restului
încărcăturii, etc., sunt sacrificii care ţin de avaria comună. Rezultă că avaria comună este o avarie particulară
petrecută în anumite condiţii.
În timp ce avaria particulară se datorează unor cauze accidentale şi priveşte exclusiv pe proprietarul
bunului, avaria comună este rezultatul unui act intenţionat, voluntar, întreprins într-un moment de primejdie
gravă pentru întreaga expediţie, în scopul salvării acesteia şi îi priveşte pe toţi cei interesaţi în expediţia
maritimă (armatori şi comercianţi). Pierderile rezultate din avaria comună se împart proporţional între ei,
indiferent dacă bunurile au fost asigurate sau nu.
Pentru ca sacrificiul (cheltuielile) făcut în timpul transportului să fie recunoscut ca act de avarie
comercială, este necesar ca:
 primejdia, care impune măsura excepţională, să fie comună (să ameninţe atât nava, cât şi
încărcătura);
 primejdia să fie reală şi gravă, ieşită din comun;
 cheltuielile făcute să aibă un caracter excepţional, adică să depăşească cheltuielile făcute, în mod
normal, de către armator, în cadrul obligaţiilor contractuale;
 sacrificiul (cheltuielile) făcute să fie rezonabil şi, totodată, rezultatul unui act intenţionat pentru
salvarea proprietăţii comune.
Cu titlu de cheltuieli ce intră în avaria comuna, pot fi:
- cheltuielile portuare efectuate în portul de refugiu;
- cheltuielile de dispasa;
- întretinerea echipajului si combustibilul consumat;
- salariile si retributia aferenta orelor suplimentare cuvenite echipajului navei.
Condiţiile de asigurare a mărfurilor, cele mai răspândite, care au devenit tradiţionale în practica
asigurărilor pe plan mondial, sunt condiţii:
a) fără răspundere pentru avaria particulară (FPA) - acoperă numai daunele rezultate din
pierderea totală a întregii încărcături sau a unei părţi a acesteia, precum şi daunele de avarie
particulară;
b) cu răspundere pentru avaria particulară (WPA) - acoperă daunele rezultate din avaria totală sau
parţială a întregii încărcături sau a unei părţi a acesteia, pricinuită de anumite riscuri, specificate în
mod expres în poliţa de asigurare (incendii, trăsnet, furtună, explozii, naufragiu, etc.);
c) cu timpul, ascuţirea concurenţei pe piaţa asigurărilor maritime şi insistenţele comercianţilor, care
cereau un mod de protecţie mai larg, mai cuprinzător, au dus la practicarea condiţiei “toate
riscurile” (all risks). În fapt, această condiţie acoperă, indiferent de amploarea lor, daunele
rezultând din avaria totală sau particulară a întregii încărcături sau a unei părţi a acesteia, care a avut
loc din orice cauză, cu excepţia riscurilor special enumerate în poliţa de asigurare.
Aceste condiţii au fost perfecţionate de-a lungul timpului, astfel încât să răspundă mai bine interesului
asiguraţilor. În această formă, ele s-au practicat până în anul 1982, când Institutul Asigurărilor de la Londra a
elaborat noi condiţii de asigurare, adoptate şi puse în aplicare şi în alte ţări, printre care şi România.
În prezent, mărfurile care fac obiectul transportului pe mare, sunt asigurate în una din următoarele trei
condiţii principale: A, B, C.
Principalele deosebiri ale acestora, faţă de condiţiile folosite în trecut, constau nu numai în denumirea
diferită ci, mai ales, în delimitarea mai precisă şi mai clară a sferelor de acoperire.

73
 Condiţia de asigurare A este condiţia cea mai cuprinzătoare. În baza ei sunt acoperite toate riscurile
de pierdere şi avariere a bunului asigurat, cu excepţia unor excluderi. Aceste excluderi sunt comune tuturor
celor trei condiţii şi sunt formate din trei grupe de riscuri excluse:
1. pierderea, avarierea şi cheltuielile rezultând din sau provocate de:
a) comportarea necorespunzătoare, voită a asiguratului;
b) pierderea uzuală din greutate (volum) sau uzura normală a bunului asigurat; ambalarea
si pregătirea insuficienta sau necorespunzătoare a bunului asigurat, viciul propriu sau natura
bunului asigurat;
c) întârzierea directă, chiar dacă se datorează unui risc asigurat;
d) insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către proprietari, armatori,
navlositori (operatorii navei);
e) utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea sau fuziunea nucleară sau altă
forţă sau obiect radioactiv;
f) contaminarea radioactivă;
g) starea de nenavigabilitate a navei (dacă asiguraţii au cunoştinţă).
Pentru această categorie de riscuri nu există acoperire prin asigurare suplimentară.
2. riscurile de război sau conflicte militare;
3. riscurile de grevă sau conflicte sociale.
Aceste ultime două categorii de riscuri pot fi acoperite prin asigurare suplimentară.

Condiţia de asigurare B este condiţia prin care sunt acoperite, cu excepţia excluderilor enumerate,
pierderea sau avarierea bunului asigurat, cauzate de:
a) incendii sau explozii;
b) eşuarea, răsturnarea sau scufundarea navei;
c) coliziunea sau contactul navei cu un obiect exterior, altul decât apa;
d) descărcarea navei într-un port de refugiu;
e) cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăznet;
f) sacrificiul în avaria comercială;
g) aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord;
h) intrarea apei în nava;
i) dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul încărcării sau descărcării de pe navă.
Condiţia de asigurare C are o sferă de acoperire mai îngustă decât condiţia B şi acoperă riscurile
cauzate de:
a) incendiu sau explozie;
b) eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei;
c) coliziunea sau contactul navei cu un alt obiect decât apa;
d) descărcarea navei într-un port de refugiu;
e) sacrificiul în avaria comercială;
f) aruncarea peste bord.
Prima de asigurare
Prima de asigurare depinde de specificul mărfurilor, de varietatea riscurilor, de frecvenţa actiunilor şi de
daunele posibile pe care aceste riscuri le-ar genera.
La stabilirea primei de asigurare societăţile de asigurare se bazează pe analiza următorilor factori:
 sfera de cuprindere a asigurării;
 valoarea asigurabilă;
 suma asigurată;
 natura mărfurilor şi ambalarea lor;
 felul expediţiei, specificul ei;
 statistica daunelor anterioare;
 conjunctura pieţei internaţionale; etc.
Sfera de cuprindere a asigurării este reflectată prin condiţiile de asigurare: A, B şi C, iar cea mai
scumpă este condiţia A, care este şi cea mai cuprinzătoare. Cotele tarifare sunt stabilite în procente, care se
aplică la suma asigurată, iar în funcţie de anumite clauze se aplică majorări sau reduceri.
Suma asigurată poate fi formată din:
 valoarea bunului - potrivit facturii şi, în lipsa acesteia, valoarea de piaţă a bunului la locul de
expediere, în momentul încheierii contractului;

74
  costul transportului, al asigurării şi alte costuri legate de transportul bunurilor şi necuprinse în
valoarea facturii;
 cheltuielile şi taxele vamale;
 supraasigurarea de 10 % din valoarea bunului pentru acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi
prevăzute la încheierea asigurării.
Durata asigurării :
În contractele de asigurare a mărfurilor pe timpul transportului maritim nu există o limită de timp bine
precizată ca durată a asigurării, ci se aplică principiul duratei transportului de la depozit la depozit. Acest lucru
presupune că mărfurile sunt asigurate din momentul în care au părăsit depozitul din localitatea de expediţie
menţionată în contract şi continuă pe toată durata transportului, inclusiv a transbordărilor, până când au fost
descărcate de pe navă în portul de destinaţie.
De asemenea, asigurarea continuă în cursul obişnuit al transportului, al întârzierii, care este în afara
controlului asiguratului, al devierii, al descărcării forţate, al reexpedierii în cursul schimbării voiajului,
intervenite din exercitarea unui drept acordat armatorilor sau navlositorilor în cadrul contractului de navlosire.
Răspunderea asigurătorului începe în momentul în care bunul asigurat părăseşte depozitul indicat în
contractul de asigurare şi încetează în una din situaţiile de mai jos:
 când bunul asigurat este livrat la depozitul destinatarului;
 când bunul asigurat este livrat la alt depozit, pe care asiguratul se decide să-l folosească pentru
depozitare;
 când contractul de transport se termină în alt port (loc) decât destinaţia indicată în contractul de
asigurare sau transportul se termină în alt fel, înainte de livrarea bunului la depozitul destinatarului;
 la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării bunului de pe mijlocul de transport maritim în
portul final, intermediar sau de refugiu.
Principiul existenţei acoperirii prin asigurare pe tot parcursul transportului este justificată de faptul
că, de regulă, vânzătorul predă marfa spre expediere transportatorului, care se îngrijeşte de manipulările,
transbordările şi eventualele reexpedieri, astfel încât, în toată perioada, proprietarii mărfii să aibă siguranţa
continuităţii asigurării.
Pe acelaşi principiu este acoperit şi eventualul voiaj de deviere în caz de forţă majoră şi descărcare
forţată într-un alt loc, pe parcurs, până la destinaţie.
Locul asigurat (la asigurarea de transport) este oriunde se află bunul asigurat în timpul perioadei de
asigurare (transport).
Asiguratul are obligaţia să-l anunţe pe asigurător ori de câte ori intervin elemente noi, necunoscute în
momentul încheierii contractului, cum ar fi:
 schimbarea rutei;
 schimbarea locului de transbordare;
 schimbarea locului de destinaţie;
 încărcarea unor mărfuri pe puntea navei în loc de hambare, etc.
Dacă asiguratul ascunde asigurătorului o serie de elemente, pe care, dacă acesta le-ar fi cunoscut, nu ar
fi acceptat primirea în asigurare a mărfurilor, contractul este lovit de nulitate.

Despăgubiri:
Pentru compensarea pagubelor, asigurătorul plăteşte o despăgubire care însumează atât prejudiciul
direct cauzat prin avarierea sau distrugerea bunurilor, cât şi cheltuielile, judicios făcute, pentru salvarea
bunurilor, păstrarea resturilor rămase după eveniment şi cheltuielile făcute în vederea recondiţionării bunului
asigurat.
Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele elemente:
 valoarea bunurilor distruse în întregime;
 volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor distruse parţial;
 volumul cheltuielilor făcute pentru salvarea bunurilor şi păstrarea celor rămase, din care se scad:
- valoarea recuperărilor care mai pot fi valorificate,
- franşiza - potrivit condiţiilor de asigurare.
Asigurarea mărfurilor în timpul transportului se încheie pe principiul proporţionalităţii. Pentru
acordarea despăgubirilor, asigurătorul desemnează un reprezentant, care va fi denumit comisar de avarie, ce va
constata şi va stabili valoarea daunei şi va lua toate măsurile necesare pentru limitarea pagubei.
Comisarul de avarie va întocmi un raport de expertiză, denumit certificat de avarie, în care sunt
descrise atât detaliile transportului, cât şi cauza şi mărimea daunei.

75
 Rezolvarea aplicaţiilor practice, în special stabilirea despăgubirilor pe care trebuie să le plătească
asigurătorii, presupune repartizarea răspunderilor între asigurătorii intereselor participante la expediţia
maritimă25.
Trebuiesc aşadar cuantificate interesele participante (navă – I N, marfă – IM, navlu - INL), pe baza
relaţiilor:

IN=VrN-AN; IM=VrM-AM;

unde: VrN şi VrM – valoarea navei respectiv a încărcăturii în momentul producerii evenimentului;
ANşi AM – avarie navă, respectiv încărcătură;

Stabilirea cotei de contribuţie a intereselor la avaria comună (%C AC)

%CAC =

Stabilirea contribuţiei intereselor la avaria comună ( navă - C NAC , marfă - CMAC, navlu - CNLAC)

CNAC= IN · %CAC
CMAC= IM · %CAC

Urmează apoi stabilirea răspunderilor asigurătorilor (despăgubirea plătită de asigurătorul navei D N,

respectiv despăgubirea plătită de asigurătorul mărfii - D M).
Asigurătorii acoperă:
avaria particulară aferentă interesului asigurat ;
 contribuţia interesului asigurat la acoperirea pagubelor şi cheltuielilor.
Astfel, dacă o navă este asigurată la societatea de asigurări A pentru suma de 700.000 U.M., iar aceasta
efectuează un transport de mărfuri asigurate la societatea de asigurări B pentru suma de 400.000 U.M. şi în
timpul transportului, datorită furtunii, nava se loveşte de o stâncă fiind parţial avariată. Este nevoie de serviciul
unui remorcher pentru a tracta nava avariată până la primul port unde pot fi efectuate reparaţii. Pentru serviciul
făcut, remorcherului i se plăteşte suma de 50.000 U.M. Întreţinerea echipajului şi combustibilul consumat în
plus până la portul cel mai apropiat pentru efectuarea reparaţiei presupun cheltuieli de 10.000 U.M. Nava a
suferit avarii în sumă de 250.000 U.M, iar marfa de 100.000 U.M.
Ştiind că atât nava cât şi marfa au foat asigurate la întreaga lor valorare, putem stabili cheltuielile care
intră în avaria comună:

Che AC= Cher+Chec, e= 50.000+ 10.000 = 60.000U.M.

Putem determina apoi cota de contribuţie la avaria comună:

%CAC =

IN=VrN-AN = 700.000 – 250.000= 450.000 U.M.

IM=VrM-AM= 400.000- 100.000 = 300.000 U.M.

%CAC = = 8%

Despăgubirea plătită de societatea de asigurări A este:

DN=AN+CNAC= AN+IN · %CAC= 250.000+450.000∙ 8%= 286.000 U.M.

Despăgubirea plătită de societatea de asigurări B este:

25
Alexandru Felicia, Armeanu Daniel, “Asigurări de bunuri şi persoane: aspecte teoretice, aplicaţii practice”, Editura
Economică, Bucureşti, 2003, p.58
76
 DM=AM+CMAC= AN+IM · %CAC = 100.000+300.000∙ 8%= 124.000 U.M

2.3. ASIGURAREA NAVELOR -CASCO

Prin asigurarea navelor se înţelege asigurarea corpului acestora şi a maşinilor şi instalaţiilor cu

care acestea sunt înzestrate.
Subiecte ale asigurării sunt, pe de o parte, societăţile de asigurare, iar pe de altă parte, proprietarii de
nave, armatorii.
Interesul în asigurarea navei îl au, după caz, proprietarii sau administratorii acesteia, armatorul sau
navlositorul când nava este angajată după un contract tip time-charter.
Obiectul asigurării îl constituie: navele comerciale, de pescuit, alte ambarcaţiuni asimilate navelor
(remorchere plutitoare, şalupe, şlepuri) şi întregul ansamblu de maşini şi instalaţii, precum şi navlul, cheltuielile
privind exploatarea navelor asigurate şi navelor aflate în construcţie în şantierele navale (interesul fiind
manifestat de şantierele navale).
Riscul asigurat poate fi identificat în raport cu una din următoarele condiţii:

1. Pierderea totală, avarie şi răspundere pentru coliziuni

În condiţiile acestui tip de asigurare, care oferă cea mai mare protecţie armatorului, sunt avute în vedere
următoarele riscuri:
 pierderea totală, pierderile şi avariile la navă;
 contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi salvare;
 răspunderea pentru pagubele rezultate din coliziunea navei cu altă navă, cu instalaţiile portuare sau
obiecte fixe plutitoare, inclusiv cheltuielile care decurg din aceste evenimente.

2. Pierderea totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni

Acest tip de asigurare oferă asiguratului o protecţie mai limitată.
Sunt luate în considerare următoarele riscuri:
 pierderea totală a navei;
 contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi de salvare;
 răspunderea pentru daunele rezultate din coliziunea navei cu alte nave.
3. Pierderea totală a navei, inclusiv cheltuielile de salvare
Pentru acest tip de asigurare se ia în considerare numai riscul de pierdere totală a navei, cheltuielile de
salvare şi alte cheltuieli care decurg din acest fapt.

În contextul asigurării încheiate în una din condiţiile de asigurare enumerate, riscurile agreate de
asigurător sunt:
1. riscuri de navigaţie specifice:
 incendiu,
 explozie,
 furt comis de persoane din afara navei,
 piraterie,
 coliziunea cu alte nave sau alte obiecte plutitoare sau fixe,
 cutremur,
 erupţie vulcanică,
 trăsnet,
 accidente la încărcare sau descărcare sau la mişcarea încărcăturii sau a combustibililor,
 defecte produse la cazane, instalaţii, maşini sau la corpul navei,
 eroare de navigaţie,
 neglijenţa comandantului, piloţilor, echipajului, navlositorilor, cu condiţia ca aceştia să nu aibă şi
calitatea de asigurat,
 baraterie ( = acte săvârşite de comandant sau de către echipajul navei cu intenţie);
2. cheltuielile pentru:
 prevenirea şi limitarea pagubelor,
 identificarea cauzelor, efectelor,
 salvarea şi asistenţa acordate navei, inclusiv cele făcute cu expertize şi acţiuni judecătoreşti generate
de pierderea sau avarierea navei,

77
  contribuţia navei la avaria comercială şi cheltuielile aferente stabilirii acestei contribuţii şi
răspunderea asiguratului faţă de terţi, ca urmare a coliziunii cu alte nave, instalaţii plutitoare sau
portuare.
O serie de riscuri sunt excluse din asigurare, între ele numărându-se:
1. uzura morală şi deteriorarea treptată a corpului maşinilor şi a altor componente ale navelor,
2. pagubele produse navei de forţarea gheţii,
3. scoaterea sau îndepărtarea epavei,
4. cheltuielile cu salariile şi întreţinerea comandantului, a ofiţerilor şi a echipajului, cu excepţia
cazurilor de avarie comună,
5. pagubele indirecte (pierderea veniturilor, despăgubiri datorate din întârzierea transportului, etc.),
6. riscurile de război, de revoltă şi de grevă nu sunt agreate în asigurarea navelor decât dacă sunt
prevăzute în mod expres în contract.
Valoarea asigurabilă poate fi valoarea de înlocuire sau valoarea din nou a navei la data asigurării.
Suma asigurată - nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi agreată de asigurător. Ea nu
trebuie să fie inferioară valorii de înlocuire şi nici să nu depăşească valoarea din nou a navei la data asigurării.
La suma respectivă se mai poate adăuga până la 25 % din valoarea navei, pentru acoperirea diferenţelor ce ar
putea rezulta prin aplicarea raportului dintre suma asigurată şi valoarea navei stabilită pentru cazurile de salvare
sau avarie comună.
Prima de asigurare este variabilă, fiind influenţată de factori cum sunt:
 sfera de cuprindere a asigurării,
 valoarea asigurabilă şi suma asigurată,
 nava şi voiajul stabilit,
 durata,
 statistica riscurilor anterioare,
 starea conjuncturală a pieţei asigurărilor.
La stabilirea primelor de asigurare se ţine seama de:
- calitatea sau clasa în care se încadrează nava şi
- voiaj (zona, distanţa, durata, sezonul, condiţiile de navigaţie, etc.).
În practica internaţională, primele de asigurare, în asigurarea navelor, sunt stabilite statistic, în cote
procentuale faţă de valoarea navei sau a părţilor componente.
Primele de asigurare se plătesc anticipat, în valuta în care s-a încheiat contractul de asigurare.
Drepturile şi obligaţiile părţilor, în contractul de asigurare a navelor, ţin seama de ipoteza în care s-a
încheiat asigurarea:
 pentru o călătorie definită - caz în care în contract este menţionat portul de plecare, de escală, de
destinaţie sau
 pentru o perioadă de timp - când se menţionează în contract perioada şi zona de navigaţie.
Asiguratul are obligaţia să comunice societăţii de asigurare orice împrejurare de care a luat la cunoştinţă
şi care ar putea agrava riscurile acoperite prin asigurare. De asemenea, are obligaţia să întreţină nava şi s-o
exploateze în bune condiţii, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate.
Societatea de asigurări se obligă să preia riscurile şi să acorde despăgubiri în cazul producerii
evenimentului asigurat.
Drepturile societăţii de asigurare se referă la încasarea primelor de asigurare, la informarea continuă şi
curentă cu privire la voiajul navei şi chiar de a refuza plata unor despăgubiri când pretenţiile asiguratului nu sunt
justificate.
Răspunderea asigurătorului se limitează la suma asigurată.
Încheierea contractului în asigurarea maritimă implică o procedură specifică. Pentru perfectarea
contractului, asiguratul îşi exprimă interesul patrimonial în scris, prin declaraţia de asigurare remisă de
societatea de asigurare.
Cererea de asigurare cuprinde date referitoare la: beneficiar, asigurat, denumirea navei, pavilionul, anul
construcţiei, portul de încărcare, cel de destinaţie, descrierea mărfurilor care fac obiectul transportului, condiţiile
de asigurare şi alte date.
Confirmarea încheierii contractului de asigurare se face de asigurător, prin trimiterea decontului de
prime sau eliberarea poliţei de asigurare.
Acceptul de către asigurat a condiţiilor impuse prin poliţa de asigurare este tacit, dacă în termen de două
zile de la primirea acesteia nu face obiecţiuni.
În funcţie de interesul promovat, poliţele de asigurare maritimă pot fi grupate în:
1. poliţe pentru asigurarea navelor:
a) poliţe de călătorie - prin care se asigură nava pentru o călătorie precizată,

78
 b) poliţe temporare (pe timp) - prin care nava este asigurată pe o perioadă de timp, indiferent de
numărul călătorilor,
c) poliţe mixte - prin care nava se asigură pe o călătorie şi continuă să rămână asigurată o perioadă de
timp după sosirea ei la destinaţie,
d) poliţe portuare - prin care se acoperă riscurile specifice staţionării navei în porturi şi în perioada de
construcţie în şantierele navale;

2. poliţe pentru asigurarea mărfurilor:

a) poliţe individuale - prin care se acoperă riscurile unei expediţii delimitate în spatiu şi timp, cele mai
răspândite fiind poliţele de voiaj,
b) poliţe generale - prin care se asigură toate mărfurile sau anumite mărfuri importate sau exportate de
un agent economic într-o perioadă de timp. Acestea constituie, pentru asigurat, un abonament de
asigurare, putând fi emise ca:
- poliţe flotante - pentru o valoare asigurabilă,
- contracte de abonament cu valabilitate anuală sau chiar mai mare,
- poliţe globale - prin care se acoperă expediţiile la purtător, fiind folosite pentru expediţii
poştale;
3. poliţele pentru asigurarea navlului;
4. poliţele de reasigurare.

După modul de evaluare a mărfurilor, poliţele CARGO pot fi:

1. evaluate - unde obiectul asigurat este evaluat la o suma precisă;
2. neevaluate - unde evaluarea se face după ajungerea mărfurilor la destinaţie sau după producerea
evenimentului asigurat.

2.4 ASIGURAREA PENTRU PROTECŢIE ŞI INDEMNIZARE

Constituie o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor, distinctă faţă de asigurările maritime CASCO
şi asigurările CARGO.
Această asigurare are ca scop angajarea răspunderii armatorilor, care trebuie să desdăuneze terţii
păgubiţi sau vătămaţi, sau să suporte eventualele amenzi, penalităţi, taxe, după caz.
Această formă de asigurare nu implică societăţile de asigurare, fiind o asigurare reciprocă a răspunderii
armatorilor care se realizează prin intermediari, cluburi de protecţie şi indemnizare (P&I).
Asigurarea de protecţie şi indemnizare constituie o formă complementară a asigurării maritime
contractuale, prin care armatorii se asigură reciproc, pentru a putea acoperi acele daune posibile lăsate de
asigurătorii contractuali pe riscul propriu al asiguraţilor, respectiv al armatorilor.
Riscurile legate de răspunderea armatorului fac parte din protecţie, iar cele rezultate din exploatarea
navei fac parte din indemnizare.
Asigurarea de protecţie şi indemnizaţie a apărut în Anglia, sub forma unor asociaţii sau cluburi, datorită
faptului că asigurătorii îşi limitau răspunderea, prin contractul de asigurare maritimă, la 3/4 din dauna produsă
de nava asigurată altei nave prin coliziune, restul de 25 % rămânând neacoperit (în sarcina asiguratului).
Prin asigurarea iniţiată de cluburile de protecţie şi indemnizaţie se despăgubeau daunele suferite de
membrii cluburilor şi neacoperite prin contractul de asigurare maritimă. Această compensare se realiza pe o
bază colectivă.
Cu timpul, sfera ei a fost extinsă şi la alte riscuri, care antrenau răspunderea armatorului faţă de echipaj,
muncitorii portuari, instalaţiile portuare, obligaţiile acestora derivând din răspunderea faţă de terţi, de instituţii,
de autorităţi (amenzi aplicate de autorităţile vamale, sanitare, de frontieră).
O perioadă de timp, fondurile constituite în cadrul acestor asociaţii au fost administrate distinct, în
funcţie de riscurile asigurate (protecţie sau indemnizare), ulterior fiind reunite.
Această asigurare se practică pe scară tot mai largă în diverse ţări ale lumii: Marea Britanie, SUA,
Norvegia, Suedia. Numai în Marea Britanie funcţionează peste 70 de cluburi. Cluburile engleze, prin structura
lor, au caracter internaţional, în timp ce în alte ţări cluburile au caracter naţional.
Asigurările P&I au anumite caracteristici prin care se disting de asigurările contractuale, şi
anume:
 protecţia de risc are un caracter mutual, datorită faptului că membrii clubului au, în acelaşi timp,
dubla calitate de asiguraţi şi asigurători;
 asigurarea are drept scop protecţia activă şi reală a membrilor clubului prin indemnizarea,
despăgubirea acestora în cazul pagubelor suferite, ca urmare a angajării răspunderii faţă de terţi;

79
  contribuţia membrilor la constituirea fondului de asigurare al clubului P&I este fixată anual şi
revizuită la finele anului, în funcţie de situaţia reală înregistrată (evaluarea daunelor plătite);
 principiul de organizare şi funcţionare a cluburilor P&I îl constituie mutualitatea, dar în condiţiile în
care activitatea acestora nu are la bază criteriul profit realizat în baza ecuaţiei:
cotizaţii + venitul din investiţii = daune şi cheltuieli de investiţii;
 cluburile P&I promovează o politică comercială flexibilă şi operativă, în sensul că preia
răspunderea în sarcina membrilor săi, pe măsura apariţiei ei realizându-se o protecţie continuă a
armatorilor;
 cluburile P&I nu emit poliţe de asigurare, calitatea de asigurat decurgând din calitatea de membru;
 protecţia prin cluburile P&I acoperă riscurile care nu pot fi şi nu sunt acoperite prin asigurarea
maritimă contractuală;
 membrii cluburilor P&I reprezintă un colectiv de armatori independenţi sau de societăţi care au
aceleaşi interese.
Asigurarea prin cluburile de P&I are, în principiu, funcţia de preluare a răspunderii armatorilor, într-
un context de reciprocitate.
După caz, la cererea cluburilor, se pot lua măsuri pentru a preîntâmpina arestarea navelor asigurate, se
pot procura sau emite scrisori de garanţii bancare.
Riscurile de răspundere a armatorilor în cadrul asigurării de P&I sunt precizate prin condiţiile de
asigurare, după cum urmează:
à răspunderea pentru coliziunea navei cu o altă navă – se are în vedere că asigurarea tradiţională e
limitată la ¾ din daunele provocate altei nave. Asigurarea de P&I realizează o acoperire a răspunderii
armatorului ce depăşeşte ¼ din valoarea pagubei provocate altei nave fără ca aceasta să fie asigurată de o poliţă
CASCO.
à răspunderea armatorului pentru daune pricinuite prin coliziunea mărfurilor sau altor bunuri
transportate cu nava sa – În principiu, această răspundere este integrată în asigurarea de P&I pentru că
abordajul cauzat din culpă unei nave face ca repararea daunelor să cadă în sarcina navei ce le-a cauzat.
à răspunderea pentru daunele pricinuite navelor şi bunurilor aflate la bordul acestora, altfel
decât prin coliziune – Daunele pricinuite de neglijenţa în exploatarea şi asigurarea navei, de acţiunile ce au loc
la bordul navei: incendiu, explozie, manevre defectuoase.
à răspunderea în baza controlului de alimentare cu combustibil – Aceasta este preluată în
asigurarea reciprocă, dar doar în limita contractelor de bunkeraj în porturi. Deci, asigurarea nu se extinde asupra
riscurilor generate de alimentarea în afara porturilor.
à răspunderea pentru daunele pricinuite obiectelor fixe sau plutitoare – Este preluată prin
asigurarea de cluburile de P&I pentru că, conform legilor specifice şi normelor generale ale fiecărui stat,
armatorul este chemat să răspundă pentru daunele pricinuite instalaţiilor portuare fixe sau mobile care au
aparţinut terţilor, cu condiţia ca aceste riscuti să nu fi fost preluate printr-o asigurare contractuală.
à răspunderea pentru îndepărtarea epavelor rezultate din naufragiu – Se preiau de asigurarea de
cluburile de P&I următoarele elemente:
 cheltuielile aferente ridicării, îndepărtării, distrugerii rămăşiţelor navelor avariate
dacă acestea cad în sarcina armatorului;
 cheltuielile impuse pentru ridicarea, îndepărtarea, distrugerea bunurilor de pe nava
asigurată dacă aceste cheltuieli revin armatorului;
 răspunderea armatorului faţă de terţe persoane, fizice sau juridice, derivând din
operaţiunile de ridicare a navei, îndepărtarea rămăşiţelor, distrugerea resturilor
navei ori bunurilor;
 răspunderea armatorului în cazul neputinţei sale de a îndepărta sau distruge epava.
à răspunderea derivată din contractele de închiriere a instalaţiilor şi utilajelor de
încărcare/descărcare – Se pot asigura de către armator la cluburile de P&I având în vedere pericolele şi
riscurile ce pot afecta bunurile închiriate, integritatea şi sănătatea operatorilor.
à răspunderea pentru reasigurarea protecţiei şi conservării bunurilor transportate – Se au în
vedere două aspecte ale răspunderii:
a) răspunderea pentru pierderea totală a bunurilor;
b) răspunderea pentru avarierea bunurilor transportate.
à răspunderea pentru transportul mărfurilor în containere.
à neîncasarea contribuţiei mărfii la avaria comună.
à alte răspunderi ale armatorului ca:
 răspunderea pentru amenzi aplicate armatorului de autorităţile portuare, vamale, de
frontieră, instanţele de judecată, etc;

80
  răspunderea pentru cheltuielile impuse în cazurile de carantină;
 răspunderea pentru unele cheltuieli de exploatare a navei (ancheta privind dispariţia
navei).
De remarcat că în acţiunea lor, cluburile de P&I respectă cu stricteţe principiul neamestecului în sfera
asigurărilor contractuale, riscurile aferente unor asemenea asigurări nefiind preluate în asigurarea de P&I.

Autoevaluare:
1.Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite şi se asigură separat, la cererea expresă a
asiguratului, contra unor prime speciale de asigurare. Enumeraţi câteva dintre aceste riscuri.
2.Care sunt cele mai importante riscuri ale mării ?
3.Cum se clasifică avariile, în funcţie de natura obiectului asigurat, de intensitatea acţiunii riscurilor
asigurate şi de interesele pe care le afectează?
4.Ce înţelegeţi prin avaria comună? Dar prin avaria parţială?
5. Care sunt condiţiile de asigurare a mărfurilor, cele mai răspândite, care au devenit tradiţionale în
practica asigurărilor pe plan mondial?
6. Cum pot fi grupate poliţele de asigurare maritimă în funcţie de interesul promovat?
7. Asigurările P&I au anumite caracteristici prin care se disting de asigurările contractuale. Precizaţi
câteva dintre acestea.

Probleme propuse spre rezolvare:

1. O navă este asigurată la societatea de asigurări X pentru suma de 1.000.000 U.M. Nava efectuează
un transport de mărfuri asigurate la societatea de asigurări Y pentru suma de 700.000 U.M. În timpul
transportului, ca urmare a avariei produse de o coleziune, apa a pătruns în cală şi este nevoie de serviciul unui
remorcher pentru a tracta nava avariată până la primul port unde pot fi efectuate reparaţii. Pentru serviciul făcut,
remorcherului i se plăteşte suma de 100.000 U.M. Întreţinerea echipajului şi combustibilul consumat în plus
până la portul cel mai apropiat pentru efectuarea reparaţiei presupun cheltuieli de 10.000 U.M. Nava a suferit
avarii în sumă de 250.000 U.M, iar marfa a înregistrat o daună de 200.000 U.M.
Se cere:
1.să se stabilească cheltuielile care intră în avaria comună;
2.cota de contribuţie la avaria comună;
3.despăgubirea plătită de societatea de asigurări X;
4.despăgubirea plătită de societatea de asigurări Y.

81
82
Capitolul 3
ASIGURAREA BUNURILOR ÎN TRANSPORTURILE TERESTRE ŞI
AERIENE

INTRODUCERE
Asigurarea are rolul de a acoperi consecinţele financiare ale unor evenimente nedorite de către persoane sau
organizaţii, a căror cauză este riscul. Aceste riscuri sunt multiple, atât în cazul bunurilor transportate pe căi
terestre, cât şi a celor transportate cu mijloace de transport aerian.

PREZENTAREA TEMEI

3.1 ELEMENTELE ASIGURĂRII

Obiectul asigurării:
Se asigură facultativ mărfurile obişnuite ce fac obiectul transportului pe căile ferate, cu vehicule sau
prin poştă. În condiţii speciale se asigură şi mărfurile perisabile, periculoase, bunurile de valoare mare (bani,
documente, hârtii de valoare, obiecte preţioase, colecţii, tablouri şi animale vii).
Riscurile asigurate:
Sunt acoperite următoarele riscuri:
- incendiu, ploaie, trăsnet, grindină, explozie, inundaţii, furtună, avalanşe, etc;
- accidente ale mijloacelor de transport – ciocniri, loviri, derapări, răsturnări;
- acte de tâlhărie – spargere, scurgere/risipire sau furt al bunurilor asigurate, ca urmare a accidentului
mijloacelor de transport;
- accidente în timpul încărcării/descărcării bunurilor.

Excluderi:
Nu se acordă despăgubiri pentru:
- pagube produse din cauza unor însuşiri proprii bunurilor transportate;
- pagube produse ca urmare a relei conservări, de către asigurat, a bunurilor transportate ca urmare a
ambalării şi transportului bunurilor în stare deteriorată;
- pagube produse bunurilor transportate de: insecte, ger, căldură, etc;
- pagube produse bunurilor transportate ca urmare a predării spre expediere a unor bunuri excluse de
la transport sub denumire falsă, inexactă, incompletă.

Suma asigurată:
La asigurearea de tip CARGO – suma poate fi formată din:
- valoarea bunurilor potrivit facturii;
- costul transportului şi costul asigurării dacă acestea nu sunt incluse în valoarea facturii;
- cheltuielile şi taxele vamale;
supraasigurarea de 10% din valoarea bunurilor, doar dacă nu s-a convenit altfel, pentru acoperirea acelor
cheltuieli ce nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Astfel, dacă o societate comercială încheie o asigurare cargo pentru marfa pe care doreşte să o
transporte, constând în aparate electrocasnice în valoare de 460.000 U.M., costul transportului fiind de 2.500
U.M., iar taxele vamale reprezintă 7% din valoarea mărfii.
Suma asigurată este formată din: preţul mărfii conform facturii, costul transportului, cheltuieli şi taxe
vamale şi o supraasigurare de 10% din valoarea mărfurilor.

SA = 460.000 U.M + 2.500 U.M. + 7% x 460.000 U.M + 10% x 460.000 U.M =540.700 U.M.

83
 Prima de asigurare:

Se determină prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de primă ce variază în funcţie de felul
transportului. Pentru protejarea bunurilor în timpul transportului terestru se pot încheia asigurări facultative de
abonament (transportul pe calea ferată, transportul cu vehicule, prin poştă sau în transportul combinat).
Asigurarea se încheie fără termen pentru sumele maxime stabilite de asigurător pe un vagon de cale
ferată, un autovehicul, un colet.
Dacă la transport, valoarea bunurilor este mai mare decât cea prevăzută în asigurarea de abonament,
pentru diferenţă se poate încheia o asigurare suplimentară.

Răspunderea societăţii de asigurare:

Începe şi încetează în mod diferenţiat şi specific. Ea începe după intrarea în vigoare a asigurării astfel:
 la bunurile transportate pe calea ferată – din momentul primirii bunurilor de către transportator, cu
respectarea regulamentului de transport;
 la bunurile transportate cu vehicule – din momentul încărcării bunurilor în vehicule.
Răspunderea societăţii de asigurări încetează, de asemenea, în mod diferenţiat:
 la bunurile transportate pe căile ferate – din momentul eliberării bunurilor către destinatar;
 la bunurile transportate cu vehicule – din momentul descărcării acestora din vehicule la destinaţie.
Societatea de asigurări are dreptul să verifice situaţia reală a bunurilor transportate şi să efectueze, pe
această bază, regularizarea primelor de asigurare în funcţie de situaţia reală.

3.2 CONSTATAREA, EVALUAREA ŞI STABILIREA DESPĂGUBIRII

Are loc, în mod specific, dar cu încadrarea în coordonatele mecanismului asigurării de bunuri.
Constatarea pagubei are loc în urma sesizării organelor de poliţie şi înştiinţării societăţii de asigurări cu
privire la producerea pagubei asigurate.
La opţiunile de constatare participă:
- inspectorul de daune al societăţii de asigurare;
- cărăuşul;
- organele de poliţie;
- asiguraţii sau reprezentanţii lui;
- martorii (după caz).
Cu această ocazie se întocmeşte un proces verbal de constatare a pagubei. Evaluarea pagubei are loc în
funcţie de cantitatea bunurilor prejudiciate şi de preţurile de evaluare la data producerii evenimentului asigurat.
Despăgubirea este, în principiu, cel mult egală cu paguba, cu condiţia să nu depăşească suma asigurată.
Plata despăgubirii se efectuează în cadrul unui termen precizat în contractul de asigurare, în principiu în termen
de 30 de zile, în caz de furt sau de dispariţie a bunurilor, de la data înştiinţării asupra cazului asigurat.
Dacă, ulterior, bunurile sunt recuperate, atunci sumele plătite ca despăgubiri se restituie societăţii de
asigurări.

Autoevaluare:
1.Enumeraţi câteva dintre cazurile în care nu se acordă despăgubiri în cazul asigurărilor de bunuri în
transportuile terestre şi aeriene
2.Precizaţi care este momentul începerii răspunderii asigurătorului în cazul asigurărilor de bunuri
transportate pe căile ferate.
3.Precizaţi care este momentul începerii răspunderii asigurătorului în cazul
asigurărilor de bunuri transportate cu autovehicule.

84
 Probleme propuse spre rezolvare:

O societate comercială încheie o asigurare cargo pentru marfa pe care doreşte să o transporte din vamă,
la sediul firmei. Marfa transportată constă în aparate electrocasnice în valoare de 4.600.000.000 lei. Costul
transportului este de 25.000.000 lei. Societatea comercială a mai plătit taxe vamale ce reprezintă 7% din
valoarea mărfii. Cota de primă corespunzătoare este de 0,9%.
Pe durata transportului, datorită poleiului, camionul a derapat şi s-a răsturnat (risc asigurat). În urma
efectuării inspecţiei de daună s-a constatat o pagubă evaluată la 842.000.000 lei. Pentru măsurile luate în
vederea limitării pagubei asiguratul a cheltuit 1.252.000 lei.
În contractul de asigurare se prevede o franşiză deductibilă de 10% din suma asigurată.
Se cere să se determine:
a) La ce sumă se încheie asigurarea?
b) Care este prima de asigurare plătită de asigurat?
c) Care este nivelul despăgubirii primite de asigurat?

85
Capitolul 4
ASIGURAREA CLĂDIRILOR CONSTRUCŢIILOR,
ECHIPAMENTELOR ŞI A ALTOR BUNURI

INTRODUCERE
În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească
asiguratului sau beneficiarului desemnat o despăgubire. Asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial cu
privire la bunul asigurat. În cazul în care a fost desemnat un beneficiar al asigurării încheiate, această
condiţie trebuie îndeplinită de acel beneficiar.

PREZENTAREA TEMEI

O regulă generală în asigurările de bunuri este ca interesul patrimonial să existe atât în momentul
încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat.
Pot fi asigurate:
abunuri aparţinând persoanelor fizice şi juridice;
abunuri primite în folosinţă sau aflate la acestea spre păstrare, reparare, prelucrare, curăţenie, vopsire,
vânzare sau pentru a fi expuse în cadrul muzeelor sau expoziţiilor;
abunuri care fac obiectul unor contracte de închiriere sau locaţie de gestiune.
Bunurile se asigură pentru sumele declarate de asigurat şi care nu trebuie să depăşească valoarea lor la
data asigurării, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea. Prin valoarea bunurilor la data
asigurării se înţelege:
ala mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea din nou a acestora (preţul de înlocuire), din care
s-a scăzut uzura în raport cu vechimea, întrebuinţarea şi starea de întreţinere a bunurilor respective;
ala materiile prime, materiale, produse finite, mărfuri şi altele asemănătoare – preţul de cost al
acestora;
ala obiectele de muzeu sau de expoziţie, precum şi la lucrările de artă pe sticlă, din sticlă ori pe plăci
de marmură – sumele corespunzătoare valorii lor de circulaţie.
Asigurarea se încheie pe o perioadă de un an, iar la cerere şi pe perioade mai scurte, în baza declaraţiei
de asigurare semnate de asigurat.
Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chir dacă există un început de dovadă scrisă.
Asiguratul este obligat să întreţină bunurile asigurate în bune condiţii şi în conformitate cu dispoziţiile
legale, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate.
În condiţiile de asigurare poate fi stipulată o clauză potrivit căreia asiguratul rămâne propriul său
asigurător pentru o sumă determinată care nu se despăgubeşte de către asigurător.
În cazul în care contractul s-a încheiat pentru o valoare inferioară valorii bunului, despăgubirea cuvenită
se poate reduce corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului, în conformitate
cu principiul răspunderii proporţionale.
La asigurările de bunuri există o clasificare a riscurilor în:
ariscuri civile - asociate clădirilor ce servesc ca locuinţe şi birouri şi bunurilor aflate în acestea;
ariscuri comerciale şi industriale - asociate clădirilor ce servesc ca unităţi de producţie şi
comercializare a bunurilor aflate în acestea.
Dacă asiguratul a încheiat mai multe contracte de asigurare pentru acelaşi risc, iar totalul despăgubirilor
depăşeşte valoarea pagubei, asigurătorul datorează numai o parte a despăgubirii, şi anume, aceea care rezultă
din repartizarea proporţională a despăgubirilor datorate de către toţi asigurătorii. Se urmăreşte astfel, ca
despăgubirea plătită asiguratului de către toţi asigurătorii să nu depăşească valoarea pagubei.

4.1. ASIGURAREA CLĂDIRILOR, ALTOR CONSTRUCŢII ŞI A CONŢINUTULUI ACESTORA,

PENTRU RISCUL DE INCENDIU ŞI ALTE CALAMITĂŢI

Fac obiectul acestei asigurări următoarele bunuri:

86
 aclădirile şi alte construcţii care servesc drept locuinţe, birouri, magazine restaurante, bufete, depozite
de mărfuri, ateliere, teatre, cinematografe, cluburi, muzee, expoziţii, dependinţe (aici sunt incluse şi instalaţiile
fixe de încălzire, electrice sanitare, ascensoare etc) clădirile în curs de construcţie, împrejmuirile etc.
amaşinile, utilajele instalaţiile, motoarele, uneltele inventarul gospodăresc şi alte mijloace fixe;
aobiectele de inventar;
amărfurile, materiile prime şi auxiliare, materialele, semifabricatele, produsele finite şi alte mijloace
circulante materiale.
Asigurătorul acordă despăgubiri în caz de pagube la bunurile asigurate, produse de următoarele riscuri:
incendiu, trăsnet, explozie (chiar dacă acestea două din urmă nu au fost urmate de incendiu), ploaie torenţială
(inclusiv efectele indirecte ale acesteia), grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbuşire sau
alunecare de teren, greutatea startului de zăpadă sau de gheaţă, avalanşe de zăpadă şi căderea pe clădiri sau alte
construcţii a unor corpuri.
Pentru fiecare din aceste riscuri există în contract o serie de detalieri asupra cărora nu ne vom opri în
acest capitol.
Primele datorate de asiguraţi la acest tip de asigurare se diferenţiază astfel:
ape tipuri de localităţi, adică municipii şi oraşe, inclusiv localităţile componente ale acestora, şi
respectiv comune;
ape grupuri de bunuri, adică în funcţie de felul bunurilor cuprinse în grupă ( de exemplu: locuinţe,
birouri, dependinţe, clădiri în curs de construcţie, magazine şi depozite de mărfuri, instituţii culturale etc);
adupă cum bunurile reprezintă clădiri, alte construcţii(inclusiv instalaţiile fixe aferente ) sau conţinutul
acestora (mijloace fixe şi mijloace circulante materiale).
Pentru platforme industriale, combinate şi alte obiective de interes ridicat, acceptarea contractării
asigurării se face pe baza inspecţiei de risc, care va cuprinde: unitatea pentru care se solicită asigurarea şi
obiectul activităţii acesteia, suma pentru care se solicită asigurarea, diverse investigaţii şi constatări, aprecieri
asupra riscului şi propuneri.
Astfel, presupunând ca un imobil în valoare de 100.000.000 lei care este asigurat facultativ pentru suma
de 90.000.000 lei. a fost afectat de un incendiu puternic, paguba ridicându-se la suma de 25.000.0000 lei.
Putem calcula indemnizaţia de asigurare prin procedeul răspunderii proporţionale26; în acest caz
despăgubirea de asigurare se stabileşte în aceeaşi proporţie faţă de pagubă, în care se află suma asigurată faţă de
valoarea bunului asigurat:

, de unde: D = P x , deci D = 25.000.000 lei x 22.500.000 lei

Dacă asigurătorul ar fi aplicat în acordarea despăgubirii principiul primului risc, atunci:

D=P≤ Sa => D =25.000.000 lei

Dacă asigurătorul ar fi aplicat în acordarea despăgubirii principiul răspunderii limitate, cu o franşiză

deductibilă de 10% din suma asigurată , atunci:

fr = 10% · 90.000.000 = 9.000.000 lei

D = P- fr = 25.000.000 - 9.000.000 = 16.000.000 lei

4.2. ASIGURAREA MAŞINILOR, UTILAJELOR ŞI A INSTALAŢIILOR PENTRU CAZURI DE

AVARII ACCIDENTALE

Obiectul asigurării îl constituie maşinile, utilajele şi instalaţiile aflate în incinta unităţilor asigurate sau
la domiciliul asiguratului.
Riscul asigurat:
aruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu alte corpuri, explozie, lipsa apei în
cazane sau recipiente, efectul unor substanţe chimice, acţiunea curentului electric, scurt-circuit, supra tensiune,
supra intensitate, inducţie, trăsnet, cutremur de pământ, furtună, uragan, ploaie torenţială, îngheţ sau depunere
de gheaţă, prăbuşire sau alunecare de teren, revărsare de apă ca urmare a spargerii conductelor sau ventilelor,

26
Benţe, C., Benţe C., Culegere de aplicaţii practice şi teste grilă la asigurări , Editura Universităţii din
Oradea, Oradea, 2003

87
grindină, căderea pe maşini, utilaje sau instalaţii a unor corpuri, greutatea startului de zăpadă sau de gheaţă şi
avalanşe de zăpadă;
adefecte de construcţie, de materiale, de turnare sau de montare.
Nu se acordă despăgubiri în nici unul din următoarele cazuri:
adacă pagubele s-au produs din culpa asiguratului, a unui membru al familiei acestuia, sau a unui
membru a conducerii unităţii asigurate ori a unui prepus al asiguratului;
adacă pagubele s-au produs în mod lent şi numai prin uzura şi întrebuinţarea maşinilor, utilajelor sau a
instalaţiilor (cum ar fi: coroziunea, depunerile lăsate de apă etc);
apagubele produse de inundaţii, incendiu, prin furt, precum şi cele prilejuite de măsurile de stingere
sau de dărâmare în timpul incendiului sau după producerea acestuia.
Sumele asigurate se stabilesc potrivit cererii asiguratului, separat pentru fiecare maşină, utilaj sau
instalaţie.

4.3. ASIGURAREA LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII MONTAJ ŞI A RĂSPUNDERII

CONSTRUCTORULUI

Această formă de asigurare poate fi încheiată de societăţile comerciale având ca obiect activitatea de
construcţii-montaj, indiferent de ţara în care acestea îşi au sediul, de forma de proprietate a capitalului şi de ţara
în care acestea îşi desfăşoară activitatea. Dacă se solicită de către asigurat, în asigurare poate fi inclus, în
calitate de coasigurat, şi beneficiarul obiectivului de construcţii.
Obiectul asigurării îl constituie construcţiile care se află în proces de execuţie, în ţară şi străinătate,
precum şi răspunderea constructorului faţă de terţi.
Mecanismul asigurării se încadrează în coordonatele unei asigurări facultative de bunuri şi de
răspundere civilă.

1.Asigurarea de bunuri

Obiectul asigurării cuprinde:

abunurile încorporate în obiectivul de construcţii-montaj în curs de execuţie, indiferent dacă acesta are
caracterul unor lucrări permanente sau al unora temporare;
amaterialele aduse pe şantier şi care urmează a fi încorporate în lucrare sau a servi la executarea
acesteia;
ainstalaţiile şi echipamentele de construcţie;
amaşinile de construcţie;
acheltuielile de curăţare a terenului sau de înlăturare a resturilor rămase în urma unei pagube cuprinse
în asigurare;
În asigurare pot fi cuprinse atât bunurile proprietatea organizaţiei, cât şi cele primite de aceasta de la
beneficiarul lucrării în folosinţă, în păstrare sau custodie.
Riscurile asigurate sunt: cutremur de pământ, erupţie vulcanică, trăsnet, furtună, ciclon, inundaţie,
alunecare de tern.
Despăgubirea nu poate depăşi, în legătură cu fiecare din bunurile asigurate, suma asigurată, nici limita
despăgubirii pentru un eveniment (în cazul în care există o asemenea limită) şi nici suma asigurată totală.

2.Asigurarea de răspundere civilă

Obiectul asigurării: răspunderea constructorului pentru vătămări corporale suferite de terţi, precum şi
pentru pagubele materiale pricinuite terţilor.
Asigurătorul despăgubeşte pe asigurat, pentru prejudiciile de care asiguratul devine răspunzător în baza
legii faţă de terţe persoane şi pentru care trebuie să plătească sume cu titlu de desdăunare, ca urmare a:
avătămări corporale accidentale sau îmbolnăviri (urmate sau nu de deces);
apierderii sau avarierii accidentale a bunurilor acestora întâmplate în perioada de valabilitate a
contractului în legătură cu construcţia asigurată.
Asigurătorul acordă despăgubiri şi pentru cheltuielile de judecată pe care asiguratul trebuie să le
plătească reclamantului.
Suma asigurată reprezintă:
apentru pagubele materiale – valoarea totală a contractului de construcţii-montaj, plus valoarea
maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, materialelor şi a altor bunuri folosite la executarea acestuia;

88
 apentru răspunderea civilă legală a asiguratului faţă de terţi – o sumă apreciată de acesta, în funcţie de:
natura lucrării de construcţie-montaj pe care o execută, numărul de lucrători, maşinile şi utilajele folosite.
Primele de asigurare se plătesc anticipat, în întregime sau în rate, atât în lei cât şi în valută, putând fi
atât o asigurare internă cât şi externă.
În caz de prelungire a termenului de execuţie , pentru o primă suplimentară, asigurarea se prelungeşte şi
ea. În caz de predare a obiectivului înainte de termen, în anumite condiţii prevăzute în contract, asigurătorul
poate restitui o parte din primă.

4.4. ASIGURAREA BUNURILOR SAU VALORILOR PENTRU CAZURILE DE FURT PRIN

EFRACŢIE SAU PRIN ACTE DE TÂLHĂRIE

Aceasta este o formă de asigurare facultativă, care se încheie cu asiguraţi persoane fizice şi juridice.
În funcţie de felul riscului (civile şi comerciale şi industriale), această formă de asigurare cuprinde
următoarele variante:
1.Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru locuinţe şi birouri;
2.Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru riscuri comerciale şi industriale;
3.Asigurarea de furt şi tâlhărie limitată la anumite bunuri şi valori.

1.Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru locuinţe şi birouri

Pentru asiguraţii persoane fizice obiectul asigurării îl constituie:

amobilă, tablouri, obiecte de artă, colecţii, argintărie, bunuri electro-casnice, aparate audio-vizuale,
precum şi alte aparate electrice şi electronice pentru uz casnic şi personal;
aobiecte de îmbrăcăminte, blănuri cărţi, aparate de filmat, şi de fotografiat, bijuterii şi obiecte
preţioase;
aalte bunuri de uz casnic şi personal, tapiserii, decoraţiuni interioare şi mijloace de închidere,
austensile, mobilier, documente de arhivă, precum şi alte bunuri necesare pentru birouri particulare sau
cabinete profesionale care comunică cu locuinţa;
Suma asigurată se stabileşte de către asigurat în funcţie de structura, valoarea de înlocuire, starea de
folosinţă a bunurilor şi de alte criterii.
Riscurile asigurate:
afurtul comis cu pătrundere în locuinţă;
atâlhăria în locuinţă;
aacte de vandalism şi daune produse ca urmare a furtului sau tâlhăriei.

2.Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru riscuri comerciale şi industriale

Obiectul asigurării se constituie din bunurile aparţinând unităţilor economice pentru care există riscul
să fie sustrase prin furt sau tâlhărie, cum ar fi:
aproduse finite, semifabricate, ambalaje, materii prime, ingrediente, rebuturi şi deşeuri de fabricaţie,
produse în curs de fabricaţie, materiale de consum, suporturi etc.
autilaje echipamente şi mobilier, cum ar fi: maşini, echipamente, vehicule, maşini de birou şi case de
marcat, mobilier;
ametale şi pietre preţioase, argint şi metale rare de uz industrial;
adocumente, registre, formulare, discuri şi benzi pentru maşini şi sisteme electronice de elaborare a
datelor.
Riscurile asigurate sunt aceleaşi ca şi în cazul bunurilor asigurate pentru furt şi tâlhărie pentru locuinţe
şi birouri, respectiv furt, tâlhărie şi acte de vandalism.
3.Asigurarea de furt şi tâlhărie limitată la anumite bunuri şi valori

Această formă facultativă de asigurare este destinată persoanelor juridice.

Obiectul asigurării îl constituie:
abunurile sau alte valori (numerar, timbre fiscale poştale etc, obligaţiuni C.E.C. aflate în localul
asiguratului, pentru riscul de furt prin efracţie sau pentru acte de tâlhărie;
avalorile, pentru riscul de furt sau acte de tâlhărie asupra curierilor.

89
 Sumele asigurate se stabilesc , potrivit cererii asiguratului, fie global pentru toate bunurile (valorile) din
aceeaşi grupă prevăzută în tariful de prime, fie separat pe fiecare bun sau pentru unele bunuri (valori) din
aceeaşi grupă.

4.5. ASIGURAREA BUNURILOR CASABILE

Este o formă de asigurare facultativă destinată persoanelor juridice care deţin asemenea bunuri.
Obiectul asigurării îl constituie: geamurile, firmele, oglinzile, lămpile, candelabrele, plafonierele,
tuburile de neon pentru reclame, plăcile de marmură şi faianţă, obiectele sanitare casabile. Fac excepţie cele care
pentru asigurat constituie mărfuri sau materiale pentru executarea unor lucrări.
Riscurile de spargere sau de crăpare, agreate în asigurare, sunt cele generate de:
acalamităţi ale naturii: incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună,
uragan, cutremur de pământ, prăbuşire etc.
afaptele oamenilor, cu excepţia faptelor intenţionate din conducerea unităţii asigurate;
aaccidente de orice fel, inclusiv cele produse prin acţiunea animalelor;
alucrările de montare, demontare sau mutare a bunurilor.
Suma asigurată se poate stabili la cererea asiguratului global, pentru toate bunurile dintr-o grupă, sau
separat pentru fiecare bun în parte.

4.6 ASIGURAREA COMPLEXĂ A GOSPODĂRIILOR PERSOANELOR FIZICE

Este o poliţă de tip buchet, cuprinzând:

ao asigurare de bunuri
ao asigurare de persoane alta decât de viaţă;
ao asigurare de răspundere civilă legală.

1.Asigurarea de bunuri

Obiectul asigurat este format din:

amobilier şi obiecte casnice;
aproduse agricole, viticole, pomicole, animaliere şi alimente;
aunelte agricole, viticole, pomicole, şi pentru deservirea zootehnică, stupi de albine, mijloace de
transport cu acţiune animală, motociclete şi biciclete, harnaşamente etc.
afuraje.
Este vorba atât de bunurile asiguratului cât şi de cele aparţinând oricărei persoane fizice care, în mod
statornic, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu asiguratul.
Riscurile asigurate sunt următoarele:
acalamităţi ale naturii: incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună,
uragan, cutremur de pământ, prăbuşire etc.
acăderea unor corpuri pe clădire sau alte construcţii în care se aflau bunurile asigurate ori de
prăbuşirea clădirilor sau a construcţiilor;
acarbonizarea ori topirea bunurilor;
aavarii accidentale produse la instalaţiile de gaze;
apierderea sau dispariţia bunurilor asigurate;
afurt prin efracţie;
abunurile casabile din sticlă.

2.Asigurarea de invaliditate permanentă şi deces

Sunt cuprinşi în asigurare asiguratul şi soţia (soţul) acestuia, precum şi copii acestora, dacă locuiesc
împreună cu asiguratul.
Suma asigurată, în caz de invaliditate permanentă, se plăteşte în întregime dacă invaliditatea
permanentă este totală; în caz de invaliditate permanentă parţială, se plăteşte o parte din suma asigurată, în
funcţie de gradul de invaliditate permanentă, majorată cu 25%.
La această asigurare se aplică toate prevederile din cadrul asigurărilor facultative de persoane.

3.Asigurarea de răspundere civilă

90
 În asigurare se cuprind: asiguratul, membrii săi de familie şi alte persoane aflate în întreţinerea
asiguratului
Obiectul asigurării îl constituie răspunderea civilă a asiguratului faţă de terţi pentru prejudicii cauzate
acestora (pagube la bunuri ale proprietarului, în calitate de locatar al asiguratului, accidentarea la domiciliul
asiguratului a unor terţe persoane, prejudicierea bunurilor locatarilor învecinaţi.
Alte elemente ale acestei forme de asigurare se circumscriu condiţiilor asigurării de răspundere civilă
legală.

Autoevaluare:
1.Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice este o poliţă de tip
buchet. Care sunt tipurile de asigurare pe care le cuprinde?
2.Care este obiectul asigurat în cazul asigurării de furt şi tâlhărie pentru locuinţe şi birouri?
3.Care sunt riscurile excluse în cazul asigurării de furt şi tâlhărie pentru riscuri comerciale şi industriale?

Probleme propuse spre rezolvare:

1. Un imobil în valoare de 1.600.000.000 lei este asigurat, pe baza poliţiei de incendiu, pentru o sumă
de 1.100.000.000 lei. Cota de primă este de 1%. Proprietarul doreşte asigurarea imobilului şi împotriva riscului
de cutremur. Pentru cuprinderea în asigurare a unui risc suplimentar, este necesară o majorare a cotei de primă
cu 5%. Ca urmare a producerii unui cutremur, imobilul este avariat, daunele fiind evaluate la 300.000.000 lei.

Să se determine:

a. prima de asigurare plătită de asigurat;

b.despăgubirea primită de asigurat, în ipoteza aplicării principiului primului risc.

2. Un apartament a cărui valoare reală este de 1.100.000.000 lei, este asigurat pentru suma de
550.000.000 lei, împotriva riscului de incendiu. În urma producerii unui incendiu, apartamentul suferă pagube
evaluate la 600.000.000 lei. Care va fi despăgubirea plătită asiguratului în varianta aplicării principiului
răspunderii proporţionale şi apoi în varianta aplicării principiului primului risc.

91
Capitolul 5
ASIGURAREA AUTOVEHICULELOR (auto CASCO)

INTRODUCERE
Creşterea într-un ritm rapid a numărului de autovehicule de toate tipurile care circulă pe drumurile publice a
făcut ca asigurarea autovehiculelor să capete un interes general.

PREZENTAREA TEMEI

5.1 ELEMENTELE ASIGURĂRII

Obiectul asigurării:
Autovehiculele ce sunt înmatriculate conform dispoziţiilor legale privind circulaţia pe drumurile
publice, respectiv:
- autovehicule pentru transportul terestru de persoane;
- autovehicule pentru transportul de bunuri;
- autovehicule speciale pentru gospodărirea comunală;
- tramvaiele sau alte mijloace de transport pe cale;
- remorci auto trase de un vehicul asigurat.

Riscurile asigurate:
Autovehiculele sunt asigurate pentru riscurile la care sunt supuse atât timp cât circulă, cât şi în timpul
asigurării ca:
- accidente (ciocniri, izbiri, căderi, derapări);
- incendiu, trăsnet, explozie;
- calamităţi naturale;
- furt.
La asigurarea autovehiculului pentru pagubele de furt sunt cuprinse:
- furtul autovehiculului, al unor componente sau piese;
- pagube produse ca urmare a furtului, tentativei de furt al unor componente sau piese, sau al unor
bunuri din autovehicule;
- pagube produse încăperii în care se afla autovehiculul ca urmare a furtului prin efracţie sau a
tentativei de furt.

În caz de furt al autovehiculului, al unor părţi componente sau piese ale acestuia, despăgubirile
se plătesc numai după 60 de zile de la data avizării producerii evenimentului asigurat si numai dacă
poliţia confirmă în scris că autovehiculul sau părţile componente respective nu au fost găsite. Dacă
înainte de plata despăgubirii autovehiculul sau părţile lipsă sunt descoperite, se vor despăgubi numai
eventualele avarii suferite de acestea ca urmare a furtului.
În cazul furtului total, pentru plata despăgubirii este necesar ca, pe lângă completarea dosarului
de daună cu documentele eliberate de poliţie, să se depună si cel puţin două seturi de chei originale,
telecomenzi sau carduri de pornire a autovehiculului, precum si documentele originale ale acestuia -
certificat de înmatriculare, carte de identitate, eventual autorizaţie provizorie de circulaţie. „Vehiculele
care au o singură cheie nu sunt preluate în asigurare“, ne-au declarat reprezentanţii Allianz-Tiriac. De
asemenea, deţinătorii de poliţe Casco care optează pentru plata primei de asigurare în mai multe rate si
nu anual trebuie să stie că, în caz de daună totală, asiguratorii scad din valoarea cuvenită a despăgubirii
primele pe care asiguratul le mai are de plătit până la finalul anului în curs.
Valoarea de referinţă pentru asigurarea Casco este valoarea de nou a masinii, stabilită pe baza
facturii de achiziţie sau a cataloagelor de specialitate (Schwacke, Eurotax, APIA etc.). Din aceasta se
scade uzura autovehiculului, stabilită de fiecare asigurator pe baza tabelelor proprii, în funcţie de vârsta
masinii, calculată de la data fabricaţiei. La suma obţinută se adaugă, eventual, valoarea dotărilor
suplimentare ale masinii. Dotările suplimentare care nu sunt specificate în catalogul asiguratorului
92
 pentru marca si modelul din poliţă si nu sunt trecute nici în contractul de asigurare la iniţiativa
asiguratului nu sunt acoperite de asigurare.

Se mai acordă despăgubiri pentru:

- cheltuieli pentru transportul autovehiculelor la atelierul de reparaţii cel mai apropiat sau la locul de
adăpost cel mai apropiat;
- pagube produse autovehiculelor cu ocazia măsurilor luate în timpul producerii riscului asigurat,
pentru salvarea autovehiculului sau a construcţiilor unde se află acesta;
- cheltuielile făcute cu ocazia limitării pagubelor.

Excluderi Casco pentru riscul de furt

- neînregistrarea unei reclamaţii în legătură cu furtul sau tentativa de furt la poliţie;
- lipsa confirmării furtului sau tentativei de furt din partea poliţiei;
- participarea sau contribuţia asiguratului, rudelor sau prepusilor acestuia la comiterea furtului sau a
tentativei de furt;
- parcarea sau staţionarea autovehiculului, în momentul producerii evenimentului asigurat, fără
prezenţa conducătorului auto la volan, cu cheile în contact si portierele sau geamurile deschise;
- dacă autovehiculul era demontat în părţi componente, în momentul producerii furtului sau tentativei
de furt, cu excepţia cazului în care furtul sau tentativa de furt s-a produs prin intrarea prin efracţie în
încăperea în care se afla adăpostit autovehiculul demontat;
- nu se acordă despăgubiri pentru părţi sau piese componente de rezervă, huse, prelate, combustibili,
echipament suplimentar si orice alte bunuri aflate în interiorul autovehiculului;
- nu se acordă despăgubiri pentru casetofoanele montate pe sină sau cele cu faţă detasabilă - dacă
aceasta nu este depusă la asigurator concomitent cu avizarea furtului.

Mecanismul asigurării:
Asigurarea se încheie la solicitarea posesorului autovehiculului în baza declaraţiei de asigurare şi,
respectiv, a contractului de asigurare.
Perioada de asigurare este de 1 an sau 6 luni, iar pentru deţinătorii de autovehicule aflate temporar în
România poate fi mai mică, dar minim 1 lună. Asigurarea se consideră încheiată odată cu emiterea de societatea
de asigurare a contractului de asigurare şi încasarea primei de asigurare, fiind valabilă pentru autovehiculul
specificat în contract.

Suma asigurată:
Asigurarea se face la suma declarată de asigurat, dar care nu trebuie să depăşească valoarea
autovehiculului la momentul încheierii contractului.
Valoarea la data asigurării se determină:
- la autovehiculele româneşti – din preţul de comercializare se scade uzura;
- la autovehiculele străine – din valoarea în valută ce se transformă în lei se scade uzura.

Unele societăţi de asigurări, pentru încheierea poliţelor Casco pentru autoturisme si autovehicule de
teren a căror sumă asigurată depăseste 60.000 de euro la data încheierii contractului, riscul de furt se acceptă în
asigurare numai dacă autovehiculul asigurat este dotat cu sistem GPS. În plus, proprietarul masinii trebuie să
facă dovada plăţii abonamentului GPS pentru opţiunea de depistare a poziţiei autovehiculului în caz de furt.

Primele de asigurare:
Sunt anuale, fiind stabilite, după caz, în sumă fixă pe tipuri şi mărci de autoturisme sau sub forma unor
cote tarifare, la 100 de lei suma asigurată.
În tariful de prime se cuprind primele de asigurare anuale, în sumă absolută, diferenţiată pe 12 grupe
tarifare, în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului: grupa minimă – 750 cm 3; grupa maximă 6000 cm3.
Pentru autoturismele folosite ca taximetre sau în şcolile de conducere auto, primele de asigurare se
majorează.
Pentru autoturismele autostaţionare şi, inclusiv remorcile tractate după autovehicule se pot încheia, de
asemeni, asigurări cu prima de asigurare integrală sau cu prima de asigurare redusă cu 15%, 20%, 30%, faţă de
cea prevăzută în tariful de primă. Aici şi despăgubirile se micşorează corespunzător reducerii primei de
asigurare.
Primele de asigurare stabilite în cadrul societăţilor de asigurare pot fi reduse şi în ipoteza aplicării
“clauzei bonus”. Mai precis, în cazul în care asigurarea se reînnoieşte în următorii ani fără ca asiguratul să fi

93
beneficiat de despăgubirile respective, prima se micşorează: cu 15% (în primul an), 25% (în anul 2), 35% (în al
3-lea an), 45% (în anul şi în următorii ani).
Astfel, dacă o persoană fizică doreşte să îşi asigure autovehiculul aflat în proprietatea sa, pentru riscurile
de furt şi avarii accidentale, pentru o sumă asigurată de 45.000 U.M., pe o perioadă de 1 an, cota de primă
tarifară anuală este de 2%.
După zece luni de la încheierea asigurării autovehiculul este implicat într-un accident. În urma efectuării
inspecţiei de daună s-a constatat că este necesară efectuarea unor cheltuieli cu piesele 2.000 U.M. şi manopera:
500 U.M. De asemenea, asiguratul a cheltuit 50 U.M pentru tractarea autovehiculului până la cel mai apropiat
atelier de reparaţii.
Din documentaţia prezentată de asigurat a rezultat că valoarea de nou la momentul producerii
accidentului este de 60.000 U.M, iar uzura este de 20%.
Ştiind ca prima de asigurare se plăteşte integral în momentul semnării contractului de asigurare putem
calcula prima de asigurare anuală: prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de primă:

PA = 45.000 U.M x 2% = 900 U.M.

Valoarea reală a autovehiculului în momentul producerii accidentului este dată de diferenţa dintre
valoarea de nou a autovehiculului la acea dată şi valoarea uzurii:

VR = 60.000 U.M. – 20% x 60.000.U.M. = 48.000 U.M.

Cuantumul pagubei se obţine prin însumarea următoarelor elemente:

 preţul pieselor ce trebuie înlocuite: 2.000 U.M;
 manopera: 500 U.M;
 cheltuieli cu tractarea autovehiculului până la cel mai apropiat atelier de reparaţii: 50 U.M.

Cuantumul pagubei = 2.000 + 500 lei +50 = 2.550 U.M

Deoarece valoarea autovehiculului în momentul accidentului este mai mare decât suma asigurată,
înseamnă că despăgubirea cuvenită asiguratului va fi mai mică decât cuantumul pagubei, fiind proporţională cu
raportul dintre suma asigurată şi valoarea autovehiculului la momentul producerii accidentului.

Despăgubirea = 2.550 U.M x = 2390,625 U.M.

Asigurarea va continua pentru o sumă egală cu diferenţa dintre suma asigurată iniţială şi despăgubirea
acordată, adică: 45.000 U.M. –2390,625 U.M. = 42.609,375 U.M.

5.2 RĂSPUNDEREA ASIGURĂTORULUI

Răspunderea societăţii de asigurări începe după 24 de ore de la exprimarea zilei în care s-a încheiat
contractul şi s-a achitat prima de asigurare şi încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada de asigurare.

Despăgubirea:
Nu poate depăşi suma asigurată, cuantumul pagubei şi nici valoarea autovehiculului în momentul
producerii riscului asigurat.
Dacă suma asigurată este mai mare decât valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului,
despăgubirea va fi egală cu cuantumul pagubei.
Dacă suma asigurată este mai mică decât valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului,
despăgubirea va fi calculată, reducându-se cuantumul pagubei corespunzător raportului dintre suma asigurată şi
valoarea autovehiculului la data producerii riscului asigurat.

Nu se acordă despăgubiri pentru:

- pagube produse prin întrebuinţare, funcţionare, uzare, defecte de fabricaţie;
- pagubele produse părţilor componente de rezervă (preluate, huse, etc);
- cheltuielile făcute pentru transformarea sau îmbunătăţirea autovehiculului în comparaţie cu starea
dinaintea producerii evenimentului asigurat;
94
 - cheltuielile făcute pentru repararea unor avarii necuprinse în asigurare;
- pagube indirecte:
 reducerea valorii autovehiculelor după reparaţii;
 pagube produse în legătură cu utilizarea autovehiculului la concursuri sau antrenamente;
 pagube provocate cu intenţie de asigurare.

Nu se acordă despăgubiri dacă:

- autovehiculul nu avea certificat de înmatriculare valabil;
- asiguratul a condus autovehiculul şi a produs accident sub influenţa băuturilor alcoolice;
- autovehiculul, în momentul producerii accidentului, era condus de o persoană fără permis de
conducere valabil.

Autoevaluare:
1.Precizaţi care este momentul începerii răspunderii asigurătorului în cazul asigurării autovehiculelor
2.Poate depăşi suma asigurată, cuantumul pagubei în cazul asigurării autovehiculelor? Dar valoarea
autovehiculului în momentul producerii riscului?
3.Enumeraţi câteva cazuri în care nu se acordă despăgubiri în cazul asigurării autovehiculelor

Probleme propuse spre rezolvare:

1. O persoană îşi asigură autoturismul printr-o poliţă de avarii şi furt, pentru o sumă asigurată de
400.000.000 lei, cu o cotă de primă tarifară de 2%. În urma unui furt prin efracţie, din autoturismul asigurat sunt
furate următoarele bunuri: un radiocasetofon, în valoare de 7.800.000 lei, aflat în dotarea maşinii, un telefon
mobil în valoare de 5.900.000 lei şi o haină de blană în valoare de 9.800.000 lei. Cu ocazia comiterii furtului,
maşina a mai suferit pagube în valoare de 11.310.000 lei. La momentul producerii riscului asigurat, valoarea de
nou a maşinii era de 550.000.000 lei, cota de uzură fiind de 20%.
Să se calculeze:
a.prima de asigurare;
b.despăgubirea cuvenită asiguratului.

2. O persoană îşi asigură autoturismul pentru suma de 340.000.000 lei printr-o poliţă de avarii, pentru o
perioadă de 1 an. După opt luni, în urma coliziunii cu un alt autovehicul, autoturismul este avariat în totalitate.
La momentul producerii accidentului valoarea de nou a autovehiculului este de 400.000.000 lei, iar uzura 20%.
Ştiind că asigurarea prevede o franşiză deductibilă de 5% din suma asigurată să se determine:
a. cuantumul daunei;
b. despăgubirea cuvenită asiguratului.

95
Capitolul 6
ASIGURAREA AERONAVELOR

INTRODUCERE
Asigurarea s-a născut din nevoia de protecţie a omului în faţa unor pericole şi pentru găsirea soluţiilor
adecvate de prevenire sau de înlăturare a lor.

PREZENTAREA TEMEI

6.1 ELEMENTELE ASIGURĂRII

Obiectul asigurării îl constituie navele aeriene aparţinând companiilor de transport şi asociaţiilor

sportive care se asigură pentru:
 pierderea şi avarierea navei;
 răspunderea faţă de pasagerii sau bagajele acestora şi pentru mărfurile transportate;
 răspunderea civilă faţă de terţi.

Riscurile asigurate
În baza contractului de asigurare se acordă despăgubiri pentru:
 pierderea fizică directă sau pierderea totală constructivă ori avarierea navei în timpul zborului,
rulării la sol şi al staţionării la sol;
 dispariţia aeronavei;
 avarii pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;
 cheltuielile făcute pentru salvarea şi conservarea aeronavelor;
 cheltuielile de judecată şi arbitraj făcute de asigurat cu ajutorul asiguratorului în scopul formulării
pretenţiei faţă de terţi.
Pierderea fizică directă înseamnă distrugerea completă a aeronavei, fiind imposibilă repunerea ei în
stare de funcţionare.
Pierderea totală constructivă reprezintă avarierea gravă a aeronavei, astfel încât cheltuielile implicate:
de operaţiunile de salvare, de măsurile de limitare a pagubelor, de transport, de reparaţii şi repunere în stare de
folosire, depăşesc 75% din suma asigurată.
În baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală faţă de terţi, asigurătorul acordă despăgubiri
pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată,
pentru:
 vătămarea corporală sau decesul pasagerilor, ca urmare a accidentării acestora la bordul navei sau în
cursul operaţiilor de îmbarcare / debarcare;
 pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor şi a bunurilor aflate asupra pasagerilor;
 pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate;
 vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea bunurilor din afara
aeronavelor, cu condiţia ca acestea să fi fost cauzate, în mod direct, de aeronavă sau de obiectele
desprinse sau căzute din aceasta.

Excluderi
La asigurarea aeronavelor nu sunt acoperite:
 pierderea suferită ca urmare a folosirii pistelor sau a terenurilor de aterizare neautorizate, cu
excepţia cazurilor de forţă majoră;
 pierderi provocate de transportul de pasageri sau de mărfuri peste numărul de locuri şi capacitatea
de transport a aeronavelor;
 pierderi provocate de acţiunea inteţionată a asiguratului;

96
  pierderi suferite în perioada în care aeronava este folosită în scop ilegal sau este utilizată în alt mod
decât cel prevăzut în contractul de aeronavigabilitate;
 pierderi suferite în legătură cu transferul de interese a asiguratului în legătură cu aeronava, fără
existenţa consimţământul scris al asiguratorului;
 pierderi provocate de război, piraterie aeriană, greve şi alte pericole asemănătoare;
 pierderi produse din cauza zgomotului, poluării.
Asiguratul nu are răspundere civilă legală dacă accidentul a fost produs:
 dintr-un caz de forţă majoră;
 din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
 din culpa exclusivă a unei terţe persoane.

Suma asigurată
Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat şi agreate de asigurator şi care nu trebuie să
depăşească valoarea de înlocuire a aeronavei la data încheierii asigurării.
Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, pentru bagaje şi pentru mărfuri,
în limita prevăzută de legislaţia din România, în convenţiile internaţionale cu care ţara noastră este parte sau în
acordurile încheiate între asigurat şi partenerii săi externi.

Despăgubirile
În caz de pierdere fizică directă sau dispariţie, asiguratul este despăgubit cu suma asigurată.
În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă astfel:
 dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de costurile necesare, din care se scade
valoarea reperelor care pot fi întrebuinţate sau valorificate;
 dacă aeronava nu poate fi reparată sau dacă reparaţia nu este justificată, despăgubirea este reprezentată de
suma asigurată, din care se scade valoarea reperelor care se pot valorifica.
Perioada asigurată
Asigurarea aeronavelor se poate încheia pentru:
 o perioadă determinată de timp;
 pentru o călătorie determinată.

6.2 RĂSPUNDEREA ASIGURĂTORULUI

În asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, la asigurarea încheiată pentru o perioadă de timp,
răspunderea asigurătorului începe şi încetează la date precise în poliţa de asigurare.
La asigurările încheiate pentru o călătorie, răspunderea asigurătorului începe în momentul începerii
operaţiunilor de îmbarcare a călătorilor sau de încărcare a mărfurilor sau în momentul pornirii motoarelor, în
cazul unei călătorii fără pasageri sau mărfuri şi încetează în momentul încheierii operaţiuniilor de debarcare sau
descărcare a mărfurilor pe aeroportul de destinaţie sau în momentul opririi motoarelor, în cazul călătoriilor fără
pasageri sau mărfuri.
Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată, pe plan internaţional, prin:
 Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu Protocolul de la Haga (1955) - aplicabilă
transportului de persoane, bagaje sau mărfuri;
 Convenţia de la Tokyo (1963) - se aplică infracţiunilor penale sau actelor care pot compromite
securitatea aeronavelor, a persoanelor sau bunurilor aflate la aeronave;
 Convenţia de la Roma (1953) - aplicată în cazul daunelor provocate terţilor în afara aeronavei.

Autoevaluare:
1.Ce înţelegeţi prin pierderea fizică directă în cazul asigurării aeronavelor?

2. Ce înţelegeţi prin pierderea totală constructivă în cazul asigurării aeronavelor?

3. Enumeraţi câteva riscuri care nu sunt acoperite în cazul asigurării aeronavelor.

97
Capitolul 7
ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE ŞI POLITICE

INTRODUCERE
Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor generale, fiind generată de cadrul relaţiilor economice
şi financiare care se derulează între agenţii economici pe plan intern şi, cu deosebire, pe plan internaţional,
de abilitatea debitorului de a face faţă sau nu obligaţiilor sale la scadenţa convenită în raport cu creanţa
creditorului.

PREZENTAREA TEMEI

Riscurile financiare şi politice pot fi structurate în:

1. riscuri comerciale;
2. riscuri generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale;
3. riscuri politice;
4. riscuri valutare.

1. Riscurile comerciale se pot manifesta atât în tranzacţiile interne, cât şi în cele internaţionale, şi
constau în deteriorarea sistemului financiar al cumpărătorului astfel încât acesta ajunge în starea de
imposibilitate de plată a sumei datorate la scadenţă. Uneori, neonorarea obligaţiilor de plată poate constitui rea
credinţă din partea cumpărătorului.
2. Riscurile generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale sunt, în general,
imprevizibile şi se manifestă prin fenomene naturale sau cauzate de o forţa majoră care pun cumpărătorul în
imposibilitate de plată faţă de furnizor (cutremur, inundaţii).
3. Riscurile politice constau în evenimentele social-politice, independente de voinţa şi solvabilitatea
cumpărătorului, care îl împiedică să-şi onoreze obligaţiile de plată faţă de furnizor (război, greve).
Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite măsuri cu caracter politic de către terţe
ţări, cum este cazul embargo-ului.
Riscurile politice pot constituite şi de diverse măsuri luate de autorităţile publice ale statului în care se
află partenerul, concretizate în efecte ca:
 restrângerea importurilor,
 limitarea transferului valutar,
 sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând agentului economic asigurat, s.a.
Tot în această categorie se încadrează şi cazul neonorării plăţii la termen de către importatorii publici.
4. Riscurile valutare se manifestă în cazul unor tranzacţii comerciale internaţionale. Pentru aceasta, în
contract se prevede posibilitatea plăţii în altă valută decât cea luată în vedere la încheierea contractului, deoarece
se poate modifica raportul de schimb pe parcursul perioadei dintre momentul încheierii contractului şi
momentul plăţii.
Acest tip de riscuri are mai multe forme:
 riscul de schimb valutar;
 riscul creşterii costurilor de fabricaţie al mărfurilor contractate datorită inflaţiei;
 riscul fluctuaţiei ratei dobânzii (dobânda are tendinţă de majorare, iar acest lucru este în
dezavantajul importatorului, creditorului).
În practică s-au instituit două forme de asigurare specifice riscurilor de import-export:
1.asigurarea riscurilor financiare;
2.asigurarea riscurilor politice.

7.1 ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE

Asigurarea riscurilor financiare este o forma de asigurare complexă, putând avea un câmp de
manifestare şi pe plan intern, dar, în deosebi, se manifestă pe plan internaţional.
În sistemul asigurărilor pentru riscurile financiare se disting:

98
 a. asigurarea creditelor, respectiv:
a.1. asigurarea creditelor interne;
a.2. asigurarea creditelor de export;
a.3. asigurarea ratelor la credite;
a.4. asigurarea creditelor pentru investiţii;
b. asigurarea de garanţii (de cauţiune);
c. asigurarea de fidelitate.

a. În cadrul acestor asigurări, un loc deosebit îl ocupă asigurarea creditelor care au drept scop
protejarea comercianţilor şi producătorilor împotriva daunelor financiare generate de insolvabilitatea
cumpărătorilor.
Primele încercări de asigurare a creditelor s-au făcut în Franţa, în 1850, dar prima societate de asigurări
specializată, care a procedat la preluarea riscurilor respective, a fost American Credit Indemnity Company -
1893.
Asigurarea de credite este specifică economiei de piaţă care presupune existenţa unui sistem de credite
dezvoltat.
În ţara noastră s-a practicat, înainte de 1989, numai asigurarea de credite de export, dar, în procesul de
tranziţie, asigurarea de credite s-a amplificat.

a.1. Asigurarea de credite interne

Aceasta se impune în condiţiile unei pieţe concurenţiale, constituind un instrument care facilitează
protecţia vânzătorului faţă de riscul de insolvabilitate al debitorului, dar şi protecţia băncii care a acordat
creditul.
Asigurarea de credite se referă la riscurile potenţiale în toate etapele procesului de producţie şi de
distribuţie.
Poliţa emisă variază în funcţie de legislaţia şi de uzanţele din fiecare ţară, putându-se utiliza într-o
tranzacţie individuală sau într-un flux de afaceri continuu.
O alternativă este poliţa specială, care asigură un număr de tranzacţii, cu unul sau mai mulţi
cumpărători, stabilite pe o perioadă de 12 luni.
O alta alternativă este poliţa generală pe cifra de afaceri, pe credit, prin care se asigură toate afacerile
realizate pe o perioadă de timp (de regulă 12 luni). Pentru emiterea unei astfel de poliţe, societatea de asigurări
face investigaţii în privinţa agentului economic cu privire la:
 volumul afacerilor în anul anterior;
 volumul creditelor anterioare;
 structura şi bonitatea cumpărătorilor;
 volumul creditelor furnizor;
 volumul tranzacţiilor estimate pe perioada de asigurare.
Poliţa de asigurare de credite interne nu acoperă integral paguba prin intermediul despăgubirilor.
Asiguratul suportă până la 20 - 25 % din pierdere, practicându-se sistemul despăgubirilor limitate prin franşiză.
Suma asigurată o poate constitui, după caz:
 cifra de afaceri a asiguratului în perioada de referinţă;
 volumul tranzacţiilor cu partenerii nominalizaţi.
În practica ţării noastre, asigurarea de credite interne este redusă.

a.2. Asigurarea de credite externe

Contractul de export are ca obiect: livrarea de mărfuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii,
cesiunea de licenţe şi brevete de invenţii în favoarea unor cumpărători sau beneficiari străini.
Întrucât, cel mai adesea, părţile contractante convin, prin contract, asupra unui decalaj între momentul
livrării şi momentul plăţii, furnizorul acordă cumpărătorului extern un credit comercial şi, deci, furnizorul îşi
asumă atât riscul exportatorului pe credit, cât şi efectele de trezorerie ale operaţiilor de export cu plata la termen.
Acest fapt implică blocarea resurselor financiare ale furnizorului o perioadă de timp, iar deblocarea
impune apelul la credite bancare.
Asigurarea creditelor bancare se corelează cu mecanismul formelor pe care le îmbracă creditele la
export:
 credit - furnizor;
 credit - cumpărător;
 credit - ajutoare din resurse publice.

99
 Asigurarea creditelor de export acoperă o multitudine de riscuri care, privite prin prisma momentului în
care se pot produce, sunt grupate în:
 riscuri premergătoare semnării contractului;
 riscurile ulterioare semnării contractului.
Concurenţa tot mai puternică pe plan internaţional determină agenţii economici să lanseze oferte ferme,
valabile o anumită perioadă de timp.
Modificarea condiţiilor economice, în perioada de valabilitate a ofertei (preţ, dobândă, curs valutar),
poate genera, pentru exportatori, în cazul încheierii unor contracte comerciale, o serie de pierderi care nu pot fi
recuperate de la importatori.
În perioada premergătoare semnării contractului, ofertantul este obligat să depună o cauţiune în
favoarea cumpărătorului, care să-i garanteze acestuia că ofertantul va încheia contractul, în condiţiile prevăzute
în ofertă.
În faza ulterioară încheierii contractului, pot interveni o serie de riscuri:
 specifice intervalului dintre momentul semnării contractului şi livrarea bunurilor;
 specifice intervalului dintre momentul livrării bunurilor şi încasării contravalorii acestora.
Contractul de asigurare pentru credite la export intră în vigoare, în cazul asigurării creanţelor rezultate
din vânzări de bunuri, la data la care s-a efectuat prima livrare de bunuri şi drepturile asupra acestora au trecut
asupra cumpărătorului extern, iar în cazul asigurării creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data la care a
început prestarea.
Răspunderea asigurătorului încetează la data ultimei scadenţe a creditului acordat, dacă acesta a fost
complet rambursat, în condiţiile nerambursării creditului ca urmare a producerii unor riscuri excluse de
asigurare, o dată cu plata despăgubirilor de către asigurător şi în cazul denunţării sau rezilierii contractului de
asigurare.
Cele mai uzuale excluderi ale unui astfel de tip de poliţă se referă la:
 reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii necorespunzătoare;
 penalităţi sau orice alte pierderi în legatură cu nerespectarea obligaţiilor contractuale;
 amenzi de orice fel;
 pierderi din diferenţe de curs valutar;
 pierderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;
 pierderi provocate de război civil, revoluţie;
 pierderi provocate de calamităţi naturale.
Suma asigurată la un asemenea tip de poliţă nu poate depăşi valoarea din factura externă. În general,
suma asigurată se exprimă în valuta în care s-a încheiat contractul comercial.
Franşiza se situează, în practică, între 10 - 50 %, procent stabilit în funcţie de:
 bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului;
 ramura economică;
 ţara în care se face exportul;
 perioada de creditare.
Prima de asigurare se stabileşte pe baza cotaţiei de primă determinată de asigurător în funcţie de
criteriile enumerate.
În general, prima se achită anticipat şi integral, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului. La
asigurările încheiate pe perioade mai mari de 1 an, prima poate fi achitată şi în rate anuale.
Plata despăgubirilor se face în baza unor documente care să ateste insolvabilitatea debitorului sau
neîndeplinirea obligaţiilor contractuale din cauze comerciale.
Situaţiile cele mai frecvente se referă la:
 depăşirea perioadei de aşteptare prin neplata prelungită;
 iniţierea procedurii de faliment.
Constatarea şi evaluarea daunelor se efectuează de asigurător sau de experţi desemnaţi de acesta.
Pentru stabilirea despăgubirilor, din valoarea daunei se scad:
 plăţile efectuate de debitori până la producerea riscului asigurat;
 sumele obţinute din valorificarea garanţiilor;
 eventualele prime de asigurare datorate de asigurat până la sfârşitul perioadei de asigurare;
 franşiza stabilită prin contractul de asigurare.

a3. Asigurarea ratelor la credite

Această formă de asigurare are ca obiect preţul mărfurilor vândute cu plata în rate, pe diferite perioade
de timp.

100
 Asiguratul este producătorul sau vânzătorul bunului respectiv, care, de altfel îşi reţine o cotă-parte din
preţ în coasigurare.
Asigurarea se încheie pe cifra globală de afaceri privind vânzarea unor mărfuri în rate. Drept garanţie se
constituie titlul de proprietate reţinut până la achitarea totală a mărfurilor vândute cu plata în rate.
La producerea cazului asigurat, paguba nu se despăgubeşte până la scadenţă şi nu în momentul
insolvabilităţii asiguratului, ca urmare a riscului de neachitare a ratelor scadente la credit.
a.4. Asigurarea creditelor de investiţii
Aceasta serveşte deţinătorului ei la asigurarea contului sau de debitor pe termen mediu şi lung.
Poliţa cea mai uzuală este poliţa generală pe cifra de afaceri (tranzacţiile individuale se utilizează mai
rar).
Acest tip de asigurare se foloseşte atât la asigurarea exporturilor de bunuri, cât şi a celor de capital (sub
formă de împrumuturi sau investiţii de capital).
Această direcţie a cunoscut o dezvoltare importantă în asigurarea tranzacţiilor de leasing. În multe state,
această formă de garantare cade în sarcina unor organisme guvernamentale.

b. Asigurarea de garanţii (de cauţiune)

Aceasta este o altă formă de asigurare prin care asigurătorul garantează că debitorul îşi va îndeplini
obligaţiile contractuale pe care le are faţă de creditor.
Cauţiunea reprezintă un serviciu similar celui oferit de bănci. Cele mai utilizate forme se referă la:
 garanţii pentru licitaţii;
 garanţii de restituire a avansului;
 garanţii pentru asigurarea serviciului de întreţinere;
 garanţii pentru vamă;
 garanţii pentru îndeplinirea diverselor obligaţii faţă de organismele oficiale.

 Garanţiile pentru licitaţii – se garantează faptul că, în cazul în care câştigă licitaţia, debitorul va
semna contractul şi va furniza garanţia, respectiv cauţiunea de bună execuţie a contractului.
Dacă debitorul nu va semna contractul sau dacă nu va aduce cauţiunea, câştigătorul licitaţiei va fi
următorul ofertant, iar asigurătorul va plăti diferenţa dintre valoarea licitată de debitorul asigurat şi al doilea
ofertant.
 Garanţiile de restituire a avansului - în situaţia în care creditorul prefinanţează debitorul prin plata
unui avans. Astfel, se garantează rambursarea sumei plătite cu anticipaţie, printr-o cauţiune a cărei valoare
descreşte proporţional cu valoarea lucrărilor executate.
Garanţia de bună executare a contractului presupune emiterea unei poliţe de cauţiune prin care să fie
garantată îndeplinirea, la termen, a contractului.

Riscul valutar
Acesta apare ca urmare a faptului că, în relaţiile dintre asigurat şi asigurător, se utilizează 2
monede: moneda naţională a exportatorului şi o altă monedă în care a fost încheiat contractul
comercial extern.
Cursul de schimb
care avantajează sau dezavantajează pe asigurat.
Pentru a se proteja de eventualele consecinţe nefavorabile, asiguratul poate solicita asigurătorului
inserarea în contractul de asigurare a unor clauze de schimb valutar, în baza cărora societatea de asigurări preia
riscul asupra sa.
Riscul valutar poate fi acoperit prin asigurare numai în condiţiile în care perioada asigurabilă solicitată
este de cel puţin 2 ani.
Riscurile valutare, decurgând din tranzacţiile pe termen scurt, pot fi protejate de băncile comerciale prin
contracte de schimb la termen.
Astfel, să presupunem următoarea situaţie:
Un exportator german solicită încheierea unui contract de asigurare a riscului valutar pentru patru
creanţe semestriale în valoare de 5.000 USD, fiecare la un curs garantat de 1USD = 1,70 EUR 27.
Contractul de asigurare prevede, de asemenea, o franşiză deductibilă de 5%. La data scadentă a primului
decont semestrial, prima rată de 5.000 USD încasată de asigurat de la debitorul său a fost vândută la cursul de
1,65 EUR pentru 1 USD.

27
Benţe, C., Asigurarea creditului. Aspecte teoretice şi practici internaţionale, note de curs, Oradea, 2006

101
 La scadenţa celei de-a doua rate semestriale, cursul de schimb a fost stabilit la valoarea de
1USD=1,45EUR.
În ziua plăţii celei de-a treia rate la credit, în valoare de 5.000 USD, de către debitor, cursul de schimb a
fost stabilit la 1USD = 1,70 EUR.
La scadenţa ultimei rate la credit, cursul de schimb a fost stabilit la valoarea de 1USD = 1,80 EUR.

Pierderea înregistrată de exportator ca urmare a modificării cursului de schimb este de 250 euro.
Această pierdere nu va fi însă acoperită de asigurător deoarece este inferioară franşizei de 425 euro,
stabilită prin contract.
La scadenţa celei de-a doua rate semestriale, cursul de schimb a fost stabilit la valoarea de
1USD=1,45EUR. Suma încasată de asigurat în euro a fost de 7.250.
În ziua plăţii celei de-a treia rate la credit, în valoare de 5.000 USD, de către debitor, cursul de schimb a
fost stabilit la 1USD = 1,70 EUR. Suma încasată de asigurat a fost de 8.500 euro, egală practic cu valoarea
stabilită în momentul încheierii contractului de asigurare.
La scadenţa ultimei rate la credit, cursul de schimb a fost stabilit la valoarea de 1USD = 1,80 EUR.
Suma încasată de exportator prin vânzarea celor 5.000 USD a fost de 9.000 euro. Asiguratul a realizat astfel un
câştig suplimentar de 500 euro, rezultat din diferenţa favorabilă de curs.
Întrucât pierderea totală se încadrează în limita franşizei stabilite prin contractul de asigurare, aceasta va
fi suportată de asigurat.
Schematic, evoluţia contractului de asigurare poate fi prezentată ca în tabelul următor:

Nr. Situaţia pieţei la data scadentă a creditului Rezultatul Franşiza Suma de plată/ de încasat
crt schimbului de către asigurător
valutar pentru
asigurat
1. La momentul încasării primului decont
semestrial, cursul de schimb a fost de
1USD = 1,650 EUR -250 EUR 425 EUR

2. La scadenţa celui de-al doilea decont

semestrial, cursul de schimb a fost de -1250 EUR 425 EUR
1USD = 1,45 EUR

Sub total -1500 EUR 850EUR 650 EUR

3. Cea de-a treia sumă în valoare de 5.000
USD încasată de asigurat a fost vândută la
cursul de 1USD = 1,70 EUR 0 425 EUR

Teoretic asigurătorul are

de plătit 225 EUR. Practic
Sub total -1500 EUR 1275EUR va încasa diferenţa de 425
EUR (650-225)
4. La scadenţa ultimei rate semestriale în 500 EUR 425EUR
valoare de 5000USD, cursul de schimb a
fost de 1USD = 1,80 EUR
Total -1000 EUR 1700
EUR

c. Asigurarea de fidelitate
Aceasta este o formă de asigurare prin care se oferă protecţie unei societăţi împotriva unor prejudicii
datorate unor acte de necinste ale personalului său.
Scopul asigurării este de a proteja asiguratul împotriva unor daune care ar rezulta din încrederea
acordată diferitelor persoane care administrează o parte din activitatea sa.
Poliţa de asigurare protejează societatea împotriva daunelor provocate de acte frauduloase sau de
necinste ale personalului, indiferent dacă acesta acţionează singur sau împreuna cu alte persoane.
Societatea de asigurare plăteşte numai dauna propriu-zisă, nu şi costurile suportate de asigurat pentru
stabilirea pierderilor înregistrate.
Garanţiile de fidelitate se emit pentru fiecare persoana în parte, pentru anumite posturi sau general,
pentru toţi angajaţii unei societăţi.
102
7.2. ASIGURAREA RISCURILOR POLITICE

Aceasta desemnează acoperirea de care dispune o societate comercială dintr-o ţară pentru a-şi susţine
activitatea de export, concretizată în contracte de livrare şi pentru susţinerea propriilor investiţii în străinătate.
Riscurile politice cuprind o gamă variată de evenimente:
 naţionalizarea investiţiilor legată de expansiunea capitalului în ţările în curs de dezvoltare;
 dificultăţi în transferul banilor din ţara cumpărătorului;
 orice acţiune a unor guverne străine care duce la dificultăţi în respectarea obligaţiilor contractuale;
 război, război civil, revoluţie, care împiedică realizarea obligaţiilor contractuale;
 riscurile privind cumpărătorii publici;
 retragerea sau reînnoirea licenţelor de export sau impunerea unor restricţii la export;
 pierderi rezultate din imposibilitatea de a institui procese legale în ţara cumpărătorului, ca urmare a
lipsei sau a proastei funcţionări a sistemului legal şi juridic din ţara respectivă.

Autoevaluare:
1.Ce înţelegeţi prin asigurarea de fidelitate?
2.Căror factori i se datorează riscul valutar?
3.Prezentaţi asigurările de garantie(cauţiune).

Rezumatul acestei sectiuni:

În sistemul asigurărilor pentru riscurile financiare se disting:
a.asigurarea creditelor, respectiv:
a.1. asigurarea creditelor interne;
a.2. asigurarea creditelor de export;
a.3. asigurarea ratelor la credite;
a.4. asigurarea creditelor pentru investiţii;
b.asigurarea de garanţii (de cauţiune);
c.asigurarea de fidelitate.

Probleme propuse spre rezolvare:

Un exportator englez încheie un contract de asigurare pentru a-şi proteja trei creanţe semestriale în valoare
de câte 3000 USD fiecare, la un curs garantat de 1USD = 50 GBP. Franşiza stabilită prin contract este de
3%.
La scadenţa primei creanţe semestriale, cursul de schimb a fost stabilit la valoarea de 1USD = 49,50
GBP.
La data scadentă a celui de-al doilea decont semestrial, suma încasată de exportator din vânzarea
valutei, la un curs de schimb de 1USD = 46,50 GBP, este de 139.500 GBP.
La scadenţa ultimului decont semestrial, cursul de schimb a fost de 1 USD = 46 GBP.
Se cere să se prezinte modul in care asiguratul va fi despagubit asiguratulde catre asigurător în acest
caz.

103
Capitolul 8
ASIGURĂRI AGRICOLE

INTRODUCERE
Apariţia distribuţiei sau transferului riscului a fost determinată de anumite circumstanţe. Domeniile în care s-a
impus distribuţia riscului ca o necesitate sunt: navigaţia, agricultura, întrajutorarea membrilor unei comunităţi şi
acoperirea cheltuielilor de înmormântare. Agricultura constituie un bun exemplu de activitate ce implică riscuri.
Recoltele sunt supuse intemperiilor şi acţiunii paraziţilor.

PREZENTAREA TEMEI

Documentele descoperite în Orientul Mijlociu menţionează că agricultorii nu deţineau loturi compacte,

ci terenuri situate în regiuni diferite. În zilele noastre această împărţire ar putea fi considerată deficitară, fiecare
fermier trebuind să se deplaseze distanţe mari pentru a îngriji toate terenurile. Acest fapt a condus probabil la
scăderea producţiei cu 10% -15%. Totuşi, aceasta a avut ca efect şi reducerea variaţiilor anuale de pierdere a
recoltei fiecărui agricultor. În Orientul Mijlociu, aceasta a fost metoda de distribuţie a riscului de pierdere a
recoltei.

8.1. ASIGURAREA ANIMALELOR

8.1.1. ASIGURAREA PRIN EFECTUL LEGII A ANIMALELOR

Această asigurare a constituit una din formele de asigurări obligatorii menţinută după anul 1990, în
favoarea populaţiei deţinătoare de animale domestice. S-a realizat prin unica societate abilitată a promova
asigurări prin efectul legii – Asigurarea Românească S.A.
Obiectul asigurării îl constituiau animalele domestice: bovinele şi porcinele în vârstă de peste 6 luni;
cabaline, catâri, ovine şi caprine în vârstă de peste 1 an, deţinute de persoane fizice în gospodărie.
Riscurile asigurate în cadrul asigurării prin efectul legii a animalelor aparţinând populaţiei erau:
4pierirea animalelor, ca urmare a bolilor sau accidentelor;
4sacrificarea animalelor dispusă de organele în drept (în legătură cu aplicarea măsurilor de prevenire şi
combatere a epizootiilor, ca urmare a unor boli incurabile, altor boli sau accidente, care duc în mod cert la
moartea animalului);
4scoaterea animalelor din gospodărie în vederea combaterii anemiei infecţioase.
Suma asigurată era stabilită prin lege, diferenţiat pe specii de animale şi pe categorii de vârstă sub forma
unor limite valorice, pe cap de animal denumite norme de asigurare.
Primele de asigurare , în asigurarea prin efectul legii a animalelor erau anuale şi stabilite prin lege, pe
durata anului calendaristic, baza de calcul fiind suma asigurată.
Mecanismul asigurării prin efectul legii a animalelor aparţinând populaţiei evidenţia interesul statului cu
privire la evoluţia şi starea de sănătate a efectivelor de animale din gospodăriile populaţiei, precum şi
promovarea dezvoltării, în mod complementar, a asigurării facultative a animalelor.
În cadrul Legii asigurărilor, renunţarea la asigurarea prin efectul legii a animalelor, începând cu anul
1996, a devenit un fapt împlinit, efectele neputând fi comensurate decât după scurgerea unei perioade de timp
semnificative. Consider totuşi, că, interesul societăţii în general, cu privire la stimularea creşterii şeptelului
prevalează în raport cu forţarea adaptării rapide a crescătorului de animale la mecanismele pieţei, prin urmare
asigurarea prin efectul legii a animalelor ar trebui menţinută o perioadă de timp, folosindu-se totodată pârghii de
completare a ei cu asigurarea facultativă.
Creşterea, întreţinerea şi valorificarea animalelor constituie pentru ţara noastră un obiectiv de prim-
ordin, fapt pentru care asigurarea animalelor prin efectul legii nu ar trebui să constituie o formă de asigurare
perimată.

104
8.1.2 ASIGURAREA FACULTATIVĂ OBIŞNUITĂ A ANIMALELOR

Asigurarea facultativă obişnuită a animalelor a fost şi este una din formele de asigurare agreate de
asiguraţii din toate sectoarele economice, datorită riscurilor care planează asupra animalelor pe care aceştia le
deţin în gospodărie sau în orice colectivitate, cu atât mai mult azi, când asigurarea prin efectul legii a animalelor
a fost eliminată din sistemul asigurărilor. Se asigură facultativ animalele domestice aparţinând persoanelor
fizice şi juridice, cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în România.
Obiectul asigurării îl constituie bovinele , cabalinele, catârii, ovinele, caprinele şi porcinele.
Cuprinderea în asigurarea animalelor este condiţionată de atingerea unei anumite vârste: 6 luni pentru bovine şi
porcine ; 1 an pentru cabaline, catâri, ovine şi caprine.
Riscurile asigurate sunt următoarele:
- pierirea animalelor cauzată de boli sau accidente;
- pagube produse ca urmare a sacrificării animalelor, dispusă de organele sanitar-veterinare;
- pagube datorate scoaterii animalelor din gospodărie pentru combaterea anemiei infecţioase.
Se consideră accidente care pot genera pierirea sau sacrificarea animalelor:
3incendiul, explozia, trăsnetul, acţiunea curentului electric, cutremurul de pământ, prăbuşirea,
alunecarea sau surparea de teren, inundaţia, furtuna, grindina, uraganul, viscolul, avalanşele de zăpadă, îngheţul,
etc.
3înecul, insolaţia, asfixierea, căderea animalelor, inclusiv căderea pe animale a unor corpuri, loviri şi
răniri subite, leziuni interne datorate înghiţirii unor obiecte, castrarea efectuată de organele veterinare, etc.
3atacul din partea altor animale sau a animalelor sălbatice, muşcătura şerpilor, înţepături din partea
insectelor veninoase, intoxicaţia cu ierburi, cu substanţe toxice ori medicamentoase.
Suma asigurată reprezintă un cuantum variabil, ce nu depăşeşte valoarea animalului şi desigur nici
plafoanele maxime de sume asigurate, pe specii de animale şi pe categorii de vârstă, stabilite de societăţile de
asigurare profilate pe asigurări de animale.
Primele de asigurare sunt anuale şi se stabilesc de către fiecare societate de asigurări în parte, pe baza
cotelor tarifare exprimate în procente faţă de suma asigurată, diferenţiat pe specii, rase şi grupe de vârstă.
Asiguraţii au obligaţia de a întreţine animalele în bune condiţii, cu respectarea regulilor zoo-igienice şi
sanitar veterinare de îngrijire, hrănire, întreţinere şi folosire a animalelor.

8.1.3. ASIGURAREA FACULTATIVĂ GLOBALĂ A ANIMALELOR

Constituie o formă de asigurare instituită în anul 1992 de către societatea de asigurări Asirom S.A.
pentru a veni în sprijinul societăţilor comerciale profilate pe creşterea şi îngrăşarea animalelor, industrializarea
şi comercializarea produselor agrozootehnice.
Sfera de asigurare include societăţile comerciale sau regiile autonome profilate pe industrializarea şi
comercializarea produselor agrozootehnice, societăţile agricole şi regiile autonome cu sectoare de creştere a
animalelor, în calitate de asiguraţi.
Obiectul asigurării îl constituie toate animalele din specia respectivă (bovine, porcine, ovine şi caprine,
cabaline) care se încadrează în condiţiile de vârstă şi greutate.
Suma asigurată este în esenţă stabilită de societatea de asigurare, diferenţiat în funcţie de specia, rasa,
sexul şi categoria de vârstă, fiind stabilite pe cap de animal. Se achită trimestrial în funcţie de numărul
animalelor din specia asigurată, existente în unitate la finele trimestrului precedent celui în care are loc plata
ratei la primele de asigurare.
De remarcat este faptul că, pentru aceeaşi specie de animale, nu pot fi valabile în acelaşi timp atât
asigurarea globală cât şi asigurarea obişnuită a animalelor.

8.1.4. ASIGURAREA FACULTATIVĂ GLOBALĂ A ANIMALELOR APARŢINÂND

PERSOANELOR FIZICE

A fost instituită de către societatea de asigurări Asirom S.A. Principalele caracteristici ale acestei forme
de asigurare sunt următoarele:
1.asigurarea are caracter facultativ, se încheie pentru bovine în vârstă de cel puţin 6 luni, care aparţin
persoanelor fizice, la alegere în una din variantele 2, 3, până la limita numerică de 10 capete bovine;
2.asigurarea se încheie în funcţie de cererea solicitantului, pe o perioadă de un an sau de 6 luni, cu sume
asigurate stabilite global, în variantele 2, 3, până la limita numerică de 10 capete bovine;
3. În cazul producerii evenimentului asigurat, despăgubirea se stabileşte în limita sumelor asigurate, la
varianta de asigurare respectivă, ţinând seama de rasa, sexul, vârsta bovinei, la data producerii pagubei;
105
 4. asiguraţii care au încheiat o asigurare globală a bovinelor, pot încheia şi asigurări obişnuite pentru
bovinele existente în gospodărie ce depăşesc numărul de capete prevăzut în varianta de asigurare globală
contractată.
Un asigurat poate încheia în perioada de referinţă, o singură asigurare facultativă globală a bovinelor.
Nu pot fi încheiate asigurări globale a bovinelor aparţinând persoanelor fizice din localităţi situate în Delta
Dunării.
5. Reînnoirea asigurării globale a bovinelor se poate face şi printr-o asigurare obişnuită, iar aceasta din
urmă printr-o asigurare globală.

8.1.5. CONSTATAREA, EVALUAREA, PAGUBELOR ŞI STABILIREA DESPĂGUBIRILOR ÎN

ASIGURAREA FACULTATIVĂ A ANIMALELOR

În cazul asigurării animalelor, frecvenţa producerii riscurilor asigurate şi deci a pagubelor este relativ
mare. Ca atare, înştiinţarea se face de către asiguraţi în scris, la primării sau subunităţi ale societăţilor de
asigurare, cu care au fost perfectate contractele de asigurare.
Constatarea pagubei şi întocmirea procesului verbal, respectiv a dosarului de daună, are loc în termen de
48 de ore de la înştiinţarea cu privire la producerea pagubei.
Paguba, în asigurarea animalelor, reflectă valoarea animalului pierit ori sacrificat, datorită riscului
asigurat, din care se scade valoarea recuperărilor.
Paguba (dauna), în asigurarea animalelor, poate fi stabilită fără recuperări şi cu recuperări.
Paguba fără recuperări este egală cu valoarea reală a animalului pierit, adică valoarea în ziua producerii
evenimentului, pe piaţa locală, a unui animal sănătos de aceeaşi specie, rasă, vârstă, sex, stare de întreţinere şi
productivitate.
Paguba cu recuperări este egală cu valoarea reală a animalului (Vr), din care s-a scăzut valoarea
recuperărilor din: carne, piele , organe, coarne, copite, păr, lână, etc.
Calculul şi plata despăgubirii se realizează distinct în asigurarea animalelor pentru fiecare formă de
asigurare facultativă, în ideea, reflectării reale a rentabilităţii fiecărei forme de asigurare, precum şi pentru
regularizarea ratelor scadente la primele de asigurare.

8.2. ASIGURAREA CULTURILOR AGRICOLE

Asigurătorul despăgubeşte producătorii agricoli cu care a încheiat contracte de asigurare pentru daunele
produse culturilor de câmp, rodul viilor, pomilor şi hameiului de către:
2grindină;
2efectele gerului asupra grâului de toamnă;
2îngheţuri târzii de primăvară;
2îngheţuri timpurii de toamnă;
2efectele directe ale ploilor torenţiale şi ale furtunilor;
2prăbuşirea şi alunecarea de terenuri cultivate;
2incendiul provocat de descărcările electrice.
Se despăgubesc numai pagubele suferite prin pierderi cantitative ale recoltelor, nu şi pagubele calitative
ale acestora (cu excepţia culturilor de tutun).
Pagubele provocate de alte cauze, cum ar fi: bolile şi dăunătorii plantelor, înţepăturile insectelor,
maturarea excesivă datorată întârzierii recoltatului, nerespectarea tehnologiilor de cultură şi altele asemănătoare
nu se despăgubesc, chiar dacă sunt în legătură cu efectele factorilor de risc asiguraţi.
Se pot asigura toate culturile de câmp, rodul viilor, pomilor fructiferi, şi hameiului, culturile din sere,
solarii şi răsadniţe, pepinierele, plantaţiile de portaltoi cu excepţia: păşuni şi fâneţe, păduri, plante decorative.
La culturile cu mai multe recolte pe an se asigură întreaga producţie anuală. La furajele perene pentru
producţia de masă verde sau fân, suma asigurată totală se defalcă astfel: coasa I – 60 %, ; pentru coasa a II- a
40%.
Nu se asigură sau nu se va menţine în asigurare nici o suprafaţă:
2pe care a fost înfiinţată o cultură după ultima dată admisă;
2pe care se plantează o specie sau soi de plantă de cultură ce nu este adaptată la zonă;
2pe care s-a înfiinţat o altă cultură decât cea asigurată, fără acceptul asigurătorului;
2pe care cultura nu îndeplineşte cerinţele de asolament;
2pe care nu s-a înfiinţat şi recoltat nici o cultură în ultimii 3 ani, decât dacă suprafaţa a fost în
conservare şi stabilizare;
2care a fost recuperată după minerit;
106
 2pe care cultura nu garantează randamentul normal specific speciei şi soiului asigurat.
Răspunderea asigurătorului începe diferenţiat, în funcţie de cultură şi de modul de înfiinţare a culturilor.
Răspunderea asigurătorului încetează:
2la culturile de câmp, odată cu recoltarea lor;
2la rodul viilor, pomilor, hameiului, odată cu culesul;
2la orzul de toamnă asigurat pentru gerurile de iarnă, răspunderea încetează la data de 28 (29)
februarie;
2odată cu distrugerea totală a culturii asigurate.
În toate cazurile, asigurătorul este absolvit de răspundere, dacă asiguratul, nerespectând perioada optimă
de recoltare a culturii, a suferit daune şi diminuări de recoltă în urma producerii evenimentelor asigurate.
În situaţia în care o parte din culturile de câmp, rodul viilor, pomilor şi hameiului, este distrusă sau
vătămată de riscurile asigurate, sau din orice altă cauză, înaintea începerii răspunderii asigurătorului sau înaintea
intrării în vigoare a contractului de asigurare, primele de asigurare plătite, aferente suprafeţelor distruse sau
vătămate se restituie (mai puţin cheltuielile de administrare ale asigurătorului), acesta neavând obligaţia
contractuală de a acorda despăgubiri. Dacă întreaga suprafaţă asigurată a suferit asemenea fenomene, odată cu
restituirea primelor, contractul de asigurare se reziliază de drept.
Contractul de asigurare poate fi încheiat în tot cursul anului, dar cu cel puţin o lună înaintea începerii
recoltării culturii respective. Perioada asigurată este anul calendaristic în care se obţine producţia culturii
asigurate.
Suma asigurată se stabileşte de către asigurat, împreună cu agentul de asigurare, până la nivelul
cheltuielilor de producţie necesare pentru realizarea producţiei înscrise în contractul de asigurare.
Asiguratul cere în scris asigurătorului majorarea sumei asigurate în contract, situaţie în care şi primele
de asigurare se majorează în mod corespunzător. Solicitarea făcută după ce a intervenit dauna este imposibilă.
Dacă suma asigurată este supraevaluată, asigurătorul nu are obligaţia de a despăgubi decât dauna
constatată la nivelul pagubei reale.
Dacă suma asigurată este subevaluată, asigurătorul are obligaţia de a despăgubi numai acea parte a
daunei corespunzătoare procentului de acoperire prin asigurare (respectiv maximum suma asigurată).
Primele de asigurare - reprezintă suma pe care asiguratul se obligă prin contractul de asigurare, să o
plătească asigurătorului la termenele stabilite în schimbul garanţiei pe care acesta i-o acordă, respectiv
despăgubirea asiguratului în cazul producerii unor pagube datorate riscurilor asigurate.
Prima tarifară - reprezintă un anumit procent din suma asigurată, fiind determinată în funcţie de
specificul culturii, gradul de sensibilitate al acesteia la factorii de risc asiguraţi, felul asigurării şi riscurile
asigurate.
Nu pot emite pretenţii de despăgubire dacă nu şi-au achitat primele de asigurare, la scadenţe stabilite
prin contractul de asigurare.
Primele se pot achita integral sau în rate.
Nerespectarea termenelor scadente prevăzute în contractul de asigurare, atrage după sine în mod tacit,
rezilierea contractului şi exonerarea de răspundere a asigurătorului, inclusiv pentru ratele încasate.
Obligaţiile asiguratului în caz de daune sunt următoarele:
4anunţarea pagubei se face operativ, la telefon, la sucursala judeţeană a asigurătorului şi apoi la sediul
central din Bucureşti al asigurătorului;
4asiguratul are obligaţia de a dovedi că până la producerea pagubei, a întreţinut culturile în bune
condiţii, a respectat şi a aplicat la timp toate regulile agrotehnice prevăzute în tehnologia culturii şi că a luat
măsuri de prevenire a efectului negativ al factorilor naturali de climă asiguraţi;
4asiguratul are obligaţia de a lua toate măsurile impuse şi posibile pentru reducerea sau limitarea
pagubei şi să întreprindă toate măsurile de îngrijire pentru dezvoltarea în continuare a plantelor afectate;
4până la constatarea pagubei, asiguratul nu poate efectua lucrări de distrugere a culturilor agricole care
au suferit daune fără acordul asigurătorului.
Constatarea daunelor şi stabilirea despăgubirilor. Constatarea şi evaluarea daunelor se face de către
asigurător, ca urmare a anunţului de daune, în prezenţa asiguratului sau împuternicitului acestuia; întocmirea
documentelor se face pe formulare tip, întocmite de asigurător.
Dacă asiguratul nu este de acord cu modul de evaluare a daunei poate solicita o nouă evaluare,
menţionând acest lucru în protocol, în care situaţie asigurătorul va recurge la expertiză – singura probă
opozabilă.
În cazul distrugerii totale a unei culturi pe terenuri care pot fi reînsămânţate sau replantate cu aceeaşi
sau cu o altă cultură, stabilirea cuantumului despăgubirii se face la nivelul cheltuielilor tehnologice efectuate
până în momentul distrugerii, din care se scade valoarea îngrăşămintelor, amendamentelor, pesticidelor şi
lucrărilor cu efect remanent pentru noua cultură, fără a depăşi suma asigurată.

107
 Asigurătorul nu acordă despăgubire dacă paguba putea fi preîntâmpinată de asigurat şi dacă paguba a
fost produsă din culpa asiguratului.
Plata despăgubirilor. Despăgubirile se plătesc asiguraţilor de către asigurător, în cazul daunelor
provocate ca urmare a producerii riscurilor asigurate şi nu pot depăşi cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.
Plata despăgubirilor cuvenite de către asigurător se face în cel mul 30 de zile de la constatarea definitivă
a daunei şi stabilirea nivelului despăgubirilor.
Până la plata efectivă a despăgubirii, asiguratul are obligaţia să-şi achite ratele de primă conform
contractului.
În situaţia în care asiguratul nu poate face dovada pretenţiilor sale. Asigurătorul poate utiliza ca bază de
calcul, devizele tehnologice pe culturi elaborate de instituţiile de cercetare de profil.
Astfel, să presupunem că o persoană fizică a încheiat un contract de asigurare pentru cultura de grâu
împotriva grindinei, şi a efectelor directe ale ploilor torenţiale; perioada de asigurare este de 1 an; suprafaţa
cultivată cu grâu – 10 ha; suma asigurată – 4.500 U.M; cota de primă tarifară anuală este de 8%. Pe parcursul
perioadei de asigurare, are loc o furtună puternică cu căderi de grindină, ce afectează cultura de grâu astfel:
numărul de plante distruse de factorul risc – 70 din 100 nr. plante/probă; numărul de plante neafectate de
factorul risc – 30 din 100 nr. plante/probă; suprafaţa afectată – 7 ha..
Pe baza acestor informaţii putem determina suma asigurată pe hectar :
Sa/ha= = = 450 U.M.

Putem determina de asemenea gradul de calamitare (Gc) a culturilor: 70%

Despăgubirea la hectar va fi : D/ha= Sa/ha∙ Gc = 450 U.M ∙ 70% = 315 U.M

Despăgubirea totală va fi de: D = D/ha∙ suprafaţa afectată = 315 U.M/ha ∙ 7 ha = 2.205 U.M

Autoevaluare:
1.Care sunt riscurile care pot fi cuprinse în asigurarea animalelor?
2.Cum apreciaţi intervenţia satului de susţinere a producătorilor agricoli în vederea încheierii contractelor de
asigurare pentru culturile, respectiv animalele acestora?
3.Consideraţi că un sistem mutual de asigurări agricole ar fi mai eficient pentru ţara noastră decât actualul
sistem?

Probleme propuse spre rezolvare:

O fermă agricolă, a încheiat un contract de asigurare pentru cultura de porumb împotriva grindinei, a
îngheţurilor târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, precum şi a efectelor directe ale ploilor torenţiale.
Contractul de asigurare se încheie pe o perioadă de un an şi cuprinde următoarele informaţii:
 Suprafaţa cultivată cu porumb – 800 ha;
 Suma asigurată – 500.000 mii lei;
 Prima de asigurare – 50.000 mii lei ( 10% din suma asigurată).
După 7 luni de la încheierea contractului de asigurare, are loc o furtună puternică cu căderi de grindină,
ce afectează cultura de porumb astfel:
a) densitatea culturii, necesară pentru realizarea producţiei asigurate – 100 nr. plante/probă;
b) numărul de plante distruse de factorul risc – 80;
c) numărul de plante neafectate de factorul risc – 20;
d) suprafaţa afectată – 700 ha.
Se cere să se determine despăgubirea pe care asigurătorul trebuie să o plătească asiguratului.

108
Capitolul 9
ASIGURAREA DE ACCIDENTE ŞI BOALĂ

INTRODUCERE
Accidentul este un eveniment subit, generat din afară şi fără voinţa persoanei, care provoacă o vătămare a
sănătăţii sau, atunci când printr-o suprasolicitare a membrelor sau a coloanei vertebrale, se luxează o
încheietură, se rup sau se întind muşchi, ligamente, tendoane sau capsule.

PREZENTAREA TEMEI

9.1. ASPECTE GENERALE ALE ASIGURĂRILOR DE ACCIDENTE

Conţinutul complex al noţiunii de accident corporal, justifică obligaţia pe care asiguratul o are, de a
înscrie în declaraţia de asigurare toate elementele necesare identificării riscului asumat de asigurător (informaţii
cu privire la starea de sănătate, activitatea desfăşurată, profesie, etc.).
Asiguratul trebuie să informeze asigurătorul asupra contractelor de asigurare de aceeaşi natură,
subscrise la alte societăţi de asigurare.
Prin toate aceste elemente informative, asigurătorul are posibilitatea să sondeze caracterul normal, licit
sau ilicit al intenţiilor asiguratului. În principiu, riscul de accident preluat în asigurare poate fi generat de
următoarele evenimente externe, survenite brusc, independent de voinţa asiguratului şi care produc sau cauzează
invaliditatea permanentă sau decesul acestuia: explozia, prăbuşirea de teren, lovirea, alunecarea, tăierea,
înţeparea, căderea, atacul din partea unei alte persoane sau a unui animal, trăsnetul, acţiunea curentului electric,
arsura, degerarea, intoxicaţia subită, asfixierea din cauze subite, circulaţia mijloacelor de transport şi accidentele
produse de acestea, folosirea şi fracţionarea maşinilor, a instalaţiilor, a utilajelor, a sculelor, etc.
Nu intră sub incidenţa protecţiei prin asigurare, accidentele cauzate de :
2 tulburări psiho-somatice; obnubilare sau alienare mintală; consumul de droguri, de alcool, infarct,
apoplexie, epilepsie şi crize convulsive, cataclisme sau acţiuni militare în timp de război, iradieri si consecinţe
ale unor tratamente sau intervenţii pe care asiguratul le face sau se supune efectuării lor (însă protecţia prin
asigurare este valabilă în urma unui accident);
2 participarea asiguratului la diverse competiţii sportive şi practicarea anumitor discipline sportive,
folosirea aparatelor de zbor fără motor, ambarcaţiuni cu motor, avioane ultra uşoare, aparate spaţiale, efectuarea
săriturilor cu paraşuta, infecţii, otrăviri (cu excepţia celor care sunt urmarea accidentului sau se impun ca urmare
a acestuia);
2 vătămări ale sănătăţii prin efecte ale energiei nucleare, iradierii;
2 deteriorări ale discurilor intervertebrale, hernii precum si hemoragii ale organelor interne ca urmare a
unui accident;
2participarea activă la cursele de automobilism;
2comportamentul intenţionat al asiguratului, conducerea autovehiculului fără permis de conducere ori
sub influenţa alcoolului;
2 actul sinuciderii;
2persoanele care necesită îngrijire permanentă şi bolnavii psihic care au nevoie frecvent de ajutor
străin pentru existenţa cotidiană.
Riscul asigurat îl constituie accidentele survenite în cursul exercitării activităţii (profesiei), dar şi în
afara ei. Din investigaţiile întreprinse, se evidenţiază că pe ansamblul ţării noastre, anual, câteva sute de mii de
persoane suferă accidente diverse, cauzatoare de invaliditate temporară, permanentă sau deces. Dintre acestea,
cca. 40% sunt produse la locul de muncă, 15% se înregistrează la domiciliul persoanei, 13% constituie accidente
de circulaţie, 13% sunt accidente legate de activităţile recreative şi sportive, iar 19% din accidente au diverse
alte cauze.
Asigurarea se încheie (nominal sau în grup) la sume asigurate solicitate de asigurat, separat pentru:
deces, invaliditate permanentă, cheltuieli cu medicamente şi tratament sau o sumă fixă pentru zilele de
spitalizare şi convalescenţă.
La încheierea poliţei, asiguratul va nominaliza persoana îndreptăţită să încaseze suma asigurată, în caz
de deces, dacă nu aceasta revine moştenitorilor legali.
109
 Protecţia prin asigurare începe după acceptarea cererii de asigurare de către Societate începând cu ora 0 a
zilei înscrisă pe poliţă (ca început al asigurării) şi se sfârşeşte la ora 24 a zilei înscrise în poliţă.
Asigurarea se încheie, în principiu, pe o perioadă de un an, la cerere poate fi o perioadă mai scurtă de
timp, dar cel puţin o lună. Calculul primei de asigurare se face prin aplicarea cotei de primă asupra sumelor
asigurate (deces, invaliditate şi cheltuieli pentru tratament si medicamente), iar plata acesteia se face fie
anticipat şi integral înainte de intrarea în vigoare a poliţei, fie în rate. Poliţa de asigurare se reziliază automat la
data scadentă a unei rate neachitate în termen, iar pentru cauze justificate se acordă un termen de graţie de 30 de
zile de la data scadentă cu condiţia ca în această perioadă să nu se producă un accident asigurat.
Poliţa de asigurare se reînnoieşte prin emiterea unei noi poliţe, la cererea asiguratului, cu condiţia ca
acesta să fi plătit prima de asigurare corespunzătoare perioadei pentru care poliţa se reînnoieşte.
Asigurarea de accidente este asigurarea clasică (de baza) de accidente prin care se acoperă , pe durata de
valabilitate a contractului, invaliditatea permanentă totală sau parţială (pentru grade de invaliditate cuprinse
între 1 si 99%) şi decesul ca urmare a unui accident. Suplimentar, prin acelaşi contract şi pe aceeaşi durată se
poate asigura şi riscul de invaliditate temporară din accident, în cazul producerii acestui eveniment asigurătorul
plătind indemnizaţia prestabilită, pentru zilele de spitalizare şi convalescenţă.
Printre caracteristicile tehnice comune acestor asigurări, enumerăm:
2 durata asigurării: 3 luni, sau multipli ai acestei durate, cel mult însă 2 ani;
2 vârsta minimă a titularului contractului la încheierea asigurării: 16 ani;
2suma asigurată: se stabileşte la alegere.
Asigurările de accidente acoperă în principal următoarele riscuri:
a)invaliditatea permanentă totală sau parţială din accident;
b)invaliditatea temporară din accident;
c)decesul din accident;
d)răspunderea civilă legală;
e)avarierea, distrugerea sau pierderea bagajelor;
f)cheltuielile medicale pentru tratarea invalidităţii permanente din accident;
g)cheltuielile ocazionate de transportul asiguratului decedat.

9.2. CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR DE ACCIDENTE ŞI BOALĂ

I. După regimul juridic al asigurării putem deosebi:

1. asigurări prin efectul legii (obligatorii) de accidente;
2. asigurări facultative.
În ţara noastră s-a practicat, până la sfârşitul anului 1995, o singură formă de asigurare obligatorie a
persoanei de accidente: asigurarea prin efectul legii de accidente a călătorilor.
Prin actuala lege, în ramura de bunuri, de persoane şi de viaţă nu mai funcţionează asigurările prin
efectul legii.
Elementele care au caracterizat asigurările prin efectul legii a călătorilor s-au transformat, de fapt, într-o
asigurare facultativă a acestora, prin excluderea obligativităţii şi a monopolului asupra lor.

II. După efectele generate de accidente, în planul asigurării găsim:

1. asigurări de deces din accident;
2. asigurări de invaliditate din accidente.

III. După gradul de autonomie al asigurării de persoane pentru cazurile de accidente, sunt:
1. asigurări de accidente autonome, independente de alte forme de asigurare;
2. asigurări de accidente complementare - asigurări incluse în contractul de asigurare de bază (asigurare
de accidente produse la domiciliul asiguratului integrată în asigurarea complexă a gospodăriilor
persoanelor fizice);
3. asigurări de accidente suplimentare - se completează o asigurare de bază, dar care presupune şi plata
unor prime de asigurare distincte, suplimentare, realizând astfel şi o protecţie suplimentară.

Asigurările de accidente se încheie în următoarele variante:

1. asigurarea de accidente a călătorilor;
2. asigurarea de accidente cu sume fixe sau cu sume convenite;
3. asigurarea de accidente turistice;
4. asigurarea familială de accidente;

110
 5. asigurarea de accidente a cetăţenilor români care participă la excursii organizate de societăţi de
turism;
6. asigurarea de economie şi invaliditate permanentă din accidente;
7. asigurarea pentru accidente a angajaţilor;
8. asigurarea personalului navigant profesionist;
9. asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor;
10. asigurarea managerilor.

9.3. PRINCIPALELE FORME DE ASIGURARE DE ACCIDENTE ŞI BOALĂ

9.3.1. ASIGURAREA DE ACCIDENTE A TURIŞTILOR

Asigurarea se adresează persoanelor care au calitatea de turişti, atât pe teritoriul României cât şi în
străinătate.
Asiguratul este persoana juridică (agenţia de turism), ce semnează, în nume propriu, contractul de
asigurare şi se angajează în faţa asigurătorului să plătească primele de asigurare.
Beneficiarul asigurării este persoana care antrenează, din partea asigurătorului, prestaţiile prevăzute în
contractul de asigurare. În cazul decesului beneficiarului, despăgubirea se plăteşte moştenitorilor legali ai
acestuia.
Prin poliţa de asigurare, asigurătorul preia următoarele riscuri :
- deces;
- invaliditate permanentă;
- cheltuieli cu medicamente şi tratamente;
- pagube materiale suferite de asigurat;
- răspunderea civilă a asiguratului, atât pe teritoriul României cât şi în străinătate.
Suma asigurată se stabileşte de către asigurat, separat pentru fiecare risc, în anumite limite stabilite
de societate, astfel:
- o sumă maximă pentru cazurile de deces
- o sumă maximă pentru cazurile de invaliditate permanentă;
- o sumă pentru cheltuielile cu medicamente şi tratament, în limita a 10 % din suma asigurată pentru
invaliditate permanentă;
- o sumă pentru pagube la bunuri, în limita a 5 % din suma asigurată pentru invaliditate permanentă;
- o sumă pentru răspunderea civilă, exprimată în USD.
Primele de asigurare se calculează prin aplicarea cotelor de primă prevăzute în tariful de primă,
asupra totalului încasărilor din vânzarea biletelor, estimate pe primul an de asigurare, respectiv pe anii de
asigurare următori. La încheierea asigurării şi la începutul anilor următori de asigurare, asiguratul plăteşte o
primă de depozit reprezentând 75 % din primele calculate. La finele perioadei de asigurare, în funcţie de totalul
încasărilor efectiv realizate, asiguratul plăteşte diferenţa dintre prima de depozit şi cea rezultată din calculul
primei de asigurare definitive.
Asigurarea se încheie pentru durata unei excursii sau călătorii sau pentru o perioadă determinată de
obicei de un an.
Despăgubirile se plătesc, în limita sumelor asigurate şi pentru un număr de persoane cel mult egal cu
numărul maxim de locuri al mijlocului de transport astfel:
- întreaga sumă asigurată în caz de deces;
- o parte din suma asigurată, corespunzătoare gradului de invaliditate;
- costul medicamentelor şi tratamentului, în limita a 10 % din suma asigurată pentru invaliditate
permanentă;
- pagubele la bunuri pentru distrugerea, pierderea sau deteriorarea îmbrăcămintei şi / sau bagajelor
personale, în limita a 5 % din suma asigurată pentru invaliditate permanentă.

9.3.2. Asigurarea de accidente a persoanelor fizice

Asigurarea este destinată persoanelor fizice cu vârsta cuprinsă între 18 şi 65 ani.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică, ce semnează, în nume propriu, contractul de asigurare şi se
angajează în faţa asigurătorului să plătească primele de asigurare.

111
 Beneficiarul asigurării este persoana fizică sau juridică, căreia în virtutea contractului, asigurătorul
urmează să plătească despăgubirea, la realizarea evenimentului prevăzut în contract. În cazul decesului
asiguratului, despăgubirea se plăteşte persoanei desemnate de acesta sau moştenitorilor legali ai acestuia.
Riscurile cuprinse în asigurare sunt următoarele:
- explozia, înţeparea, lovirea, tăierea, căderea, alunecarea, trăsnetul, acţiunea curentului electric,
arsura, degerarea, înnecul, etc.;
- urmările imediate (deces sau invaliditate permanentă) ale efortului fizic excesiv şi subit determinate
de cauze de forţă majoră în timpul producţiei;
- infecţia, în cazul în care substanţa infecţioasă a ajuns în corp ca urmare a unui accident.
Suma asigurată se stabileşte de către asigurat, separat, astfel:
- o sumă asigurată maximă pentru deces;
- o sumă asigurată maximă pentru invaliditate permanentă;
- o sumă asigurată maximă pentru cheltuieli cu medicamente şi tratament;
- o sumă fixă pentru zilele de spitalizare şi covalescenţă.
Prima de asigurare se calculează prin aplicarea cotei de primă asupra sumelor asigurate (deces,
invaliditate şi cheltuieli cu medicamente şi tratament).
Primele de asigurare se achită fie anticipat şi integral pentru întreaga perioadă asigurată, fie în rată, din
care prima rată este plătibilă anticipat şi integral înainte de intrarea în vigoare a poliţei de asigurare, iar
următoarele rate se achită anterior datelor scadente, menţionate expres în poliţă.
În ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor, acestea se realizează separat pentru deces, invaliditate şi
cheltuieli cu medicamente şi tratament. Suma asigurată se plăteşte asiguratului însuşi în caz de invaliditate
permanentă, spitalizare şi cheltuieli medicale în urma unui accident şi beneficiarilor desemnaţi de asigurat, în
caz de deces sau moştenitorilor legali ai acestuia.
Asigurarea este valabilă 24 de ore din 24, putându-se încheia pe o perioadă de un an sau, la cererea
asiguratului pe perioade mai scurte, dar nu mai puţin de o lună.

9.3.3. ASIGURAREA DE ACCIDENTE A FORŢEI DE MUNCĂ

Asiguratul este persoana fizică sau juridică, ce semnează, în nume propriu, contractul de asigurare şi
se angajează să plătească asigurătorului primele de asigurare.
Beneficiarul asigurării este persoana fizică sau juridică, căreia, în virtutea contractului, asigurătorul
urmează să plătească despăgubirea, la realizarea evenimentului prevăzut în contract. În cazul decesului
asiguratului, despăgubirea se plăteşte persoanei desemnate sau moştenitorilor legali ai acestuia.
Riscurile cuprinse în asigurare sunt asemenea celor de la asigurarea de accidente standard.
Aici apare o particularitate şi anume, gruparea activităţilor desfăşurate, în funcţie de mărimea riscului,
f aţă de care se aplică o cotă de primă tarifară:
- grupa A : activităţi administrative sau în domeniul comerţului desfăşurate în birou sau pe teren;
activităţi în laboratoare, în domeniul medical, cosmetică, fotografi, artişti, opticieni, reporteri, croitori,
ceasornicari, casnice;
- grupa B : activităţi care implică muncă fizică; activităţi cu substanţe corosive, toxice, inflamabile,
explozive, militari de carieră, în termen, grăniceri, şoferii de camioane, vameşii, dansatori, profesori de
gimnastică, sport şi dans.
Suma asigurată se încheie separat pentru deces, invaliditate permanentă şi cheltuieli cu medicamente
şi tratament, la cererea asiguratului, adică stabilită de către acesta.
Prima de asigurare se determină în funcţie de suma asigurată, grupa de risc în care se încadrează
activitatea asiguratului şi serviciul prestat de societate, pe baza unui tarif. La încheierea asigurării, asiguratul va
plăti o primă de depozit reprezentând 75 % din prima de asigurare, calculată în funcţie de numărul mediu al
angajaţilor. Numărul mediu al angajaţilor se stabileşte prin adunarea numărului de angajaţi existent la data de
întâi a fiecărei luni şi împărţirea totalului astfel obţinut la numărul lunilor din perioada asigurată.
Despăgubirile se acordă separat pentru deces, invaliditate permanentă şi cheltuieli cu
medicamente şi tratament.
Invaliditatea trebuie să intervină în decurs de un an de la accident şi trebuie atestată medical de
Comisia de Expertiză şi Recuperare a Capacităţii de Muncă. Despăgubirea se acordă în funcţie de grila de
despăgubire la pierderea sau incapacitatea funcţională a:-

- unui braţ de la încheietura umărului 70 % - unui picior până sub genunchi 50 %

- unui braţ până peste încheietura cotului 65 % - unui picior până la jumătatea gambei 45 %
- unui braţ sub încheietura cotului 65 % - unui picior la gleznă 40 %

112
 - unei mâini de la încheietură 55% - unui deget mare de la picior 5%
- unui deget mare de la mână 20% - altui deget de la picior 2%
- unui deget arătător 10% - unui ochi 50 %
- altui deget de la mână 5% - auzului la o ureche 30 %
- unui picior peste jumătatea coapsei 70 % - mirosului 20 %
- unui picior până la jumătatea coapsei 60 % - gustului 5%

Dacă decesul, ca urmare a unui accident, intervine în decurs de un an, se acordă despăgubirea.
Despăgubirea pentru zilele de spitalizare se plăteşte pentru fiecare zi calendaristică în care persoana
asigurată se află, ca urmare a accidentului, în tratament medical necesar şi neambulatoriu, pentru o perioadă cel
mult egală cu perioada asigurată, dar cel mult 365 de zile de la data accidentului.
Asigurarea se încheie, în principiu, pe o durată de un an, şi este valabilă numai în timpul programului
de lucru. La cerere, asigurarea se poate încheia şi pentru o perioadă mai scurtă de timp, dar nu mai puţin de o
lună de zile.

9.3.4. ASIGURAREA DE ACCIDENTE A MANAGERILOR

Se adresează în special persoanelor cu funcţii de conducere şi care pe lângă protecţia oferită de o

asigurare mixtă de viaţă acoperă incapacitatea temporară de muncă, ca urmare a unui accident produs în legătură
cu activitatea profesională, precum şi pierderile de venituri ale unităţii ca urmare a erorilor involuntare de
management.
Vârsta asiguratului: 24-65 ani, dar nu mai mult de 70 ani.
Acoperiri:
- Supravieţuirea la termenul de expirare;
- Decesul din orice cauză;
- Decesul din accident;
- Invaliditatea permanentă totală;
- Invaliditatea permanentă parţială corespunzătoare gradului de invaliditate cuprins între 1 – 99 %;
- Incapacitate temporară de muncă pentru max 180 zile;
- Erori involuntare de management.
Valabilitate: 24 de ore din 24 ore / oriunde în lume
Asiguratul este persoana fizică – managerul unei societăţi comerciale, în conformitate cu prevederile
art.3 din Legea nr.66/1993 sau managerul unei firme particulare – ce semnează, în nume propriu, contractul de
asigurare şi se angajează în faţa asigurătorului să plătească primele de asigurare.
Beneficiarul asigurării este persoana fizică sau juridică căreia asigurătorul, în virtutea contractului,
urmează să plătească despăgubirea, la realizarea evenimentului prevăzut în contract. În cazul decesului
asiguratului, despăgubirea se plăteşte persoanei desemnate de acesta sau moştenitorilor legali ai acestuia.
Riscurile cuprinse în asigurare se referă la :
- asfixierea din cauze subite, înecul, explozia, trăsnetul, prăbuşirea de teren, lovirea, înţeparea;
- urmările imediate (deces sau invaliditate permanentă) ale efortului fizic excesiv şi subit determinate de
cauze de forţă majoră în timpul producţiei;
- infecţia, în cazul în care substanţa infecţioasă a ajuns în corp datorită unui accident.
Suma asigurată se stabileşte de către asigurat, separat pentru:
- deces;
- invaliditate permanentă;
- cheltuieli cu medicamente şi tratament.
Prima de asigurare se determină prin aplicarea cotei tarifare asupra sumelor asigurate (deces,
invaliditate, cheltuieli cu medicamente şi tratament). Prima de asigurare se achită fie anticipat şi integral pentru
întreaga perioadă asigurată, fie în rate semestriale egale, din care prima rata este plătibilă anticipat înainte de
intrarea în vigoare a poliţei, iar următoarea anterior datei scadente, menţionate expres în poliţa de asigurare.
Despăgubirile, adică plata sumelor asigurate, se acordă astfel:
- în caz de invaliditate permanentă, cheltuieli cu medicamente şi tratament ca urmare a unui accident,
asiguratului însuşi;
- în caz de deces al asiguratului, beneficiarilor desemnaţi de acesta sau moştenitorilor legali ai
asiguratului.
Asigurarea se încheie, în principiu, pe o perioadă de un an, cu posibilitate de reînnoire.

113
9.3.5. ASIGURAREA TIP „ELEV”

Asigurarea este destinată elevilor care frecventează cursurile de zi ale unei şcoli sau liceu, cât şi studenţilor
care frecventează cursurile de zi ale unei instituţii de învăţământ superior. Este o asigurare complexă şi cuprinde
trei asigurări într-una singură şi anume:
- asigurarea de accidente a elevului în timpul orelor de studiu la şcoală;
- asigurarea bunurilor pe care elevul le ia cu el la şcoală;
- asigurarea de răspundere civilă legală- prejudicii produse din culpă de elev terţilor.
Asiguratul este elevul/studentul sau instituţia de învăţământ, ce semnează, în nume propriu, contractul de
asigurare şi se angajează în faţă asigurătorului să plătească primele de asigurare.
Beneficiarul asigurării este persoana fizică sau juridică, căreia în virtutea contractului de asigurare,
asigurătorul urmează să plătească despăgubirea, la realizarea evenimentului prevăzut în contract. Beneficiarul
poate fi asiguratul sau persoana desemnata de acesta să încaseze despăgubirea sau moştenitorilor legali ai
acestuia.
Sunt cuprinse în asigurare următoarele riscuri:
- explozia, prăbuşirea de teren, lovirea, înţeparea, tăierea, căderea, alunecarea, atacul din partea altei
persoane sau animal, trăsnetul, acţiunea curentului electric, etc.;
- infecţia, în cazul în care substanţa infecţioasă a ajuns în corp datorită unui accident.
Suma asigurată se stabileşte de către asigurat, separat pentru:
- deces;
- invaliditate permanentă;
- spitalizare şi convalescenţă.
Prima de asigurare se determină prin aplicarea cotei de primă asupra sumei asigurate. Prima de asigurare
se poate plăti fie integral şi anticipat, fie în rate subanuale.
Referitor la despăgubiri, problema este identică cu cea întâlnită la asigurarea de accidente standard, adică
plata sumelor asigurate se face în funcţie de riscul asigurat şi dacă acesta s-a produs.
Asigurarea se încheie pe o perioadă de un an.
Asigurarea de accidente pentru elevi şi studenţi este valabilă până la terminarea cursurilor
liceale/profesionale şi până la împlinirea vârstei de 19 ani. Aici ia sfârşit aplicarea tarifului pentru elevi şi
urmează a se plăti primele de asigurare care rezultă din tarifele practicate la acea dată de societatea de asigurări
pentru studenţi.

9.3.6. ASIGURAREA CĂLĂTORILOR PENTRU CAZURILE DE ACCIDENTE AVIATICE

Se asigură călătorii pentru cazurile de accidente în transporturile aeriene, efectuate de către companiile
aeriene autorizate, cât şi pentru pierderea, avarierea sau deteriorarea bagajelor pasagerilor aeronavei.
Asiguratul este persoana fizică ce semnează, în nume propriu, contractul de asigurare şi se angajează
în faţa asigurătorului să plătească primele de asigurare.
Beneficiarul asigurării este persoana fizică, căreia asigurătorul, în virtutea contractului, urmează să
plătească despăgubirea, la realizarea evenimentului prevăzut în contract. În cazul decesului asiguratului,
despăgubirea se plăteşte persoanei desemnate de acesta sau moştenitorilor legali.
Riscurile asigurate se referă la:
- deces;
- invaliditate permanentă;
- pagube materiale suferite de asigurat, prin pierderea, avarierea sau deteriorarea bagajelor pasagerilor.
Suma asigurată se stabileşte pentru fiecare pasager în parte şi se compune din:
- o sumă asigurată pentru cazurile de invaliditate permanentă;
- o sumă asigurată pentru cazurile de deces;
-o sumă asigurată pentru cazurile în care bagajele pasagerilor s-au pierdut, avariat, deteriorat, etc.
Prima de asigurare se stabileşte prin aplicarea unei cote la suma asigurată, în funcţie de ruta
aeronavei, de cantitatea bagajelor, etc. Aceasta se plăteşte integral şi anticipat.

9.3.7. ASIGURAREA FAMILIALĂ DE ACCIDENTE AUTO

Asigurarea oferă protecţie tuturor membrilor familiei care locuiesc şi gospodăresc împreună împotriva
cazurilor de accidente auto.
Asiguratul este persoana fizică ce semnează, în nume propriu, contractul de asigurare şi se angajează în
faţa asigurătorului să plătească primele de asigurare.
114
 Beneficiarul asigurării este persoana fizică, căreia asigurătorul, în virtutea contractului, urmează să
plătească despăgubirea, la realizarea evenimentului prevăzut în contract. În cazul decesului asiguratului,
despăgubirea se plăteşte persoanei desemnate de acesta sau moştenitorilor legali ai acestuia.
Riscurile acoperite prin asigurare sunt:
- deces, ca urmare a unui accident auto;
- invaliditate permanentă, ca urmare a unui accident auto;
- spitalizare şi convalescenţă, ca urmare a unui accident auto.
Sumele asigurate se plătesc pentru fiecare persoană în parte, în proporţii egale.
Prima de asigurare se determină ca o cotă aplicată la suma asigurată în funcţie de riscul asigurat.
Aceasta se poate plăti integral şi anticipat sau în rate subanuale.
Durata contractului pentru această asigurare este, de regulă, de un an, dar se poate încheia şi pentru o
perioadă mai mică, de minim 6 luni.

9.3.8 ASIGURAREA PENTRU CAZURILE DE INVALIDITATE TEMPORARA DIN BOALA –

AROMED

Se doreşte a fi o compensaţie financiară oferită asiguraţilor, concretizată prin acordarea de către

asigurător a unei indemnizaţii, în cazul pierderii sau reducerii temporare a capacităţii fizice sau intelectuale ca
urmare a unei boli ce necesită asistenţă medicală curativă prin spitalizare, în unităţi sanitare de pe teritoriul
României.
Vârsta asiguratului: între 16 şi 64 ani, fără a depăşi 65 ani la expirare.
Vârsta coasiguraţilor: fiul/fiica asiguratului în vârstă de peste 5 ani si/sau soţul/soţia ori părintele
acestuia în vârstă de până la 64 ani, fără a depăşi 65 ani la expirare.
Acoperiri: Invaliditatea temporară din boală pe durata spitalizării.
La cerere, suplimentar, asigurarea poate fi încheiată şi pentru acoperirea invalidităţii temporare din
boală pe durata asistenţei ambulatorii, în cazul în care aceasta este recomandată la externarea din spital.

9.3.9 ASIGURAREA PENTRU CĂLĂTORII ÎN STRĂINĂTATE

Se adresează cetăţenilor români care călătoresc în afara graniţelor României în scop turistic, pentru
participarea la competiţii sportive, pentru prestarea unei munci fizice sau ca oameni de afaceri şi acoperă
cheltuielile medicale (spitalizare, medicamente, asistenţă medicală) şi de repatriere a asiguratului în cazul în
care acesta, urmare a unui accident sau a unei îmbolnăviri, nu-şi mai poate continua sejurul în străinătate.
Asigurarea se încheie cu persoane care călătoresc în străinătate care au domiciliul stabil în România şi
vârsta minimă de 1 an. Prin asigurare sunt acoperite, 24 de ore din 24, oriunde în lume, cheltuielile medicale
ocazionate de tratarea îmbolnăvirii sau accidentării asiguraţilor, cele legate de repatrierea asiguraţilor aflaţi în
imposibilitatea continuării călătoriei datorită îmbolnăvirii sau accidentării, precum şi alte cheltuieli, mergând
până la cazul total nefericit de repatriere a corpului neînsufleţit al asiguratului în caz de deces, toate acestea în
funcţie de programul şi suma aleasă de fiecare asigurat.
Asigurarea se adresează:
- persoanelor care călătoresc individual;
- familiilor cu copii (pentru care sunt prevăzute reduceri de prime);
- grupurilor organizate, caz în care se acordă importante reduceri de prime;
- persoanelor care se deplasează pentru a munci în străinătate;
- persoanelor care călătoresc în străinătate în calitate de şoferi profesionişti;
- sportivilor, profesionişti sau amatori, care participă în străinătate la competiţii.

Autoevaluare:
1.Precizaţi care anume accidente nu intră sub incidenţa protecţiei prin asigurare.
2.Clasificaţi asigurările de accidente şi boală după două criterii cunoscute.
3. Enumeraţi câteva variante în care se încheie asigurările de accidente

115
Capitolul 10
ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

INTRODUCERE
Asigurările de răspundere civilă sunt generate de efecte ale normelor de drept civil. În acest context
persoanele fizice şi juridice, care prin activitatea lor specifică de producţie, livrări de bunuri, prin folosirea
mijloacelor de producţie, a mijloacelor de transport etc., au produs prejudicii terţelor persoane, sunt obligate
la plata despăgubirilor cuvenite. Cum asemenea prejudicii sunt frecvente iar acoperirea lor este uneori
dificilă, s-a impus soluţia acoperirii lor prin asigurare, deci prin intermediul asigurărilor de răspundere civilă.

PREZENTAREA TEMEI

10.1 CONŢINUTUL, TRĂSĂTURILE ŞI ROLUL ASIGURĂRII DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect acoperirea prejudiciului produs de asigurat unor terţe
persoane, în condiţiile în care asiguratul este răspunzător din punct de vedere legal.
Răspunderea civilă legală reprezintă temeiul în baza căruia o persoană poate acţiona în instanţă o altă
persoană sau organizaţie, care se presupune a fi vinovată de producerea unor pagube, prin nerespectarea
legislaţiei în vigoare.
Răspunderea civilă presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
 săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
 dovada existenţei unui prejudiciu;
 existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi prejudiciul adus terţei persoane
şi constatarea culpei asiguratului care a săvârşit fapta ilicită;
 culpa asiguratului poate fi constatată.
În sens tradiţional răspunderea civilă se poate delimita în :
a. răspundere contractuală, în care caz obligaţia de a repara prejudiciul îşi are izvorul într-un contract;
b. răspundere delictuală, în care caz obligaţia de a repara prejudiciul îşi are izvorul într-o faptă ilicită
Distincţia cu privire la răspunderea civilă nu reflectă o dualitate a răspunderii civile, ci doar unele
diferenţieri de ordin juridic. În fapt, răspunderea este unitară, întrucât sunt întrunite aceleaşi elemente structurale
şi anume:
a) fapta prejudiciabilă sau faptul generator de pagubă;
b) prejudiciul produs, susceptibil de reparare;
c) raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
d) culpa debitorului.
Răspunderea contractuală este specială, întinderea obligaţiei este stabilită în contractul încheiat între
părţi. Legea permite mărirea sau restrângerea cuantumului despăgubirilor prin prevederea unor sancţiuni cum
sunt clauzele penale, clauzele de limitare a răspunderii debitorului.
Răspunderea delictuală reprezintă regula în materie de răspundere civilă, ea este „generală şi de drept
comun” întrucât are în vedere repararea prejudiciului produs printr-o faptă ilicită, generat în afara unor legături
preexistente între victimă sau păgubit şi autor, prin nesocotirea obligaţiei generale de a nu păgubi pe altul.
În răspunderea delictuală se impune repararea atât a daunelor previzibile cât şi a celor imprevizibile în
momentul săvârşirii faptei ilicite. Dimpotrivă, în răspunderea contractuală debitorul, ca autor al pagubelor,
răspunde pentru daunele previzibile, în timp ce pentru cele imprevizibile răspunde doar în ipoteza în care a
acţionat cu intenţie.
Culpa stabilită operează în mod diferit în funcţie de caracterul răspunderii. Astfel, debitorul contractual
care nu execută obligaţia care îi revine ori o execută necorespunzător este prezumat în culpă. Această prezumţie
poate fi atacată doar atunci când se dovedeşte forţa majoră, caz fortuit, culpa creditorului sau fapta de
neînlăturat a unui terţ. În cazul răspunderii delictuale partea vătămată trebuie să dovedească, de regulă, culpa
făptuitorului.

116
 Analizate din punct de vedere al asigurării, aceste elemente structurale ale răspunderii, permit a constata
că faptele generatoare de răspundere sunt faptele care stau la originea pagubei şi de natură a angaja
responsabilitatea asiguratului şi acordarea garanţiei de către asigurător.

Asigurările de răspundere civilă se particularizează faţă de celelalte ramuri de asigurare prin câteva
trăsături:
În primul rând, obiectul asigurării de răspundere civilă îl constituie răspunderea faţă de terţi pentru
pagubele, prejudiciile sau vătămările produse acestora, prin fapta asiguratului ori prin „fapta” lucrului
aparţinând acestuia. În mod evident, răspunderea comportă o evaluare valorică în funcţie de prejudiciul creat.
În al doilea rând, dacă în asigurările de persoane şi bunuri, culpa asiguratului în producerea riscului
asigurat conduce la decăderea acestuia din dreptul de a fi despăgubit, în asigurarea de răspundere civilă,
dimpotrivă culpa asiguratului în producerea pagubei, este o condiţie de bază pentru despăgubirea terţilor
păgubiţi.
În al treilea rând, spre deosebire de asigurările de persoane, în asigurările de răspundere civilă,
beneficiarul este necunoscut, de drept şi de fapt, în momentul asigurării. Aceasta înseamnă că, în calitate de
beneficiari ai asigurării pot apărea numai terţi (persoane fizice şi juridice). Terţii păgubiţi ori vătămaţi
beneficiază de efectele asigurării, încasând de regulă, de la societatea de asigurări despăgubirea sau suma
asigurată.
În al patrulea rând, spre deosebire de asigurările de persoane şi de bunuri, unde suma asigurată,
respectiv despăgubirea se poate plăti o singură dată sau în mai multe etape, fapt care conduce la diminuarea
sumei asigurate în limitele căreia se înscrie angajamentul societăţii, în continuare, în asigurările de răspundere
civilă situaţia se rezolvă altfel, respectiv suma asigurată rămâne la acelaşi nivel fără a se modifica pe toată
durata asigurării. Prin urmare despăgubirea poate atinge nivelul maxim al sumei asigurate, la fiecare caz,
indiferent de numărul acestora.
În al cincilea rând, pentru asigurările de răspundere civilă, specific este faptul că suma asigurată pe care
societatea de asigurări o plăteşte terţilor vătămaţi nu are o limită dinainte stabilită. Este cazul vătămării
corporale sau decesului unor persoane ca urmare a unor accidente generatoare de răspundere civilă.
Rolul asigurărilor de răspundere civilă se amplifică în raport cu procesul de dezvoltare economică şi de
urbanizare. Tocmai de aceea în multe ţări s-a trecut la asigurarea prin efectul legii de răspundere civilă

Riscurile asigurate
Prin încheierea contractului de asigurare se acoperă despăgubirile pentru sumele pe care asiguratul este
obligat să le plătească cu titlu de desdăunare pentru prejudiciul de care răspunde în faţa legii şi pentru
cheltuielile de judecată la care este obligat în procesul civil.
În cazul în care prejudiciul este provocat cu intenţie sau din neglijenţă, societatea de asigurare nu va
acorda despăgubiri.
De asemenea, există şi alte riscuri, care, în principiu, nu sunt acoperite prin poliţele de asigurare de
răspundere civilă.

Suma asigurată
Aceasta se stabileşte la valoarea stabilită de asigurat şi agreată de societatea de asigurare, separat pentru
deces, vătămări corporale sau pagube de bunuri.
În cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se determină în funcţie de cifra de afaceri anuală
estimată la încheierea contractului.
În cazul persoanelor fizice se poate aplica una din următoarele metode:
 metoda evaluării averii personale prezente şi viitoare,
 metoda evaluării averii personale prezente,
 metoda determinării sentinţei judecătoreşti maxime pentru vătămare corporală sau deces.
O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei sume asigurate pe perioadă
şi a unei sume asigurate pe eveniment.
Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a asiguratului, care antrenează răspunderea civilă a
acestuia şi care este acoperită prin poliţa de asigurare.
Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat, societatea de asigurări nu va plăti despăgubiri
mai mari decât valoarea sumei asigurate pe eveniment. De asemenea, indiferent de numărul evenimentelor
produse în perioada asigurată, asigurătorul nu va acorda despăgubiri mai mari decât suma asigurată pe perioadă.
Ca o caracteristică generală a acestor tipuri de asigurări în ceea ce priveşte suma asigurată, este
aceea că există două categorii de limite:
 o limită de sumă pe perioada asigurată şi
 o limită de sumă pe fiecare eveniment produs în perioada de valabilitate a contractului.
117
 Despăgubirile acordate de fiecare dosar de daună nu vor putea depăşi suma maximă asigurată pe
eveniment.
Limitele răspunderii asigurătorului sunt :
- limita de răspundere pentru fiecare eveniment, prevăzută în poliţa de asigurare, este maximul pe care-l
va plăti societatea de asigurare, cumulat pentru totalitatea despăgubirilor pentru toate prejudiciile rezultate dintr-
un eveniment şi a cheltuielilor de judecată în legătură cu acestea ;
- limita de răspundere globală, prevăzută în poliţa de asigurare, este maximul pe care-l va plăti
societatea de asigurare, cumulat, pentru totalitatea despăgubirilor pentru toate prejudiciile rezultate din toate
evenimentele întâmplate în perioada asigurată, precum şi toate cheltuielile de judecată în legătură cu acestea.

Despăgubirile care se plătesc sunt:

În cazul vătămărilor corporale:
- pentru deces, integral suma asigurată menţionată în poliţa de asigurare;
- pentru invalidităţi, suma rezultată din aplicarea gradului de invaliditate permanentă (stabilit pe baza
de expertiză medicală) asupra sumei asigurate menţionate în poliţa de asigurare.
În cazul pagubelor produse la bunuri:
- costul procurării, reparaţiei, refacerii ori restaurării bunurilor avariate sau costul procurării unui bun
asemănător (din punct de vedere tehnic şi al vechimii) celui avariat sau distrus, din care se scade,
după caz, franşiza şi/sau valoarea resturilor care se pot valorifica.

10.2 PRODUSELE DE ASIGURARE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ OFERITE PE PIAŢA

ROMÂNEASCĂ

1. Asigurarea de răspundere civilă a producătorului

Subiectul asigurat:
· orice persoană fizică sau juridică, care este autorizată să producă, să furnizeze sau să presteze un
produs.
Riscurile ce se asigură:
·pierderi băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de câte ori, în timpul perioadei de
valabilitate a poliţei şi în aria geografică menţionată în aceasta, a provocat un prejudiciu unui beneficiar al său şi
este obligat să îl repare.
Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat, potrivit legii, sa le plătească cu titlu de daune pentru vătămări
corporale şi/sau avarierea sau distrugerea de bunuri provocate accidental, în perioada de valabilitate a asigurării,
de un produs sau în legătură cu un produs realizat de către asigurat şi care face obiectul afacerii acestuia;
· cheltuielile de judecata făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale, în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirii, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecată făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare.

2. Asigurarea de răspundere civilă a prestatorului de servicii:

Subiectul asigurat:
· persoana fizică sau juridică autorizată şi specializată în prestarea de servicii şi executarea de lucrări la
bunurile depuse de clienţi la sediul executantului, pentru operaţiuni de reparare, prelucrare, curăţire, vopsire,
expediere, etc.;
· persoana fizică sau juridică autorizată şi specializată în prestarea de servicii şi executarea de lucrări la
domiciliul / sediul clienţilor, la chemarea (comanda) acestora, pentru operaţiuni de reparare, instalare, montare,
întreţinere, amenajare, remediere, recondiţionare, curăţire, igienizare, salubrizare etc. la clădiri, construcţii,
instalaţii şi la alte bunuri fixe sau nedetaşabile / netransportabile.

Riscurile ce se asigură:
· pierderi băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de câte ori, în timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu unui client al său - ca urmare a unor acte sau fapte săvârşite din culpa sa prin
care devine răspunzător în baza dispoziţiilor legale în vigoare şi a regulamentului de organizare şi funcţionare -
şi este obligat să îl repare.

118
 Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de daune pentru prejudicii, provocate din
culpa sa clienţilor care apelează la serviciile sale, datorate vătămărilor corporale şi/sau pierderii, avarierii sau
distrugerii bunurilor aparţinând beneficiarilor săi, ca efect al unor fapte prin care încalcă obligaţiile asumate faţă
de aceştia ca:
· greşeli în executarea prestărilor de servicii (calitatea necorespunzătoare a lucrărilor);
· încălcarea accidentală a obligaţiei de a proteja bunurile predate de clienţi sau aflate în raza sa
de acţiune pe perioada executării operaţiunilor specifice.
· cheltuielile de judecata făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească
la plata acestora;
· cheltuielile de judecată făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare.

3. Asigurarea de răspundere civilă a proprietarului de spaţii comerciale faţă de chiriaşii săi

Subiectul asigurat:
· orice persoană fizică sau juridică, care deţine în proprietate un imobil a cărui folosinţă temporară,
totală sau parţială, o transmite unor alte persoane în schimbul unei chirii şi cu destinaţia de spaţiu comercial
(magazin, depozit, stand expoziţional, sediu, birou etc.).

Riscurile ce se asigură:
· pierderile băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de câte ori, în timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu chiriaşului său, ca urmare a unor acte sau fapte săvârşite din culpa sa prin
care devine răspunzător în baza contractului de închiriere.

Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de daune materiale pentru prejudicii,
provocate din culpa sa chiriaşilor, prin vătămări corporale şi pagube la bunurile aparţinând acestora (avarieri,
distrugeri, deteriorări), ca efect al unor acte sau fapte prin care încalcă totodată obligaţiile contractuale;
· cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecată făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare.

4. Asigurarea de răspundere civilă a societăţii specializate de pază şi securitate

Subiectul asigurat:
· orice societate comercială autorizată să desfăşoare activităţi de protecţie a bunurilor şi persoanelor;
servicii de paza şi supraveghere a imobilelor si avutului; instalarea, montarea şi întreţinerea sistemelor de
securitate (semnalizare şi alarmare) pentru incendiu sau efracţie; monitorizare prin dispecerat propriu,
intervenţii la obiectivele în alarmă şi apelarea organelor de poliţie şi a echipei de intervenţie a pompierilor.

Riscurile ce se asigură:
· pierderile băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de câte ori, în timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu unui client al său - ca urmare a unor acte sau fapte săvârşite din culpa sa prin
care devine răspunzător în baza normelor legale, a statutului şi regulamentului de organizare şi funcţionare şi a
codului de etică şi conduită - şi este obligat să îl repare.

Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de daune materiale pentru prejudicii,
provocate clienţilor săi, datorate vătămărilor corporale, pierderii, distrugerii, deteriorării bunurilor şi/sau
obiectivelor lăsate de aceştia în paza asiguratului, cauzate de:
· nefuncţionarea sistemelor de semnalizare şi alarmare montate de asigurat;
· avarierea, distrugerea sau deteriorarea bunurilor aparţinând clienţilor, vătămările corporale produse
unor terţe persoane de către asigurat, în timpul atacului infractorilor, în vederea împiedicării pătrunderii acestora
în incinta obiectivului.

119
 · cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirii, daca asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecată făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare.

5. Asigurarea de răspundere civilă a unităţii turistice şi hoteliere

Subiectul asigurat:
· societăţile comerciale, indiferent de forma de proprietate, care sunt organizate într-una din structurile
de primire turistice (ex.: hoteluri, moteluri, campinguri, sate de vacanţă, cabane, pensiuni, ferme agroturistice) şi
care deţin licenţe şi brevete turistice pentru desfăşurarea activităţilor specifice de cazare şi alimentaţie pentru
turism, tratament, agrement.

Riscurile ce se asigură:
· pierderi băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de câte ori, în timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu unui client al său - ca urmare a unor acte sau fapte săvârşite din culpa sa,
prin care devine răspunzător în baza dispoziţiilor legale în vigoare referitoare la activitatea turistică - şi este
obligat să îl repare.

Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlul daune pentru prejudicii provocate din
culpa sa clienţilor (persoane fizice sau juridice) care apelează la serviciile sale, datorate vătămărilor corporale
şi/sau pagubelor la bunuri (avariere, distrugere, pierdere), ca:
· pagube produse bunurilor ce aparţin clienţilor, lăsate de aceştia în spaţiile de cazare repartizate şi/sau
în alte spaţii deţinute de asigurat şi special amenajate (ex. recepţia hotelului, vestiar, garderobă, casete de valori,
spălătorii);
· prejudicii cauzate de alimentele folosite şi de produsele preparate de asigurat şi consumate de clienţi;
· prejudicii cauzate clienţilor de condiţiile improprii de curăţenie şi siguranţă ale spaţiilor de cazare,
tratament, agrement, ale mobilierului, şi amenajărilor interioare, instalaţiilor sanitare şi electrice, lenjeriei,
veselei etc.
· cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecata făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare;
· în cazul apariţiei unor prejudicii produse clienţilor din culpa asiguratului, ca urmare a pierderii,
distrugerii sau deteriorării documentelor originale, lăsate de aceştia în grija asiguratului, în vederea completării,
înregistrării şi luării în evidenţă a clienţilor la recepţia hotelului, motelului etc. (de ex. buletine de identitate,
paşapoarte, certificate de naştere, deconturi de cazare, etc.):
· sumele cheltuite de asigurat în vederea reconstituirii, refacerii, înlocuirii documentelor, de mai sus, cu
condiţia obţinerii consimţământului scris prealabil al asigurătorului cu privire la cuantumul acestora.

6. Asigurarea de răspundere civilă a societăţii/unităţii de alimentaţie publică

Subiectul asigurat:
· societatea comercială/unitatea economică, indiferent de forma de proprietate şi categorie (nr. stele),
autorizată să desfăşoare activitate în domeniul alimentaţiei publice (de ex. restaurante, baruri, snack-uri,
cofetării, patiserii, pizzerii, rotiserii, fast food etc.).
Riscurile ce se asigură:
· pierderile băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de câte ori, în timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu unui client al său - ca urmare a unor acte sau fapte săvârşite din culpa sa,
prin care devine răspunzător în baza dispoziţiilor legale în vigoare referitoare la alimentaţia publică - şi este
obligat să îl repare.
Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de daune pentru prejudicii provocate din
culpa sa clienţilor (persoane fizice sau juridice) care apelează la serviciile sale, datorate vătămărilor corporale
şi/sau pagubelor la bunuri (avariere, distrugere, pierdere), ca:
· prejudicii cauzate de alimentele folosite şi de produsele preparate de asigurat şi consumate de clienţi;

120
 · prejudicii cauzate clienţilor de condiţiile improprii de igienă, curăţenie şi siguranţă ale spatiilor de
preparare (bucătării), de servire (săli de mese), ale blocului sanitar, ale mobilierului, ale amenajării interioare, a
veselei etc.;
· prejudicii produse ca urmare a deteriorării, distrugerii sau pierderii obiectelor de îmbrăcăminte şi
bagajelor aparţinând clienţilor şi lăsate de aceştia sub paza asiguratului, în spaţiile deţinute de acesta şi special
amenajate (de ex. garderobe, separeuri, holuri, vestiare).
· cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecată făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare.

7. Asigurarea de răspundere civilă a unităţii de service auto

Subiectul asigurat:
· societatea comercială/unitatea economică, indiferent de forma de proprietate şi organizare, autorizată
să desfăşoare activităţi în domeniul prestărilor de servicii (reparaţii şi remedieri, testare, revizii şi verificare,
vulcanizare, spălare, vopsire etc.), pentru autovehicule (automobile, autocamioane, autoutilitare, autobuze,
motociclete, motorete etc).

Riscurile ce se asigură:
· pierderile băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de câte ori, în timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu unui client al său - ca urmare a unor acte sau fapte săvârşite din culpa sa,
prin care devine răspunzător în baza dispoziţiilor legale în vigoare referitoare la domeniul specific,
regulamentului interior de organizare şi funcţionare, normelor tehnice, standardelor şi prescripţiilor tehnice ale
producătorului - şi este obligat să îl repare.

Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de daune pentru prejudicii provocate din
culpa sa clienţilor care apelează la serviciile sale, datorate vătămărilor corporale şi/sau pierderii, avarierii sau
distrugerii autovehiculelor şi/sau accesoriilor acestora, aparţinând clienţilor şi predate asiguratului în vederea
executării prestărilor convenite;
· cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecată făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare.

8. Asigurarea de răspundere civilă a salonului de igienă şi frumuseţe

Subiectul asigurat:
· orice societate comercială autorizată să desfăşoare activităţi de prestări servicii în domeniile: frizerie,
coafură, cosmetică, manichiură, pedichiură, saună, masaj, vibromasaj, desfăşurate în cabinete, saloane, cluburi
şi case de sănătate, igienă şi frumuseţe.

Riscurile ce se asigură:
· pierderile băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de câte ori, în perioada de valabilitate a
poliţei a provocat un prejudiciu unui client al său - ca urmare a unor acte sau fapte săvârşite din culpa sa prin
care devine răspunzător în baza prevederilor din normele legale, statutul şi autorizaţia de funcţionare,
regulamentul intern şi regulile de conduită şi etică profesională - şi este obligat să îl repare.

Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească, cu titlu de daune pentru prejudicii provocate
clienţilor care apelează la serviciile sale, datorate vătămărilor corporale şi/sau avarierii, distrugerii şi pierderii
bunurilor ce aparţin clienţilor, provocate de asigurat în exercitarea activităţii specifice, ca:
· vătămări corporale produse clienţilor ca urmare a materialelor şi tehnicilor folosite de asigurat;
· prejudicii cauzate clienţilor de condiţiile improprii de curăţenie şi siguranţă ale spaţiului unde se
prestează serviciile, de starea mobilierului interior, ale aparaturii şi instrumentelor folosite;

121
 · prejudicii produse ca urmare a avarierii, distrugerii, pierderii unor bunuri aparţinând clienţilor, lăsate
de aceştia în spaţiile deţinute de asigurat şi special amenajate (de ex. haine, încălţăminte, echipament, bagaje
depuse la vestiar, garderobă).
· cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecată făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare.

9. Asigurarea de răspundere civilă a chiriaşului faţă de proprietar

Subiectul asigurat:
· persoana fizică sau juridică ce deţine dreptul de folosinţă temporara a unui spaţiu, aparţinând unei alte
persoane (proprietar), în schimbul unui preţ (chirie), determinat în baza contractului, pe care îl plăteşte acestuia.

Riscurile ce se asigură:
· pierderile băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de cate ori, în timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu proprietarului (locatorului) sau - ca urmare unor acte sau fapte săvârşite din
culpa sa, prin care devine răspunzător faţă de proprietar în baza prevederilor din contractul de închiriere sau
lege, referitoare la folosinţa spaţiului conform destinaţiei, condiţiile de întreţinere, păstrare şi predare a spaţiului
la încetarea locaţiunii - şi este obligat să îl repare.

Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de daune pentru prejudicii provocate din
culpa sa proprietarului, prin vătămări corporale şi pagube la bunurile aparţinând acestuia (avariere, distrugere,
deteriorare), ca efect al unor fapte prin care încalcă obligaţiile asumate prin contract;
· cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, daca asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecată făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare.

10. Asigurarea de răspundere civilă a societăţii de transport călători şi/sau turişti

Subiectul asigurat:
· agentul economic care, indiferent de forma de proprietate şi organizare este autorizat să efectueze
transport de călători: urban de suprafaţa sau subteran; transport interurban terestru (rutier şi pe cale ferată) şi
fluvial; transport internaţional rutier, pe cale ferată şi fluvial (RAT orăşeneşti, R.A. METROREX, SNCFR,
NAVROM).

Riscurile ce se asigură:
· pierderile băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de câte ori, în timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu unui client al său (călător / turist) - ca urmare a unor acte sau fapte săvârşite
din culpa sa (neglijenţă, imprudenţă) prin care devine răspunzător în baza normelor legale, a statutului şi
regulamentului de funcţionare - şi este obligat să îl repare.

Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de daune pentru prejudicii provocate
persoanelor pe care le transportă, datorate vătămărilor corporale şi/sau pierderii, distrugerii, deteriorării
bunurilor (îmbrăcăminte, bagaje) aparţinând acestora, ca urmare a accidentelor produse în timpul în care
asiguratul are răspundere faţă de călători:
· pentru transporturi urbane - din momentul urcării în mijlocul de transport până la terminarea călătoriei
în momentul coborârii din mijlocul de transport, precum şi în timpul cât călătorii se află în incinta staţiei, înainte
de plecare şi după sosirea la destinaţie;
· pentru transporturi combinate - din momentul urcării persoanelor în mijlocul de transport, continuă pe
toată durata transportului, în timpul staţionării, opririlor şi transbordărilor şi încetează la terminarea călătoriei în
momentul coborârii din mijlocul de transport precum şi pe porţiunile cuprinse între drumul pe care se efectuează
transportul şi locul de îmbarcare sau debarcare a călătorilor.

122
 · cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, daca asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecata făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare.

11. Asigurarea de răspundere civilă a societăţii specializate în transportul de bani/valorii

Subiectul asigurat:
· societatea comercială care este autorizată şi specializată să desfăşoare activităţi de protecţie, pază şi
supraveghere bani şi valori în timpul operaţiunilor de predare-primire, încărcăre-descărcare, verificare, control
şi transport, şi care îndeplineşte următoarele condiţii:
· efectuează transportul numai cu vehicule destinate şi omologate pentru aceasta;
· echipa de deservire a transportului să fie compusă din personal angajat cu
contract de muncă permanent şi fără cazier;
· echipa de deservire să aibă în componenţă: şofer, însoţitor înarmat şi poliţist.

Riscurile ce se asigură:
· pierderile băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de câte ori, în timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu unui client al său - prin pierderea banilor/valorilor transportate, ca urmare a
furtului prin acte de tâlhărie sau atac armat - şi este obligat să îl repare.

Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de daune materiale pentru prejudicii,
provocate clienţilor din culpa sa, datorate vătămărilor corporale, pierderii, distrugerii, deteriorării valorilor (în
timpul atacului sau jafului) lăsate de aceştia în paza asiguratului pentru a fi transportate la locurile de livrare
dinainte convenite;
· cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităîilor legale in vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirii, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecata făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunarea acestora.

12. Asigurarea de răspundere civilă a agentului economic faţă de proprii angajaţi

Subiectul asigurat:
· orice persoană fizică şi juridică, care angajează salariaţi prin încheierea contractelor individuale de
muncă, a convenţiilor civile, a contractelor de şcolarizare şi a convenţiilor de efectuare a practicii profesionale.

Riscurile ce se asigură:
· prejudiciile cauzate în perioada de valabilitate a poliţei, prin vătămări corporale accidentale şi pagube
la bunuri apărute în timpul desfăşurări activităţii în decursul programului de lucru în serviciul asiguratului - ca
urmare a unor acte sau fapte săvârşite din culpa sa, prin care devine răspunzător în baza contractului de muncă.

Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de daune pentru prejudicii cauzate din culpa sa
angajaţilor prin vătămări corporale şi/sau pagube la bunuri;
· cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecată făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare;
· în cazul existenţei unor prejudicii produse din culpa asiguratului ca urmare a pierderii, distrugerii sau
deteriorării documentelor originale depuse la sediul asiguratului (cărţi de muncă, diplome, certificate medicale,
învoiri, buletine de identitate, certificate de naştere, contracte, adeverinţe, depuse la compartimentele financiar-
contabil, personal-salarizare, juridic pentru evidenţa, calculul drepturilor băneşti, reţineri din venituri) sau lăsate
în spatiile deţinute de asigurat şi special amenajate (vestiare, garderobe): sumele cheltuite de asigurat pentru
reconstituirea, refacerea sau înlocuirea documentelor de mai sus, cu condiţia obţinerii consimţământului scris
prealabil al societăţii cu privire la cuantumul acestora.

123
 13. Asigurarea de răspundere civilă profesională a medicilor

Subiectul asigurat:
· medici cu autorizaţie de liberă practică medicală, conform art. 8 din Legea 74/95, privind exercitarea
profesiunii de medic;
· asistente, surori, şi orice personal medical autorizat;
· unităţi medicale (spitale, creşe, maternităţi etc.) în numele şi pentru fiecare angajat, pe bază de tabel
anexat la poliţa de asigurare.

Riscurile ce se asigură:
· pierderile băneşti pe care asiguratul ar trebui să le suporte ori de câte ori, a provocat un prejudiciu
unui pacient al său - ca urmare a unor acte sau fapte săvârşite din culpa sa, prin care devine răspunzător în baza
legii speciale, a normelor şi statutului profesiei, a regulilor de conduită, etică şi deontologie profesională - şi este
obligat să îl repare.

Despăgubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de daune pentru prejudicii provocate, în
timpul exercitării profesiei, pacienţilor săi prin vătămări corporale şi/sau pagube materiale;
· cheltuielile de judecată făcute de reclamant pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora;
· cheltuielile de judecată făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare (inclusiv
în cazul în care acţiunea penală pusă în mişcare nu mai este judecată iar acţiunea civilă rămâne în competenţa
instanţelor penale).

14. Asigurarea de răspundere civilă profesională a farmaciştilor

Subiectul asigurat:
· medici farmacisti si asistenti farmacisti cu autorizatie de libera practica, conform Ordonantei 2234/94,
indiferent de calitatea pe care o au: farmacist diriginte, farmacist sef de depozit, farmacist sef laborator,
conducator de unitate;
· unitatile farmaceutice de distributie (depozit) si eliberare (farmacii, drogherii); unitati producatoare
de: medicamente, produse fitofarmaceutice, parafarmaceutice, stomatologice, radiofarmaceutice, dietetice,
cosmetice; laboratoare de sinteza, testare, omologare a produselor farmaceutice si igenico-cosmetice, in numele
si pentru fiecare farmacist pe baza de tabel anexat la polita;
· uniuni si asociatii profesionale in numele si pentru fiecare membru, pe baza de tabel anexat la polita
de asigurare.

Riscurile ce se asigură:
· pierderile banesti pe care asiguratul ar trebui sa le suporte ori de cate ori, a provocat un prejudiciu
unui pacient al sau - ca urmare a unor acte sau fapte savarsite din culpa sa, prin care devine raspunzator in baza
legii speciale, a regulamentului de organizare si functionare, a codurilor de etica si deontologie profesionala - si
este obligat sa il repare.

Despagubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de daune pentru prejudicii provocate, in
timpul exercitarii profesiei, pacientilor sai prin vatamari corporale si/sau pagube materiale;
· cheltuielile de judecata facute de reclamant pentru indeplinirea formalitatilor legale in vederea
obligarii asiguratului la plata despagubirilor, daca Asiguratul a fost obligat prin hotarare judecatoreasca la plata
acestora;
· cheltuielile de judecata facute de asigurat in procesul civil, daca a fost obligat la desdaunare (inclusiv
in cazul in care actiunea penala pusa in miscare nu mai este judecata, iar actiunea civila ramane in competenta
instantelor penale).
15. Asigurarea de răspundere civilă profesională a avocaţilor

Subiectul asigurat:
· persoana care practica liber si independent profesia de avocat, in conformitate cu prevederile Legii
51/1995 cu privire la organizarea si exercitarea profesiei de avocat, intr-una din formele urmatoare :
124
 · cabinetele individuale de avocatura: fie in numele si pentru fiecare avocat definitiv titular, avocat
colaborator, avocat salarizat in interiorul profesiei, fie pe numele cabinetului, pe baza de tabel anexat la polita
de asigurare;
· societatile civile profesionale: fie in numele si pentru fiecare avocat definitiv asociat, avocat
colaborator, respectiv avocat salarizat in interiorul profesiei, fie in numele societatii, pe baza de tabel anexat la
polita;
· cabinetele grupate: fie in numele si pentru fiecare grupare, pe baza de tabel anexat la polita, fie in
numele fiecarui avocat titular al cabinetului individual intrat in grupare;
· cabinetele associate: fie in numele si pentru fiecare asociere, pe baza de tabel anexat la polita, fie in
numele fiecarui avocat titular al cabinetului individual intrat in asociere;
·barourile de avocati (constituit din toti avocatii din Bucuresti, respectiv dintr-un judet) cu sediile in
Bucuresti si in orasele de resedinta ale tuturor judetelor (in numele si pentru fiecare dintre membrii sai inscrisi
in tabelul anexat politei);
· Uniunea avocatilor din Romania (formata din toti avocatii inscrisi in barouri) cu sediul in municipiul
Bucuresti (in numele si pentru fiecare dintre membrii sai inscrisi in tabelul anexat politei).
· persoana care practica profesia de avocat in cadrul birourilor de avocati prevazute de Decretul-lege nr.
90/1990.

Riscurile ce se asigură:
· pierderile banesti pe care asiguratul trebuie sa le suporte ori de cate ori - in perioada de valabilitatea a
politei - a provocat un prejudiciu unui client al sau, persoana fizica sau juridica - ca urmare a unor acte sau fapte
savarsite din culpa sa, prin care devine raspunzator in baza in contractului de asistenta juridica incheiat cu
clientul sau, a legii si statutului profesiei, a conventiilor internationale si a regulilor eticii profesionale - si, fiind
angajata raspunderea sa civila, este obligat sa il repare.

Despagubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de daune pentru prejudicii provocate, in
timpul exercitarii profesiei, pacientilor sai prin vatamari corporale si/sau pagube materiale;
· cheltuielile de judecata facute de reclamant pentru indeplinirea formalitatilor legale in vederea
obligarii asiguratului la plata despagubirilor, daca asiguratul a fost obligat prin hotarare judecatoreasca la plata
acestora;
· cheltuielile de judecata facute de asigurat in procesul civil, daca a fost obligat la desdaunare (inclusiv
in cazul in care actiunea penala pusa in miscare nu mai este judecata, iar actiunea civila ramane in competenta
instantelor penale).

16. Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarilor

Subiectul asigurat:
· persoanele fizice care au calitatea de notari publici autorizati conform Legii nr. 36/95 referitoare la
notarii publici si activitatea notariala;
· persoanele juridice - Birourile Notarilor Publici in numele si pentru fiecare notar public pe baza de
tabel anexat la polita;
· uniunile si asociatiile profesionale - Camerele Notarilor Publici, Uniunea Nationala a Notarilor Publici
in numele si pentru fiecare membru pe baza de tabel anexat la polita.

Riscurile ce se asigură:
· pierderile banesti pe care Asiguratul ar trebui sa le suporte ori de cate ori, in timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu unui client al sau - ca urmare a unor acte sau fapte savarsite din culpa sa,
prin care devine raspunzator in baza Legii notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/95, normelor si
statutuli profesiei, regulilor de conduita, etica si deontologie profesionala - si este obligat sa il repare.

Despagubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de daune pentru prejudicii provocate prin
neindeplinirea obligatiilor asumate, prin acceptarea cererii clientului, ce se refera la atributiile specifice
domeniului de activitate: autentificari si certificari de acte, legalizari de copii dupa inscrisuri, efectuarea si
legalizarea traducerilor, eliberari de duplicate ale inscrisurilor notariale, reconstituiri de acte originale, primirea
in depozit a inscrisurilor si documentelor;

125
 · cheltuielile de judecata facute de client pentru indeplinirea formalitatilor legale in vederea obligarii
asiguratului la plata despagubirilor, daca asiguratul a fost obligat prin hotarare judecatoreasca la plata acestora;
· cheltuielile de judecata facute de asigurat in procesul civil, daca a fost obligat la desdaunare;
· in cazul existentei unor prejudicii produse clientilor ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorarii
documentelor originale, date de acestia in depozit asiguratului in vederea intocmirii actelor (de ex. inscrisuri
autentice si/sau sub semnatura privata, inscrisuri eliberate de autoritati publice, certificate): sumele cheltuite de
asigurat pentru reconstituirea, refacerea, inlocuirea documentelor de mai sus cu conditia obtinerii
consimtamantului scris al societatii cu privire la cuantumul acestora.

17. Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi

Subiectul asigurat:
· persoanele fizice care au calitatea de: expert contabil, contabil autorizat, evaluator, expert tehnic,
autorizate conform reglementarilor legale in vigoare si normelor ANEVAR de definire a profesiei, indiferent de
statutul acestora (independent, functionar public) sau pozitia fata de client (evaluator consultant, arbitru, expert
neutru);
· societatile comerciale autorizate sa desfasoare activitati de expertiza contabila si tehnica, consultanta,
audit si evaluare, in numele societatii si pentru fiecare persoana incadrata in una din profesiile enumerate mai
sus, pe baza de tabel anexat la polita de asigurare;
· asociatiile si uniunile profesionale, in numele membrilor deplini, pe baza de tabel anexat la polita (de
ex. Asociatia Nationala a Evaluatorilor din Romania -ANEVAR-, Corpul Expertilor Contabili si a Contabililor
Autorizati din Romania - CECCAR-, Corpul Expertilor Tehnici - CET- etc.).

Riscurile ce se asigură:
· pierderile banesti pe care asiguratul trebuie sa le suporte ori de cate ori, in timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu unui client al sau, persoana fizica sau juridica - ca urmare a unor acte sau
fapte savirsite din culpa sa, prin care devine raspunzator in baza dispozitiilor prevazute in legea de organizare,
statutelor de organizare si functionare si codurile de etica si deontologie profesionala - si, fiind angajata
raspunderea civila profesionala a acestuia, este obligat sa il repare.

Despagubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de daune pentru prejudicii provocate prin
neindeplinirea obligatiilor asumate prin contractul de prestari servicii incheiat cu clientul sau, referitoare la
activitatile specifice: tinerea sau supravegherea contabilitatii si intocmirea sau certificarea bilantului contabil;
efectuarea de analize economico-financiare, audit financiar-contabil, lucrari de organizare administrativa si
informatica, expertiza contabila si tehnica, lucrari cu caracter fiscal; consultanta economico-financiara si/sau
contabila; cenzorat; diagnosticarea si evaluarea societatilor comerciale, a activelor si a altor bunuri; evaluari
administrative;
· cheltuieli de judecata facute de reclamant pentru indeplinirea formalitatilor legale in vederea obligarii
asiguratului la plata despagubirilor, daca a fost obligat prin hotarare judecatoreasca la plata acestora;
· cheltuielile de judecata facute de asigurat in procesul civil, daca a fost obligat la desdaunare;
· in cazul existentei unor prejudicii produse clientilor din culpa asiguratului ca urmare a pierderii,
distrugerii sau deteriorarii documentelor originale si/sau suporturilor magnetice predate de acestia Asiguratului
in vederea inregistrarii si prelucrarii datelor contabile, financiare (de ex. facturi, ordine de plata, extrase de cont,
state de salarii si colaborari, registre de casa, chitante, balante contabile, bilanturi, bugete de venituri si
cheltuieli, contracte, programe de productie, etc.): sumele cheltuite de asigurat in vederea reconstituirii, refacerii
sau inlocuirii documentelor, de mai sus, cu conditia obtinerii consimtamintului scris al societatii cu privire la
cuantumul acestora.

18. Asigurarea de răspundere civilă profesională a arhitecţilor şi inginerilor constructori

Subiectul asigurat:
· persoana fizica autorizata sa exercite cu drept de semnatura profesii de felul: arhitect, inginer
constructor, expert, proiectant, designer etc., nerestrictiv intr-una una din formele: autorizat independent,
angajat la o societate comerciala, sau asociat intr-o societate cu obiect de activitate in domeniul arhitectura-
urbanism;

126
 · persoana juridica care desfasoara activitate in domeniu proiectare si arhitectura, in numele si
beneficiul angajatilor sai, incadrati in una din profesiile amintite, precum si orice uniuni sau asociatii
profesionale pentru membrii lor.
Riscurile ce se asigură:
· pierderile banesti pe care asiguratul ar trebui sa le suporte ori de cate ori, in timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu clientilor sai - ca urmare a unor acte sau fapte savarsite din culpa sa, prin
care devine raspunzator in baza prevederilor din contract, lege, normele si statutul profesiei, conventiile
internationale si regulile de conduita, etica si deontologie profesionala - si este obligat sa il repare.

Despagubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca pentru prejudicii datorate incalcarii obligatiilor ce
se refera la atributiile specifice domeniului sau de activitate: executie, avizare, supervizare si coordonare de
proiecte de arhitectura si urbanism, asistenta si consultanta, elaborari de caiete de sarcini, instructiuni tehnice
privind executia, exploatarea, intretinerea si reparatia, proiecte de urmarire privind comportarea in timp a
cladirilor, asistarea fazelor de executie, verificarea calitatii executiei, solutii pentru tratarea defectelor;
·cheltuielile de judecata facute de client pentru indeplinirea formalitatilor legale in vederea obligarii
asiguratului la plata despagubirilor, daca a fost obligat prin hotarire judecatoreasca la plata acestora;
· cheltuielile de judecata facute de asigurat in procesul civil, daca a fost obligat la desdaunare;
· in cazul existentei unor prejudicii produse clientilor ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorarii
documentelor originale, indiferent de suportul si modul in care acestea sunt realizate, preluate de la clienti
pentru a fi utilizate la realizarea lucrarilor comandate (de ex. carti, harti, desene, inscrisuri eliberate de
autoritatile publice, aprobari, avizari si orice alte documente cu exceptia obligatiunilor la purtator, bancnotelor,
hirtiilor de valoare si instrumentelor negociabile): sumele cheltuite de asigurat pentru reconstituirea, refacerea,
inlocuirea documentelor, de mai sus, cu conditia obtinerii consimtamantului scris prealabil al societatii cu
privire la cuantumul acestora.

19. Asigurarea de răspundere civilă profesională a cadrelor didactice şi pedagogice

Subiectul asigurat:
· cadre didactice si pedagogice indiferent de functie si grad profesional: profesori, invatatori, pedagogi,
educatori, suplinitori;
· unitatile de educatie si invatamant indiferent de nivel (scoli, licee, gradinite), fie in numele unitatii fie
pentru fiecare cadru didactic, pe baza de tabel anexat la polita de asigurare.
Riscurile ce se asigură:
· pierderile banesti pe care asiguratul ar trebui sa le suporte ori de cate ori - incalcand, in perioada de
valabilitate a politei, una din indatoririle sale profesionale - a provocat un prejudiciu - ca urmare a unor acte sau
fapte savarsite din culpa sa, prin care devine raspunzator in baza prevederilor cuprinse in: normele legale,
statutul profesiei, regulamentele de ordine interioara, coduri de conduita si deontologie profesionala - si este
obligat sa il repare.

Despagubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de daune pentru prejudicii provocate
elevilor/copiilor din culpa sa, in timpul exercitarii profesiei, prin vatamari corporale si/sau pagube la bunuri;
· cheltuielile de judecata facute de reclamant (elev, parinti, sau alti reprezentanti legali, ocrotitori legali)
pentru indeplinirea formalitatilor legale in vederea obligarii asiguratului la plata despagubirilor, daca a fost
obligat prin hotarare judecatoreasca la plata acestora;
· cheltuielile de judecata facute de asigurat in procesul civil, daca a fost obligat la desdaunare;
· prejudicii produse elevilor din culpa asiguratului ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorarii
documentelor originale, lasate de acestia in grija profesorilor/ dirigintilor in vederea completarii unor date
referitoare la situatia scolara sau familiala, sanatate (de ex. carnete de note, certificate si dovezi medicale pentru
motivarea absentelor, acte de nastere, adeverinte, buletine de identitate pentru completarea catalogului, fiselor
de secretariat etc.);
· sumele cheltuite de asigurat in vederea reconstituirii, refacerii, inlocuirii documentelor de mai sus, cu
conditia obtinerii consimtamantului scris prealabil al societatii de asigurare privire la cuantumul acestora.

20. Asigurarea de răspundere civilă profesională a medicilor veterinari

Subiectul asigurat:
127
 · medici si asistenti veterinari cu autorizatie de libera practica sau angajati in unitati sau organisme de
profil;
· unitatile medicale (de ex. cabinete veterinare) in numele si pentru fiecare medic sau asistent veterinar,
pe baza de tabel anexat.

Riscurile ce se asigură:
· pierderile banesti pe care asiguratul ar trebui sa le suporte ori de cate ori, in timpul perioadei de
asigurare, a provocat un prejudiciu unui client al sau (proprietar/detinator de animale) - ca urmare a unor acte
sau fapte savarsite din culpa sa, prin care devine raspunzator in baza normelor sanitar-veterinare, a statutului
profesiei si regulilor de etica si deontologie profesionala - si este obligat sa il repare.

Despagubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de daune pentru prejudicii provocate
detinatorilor de animale, prin vatamarea corporala a animalelor si/sau pagube la bunuri apartinand proprietarului
acestora, in timpul desfasurarii activitatii specifice: prevenirea si combaterea bolilor prin aplicarea de masuri de
aparare a sanatatii animalelor, tratamente necesare, asistenta sanitar-veterinara curenta, controlul produselor
alimentare de origine animala, instituirea si ridicarea masurilor de carantina, eliberarea de certificate sanitar-
veterinare;
· cheltuielile de judecata facute de reclamant pentru indeplinirea formalitatilor legale in vederea
obilgarii asiguratului la plata despagubirilor, daca a fost obligat prin hotarare judecatoreasca la plata acestora;
· cheltuielile de judecata facute de asigurat in procesul civil, daca a fost obligat la desdaunare.

21. Asigurarea de răspundere civilă profesională a agenţiilor de turism

Subiectul asigurat:
· agentiile de turism, agentiile de turism touroperatoare sau Asociatia profesionala "Asociatia Nationala
a Agentiilor de Turism", pentru si in contul membrilor sai, pe baza de tabel anexat la polita.

Riscurile ce se asigură:
· pierderile banesti pe care asiguratul trebuie sa le suporte atunci cand - in perioada de valabilitatea a
politei - a cauzat un prejudiciu unui client al sau (turistul) cu care a incheiat un contract de comercializare a
pachetului de servicii turistice si, fiind angajata raspunderea sa civila in legatura cu executarea acestui contract,
este obligat sa il repare.

Despagubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de daune pentru prejudicii materiale
si/sau vatamari corporale provocate clientilor care apeleaza la serviciile sale, ca urmare a neexecutarii sau
executarii necorespunzatoare a obligatiilor asumate prin contractul incheiat, inclusiv in situatia in care aceste
obligatii trebuiau indeplinite de catre o alta agentie de turism sau de catre alti prestatori de servicii;
· cheltuielile de judecata facute de asigurat in procesul civil, daca a fost obligat la desdaunare;
· cheltuielile de executare efectuate de turist pentru indeplinirea formalitatilor legale in vederea
obligarii asiguratului la plata despagubirilor;
· prejudicii produse clientilor ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorarii documentelor originale
predate de acestia asiguratului, cu conditia obtinerii acordului asigurătorului.

22. Asigurarea de răspundere civilă a operatorilor de arhivă electronică de garanţii reale

mobiliare

Subiectul asigurat:
· persoana fizică sau juridică, care este autorizată să efectueze înscrierea avizelor de garanţie în Arhiva
Electronica de Garanţii Reale Mobiliare, în conformitate cu prevederile Ordonanţei nr. 89/29.08.2000 privind
unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare, ale Legii nr 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, şi ale H.G. nr
802/30.09.1999 privind adoptarea Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Arhivei Electronice de
Garanţii Reale Mobiliare;
· Corpul operatorilor autorizaţi, fie in numele si pentru fiecare membru, pe baza de tabel anexat la
poliţă, fie în numele său.
Riscurile ce se asigură:
128
 · pierderile băneşti pe care asiguratul trebuie să le suporte ori de cate ori - în perioada de valabilitatea a
poliţei - a cauzat un prejudiciu unui client al său, persoană fizică sau juridică, şi fiind angajată răspunderea sa
civilă în legătură cu activitatea de operator de Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, este obligat să îl
repare.

Despagubirile ce se primesc:
· sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de daune pentru orice prejudicii cauzate
din fapta sa şi/sau a agenţilor săi autorizaţi, în exerciţiul funcţiilor încredinţate, clienţilor săi, ca urmare şi
consecinţă a activităţii de înscriere desfăşurată conform Legii nr 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice, inclusiv cele ce fac obiectul răspunderii civile rezultând din săvârşirea unor
fapte penale sau contravenţii;
· cheltuielile de judecată făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare;
· cheltuielile de judecată făcute de client pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea obligării
asiguratului la plata despăgubirilor, daca asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătoreasca la plata acestora;
· prejudiciile produse clienţilor din culpa asiguratului, ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării
documentelor originale şi/sau a suporturilor magnetice/electronice predate de Judecătorie Arhivei şi cele predate
de client asiguratului în vederea înregistrării şi introducerii de date;
· prejudiciile cauzate prin activitatea de înscriere desfăşurata de operator, care antrenează răspunderea
civila rezultând din săvârşirea unei fapte penale sau a unor contravenţii.

23. Asigurarea de răspundere civilă legală a proprietarilor de câini

Credem că ne cunoaştem bine câinele, însă sunt situaţii în care acesta ne surprinde cu comportamentul
său, un simplu gest al unei alte persoane declanşând agresivitatea acestuia. Un proprietar de animale, mai ales
câini consideraţi periculoşi şi agresivi trebuie să dovedească responsabilitate în situaţia în care nu îl va putea
controla, sau nu va putea reacţiona la timp, iar câinele va răni alte persoane.
Poate încheia acest tip de asigurare orice persoană fizică care are calitatea de proprietar de câini
periculoşi şi agresivi, definiţi şi clasificaţi conform legii, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
• câinele să aibă un număr de identificare aplicat prin tatuare sau microcip;
• câinele să fie înregistrat la Asociaţia Chinologică Română;
• câinele să aibă un carnet de sănătate.
Riscuri asigurabile: vătămările corporale şi decesul provocate accidental terţilor de câinele
asiguratului, survenite ca o consecinţă directă a neglijenţei sau imprudenţei asiguratului in calitatea sa de
proprietar, pentru care acesta este răspunzător în baza legii.
Despăgubirile: în cazul producerii unuia din riscurile asigurate, asigurătorul plăteşte sumele pe care
asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare pentru:
• prejudiciile cauzate terţelor persoane prin vătămare corporală, inclusiv decesul suferit de acestea;
• cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil (cheltuieli de judecată necesare pentru buna desfăşurare
a justiţiei şi încuviinţate de instanţă) dacă a fost obligat la desdăunare;
• cheltuielile de judecată făcute de cel prejudiciat pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea
obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata
acestora.
Beneficiarul despăgubirii: despăgubirea poate fi plătită fie asiguratului, fie nemijlocit celui păgubit, cu
acordul şi înştiinţarea prealabilă scrisă a asiguratului, în măsura în care cel păgubit nu a fost deja despăgubit de
asigurat. În cazul decesului, despăgubirea va fi plătită moştenitorilor legali ai persoanei decedate.
Acest tip de asigurare este valabila numai pe teritoriul României.

10.3 ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ AUTO

10.3.1. ASPECTE GENERALE

Creşterea într-un ritm rapid a numărului de autovehicule de toate tipurile care circulă pe drumurile
publice a făcut ca asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele sau vătămările corporale produse prin
accidente auto să capete un interes general, deoarece acestea ameninţă un număr mare de persoane şi, respectiv,
de bunuri ale acestora.
Fără a aduce atingere legislaţiei dintr-un stat terţ cu privire la răspunderea civilă sau dreptului
internaţional privat, prevederi legale referitoare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto se aplică, de
asemenea, şi persoanelor păgubite rezidente într-un stat membru şi îndreptăţite la compensaţii pentru orice

129
prejudiciu rezultat ca urmare a unui accident produs pe teritoriul unui stat terţ al cărui birou naţional face parte
din sistemul Carte Verde, de către un autovehicul asigurat şi înmatriculat într-un stat membru.
În sensul Legii nr. 172 /2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România, este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin
accidente de autovehicule, atât pe teritoriul României, cât si în afara teritoriului acesteia.
Limitele teritoriale de acoperire ale asigurării obligatorii RCA sunt:
teritoriul României;
teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene şi cele aparţinând Spaţiului Economic European;
teritoriul statelor care leagă direct două ţări membre în care nu există birou naţional.
Fiecare contract de asigurare obligatorie RCA încheiat cu un asigurător RCA, în schimbul unei prime
unice plătite de asigurat, garantează despăgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de autovehicule produse
în limitele teritoriale de acoperire, în conformitate cu prevederile normelor în vigoare sau cu dispoziţiile
legislaţiei privind asigurarea obligatorie RCA în vigoare la data accidentului în statul în care acesta s-a produs.
În Spaţiul Economic European se garantează, pe baza aceleiaşi prime unice, în fiecare stat membru,
acoperirea prejudiciilor impusă de legislaţia acestuia sau acoperirea impusă de legislaţia statului de reşedinţă
membru, dacă această acoperire este superioară.
La stabilirea primelor de asigurare care urmează a fi plătite, asigurătorul RCA poate aplica sistemul
bonus-malus.
Persoanele care au în proprietate autovehicule înmatriculate sau supuse înmatriculării în România,
precum şi tramvaie sunt obligate să încheie asigurarea obligatorie RCA - contractul de asigurare - pe durată
nelimitată şi să menţină valabilitatea acesteia prin plata primelor de asigurare pe perioade de câte 6 sau 12 luni,
în funcţie de opţiunea asiguratului.
Asiguraţii pot denunţa asigurarea obligatorie RCA printr-o avizare scrisa transmisă asigurătorului RCA
la care sunt asiguraţi, cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea perioadei de asigurare menţionate în
documentele de asigurare. Dovada denunţării asigurării RCA revine asiguratului.
Înainte de încheierea unui contract de asigurare, asigurătorul RCA are obligaţia să verifice în baza unică
de date situaţia autovehiculului pentru care se doreşte să se încheie asigurarea obligatorie RCA. În cazul în care
pentru autovehiculul respectiv există deja o asigurare obligatorie RCA, noul asigurător RCA va cere
proprietarului să facă dovada denunţării contractului de asigurare existent.
În cazul în care asiguraţii nu comunică intenţia de denunţare a asigurării obligatorii RCA în termenul
prevăzut, la expirarea perioadelor menţionate în documentele de asigurare, valabilitatea asigurării obligatorii
RCA se menţine dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a)nu există prime/rate de asigurare restante pentru perioada de asigurare anterioară;
b)asiguraţii au plătit prima de asigurare aferentă perioadei de asigurare următoare, respectiv 6 sau 12
luni, înainte de expirarea perioadei de asigurare anterioare.
Persoanele care intră pe teritoriul României cu autovehicule înmatriculate în străinătate, dar neasigurate,
sau ale căror asigurări expiră în timpul în care se află pe teritoriul României sunt obligate sa încheie asigurarea
obligatorie RCA.
În unul şi acelaşi accident produs pe teritoriul României, indiferent de numărul persoanelor
răspunzătoare de producerea pagubelor, asigurătorul acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute de
asiguraţi în procesul civil, în limitele de despăgubire valabile la data accidentului, stabilite prin documentul de
asigurare RCA.
Limitele maxime de despăgubire stabilite de asigurătorii RCA prin documentele de asigurare RCA
trebuie să fie:
a)de cel puţin 100.000 euro echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca
Naţională a României la data producerii accidentului, indiferent de numărul persoanelor păgubite, în caz de
avariere ori de distrugere a bunurilor, pentru pagube materiale directe şi indirecte;
b)de cel puţin 350.000 euro echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca
Naţională a României la data producerii accidentului, pentru fiecare persoană, în caz de vătămări corporale
sau de deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.
În cazul accidentelor produse în afara teritoriului României, dar în limitele teritoriale de acoperire,
asigurătorul acordă despăgubiri în conformitate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare.
Contractele de asigurare se vor încheia cu o franşiză atinsă - limita minimă de despăgubire - de 50 euro
echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data
producerii accidentului.
Asigurătorii RCA sunt obligaţi să transmită către baza de date creată conform dispoziţiilor art. II din
Legea nr. 172/2004, prin sistem informatic, utilizând un mediu de comunicare electronică, toate informaţiile

130
privind încheierea asigurării obligatorii RCA, data de încetare a valabilităţii sau de reziliere a documentelor de
asigurare.
Baza de date CEDAM a fost implementată şi este menţinută de către Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor în baza Ordonanţei de urgenţă nr. 189/2005 pentru stabilirea unor măsuri privind vehiculele rutiere
înmatriculate şi în conformitate cu Directiva parlamentului european şi a consiliului europei nr. 2000/26/CE
privind armonizarea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru daunele
decurgând din circulaţia autovehiculelor.
Rolul acestei baze de date este acela de a oferi o evidenţă centralizată a poliţelor RCA încheiate pe
teritoriul României, atât în scopul unei mai bune urmăriri a respectării legislaţiei în vigoare, cât şi pentru a
facilita accesul tuturor persoanelor interesate la informaţii legate de existenţa unei poliţe RCA pentru un anumit
autovehicul.
CEDAM va avea următoarele atribuţii:
1. stocarea următoarelor informaţii:
 numerele de înmatriculare a autovehiculelor pe teritoriul României, inclusiv datele tehnice ale
acestora, datele personale ale proprietarilor sau conducătorilor auto;
 numerele documentelor de asigurare RCA, inclusiv data de expirare a acoperirii asigurării;
denumirea şi sediul asigurătorilor RCA emitenţi de documente de asigurare RCA;
 denumirea şi sediul reprezentanţilor de despăgubiri numiţi de asigurătorii RCA;
 denumirea şi sediul organismului de compensare;
2. administrarea şi diseminarea informaţiilor prevăzute la pct. 1;
3. asistarea persoanelor îndreptăţite şi garantarea obţinerii de către acestea a informaţiilor solicitate.
Asigurătorii RCA sunt obligaţi să numească un reprezentant de despăgubiri în fiecare stat membru, cu
excepţia statului membru în care au fost autorizaţi. Reprezentantul de despăgubiri trebuie să aibă sediul, în cazul
în care este persoana juridică, sau să fie rezident, în cazul în care este persoană fizică, în statul membru în care a
fost numit.
Reprezentantul de despăgubiri va avea în sarcină tratarea şi soluţionarea cererilor de despăgubiri în
numele şi în contul asigurătorului. În acest sens el va colecta toate informaţiile necesare pentru examinarea
cererilor de despăgubiri şi va lua toate măsurile pentru soluţionarea lor.

Asigurătorii RCA acordă, în baza primelor de asigurare plătite, despăgubiri pentru prejudiciile de care
asiguraţii acestora răspund, în baza legii, faţă de persoanele păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi
pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în limitele stabilite potrivit legii.
Asigurătorii RCA acordă despăgubiri:
1. indiferent de locul în care a fost produs accidentul de autovehicul - pe drumuri publice, pe drumuri
care nu sunt deschise circulaţiei publice, în incinte şi în orice alte locuri -, atât în timpul deplasării, cât şi în
timpul staţionării autovehiculului asigurat;
2. pentru prejudiciile produse de dispozitivele sau instalaţiile cu care au fost echipate autovehiculele,
precum şi pentru pagubele cauzate de remorci, semiremorci ori ataşe, inclusiv pentru pagubele produse din
cauza desprinderii accidentale a acestora de autovehicule;
3. dacă prejudiciile au fost produse din culpa conducătorului autovehiculului, inclusiv în cazurile în care
conducătorul autovehiculului, la data accidentului:
 a condus autovehiculul fără consimţământul explicit sau implicit al asiguratului;
 nu este titularul unui permis care sa îi dea dreptul sa conducă autovehiculul respectiv;
 nu a respectat obligaţiile legale de ordin tehnic cu privire la starea şi siguranţa autovehiculului
respectiv;
4. dacă prejudiciul a fost produs prin fapta autovehiculului - când prejudiciul îşi are cauza în însuşirile,
acţiunea sau inacţiunea autovehiculului -, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea autovehiculului,
prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanţelor, materialelor sau a obiectelor transportate;
5. în cazul în care persoanele care solicită despăgubiri pentru vătămări corporale sunt membrii familiei
asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un
accident de autovehicul.
În situaţia în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea
prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este
imputabilă - culpa comună. În astfel de situaţii întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea rezultată din
acte.
În situaţia în care din acte nu rezultă întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în
cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în
proporţia în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului.

131
 Asigurătorii RCA nu acordă despăgubiri pentru:
1. cazurile în care proprietarul sau conducătorul autovehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă
accidentul a fost produs:
a)de un caz de forţă majoră;
b)din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
c)din culpa exclusivă a unei terţe persoane;
2. prejudiciile produse bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau persoanelor juridice, dacă au fost
provocate de un autovehicul asigurat RCA ce se află în proprietate ori este utilizat de aceeaşi persoană fizică sau
juridică şi este condus de un prepus al aceleiaşi persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde
persoana fizică sau persoana juridică;
3. prejudiciile cauzate în situaţiile în care proprietarul autovehiculului nu face dovada valabilităţii la
data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere;
4. prejudiciile situate sub limita minimă a despăgubirilor de asigurare prevăzute în actul normativ în
vigoare la data producerii accidentului, pentru avarierea ori distrugerea bunurilor în unul şi acelaşi accident,
indiferent de numărul persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei
pentru daunele produse pe teritoriul României;
5. partea din prejudiciu care depăşeşte limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare stabilite prin
documentul de asigurare RCA, produs în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite şi
de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei pentru daunele produse pe teritoriul României;
6. amenzile de orice fel şi cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul sau conducătorul
autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea pagubei, precum şi cheltuielile de executare a hotărârilor
penale privind plata despăgubirilor;
7. cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul autovehiculului
asigurat, răspunzător de producerea pagubei, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluţionat şi latura civilă;
8. sumele pe care conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea pagubei este obligat să le
plătească proprietarului sau utilizatorului, care i-a încredinţat autovehiculul asigurat, pentru avarierea ori
distrugerea acestui autovehicul;
9. prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul, utilizatorul autovehiculului care a
produs accidentul sau conducătorul auto răspunzător şi persoanele păgubite a existat un raport contractual;
10.prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în autovehiculul care a produs accidentul, dacă
asigurătorul poate dovedi că autovehiculul respectiv era furat;
11. prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalaţiile montate pe autovehicule, atunci când acestea
sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru;
12. prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operaţiunilor de încărcare şi de descărcare,
acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale;
13. prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase - radioactive, ionizante,
inflamabile, explozive, corozive, combustibile -, care au determinat sau au agravat producerea pagubei;
14. pretenţiile ca urmare a diminuării valorii bunurilor după reparaţie.
acestuia.

10.3.2. STABILIREA DESPĂGUBIRILOR ÎN CAZUL ACCIDENTELOR PRODUSE DE

AUTOVEHICULE

Despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi

completările ulterioare, pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurătorul RCA ori, în cazul în
care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească.
La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul
pretenţiile formulate de persoanele păgubite, avându-se în vedere prevederile legale privind acoperirea
cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi diferenţa dintre valoarea acestora din momentul
producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limitele maxime ale despăgubirilor stabilite prin documentul
de asigurare RCA.
În cazul în care cuantumul despăgubirilor ca urmare a avarierii ori a distrugerii bunurilor aparţinând mai
multor persoane în unul şi acelaşi accident de autovehicul depăşeşte, la data producerii accidentului, limita
maximă stabilită prin documentul de asigurare RCA, în care se cuprind şi cheltuielile făcute în procesul civil,
indiferent de numărul persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei,
despăgubirile se acordă, în limita acestei sume, fiecărei persoane păgubite, proporţional cu raportul dintre limita
maximă şi totalul cuantumului despăgubirilor.
În cazul în care cuantumul despăgubirilor ca urmare a vătămărilor corporale sau a decesului mai multor
persoane în unul şi acelaşi accident de autovehicul depăşeşte, la data producerii accidentului, limita maximă
132
stabilită prin documentul de asigurare RCA, în care se cuprind şi cheltuielile făcute în procesul civil, indiferent
de numărul persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei, despăgubirile
se acordă în limita acestei sume, proporţional cu prejudiciul suferit de fiecare persoană păgubită, fără însă a se
depăşi, la data producerii accidentului, pentru fiecare persoană accidentată, limita de despăgubire pe persoană,
stabilită prin documentul de asigurare RCA.
Despăgubirile pentru autovehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei, diferenţa dintre valoarea
autovehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasa şi nici limita maximă a despăgubirilor
stabilită conform documentului de asigurare RCA.
Prin valoare rămasă se înţelege valoarea acelor părţi din autovehicul rămase neavariate, cuprinsă între
0,1% şi cel mult 25% din valoarea autovehiculului la data producerii accidentului.
Cuantumul pagubei la autovehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor
avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare
şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident
de autovehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate.
Valoarea autovehiculului la data producerii accidentului se stabileşte scăzându-se din valoarea de nou a
acestuia uzura corespunzătoare.
Se acordă despăgubiri şi pentru:
1. acoperirea cheltuielilor făcute în vederea limitării pagubelor, dacă au fost necesare ca urmare a
accidentului şi sunt probate cu documente justificative;
2. în cazul autovehiculelor avariate care nu se mai pot deplasa prin forţa proprie:
a)acoperirea cheltuielilor de transport al autovehiculului, cu excepţia cazurilor de daună totală, la
unitatea de specialitate din România cea mai apropiata de locul accidentului, care poate face reparaţia, sau la
locul cel mai apropiat de adăpostire a autovehiculului;
b)cheltuielile de transport până la localitatea de domiciliu al persoanelor care au efectuat voiajul în
autovehiculul avariat, fără a se putea depăşi tariful prevăzut pentru transportul cu avionul - clasa economic;
c)cheltuielile de transport al mărfurilor aflate în autovehicul, inclusiv remorca/semiremorca tractata de
acesta, până la destinaţie;
d)cheltuielile prevăzute mai sus trebuie probate cu documente justificative.

Stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului persoanelor ca urmare a

accidentelor produse de autovehicule
La stabilirea despăgubirilor pe baza convenţiei dintre asiguraţi, persoanele păgubite şi asigurători, în
cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

1. în caz de vătămare corporală:

a)diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei
juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor
sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical;
b)venitul mediu lunar net realizat din activităţi desfăşurate de persoana vătămată, probat cu documente
justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;
c)salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii
accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;
d)eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de
tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform
prescripţiilor medicale -, probate cu documente justificative, şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări
sociale prevăzute de reglementările în vigoare;
e)cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacităţii de muncă, dacă prin certificatul medical se
recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie;
f)daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România;

2. în caz de deces:
a)cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum şi cele efectuate cu îndeplinirea
ritualurilor religioase, probate cu documente justificative;
b)cheltuielile de transport al cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente
justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;
c)veniturile nete nerealizate şi alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii
accidentului şi până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea
accidentului;
d)daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
133
 Stabilirea despăgubirilor în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, altele decât cele prevăzute
mai sus, în cazul accidentelor produse de autovehicule
Despăgubirile pentru clădiri, construcţii sau alte bunuri se stabilesc pe baza preţurilor existente pe piaţă
la data producerii riscului asigurat, în limitele maxime ale despăgubirilor stabilite prin lege.
În cazul în care persoanele păgubite prezintă documentaţii tehnice - devize de reparaţii sau alte evaluări,
acestea pot fi luate în considerare la stabilirea despăgubirii, după verificarea prealabilă făcută de asigurător.

Stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării sau al pieirii animalelor în cazul accidentelor produse
de autovehicule
Despăgubirile pentru animale se stabilesc pe baza valorii de pe piaţa locală a animalului respectiv la
data producerii accidentului.
Păgubitul va prezenta actul justificativ din care să rezulte că este proprietarul animalului respectiv.

Autoevaluare:
1 Dacă pentru o asigurare civilă, alta decât cea profesională, cu o sumă asigurată pentru pagube
materiale pe eveniment de 11.000.000 lei se solicită o despăgubire de 11.000.000 lei pentru pagube
materiale, iar persoana păgubită avea încheiată şi o asigurare de bunuri de 8.000.000 lei, cât va plăti
societatea de asigurare pentru asigurarea de răspundere civilă legală?

2.Enumeraţi câteva situaţii în care asigurarea de răspundere civilă medicală nu oferă despăgubiri.

134
 SECŢIUNEA A 3-A: ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ
Capitolul 1
CARACTERISTICI GENERALE ALE ASIGURĂRILOR DE VIAŢĂ

INTRODUCERE
Despre asigurarea de viaţă, aşa cum este cunoscută în ziua de astăzi, nu se poate vorbi decât din secolul al
XIX-lea. Cu toate acestea, unele practici din Antichitate şi din Evul Mediu prezentau anumite caracteristici
specifice asigurărilor, cea mai importantă fiind transferul de risc. Societăţile greceşti şi colegiile romane, spre
exemplu, colectau contribuţii de la membrii lor, asigurându-le în schimb o înmormântare conform tradiţiei;
mai târziu, ghildele menţionau în actele lor constitutive o listă de pericole, pentru care membrii afectaţi
primeau bani de la ceilalţi. Cu alte cuvinte, aceste asociaţii cu rol de fond mutual, respectiv organizaţie de
caritate, preluau riscuri pentru membrii lor.

PREZENTAREA TEMEI

Fonduri mutuale de asigurări de viaţă continuă să existe şi astăzi. De altfel, corporaţia numită fondul
Preoţilor Presbiterieni, întemeiată în 1759 în Philadelphia, este cel mai vechi asigurător de viaţă existent încă.
Primii asigurători privaţi au fost indivizi care, singuri sau în asociere cu alţii, preluau diverse riscuri
legate de viaţă. Contractele erau de scurtă durată, neexistând certitudinea că asigurătorul va supravieţui
asiguratului. Din acea vreme datează denumirea de “underwriters” pentru asigurători, care obişnuiau să se
semneze pe poliţe sub suma asigurată.
Asigurarea de viaţă, în sensul modern al conceptului, nu a prosperat până când nu a fost acceptată ideea
corporaţiei capitaliste şi până când nu au fost dezvoltate teoria probabilităţilor şi ştiinţa actuarială. Printre
primele corporaţii private din domeniul asigurărilor de viaţă s-au numărat: The Globe în Marea Britanie (1803),
The Pennsylvania Company for the Insurance on Lives and Granting Annuities în SUA (1812), Compagnie
d’Assurance Generales sur la Vie în Franţa (1819), Deutsche Lebensversicherungsgesellschaft în Germania
(1828).
O istorie interesantă o au şi anuităţile. Se pare că ele îşi au originea într-o schemă utilizată de Ludovic al
XIV-lea în 1689 pentru a colecta fonduri necesare statului. Schema, concepută de Lorenzo Tonti - de unde şi
termenul “tontine”- constă în utilizarea unei părţi din contribuţia participanţilor la acordarea unei anuităţi pe
viaţă pentru aceştia.
În Romania, asigurarea de viaţă a apărut în secolul al XIV-lea, în Transilvania, ca protecţie pe baze
mutuale. Breslele de meseriaşi au fost iniţiatoarele, ele constituind mai tîrziu şi Institutul General de Pensii
(1848).
Ca orice asigurare, asigurările de viaţă răspund unor preocupări ale omului pentru securitate. Aşa cum
indică şi denumirea sa, are în vedere numai evenimente care privesc persoana însăşi : decesul sau supravieţuirea
sa, accidentele care-i ating integritatea corporală, bolile pe care aceasta le “ contractează “ din diferite motive,
etc. Evenimentele luate în considerare, în cazul acestor asigurări, nu corespund întotdeauna unor pagube
(pierderi). De exemplu, speranţa de viaţă dincolo de o anumită limită de vârstă, luată în calcul şi stabilită de
societatea de asigurare.
Asigurările de viaţă au un rol complementar alături de asigurările sociale, pentru protejarea oamenilor
împotriva unor pierderi temporare a capacităţii de muncă, datorită accidentelor, bolilor sau a bătrâneţii. În afara
refacerii capacităţii de muncă, asigurarea mai are scopul de economisire a sumelor depuse pe întreaga perioadă
de asigurare. Aceasta este, de fapt, speranţa de viaţă a asigurătorului.
Asigurările de viaţă, spre deosebire de asigurările generale, sunt independente de noţiunea de
prejudiciu, nu au o natură indemnitară. Principiul naturii neindemnitare a asigurărilor de viaţă semnifică faptul
că imediat ce sinistrul a avut loc, asigurătorul trebuie să plătească suma convenită în contract indiferent dacă ea
este mai mare sau mai mică decât paguba suferită. Noţiunea de pagubă nu poate servi ca instrument de măsură a
asigurătorului în cazul asigurărilor de viaţă.

135
 La acest tip de asigurare, suma asigurată se stabileşte în mod forfetar de către asigurat, în funcţie de
nevoile şi posibilităţile sale financiare28.
Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiaşi eveniment (complex de
evenimente) şi pentru sume diferite, fără să fie împiedicat de lege sau de asigurător să facă acest lucru. La
producerea riscului asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul să încaseze drepturile de asigurare
de la toţi asigurătorii, deoarece aici nu mai este vorba de daună ca la asigurările de bunuri. Neavând caracter
reparator, asigurările de viaţă nu suferă restricţiile la care sunt supuse asigurările de bunuri.
Asigurătorul nu are drept de recurs împotriva terţilor răspunzători la producerea evenimentului. În cazul
asigurărilor de persoane, asigurătorul nu se poate subroga în drepturile asiguratului. Deci, asigurătorul nu poate
pretinde terţului vinovat plata sumei asigurate când, în fapt, el datorează asiguratului prin contract, această
sumă.
Dezvoltarea asigurărilor de viaţă este influenţată, de o serie de factori obiectivi:
 nivelul de dezvoltare a economiei naţionale;
 suportabilitatea financiară a primei de către asiguraţi;
 gradul de educare a populaţiei referitoare la noţiunea de asigurare.
Este evident faptul că o creştere economică neştiută, duce la implicit la creşterea veniturilor populaţiei,
ceea ce înseamnă că vor exista resurse şi pentru încheierea unor asigurări.
Asigurările de viaţă se pot clasifica în funcţie de riscul asigurat, de momentul achitării primei, de
momentul încasării sumei asigurate, de durata asigurărilor şi de forma pe care acestea o îmbracă.
Asigurările de viaţă au un grad ridicat de complexitate, atât prin natura riscurilor, cât şi prin formele şi
tehnica realizării lor.
Tarifele de prime sunt diferite pe forme şi variante ale asigurării. Primele de asigurare sunt crescătoare
în funcţie de grupele de vârstă.
La stabilirea sistemului tarifar se ţine seama de durata asigurării (cu cât este mai mare, cu atât nivelul
cotelor de primă sunt mai reduse) şi de vârsta asiguratului (cu cât vârsta este mai avansată cu atât nivelul cotelor
de primă sunt mai ridicate).
Aşadar, în tehnica asigurărilor din ţara noastră între sistemul primei naturale şi sistemul primei
constante sau nivelate s-a adoptat cel de-al doilea sistem pentru că asigură un echilibru între fluxurile băneşti
pozitive din prima parte a perioadei şi cele negative din partea a doua.
La toate variantele de asigurări de viaţă la care plata sumei asigurate se face şi la expirarea contractului
de asigurare sau exclusiv la expirarea perioadei de asigurare se impune cu necesitate constituirea rezervei
matematice.
Prin urmare, prima netă se compune din:
aprima de risc, pentru acoperirea sumei asigurate în caz de invaliditate permanentă sau deces în cursul
perioadei de asigurare;
arezerva matematică, utilizată în scopurile prezentate mai sus, ca expresie a unui act de economie.
Datorită acestui specific al asigurărilor de viaţă, prima de asigurare plătită în cursul asigurării ajunge la
nivelul sumei asigurate sau întrece chiar acest nivel, ceea ce nu se întâmplă la asigurările de accidente, unde
operează doar prima de risc, expresie a principiului mutualităţii.
Constituirea rezervei matematice determină efecte specifice în tehnica asigurărilor de viaţă şi anume:
reactivarea contractului, continuarea asigurării pe baza unei sume reduse, răscumpărarea, acordarea unor
împrumuturi asiguraţilor.
Existenţa rezervei matematice permite acordarea unor împrumuturi asiguraţilor, la cerere cu dobândă
fixă.
O particularitate ce intervine la asigurările de viaţă o reprezintă anticipaţia reprezentând prima rată,
inclusiv taxa de poliţă, care se plăteşte la semnarea declaraţiei.
În caz de neacceptare a contractului de asigurare, anticipaţia încasată se restituie, mai puţin taxa de
poliţă, iar dacă se acceptă, se emite poliţa de asigurare, iar asigurarea intră în vigoare.

Autoevaluare:
1.Ce înţelegeţi prin rezerva matematică şi care sunt efectele constituirii acesteia?
2.Ce sistem de prime se practică în cadrul asigurărilor de viaţă din ţara noastră şi din ce considerente?

3.Care sunt factorii obiectivi care determină gradul de dezvoltare a asigurărilor de viaţă?

28
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.313
136
Capitolul 2
TIPURI DE ASIGURĂRI DE VIAŢĂ

INTRODUCERE
Dacă pe piaţa internaţională a asigurărilor existau la început doar trei mari clase de produse (asigurări de
viaţă pe termen limitat, asigurări de viaţă pe termen nelimitat şi asigurări mixte) sau combinaţii ale lor, în
ziua de astăzi clientul poate alege între sute de produse. Inovaţiile în domeniul asigurărilor de viaţă au fost şi
continuă să fie cauzate de circumstanţe economice, sociale şi legale.

PREZENTAREA TEMEI

În funcţie de numărul de persoane cuprinse în asigurare, asigurările de persoane se pot clasifica în

asigurări individuale şi asigurări colective.
Asigurările individuale se caracterizează prin faptul că se încheie pentru o singură persoană , precis
determinată în poliţa de asigurare. Această asigurare se poate încheia atât de către persoane fizice cât şi de către
persoane juridice.
Asigurarea colectivă se încheie pentru două sau mai multe persoane. Forma cea mai frecvent întâlnită a
asigurărilor colective încheiată de către o persoane juridice este asigurarea forţei de muncă, pe când asigurările
colective încheiate de către persoane fizice iau de obicei forma asigurărilor familiale de viaţă sau asigurărilor
familiale de accidente.
Asigurarea de viaţă este un mijloc de protecţie financiară a unei persoane şi a familiei sale.
Ca mijloc de protecţie a persoanei, asigurarea de viaţă creează un venit suplimentar pentru un anumit
moment, prin asigurarea unui capital sau a unei pensii. De asemenea, asigurarea de viaţă vine în sprijinul
asiguratului în momentul în care acesta, în urma unui accident, are nevoie de sprijin financiar.
Ca mijloc de protecţie a familiei, asigurarea de viaţă aduce un venit compensatoriu în condiţiile
pierderii întreţinătorului financiar, menţinând în condiţii normale nivelul de trai al celor dragi. Totodată, poliţa
de asigurare de viaţă, prin posibilitatea de a fi cesionată, lichidează datorii financiare (credite bancare),
evitându-se lăsarea familiei cu datorii.
Asigurările de viaţă se prezintă sub forma unor pachete de asigurări care acoperă în principal
următoarele riscuri:
a)supravieţuire pe un interval de timp stabilit (cel puţin 5 ani);
b)de economisire;
c)decesul din orice cauze;
d)invaliditatea permanentă totală sau parţială din accident;
e)incapacitatea temporară din accident;
f)scutirea de plată a primelor, în caz de invaliditate permanentă din accident mai mare de 50 %;
g)decesul din accident;
h)amortizarea unei părţi din suma asigurată;
i)asigurarea unei pensii viagere (până la deces) sau pe timp limitat;
j)erori involuntare de management.
Asigurarea de viaţă poate fi definită ca fiind contractul în virtutea căruia un asigurător se angajează,
în schimbul primelor de asigurare primite, să plătească, fie asiguratului, fie beneficiarului asigurării o sumă
determinată, în cazul morţii asiguratului sau când acesta din urmă supravieţuieşte unei perioade definite prin
contract.29
Scopul asigurării de viaţă poate fi rezumat astfel:30
 protecţia financiară în cazul unei morţi premature;
 mijloc de economisire pentru cei care supravieţuiesc perioadei prevăzute în contract.

29
Galiceanu, I., Economia asigurărilor, Editura Universitaria, Craiova, 1996, p.199
30
Jennigs, M. – Asigurarea perfectă, Editura. Naţional, Bucureşti, 1998, trad. Daniela Neagoe, p.52
137
 Aspectele legate de protecţia în cadrul asigurării de viaţă sunt mult mai importante în primii ani de
existenţă a familiei când şi cheltuielile sunt mai mari, în timp ce cheltuielile legate de economisire devin
presante mai târziu pentru a oferi protecţie copiilor, pentru pensionare sau pentru alte scopuri.
La asigurarea de viaţă, asigurătorul nu poate să acorde garanţia sa decât după ce riscul luat în sarcina
sa a fost precizat. El trebuie, mai ales pentru asigurarea de deces, să facă o selecţie a riscurilor în scopul de a
evita încheierea de contracte în care apariţia sinistrului ar avea probabilitate anormală. El poate recurge la datele
statistice (tabele de mortalitate), dar informaţiile furnizate de acestea sunt insuficiente, ea având în vedere,
mediile sau tendinţele.
Alte elemente necesare în această direcţie se pot grupa astfel: 31
 obiective (elemente de variaţie a riscului, legate de diverse categorii de asiguraţi, grupaţi după sex,
vârstă, profesie);
 subiective (specifice fiecărui individ: mortalitate, psihologie, etc.);
 medicale (esenţiale, în măsura în care permit o estimare a speranţei de viaţă a fiecăruia).

2.1. PRODUSE TRADIŢIONALE DE ASIGURĂRI DE VIAŢĂ

Asigurările de viaţă tradiţionale sunt asigurări care oferă clienţilor garanţii considerabile, de obicei un
beneficiu fix garantat în caz de deces sau la maturitate. Asigurătorul trebuie să acorde aceste garanţii indiferent
de costurile pe care le implică şi să întreprindă toate măsurile potrivite pentru a rămâne solvabil, din respect
pentru client şi ca cerinţă a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. În acest caz, asigurătorul trebuie să
investească cu precauţie sporită, în special în obligaţiuni guvernamentale sau alte titluri de valoare. Clientul
beneficiază, astfel, de produse sigure.
Asigurările de viaţă comportă forme şi tehnici variate de realizare. Acestea se pot clasifica în funcţie de
risc în asigurări de supravieţuire, asigurări de deces şi asigurări mixte.
Asigurările de supravieţuire, se caracterizează prin faptul că asigurătorul se angajează să plătească
asiguratului la expirarea contractului, suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă 32; în caz contrar
asigurătorul se consideră scutit de această prestaţie, neavând nici o obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului.
Asigurarea de supravieţuire poate fi încheiată şi cu titlu de rentă, caz în care, suma cuvenită asiguratului
la expirarea contractului de asigurare, se plăteşte acestuia treptat, deci prin plăţi periodice cu titlu de rentă.
Asigurarea de supravieţuire nu este atractivă pentru asigurat şi cu deosebire pentru beneficiarii de
asigurare, deci nu stimulează spiritul de economisire.
Asigurările de deces au în vedere protecţia asiguratului pentru riscul de deces , un risc viitor şi sigur,
dar incert ca moment. Pentru a beneficia de o asemenea protecţie, asiguratul se angajează să plătească prime
toată viaţa, existând posibilitatea ca plata primelor să se realizeze până la o dată stabilită de asigurat (cum ar fi
ieşirea la pensie). Persoanei asigurate i se dă posibilitate transformării unei asigurări viagere de deces, într-o
asigurare viageră opţională, care constă în modificarea la un moment dat, a asigurării viagere de deces într-o
asigurare de rentă viageră.
Cele două asigurări de viaţă – de supravieţuire şi de deces – acoperă fiecare în parte câte un risc, creând
astfel impresia că una din părţi este întotdeauna perdantă. În realitate supravieţuirea şi decesul constituie riscuri
alternative, nu se pot produce niciodată simultan.
Asigurările mixte de viaţă constituie un produs care acoperă ambele riscuri (de supravieţuire şi de
deces) printr-un singur contract. Datorită faptului că se acordă acoperire pentru două riscuri alternative,
asiguraţii vor avea câştig de cauză în ambele situaţii: în cazul decesului asiguratului, beneficiarul asigurării intră
în posesia sumei asigurate pentru deces, iar în caz de supravieţuire, asiguratul încasează personal suma asigurată
pentru supravieţuire prevăzută în contract.
Asiguratul este obligat să suporte primele atât pentru riscul de deces, cât şi pentru cel de supravieţuire,
altfel asigurătorul ne putând să-şi echilibreze primele încasate cu indemnizaţiile datorate.
În practica internaţională, asigurarea mixtă de viaţă cunoaşte diferite variante, în ceea ce priveşte
termenul de valabilitate sau forma sub care se acordă suma asigurată.
Asigurarea dotală este concepută ca o modalitate de constituire treptată a dotei unui copil până când
acesta ajunge la majorat. Asigurarea de dotă oferă de regulă libertatea de a alege, la sfârşitul contractului,
modul în care copilul va beneficia de suma economisită. Adică dotă pentru căsătorie, rentă de studii,
achiziţionare de bunuri sau pornirea unei afaceri. În unele cazuri, poate fi încheiată o singură poliţă, care să
asigure atât o dotă pentru căsătorie, cât şi plata unor sume la intervale de timp regulate – renta de studii. De
regulă, asigurarea de dotă pentru căsătorie are două componente: o componenta de protecţie (respectiv
31
Galiceanu, I., Economia asigurărilor, Editura Universitaria, Craiova, 1996, p.201
32
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 314
138
asigurarea de deces pentru părinţi) şi o componentă de investiţii. La momentul căsătoriei, se încasează suma
asigurată (aferentă componentei de protecţie), plus valoarea economisită până la acea dată (aferentă
componentei de investiţie). Suma totală este transferată beneficiarului poliţei, care poate dispune de aceasta
după necesităţile personale. Compania de asigurări nu impune restricţii cu privire la modul de utilizare a sumei
primite.
În general, asigurarea de dotă pentru căsătorie poate fi făcuta din prima zi de viaţă a copilului, iar acesta
va beneficia de ea la 18 sau la 25 de ani. O condiţie suplimentară, care este impusă de firma de asigurări, se
referă la vârsta maximă a copilului în momentul încheierii poliţei, care nu poate fi mai mare de 13 sau 14 ani.
Astfel, dacă un părinte în vârstă de 40 ani, care are un copil de un an, vrea ca la vârsta de 18 ani acesta să
dispună de un capital de 10.000 de euro, atunci va trebui să încheie o asigurare la care prima anuală este de 450
de euro. În situaţia în care copilul are zece ani, pentru a primi aceeaşi sumă va trebui sa plătească 1.200 de euro
lunar.
Asigurarea de nupţialitate este o asigurare de viaţă, în baza căreia asigurătorul se angajează să plătească
o anumită sumă de bani asiguratului, dacă acesta se căsătoreşte înainte de îndeplini o anumită vârstă.
Asigurarea de natalitate constă în obligaţia asigurătorului de a plăti o anumită sumă de bani asiguratului
căruia i s-a născut un copil într-un anumit termen.

2.2. PRODUSE UNIT-LINKED

Dacă în cazul asigurărilor de viată tradiţionale riscul investiţiei aparţine companiei de asigurări (în
consecinţa asigurătorul va investi banii cu mare prudenţă, de obicei în depozite bancare şi obligaţiuni de stat,
care deşi nu aduc profituri mari, sunt sigure), la asigurările unit-linked riscul investiţiei aparţine contractantului,
beneficiile obţinute din investiţii depinzând de performanţa fondurilor de investiţie create şi puse la dispoziţie de
asigurător .
Aceste produse pot avea în structura lor următoarele componente :
Componenta de protecţie, care este reprezentată de o asigurare de viaţă pe termen nelimitat, pentru
care plata primelor eşalonate se face până la împlinirea vârstei de pensionare, iar pe perioada protecţiei suma
asigurată (aleasă de client) este garantată de asigurător. În cazul decesului asiguratului, beneficiarul va încasa
valoarea maximă dintre suma asigurată şi valoarea contului sau la momentul respectiv. Suma asigurată este
stabilită de către client între o valoare maximă şi una minimă, în funcţie de vârsta sa şi de prima plătită, iar
valoarea contului este reprezentată de echivalentul valoric al unit-urilor deţinute în fondurile financiare ale
asigurătorului.
Componenta investiţională constă în cumpărarea de unităţi de cont (unit-uri33) în fondurile financiare
constituite de asigurător. Aceste fonduri sunt fonduri interne, închise, reprezentând un portofoliu de diverse
tipuri de active financiare administrate de asigurător exclusiv în scopul asigurării. În mod normal, asigurătorul
creează mai multe fonduri din care asiguratul are posibilitatea să aleagă. Contractantul asigurării va avea acces
la aceste fonduri doar prin intermediul asigurărilor unit-linked, iar prima de asigurare plătită va fi destinată în
întregime achiziţionării de unit-uri în fondurile financiare 34.
Plata primelor se poate face anual, semestrial, trimestrial, lunar, dar şi în orice moment atunci când se
doreşte mărirea părţii de investiţie. Contractantul poate alege procentul în care prima se va aloca între diferitele
fonduri şi poate în orice moment să schimbe gratuit aceste procente (cote) de alocare.
Componenta rentelor apare doar în cazul asigurărilor unit-linked la care există posibilitatea
transformării valorii contului la expirarea contractului. Ea constă în transformarea, la sfârşitul perioadei de plată
a primelor (la vărsta pensionarii), a valorii contului contractantului în rente lunare.
Trăsături ale produselor unit-linked:
 prima de asigurare nu este fixă, clientul poate modifica oricând mărimea primelor de asigurare;
 clientul poate alege suma asigurată între un minim şi un maxim stabilite în funcţie de vârsta
asiguratului şi de valoarea primei plătite şi poate fi modificată oricând dar suma respectivă este garantata pe
toata durata contractului;
 plata primelor de asigurare este eşalonată şi există posibilitatea modificării frecvenţei de plată la
fiecare aniversare a contractului;
33
Un unit reprezintă o diviziune a fondurilor financiare, asigurând clientului dreptul de a participa la performanţa acestora.
Valoarea unui unit se stabileşte săptămânal, la momentul evaluării fondurilor, regăsindu-se în preţul de vânzare. Acest preţ
este folosit pentru evaluarea costului asigurării de viaţă în momentul în care clientul optează pentru retragerea de lichidităţi
sau atunci când întrerupe contractul şi doreşte să obţină echivalentul valoric al conţinutului său.
34
Preţul de cumpărare reprezintă preţul la care clientul poate cumpăra unit-uri în fondurile financiare menţionate. Cu alte
cuvinte, banii plătiţi de client sub forma primelor de asigurare sunt transformaţi în unit-uri în funcţie de acest preţ.

139
  clientul poate oricând să retragă o cotă din numărul unit-urilor în contul său, cota exprimată ca
procent sau suma fixă;
 în cazul în care clientul nu mai poate plăti primele de asigurare contractul unit-linked se
transformă într-un contract cu suma asigurată redusă, adică noua sumă asigurată va fi egală cu valoarea contului
contractantului la momentul încetării plaţii primelor;
 în cazul unui contract cu suma asigurată redusă, clientul are dreptul să facă retrageri periodice
prin reducerea contului său, reduceri care se pot face sub formă de cote procentuale sau în sumă fixă, atâta timp
cât contul nu este nul;
 contractantul asigurării are dreptul, de regulă o data pe an, să transfere unit-uri între fondurile
financiare în care se afla banii săi.

Şi în cazul asigurării de tip unit-linked, ca şi în cazul celorlalte asigurări de viaţă, se pot adăuga clauze
suplimentare, cu deosebirea că prima corespunzătoare clauzelor se va deduce lunar din contul contractantului
prin reducerea numărului de unit-uri.
Deosebiri între asigurarea tradiţională şi asigurarea unit-linked:

Asigurarea Tradiţională Asigurarea Unit-Linked

tehnica investiţiilor

Riscul investiţiei aparţine Riscul investiţiei aparţine

asigurătorului. contractantului asigurării.

Dată fiind dobânda tehnică Beneficiile obţinute din investiţii

promisă, asigurătorul investeşte cu sunt stabilite în legătură cu performanţa
prudenţă, de obicei în depozite bancare şi fondurilor de investiţii create şi puse la
obligaţiuni de stat. dispoziţia contractantului de asigurător.

Întotdeauna există un termen Contractantul poate plăti suplimente

încasare si plată

limită pentru achitarea primei. de primă oricând doreşte, acestea fiind

structura primelor termenele de

sume adiţionale pentru investiţie.

Contravaloarea investiţiei poate fi

încasată înainte de termen sau mai târziu.

Asigurătorul dispune de un depozit

Prima depinde de: suma din care sunt asigurate sumele pentru
costurilor, primele de risc şi primele de compensarea cheltuielilor şi pentru primele
depunere. de risc, investindu-se diferenţa. Prima nu se
mai stabileşte pe toată durata asigurării.

2.3. ASIGURAREA DE RENTĂ (ANUITATEA)

Printr-o asigurare de rentă, asigurătorul plăteşte o indemnizaţie periodică. În funcţie de perioada de

plată a acesteia se disting :

2.3.1. RENTA CU RATĂ FIXĂ

În cazul acesteia indemnizaţia de asigurare se plăteşte indiferent dacă asiguratul mai trăieşte sau nu. În
momentul în care începe plata acestei rate fixe, este important dacă asiguratul mai este sau nu în viaţă (în caz
negativ, se plăteşte suma asigurată beneficiarului); ea se plăteşte pe o anumită perioadă (un număr de ani).

2.3.2. RENTA VIAGERĂ

Pentru primirea unei indemnizaţii de rentă viageră, asiguratul (sau, în cazul în care avem de-a face cu
mai mulţi asiguraţi, cel puţin unul dintre aceştia) trebuie sa fie în viaţă. Asigurarea este încheiată pe “viaţa”

140
asiguratului. O asigurare de rentă viageră poate fi încheiată şi în favoarea mai multor persoane. În astfel de
situaţii, la moartea unuia dintre asiguraţi, renta viageră se transferă asupra vieţii celuilalt.
Indemnizaţia de rentă viageră se acordă trimestrial, mai rar lunar. Asigurătorul preferă însă să o acorde,
dacă se poate, semestrial sau chiar anual, pentru a beneficia mai mult timp de sume mari pentru investiţii şi
pentru că astfel se reduc cheltuielile administrative.
În cazul asigurării de rentă viageră există următoarele cazuri speciale:
 asigurarea de rentă viageră cu rambursare - în cazul decesului asiguratului se rambursează primele
de asigurare deja plătite;
 asigurarea de rentă viageră fără rambursare - în cazul decesului asiguratului nu se rambursează
primele de asigurare deja plătite, avantajul fiind plătirea unor prime mai reduse decât în cazul rambursării.
În cazul asigurării pe bază de rente viagere există şi posibilitatea cuprinderii a două persoane asigurate.
Prin asigurarea de rentă viageră pentru două persoane se acordă o indemnizaţie periodică în condiţii de
supravieţuire sau de deces al primului asigurat. Ea poate fi comparată cu asigurările mixte de viaţă. Se foloseşte
în special pentru alocaţie pentru pensia de bătrâneţe, respectiv pentru pensia de urmaş, pentru soţ sau soţie.

2.4. ASIGURAREA PENTRU IPOTECĂ

Este produsul prin care un creditor (de obicei o bancă) se asigură că, în cazul în care debitorul
decedează, va încasa sumele restante neplătite.
În situaţia în care ipoteca este liniară, debitorul şi creditorul stabilesc rambursarea creditului într-un
anumit număr de ani, pe baza achitării anuale a unei rate fixe. Debitul global (rata + dobânda) scade anual,
pentru că la rata plătită nu se mai percepe dobândă (dobânda per sold). Asigurarea de capital pentru caz de deces
care se încheie va modela această evoluţie a creditului, capitalul său fiind de asemenea în descreştere liniară.
Există mai multe forme de ipotecă în funcţie de modul de rambursare a creditelor, dintre care cele mai
frecvent întâlnite sunt următoarele:

2.4.1 IPOTECA PE BAZĂ DE ANUITATE

Aceasta se caracterizează prin plata dobânzii şi a ratei printr-o sumă fixă anuală, denumită anuitate.
Spre deosebire de ipoteca liniară, suma plătită periodic nu se micşorează. Şi în acest caz, capitalul asigurat
suferă o descreştere paralelă cu cea a debitului.

2.4.2. IPOTECA PE BAZĂ DE ASIGURARE MIXTĂ

Aceasta se practică în contractul de credit şi în contractul de asigurare de deces.

2.4.3 IPOTECA PE BAZA UNEI ASIGURĂRI DE VIAŢĂ CU AMORTIZARE SUB FORMA UNEI
PRIME DE ECONOMISIRE

Aceasta are la bază o asigurare de viaţă prin care asigurarea se divide într-o asigurare de risc (cu capital
egal cu suma împrumutată) şi o asigurare de economisire. Creditorul acordă pentru primele de asigurare de
economisire o compensaţie la dobândă egală cu dobânda ipotecii. Premisa în cazul de faţă o constituie suma
împrumutată, care trebuie rambursată la termenul scadent. În funcţie de această sumă şi de valoarea dobânzii
ipotecii, este stabilită valoarea primei de asigurare de economisire, şi chiar pentru perioada pe care a fost
stabilită dobânda ipotecii (de regulă, 10-15 ani). În caz de prelungire ulterioară, prima de economisire este
recalculată pe baza noii dobânzi de ipotecă contractate. Dacă aceasta este mai mare decât dobânda iniţială,
prima de economisire scade pentru perioada următoare. Dacă dobânda pe ipotecă este mai mică, atunci prima de
economisire creşte.
Prin această formă de asigurare, pe perioada derulării contractului pot să existe mai multe sau mai
puţine datorii anuale fixe şi, în acelaşi timp, asiguratul poate obţine o sumă egală cu creditul în caz de deces sau
de supravieţuire, atât pe perioada derulării contractului, cât şi după expirarea acestuia.
Ea este mai avantajoasă decât ipoteca combinată cu o asigurare mixtă. În cazul unei asigurări mixte,
asigurătorul lucrează cu o dobândă calculată fixă. Dobânda ipotecii este întotdeauna mai mare, astfel încât, în
cazul ipotecii pe bază unei asigurări de viaţă cu amortizare sub forma unei prime de economisire, asigurătorul ia
în calcul un profit mai mare şi, de aceea, prima poate fi mai mică.
Dezavantajul acestei ipoteci este acela că, la sfârşitul perioadei stabilite, valoarea capitalului va fi egală
cu cea a creditului acoperit, în timp ce, în cazul asigurării mixte, capitalul poate să crească prin împărţirea
profitului, astfel încât după rambursarea datoriei se mai poate acorda o suma în plus.
141
 Autoevaluare:
1.Asigurările de viaţă comportă forme şi tehnici variate de realizare. Prezentaţi una dintre acestea.
2.Care sunt avantajele şi dezavantajele asigurării mixte de viaţă comparativ cu celelalte forme de asigurări de
viaţă?
3.Enumeraţi câteva riscuri care nu pot fi cuprinse în asigurarea de viaţă
4.Cum se pot asigurările clasifica asigurările de viaţă în funcţie de numărul de persoane cuprinse în
asigurare?

142
CAPITOLUL 3
METODE ŞI TEHNICI DE STABILIRE A TARIFELOR DE PRIME
LA ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ

INTRODUCERE
Asigurările de viaţă presupun preluarea riscurilor cu care se confruntă persoana fizică a asiguratului
(vătămare corporală, deces, supravieţuire, îmbolnăvire) de către societatea de asigurări în schimbul primei de
asigurare. Dacă are loc producerea riscului asigurat atunci asigurătorul se obligă la plata sumei asigurate
aferentă contractului.

PREZENTAREA TEMEI

Faţă de asigurările de bunuri, la care scopul constă în refacerea valorii bunului de dinainte de
producerea riscului asigurat, asigurările de persoane urmăresc fructificarea capitalurilor persoanelor asigurate.
Făcând o comparaţie între asigurările de bunuri şi cele de persoane se constată următoarele diferenţe :
 suma asigurată în cazul asigurărilor de bunuri este limitată la valoarea reală a bunului pe când în cazul
asigurărilor de persoane asiguratul stabileşte suma asigurată în funcţie de puterea de cumpărare sau, dacă are loc
producerea riscului asigurat atunci asigurătorul va plăti asiguratului o despăgubire care nu poate depăşi paguba
în cazul asigurărilor de bunuri iar în situaţia asigurărilor de persoane, suma asigurată;
 în situaţia în care asiguratul încheie mai multe asigurări pentru acelaşi bun atunci despăgubirea
încasată de la toţi asigurătorii nu va fi mai mare decât valoarea pagubei, pe când în asigurările de persoane,
asiguratul poate contracta oricâte asigurări doreşte primind de la toate societăţile de asigurări sumele asigurate
fără nici o restricţie;
 prima de asigurare pentru asigurările de bunuri se stabileşte în funcţie de probabilităţile de apariţie a
riscului fără să se ţină seama de vârsta asiguratului;
în asigurările de persoane primele se stabilesc prin calcule actuariale plecând de la probabilităţile de
supravieţuire sau de deces în legătura cu vârsta persoanei asigurate.
Unul din criteriile în funcţie de care se realizează clasificarea asigurărilor de viaţă este riscul asigurat iar
în raport cu acesta avem următoarea grupare :
 asigurări de supravieţuire;
 asigurări de deces;
 asigurări de accidente.

3.1. STABILIREA PRIMEI DE ASIGURARE ÎN ASIGURĂRILE DE SUPRAVIEŢUIRE

Asigurările de supravieţuire au ca obiect riscul de supravieţuire a asiguratului la un moment dat. Într-un

astfel de contract asiguratul se obligă la plata primelor de asigurare fie dintr-o dată la momentul semnării
contractului fie eşalonat pe o anumită perioada de timp.
De asemenea, societatea de asigurări are posibilitatea de a plăti suma asigurată fie dintr-o dată la
scadenţă dacă asiguratul este în viaţă fie periodic în timp, pe parcursul duratei de viaţă.
În general, în toate tipurile de asigurări de supravieţuire, societatea de asigurări plăteşte atâta timp cât
asiguratul este în viaţă; în caz contrar asigurătorul este exonerat de orice obligaţie.
Dacă asiguratul decedează înainte de expirarea contractului şi pierde astfel o parte importantă din suma
asigurată atunci acesta are posibilitatea de a înscrie în contract clauza denumita contraasigurare care presupune
rambursarea unei părţi din sumele plătite de asigurat.
La baza stabilirii primelor în cazul asigurărilor de viaţă stau următoarele principii:
 principiul echivalenţei sarcinilor;
 principiul aditivităţii primelor.

143
 În conformitate cu principiul echivalenţei sarcinilor operaţiunea de asigurare este echitabilă dacă
valoarea actuală probabilă la momentul semnării contractului este aceeaşi atât pentru asigurat cât şi pentru
asigurător.
Cel de-al doilea principiu consfinţeşte faptul că, dacă printr-un contract de asigurare se asigură mai
multe riscuri atunci prima achitată de asigurat este egală cu suma primelor aferente fiecărui risc asigurat.
Actuarii au realizat o clasificare a indivizilor în grupe omogene care prezintă, cu excepţia vârstei riscuri
identice. Omogenitatea este relativă depinzând de parametrii luaţi în considerare, persoanele care fac parte dintr-
un grup pot fi deosebite în mod sigur după vârstă, ceilalţi factori fiind greu de evaluat.
Punctul de plecare în determinarea primelor aferente asigurărilor de persoane este reprezentat de
funcţiile biometrice.
O prima funcţie biometrică care se regăseşte în tabelele de mortalitate specifice fiecărei ţări este funcţia
de supravieţuire.
Acesta se notează cu lx şi reprezintă numărul mediu de persoane aflate în viaţă dintr-o populaţie
omogenă la vârsta de x ani. Se notează cu ω vârsta maximă pe care o atinge o persoană, iar în asigurări
aceasta are valoarea de 100 de ani.
Astfel, se consideră că vârsta de 100 de ani nu este atinsă de nici o persoană din populaţia respectivă,
adica lω = 0.
Cea de-a doua funcţie biometrică este probabilitatea de viaţă sau de supravieţuire p(x,y) şi reprezintă
probabilitatea ca o persoană în vârstă de x ani să fie în viaţă la împlinirea vârstei de y ani.
O probabilitate în caz discret se calculează ca raport între numărul de cazuri favorabile şi numărul de
cazuri posibile:

Probabilitatea de viaţă se poate exprima în raport cu funcţia de supravieţuire după următoarea formulă :

În calculele actuariale se utilizează următoarea formă pentru probabilitatea de viaţă:

unde n p x este probabilitatea unei persoane în vârstă de x ani sa fie în viaţă peste n ani sau la vârsta de x
+ n ani.
O altă funcţie biometrică necesară fundamentării tarifelor de prime este probabilitatea de moarte sau de
deces.
Se notează cu q(x,y) şi reprezintă probabilitatea ca o persoana în vârstă de x ani să nu mai fie în viaţă la
vârsta de y ani.
Probabilitatea de moarte îmbracă următoarele forme :

q(x,y)=1-p(x,y), sau q(x,y)=1- , sau nqx=1-

unde nqx reprezintă probabilitatea ca o persoană în vârstă de x ani să nu mai fie în viaţă peste n ani sau la
împlinirea vârstei de x+n ani.
Funcţiile biometrice prezintă o importanţă deosebită deoarece stau la baza determinării primelor de
asigurare. Acestea, în principiu, se găsesc în tabelele de mortalitate construite în fiecare ţară şi sunt influenţate
de specificul populaţiei locale.
Astfel societăţile de asigurare cu capital străin trebuie sa-şi adapteze calculele actuariale şi să ia în
considerare tabelele de mortalitate din România. În ţara noastră primul tabel a apărut în 1990 după
recensământul din acel an şi s-a datorat lui N Proporgescu şi N. Stanielevici. 35
Cred că pentru o mai bună fundamentare a tarifelor de prime şi implicit pentru diminuarea riscului de
neplată a sumelor asigurate la scadenţa contractelor, este necesar ca aceste tabele să fie reînoite periodic şi chiar
să se facă previziuni pentru perioadele următoare deoarece asigurările de viaţă sunt încheiate pe intervale lungi
de timp (zeci de ani) în care pot apărea muţii considerabile.
În funcţie de modul de plată a sumei asigurate, asigurările de supravieţuire se grupează astfel :
 asigurări de supravieţuire cu plata unică;

35
I Purcaru, Matematică şi asigurări, Editura Economică, Bucreşti, 1994

144
  asigurări de supravieţuire cu plata anuală;
 asigurări de supravieţuire cu plata fracţionată.

3.1.1. STABILIREA PRIMEI NETE UNICE ÎN ASIGURĂRILE DE SUPRAVIEŢUIRE CU PLATA

UNICĂ

Această categorie de asigurări se caracterizează prin faptul că asigurătorul plăteşte o singură sumă la
scadenţă dacă asiguratul este în viaţă.
Să presupunem că avem o persoană în vârstă de x ani ce contractează o asigurare de supravieţuire prin
care urmează să primească peste n ani (la împlinirea vârstei de x + n ani) suma de S u.m. dacă este în viaţă, în
caz contrar societatea de asigurări este absolvită de orice obligaţie.
Notam cu i procentul mediu anual al pieţei caracteristic perioadei de timp pentru care s-a încheiat
contractul de asigurare.
Dacă operaţiunea financiară dintre cele două părţi contractante ar fi certa atunci am avea de-a face cu un
proces de fructificare a capitalului în sistem de dobândă compusă.
Deoarece în cazul asigurărilor de supravieţuire societatea de asigurări îşi onorează obligaţia de plată
doar atunci când asiguratul este în viaţă, factorul de actualizare viager utilizat în teoria asigurărilor are
următoarea formă :
n Ex =npx∙vn, unde v=
Prima netă unică (Pnu) plătită de asigurat la momentul semnării contractului se determină pe baza
principiului valorii actuale probabile sau al echivalenţei sarcinilor.
Notăm cu VAP(a) = valoarea actuala probabilă a asiguratului şi cu VAP(A) = valoarea actuala probabilă
a asigurătorului.
La momentul iniţial VAP(a) = Pnu deoarece, prima netă unică este achitată de asigurat odată cu
semnarea contractului.
În cazul asigurătorului VAP(A) = S . nEx , unde S este valoarea sumei asigurate.
Astfel prima netă unică este Pnu = S . nEx
Factorul de actualizare viager (nEx) se poate exprima în raport cu numerele de comutaţie D x după
următoarea formulă:

nEx = , unde Dx= vx ∙lx

Aşadar în funcţie de numerele de comutaţie prima netă unică aferentă unei asigurări de supravieţuire cu
plata unică se poate exprima astfel:

Pnu = S .

Numerele de comutaţie Dx sunt tabelate pentru toate vârstele la un procent i dat.

Să consideram o persoana în vârstă de 23 de ani ce încheie o asigurare de supravieţuire pe termen de 15
de ani prin care urmează să primească la scadenţă suma de 800 000 de u.m., dacă este în viaţă. Pentru aceasta
asiguratul trebuie să achite o primă netă unică în valoare de 184.696,27 u.m. deoarece :

Pnu =800.000 , unde D38 = 2.459, iar D23 = 10.651, Pnu = 184.696,27 u.m

Numerele de comutaţie utilizate în calcule sunt determinate cu procentul de i = 10%.

3.1.2. STABILIREA PRIMEI NETE UNICE ÎN ASIGURĂRILE DE SUPRAVIEŢUIRE CU PLATA

ANUALĂ

Asigurările de supravieţuire prezintă o largă diversitate din punct de vedere al modului de plată a
obligaţiilor părţilor contractante.
Dacă ne referim la obligaţia de plată a asigurătorului, există numeroase situaţii în care societatea de
asigurări achită asiguratului mai multe sume asigurate la momente diferite, la începutul sau la sfârşitul anului pe
anumite perioade de timp.
Astfel, în cazul în care plata sumelor asigurate se efectuează anual atunci acestea se numesc anuităţi şi
îmbracă următoarele forme :
 anuităţi imediate nelimitate;

145
  anuităţi imediate limitate;
 anuităţi amânate nelimitate;
 anuităţi amânate limitate.
Pentru fiecare categorie de anuităţi urmărim să determinăm prima netă unică plătită de asigurat.
Printr-o anuitate imediată nelimitată, asiguratul în vârstă de x ani urmează să primească, din
momentul semnării contractului pe toată durata vieţii o sumă asigurată de S u.m. care poate fi achitata anticipat
(la începutul fiecărui an) sau posticipat (la sfârşitul fiecărui an).
Dacă considerăm că suma asigurată încasată de asigurat este de 1 u.m., atunci prima netă se numeşte
primă netă unitară şi se notează cu , sau în funcţie de momentul la care se face plata sumelor asigurate,
la începutul sau la sfârşitul anului.
Se notează cu:

Nx= şi reprezintă un alt număr de comutaţie utilizat în asigurările de supravieţuire.

Folosind cele două principii prezentate anterior, şi anume, principiul echivalenţei sarcinilor şi cel al
aditivităţii primelor, prima netă unică unitară are următoarea formă :

a = în cazul anticipat şi a = în cazul posticipat.

Deci prima netă unică aferentă unui contract de asigurare încheiat pentru o sumă asigurată de S u. m.
este :

Pnu = S sau Pnu = S . în cazul anticipat, şi Pnu = S sau Pnu = S . în cazul

posticipat.
Cazul posticipat constă în faptul că sumele asigurate sunt plătite la sfârşitul anului. În general, cazul
posticipat diferă de cel anticipat prin translatarea indicilor de la numărător cu 1.

În cazul în care contractul de asigurare pentru care optează pentruo anuitate imediată limitată, atunci
societatea de asigurări este obligată la plata sumei asigurate la începutul sau sfârşitul fiecărui an până la o
anumită vârstă x + n.
Prima neta unică unitară se notează cu:
în cazul anticipat sau în cazul posticipat, unde n este durata asigurării.
Formula obţinută pentru prima netă unică unitară pe baza calculelor actuariale este următoarea:

Cazul anticipat Pnu=S∙ sau Pnu=S∙

Cazul posticipat Pnu=S∙ sau Pnu=S∙

Unul dintre cele mai utilizate produse de asigurare este asigurarea de tip pensie viageră. Un astfel de
produs poate fi considerat anuitatea amânată nelimitată care presupune plata sumelor asigurate la începutul
sau la sfârşitul fiecărui an începând cu o anumită vârstă, pe toata durata vieţii.
Notăm cu r sau r prima neta unică unitară pentru o anuitate amânată nelimitată anticipată sau
posticipată. Dacă asiguratul are vârsta de x ani iar asigurătorul începe să achite sumele asigurate de la vârsta de
x + r ani atunci valoarea primei de asigurare este:

Cazul anticipat Pnu=S∙ r sau Pnu=S∙ sau Cazul posticipat Pnu=S∙ r sau Pnu=S∙

Anuitatea amânată limitată presupune ca asigurătorul să plătească începând cu o anumită vârstă, pe o

perioadă determinată de timp, la începutul sau la sfârşitul fiecărui an, suma asigurată.
Se notează cu r sau r prima neta unică unitară pentru o anuitate amânată limitată anticipată
sau posticipată.
O persoană în vârsta de x ani încheie o asigurare prin care urmează să primească peste r ani (la
împlinirea vârstei de x+r ani) timp de n ani (până la vârsta de x + r + n ani) la începutul sau la sfârşitul fiecărui
an suma de S u.m.

146
 Prima netă unică pe care o datorează asiguratul la momentul contractării asigurării îmbracă următoarea
formă în funcţie de momentul plăţii:

Cazul anticipat Pnu=S∙ r sau Pnu=S∙

Cazul posticipat Pnu=S∙ r sau Pnu=S∙

Să considerăm o persoană în vârstă de x = 25 ani care procură o asigurare de supravieţuire prin care
societatea de asigurări îi plăteşte suma de S = 500 000 u. m.
a. la începutul fiecărui an, cât timp va trăi;
b. sau la sfârşitul fiecărui an, cât timp va trăi.
Utilizând numerele de comutaţie N25 = 92 317 ; N26 = 83 540, D25 = 8 777 atunci prima netă unică
datorată de asigurat este:

a. Cazul anticipat: Pnu =500000 = 5259029,28 u.m.

b. Cazul posticipat: Pnu =500000 = 4759029,28 u.m.

Numerele de comutaţie utilizate în calcule sunt determinate cu procentul de i = 10%.

3.1.3. STABILIREA PRIMEI NETE UNICE ÎN ASIGURĂRI DE SUPRAVIEŢUIRE CU PLATĂ

FRACŢIONATĂ

Aceste categorii de asigurări presupun împărţirea anului financiar în m fracţiuni şi plata sumelor
asigurate la începutul sau la sfârşitul fiecărei fracţiuni de timp.
Pentru:
m = 12 plata se efectuează lunar;
 m = 4 plata se face trimestrial;
 m = 2 plata se realizează semestrial;
Deoarece plata sumelor asigurate este realizată fracţionat în timp, aceste asigurări se mai numesc şi
fracţionalităţi.
Clasificarea fracţionalităţilor se face analog cu cazul anuităţilor şi anume:
 fractionalităţi imediate nelimitate;
 fractionalităţi imediate limitate;
 fractionalităţi amânate nelimitate;
 fractionalităţi amânate limitate.
Fracţionalităţile imediate nelimitate se caracterizează prin faptul că asiguratul va încasa suma
asigurată la începutul sau la finele fiecărei fracţiuni din an, pe toată durata vieţii.
Notăm cu sau cu a prima netă unică unitară pe care o datorează asiguratul pentru primirea
unei unităţi monetare la începutul sau la sfârşitul fiecărei fracţiuni din an.
Pentru o persoană în vârstă de x ani ce încheie o astfel de asigurare, la o sumă asigurată de S u.m.,
prima netă unică pe care o plăteşte societăţii de asigurării are următoarea formă:

Caz anticipat Caz posticipat

= - = +

= - = +

Pnu=mS Pnu=mS

Pnu=mS - Pnu=mS +

Fracţionalităţile imediate limitate unitare anticipate sau posticipate se noteaza cu:

147
 sau unde m = 2; m = 4; m = 12
O astfel de asigurare încheiată de o persoană în vârsta de x ani presupune ca asiguratul să primească din
partea asigurătorului o suma de S u.m. în fiecare fracţiune din an, timp de n ani sau până la vârsta de x + n ani.
Formulele de calcul pentru acest tip de fracţionalitate sunt următoarele:

Cazul anticipat:

= - = -

Pnu = m ∙ S∙

Pnu = m ∙ S∙ -

Cazul posticipat:

= + = +

Pnu = m ∙ S∙

Pnu = m ∙ S∙  +

În cazul fracţionalităţilor amânate nelimitate asiguratul în vârsta de x ani încasează suma de S u.m.
începând cu vârsta de x + r ani la începutul sau la sfârşitul fiecărei fracţiuni din an, pe toata durata vieţii.
Notam cu şi cu prima neta unica unitara pentru o fracţionalitate amânată nelimitată
anticipată sau posticipată.
Prima netă unică poate îmbrăca una din următoarele forme:

Caz anticipat Caz posticipat

= - ∙ rEx = + ∙ rEx

= - ∙ = + ∙

Pnu = m ∙ S ∙ r Pnu = m ∙ S ∙ r

Pnu = m ∙ S ∙ - ∙ Pnu = m ∙ S ∙ + ∙

Fracţionalităţile amânate limitate presupun ca, un asigurat în vârsta de x ani să încaseze suma
asigurată în valoare de S u.m. la începutul sau la sfârşitul fiecărei fracţiuni din an, începând cu vârsta de x + r
ani, timp de n ani (până la vârsta de x + r + n ani):
Se notează cu şi cu prima netă unică unitară în cazul unei fracţionalităţi, amânate,
limitate, anticipate sau posticipate.
Acest tip de asigurare presupune în principiu, ca plata sumei asigurate să se facă începând cu o anumită
vârstă, pe o perioada determinată de timp, formulele pentru prima netă unică fiind următoarele:

Caz anticipat Caz posticipat

= - ∙ Ex- -r+nEx
r = + ∙ Ex- -r+nEx
r

= - ∙ = + ∙

148
Pnu = m ∙ S ∙ Pnu = m ∙ S ∙

m 1 m 1
Pnu = m ∙ S ∙ - ∙ Pnu = m ∙ S ∙ + ∙
2m 2m

Dacă avem o persoană în vârsta de 30 de ani ce încheie o asigurare prin care primeşte timp de 10 ani
a. la începutul fiecărei luni (m = 12);
b. la sfârşitul fiecărui trimestru (m = 4);
suma de 500 000 u.m., atunci prima neta unica înregistrează următoarele valori:
 N 30  N 40 11 D30  D 40 
a. Cazul anticipat şi m = 12: Pnu = 12 ∙ 500 000 ∙     Pnu = 38421154,5 u.m
 D30 24 D30 

 N 31  N 41 3 D  D 40 
b. Cazul posticipat şi m = 4: Pnu = 4 ∙ 500 000 ∙    30  Pnu = 12597908 u.m
 D30 8 D30 
Numerele de comutaţie utilizate în calcule sunt determinate cu procentul de i = 10%.

3.2. STABILIREA PRIMEI NETE UNICE ÎN ASIGURĂRI DE DECES

Decesul este singurul eveniment cert asigurat, incertitudinea fiind în acest caz momentul la care el se
produce.
Asigurările de deces presupun ca pe perioada contractului
de asigurare, în caz de deces al asiguratului, societatea de asigurări sa plătească suma asigurată urmaşilor
acestuia.
La scadenţa contractului, dacă asiguratul este în viaţă şi dacă evenimentul asigurat nu s-a produs atunci
asigurătorul este exonerat de orice obligaţie.
Protecţia prin asigurare începe odată cu plata primei de asigurare.
Prima netă unică se stabileşte în funcţie de caracteristicile fiecărui contract, pe baza calculelor
actuariale, avându-se în vedere elemente generale ca: statistici, tabele de mortalitate etc....
În funcţie de momentul intrării în vigoare şi de durata contractului de asigurare, asigurările de deces se
clasifică astfel:
 asigurări de deces imediate nelimitate;
 asigurări de deces imediate limitate;
 asigurări de deces amânate nelimitate;
 asigurări de deces amânate limitate.
Prima netă unică pentru o asigurare de deces imediată nelimitată încheiată de un individ în vârsta de
x ani la o sumă asigurată de S u.m. este:

Pnu = S Ax sau Pnu = S

În cazul unui contract de asigurare de deces valabil o perioadă limitată de timp asigurătorul va plăti
suma asigurată urmaşilor numai dacă decesul survine în perioada de valabilitate a contractului.
Notăm cu n prima netă unică unitară pentru o asigurare de deces încheiată de o persoană în vârstă
de x ani prin care urmaşii vor primi suma de S u.m dacă asiguratul nu mai este în viaţă peste n ani.
În cazul în care titularul contractului de asigurare supravieţuieşte până la vârsta de x + n ani, societatea
de asigurări nu mai are nici un fel de obligaţie financiară faţă de acesta.
Prima neta unică unitară are următoarea formă:

149
 =

Prima neta unică aferentă unei asigurări pentru o sumă asigurată de S u.m. va fi:

Pnu=S sau Pnu=S

Asigurarea de deces amânată nelimitată se caracterizează prin faptul că valabilitatea ei începe peste o
perioadă determinată de timp.
Astfel o persoană în vârstă de x ani ce încheie o asigurare de deces prin care urmaşii urmează să
primească suma de S u.m. dacă decesul său se produce peste r ani atunci prima netă unică unitară r şi prima
netă unică îmbracă următoarele forme:

r = , iar Pnu=S r sau Pnu=S

Asigurarea de deces amânată limitată presupune ca un individ în vârsta de x ani să încheie o

asigurare prin care urmează ca urmaşii săi să primească, în cazul decesului său, dacă acesta intervine între
vârstele de x + r ani şi x + r + n ani, suma de S u.m.
Daca asiguratul decedează înainte de vârsta de x + r ani sau este în viaţă la vârsta de x + r + n ani, atunci
societatea de asigurări nu mai are nici o obligaţie faţă de persoana asigurată sau faţă de urmaşii săi. Prima netă
unică unitară are următoarea formă:

r = ,

Pentru o asigurare de deces amânată limitată prima netă unica aferenta sumei de S u.m. va fi:

Pnu=S r sau Pnu=S

Asigurarea de deces valabilă o perioadă limitată de timp încheiată de o persoană în vârstă de 25 de ani
prevede că în cazul decesului său urmaşii urmează să primească suma de 500 000 u.m. dacă acesta survine
înainte de 45 de ani. Cunoscând valoarea numerelor de comutaţie: M 25= 385, M45=176, D25=8777, pentru i=10%,
putem determina primă netă unică pe care asiguratul trebuie să o plătească în acest caz, şi anume: P nu=500000

= 11906,11 u.m

3.3. STABILIREA PRIMEI NETE UNICE ÎN ASIGURĂRILE MIXTE DE VIAŢĂ

Până acum, riscurile de supravieţuire şi de deces au fost studiate separat prin tipurile de asigurări
respective.
În cazul riscului de supravieţuire, dacă persoana asigurată deceda pe perioada contractului de asigurare,
atunci societatea de asigurări era exonerată de orice obligaţie faţă de asigurat.
Deci în cazul decesului asiguratului, urmaşii acestuia nu mai au dreptul de a mai încasa vreo sumă de
bani de la asigurător.
Oarecum asemănător stau lucrurile şi în asigurările de deces, în caz de supravieţuire la termenul
prevăzut în contract, asiguratul nu mai are dreptul de a încasa suma asigurată.
În ambele situaţii, asigurările respective dau impresia că una din părţile implicate în asigurare,
asiguratul sau asigurătorul, are de pierdut în urma producerii riscului asigurat.
În realitate însă, ambele asigurări sunt echitabile atât din punctul de vedere al asiguratului cât şi al
asigurătorului.
Asigurările mixte înlătură această impresie în legătură cu asigurările de supravieţuire şi cele de deces
asigurând ambele riscuri într-un singur contract de asigurare.
De asemenea, asigurările mixte lasă falsa impresie că asigurătorul iese în pierdere deoarece indiferent
de ce se întâmpla cu asiguratul acesta este obligat la plata unei sume de bani.
Această afirmaţie nu are suport real întrucât asiguratul plăteşte o prima netă unică ce reprezintă suma
primelor aferente celor două riscuri asigurate.
Principalele tipuri de asigurări mixte de viaţă cunoscute în practica asigurărilor sunt:
asigurări mixte generale;

150
 asigurări mixte cu suma dublă;
asigurări mixte cu termen fix;
asigurări mixte cu termen fix si suma dublă.
Asigurarea mixtă generală este încheiată pe o perioadă determinată de timp şi presupune că societatea
de asigurări să plătească asiguratului suma asigurată dacă este în viaţă la scadenţa poliţei iar dacă a decedat
înainte de acest termen, să plătească urmaşilor săi o sumă de bani.
O persoană în vârstă de x ani care încheie o astfel de asigurare, urmează să încaseze la împlinirea vârstei
de x + n ani, dacă este în viaţă suma de S 1 u.m. sau urmaşii săi să primească suma de S 2 u.m. dacă decesul său
survine până la vârsta de x + n ani.
În acest caz, prima netă unică achitată de asigurat este egală cu suma primelor pentru o asigurare de
supravieţuire cu plata unică şi una de deces imediată limitată.
Prima netă unică are următoarele forme:

Pnu= S1∙nEx+ S2 sau Pnu= S1∙ + S2

Dacă cele două sume asigurate sunt egale atunci prima netă unică este:

Pnu= S∙(nEx+ )sau Pnu= S∙( + )

Asigurarea mixtă cu suma dublă presupune ca societatea de asigurări să plătească suma asigurată,
urmaşilor asiguratului indiferent de momentul decesului sau ori asiguratul să încaseze suma asigurată dacă este
în viaţă la o vârstă stabilită prin contract.
Printr-o astfel de asigurare, o persoană în vârstă de x ani urmează să încaseze suma de S 1 u.m. în cazul
în care decesul său survine înainte de vârsta de x + n ani şi suma de S 2 u.m. dacă decesul are loc după vârsta de
x + n ani iar în cazul în care persoana asigurată este în viaţă la împlinirea vârstei de x + n ani acesta va primi
suma de S3 u.m.
O astfel de asigurare este denumită cu sumă dublă deoarece în situaţia în care asiguratul supravieţuieşte
până la vârsta de x+n ani, atunci societatea de asigurări este obligată la plata a două sume asigurate, una fiind
încasată de asigurat pentru că a supravieţuit până la vârsta de x + n ani şi alta de urmaşii săi la decesul său.
Asigurarea mixtă cu sumă dublă este compusă dintr-o asigurare de deces limitată la n ani, o asigurare de
supravieţuire pe termen de n ani cu plata unică şi o asigurare de deces amânată cu n ani.
În funcţie de cum sumele S1, S2 şi S3 sunt diferite sau nu, prima netă unică îmbracă următoarele forme:

a) dacă S1 ≠S2 ≠S3 atunci: Pnu =S1∙ + S3 ∙nEx + S2 ∙ sauPnu =S3 + S1 + S2

b) dacă S1 = S2 ≠S3 atunci: Pnu =S1∙ + +S3 ∙nEx sau Pnu =S3 + S1

Am ţinut cont de faptul că: + = + = =

c) dacă S1 = S3 ≠S2 atunci avem: Pnu =S1∙ +nEx +S2 ∙ sau Pnu =S1 +

S2

d) dacă S1 ≠S2 = S3 atunci: Pnu =S1∙ S ∙

+ 3 nEx + sau Pnu =S1 + S2
e) dacă toate sumele sunt egale S1 = S2 = S3 = S atunci: Pnu =S∙ +n Ex + sau Pnu = S∙(Ax+ nEx )

Pnu = S

151
 Asigurarea mixtă cu termen fix se deosebeşte de celelalte tipuri de asigurări mixte prin faptul că suma
asigurată se plăteşte atât asiguratului dacă este în viaţă cât şi urmaşilor acestuia în cazul decesului său, la un
moment dat, prevăzut în poliţa de asigurare.
Astfel o persoană în vârstă de x ani ce încheie o asigurare mixtă cu termen fix, primeşte peste n ani,
suma de S u.m. dacă este în viaţă sau urmaşii săi primesc aceeaşi sumă de bani la acelaşi moment dacă decesul
survine anterior.
Prima neta unică pentru o asigurare mixtă cu termen fix este:
Pnu = S.vn , unde v= , iar i este rata dobânzii
Asigurarea mixtă cu termen fix şi suma dublă este compusă dintr-o asigurare mixtă cu termen fix şi o
asigurare de deces amânata nelimitată.
Acest tip de asigurare se caracterizează prin faptul că urmaşii primesc suma asigurată fie la momentul
fixat prin contract dacă decesul asiguratului survine anterior acestui moment, fie la momentul decesului dacă
acesta se întâmpla după termenul fixat.
Dacă asiguratul este în viaţă la momentul stabilit prin poliţa de asigurare atunci acesta încasează suma
asigurată.
Printr-o astfel de asigurare o persoană în vârstă de x ani urmează sa încaseze peste n ani suma de S 1 u.m.
dacă este în viaţă, sau urmaşii săi vor primi la acelaşi moment, x + n, aceeaşi sumă dacă decesul persoanei
asigurate survine anterior sau vor încasa suma de S 2 u.m. şi în situaţia în care decesul survine după vârsta de x +
n ani.
Este o asigurare cu suma dublă deoarece, dacă asiguratul moare după n ani, din asigurare se degaja două
sume: una încasată de asigurat datorită faptului că a supravieţuit vârstei de x + n ani, iar cea de-a doua sumă o
vor primi urmaşii în cazul decesului său, după momentul x + n.
Prima neta unică poate avea una dintre următoarele forme:

a) daca S1 ≠S2 atunci Pnu= S1∙ vn + S2∙n sau Pnu= S1∙( n

) + S2

b) daca S1 = S2 avem Pnu= S1∙ (vn + n sau Pnu= S1∙ (

n
) +

Astfel, dacă o persoană în vârstă de 25 de ani încheie o asigurare mixtă cu suma dublă prin care
urmează să primească suma de 500 000 u.m. peste 15 ani dacă este în viaţă ori urmaşii acesteia, în cazul în care
asiguratul moare, cunoscând valoarea numerelor de comutaţie D 40= 2013, D25= 8777, M25 =385, putem

determina prima netă unica achitată de asigurat: P nu = 500 000 = 136.607,04 u.m.

3.4.PRIMA NETĂ ANUALĂ SAU SUBANUALĂ LA ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ

Pentru toate tipurile de asigurări prezentate până acum am determinat de fiecare dată prima netă unică
achitată de asigurat la încheierea poliţei.
Sunt numeroase cazuri în care plata primei nete unice presupune un efort mare din partea asiguratului.
Astfel pentru a elimina acest inconvenient asigurătorii acceptă plata fracţionată a primelor în
concordanţă cu principiul echivalenţei sarcinilor financiare.
Plata primelor de asigurare se poate efectua anual sau subanual, prin achitarea obligaţiilor de către
asiguraţi lunar, trimestrial sau semestrial în funcţie de puterea lor financiară.
Determinarea primei nete anuale presupune ca valoarea actuală probabilă a tuturor fluxurilor financiare
plătite de asigurat să fie egală cu valoarea primei nete unice.
Prima neta anuală depinde de valoarea primei nete unice şi de durata perioadei de plată a acestora.
Indiferent de tipul de asigurare, relaţia care ne generează prima netă anuală (Pna) este următoarea:
Pnu= Pna cu plata anticipată a primelor de asigurare şi Pnu= Pna cu plata posticipată a
primelor de asigurare unde n este durata plăţii.
În raport cu numerele de comutaţie avem următoarele expresii pentru prima neta anuală:

Pna= ∙ Pnu sau Pna= ∙ Pnu

3.5. STABILIREA PRIMEI BRUTE LA ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ

152
 Prima brută sau tarifară este formată din prima netă şi adaosul de primă.
Prima netă reprezintă suma percepută de asigurător astfel încât să acopere riscurile asumate faţă de
asiguraţi.
Adaosul de primă cuprinde:
a) cheltuieli de achiziţie de contracte (α): cuprind cheltuielile de personal şi se efectuează la încheierea
contractului;
b) cheltuieli de încasare de prime (ß): în general, corespund comisionului încasatorului şi se exprimă în
procente din prima netă. Aceste cheltuieli se efectuează fie dintr-o dată, când asigurarea este cu primă unică sau
periodic în timp, când prima se achită fracţionat
c) cheltuielile anuale de administraţie () se exprimă în procente din suma anuală;
d) cheltuielile de reglementare a prestaţiilor () se determină prin aplicarea procentului asupra primei
nete;
Primele brute se fundamentează după acelaşi principiu al valorii actuale probabile ca şi in cazul
primelor nete.
Astfel, în conformitate cu acesta valoarea actuală probabilă a primelor brute la momentul încheierii
contractului de asigurare trebuie să fie egală cu valoarea actuală probabilă a sarcinilor financiare şi serviciilor
prestate de asigurător.
Echivalenţa eforturilor financiare ale asigurătorului şi asiguratului se transpun matematic în următoarea
formă:
Pbrută=Pnetă ∙ Pbrută  Pnetă

sau Pbrută=

unde coeficienţii , , si sunt normaţi iar n reprezintă durata asigurării.

Dacă asigurarea contractată de asigurat se desfăşoară pe toată durata vieţii, atunci prima brută se
calculează după următoarea formulă :

Pbrută=

Prima brută de asigurare are următoarele expresii în funcţie de tipul de asigurare:

1. Asigurarea de supravieţuire cu plata unică

2. Anuitate imediată nelimitată anticipată

3. Anuitate imediată limitata anticipată

4. Anuitate amânată nelimitată anticipată

153
 5. Asigurare de deces imediată nelimitată

6. Asigurare de deces imediată limitată

7. Asigurare de deces amânata nelimitată

8. Asigurare de deces amânată limitată

Exemplu:
O persoană în vârstă de 30 de ani încheie o asigurare de supravieţuire prin care primeşte peste 10 ani,
dacă este în viaţă suma de 1 000 000 u.m. Societatea de asigurări practică următoarele procente :
= 2,3% din suma asigurată;
= 2,7% din prima netă;
= 0,3% din suma asigurată;
= 0,2% din prima netă.
În aceste condiţii prima brută unitară achitată de asigurat va fi :

Pbruta unitară =

Pbruta unitară =
Pbruta unitară = 0,4279436
Prima tarifară totală se obţine prin multiplicarea primei brute unitare cu suma asigurată de 1 000 000 u.
m., ceea ce conduce la o primă brută totală de 427 943.

154
 Prima netă pentru această asigurare este de 372 570 u.m. diferenţa până la valoarea primei brute fiind
adaosul de primă.
Consider că societatea de asigurări trebuie să-şi fundamenteze pe baze matematice prima brută pentru a
diminua riscul de neîndeplinire a obligaţiilor faţă de asiguraţi.
De asemenea, asigurătorii pot utiliza adaosul de primă ca un adevărat instrument de promovare a
produselor pe piaţă.
Daca asiguratul ar fi depus într-o bancă o sumă egală cu prima brută de asigurare atunci el ar beneficia
peste 10 ani de o sumă cu 109 000 u.m. mai mare decât în cazul asigurării.
În schimb dacă ar plasa suma aferentă primei nete în aceleaşi condiţii într-o bancă ar obţine cu
aproximativ 50 000 u.m. mai puţin.
Societatea de asigurări este nevoită să-şi ajusteze corespunzător primele şi procentele practicate pentru
acoperirea cheltuielilor suplimentare astfel încât produsul să fie atractiv iar asigurătorul să poată să obţină un
profit.

3.6. Probabilităţi pentru grupuri de persoane

3.6.1. Aspecte teoretice

Fie un grup format din n persoane cu vârstele de x 1,x2,x3,...,xn. Notăm cu tpx1...xn probabilitatea ca tot
grupul să fie în viaţă peste t ani.
Deoarece se doreşte ca peste t ani toate persoanele să fie în viaţă, atunci trebuie ca fiecare dintre ele să
fie în viaţă peste t ani.
Aşadar avem:

p
t x1...xn
Înlocuind probabilitatea de viaţă se obţine:

p
t x1...xn

În acelaşi mod se poate determina şi probabilitatea ca tot grupul să moară peste t ani. Aceasta se notează
cu tqx1...xn şi este egală cu produsul tuturor probabilităţilor de deces ale indivizilor grupului respectiv peste t ani.

tqx1...xn
Dacă înlocuim probabilităţile de deces în raport cu funcţia de supravieţuire, relaţia de mai sus capătă
următoarea formă:

q
t x1...xn
În cadrul asigurărilor de grupuri de persoane un loc aparte îl ocupă probabilităţile de tipul : tot grupul să
fie în viaţă, cel puţin un anumit număr de persoane să fie în viaţă sau numai un număr de persoane să fie în
viaţă.
Pentru exemplificare se consideră un grup format din trei persoane cu vârstele de x 1, x2, x3 şi să
calculăm:
a.probabilitatea ca tot grupul să fie în viaţă după un număr de t ani;
b.probabilitatea ca numai o persoană să fie în viaţă după un număr de t ani;
c.probabilitatea ca numai două persoană să fie în viaţă după un număr de t ani;
d.probabilitatea ca cel puţin o persoană să fie în viaţă după un număr de t ani;
e.probabilitatea ca cel puţin două persoană să fie în viaţă după un număr de t ani;
f.probabilitatea ca tot grupul să moară după un număr de t ani.

a.pentru ca tot grupul să fie în viaţă după un număr de t ani trebuie ca fiecare individ să fie în viaţă la
momentul respectiv.

p
t x1x2x3 = tpx1∙ tpx2∙ tpx3

155
 tpx1x2x3=
b. deoarece numai o singură persoană trebuie să fie în viaţă peste t ani, atunci avem următoarele
posibilităţi: prima să fie în viaţă şi celelalte două să moară sau a doua să fie în viaţă şi prima şi a treia să moară
sau primele două să moară şi a treia să trăiască. Deci:
p= tpx1∙ tqx2∙ tqx3+ tqx1∙ tpx2∙ tqx3+ tqx1∙ tqx2∙ tpx3
Exprimată în raport cu funcţia de supravieţuire această probabilitate are următoarea formă:

p + +

c.În cazul în care numai două persoane sunt în viaţă peste t ani există, de asemenea trei posibilităţi, câte
două în viaţă, iar cea de-a treia moare:
p= tpx1∙ tpx2∙ tqx3+ tpx1∙ tqx2∙ tpx3+ tqx1∙ tpx2∙ tpx3
Înlocuind probabilităţile de viaţă avem:

p +

d.probabilitatea ca cel puţin o persoană să fie în viaţă presupune existenţa următoarelor variante
posibile: numai o persoană să fie în viaţă sau numai două persoane să fie în viaţă, ori tot grupul să
supravieţuiască peste t ani.
Deci p = probabilitatea ca numai o persoană să fie în viaţă peste t ani + probabilitatea ca numai două
persoane să fie în viaţă peste t ani + probabilitatea ca tot grupul să supravieţuiască peste t ani.
Scriind desfăşurat probabilitatea ca măcar o persoană să trăiască peste t ani este:

p = tpx1∙ tqx2∙ tqx3+ tqx1∙ tpx2∙ tqx3+ tqx1∙ tqx2∙ tpx3 + tpx1∙ tpx2∙ tqx3+ tpx1∙ tqx2∙ tpx3+ tqx1∙ tpx2∙ tpx3 + tpx1∙ tpx2∙ tpx3

e.În cazul în care cel puţin două persoane sunt în viaţă avem următoarele posibilităţi: numai două
persoane în viaţă sau toate trei să fie în viaţă peste t ani.
Deci p = probabilitatea ca numai două persoane să fie în viaţă peste t ani + probabilitatea ca tot grupul
să supravieţuiască peste t ani.

p = tpx1∙ tpx2∙ tqx3+ tpx1∙ tqx2∙ tpx3+ tqx1∙ tpx2∙ tpx3 + tpx1∙ tpx2∙ tpx3

f.Dacă tot grupul moare peste t ani, probabilitatea este egală cu:

q
t x1x2x3 = tqx1∙ tqx2∙ tqx3

q
t x1x2x3
3.6.2.Polinomul lui Poisson

Probabilităţile de supravieţuire pentru grupuri de persoane de tipul numai se pot determina şi cu ajutorul
acestui polinom.
Se consideră următorul polinom:

P(x)=(tpx1X+tqx1) ∙(tpx2 X +tqx2) ∙(tpx3 X +tqx3)

Coeficientul lui x3 reprezintă probabilitatea ca tot grupul să fie în viaţă peste t ani;
156
 Coeficientul lui x2 reprezintă probabilitatea ca numai două persoane să fie în viaţă peste t ani;
Coeficientul lui x1 reprezintă probabilitatea ca numai o persoană să fie în viaţă peste t ani;
Coeficientul lui x0 (termenul liber) reprezintă probabilitatea ca tot grupul să moară peste t ani.
Dacă desfacem parantezele, polinomul are următoarea formă:

P(x)=(tpx1∙tpx2∙x2+tpx1∙tqx2∙x+tqx1∙tpx2∙x+ tqx1∙tqx2)( tpx3∙x+ tqx3) = tpx1∙tpx2∙ tpx3∙x3+ tpx1∙tpx2∙ tqx3∙x2+ tpx1∙tqx2∙ tpx3∙x2+
p q q x + +tqx1∙tpx2∙ tpx3∙x2 +tqx1∙tpx2∙ tqx3∙x+ tqx1∙tqx2∙ tpx3∙x+ tqx1∙tqx2 ∙tqx3 =
t x1∙t x2∙ t x3∙

= tpx1∙tpx2∙ tpx3∙x3+x2(tpx1∙tpx2∙ tqx3+ tpx1∙tqx2∙ tpx3+ tqx1∙tpx2∙ tpx3)+x(tqx1∙tpx2∙ tqx3+ tqx1∙tqx2∙ tpx3+ tpx1∙tqx2∙ tqx3)+ tqx1∙tqx2 ∙tqx3

Se observă că am obţinut aceleaşi rezultate ca în problema precedentă.

3.6.3.Aplicaţii practice

1. Se dă un grup format din două persoane cu probabilităţile de supravieţuire peste n ani p 1 şi p2.
Probalilitatea ca numai o persoană să fie în viaţă peste n ani este:
a. p1-p2+p1p2;
b.p1-p2-p1p2;
c.p1+p2-2p1p2.

Rezolvare:

Probabilitatea ca numai o persoană să fie în viaţă dintr-un grup de două persoane este următoarea :

P = npx1∙nqx2+ nqx1∙npx2
adică una dintre ele trebuie să moară şi una trebuie să trăiască.
Dar npx1=p1; npx2=p2; nqx1= 1- p1; nqx2= 1- p2.
Înlocuind în prima relaţie obţinem
P = p1(1- p2)+( 1- p1) p2 = p1+p2-2p1p2, deci răspunsul corect este c.
2. Fie un grup format din patru persoane cu vârstele x 1,x2, x3, şi x4.
Calculaţi:
a.probabilitatea ca măcar trei persoane să fie în viaţă peste t ani;
b.probabilitatea ca numai două persoane să fie în viaţă peste t ani;

Rezolvare:
a. p = tpx1∙ tpx2∙ tpx3∙ tqx4+ tpx1∙ tpx2∙ tqx3∙ tpx4+ tpx1∙ tqx2∙ tpx3∙ tpx4+ tqx1∙ tpx2∙ tpx3∙ tpx4+ tpx1∙ tpx2∙ tpx3∙ tpx4
b. p = tpx1∙ tpx2∙ tqx3∙ tqx4+ tpx1∙ tqx2∙ tpx3∙ tqx4+ tpx1∙ tqx2∙ tqx3∙ tpx4+ tqx1∙ tqx2∙ tpx3∙ tpx4+ tqx1∙ tpx2∙ tqx3∙ tpx4+ tqx1∙ tpx2∙ tpx3∙ tqx4
3.Fie un grup format din două persoane cu vârstele de 36 şi 42 de ani. Cunoscând valorile funcţiei de
supravieţuire l44=88.883, l36 = 92.743, l50 =84.108, l42 = 90.063, precizaţi care dintre formulele de mai jos
reprezintă polinomul lui Poisson asociat grupului respectiv:

a. 0,102238x2+0,895010 x+0,002752;
b. 0,895010 x2 +0,102238x +0,002752;
c. 0,002752x2+0,895010 x+0,102238.

Din valorile date pentru funcţia de supravieţuire tragem concluzia că este vorba de găsirea polinomului
pentru perioada de 8 ani. (x1=36, x2=42, n = 8 ani).
Polinomul lui Poisson pentru un grup de două persoane este:

p(x)= (p1x+q1) (p2x+q2)

Ţinând cont că q1 =1-p1 şi q2 =1-p2 obţinem :

157
 p(x)= (p1x+1-p1) (p2x+1-p2) = p1p2x2 + (p1+p2-2p1p2)x+ +1+p1p2-p1-p2

Având valorile pentru funcţia de supravieţuire putem calcula probabilităţile de viaţă ale persoanelor
respective peste 8 ani.

p1 =8p36= = = 0, 958379

p2 =8p42= = = 0,933879

Atunci:

p1p2 = 0, 958379 ∙0,933879= 0,895010

p1+p2- 2 p1p2 = 0,102238
1+ p1p2- p1-p2= 0,002752

Deci polinomul lui Poisson cerut este

0,895010 x2 +0,102238x +0,002752, deci răspunsul corect este b.

3.7. ASIGURĂRI DE SUPRAVIEŢUIRE PENTRU GRUPURI DE PERSOANE

3.7.1.Aspecte teoretice

Un grup format din n persoane încheie o asigurare prin care urmează să primească suma S dacă:

Tot grupul - este în viaţă peste t ani;

Numai k persoane - sunt în viaţă peste t ani;
Cel puţin k persoane - sunt în viaţă peste t ani.
Să se calculeze prima netă unică pe care trebuie să o plătească grupul respectiv societăţii de asigurări.
În acest caz prima netă unică va fi

Pnu =S∙vt∙p

Unde, S = suma asigurată;

i = rata de dobîndă;
v= - factor de actualizare;
t – durata asigurării;
p – probabilitatea ca:
Tot grupul - este în viaţă peste t ani;
Numai k persoane - sunt în viaţă peste t ani;
Cel puţin k persoane - sunt în viaţă peste t ani.

3.7.2.Aplicaţii practice

1. Un grup format din trei persoane în vârstă de 30, 40 şi 42 de ani încheie o asigurare prin care
urmează să primească peste 18 ani suma de 180.000 u.m dacă doar două persoane sunt în viaţă. Ştiind că
polinomul lui Poisson pentru grupul respectiv este P(x)=0,9346x 3+0,9497x2+0,8723x+0,5436, iar procentul
anual utilizat este de 16%, să se determine prima netă unică.

Rezolvare:

Prima netă unică în acest caz va fi:

Pnu =S∙vn∙p

158
 unde: S =180.000 u.m.;
v= = ;
n = 18 ani;

p - probabilitatea ca numai două persoane să fie în viaţă este dată de coeficientul lui x 2 din polinomul lui
Poisson, deci p = 0,9497.

Pnu = 180.000∙ ∙0,9497=11.819,93633

2. Asigurarea de supravieţuire pe 12 ani pentru un grup format din trei persoane cu vârstele de 23, 32
şi 28 de ani prevede ca societatea să plătească suma de 420.000 u.m, la scadenţă, dacă cel puţin o persoană
este în viaţă. Cunoscând procentul anual de dobândă de 10% şi valorile funcţiei de supravieţuire l 23 =95.378,
l32 = 93.875, l28 = 94.643, l35 = 93.067, l44 = 88.883, l40 = 91.128, să se determine prima netă unică datorată de
asigurat.

Rezolvare:

Ştim că: x1 = 23, x2 = 32, x3 = 28, , n = 12, i = 10%, S = 420.000 u.m.

Prima netă unică aferentă asigurării este P nu = S∙vn∙p, unde p este probabilitatea ca cel puţin o persoană
dintr-un grup de trei persoane să fie în viaţă.

P = npx1∙ npx2 npx3+ npx1∙ npx2∙ nqx3+ npx1∙ nqx2∙ npx3+ nqx1∙ npx2∙ npx3+ npx1∙ nqx2∙ nqx3+ nqx1∙ npx2∙ nqx3+ nqx1∙ nq2∙ npx3.
p = 12p23∙ 12p32∙ 12p28+ 12p23∙ 12p32∙ 12q28+ 12p23∙ 12q32∙ 12p28+ 12q23∙ 12p32∙ 12p28+ 12p23∙ 12q32∙ 12q28+ 12q23∙ 12p32∙ 12q28+ 12q23∙ 12q32∙
p
12 28.

P= + + + +

+ + = 0,999949

Pnu=420.000∙ ∙0,999949 = 133.818,1184

3. O familie formată din două persoane cu vârstele de 30 şi 29 de ani încheie o asigurare prin care
urmează suma de 750.000 u.m. peste 10 ani dacă numai o persoană este în viaţă. Utilizând procentul anual de
dobândă de 10% şi valorile funcţiei de supravieţuire l 30 =94.284, l29 = 94.475, l40 = 91.128, l39 = 91.585, să se
determine prima netă unică aferentă asigurării.

Rezolvare:

Prima netă unică pe care trebuie să o achite asiguratul este P nu = S∙vn∙p, unde p este probabilitatea ca
numai o persoană să fie în viaţă dintr-un grup de două persoane.

P = npx1∙nqx2+ nqx1∙npx2
dar x1=30, x2 = 29, n = 10, i = 0,1 şi S = 750.000 u.m.

p= +

p= +

Înlocuind valorile funcţiei de supravieţuire se obţine p = 0,062015

159
 Pnu = 750.000 0,062015

Pnu = 17.932,10032

3.8.REZERVA MATEMATICĂ

Rezerva matematică este necesară pentru a se constitui la toate formele de asigurare de viaţă, iar
plata sumei asigurate se face la sfîrşitul contractului de asigurare. Deci, prima netă are în structura sa prima de
risc (pentru a acoperi riscul asigurat în cursul perioadei de asigurare) şi rezerva matematică (ca expresie a unui
act de economie). Rezerva matematică determină efectele specifice în tehnica asigurărilor de viaţă şi anume:
reactivarea contractului (repunerea în vigoare); continuarea asigurării pe baza unei sume reduse; răscumpărarea;
acordarea unor împrumuturi asiguraţilor. Dacă asiguratul nu solicita reactivarea contractului de asigurare (într-
un termen limitat, sau prin prelungirea duratei asigurării, fără a depăşi limita maximă de vârstă), aceasta rămâne
în vigoare pentru o sumă asigurată redusă (Sar) fără a mai plăti prime de asigurare. Se stabileşte următoarea
relaţie:

3.8.1.Estimarea rezervei matematice la asigurarile de viaţă

Conform principiului echivalentei sarcinilor utilizat in fundamentarea tarifelor deprime, valorile actuale
probabile ale obligatiilor partilor contratante sunt egale in momentul semnarii contractului de asigurare.
Notam cu D1 (t) obligatia de plata a asiguratorului la momentul t iar cu D2(t) obligatia financiara a
asiguratului evaluata la acelasi moment.
Pe parcursul executarii contractului cele doua obligatii difera, diferenta dinte ele fiind favorabila fie
asiguratului fie asiguratorului. Egalitatea se realizeaza la momentul initial ceea ce face ca asigurarea sa fie
echitabila din punct de vedere financiar. Diferenta dintre obligatia de plata a societatii de asigurari si obligatia
asiguratului poarta denumirea de rezerva matematica evaluata prospectiv.

Rt = D1(t) – D2 (t)

Rezerva matematica se poate determina si printr-o evaluare retrospectiva. Notam cu tD1 si t D2

obligatiile de plata ale asiguratorului si respectiv asiguratului pana la momentul t evaluate la inceputul
asigurarii.
Utilizand factorul de actualizare folosit in asigurari (nE x) atunci avem urmatoarele egalitati

şi
sau

şi

Inlocuind in formula rezervei matematice se obtine forma retrospectiva

Deci indiferent de metoda care se foloseste rezultatul final este acelasi. Spre a exemplifica modul de
calcul al rezervei matematice sa consideram un asigurat in varsta de x ani ce cumpara o asigurare de
supravietuire prin care urmeaza sa primeasca peste r ani, pe toata durata vietii, la inceputul fiecarui an suma de
S u.m. Pentru aceasta achita asigurarea prin prime anuale anticipate egale in k ani. Prima neta unica, tinand cont
de modul de plata a sumei asigurate este:

sau
160
 Prima neta anuala achitata de asigurat este

sau

Utilizand metoda retrospectiva obligatiile de plata la momentul t actualizate la inceputul asigurarii sunt:

sau

daca t<k şi

daca t>k , iar

| tD2=0 daca
t<r
sau, daca t>r

Rezerva matematica la momentul t este:

Astfel, pentru o asigurare încheiata de o persoana in vârsta de 33 ani caracterizata prin faptul ca peste 12
ani primeşte suma de 800.000 U.M. daca este in viata si o plăteşte anual, la începutul fiecărui an timp de 7 ani,
rezerva matematica la momentul t=5 se determina prospectiv astfel:
a) se calculează prima neta unica din asigurare

Pnu=S*Ex ; => Pnu=S* ; deoarece Ex=

unde: x este vârsta asiguratului la momentul încheierii asigurării;

n reprezintă numărul de ani peste care va incasa suma de 800.000 u.m;.
S reprezintă suma pe care o va incasa asiguratul;
Ex este factorul de actualizare viager;
DX+n si Dx reprezintă numere de comutaţie tabelare calculate cu procentul i=10 pentru vârstele x si
x+n;
161
In cazul nostru Pnu=S* = 800.000 U.M.* =240.116 U.M.

b) se determina prima neta anuala

Pnu=Pna* | ka unde k este durata plaţii
| ka reprezintă prima neta unica unitara anticipata

| ka = => Pna* = S* ; => Pna= S*

In cazul nostru Pna= 800.000 U.M.* =>

Pna= 800.000 u.m.* 45.232u.m.

c) se determina obligaţiile de plata ale asiguratului si asiguratorului la momentul t evaluate la

începutul asigurării

| tD1 = Pna* | ta sau | tD1 = S* *

unde | tD1 este obligaţia de plata a asiguratorului la momentul t evaluate la începutul asigurării;

In cazul nostru | tD1 =800.000 u.m.* * ;

| tD1 =800.000 u.m .* =187.542 u.m.

| tD2=0, si reprezintă obligaţiile de plata ale asiguratului pana la momentul t evaluate la începutul asigurării;

Rt= =S* * * ;

Rt=S* * ;

R5=800.000* * =800.000u.m.* ;

R5=280.931 u.m.

Deci asiguratorul trebuie să dispună de 280.931 u.m. la 5 ani de la încheierea contractului pentru ca acesta sa
facă fata plaţilor către asigurat ţinând cont si de încasările ce urmează a fi efectuate.

Forma rezervei matematice, fara a o dezvolta in raport cu numerele de comutatie se determina astfel:

162
Sau prospectiv

unde:

Fundamentarea matematica a rezervei are o mare importanta deoarece orice dereglare a calculului
actuarial conduce la neonorarea obligatiilor fata de asigurati.
Respectarea pasilor prezentati anterior pentru determinarea rezervei diminueaza considerabil riscul de
faliment al asiguratorului.
Rezerva matematica bruta sau de inventar se calculeaza in cazul primelor tarifare, fiind egala cu
diferenta dintre obligatiile partilor la momentul t la care se adauga obligatiile de incasare si administrare ramase.
Daca asigurarea este limitata la n ani atunci:
a) pentru t[0, k]

b) pentru t(k, n]

unde:
Pba – prima bruta anuala
Rb(t) – rezerva bruta la momentul t
n – durata asigurarii
k – durata platilor anuale anticipate din partea asiguratului
- comisionul incasatorului
- cheltuielile de administratie

In cazul unei asigurari de viata nelimitata, avem:

a) pentru t[0,k]
b) pentru t(k, n]

Sa consideram o asigurare de supravietuire cu plata unica prin care o persoana in varsta de x ani
primeste peste n ani suma de S u.m. daca traieste. Asigurarea este achitata prin prime anuale anticipate egale in
k ani.
Prima bruta anuala in acest caz este:

Pentru t[0, k] rezerva bruta este:

Inlocuim in formula rezervei brute, prima bruta anuala si obtinem:

163
Se noteaza cu:

si reprezinta rezerva Zillmer,

iar cu

rezerva chltuielilor de administrare.

Deci rezerva matematica bruta este suma dintre rezerva Zillmer si rezerva cheltuielilor de administrare:

Rb(t) = Rz(t) + Ra(t)

Deoarece in cazul acestui tip de asigurare rezerva matematica am vazut ca este

atunci:

Pentru t (k, n] rezerva bruta va fi :

In acest caz, rezerva Zillmer este Rz(t) = S n-t∙Ex+t iar rezerva cheltuielilor de administrare va fi:

Cheltuielile de achizitie nu intervin direct in calcul, ci doar indirect prin prima bruta deoarece ele nu
sunt efectuate initial.

In cazul exemplului luat pentru determinarea rezervei matematice ne propunem sa calculam rezerva
bruta, rezerva Zillmer si rezerva cheltuielilor de administrare stiind ca =0,01%, = 2,17% iar = 500.
Rezerva Zillmer o vom calcula in functie de rezerva matematica si anume:

Rz(t)=Rt- ;

Rz(5)=R5-0.01*800.000 u.m. * ;

Rz(5)= 280.931 u.m.-8.000u.m.* * ;

Rz(5)=280.931 u.m.-8.000u.m.*

164
Rz(5)=277.180 u.m.

Rezerva cheltuielilor de administrare este:

Ra(t)= ; Ra(5)=500* ;

Ra(5)=500* ;

Ra(5)=500*( );

Ra(5)=500* (
);
Ra(5)=913

Rezerva matematica bruta este egala cu suma celor doua rezerve si anume inregistreaza valoarea de 278.093.
Valoarea astfel obţinuta reprezintă diferenţa dintre obligaţia societăţii de asigurări si obligaţia asiguratului la 5
ani de la semnarea contractului, la care se adaugă cheltuielile de încasare si administrare. Datorita folosirii
primei tarifare pentru evaluarea obligaţiilor asiguratului diferenţa dintre obligaţiile parţilor nu coincide cu
rezerva matematica. Societatea trebuie sa realizeze o evaluare riguroasa a rezervei matematice luând in
considerare tabele de mortalitate cat mai recente si pertinent întocmite.

3.8.2. Riscul matematic. Durata critica a asigurarii

Se noteaza cu S(t) diferenta dintre valoarea tuturor sumelor achitate de societatea de asigurari si
valoarea primelor platite de asigurat pana la momentul t, evaluate la inceputul asigurarii.
In cazul in care S(t) este pozitiva atunci societatea de asigurari inregistreaza o pierdere iar daca S(t) este
negativa atunci aceasta inregistreaza un profit, iar asiguratul o pierdere.
Durata de timp dc pentru care S(dc) = 0 se numeste durata critica sau durata riscului.
Daca S este variabila aleatoare care ia valorile S(t) cu probabilitatile p(t) = P(S=S(t)) in caz discret
riscul mediu sau matematic al operatiunii de asigurare este :
Rm= ; unde Rm este riscul mediu;
Pentru o asigurare incheiata de o persoana in varsta de x ani prin care urmeaza sa primeasca la sfarsitul
fiecarui an incheiat, pe toata durata vietii suma de S u. m. atunci, riscul matematic este dat de relatia :

Rm = sau Rm = ; unde dc este soluţia ecuaţiei a ; v= ;

Vom lua cazul din exemplul anterior cu persoana in vârsta de 33 de ani care încheie o astfel de asigurare prin
care primeşte la sfârşitul fiecărui an, pe toata durata vieţii suma de 1.000.000 u.m. atunci durata critica a
asigurării si riscul matematic vor fi:

a ; a

Lucrând cu procentul de 10% ecuaţia de rezolvat devine:

; v= ; deoarece iar

iar dc este un număr întreg rezulta ca avem soluţia dc=23

165
Rm =1.000.000 u.m. * =1.000.000 u.m.* =74.663 u.m.

Asiguratul achita o prima in valoare de Pnu=1.000.000 u.m * =9.187.750 u.m.

Daca asiguratul va trăi o perioadă de dc ani suma acumulata de el in acest timp este:
S*(1+v1+…+vdc-1)=S*
Înlocuind cu valorile date in asigurare se obţine:
800.000 u.m.* =9.113.706 u.m.
Daca asiguratul traieşte 24 de ani atunci se acumulează
800.000 u.m.* =9.202.335 u.m.
Rezulta ca asiguratorul înregistrează daca asiguratul trăieşte mai puţin de 24 de ani, câştigul fiind egal cu:
Câştig asigurator=9.187.750-1.000.000* ;t
Pentru t=23 câştigul asiguratorului este 74.044 um.

Daca asiguratul trăieşte mai mult de 23 de ani societatea de asigurări va înregistra o pierdere al cărui calcul are
următoarea expresie:
Pierdere asigurator=1.000.000* -9.187.750, pentru t
Pentru t=24 pierdere asigurator=14.585 u.m.

Riscul mediu fiind de 74.663 u.m. rezulta ca pierderea sau câştigul mediu pentru fiecare parte contractanta este
de 74.663 u.m. Dintr-un contract de asigurări întotdeauna una din părţile contractante va ieşii in pierdere. Astfel
fie asiguratul pierde primele plătite daca nu se produce riscul asigurat fie societatea înregistrează o pierdere
atunci când plăteşte despăgubiri sau sume asigurate mai mari decât primele încasate. De aceea pe lângă
fundamentarea corecta a rezervelor cred ca societatea ar trebuii sa realizeze o analiza a riscului mediu si a
duratei critice pentru toate produsele de asigurare. Acest lucru este necesar deoarece societatea de asigurări
evaluează pierderea medie si poate găsi din timp resursele necesare pentru acoperirea ei. Durata critica astfel
calculata este extrem de preţioasa ca informaţie pentru asigurator întrucât ne indica perioada de timp pana la
care aceasta se afla in câştig si de la care înregistrează o pierdere.

Asiguratorul ar trebui sa realizeze o selecţie a produselor de asigurare din punct de vedere al duratei critice in
sensul ca va promova acele asigurări care au durata cat mai mare protejându-se astfel împotriva pierderilor si
mizând pe producerea riscului pana la acel moment. In cazul asigurării prezentate mai sus perioada de 23 de ani
pentru o persoana de 33 de ani s-ar putea sa nu fie suficienta mai ales intr-o tara cu speranţa de viata ridicata.

Autoevaluare:
1.Care sunt principalele tipuri de asigurări de supravieţuire pe care le cunoaşteţi?
2.Care sunt principalele tipuri de asigurări mixte de viaţă cunoscute în practica asigurărilor?
3. De ce depinde valoarea primei nete anuale în cazul asigurăprilor de viaţă ?

166
 Probleme propuse spre rezolvare:
Problema numărul 1:
O persoană în vârstă de 27 de ani încheie o asigurare de supravieţuire cu plată fracţionată imediată
nelimitată prin care urmează să primească pe toată durata vieţii la începutul fiecărei luni suma de 700 000 u.m.
Se cere să se determine prima netă unică datorată de asigurat în acest caz (i = 10%).

Problema numărul 2:
O persoană în vârstă de 38 de ani încheie o asigurare de supravieţuire cu plată anuală imediată limitată
prin care urmează să primească până la împlinirea vârstei de 53 de ani la sfârşitul fiecărui an suma de 700 000
u.m.
Se cere să se determine prima netă unică datorată de asigurat în acest caz (i = 10%).

167
 SECŢIUNEA A 4-A: MANAGEMENT ŞI
EFICIENŢĂ ÎN ASIGURĂRI

Capitolul 1
REASIGURAREA

INTRODUCERE
Un mijloc de creştere a gradului de stabilitate financiară a societăţilor de asigurări îl reprezintă cedarea în
reasigurare.

PREZENTAREA TEMEI

1.1. NECESITAEA REASIGURĂRII

Conform art. 451 din Legea nr. 172/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România - coasigurarea este operaţiunea prin care doi sau mai mulţi asigurători
subscriu acelaşi risc, fiecare asumându-şi o cotă-parte din acesta.
Fiecare coasigurator răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin
contract.
Articolul 46 din aceeaşi lege defineşte reasigurarea ca operaţiunea de asigurare a unui asigurător de
către alt asigurător, primul fiind reasigurat, iar al doilea, reasigurator.
Prin reasigurare:
a) asigurătorul, în calitate de reasigurator, primeşte prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie,
potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului
care a făcut obiectul reasigurării;
b) asigurătorul, în calitate de reasigurat, cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora reasiguratorul
contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la
producerea riscului care a făcut obiectul reasigurării;
c) prin operaţiunea de retrocesiune reasiguratorul poate ceda, la rândul său, o parte din riscul acceptat.
Reasigurarea presupune operaţiunea de împărţire a riscurilor de asigurare între mai mulţi asigurători. Ea
derivă din necesitatea acoperirii unor riscuri deosebit de mari, în raport cu care o singură societate de asigurare
nu poate face faţă în eventualitatea producerii cazului asigurat.
Societăţile de asigurare, în raporturile de reasigurare, apar într-o dublă postură: în calitate de
reasiguraţi (cedente), cedează altor instituţii de asigurare o parte din riscurile pentru care au încheiat asigurări
interne sau externe, respectiv în calitate de reasiguratori (cesionari) primesc în reasigurare de la alte societăţi de
asigurare, din diverse ţări ale lumii, diferite riscuri pentru care acestea au încheiat reasigurări, neavând însă
potenţă financiară pentru suportarea eventualelor pagube.
Operaţiunea de primire în reasigurare poartă denumirea de reasigurare activă, iar cele de cedare în
reasigurare de reasigurare pasivă.
Reasigurarea ca activitate specifică, pe piaţa asigurărilor, a apărut în Evul Mediu, pentru a remedia
imprudenţa anumitor asigurători mai puţin experimentaţi 36 .
Activitatea de reasigurare s-a dezvoltat într-un ritm lent, asupra scopului şi moralităţii acesteia planând
îndoiala.

36
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.403
168
 Contractul de reasigurare este actul scris, cu caracter bilateral, prin care reasiguratorul preia de la
asigurător un risc sau o parte a riscului, în schimbul unei prime de reasigurare, obligându-se să plătească
acestuia despăgubirea cuvenită pentru pagubele generate de riscurile produse.
Reasigurarea este un contract ce se încheie numai între două societăţi de asigurare, şi se bazează pe un
contract de asigurare preexistent, de aceea între asigurat şi reasigurator nu există nici un raport juridic, între ei
nefiind nici o legătură prin nici un contract.
Contractul de reasigurare se încheie în majoritatea ţărilor lumii în formă scrisă. Există însă şi excepţii.
Astfel, legea americană acceptă şi contractele de reasigurare în formă verbală.
Elementele contractului de reasigurare sunt următoarele:
adenumirea părţilor contractante;
asediul acestora;
atipul contractului;
ariscurile acoperite;
alimita valorică şi teritorială a răspunderii;
adata intrării în vigoare a contractului;
adurata şi data expirării contractului;
anivelul primei de reasigurare şi modalităţile de plată;
amodul de plată a despăgubirii;
ariscuri excluse;
aalte clauze.
Reasigurarea nu poate fi încheiată pentru o sumă mai mare decât cea din contractul de asigurare.

1.2 TIPURI DE CONTRACTE DE REASIGURARE

Contractul de reasigurare poate avea următoarele caracteristici: facultativ, obligatoriu sau mixt.
Contractul de reasigurare facultativ se caracterizează prin faptul că reasiguratul poate propune, iar
reasiguratorul poate să accepte sau să refuze reasigurarea. Reasiguratorul are posibilitatea de a se informa cu
privire la riscurile disponibile a fi cedate în reasigurare şi cu privire la cele reţinute de asigurător în răspunderea
directă.
Deşi reasiguratul este avantajat prin posibila preselecţie a riscurilor reţinute sau oferite, totuşi
reasiguratorul are la rândul său latitudinea de a accepta sau nu riscurile oferite în reasigurare.
Contractul de reasigurare obligatoriu se caracterizează prin faptul că reasiguratul se obligă să cedeze,
iar reasiguratorul se obligă să accepte în reasigurare categoriile de riscuri precizate în contract, în proporţiile şi
limitele stabilite37. Astfel, selecţia riscurilor de către părţi nu este posibilă. Reasiguratul cedează riscurile
subscrise sau o cotă-parte din ele, indiferent de natura lor (riscuri grele sau uşoare), iar reasiguratorul este
obligat prin contract să le accepte. Reasiguratul este dezavantajat, în timp ce reasiguratorul este avantajat tocmai
de imposibilitatea selectării de către reasigurat a riscurilor reţinute.
Contractul de reasigurare mixt se caracterizează prin faptul că reasiguratul acţionează pe principiul
facultativităţii, el putând să cedeze sau nu anumite riscuri în reasigurare. În schimb, reasiguratorul este obligat
să accepte riscurile respective precizate prin contract. Desigur, reasiguratul este avantajat, oferindu-i-se
posibilitatea de a-şi omogeniza portofoliul de asigurări pentru un anumit risc, iar operaţiunile de administrare
sunt mai simple.
În funcţie de modul în care riscurile( răspunderile) se repartizează între reasigurat şi reasigurator,
contractele de reasigurare pot fi :
a. contracte de reasigurare proporţionale- criteriul de repartizare a riscurilor fiind suma asigurată;
b. contracte de reasigurare neproporţionale - criteriul de repartizare a riscurilor fiind dauna.

Figura nr.6.1: Formele reasigurării

37
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 413
169
1.2.1.REASIGURAREA PROPORŢIONALĂ

Reasigurarea proporţională constă în aceea că repartizarea riscurilor între părţi se face prin divizare
proporţională a sumelor asigurate, în una din variantele:
a. reasigurarea proporţională în varianta “cotă-parte”
b. reasigurarea proporţională în varianta „excedent de sumă asigurată”;
c. reasigurarea proporţională mixtă;
d. reasigurarea proporţională pe bază de pool de asigurare.
a. reasigurarea proporţională în varianta “cotă-parte”. În această variantă resigurătorii participă cu un
anumit procent , o anumită cotă, la toate riscurile subscrise de reasigurat , indiferent de suma asigurată , însă în
limitele prevăzute în contract.
Proporţionalitatea se referă nu numai la suma asigurată, dar şi la prima de asigurare şi la daunele
înregistrate.
Reasiguratul retine o anumita cota parte sa zicem 20% din suma asigurata, iar diferenta pana la 100% o
cedeaza in reasigurare. Reasiguratorii, participa, fiecare in parte, cu o anumita cota procentuala la riscurile
prevazute in contractul de reasigurare.
Ex: in cazul in care cota de participate a unui reasigurator este de 5% din suma asigurata, la o asigurare
in valoare de 100.000$ el va primi in reasigurare 5.000$; la o alta asigurare in valoare de 2.000.000$
participarea sa va fi de 100.000$ s.a.m.d.. Un alt reasigurator care a acceptat sa preia in reasigurare 2% din suma
asigurata din contractul de 100.000$ va primi in reasigurare 2.000$ iar din cel de 2.000.000$, el va primi
40.000$ s.a.m.d.
Reasiguratorul este favorizat, întrucât portofoliul său are în principiu aceeaşi structură cu portofoliul de
asigurări al reasiguratului, aceeaşi dispersare şi difuzare a riscurilor, iar reasiguratul nu are posibilitatea selecţiei
riscurilor.
Reasiguratul este, evident dezavantajat pentru că în portofoliul său de asigurări riscurile sunt variate
(grele şi uşoare) şi deci s-ar impune cedarea lor selectivă în reasigurare.

b. reasigurarea proporţională în varianta „excedent de sumă asigurată”. În această variantă

reasiguratul stabileşte anticipat o sumă fixă (”reţinere proprie” sau ”plinul de conservare ”) cu care va participa
la fiecare cesiune de reasigurare, urmând ca diferenţa, adică “excedentul” până la limita prevăzută în contract să
se difuzeze prin cedare către reasiguratori. Participarea fiecărui reasigurator la preluarea “excedentului” de sumă
asigurată, are loc în procente dinainte stabilite.
Această variantă realizează omogenizarea răspunderii reţinute de reasigurat.
Reasiguratul are posibilitatea de a selecta riscurile, întrucât în “plinul de conservare” el va putea include
riscurile mici, care sunt avantajoase, va putea să ţină seama de întinderea daunei, de mărimea medie a sumelor
asigurate şi de posibilităţile sale financiare.
Reasiguratorul are certitudinea că asiguratul este direct interesat şi că are posibilitatea de selectare a
riscurilor.
Ex: In cazul unui contract in suma de 2.050.000$, la care plinul de conservare este de 50.000$,
excedentul de suma asigurata care se cedeaza in reasigurare este 2.000.000$, ceea ce echivaleaza cu 40 de
plinuri de conservare.
Participarea fiecarui reasigurator poate fi exprimata printr-un multiplu sau printr-o diviziune de plin. In
exemplul de mai sus 2 plinuri ar insemna 100.000$ iar o jumatate de plin- 25.000$ si in acest caz participarea
fiecarui reasigurator se transforma intr-un procent din suma totala a excedentului, cele doua plinuri reprezinta
5% din excedentul de suma asigurata, 4 plinuri 10% , iar o jumatate de plin 1,25% din acesta.
Excedentul poate fi stabilit si in scara excedent I, II, III. In acest caz, excedentul II reprezinta suma care
depaseste excedentele anterioare, de exemplu: la un contract excedent de suma asigurata, in care suma asigurata
este de 6.200.000$, iar plinul de conservare este de 200.000$ excedentul de 6.000.000$ poate fi impartit in
excedent: I-2.500.000$ si excedent II 3.500.000$. Se mentioneaza ca un contract excedent II sau III nu este prea
agreat de reasiguratori deoarece printr-un asemenea contract se acopera numai partea de varf a riscurilor cu
sume asigurate mari care nu au o frecventa mare si nu asigura echilibrul ce trebuie sa existe intre volumul de
prime si raspunderea maxima.

c. reasigurarea proporţională mixtă reprezintă o combinaţie între reasigurarea ”cotă-parte” cu

reasigurarea în varianta ”excedent de sumă asigurată”. Sub aspectul tehnicii procedurale, resiguratul reţine o
cotă-parte din suma asigurată a contractelor de asigurare individuale, iar diferenţa o cedează în reasigurare, în
varianta “cotă-parte ”. După depăşirea limitei răspunderii, în varianta de reasigurare “cotă-parte”, întreaga
diferenţă se reasigură în varianta ”excedent de sumă asigurată ”.
170
 Reasigurarea mixtă are două secvenţe: prima în care se aplică tehnica reasigurării în varianta ”cotă parte
” şi care avantajează ambele părţi implicate şi a doua în care se aplică tehnica reasigurării în varianta ”excedent
de sumă asigurată”, pentru acea parte din suma asigurată cedată în reasigurare, care nu a fost preluată de
reasiguratori, integral, în cadrul primei proceduri şi care îi dezavantajează pe resigurători.
Dacă cedarea în reasigurare are loc către aceiaşi reasiguratori atât în prima secvenţă ”cotă parte ”, cât şi
în a doua, varianta ”excedent de sumă asigurată ” atunci reasigurarea mixtă realizează avantaje pentru ambele
părţi.
d. reasigurarea proporţională pe bază de pool de asigurare s-a impus ca urmare a cerinţei de acoperire
a unor riscuri grele, mai puţin cercetate din punct de vedere statistic, generatoare de pagube greu de estimat.
Această variantă de reasigurare are la bază acordul mai multor societăţi de asigurare naţionale sau
regionale, de constituire a unui pool de reasigurare căruia îi revine sarcina de a prelua ofertele de cedare în
reasigurare, de la societăţile componente şi de a le repartiza membrilor pool-ului pe baza cotelor de subscriere.
Dacă membrii pool-ului nu acoperă întreaga valoare a ofertelor de reasigurare, acestea se plasează şi în afara
pool-ului. Deoarece operaţiunile de reasigurare se efectuează centralizat, această formă duce la micşorarea
cheltuielilor de administrare. Printre dezavantajele acestei forme de reasigurare se numără şi restrângerea sau
chiar înlăturarea concurenţei, cu consecinţa creşterii costului reasigurării, precum şi posibilitatea apariţiei unui
cumul de riscuri, pool-urile acţionând în spaţii geografice restrânse.

1.2.2.REASIGURAREA NEPROPORŢIONALĂ

În cazul reasigurării neproporţionale repartizarea răspunderii între reasigurat şi reasigurator se face în

raport de mărimea daunei. Reasigurarea neproporţională se poate realiza în una din următoarele variante:
a. reasigurarea neproporţională în varianta „excedent de daună”;
b. reasigurarea neproporţională în varianta „oprire de daună”.
a. reasigurarea neproporţională în varianta „excedent de daună” se caracterizează prin faptul că
răspunderea reasiguratului este limitată, pentru fiecare daună, la un anumit plafon, numit “prioritate” sau ”prag”,
răspunderea reasiguratorilor preluând daune care depăşesc prioritatea. Răspunderea reasiguratului se exprimă
într-o sumă fixă, absolută din dauna probabilă, iar ce a reasiguratorilor este fie limitată la o sumă fixă din
daună, fie nelimitată.
Mărimea priorităţii depinde de puterea financiară a reasiguratului. Aceste contracte de reasigurare se
utilizează tot pentru pagube de valoare foarte mare, de exemplu pentru răspunderea civilă a armatorului, pentru
poluarea apelor mării sau a ţărmului , etc.
Avantajele acestei forme de reasigurare sunt:
asocietatea de asigurare cedentă beneficiază numai de acoperirea pagubelor mari, care i-ar putea crea
mari dificultăţi financiare;
areasiguratorul nu-şi asumă răspunderea pentru pagube mici, care se încadrează în limita priorităţii
stabilite, dar în acelaşi timp îşi poate reţine o mare parte din primele încasate la asigurarea directă;
agestionarea reasigurării în varianta excedent de daună este simplă, iar cheltuielile sunt reduse;
Dezavantajele acestei variante sunt următoarele:
adificultatea stabilirii primei de reasigurare, baza de calcul fiind precară;
aprotecţia oferită de reasigurator prin reasigurare este limitată;
aasistenţa financiară acordată societăţii cedente este redusă.
Astfel, să presupunem că o societate de asigurări a încheiat contracte de asigurare cu mai multe firme
împotriva riscului de incendiu. Societatea de asigurări protejează prin contracte de reasigurare fiecare din aceste
contracte de asigurare, în limita maximă a 5.000.000 U.M. fiecare. Suma reţinută în contul său ca prioritate este
de 1.500.000 U.M. Firmele A, B şi C au suferit daune de 1.400.000 U.M, 2.600.000 U.M., respectiv 8.200.000
U.M. Ştiind că sumele asigurate pentru firmele A, B şi C sunt de 6.000.000 U.M, 7.500.000 U.M., respectiv
8.000.000 U.M, putem determina daunele suportate de reasigurat respectiv de către reasigurator.
Daunele suferite de firmele asigurate vor fi acoperite astfel:

Firma A: dauna =1.400.000 U.M < prioritatea , aşadar o va suporta reasiguratul;

Firma B: dauna = 2.600.000 U.M > prioritatea;

< limita maximă a contractului de reasigurare, aşadar reasiguratul va
suporta prioritatea, iar reasiguratorul suportă dauna minus prioritatea (2.600.000 - 1.500.000)

Firma C: dauna = 8.200.000 U.M > prioritatea;

171
 > limita maximă a contractului de reasigurare, aşadar reasiguratul va
suporta prioritatea plus dauna ce depăşeşte limita maximă (1.500.000 + 1.700.000), iar reasiguratorul suportă
partea din dauna până la limita maximă a răspunderii sale(5.000.000 )

b. reasigurarea neproporţională în varianta „oprire de daună” presupune că reasiguratul se angajează

să acopere din daunele produse pe parcursul unui an, o sumă ce reprezintă un procent din primele încasate, iar
reasiguratorii să suporte ceea ce depăşeşte acest nivel. În această reasigurare, participarea reasiguratorilor
depinde de rata daunei înregistrată.
În această variantă de reasigurare nu există o corelaţie între sumele asigurate şi mărimea cotei-părţi din
pagubă repartizate între cedent (reasigurat) şi reasigurator.
Repartizarea pagubelor între subiectele contractului de reasigurare se face în sume fixe.
Prima de reasigurare în acest caz se stabileşte prin procedeul denumit ”costul arderii”, ca o sumă fixă
determinată pe bază de date statistice obţinute într-o perioadă de cinci ani, cu ajutorul următoarei relaţii:

, unde: (6.1)

Ca = costul arderii exprimat în procente;

Pg =valoarea pagubelor(daunelor) înregistrateîn perioada de referinţă;
Pa= valoarea primelor de asigurare încasate în perioada de referinţă.
Această formă de reasigurare se află în extindere, comportă o gestionare uşoară, realizează o protecţie
foarte bună pentru societatea cedentă, vizând rezultatele anuale şi costuri mici de administrare.

Autoevaluare:
1. Care sunt elementele contractului de reasigurare?

2. Poate fi reasigurarea încheiată pentru o sumă mai mare decât cea din contractul de asigurare?

3. Cum se realizează repartizarea primelor între reasigurat şi reasigurator?

4. În ce variante se poate încheia reasigurarea proporţională?

Probleme propuse spre rezolvare:

1.Se încheie un contract de asigurare care are ca obiect mărfuri de export. Suma asigurată este de
800.000$, iar valoarea mărfurilor conform facturii este de 1.000.000$ . Din suma astfel asigurată, asigurătorul
reţine 200.000$, iar restul îl cedează în reasigurare, astfel: reasiguratorul X preia 25% din suma asigurată,
reasiguratorul Y preia 20% din suma asigurată, iar reasiguratorul Z preia 30% din suma asigurată. Prima de
asigurare este de 8.000$. În timpul transportului mărfurile suferă o avarie de 300.000$. Se cere:
A. să se stabilească despăgubirea la care are dreptul asiguratul;
B. să se calculeze partea de despăgubire pe care o suportă asigurătorul şi părţile pe care le vor acoperi
reasiguratorii;
C. să se calculeze partea din prima asigurare care revine asigurătorului şi primele de reasigurare
cuvenite reasiguratorilor.

2. Comisionul de reasigurare se stabileşte ca procent din:

a) prima de reasigurare;
b) prima de asigurare;
c) suma asigurată;
d) prima de asigurare netă;
prima de reasigurare netă.

172
Capitolul 2
MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN ASIGURĂRI ŞI STABILITATEA
FINANCIARĂ A SOCIETĂŢILOR DE ASIGURĂRI

INTRODUCERE
Managementul în asigurări, se poate releva mai ales în raport cu specificul, respectiv cu particularităţile
activităţii în domeniul asigurărilor. Acesta, urmăreşte crearea unor condiţii optime pentru desfăşurarea
activităţii şi eficientizarea acesteia. Pe lângă factorii comuni tuturor domeniilor de activitate, în asigurări
intervin şi factori specifici care determină modul de organizare şi de conducere a activităţii de asigurare,
generând anumite particularităţi.

PREZENTAREA TEMEI

Trebuie deci, să avem în vedere atât influenţa pe care o exercită asupra organizării şi conducerii
activităţii de asigurare, riscurile preluate de asigurători prin contracte de asigurare, cât şi influenţa pe care o
generează riscurile globale.
Riscurile preluate prin contractele de asigurare conduc la efecte financiare directe pentru asigurători
numai în măsura în care evenimentele şi fenomenele asigurate se produc în perioada de valabilitate a
raporturilor contractuale38.
Riscurile globale, care sunt determinate de o serie de cauze de ordin tehnic, economic, social, financiar,
monetar, etc. şi care pot avea caracter obiectiv sau uneori şi subiectiv, se interpun în activitatea curentă de
asigurare, putând conduce în final la insolvabilitatea şi chiar la ruinarea societăţii de asigurări.
Asiguratorii/Reasiguratorii trebuie să dispună de un sistem de management al riscurilor proporţional cu
dimensiunea, natura si complexitatea activităţii exercitate.
Politica privind managementul riscurilor trebuie sa fie transpusa in mod clar si transparent in norme
interne şi manuale de proceduri, făcându-se distincţie intre standardele generale aplicabile întregului personal şi
regulile specifice aplicabile anumitor categorii de personal care utilizează informaţii confidenţiale sau au
responsabilităţi de a angaja societatea.
Pentru asigurarea unui sistem de management al riscului eficient, asiguratorii/reasiguratorii trebuie sa
stabileasca, dupa caz:
a) un sistem de proceduri de autorizare a operatiunilor afectate de riscuri;
b) un sistem de stabilire a limitelor expunerii la risc si de monitorizare a acestora, care sa reflecte
profilul de risc39 ales si care sa fie in conformitate cu legislatia si cu reglementarile in vigoare; limitele stabilite
la nivelul activitatilor si/sau compartimentelor/sediilor secundare trebuie corelate cu cele stabilite la nivel de
ansamblu al asiguratorilor/reasiguratorilor;
c) un sistem de raportare a expunerilor la riscuri, precum si a altor aspecte legate de riscuri de la fiecare
compartiment catre nivelurile de conducere corespunzatoare;
d) criterii de recrutare si remunerare a personalului, care sa stabileasca standarde ridicate pentru
pregatirea, experienta si integritatea acestuia;
e) un program de instruire a personalului.
Asiguratorii/Reasiguratorii trebuie sa opteze pentru un profil de risc, stabilind obiectivul si strategia de
administrare a fiecarui risc, inclusiv in ceea ce priveste activitatile externalizate.
Societatile de asigurare/reasigurare trebuie sa fie capabile, printr-un proces adecvat de analize, sa
inteleaga natura riscurilor identificate, originea lor, posibilitatea de a le controla si efectele care pot deriva din
acestea. Procesul de analiza include evaluari calitative si evaluari cantitative, prin adoptarea unor metodologii
de masurare a expunerii la risc, inclusiv sisteme de determinare a pierderii maxime posibile, unde este cazul.
Analizele includ cel putin urmatoarele riscuri: riscul de subscriere, riscul de piata, riscul de credit,
riscul operational, riscul de lichiditate, riscul de concentrare, riscul de contagiune si riscul reputational.
Riscul de subscriere reprezintă posibilitatea inregistrarii de pierderi sau a nerealizarii profiturilor
38
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.469
39
profilul de risc = o descriere a riscurilor la care asiguratorul/reasiguratorul este expus. Profilul de risc exprima natura
riscurilor care ameninta societatea, in functie de complexitatea activitatii si de obiectivele sale strategice;
173
estimate din cauza stabilirii inadecvate a tarifelor de prima si/sau a rezervelor tehnice comparativ cu obligatiile
asumate si care poate sa rezulte, fara a fi limitativ, din fluctuatii in frecventa si severitatea evenimentelor
asigurate in raport cu estimarile din momentul subscrierii;
Riscul de piata reprezintă posibilitatea inregistrarii de pierderi sau a nerealizarii profiturilor estimate,
care rezulta, direct ori indirect, din fluctuatiile in nivelul si volatilitatea pretului de piata al activelor,
obligatiilor si instrumentelor financiare. Riscul de piata cuprinde riscul valutar si riscul ratei
Riscul de credit reprezintă posibilitatea inregistrarii de pierderi sau a nerealizarii profiturilor
estimate, care rezulta din fluctuatiile in ratingul emitentilor de valori mobiliare si al oricaror debitori fata de
care societatile de asigurare sunt expuse sau din neindeplinirea obligatiilor contractuale de catre intermediari,
asigurati, reasiguratori sau alti debitori;
Riscul operational reprezintă posibilitatea inregistrarii de pierderi sau a nerealizarii profiturilor
estimate, care apare din procesele interne inadecvate, din vina angajatilor sau din erorile generate de sistemul
informatic, precum si din factori externi;
Riscul de lichiditate reprezintă posibilitatea inregistrarii de pierderi sau a nerealizarii profiturilor
estimate, ce rezulta din imposibilitatea asiguratorilor de a valorifica active pentru a onora in orice moment si
cu costuri rezonabile obligatiile de plata pe termen scurt sau din incasarea cu dificultate a creantelor din
contractele de asigurare/reasigurare;
Riscul de concentrare reprezintă expunerea la un risc cu un potential de generare de pierderi suficient
de mari incat sa ameninte solvabilitatea sau situatia financiara a asiguratorului/ reasiguratorului;
Riscul de contagiune reprezintă posibilitatea inregistrarii de pierderi generate de apartenenta la grup,
aparuta ca urmare a raporturilor pe care societatea le are cu alte entitati din grup, situatiile de dificultate care
apar intr-o entitate putand sa se propage cu efecte negative asupra solvabilitatii societatii de
asigurare/reasigurare;
Riscul reputational reprezintă posibilitatea inregistrarii de pierderi sau a nerealizarii profiturilor
estimate, ca urmare a deteriorarii imaginii si/sau a managementului societatii (publicitatii negative) care
conduce la lipsa increderii publicului in integritatea societatii;
Pentru masurarea expunerii la risc societatile vor tine cont de relatia dintre riscuri, evaluandu-le atat
separat, cat si sub o baza agregata.
Identificarea si evaluarea riscurilor trebuie sa se realizeze cu luarea in considerare a factorilor interni
(complexitatea structurii organizatorice, natura activitatilor desfasurate, calitatea personalului si fluctuatia
acestuia) si a factorilor externi (conditii economice, schimbari legislative sau legate de mediul concurential in
sectorul de asigurari, progrese tehnologice).
Procesul de evaluare a riscurilor trebuie sa includa identificarea atat a riscurilor care sunt controlabile
de catre asiguratori/reasiguratori, cat si a celor necontrolabile. In cazul riscurilor controlabile,
asiguratorii/reasiguratorii trebuie sa stabileasca daca isi asuma integral aceste riscuri sau masura in care doresc
sa le reduca prin proceduri de control. In cazul riscurilor necontrolabile, asiguratorii trebuie sa decida daca le
accepta sau daca elimina ori reduc nivelul activitatilor afectate de riscurile respective.
Evaluarea riscurilor trebuie efectuata si in conditiile unor scenarii alternative, inclusiv in conditii de
criza.
Pentru fiecare dintre sursele de risc identificate, societatile de asigurare/reasigurare trebuie sa efectueze
analize cantitative utilizand teste de stres 40.
Testele de stres vor fi create si dezvoltate in concordanta cu dimensiunea si natura activitatii societatii
si vor avea o frecventa specifica tipului de risc, evolutiei dimensiunii activitatii societatii si contextului pietei,
dar cel putin cu o scadenta anuala.
Rezultatele acestor teste sunt facute cunoscute conducerii administrative, in scopul de a oferi informatii
pentru revizuirea si imbunatatirea politicii de gestiune a riscurilor, liniilor operative si limitelor de expunere
fixate.
Daca rezultatele acestor analize de stres indica o vulnerabilitate fata de anumite riscuri, asiguratorii
adopta imediat masuri pentru gestionarea adecvata a acestor riscuri.
In ceea ce priveste activitatea de investitii, asiguratorii/reasiguratorii trebuie sa intocmeasca proceduri
pentru monitorizarea si administrarea activelor, in corelatie cu natura si scadenta obligatiilor, si sa se asigure ca
activitatea de investitii este potrivita profilului de risc aprobat.
Politicile de identificare, evaluare si gestiune a riscurilor aferente activitatii de investitii trebuie definite
si implementate avand o viziune integrata asupra activelor si a obligatiilor din bilantul contabil. Dezvoltarea
unor tehnici si modele de management al activelor si al obligatiilor este fundamentala pentru o corecta

40
teste de stres = analize cantitative sau calitative efectuate cu scopul de a evalua impactul unor evolutii nefavorabile ale
factorilor de risc, luati individual sau combinati intr-un scenariu unic, asupra situatiei financiare a
asiguratorilor/reasiguratorilor;
174
intelegere si gestiune a expunerii la risc, care poate sa derive din lipsa unui echilibru intre partea de active si cea
de obligatii.
Procesele de identificare si evaluare a riscurilor trebuie sa se desfasoare continuu, pentru a tine cont de
modificarile intervenite in natura si dimensiunea afacerii si in contextul de piata, precum si de aparitia unor noi
riscuri sau de schimbarea celor existente. O atentie deosebita trebuie acordata evaluarii riscurilor care apar odata
cu oferta de noi produse sau cu intrarea pe alte piete, si modului in care poate fi afectata administrarea activelor
si a obligatiilor.
Asiguratorii/Reasiguratorii trebuie sa defineasca o procedura prin care sa se evidentieze cu operativitate
aparitia unor riscuri care pot afecta situatia patrimoniala si economica sau care depasesc limitele de toleranta 41
fixate. Pentru surse de risc majore identificate, societatea trebuie sa dispuna masuri de interventie imediate.
Asiguratorii/Reasiguratorii trebuie sa dispuna de un sistem informatic auditat in conformitate cu
reglementarile in vigoare privind tehnologia informatiei, care sa certifice adecvarea acestuia la specificul si
volumul activitatii, gradul de securitate a informatiei, capacitatea de a furniza raportarile solicitate de Comisia
de Supraveghere a Asigurarilor, capacitatea de conectare la retea pentru transmiterea electronica a raportarilor,
capacitatea de stocare/arhivare a datelor, indeplinirea de catre sistemele informatice a criteriilor minimale
prevazute de reglementarile in vigoare pentru prelucrarea automata a datelor in domeniul financiar-contabil.
Auditarea sistemelor informatice conform prevederilor alineatului de mai sus, se va efectua de catre un
auditor financiar, altul decat cel care auditeaza situatiile financiare ale societatii, membru activ al Camerei
Auditorilor Financiari din Romania si care trebuie sa dispuna de personal specializat, cu experienta in ceea ce
priveste sistemele informatice.
Asiguratorii/Reasiguratorii trebuie sa dispuna de un sistem adecvat de control intern asupra procesului
de management al riscurilor, care implica analize independente si regulate, evaluari ale eficacitatii sistemului si,
acolo unde se impune, asigurarea remedierii deficientelor constatate. Rezultatele unor astfel de analize trebuie
sa fie comunicate in mod direct conducerii administrative, comitetului de management al riscurilor si
comitetului de audit.
In procesul de management al riscurilor, asiguratorii/reasiguratorii trebuie sa constituie un comitet de
management al riscurilor.
Comitetul de management al riscurilor este un comitet permanent, ale carui functionare si atributii sunt
reglementate de prezentele norme si de regulamentele interne ale fiecarui asigurator/reasigurator. Acesta isi
poate desfasura lucrarile in subcomitete, in functie de marimea si de complexitatea asiguratorului/
reasiguratorului.
Comitetul de management al riscurilor se constituie prin decizie a conducerii administrative si trebuie sa
cuprinda minimum 3 membri, in functie de dimensiunea activitatii societatii.
Asiguratorii/Reasiguratorii trebuie sa dispuna de un regulament al comitetului de management al
riscurilor, aprobat la nivelul conducerii administrative si revizuit periodic, dupa caz, care sa indice componenta,
autoritatea si responsabilitatile acestuia si modul de raportare catre conducerea administrativa 42.
Membrii comitetului de management al riscurilor trebuie sa aiba o experienta compatibila cu
responsabilitatile lor in cadrul acestuia.
Comitetul de management al riscurilor este format din membri ai conducerii executive si operative a
asiguratorului/reasiguratorului.
Comitetul de management al riscurilor va avea cel putin urmatoarele atributii:
a) sa informeze conducerea administrativa asupra situatiei expunerilor societatii la riscuri, ori de cate ori
intervin schimbari semnificative in expunerea la riscuri, dar cel putin trimestrial, informari suficient de detaliate
si oportune care sa permita conducerii sa cunoasca si sa evalueze performanta in monitorizarea si controlul
riscurilor, potrivit politicilor aprobate;
b) sa informeze conducerea administrativa asupra problemelor si evolutiilor semnificative care ar putea
influenta profilul de risc al asiguratorului/reasiguratorului;
c) sa dezvolte politici si proceduri adecvate pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea si controlul
riscurilor si sa stabileasca limite corespunzatoare privind expunerea la riscuri, inclusiv pentru conditii de criza,
in conformitate cu marimea, complexitatea si situatia financiara a asiguratorului/ reasiguratorului, precum si
proceduri necesare pentru aprobarea exceptiilor de la respectivele limite;
d) sa aprobe metodologii si modele adecvate pentru evaluarea riscurilor si limitarea expunerilor la
riscuri;

41
toleranta fata de risc — suma la risc pe care asiguratorul/reasiguratorul este dispus sa o accepte in desfasurarea
activitatii sale, in concordanta cu obiectivele sale strategice. Toleranta fata de risc va specifica limitele de risc stabilite ca
parte a politicilor de management al riscului;
42
conducerea administrativa = consiliul de administratie sau consiliul de supraveghere, pentru societatile care au
adoptat sistemul dualist de conducere
175
 e) sa aprobe angajarea asiguratorului/reasiguratorului in noi activitati specifice domeniului de activitate,
pe baza analizei riscurilor aferente acestora;
f) sa analizeze masura in care planurile alternative de care dispune asiguratorul/reasiguratorul corespund
situatiilor neprevazute cu care acesta s-ar putea confrunta;
g) sa stabileasca sisteme de raportare in cadrul societatii privind aspecte legate de riscuri;
h) sa stabileasca competente si responsabilitati la nivel de compartimente privind administrarea si
controlul expunerilor la riscuri.
Societatile de asigurare/reasigurare trebuie sa instituie o structura de management al riscului,
corespunzator naturii, dimensiunii si complexitatii activitatii, care:
a) contribuie la definirea metodologiei de masurare a riscurilor;
b) avizeaza fluxurile informationale necesare pentru asigurarea controlului operativ al expunerilor la
risc si ia masuri imediate pentru corectarea acestora;
c) intocmeste rapoartele catre conducerea administrativa si conducerea executiva privind evolutia
riscurilor si depasirea limitelor de toleranta aprobate;
d) contribuie la efectuarea analizelor de stres.
Structura de management al riscului trebuie sa nu fie subordonata functiilor operative. Pozitia
organizatorica a structurii de management al riscului este lasata la autonomia societatilor de asigurare, acestea
trebuind sa respecte principiul de separare intre functiile operative si cele de control.
Persoana desemnata de asiguratori/reasiguratori pentru conducerea acestei structuri trebuie sa
indeplineasca criteriile de aprobare prevazute de Normele privind autorizarea asiguratorilor, puse in aplicare
prin Ordinul presedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 16/2009, publicat in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr. 569 din 14 august 2009.

2.1. ROLUL SI RESPONSABILITATILE CONDUCERII ADMINISTRATIVE SI ALE CONDUCERII

EXECUTIVE IN CEEA CE PRIVESTE CONTROLUL INTERN

Conducerea administrativa a asiguratorilor/ reasiguratorilor este responsabila pentru stabilirea si

mentinerea unui sistem de control intern adecvat si eficient.
In contextul prevederilor alineatului de mai sus, conducerea administrativa a
asiguratorilor/reasiguratorilor are urmatoarele atributii:
a) aproba structura organizatorica a societatii, precum si atributiile si responsabilitatile unitatilor
operative;
b) se asigura ca sunt adoptate procese decizionale adecvate si ca se efectueaza o separare corecta a
functiunilor;
c) aproba sistemul de delegare a puterii si a responsabilitatilor, evitand concentrarea excesiva a puterii
intr-o singura persoana si punand in executie instrumente de verificare a respectarii puterilor delegate;
d) defineste si evalueaza cel putin o data pe an strategia si politica de identificare, evaluare si gestiune a
riscurilor semnificative si aproba nivelurile de toleranta pe care le revizuieste cel putin anual;
e) aproba politica si strategia societatii, revizuindu-le cel putin anual, si urmareste evolutia activitatii
societatii si a conditiilor externe;
f) verifica daca conducerea societatii implementeaza corect sistemul de control intern si de gestiune a
riscurilor conform politicilor stabilite;
g) cere sa fie periodic informata despre eficacitatea sistemului de control intern si de gestiune a
riscurilor.
Pentru indeplinirea atributiilor ce ii revin, conducerea administrativa trebuie sa intreprinda cel putin
urmatoarele masuri:
a) discutii periodice, cel putin trimestrial, cu conducerea operativa 43 privind eficienta sistemului de
control intern;
b) analiza periodica, cel putin trimestrial, a evaluarilor sistemului de control intern efectuate de
conducerea operativa si de auditul intern;
c) urmarirea implementarii de catre conducerea operativa a recomandarilor formulate de auditul intern,
de auditorul financiar extern si de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor cu privire la deficientele sistemului
de control intern si examinarea efectului masurilor implementate.
Conducerea executiva a asiguratorului/reasiguratorului are responsabilitati pe linia
monitorizariifunctionarii adecvate si eficiente a sistemului de control intern.
43
conducerea operativa = persoanele care asigura conducerea nemijlocita a compartimentelor din cadrul asiguratorului,
al sucursalelor si al altor sedii secundare;
176
 In contextul prevederilor alineatului precedent, conducerea executiva are cel putin urmatoarele atributii:
a) defineste in detaliu structura organizatorica a societatii, drepturile si responsabilitatile unitatilor
operative si procesele decizionale, in concordanta cu politica stabilita de conducerea administrativa; asigura o
separare a obligatiilor si a responsabilitatilor intre functii in scopul de a evita situatiile de conflict de interese;
b) realizeaza politica de evaluare si de gestiune a riscurilor aprobata de conducerea administrativa,
asigurand definirea limitelor operative, si verifica incadrarea in aceste limite; monitorizeaza expunerea la riscuri
si respectarea nivelurilor de toleranta aprobate de organul administrativ;
c) se asigura ca responsabilitatile delegate conducerii operative cu privire la stabilirea politicilor si
procedurilor de control intern sunt indeplinite in mod corespunzator;
d) verifica daca conducerea administrativa este periodic informata despre eficienta si functionalitatea
sistemului de control intern si de gestiune a riscurilor;
e) urmareste daca personalul societatii isi cunoaste propriul rol si propriile responsabilitati, cu scopul de
a fi efectiv implicat in desfasurarea controlului ca si cum ar face parte din propria sa activitate;
f) stabileste procese operative si canale de raportare;
g) promoveaza continuu comunicarea in cadrul societatii cu scopul de a favoriza adeziunea intregului
personal la principiile de integritate morala si valorile etice;
h) propune conducerii administrative initiative menite sa imbunatateasca sistemul de control intern si de
gestiune a riscurilor;
i) asigura instruirea corespunzatoare a personalului.

2.2. ROLUL SI RESPONSABILITATILE CONDUCERII ADMINISTRATIVE SI ALE CONDUCERII

EXECUTIVE IN CEEA CE PRIVESTE MANAGEMENTUL RISCULUI

In domeniul managementului riscurilor, conducerea administrativa a asiguratorilor/reasiguratorilor are

cel putin urmatoarele atributii:
a) sa aprobe si sa reconsidere profilul de risc al acestora;
b) sa aprobe politicile privind managementul riscurilor, sa le analizeze periodic, cel putin anual, si sa
dispuna revizuirea acestora, dupa caz;
c) sa asigure luarea de catre conducerea executiva a masurilor necesare pentru identificarea, evaluarea,
monitorizarea si controlul riscurilor, inclusiv pentru activitatile externalizate;
d) sa aprobe procedurile de stabilire a competentelor si a responsabilitatilor in domeniul
managementului riscurilor;
e) sa aprobe externalizarea44 unor activitati;
f) sa aprobe politica de instruire a personalului.
In domeniul managementului riscurilor, conducerea executiva a asiguratorilor/reasiguratorilor este
responsabila cel putin pentru urmatoarele:
a) implementarea strategiilor aprobate de conducerea administrativa si asigurarea comunicarii acestora
personalului implicat in punerea lor in aplicare;
b) asigurarea comunicarii politicilor si procedurilor pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea si
controlul riscurilor personalului implicat in punerea lor in aplicare;
c) mentinerea unor sisteme de raportare corespunzatoare a expunerilor la riscuri, precum si a altor
aspecte legate de riscuri;
d) mentinerea limitelor corespunzatoare privind expunerea la riscuri, inclusiv pentru conditii de criza, in
conformitate cu marimea, complexitatea si cu situatia financiara a asiguratorilor/ reasiguratorilor;
e) mentinerea eficientei si eficacitatii sistemului de control intern;
f) analizarea oportunitatii externalizarii unor activitati prin prisma riscurilor implicate de externalizare;
g) supravegherea si monitorizarea contractelor de externalizare;
h) urmarirea instruirii corespunzatoare a personalului;
i) asigurarea concordantei politicilor de remunerare a personalului cu strategia asiguratorului/
reasiguratorului privind riscurile.

44
externalizare = un acord incheiat intre asigurator/ reasigurator si un furnizor de servicii, in baza caruia furnizorul
executa in numele si/sau pentru asigurator/reasigurator un serviciu ori o activitate, chiar daca aceasta nu priveste direct
activitatea de asigurare;

177
 2.3.AUDITUL INTERN

Asiguratorii/Reasiguratorii au obligatia, conform reglementarilor in vigoare privind auditul intern 45, sa

instituie o functie/structura de audit intern cu scopul de a monitoriza si evalua eficacitatea si eficienta sistemului
de control intern si a celorlalte activitati din cadrul societatii.
Functia de audit intern trebuie organizata respectandu-se urmatoarele cerinte:
a) pozitia functiei in cadrul structurii organizatorice trebuie sa fie astfel incat sa garanteze independenta
si autonomia, pentru a nu fi compromisa obiectivitatea procesului de audit; functia de audit intern nu depinde
ierarhic de niciun responsabil din aria operativa; personalului implicat in auditul intern nu trebuie sa ii fie
incredintate responsabilitati operative sau acesta nu trebuie sa verifice activitatea desfasurata in trecut, daca nu a
trecut cel putin un an de la schimbarea activitatii;
b) functia de audit intern trebuie sa aiba legaturi cu toate structurile de control din cadrul societatii;
c) responsabilul cu functia de audit intern este numit de conducerea administrativa. El trebuie sa aiba
competenta profesionala pentru a realiza aceasta activitate, conform reglementarilor Camerei Auditorilor
Financiari din Romania. Atributiile persoanei responsabile cu functia de audit intern trebuie clar definite, iar
responsabilitatea si modalitatea de raportare catre conducerea administrativa trebuie precizate in fisa
postului/obligatiile contractuale (in cazul externalizarii auditului intern). Responsabilul cu functia de audit intern
este imputernicit cu autoritatea necesara pentru a garanta independenta sa;
d) personalului implicat in activitatea de audit intern trebuie sa i se asigure accesul la toate structurile
societatii si la intreaga documentatie, inclusiv informatii privind activitatile externalizate;
e) structura trebuie sa fie corespunzatoare dimensiunii societatii si obiectivelor stabilite, in ceea ce
priveste resursele umane si tehnologia.
Functia de audit intern va include in principal urmatoarele activitati:
a) evaluarea eficientei si a gradului de adecvare a sistemului de control intern;
b) evaluarea modului de aplicare si a eficacitatii procedurilor de management al riscurilor;
c) analizarea relevantei si integritatii datelor furnizate de sistemele informationale financiare si de
gestiune, inclusiv sistemul informatic;
d) verificarea functionarii si eficientei fluxurilor informationale intre sectoarele activitatii;
e) evaluarea acuratetei si credibilitatii inregistrarilor contabile care stau la baza intocmirii situatiilor
financiare si a raportarilor contabile;
f) evaluarea modului in care se asigura protejarea elementelor patrimoniale bilantiere si extrabilantiere
si identificarea metodelor de prevenire a fraudelor si pierderilor de orice fel;
g) evaluarea modului in care sunt respectate dispozitiile cadrului legal, cerintele codurilor etice, precum
si evaluarea modului in care sunt implementate politicile si procedurile asiguratorului/reasiguratorului;
h) testarea integritatii si credibilitatii raportarilor, inclusiv a celor destinate utilizatorilor externi;
i) eficienta controalelor efectuate asupra activitatilor externalizate.
Functia de audit intern isi planifica activitatea astfel incat sa identifice zonele care vor fi supuse cu
prioritate auditului. Planul de audit este supus aprobarii conducerii administrative si identifica activitatile,
operatiunile si procesele supuse auditului, operatiunile si sistemele de verificare, descriind criteriile sub care
acestea au fost selectionate si specificand resursele necesare executarii planului.
Functia de audit intern va comunica cel putin trimestrial conducerii administrative, conducerii
executive si functiei de control intern rezultatele verificarii si eventualele disfunctiuni. Este obligatoriu sa
semnaleze imediat conducerii administrative si conducerii executive situatiile de o gravitate speciala. Rapoartele
de audit trebuie sa fie obiective, clare, concise, oportune si sa contina propuneri pentru eliminarea lipsurilor
intalnite.
Asiguratorii/Reasiguratorii trebuie sa elaboreze norme de audit intern, unde vor stabili cel putin
urmatoarele:
a) obiectivele si sfera de cuprindere ale auditului intern;
b) pozitia auditului intern in cadrul societatii, competentele si responsabilitatile acestuia;
c) responsabilitatile coordonatorului activitatii de audit intern;
d) termenii si conditiile in care auditorii interni pot furniza servicii de consultanta sau pot indeplini alte
sarcini speciale.

45
audit intern = activitate independenta constand intr-o examinare obiectiva a modului de realizare a administrarii
riscurilor, sistemului de control intern si proceselor de conducere ale societatilor, in scopul furnizarii unei asigurari
rezonabile ca acestea functioneaza corespunzator si vor permite atingerea obiectivelor societatii de asigurare/reasigurare.
178
 Normele de audit intern trebuie sa fie revizuite periodic, daca este cazul, si comunicate structurilor
organizatorice ale societatii. Ele trebuie aprobate de conducerea administrativa, cu avizul comitetului de audit.
Normele de audit intern trebuie sa prevada dreptul de initiativa al auditorului intern si autoritatea
acestuia de a comunica cu orice membru din cadrul conducerii societatii, de a examina orice activitate,
compartiment sau sediu secundar al societatii, precum si accesul acestuia la orice inregistrari, fisiere si
informatii interne, inclusiv la informatii destinate conducerii, precum si la procese-verbale si alte materiale cu
caracter similar ale tuturor organelor de decizie si consultative, care prezinta relevanta in indeplinirea atributiilor
sale.
Asiguratorii/Reasiguratorii trebuie sa se asigure ca auditorii interni raspund din punct de vedere
profesional obiectivelor prevazute de normele de audit intern si ca sunt competenti pentru indeplinirea
responsabilitatilor individuale.
Pentru a nu fi afectata capacitatea de evaluare critica a auditorilor interni, ca urmare a rutinei si
executarii permanente a acelorasi sarcini, societatile de asigurare trebuie sa asigure, in masura posibilitatilor,
rotirea responsabililor misiunilor de audit intern, cu conditia respectarii principiului obiectivitatii si
impartialitatii.
Auditorii interni trebuie sa fie prudenti in utilizarea informatiilor colectate in exercitarea activitatii si sa
asigure protejarea acestor informatii.
Este interzis ca auditorii interni sa utilizeze informatiile colectate pentru obtinerea unor avantaje
personale sau in orice mod care ar fi contrar prevederilor legale ori in detrimentul obiectivelor societatii de
asigurare.
Auditorii interni trebuie sa fie corecti, onesti si incoruptibili, sa respecte prevederile legale si ale
Codului privind conduita etica in activitatea de audit intern si sa comunice informatii potrivit cerintelor legale si
ale profesiei.
Asiguratorii/Reasiguratorii trebuie sa dispuna de un comitet de audit, constituit conform
reglementarilor in vigoare, si sa dispuna de un regulament al comitetului de audit, aprobat la nivelul conducerii
administrative si revizuit periodic, daca este cazul, care sa indice componenta, competentele si atributiile
acestuia, modul de raportare catre conducerea administrativa, precum si periodicitatea intrunirilor comitetului de
audit.
Structurile de audit intern, control intern, management al riscului si actuariat, precum si orice alt organ
de control caruia ii este atribuita o functie specifica de control colaboreaza intre ele, schimband orice informatii
utile necesare pentru indeplinirea atributiilor.

2.4.EXTERNALIZAREA ACTIVITATILOR

Asiguratorii/Reasiguratorii trebuie sa dispuna de politici privind externalizarea activitatilor auxiliare sau

conexe in raport cu activitatile principale.
Asiguratorii/Reasiguratorii trebuie sa dispuna de proceduri de administrare a riscurilor asociate
activitatilor externalizate.
Procedurile de management al riscurilor asociate activitatilor externalizate se vor referi cel putin la
urmatoarele:
a) luarea deciziilor privind externalizarea unor noi activitati sau modificarea celor existente;
b) selectarea si evaluarea societatilor prestatoare de servicii auxiliare sau conexe in legatura cu aspecte
cum ar fi: solvabilitatea, reputatia, familiarizarea cu specificul sectorului asigurarilor, calitatea serviciilor
prestate, organizarea activitatii si controlul intern, existenta unui personal competent, existenta unui plan
alternativ de redresare a activitatii, asigurarea confidentialitatii informatiei;
c) monitorizarea modului in care societatile prestatoare de servicii auxiliare sau conexe desfasoara
activitatile externalizate;
d) elaborarea de planuri alternative si stabilirea costurilor si a resurselor necesare pentru schimbarea
societatilor prestatoare de servicii auxiliare sau conexe.
Asiguratorii/Reasiguratorii pot externaliza activitati doar in conditiile incheierii de contracte cu societati
prestatoare de servicii auxiliare sau conexe.
Contractele incheiate cu societati prestatoare de servicii auxiliare sau conexe in legatura cu activitatile
externalizate trebuie sa fie in forma scrisa si sa cuprinda in mod clar responsabilitatile fiecarei parti.
Asiguratorii/Reasiguratorii vor putea incheia contracte cu societati prestatoare de servicii auxiliare sau
conexe pentru externalizarea unor activitati, in urmatoarele conditii:
a) asigurarea respectarii de catre furnizorul de servicii a prevederilor legislatiei in vigoare si a normelor
Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor referitoare la serviciile/activitatile externalizate;
179
 b) asigurarea furnizarii de catre societatea prestatoare de servicii a unor date actualizate la nivelul
asiguratorului/ reasiguratorului privind desfasurarea activitatii externalizate;
c) asigurarea accesului reprezentantilor Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor la toate datele si
informatiile aferente operatiunilor efectuate pentru asigurator/reasigurator de catre societatile prestatoare de
servicii;
d) asigurarea securitatii/confidentialitatii datelor cel putin prin urmatoarele masuri: angajamentul
societatii prestatoare de servicii auxiliare sau conexe si al personalului acesteia de a se supune regulilor de
confidentialitate si drepturile contractuale ale asiguratorului/ reasiguratorului de a lua masuri impotriva
societatii prestatoare de servicii auxiliare sau conexe in cazul incalcarii confidentialitatii, evidentierea separata a
datelor asiguratorului/ reasiguratorului de cele ale societatii prestatoare de servicii auxiliare sau conexe si de
cele ale altor clienti ai acesteia.
Asiguratorii/Reasiguratorii nu pot externaliza urmatoarele activitati:
a) activitatea de audit intern, in conditiile in care furnizorul extern de servicii in domeniul auditului
intern are si calitatea de auditor financiar al societatii de asigurare in cauza. Coordonatorul activitatii de audit
intern trebuie sa fie angajat al societatii de asigurare;
b) organizarea si tinerea contabilitatii, in conditiile in care intre persoanele carora le-ar fi externalizata
activitatea de contabilitate si auditorul financiar exista legaturi ce afecteaza independenta acestuia in exercitarea
mandatului;
c) organizarea si desfasurarea activitatii juridice curente, in conformitate cu dispozitiile Legii nr.
514/2003 privind organizarea si exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completarile ulterioare;
d) activitatea de investitii, in ceea ce priveste plasarea si gestionarea activelor admise sa acopere
rezervele tehnice brute;
e) orice alte activitati care in urma externalizarii nu mai pot fi controlate si desfasurate in conformitate
cu regulile unei practici prudente si sanatoase.
In cazul externalizarii unor activitati, conducerea administrativa si conducerea executiva ale
asiguratorilor/ reasiguratorilor raspund pentru atingerea obiectivelor controlului intern aferente respectivelor
activitati.

2.5.STABILITATEA FINANCIARĂ A SOCIETĂŢILOR DE ASIGURĂRI

Aşa cum am prezentat în capitolul 1 din secţiunea a II-a, în componenţa primei de asigurare brute intră
prima de asigurare netă şi adaosul de primă.
Fundamentarea primei nete depinde de:
 indicele mediu anual de despăgubire (i);
 abaterea medie pătratică (σ)- pentru a lua în calcul dispersia indicilor anuali faţă de media perioadei.
Fundamentarea tarifelor de prime se face la nivelul fiecărei categorii de bunuri asigurate.
La nivelul societăţii de asigurări, managerul este interesat să cunoască pentru fiecare an al perioadei
următoare:
 care este nivelul despăgubirilor pe care trebuie să le plătească;
 raportul în care acest nivel se află faţă de nivelul volumului de prime nete încasate pentru fiecare
categorie de bunuri;
 probabilitatea ca volumul despăgubirilor să fie mai mare decât volumul primelor încasate: P (D>PnT).
Faţă de media multianuală a indicatorilor de risc luată în calcul la fundamentarea primei nete, intervin
abateri reflectate în diferenţele dintre daunele care trebuie plătite în perioada curentă şi daunele înregistrate în
perioada de referinţă se foloseşte abaterea medie pătratică:

(1)
unde, S = suma asigurată a unui bun primit în asigurare;
n = numărul bunurilor asigurate;
q = probabilitatea de a se produce o daună;
1-q = probabilitatea ca dauna să nu se producă.

q la nivelul unui bun = = cota de primă netă; (2)

q la nivelul tuturor bunurilor = = cota de primă netă; (3)

180
 unde Pn/b = prima netă pe bun;
PnT = prima netă totală.

Intervalul în care va putea oscila despăgubirea va fi 46:

D : [ PnT – σ; PnT +σ] (4)

Gradul de stabilitate financiară este dat de mărimea coeficientului K:

K= (5)
Cu cât K este mai mic cu atât gradul de stabilitate financiară este mai mare(abaterea este mică).
Probabilitatea ca societatea de asigurări să se confrunte cu situaţia în care volumul despăgubirilor
depăşeşte volumul primelor nete încasate este egală cu probabilitatea ca volumul despăgubirilor să fie mai mic
decât volumul primelor nete încasate:

P(D>Pn T )= (6)
Numărul de ani la care intervine un an nefavorabil (a) poate fi stabilit conform relaţiei:

a= (7)

Îmbunătăţirea gradului de stabilitate financiară se poate face prin 47:

 creşterea numărului de bunuri asigurate;
 majorarea cotei de primă nete;
 cedarea în reasigurare.
Pentru a şti dacă se impune sau nu cedarea în reasigurare se calculează suma asigurată maximă pentru
fiecare risc asigurat (X), pe care ar trebui să o păstreze asigurătorul pentru a obţine un grad de stabilitate
corespunzător:

X = 2K2· PnT (8)

unde, K = coeficientul de stabilitate financiară, mediu pe ansamblul riscurilor;

PnT = prima netă la nivelul societăţii de asigurări.
Astfel, să presupunem că o societate de asigurare-reasigurare a primit în asigurare 1000 de bunuri
(n)dintr-o anumită grupă , fiecare bun fiind asigurat pentru suma (S) de 100 u.m. Cota de primă netă practicată
de asigurător(% Pn0) este de 1%. Putem astfel calcula care va fi efectul creşterii cotei de primă nete la 1,5% (%
Pn1) asupra gradului de stabilitate financiară al societăţii (%Δ K):

%Δ K = IK – 100; IK = ;

K1 = = = == = 0,25

K0 = = = == = 0,31

IK = = 80,64%; %Δ K = = 19,36%
Observăm că creşterea cotei de primă netă de la 1% la 1,5 % a condus la o creştere a gradului de
stabilitate cu 19,36%.

46
Alexandru, Felicia, Armeanu D., Asigurări de bunuri şi persoane: aspecte teoretice, aplicaţii practice, Editura
Economică, Bucureşti, 2003, p. 84
47
Idem, p. 85
181
 Autoevaluare:
1.Ce măsuri organizatorice trebuie să ia societatea de asigurări pentru realizarea unui grad de cuprindere în
asigurare cât mai ridicat ?

2.Ce măsuri se pot lua în vederea prevenirii apariţiei riscurilor tehnice?

3.Care este locul şi rolul sistemului informaţional în asigurări?

182
 Capitolul 3
EFICIENŢA ECONOMICĂ ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR

INTRODUCERE
Din punct de vedere economic asigurările constituie o prestaţie de servicii efectuată de societăţi comerciale
specializate, în favoarea unor persoane fizice şi juridice. Aşadar, reflectarea eficienţei economice în
domeniul asigurărilor va trebui să ia în considerare raportul efort/efecte sau efecte/efort, în dubla ipostază a
manifestării intereselor părţilor implicate.

PREZENTAREA TEMEI

3.1. CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ ÎN ASIGURĂRI

Din punctul de vedere al asigurătorului, asigurările sunt cu atât mai eficiente cu cât cheltuielile efectuate
cu plata despăgubirilor, cu plata sumelor asigurate şi cele de administrare a asigurărilor sunt mai reduse.
În schimb, pentru asiguraţi, eficienţa economică este cu atât mai mare, cu cât despăgubirile pe care la
primesc pentru a compensa dauna sunt mai aproape de valoarea bunului dăunat, iar perioada care trece de la
data producerii pagubei până la data încasării despăgubirilor este mai redusă.
O asemenea abordare a problematicii eficienţei economice în asigurări, prin recunoaşterea caracterului
contradictoriu al intereselor părţilor, în raport cu scopul acţiunii de asigurare nu este unanim acceptată 48.
Conceptul de eficienţă economică în domeniul asigurărilor a ocazionat variate exprimări de opinii.
Astfel, unii autori49 subliniază că eficienţa economică a asigurărilor depinde exclusiv de eficienţa acţiunii, a
mijloacelor destinate pentru refacerea bunurilor distruse, fiind dată de raportul dintre efectele (avantajele)
economice şi cheltuielile pe care le implică refacerea pierderilor materiale. Alţi autori susţin că gradul de
eficienţă al acţiunii de asigurare este reflectat de raportul dintre volumul pagubelor totale şi volumul
despăgubirilor încasate de asigurat. Deci, se supralicitează rezultatele pe care le obţin asiguraţii, în aprecierea
nivelului eficienţei economice a asigurării. Or, acest fapt nu corespunde realităţii. Oricare societate de asigurări
se ocupă prioritar de obţinerea unor rezultate cât mai bune, deci de realizarea unor venituri care să depăşească
cheltuielile. De fapt însuşi nivelul despăgubirilor pe care o societate de asigurare le poate realiza se află în
corelaţie cu nivelul primelor de asigurare achitate de asiguraţi societăţii de asigurare. Ar fi ideal ca despăgubirile
să fie cât mai apropiate de valoarea daunelor ivite. Acest fapt nu este însă posibil, tocmai pentru că ar impune
prime de asigurare prea ridicate, deci asigurările ar deveni prea costisitoare pentru asiguraţi.
Efectul în asigurări se transpune în despăgubiri, profitul societăţii şi sume asigurate cuvenite
asiguraţilor. Acesta permite crearea condiţiilor pentru reluarea proceselor economice 50, refacerea bunurilor
distruse ori avariate, menţinerea integrităţii patrimoniului asiguraţilor, realizarea unor măsuri de prevedere şi
economisire de către şi pentru asiguraţi, realizarea de către asigurător a unui profit.
Efortul în asigurări se regăseşte în primele de asigurare suportate de către asiguraţi şi în cheltuielile de
administrare şi gestionare a portofoliului de asigurări, suportate de către asigurător.
Eficienţa asigurării trebuie analizată atât din punct de vedere al asigurătorului, cât şi din punct de vedere
al asiguraţilor. Astfel, societatea de asigurări urmăreşte să-şi încheie fiecare exerciţiu financiar cu profit iar,
asiguraţii scontează, la producerea cazului asigurat, pe despăgubirea cât mai rapidă şi cât mai consistentă,
raportat la paguba suportată.

3.2. MODALITĂŢI DE APRECIERE A EFICIENŢEI ACTIVITĂŢII DE ASIGURĂRI. INDICATORII

DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ
Având în vedere specificului economiei asigurărilor distingem două grupe de criterii în raport cu care
poate fi apreciată eficienţa economică.
48
Râmniceanu, I., Asigurările de stat în R. S. România, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.213
49
Kwiczak, Z., Din problemele privind eficienţa economică a asigurărilor agricole, în “Wiadomsci Ubezipieczeniowe ”,
nr.S, p.25,
50
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 507
183
 Din punctul de vedere al societăţii de asigurare pot fi reţinute două criterii, şi anume 51 :
1. maximizarea veniturilor, în care scop se au în vedere creşterea portofoliului de asigurări,
diversificarea formelor de asigurare, creşterea primelor de asigurare, etc.
2. minimizarea cheltuielilor, între altele prin acţiuni de prevenire a riscurilor, dimensionarea riguroasă a
cheltuielilor de administrare, precizarea unor clauze speciale în condiţiile de asigurare.
Cea de-a doua grupă reflectă interesele asiguraţilor după diverse forme:
1. maximizarea despăgubirilor, formulare improprie deoarece nivelul maxim
al acestora este plafonat de mărimea pagubelor;
2. minimizarea duratei de lichidare a daunelor;
3. minimizarea primelor de asigurare, criteriu influenţat de gradul de cuprindere a asigurării.
Analiza eficienţei economice înseamnă de fapt, punerea în faţă a rezultatelor activităţii cu mijloacele cu
care acestea sunt obţinute. Datorită faptului că în asigurare intervin două părţi distincte, având fiecare anumite
scopuri bine definite, este indicat ca analiza eficienţei asigurărilor să se facă atât pe baza unor indicatori care
reflectă rezultatele obţinute de asigurător, cât şi a unor indicatori care arată acţiunea lor în favoarea asiguraţilor.

3.2.1. INDICATORII CARE REFLECTĂ EFICIENŢA ASIGURĂRILOR LA ASIGURĂTOR

1. Rata daunei – reprezintă raportul, exprimat în procente, dintre plăţile de despăgubiri şi încasările din
prime de asigurare. Exprimă nivelul plăţilor cu despăgubiri faţă de nivelul veniturilor din prime de asigurare şi
se calculează cu ajutorul formulei:
, unde (5.1)
Rd = rata daunei;
Dp= totalul plăţilor de despăgubiri şi sume asigurate;
P = totalul încasărilor de prime de asigurare
Cu cât nivelul ratei daunei este mai mic, cu atât situaţia financiară a societăţii de asigurare este mai
favorabilă.

2. Rata asigurării sau gradul de cuprindere în asigurare – se stabileşte prin raportarea numărului sau
volumului obiectelor asigurate (animale, hectare de culturi, etc) la numărul sau volumul total al obiectelor de
aceeaşi natură asigurabile, după formula:
, unde: (5.2)

Ra = rata asigurării sau gradul de cuprindere în asigurare;

n = numărul bunurilor (persoanelor ) asigurate;
N = numărul bunurilor (persoanelor ) asigurabile.
Acest indicator exprimă gradul de dezvoltare a fiecărei forme de asigurare, indicând totodată efortul
asigurătorului pentru extinderea unei forme de asigurare, precum şi rezervele de creştere existente. Cu cât
nivelul indicatorului este mai apropiat de 100, cu atât forma de asigurare respectivă este mai dezvoltată.

3. Rata fizică a daunei – este un indicator ce exprimă ponderea bunurilor despăgubite în totalul
bunurilor asigurate. Cu cât acest indicator este mai scăzut, cu atât activitatea societăţii de asigurare este mai
eficientă. Rata fizică a daunei se calculează conform relaţiei:

, unde: (5.3)
Rfd = rata fizică a daunei;
Nr.B.dp.= numărul bunurilor despăgubite;
Nr. B.asig. =numărul bunurilor asigurate.

4. Costul relativ al activităţii de asigurare – reprezintă raportul dintre totalul cheltuielilor legate de
desfăşurarea activităţii de asigurare şi totalul încasărilor din prime de asigurare, comisioane , dobânzi. Prin
compararea acestuia cu rata daunei rezultă posibilităţile de reducere a cheltuielilor generale şi a cheltuielilor
comune. Relaţia pe baza căreia se calculează acest indicator este următoarea:

51
Benţe, C., Economia asigurărilor, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2002, p.267

184
 , unde: (5.4)
Ca= costul relativ al activităţii de asigurare;
C = cheltuielile totale efectuate de asigurător (plăţi de sume asigurate, despăgubiri, etc);
P = încasări totale din prime şi alte venituri.
Costul relativ al activităţii de asigurare reflectă în procente raportul dintre cheltuielile de asigurare şi
primele de asigurare. În mod normal nivelul indicatorului este subunitar. În caz contrar situaţia financiară a
societăţii este deficitară.

5. Rata venitului net – se calculează raportând diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor
înregistrate de societate într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, la totalul veniturilor.
Rata venitului net se calculează pe baza relaţiei:
, unde : (5.5)

Rvn = rata venitului net;

C = cheltuielile totale efectuate de asigurător (plăţi de sume asigurate, despăgubiri, etc);
P = încasări totale din prime şi alte venituri.
Rata venitului net reflectă procentul cât rămâne în beneficiul asigurătorului din fiecare 100 de unităţi
valorice din primele de asigurare încasate.

6. Cheltuielile la 1 leu venit – este un indicator de forma efect/efort şi se calculează raportând diferenţa
între totalul cheltuielilor şi totalul despăgubirilor (şi sumelor asigurate) plătite de asigurător, pe parcursul anului,
la diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor. Relaţia de calcul este următoarea:
, unde: (5.6)
Dp= totalul despăgubirilor(sumelor asigurate) plătite;
C = cheltuielile totale efectuate de asigurător (plăţi de sume asigurate, despăgubiri, etc);
P = încasări totale din prime şi alte venituri.
Tendinţa de minim a acestui indicator exprimă o situaţie financiară favorabilă pentru asigurător.

7. Numărul mediu de asigurări contractate de un angajat în asigurări (N ma) se calculează ca raport

între numărul total al asigurărilor facultative contractate într-o anumită perioadă de timp(A c) şi numărul
angajaţilor care se ocupă cu încheierea de asigurări (N a) .

Nma = (5.7)

8. Suma medie asigurată (Sma) se calculează ca un raport între totalul sumelor asigurate(Sa) şi numărul
total al contractelor de asigurare încheiate (Nc).

Sma = (5.8)

Acest indicator este utilizat doar în cadrul asigurărilor facultative de viaţă

9. Prima de asigurare medie încasată pe un contract(P m) se calculează ca un raport între totalul

primelor de asigurare încasate (P) şi numărul total al contractelor de asigurare încheiate (Nc).

Pm = (5.9)

3.2.2. INDICATORII CARE REFLECTĂ EFICIENŢA ASIGURĂRILOR LA ASIGURAT

1. Durata medie de lichidare a daunelor. Un aspect deosebit de important în relaţiile cu asiguraţii îl

constituie rezolvarea operativă a cererilor de plată, a drepturilor cuvenite, de calitatea acestei activităţi

185
depinzând atât prestigiul societăţii cât şi situaţia financiară a asiguraţilor. Reducerea duratei de lichidare a
daunelor trebuie să stea în atenţia societăţii de asigurare.
Durata medie de lichidare a daunelor se calculează în raport cu numărul de zile trecute de la avizarea
daunei, până la plata despăgubirii şi numărul daunelor soluţionate. Relaţia de calcul a acestui indicator este
următoarea:

,unde: (5.7)

Dm =durata medie de lichidare a daunelor;

t = numărul zilelor de avizare a daunelor până la soluţionarea acestora;
Nd = numărul daunelor soluţionate.

2. Gradul de acoperire în asigurare – se calculează raportând suma asigurată la valoarea bunului

respectiv, exprimând în ce măsură suma asigurată acoperă valoarea bunului.
Relaţia de calcul este următoarea:
,unde: (5.8)
Gaa= gradul de acoperire;
Sa = suma asigurată;
Vb = valoare bunului în momentul asigurării.

3. Gradul de acoperire al daunei sau rata despăgubirii – se calculează pe baza relaţiei:

, unde: (5.9)
Gad = rata despăgubirii (gradul de acoperire al daunelor);
Dp = despăgubirile primite de asigurat;
Pg = valoarea pagubei produse la bunul asigurat.
Acest indicator ne arată gradul de acoperire a pagubei prin despăgubirea primită.

3.3. CĂI DE CREŞTERE A EFICIENŢEI ACTIVITĂŢII SOCIETĂŢILOR DE ASIGURARE-

REASIGURARE

Creşterea eficienţei activităţii constituie un deziderat în economia fiecărei societăţi de asigurare-

reasigurare. Deoarece plăţile privind despăgubirile deţin ponderea hotărâtoare în structura cheltuielilor aferente
asigurărilor de bunuri, se poate aprecia că identificarea căilor de reducere a despăgubirilor constituie o
prioritate. Dar, reducerea cheltuielilor cu despăgubirile are o limită minimă corelată cu valoarea pagubelor
generate de imprevizibilitatea riscurilor.
Se impune o analiză detaliată a evoluţiei despăgubirilor pe categorii de bunuri, pe categorii de asiguraţi
şi în profil teritorial. Astfel se poate aprecia gradul în care unele pagube propuse a fi despăgubite au cauze
obiective sau implicaţii subiective.
Inspecţia de risc constituie o pârghie de evitare şi de reducere a cheltuielilor cu despăgubiri sau plăţilor
de sume asigurate. În baza condiţiilor de asigurare, organele de inspecţie ale societăţilor de asigurare pot efectua
inspecţii de risc asupra modului de întreţinere, utilizare şi păstrare de către asigurat a bunurilor asigurate.
Totodată au dreptul să investigheze periodic evoluţia stării de sănătate a persoanelor care au încheiat poliţe de
asigurare. Concluziile şi constatările organelor inspecţiei de risc pot fi operante, după caz, imediat sau în
eventualitatea ivirii riscului asigurat, ajungându-se uneori la refuzul de plată a despăgubirii solicitate de
asigurat, la rezilierea contractului de asigurare sau la alte măsuri.
De asemenea, utilizarea mijloacelor moderne de calcul pentru efectuarea diferitelor operaţii poatze avea
ca efect o creştere a eficienţei activităţii de asigurare. Experienţa deja acumulată, în unele ţări, ca de altfel şi la
noi, arată că aceste mijloace de calcul pot fi folosite la stabilirea primelor de asigurare, la contabilizarea
acestora, la redactarea poliţelor de asigurare etc.
Creşterea eficienţei activităţii privind asigurările în valută poate fi realizată atât prin dezvoltarea lor, cât
şi prin intensificarea măsurilor care conduc la prevenirea apariţiei unor pagube.
Dezvoltarea asigurărilor în valută creează condiţii pentru dispersarea mai bună a riscurilor şi , implicit,
pentru înregistrarea unui raport mai favorabil între volumul despăgubirilor plătite şi volumul primelor încasate.
Dacă se doreşte o creştere a eficienţei activităţii de reasigurare, trebuie să ţinem cont de faptul că
probabilitatea obţinerii unor rezultate pozitive din activitatea de primire în reasigurare este apreciată ca fiind mai
mare decât în cazul cedării în reasigurare. Unii autorii din literatura de specialitate consideră oportună acordarea
186
unei atenţii sporite creşterii volumului acceptărilor în reasigurare, deoarece acţionează mai mulţi factori care o
justifică52.
Reasiguratorii au dreptul ca, în anumite limite, să accepte primirea în reasigurare numai a ofertelor care
li se par avantajoase atât din punctul de vedere al primelor de reasigurare, cât şi din cel al mărimii gradului de
probabilitate a producerii riscurilor (aşa se explică faptul că, în general, mulţi reasiguratori nu prea acceptă
primirea în reasigurare a unor riscuri ca : furtună, uragan, cutremur de pământ etc.).
De asemenea, fiecare reasigurator are grijă să nu accepte primirea în reasigurare a unor oferte, dacă în
prealabil nu s-a putut documenta şi n-a putut efectua unele calcule privind volumul primelor de reasigurare pe
care le va încasa, totalul eventualelor despăgubiri şi al comisioanelor pe care va trebui să le plătească şi
rezultatele finale pe care le va obţine. Desigur că şi reasiguraţii se preocupă, la rândul lor, de obţinerea unor
rezultate cât mai bune de pe urma cedărilor în reasigurare.
În ceea ce priveşte posibilitatea creşterii în perspectivă a volumului cedărilor în reasigurare, ale
societăţilor de asigurări şi reasigurări din România, se impune o cunoaştere cât mai aprofundată a activităţii şi a
rezultatelor financiare ale societăţilor de asigurări sau reasigurări care le preiau. Astfel, dacă vom plasa cedările
noastre unor reasiguratori care prezintă stabilitate financiară şi care obţin, de regulă, profit, vom avea dreptul ca,
proporţional cu volumul primelor plătite acestora, să participăm la acest profit, iar în final vor putea fi obţinute
rezultate mai bune.
Eficienţa activităţii de asigurări şi reasigurări poate creşte şi prin preocuparea permanentă pentru găsirea
unor soluţii menite a conduce la reducerea cheltuielilor privind administrarea asigurărilor. Aici se va acţiona
deopotrivă asupra celor două componente, respectiv cheltuielile de personal şi cheltuielile materiale. De
asemenea, eficienţa poate spori şi prin exploatarea într-o măsură tot mai mare a condiţiilor pe care le oferă
economia de piaţă în ceea ce priveşte obţinerea de venituri suplimentare prin efectuarea de plasamente în
diferite investiţii, a rezervelor tehnice.

Autoevaluare:
1. La calcularea cărui indicator serveşte formula ?
2. Cum se calculează indicatorul prima medie încasată pe contract ?
3. La ce poate fi utilizat indicatorul „gradul de cuprindere în asigurare”?
4. Cum vedeţi o armonizare a intereselor asiguratului cu cele ale asigurărtorului în ceea ce priveşte
eficienţa activităţii de asigurare?

Probleme propuse spre rezolvare:

1. O societate de asigurare a înregistrat la sfârşitul anului următoarele rezultate financiare:
 total prime de asigurare încasate: 400.000 u.m.
 total despăgubiri plătite: 300.000 u.m.
 total cheltuieli privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare: 20.000 u.m.

Se cere să se calculeze: rata daunei, costul relativ al activităţii de asigurare şi rata venitului net.

a) a.RD= 75%; CA = 80,5%; RVN = 20%;

b) a.RD= 75,02%; CA = 80,7%; RVN = 20,1%;
c) a.RD= 75%; CA = 80%; RVN = 20%;
d) a.RD= 75%; CA = 80%; RVN = 21%;

52
Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.251
187
 2. O reprezentanţă a unei societăţi de asigurare a înregistrat la sfârşitul anului următoarele
rezultate:
- total prime de asigurare încasate: 400.000 u.m.
- total despăgubiri plătite: 200.000 u.m.
- total cheltuieli administrativ-gospodăreşti: 10.000 u.m.
- total angajaţi ai sucursalei: 50 persoane.

Să se calculeze:
1.rata daunei;
2.costul relativ al activităţii de asigurare;
3.venitul net;
4.rata venitului net;
5.cheltuielile administrativ-gospodăreşti ce revin la o u.m. venit net;
6.productivitatea muncii unui lucrător în asigurări.

Alegeţi varianta corectă:

a. 1) 50%; 2) 52,5%; 3) 190.000. u.m; 4) 47,5%; 5) 200 u.m; 6) 8.000 u.m/om;

b. 1) 50,33%; 2) 52,5%; 3) 190.000. u.m; 4) 47,5%; 5) 200 u.m; 6) 8.000 u.m/om;
c. 1) 50%; 2) 52,56%; 3) 191.000. u.m; 4) 47,5%; 5) 200 u.m; 6) 8.000 u.m/om;
d. 1) 50%; 2) 52,5%; 3) 190.000. u.m; 4) 47,15%; 5) 2000 u.m; 6) 8.000 u.m/om;
e. 1) 50%; 2) 52,5%; 3) 190.000. u.m; 4) 47,5%; 5) 200 u.m; 6) 80.000 u.m/om;

188
 Intrebari de autoevaluare:
1.Cum pot fi constituite fondurile băneşti necesare acoperirii daunelor în caz de producere a riscurilor ?
2.Care sunt principalele forme de protecţie a oamenilor şi a bunurilor împotriva forţelor distructive ale
naturii şi a accidentelor?
3.Cum se clasifică asigurările în raport cu cadrul naţional, în care operează ?
4.Cum se clasifică asigurătorii în raport cu forma de proprietate?
5.Care este relaţia dintre prima de asigurare şi suma asigurată?
6.Ce prevede principiul despăgubirii?
7.Care sunt condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract de asigurare?
8.Care sunt principalele drepturi ale asiguratului înainte de producerea evenimentului asigurat?
9. Ce reprezintă cazul asigurat în materie de asigurări?
10.Ce presupune practicarea sistemului acoperirii proporţionale?
11.Care sunt obligaţiile care îi revin asiguratului după producerea evenimentului asigurat?
12. Care sunt condiţiile necesare pentru a încadra un eveniment în risc asigurat(din punctul de vedere al
societăţilor de asigurare)?
13. Cum influenţează nivelului primelor de asigurare practicarea principiului primului risc, ca sistem de
acoperire în asigurare?
14. În ce situaţii se poate rezilia contractul de asigurare?
15. În ce situaţii se poate reactiva contractul de asigurare?
16.Ce anume se va lua în considerare la stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului?
17. În ce situaţii apare starea de faliment a unei societăţi de asigurare?
18.Care sunt clasele aferente asigurărilor generale?
19. Prin ce se caracterizează piaţa asigurărilor din România?
20. Care sunt factorii care influenţează persoanele fizice în luarea deciziei de a încheia o poliţă de
asigurare?
21. Enumeraţi câteva cazuri în care asigurătorii nu acordă despăgubiri, în cazul asigurării obligatorii de
RCA?
22.În ce situaţii asiguratul este despăgubit cu întreaga sumă asigurată, în cazul asigurării pentru
pierderea sau avarierea aeronavei?
23.Ce presupune conceptul de avarie comună?
24. Care sunt trăsăturile specifice contractelor de reasigurare neproporţională?

189
 Bibliografie generală:

1. Abraham, G., Economie politique, Editura Economică, Paris, nr.55/1998

2.Alan Gart, David J. Nye, - Insurance Company Finance and Investments, Insurance Institute of America,
Malvern, Pennsylvania, 1994
3.Alexa, C., Ciurel, V., Sebe, E., Mihăescu, A., Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Editura ALL,
Bucureşti, 1992.
4.Alexandru, Felicia, Armeanu D., Asigurări de bunuri şi persoane: aspecte teoretice, aplicaţii practice, Editura
Economică, Bucureşti, 2003
5.Artus, Patrick Banques et assurances, Franţa, 1991
6.Badea, D., Ionescu, L., Asigurările de persoane şi reflectarea lor în contabilitate, Editura Economică, Bucureşti,
2001
7.Benţe, Claudia, Economia asigurărilor, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2002
8. Benţe, C., Managementul asigurărilor în România, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2003
9. Benţe, Corneliu, Benţe Claudia, Culegere de aplicaţii practice şi teste grilă la asigurări , Editura Universităţii
din Oradea, Oradea, 2003
10. Benţe, C., Asigurarea creditului. Aspecte teoretice şi practici internaţionale, note de curs, Oradea, 2006
11. Bistriceanu, Gh., Sistemul asigurărilor din România, Editura Economică, 2002
12.Bistriceanu, Gh., Bercea, Fl.- Dicţionar de asigurări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
13.Burquiere, Frederic, Jaussaud, Jaques Banques et assurances dans le monde, Secteur de l’assurance au Japon
14.Cheryl, L., Ferguson, Personal Insurance. Underwriting and Marketing Practices,. Insurance Institute of
America, Malvern, Pennsylvania, 1996
15.Christopher, J., Amrhein, Daniel, P., Hussey Jr., Foundations of Insurance Production – Segment B: Persoanl
Insurance, Insurance Institute of America, Malvern, Pennsylvania, 1996
16.Cistelecan, L., Asigurările – practică internaţională şi perspective româneşti, în Tribuna economică, nr.
3,5/1994.
17.Cistelecan, L., Cistelecan, Rodica, Asigurări comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1997.
18.Ciumaş, Cristina, Economia asigurărilor, ediţia a III-a, Editura Casei Căţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006
19.Ciurel, Violeta, Asigurări şi reasigurări. Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
20.Constantinesc,D., A., (coordonator), Managementul societăţilor de asigurare, Erditura Brend, Bucureşti, 1998.
21.Constantinescu, D., A., Comunicarea în asigurări, Editura Semne 94, Bucureşti, 1999.
22.Constantinescu, D., A., Dobrin, M., Asigurări şi reasigurări, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.
23.Constantinescu, D., A., Dobrin, M., Reasigurări, Editura Brend, Bucureşti, 1998.
24.Constantinescu, D., A., Dobrin, M., Management financiar în asigurări, Editura Semne ‘94, Bucureşti, 1999.
25.Constantinescu, D., A., Dobrin, M., Marketing în asigurări, Editura Brend, Bucureşti, 1998.
26.Constantinescu, D., A., Dobrin, M., Practica asigurărilor, Editura Semne ‘94, Bucureşti, 1998.
27.Constantinescu, D., A., Dobrin, M., Sisteme informaţionale în asigurări, Editura Brend, Bucureşti, 1998.
28.Constantinescu, D., A., Marinică, D., Ungureanu, Ana, Maria, Grădişteanu Daniela, Tratat de asigurări,
Editura Semne 94, Bucureşti 1999.
29.Cyntia, Davidson, The over 50 insurance survival guide, Meritt Publishing, Santa Monica, California, 1994
30.Donald, E., Malecki, Roland, C., Horn, Commercial Liability Insurance and Risk Management, American
Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995
31.Enache, El., Aspecte privind piaţa asigurărilor din România, în Tribuna economică nr. 31/1995.
32.Everett, D., Randall, Issues in Insurance, American Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1987
33.Fruja, I., Economie generală, Editura Mirton , Timişoara, 1994.
34.Furtună, I.,Şt, Bauman, H., Asigurarea vitelor, Bucureşti 1905
35.Galiceanu, I., Asigurări, Reprografia Universităţii din Craiova, 1994.
36.Galiceanu, I., Economia asigurărilor, Editura Universitaria, Craiova, 1996.
37.Gherasim, Al., Evaluarea riscului şi incertitudinii în agricultură, în Tribuna economică nr.18/1996.
38.Ghiulea, N., Asigurările agricole, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1930.
39.Golding, C.,E., A History of Reinsurance, Sterling Offices, Ltd. 192730.
40.Hoanţă, N., Finanţele firmei, Editura Continent, 1996
41.Holsboer, J.,H., “Repositioning of the Insurance Industry in the Financial Sector and its Economic Role”, The
Geneva Papers on Risk and Insurance , vol. 24, nr. 3, iulie 1999, p.267
42.Hoowaarts, Gunther, Tehnica asigurărilor de viaţă, Munchen, Germania
43.Iliescu, E.,T., Asigurarea vitelor, Iaşi, 1907
44.Iosif, Gheorghe, Crişan, Nicolae, Galiceanu Ion, - Sistemul asigurărilor în România, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 1997.

190
 45.Kwiczak, Z., Din problemele privind eficienţa economică a asigurărilor agricole, în “Wiadomsci
Ubezipieczeniowe ”, nr.S, p.25,Adevărul Economic Nr. 29/2000
46. Lazăr, D., Bazele Marketingului, Editura Star Soft, Alba Iulia, 1999
47.Loubergé, Henri, Economie et finance de l¢ assurance et de la reassurance, Paris, Dalloz, 1985., p. 100-110
48.Mark, Greene, James, S., Trieschmann, Risk & Insurance, South-Western Publishing Co, Cincinnati, Ohio,
1992
49.Muldur, U., Banques et assurances, Franţa, 1991
50.Negoescu, Bebe, Vlăsceanu, Gheorghe, “TERRA - Geografie Economică”, Editura Economică, Bucureşti,
1998
51.Negoiţă, I., “Aplicaţii practice în asigurări şi reasigurări ”, Editura Etape, Sibiu, 2001
52.Nicolas, Iacob, Les Assurances, Paris, 1974
53.Paul, W., Mac, Avoy, Federal-state Regulation of the Pricing and Marketing of Insurance, Dearborne Trade,
New York, 1997
54..Philippe, Bellerose, Reinsurace for the beginner, Whiterby&Co .Ltd, London 1987
55.Platiş, M., Preţul şi formarea lui, Editura Economică, Bucureşti 1997 .
56.Pop, N., Marketing, Editura Didactica şi Pedagogică, Bucureşti 2001
57. Popescu, D., Mihoc, Gh., Contractul de asigurare, Iaşi, Editura Junimea, 1982.
58.Popovici, Şt., Căi de creştere a eficienţei în asigurările facultative de bunuri şi persoane, în Finanţe şi credit,
nr.3, din 1968
59.Popovici, D., Evoluţia istorică a asigurărilor în România, Revista VEB nr. 29/1995
60.Purcaru, I., Matematică şi asigurări, Editura Economică, Bucureşti, 1994.
61.Purcaru, I., Mircea, Iulian, Mircea, Lazăr, Asigurări de persoane şi bunuri, Editura Economică, Bucureşti,
1998.
62.Râmniceanu, I., Asigurările de stat în R. S. România, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984., p.213
63.Robert, Anderson, Eileen, Hamburg, Allan, Turner, Automation in Insurance, American Institute for CPCU,
Malvern, Pennsylvania, 1993
64.Robert, Gibbon, George, Rejda, Michael, Elliot, Insurance Perspectives, American Institute for CPCU,
Malvern, Pennsylvania, 1987
65.Sâmbotin, L., Management în agricultură, Editura Ceres, Bucureşti, 1997.
66.Scott, L., David, The guide to buying insurance-How to secure the coverage you need at affordable price, The
Globe Pequot press, Old Saybrok, Conneticut, 1994
67.Sima, V., Asigurări facultative pentru producătorii agricoli, în Tribuna economică nr. 22/1996.
68.Tănăsescu, P., Ionescu, Luminiţa, Asigurările sociale de sănătate din România, Editura Fundaţiei “România
de Mâine”, Bucureşti, 1998.
69.Terrie, E., Troxel, George, E., Bouchie, Property, Liability, Insurance Accounting and Finance, Insurance
Institute of America, 1995
70. Văcărel, I, Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Marketer, Bucureşti, 1993.
71.Văcărel, I., Constituirea rezervei de prime la asigurările de viaţă, în condiţiile monopolului de stat şi după
lichidarea acestuia, în Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura Economică, 1996
72.Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1996.
73.Văcărel, I., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1998.
74.Webb, L., Bernard, Harrison, M., Connor, Markhem, J., James, Insurance Operations, Vol. I-II, American
Institute for Chartered Property Casualitw Underwriters, Malvern Pensilvanya, 1992
75.Wiening, A. ,Eric, Malecki ,S., Donald, Insurance contract analysis, American Institute for Chartered Property
Casualitw Underwriters, Malvern Pensilvanya, 1992
76. Annuaire statistique de la France.
77. Annuario statistico italiano.
78. Anuarul statistic al României, Comisia Naţională pentru Statistică.
79. Capital, Nr. 17, 25 aprilie 2002
80. CEA, European Insurance in Figures, 1998
81. Comitetul European al Asigurărilor, Directivele europene în domeniul asigurărilor, A.D.A.R., 1996.
82. Hotărârea Guvernului României privind atribuţiile Oficiului de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi
Reasigurare nr. 574 din 23 august 1991, publicată în M.Of. nr.182. Partea I, din 11 septembrie 1991.
83. Legea nr.113/2006 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 201/2005 pentru modificarea si
completarea Legii nr. 32/2000 privind societatile de asigurare si supravegherea asigurarilor
84. Ordonanta de urgenta nr. 201/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor
85. LEGEA nr. 313 din 10 noiembrie 2005 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 50/2005
privind înfiintarea, organizarea si functionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private
86.LEGE nr. 283 din 5 octombrie 2005 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 61/2005 pentru
modificarea si completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile în România
87.ORDIN nr. 3122 din 21 septembrie 2005 pentru aprobarea Normelor privind drepturile, obligatiile si
competentele administratorului special

191
 88. ORDIN nr. 3120 din 30 august 2005 pentru punerea în aplicare a Normelor privind limitarea subscrierii de
riscuri de credite
89.ORDIN nr. 3116 din 29 iunie 2005 pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii în domeniul
asigurarilor obligatorii de raspundere civila pentru pagube produse prin accidente de autovehicule si autorizarea
asiguratorilor pentru practicarea asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule
90.ORDONANTA DE URGENTA nr. 61 din 23 iunie 2005 pentru modificarea si completarea Legii nr. 136/1995
privind asigurarile si reasigurarile in Romania
91.ORDIN nr. 3115 din 20 iunie 2005 pentru aprobarea Normelor privind Fondul de garantare
92.ORDIN nr. 3114 din 17 iunie 2005 pentru punerea în aplicare a Normelor privind calculul solvabilitatii ajustate
a societatilor de asigurare
93.ORDIN nr. 3113 din 17 iunie 2005 pentru punerea în aplicare a Normelor privind supravegherea suplimentara
a societatilor de asigurare care fac parte dintr-un grup de asigurare
94.ORDIN nr. 3112 din 17 iunie 2005 pentru punerea în aplicare a Normelor privind metodologia de calcul al
marjei de solvabilitate de care dispune asiguratorul care practica asigurari de viata, al marjei de solvabilitate minime si al
fondului de siguranta
95.ORDIN nr. 3111 din 17 iunie 2005 pentru punerea în aplicare a Normelor privind metodologia de calcul al
marjei de solvabilitate de care dispune asiguratorul care practica asigurari generale, al marjei de solvabilitate minime si al
fondului de siguranta
96.ORDIN nr. 3109 din 17 iunie 2005 pentru punerea în aplicare a Normelor privind rezervele tehnice pentru
asigurarile generale, activele admise sa le acopere, precum si dispersia activelor admise sa acopere rezervele tehnice brute
97.ORDIN nr. 3102 din 20 ianuarie 2005 pentru punerea în aplicare a Normelor privind cotele procentuale pentru
contributia asiguratorilor la Fondul de garantare pe anul 2005
98.ORDIN nr. 3101 din 12 ianuarie 2005 pentru modificarea Normelor privind autorizarea brokerilor de asigurare
si/sau de reasigurare
99.ORDIN nr. 3111 din 16 decembrie 2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind informatiile pe care
asigurătorii si intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clientilor
100.ORDIN nr. 3110 din 16 decembrie 2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea brokerilor
de asigurare si/sau de reasigurare
101.ORDIN nr. 3109 din 16 decembrie 2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind actualizarea limitei
minime a capitalului social vărsat al asigurătorilor
102.Normele RCA 2005
103.LEGEA 503 din 17 noiembrie 2004 privind redresarea financiara si falimentul societatilor de asigurare
104.LEGEA 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat
105.LEGE pentru modificarea si completarea Legii nr.32/2000 privind societatile de asigurare si supravegherea
asigurarilor
106.Ordinul Nr. 3107 din 7 iulie 2004 pentru aprobarea Sistemului de raportare contabila la 30 iunie 2004 a
societatilor comerciale de asigurare, de asigurare–reasigurare si de reasigurare, precum si a brokerilor de asigurare
107.LEGEA Nr. 249 din 9 iunie 2004 privind pensiile ocupationale
108.LEGEA Nr. 240 din 7 iunie 2004 privind raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de produsele
cu defecte
109.LEGEA Nr. 212 din 27 mai 2004 privind asigurarilor private de sanatate
110.LEGEA Nr. 172 din 14 mai 2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurarile si
reasigurarile în România
111.Ordinul Nr. 3106 din 27 februarie 2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind limitarea subscrierii
riscurilor de credite de consum si ipotecare
112.Ordinul Nr. 3105 din 26 februarie 2004 pentru punerea în aplicare a Normei minimale privind activitatea de
control intern
113.Ordinul Nr. 3104 din 25 februarie 2004 pentru punerea în aplicare a Normelor prudentiale privind
managementul asiguratorului
114.Ordinul Nr. 3102 din 5 februarie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea,
verificarea si centralizarea situatiilor financiare anuale ale societatilor comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare si
de reasigurare, precum si ale brokerilor de asigurare, aferente exercitiului financiar 2003
115.Ordinul Nr. 3101 din 13 ianuarie 2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind cota procentuala pentru
contributia asiguratorilor la Fondul de protejare a asiguratilor pe anul 2004
116.Ordinul Nr. 3113 din 3 decembrie 2003 pentru punerea in aplicare a Normelor privind aplicarea legii in
domeniul asigurarilor obligatorii de raspundere civila pentru pagube produse tertilor prin accidente de autovehicule si
autorizarea asiguratorilor care vor practica aceasta asigurare in anul 2004
117.Ordinul Nr. 3112 din 21 noiembrie 2003 pentru punerea în aplicare a Normelor privind participarea
personalului de specialitate al Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor la actiuni initiate de alte persoane juridice
118. Ordinul Nr. 3111 din 28 octombrie 2003 pentru punerea în aplicare a Normelor privind conditiile pentru
administrarea fondului asigurarilor de viata, investirea si evaluarea activelor si calculul rezervelor tehnice
119.Ordinul Nr. 3110 din 28 octombrie 2003 pentru punerea în aplicare a Normelor privind categoriile de active
admise sa acopere rezervele tehnice ale asiguratorului care practica asigurari generale, reguli de dispersie a plasamentelor,
precum si coeficientul de lichiditate
192
 120.Ordinul Nr. 3109 din 28 octombrie 2003 pentru punerea în aplicare a Normelor privind metodologia de calcul
si evidenta a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurari generale
121.Ordinul Nr. 3108 din 18 august 2003 pentru modificarea si completarea Normelor privind informatiile si
documentele cerute pentru autorizarea brokerilor de asigurare, puse în aplicare prin Ordinul presedintelui Comisiei de
Supraveghere a Asigurarilor nr. 4/2001
122.Ordinul Nr. 3107 din 4 iunie 2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind intocmirea, verificarea si
centralizarea raportarilor contabile ale societatilor comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare si de reasigurare,
precum si ale brokerilor de asigurare la 30 iunie 2003
123.Ordinul Nr. 3106 din 17 Aprilie 2003 pentru modificarea si completarea Normelor privind limita minima a
capitalului social varsat, respectiv a fondului de rezerva libera varsat al asiguratorilor pusa în aplicare prin Ordinul
Presedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 6/2002
124.LEGEA nr. 76 din 12 martie 2003 pentru modificarea si completarea Legii nr. 32/2000 privind societatile de
asigurare si supravegherea asigurarilor
125.Ordinul Nr. 3105 din 26 Februarie 2003 pentru aprobarea Precizarilor privind unele masuri referitoare la
încheierea exercitiului financiar pe anul 2002 la societatile comerciale de asigurare , de asigurare-reasigurare si reasigurare
precum si la societatile de intermediere în asigurari care, potrivit legii contabilitatii nr. 82/1991, republicata, au obligatia sa
întocmeasca situatii financiare anuale
126.Ordinul Nr. 3104 din 26 Februarie 2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind întocmirea,
verificarea si centralizarea situatiilor financiare anuale ale societatilor comerciale de asigurare, asigurare-reasigurare si
reasigurare precum si ale brokerilor de asigurare pe anul 2002
127.Ordinul Nr. 3103 din 18 Februarie 2003 pentru punerea în aplicare a Normei privind contributiile pe care
trebuie sa le îndeplineasca persoanele autorizate în evaluarea activelor reprezentate de terenuri si constructii detinute de
asiguratori
128.Ordinul Nr. 3102 din 7 Februarie 2003 pentru modificarea si completarea Normelor privind forma si
continutul rapoartelor financiare, inclusiv ale raportului asigurarilor de viata, precum si informatiile, documentele si
certificarile necesare pentru întocmirea acestor rapoarte, puse în aplicare prin Ordinul Presedintelui Comisiei de
Supraveghere a Asigurarilor nr.13/2001
129.Ordinul Nr. 3101 din 10 ianuarie 2003 pentru punerea în aplicare a Normelor privind registrul asiguratorilor si
brokerilor de asigurare
130.Ordinul Nr. 11 din 16 decembrie 2002 privind modificarea Ordinului presedintelui Comisiei de Supraveghere
a Asigurarilor nr. 9/2002 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurarilor obligatorii de
raspundere civila pentru pagube produse tertilor prin accidente de autovehicule si autorizarea asiguratorilor care vor
practica aceasta asigurare în anul 2003
131.Ordinul Nr. 10 din 9 decembrie 2002 pentru aprobarea Normelor privind stabilirea bugetului de venituri si
cheltuieli al Fondului de protejare a asiguratilor pe anul 2003
132.Ordinul Nr. 9 din 2 decembrie 2002 privind aplicarea legii în domeniul asigurarilor obligatorii de raspundere
civila pentru pagube produse tertilor prin accidente de autovehicule si autorizarea asiguratorilor care vor practica aceasta
asigurare în anul 2003
133.Ordinul Nr. 8 din 2 octombrie 2002 pentru punerea în aplicare a Normelor privind masurile prudentiale pentru
practicarea asigurarii de raspundere civila pentru pagube produse tertilor prin accidente de autovehicule în afara teritoriului
României (Carte Verde)
134.Ordinul Nr. 445 din 1 octombrie 2002 pentru aprobarea listei societatilor de asigurare si asigurare-reasigurare
care practica asigurari pentru culturile agricole, animale, pasari, familii de albine si pesti, agreate de Ministerul Agriculturii,
Alimentatiei si Padurilor
135.Ordinul Nr. 444 din 1 octombrie 2002 pentru stabilirea culturilor agricole si speciilor de animale, pasari,
familii de albine si pesti pentru care se subventioneaza primele de asigurare pentru factorii de risc asigurati
136.Ordinul Nr. 419 din 17 septembrie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.
381/2002 privind acordarea despagubirilor în caz de calamitati naturale în agricultura
137.Ordinul Nr. 6 din 23 Iulie 2002 pentru punerea în aplicare a Normelor privind limita minima a capitalului
social varsat, respectiv a fondului de rezerva libera varsat al asiguratorilor
138.Ordinul Nr. 5 din 17 Iunie 2002 privind aprobarea Listei oficiale cuprinzând persoanele juridice autorizate în
evaluarea activelor societatilor de asigurare, agreate de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor conform prevederilor
normelor aprobate prin Ordinul nr. 2/2002
139.Ordinul Nr. 4 din 10 Aprilie 2002 privind punerea în aplicare a Normelor prudentiale privind acoperirea
riscurilor de catastrofe naturale
140.Ordinul Nr. 3 din 5 Aprilie 2002 privind punerea în aplicare a Normelor privind constituirea, utilizarea si
gestionarea Fondului de protejare a asiguratilor
141.Ordinul Nr. 2 din 25 martie 2002 privind punerea în aplicare a Normelor privind stabilirea criteriilor de
selectie pentru agrearea persoanelor juridice autorizate în evaluarea activelor societatilor de asigurare
142.Ordinul Nr. 1 din 23 ianuarie 2002 pentru modificarea si completarea Normelor Nr. 6 privind categoriile de
active admise sa reprezinte rezervele tehnice ale asiguratorului care practica asigurari generale, regulile de dispersare a
plasamentelor, precum si coeficientul de lichiditate
143.Ordinul Comun Nr. 2328-2390 din 28 Decembrie 2001 emis de Ministerul Finantelor si Comisia de
Supraveghere a Asigurarilor privind Reglementarile contabile specifice domeniului asigurarilor, armonizate cu Directivele
Europene si standardele internationale de contabilitate
193
 144.Ordinul Nr. 16 din 27 decembrie 2001 pentru modificarea si completarea Normelor Nr. 2/2001 privind
informatiile si documentele cerute pentru autorizarea asiguratorilor si criteriile pentru aprobarea actionarilor semnificativi
si a persoanelor semnificative ale asiguratorilor
145.Ordinul Nr. 15 din 27 decembrie 2001 pentru punerea in aplicare a Normelor privind regimul confidentialitatii
informatiilor
146.Ordinul Nr. 14 din 27 decembrie 2001 pentru punerea in aplicare a Normelor privind transferul de portofoliu
147.Ordinul Nr. 13 din 27 decembrie 2001 pentru punerea in aplicare a Normelor privind forma si continutul
rapoartelor financiare, inclusiv ale raportului privind asigurarile de viata, precum si informatiile, documentele si
certificarile necesare pentru intocmirea acestor rapoarte
148.Ordinul Nr. 12 din 27 decembrie 2001 pentru punerea in aplicare a Normelor privind insolvabilitatea
asiguratorului si administratorul special
149.Ordinul Nr. 11 din 27 decembrie 2001 pentru punerea in aplicare a Normelor privind limita minima a marjei
de solvabilitate a asiguratorilor care practica asigurari de viata si metodologia de calcul al acesteia
150.Ordinul Nr. 10 din 27 decembrie 2001 pentru punerea in aplicare a Normelor privind limita minima a marjei
de solvabilitate a asiguratorilor care practica asigurari generale si metodologia de calcul al acesteia
151.Ordinul Nr. 9 din 27 decembrie 2001 pentru punerea in aplicare a Normelor privind conditiile pentru
administrarea fondului asigurarilor de viata, investitiile si evaluarea activelor, precum si calculul rezervelor matematic
152.Ordinul Nr. 8 din 22 noiembrie 2001 pentru punerea in aplicare a Normelor privind aplicarea legii in
domeniul asigurarilor obligatorii de raspundere civila pentru pagube produse tertilor prin accidente de autovehicule
153.Ordinul Nr. 7 din 25 octombrie 2001 pentru modificarea si completarea Normelor Nr. 5/2001 privind
metodologia de calcul si de evidenta a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurari generale
154.Ordinul Nr. 6 din 10 octombrie 2001 privind categoriile de active admise sa reprezinte rezervele tehnice ale
asiguratorului care practica asigurari generale, regulile de dispersare a plasamentelor, precum si coeficientul de lichiditate
155.Ordinul Nr. 5 din 25 octombrie 2001 republicare privind metodologia de calcul si de evidenta a rezervelor
tehnice minimale pentru activitatea de asigurari generale
156.Ordinul Nr. 4 din 28 august 2001 pentru punerea în aplicare a Normelor privind informatiile si documentele
cerute pentru autorizarea brokerilor de asigurare
157.Ordinul Nr. 3 din 14 august 2001 privind clasele de asigurari care pot fi practicate de societatile de asigurare
158.Ordinul Nr. 2 din 14 august 2001 privind informatiile si documentele cerute pentru autorizarea asiguratorilor
si criteriile pentru aprobarea actionarilor semnificativi si a persoanelor semnificative ale asiguratorilor
159.Ordinul Nr. 1 din 3 iulie 2001 privind cuantumul si termenul de plata a taxei de functionare datorate de
asiguratori si de brokerii de asigurare
160.LEGEA Nr. 32 din  3 aprilie 2000 privind societatile de asigurare si supravegherea asigurarilor
161.LEGEA Nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurarile si reasigurarile in România
162. Raport anual 2000-2004, Asirom
163. Raport asupra activităţii Oficiului de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare în anii 1995-
1999
164. Raportul Oficiului de Supraveghere a Asigurărilor şi Reasigurărilor, Bucureşti 2000
165. Raportul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de
asigurări între anii 2000-2004
166. Statistical Abstract of the United StatesCEA, Annual Report 1997, Paris 1998
167. The Economist, 24.02.1990- A survey of European Insurance,1990
168. Ziarul Financiar, nr14/2001
169. Colecţia revistei Capital 2001-2005
170. Revista XPRIMM Info – Buletine Informative de Asigurări – 2003, 2004, 2005

194