www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z.

BAZELE ASIGURĂRILOR

INTRODUCERE IN STUDIUL DISCIPLINEI

Disciplina Bazele asigurărilor de bunuri şi persoane este cuprinsă în planul de învă-

ţământ al specializării Finanţe-Bănci din cadrul Facultăţii de Economie şi Administrarea Afa-
cerilor, fiind o dezvoltare secvenţială a disciplinei Finanţe. Disciplina se încadrează în cerin-
ţele planului de învăţământ, care are în vedere pregătirea absolvenţilor în domeniul financiar-
bancar. Ea este orientată către formarea studenţilor, ca viitoare cadre de execuţie şi decizie
într-un sector cu o cerere mare de specialişti, în condiţiile dezvoltării rapide din prezent a asi-
gurărilor, multă vreme neglijate în ţara noastră, în comparaţie cu ţările cu economie de piaţă.
Disciplina apare şi ca o continuare firească a altor discipline, cum sunt cele axate pe matema-
tici aplicate în economie, statistică, management, marketing.
Obiectivele specifice ale disciplinei sunt:
- fundamentarea necesităţii asigurărilor şi a problematicii moderne a incertitudinii şi
riscului în economie şi societatea contemporană;
- familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice ale determinării primelor
şi cu alte aspecte ale elementelor tehnice, pe plan mondial şi în ţara noastră;
- cunoaşterea dimensiunii, structurii şi tendinţelor pieţelor internaţionale şi pieţei au-
tohtone a asigurărilor;
- cunoaşterea elementelor definitorii ale reglementării activităţii de asigurare;
- formarea studenţilor, ca viitoare cadre de execuţie şi de decizie în societăţile comer-
ciale de asigurare şi reasigurare.
Disciplina este structurată pe trei module:
- Modulul I – Risc şi asigurare. Conceptul de asigurare din punct de vedere economic
şi financiar (8 ore);
- Modulul II – Elemente tehnice ale asigurărilor, contractul de asigurare şi fundamen-
tarea primelor prin metode actuariale (6 ore);
- Modulul III – Piaţa asigurărilor şi reglementarea sectorului asigurărilor pe plan eu-
ropean şi în România (6 ore).
În finalul suportului de curs, sunt prezentate exemple de teste grilă din cele trei modu-
le de studiu.
Aprecierea finală a rezultatelor pregătirii studenţilor se va face prin:
- examenul pe bază de teste grilă, cu o pondere de 80% din nota finală;
- întocmirea şi depunerea la catedră, cu 10 zile înaintea examenului, a unui referat de
specialitate realizat pe baza bibliografiei indicate în cadrul orelor de pregătire. Modul de ale-
gere şi tratare a temelor de referat va fi discutat la orele de pregătire afectate disciplinei. Apre-
cierea calităţii referatului va deţine 20% din nota finală.
 Cuprins

Modul I – Risc şi asigurare. Conceptul de asigurare din punct de vedere

economic şi financiar

I. NECESITATEA PROTECŢIEI CONTRA EFECTELOR RISCURILOR ŞI

EVOLUŢIA ASIGURĂRILOR..........................................................................5
1.1. Necesitatea, condiţiile apariţiei şi evoluţia asigurărilor...............................6
1.2. Societatea riscului şi efectele economico-sociale ale apariţiei sale...........10

II. INCERTITUDINE, RISC ŞI ASIGURARE ÎN SOCIETATEA

CONTEMPORANĂ.........................................................................................23
2.1. Teoria riscului şi incertitudinii şi reflectarea sa în asigurări......................24
2.2 Tipuri de risc şi riscul în asigurări..............................................................29
2.3. Coordonate ale gestiunilor riscurilor..........................................................37
2.3.1. Gestiunea riscurilor la nivel macroeconomic şi parteneriatul
public–privat în acoperirea efectelor riscurilor.........................37
2.3.2. Gestiunea riscurilor la nivel microeconomic..............................40
2.4. Aversiunea faţă de risc şi limitele asigurabilităţii riscurilor......................47
2.4.1. Aversiunea faţă de risc................................................................47
2.4.2. Limitele asigurabilităţii riscurilor...............................................49
2.5 Forme şi fonduri de protecţie contra riscurilor...........................................51

III. ABORDAREA ECONOMICO-FINANCIARĂ A CONCEPTULUI DE

ASIGURARE.....................................................................................................53
3.1. Conţinutul economic al asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere
civilă......................................................................................................54
3.2. Asigurările – componentă a sistemului financiar.......................................58
3.3. Definirea conceptului de............................................................................61
3.4. Clasificarea modernă a asigurărilor...........................................................66

Modul II – Elemente tehnice ale asigurărilor, contractul de asigurare şi

fundamentarea primelor prin metode actuariale

IV. ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR ŞI CONTRACTUL DE

ASIGURARE....................................................................................................75
4.1 Elemente tehnice în asigurări......................................................................76
4.2 Contractul de asigurare...............................................................................82
4.2.1 Trăsături ale contractului de asigurare.........................................82
4.2.2 Încheierea contractului de asigurare............................................83
 4.2.2.1. Condiţiile care stau la baza validităţii contractului de
asigurare........................................................................83
4.2.2.2 Cererea (declaraţia) de asigurare şi analiza acesteia.....84
4.2.2.3 Momentul încheierii şi conţinutul contractului de
asigurare........................................................................84
4.2.3 Derularea contractului de asigurare.............................................85
4.2.3.2 Obligaţiile părţilor după producerea evenimentului
asigurat..........................................................................86
4.2.4. Modalităţi de încetare a contractului de asigurare......................88

V. PRINCIPII ALE FUNDAMENTĂRII PRIMELOR DE ASIGURARE PRIN

METODE ACTUARIALE...............................................................................91
5.1 Fundamentarea nivelului primelor la asigurările de bunuri........................92
5.2 Fundamentarea mărimii primelor în asigurările de viaţă............................94
5.2.1 Riscuri specifice asigurărilor de viaţă şi comensurarea lor..........94
5.2.2 Particularităţi ale dimensionării primelor în asigurările de viaţă 96

Modul III – Piaţa asigurărilor şi reglementarea sectorului asigurărilor pe plan

european şi în România

VI. PIAŢA ASIGURĂRILOR....................................................................................105

6.3. Coordonate ale analizei dezvoltării pieţelor de asigurare........................112
6.4. Piaţa autohtonă a asigurărilor în condiţiile aderării la Uniunea Europeană
.............................................................................................................115

VII. REGLEMENTARE ŞI DEREGLEMENTARE ÎN ASIGURĂRI.....................121

7.1. Aspecte ale reglementării şi dereglementării în asigurări pe plan mondial
şi în Uniunea Europeană.....................................................................123
7.2. Reglementarea activităţii de asigurare în România..............................................131

Anexa 1..................................................................................................................................136
 CAPITOLUL I

NECESITATEA PROTECŢIEI
CONTRA EFECTELOR RISCURILOR
ŞI EVOLUŢIA ASIGURĂRILOR
1.1. Necesitatea, condiţiile apariţiei şi evoluţia asigurărilor

Apariţia asigurărilor este legată de existenţa unor evenimente posibile, dar incerte,
care ameninţă bunurile materiale, precum şi integritatea corporală şi chiar viaţa oamenilor, aşa
cum sunt calamităţile naturale, incendiile, bolile, accidentele.
Ca urmare, oamenii s-au solidarizat pentru a găsi în comun mijloace de prevenire, dar
şi de eliminare sau atenuare a consecinţelor unor asemenea evenimente (riscuri). Deşi pe par-
cursul evoluţiei societăţii, a ştiinţei şi tehnicii, au apărut mijloace eficiente de prevenire şi li-
mitare a consecinţelor evenimentelor ce ameninţă bunurile şi persoanele, există încă asemenea
evenimente ce nu pot fi prevăzute, prevenite sau oprite în desfăşurarea lor. Mai mult, însăşi
evoluţia societăţii a produs noi evenimente generatoare de pagube semnificative ca mărime,
datorate, de exemplu, apariţiei marilor aglomerări urbane, intensificării transporturilor rutiere
şi aeriene, concentrării pe spaţii restrânse a unor instalaţii şi utilaje de mare valoare etc.
În adoptarea unor măsuri de protecţie pentru acoperirea pagubelor materiale sau pentru
asigurarea unor condiţii de viaţă decente persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă, s-
au conturat două căi, care au apărut încă din antichitate şi coexistă şi în prezent: solidaritatea şi
asigurarea.
În condiţiile în care diferite evenimente ameninţă întreaga colectivitate, dar nu se pro-
duc efectiv decât asupra unor bunuri sau a unor membri ai colectivităţii, solidaritatea are în
vedere acoperirea de către colectivitate a pagubelor suferite de către unii membri, după pro-
ducerea lor. În acest caz, funcţionează principiul reciprocităţii, în sensul că o persoană, aju-
tând sinistraţii, poate spera la o contribuţie asemănătoare din partea celorlalţi membri ai socie-
tăţii.
Spre deosebire de aceasta, asigurarea are în vedere constituirea prealabilă, prin contri-
buţia membrilor colectivităţii, a unui fond destinat să acopere pagubele viitoare ale persoane-
lor afectate de producerea riscurilor.
Încă din antichitate, oamenii s-au reunit pentru a face faţă consecinţelor calamităţilor
naturale sau accidentelor.
Codul lui Hammurabi (aprox. 2000 î. Hr.) conţine asemenea prevederi. De asemenea,
acum circa 3400 de ani, în Egiptul antic, funcţiona un fond de solidaritate al tăietorilor de pia-
tră, constituit din contribuţia tuturor, pentru acoperirea unor pagube.
Comercianţii din antichitate practicau unele forme de protecţie, pentru acoperirea pier-
derilor produse în timpul transportului mărfurilor. În legislaţia maritimă a insulei Rhodos
(aprox. 916 î. Hr.), se prevedea că pierderile produse prin aruncarea peste bord a unei părţi din
încărcătură, pentru a salva restul încărcăturii, nava şi echipajul, sunt suportate în comun de
toţi proprietarii mărfii, prevedere care se menţine şi astăzi, sub denumirea de avarie comună.
Şi în Roma antică, existau asociaţii bazate tot pe principiul solidarităţii, care intervene-
au după producerea pagubelor datorate unor anumite evenimente. Tot aici, apar şi elementele
unui contract incipient de asigurare, un gen de contract de împrumut, împrumutul respectiv
acoperind sau garantând un transport de mărfuri la mare distanţă. Dacă mărfurile nu ajungeau
la destinaţie, creditorul pierdea suma împrumutată. Această practică se extinde şi în Evul Me-
diu timpuriu sub forma „împrumutului pentru marea aventură“. Pentru a efectua un transport
maritim, negustorii aveau nevoie de mari sume de bani, pe care le împrumutau de la bancheri.
Dacă nava naufragia, bancherul pierdea suma împrumutată, dar în caz de reuşită, împrumutul
era rambursat, cu o dobândă corespunzătoare riscului asumat (până la 40%). Acest gen de îm-
prumut a fost interzis de biserică (papa Grigore al IX-lea) în anul 1237, datorită abuzurilor pe
care le genera prin practicarea de dobânzi excesive.
În aceste condiţii, s-a găsit un alt sistem de protecţie din care s-au născut actualele asi-
gurări maritime: asociaţii de comercianţi garantau, în caz de pierdere, valoarea navei şi a în-
cărcăturii, în schimbul plăţii anticipate a anumitor sume de bani, înscrisul contractului purtând
deja denumirea de poliţă (cu sensul de dovadă). Cel mai vechi contract de asigurare păstrat a
fost întocmit în 1347 în Italia, la Genova. În Franţa, se păstrează o poliţă emisă la Marsilia în
1437, de către asigurătorii genovezi.
Au apărut apoi primele forme de asigurări de viaţă (sec. al XV-lea şi al XVI-lea) şi
cele de incendiu, un secol mai târziu. Astfel, ca urmare a unor incendii devastatoare, a fost
creată în 1696, la Londra, prima companie de asigurări contra incendiilor. Asigurările de acci-
dente s-au dezvoltat abia în secolul al XIX-lea.
Asigurările moderne s-au născut odată cu apariţia calculelor actuariale. Astfel, se des-
coperă legea numerelor mari (1654, Blaise Pascal), se elaborează primul tabel de mortalitate
(1657, Christian Huygens), primul calcul de rente viagere (1660, Jean de Witt) şi primul tratat
de actuariat (1750, Richard Price). Ca urmare a acestor progrese, apare în 1762 la Londra în-
tâia societate de asigurări de viaţă care practică prime diferenţiate după vârsta asiguraţilor.
În secolul al XIX-lea, asigurările se dezvoltă deplin, ca urmare a dezvoltării economice,
a creşterii nivelului de viaţă, a extinderii salarizării, a creşterii valorii bunurilor, a amplificării şi
diversificării riscurilor. Se manifestă şi tendinţa creşterii ponderii societăţilor de asigurare pe ac-
ţiuni, precum şi de diversificare a formelor de asigurare, a riscurilor şi obiectelor asigurate.
Asigurările s-au dezvoltat atât cantitativ, prin creşterea numărului societăţilor de asi-
gurare şi volumului activităţii lor, cât şi structural, prin diversificarea şi modificarea ponderii
diferitelor forme de asigurare. Au apărut noi forme de asigurare cu dezvoltare rapidă, ca de
exemplu, asigurarea autovehiculelor, născută în perioada primului război mondial, dar care
deţine, în prezent, unul dintre primele locuri ca pondere în ansamblul activităţii de asigurare
pe plan mondial.
În prezent, diversificarea continuă a obiectelor şi riscurilor asigurate a făcut ca în ace-
astă activitate să fie cuprinse riscuri şi bunuri din cele mai variate domenii. Astfel, se practică
asigurări ale maşinilor şi instalaţiilor, filmelor, cinematografelor, creditelor, asigurări de fide-
litate a angajaţilor întreprinderilor, asigurări pentru riscuri financiare şi politice, asigurări ale
navelor cosmice etc. Aceleaşi fenomene se manifestă şi în domeniul asigurărilor de persoane,
unde, alături de asigurările „clasice“ de viaţă şi de accidente, sunt larg răspândite asigurări de
sănătate, natalitate, nupţialitate, asigurări de asistenţă etc.
Mai mult, lumea asigurătorilor este, în ultimele decenii, foarte sensibilă la noile mani-
festări ale riscurilor. Pe de o parte, este vorba de amplificarea frecvenţei, intensităţii şi efecte-
lor unor riscuri existente şi cunoscute, atât naturale (taifune, uragane, tsunami, inundaţii, cu-
tremure), cât şi tehnice (accidente în industriile chimică, petrolieră, în transporturi terestre,
maritime şi aeriene). Pe de altă parte, asigurătorii sunt preocupaţi de noile riscuri emergente –
efectele radiaţiilor solare, ale câmpurilor electromagnetice, ale nanotehnologiei, ale modifică-
rilor genetice privind plantele şi animalele. În plus, este vorba şi de schimbarea caracteristici-
lor altor riscuri, cum ar fi riscul de terorism, care după 11 septembrie 2001, a fost denumit hy-
perterorism şi poate deveni cyberterorism1. Aceste evoluţii pun în faţa asigurătorilor şi reasi-
gurătorilor probleme dificile – asigurabilitatea unor asemenea riscuri, primele de asigurare ce
trebuie practicate, participarea puterii publice la acoperirea acestor riscuri.
1
Atacuri de tip terorist asupra sistemelor informatice civile sau militare ale unor ţări.
 Pe fondul general al dezvoltării accelerate a prestărilor de servicii, ritmul anual de
creştere a activităţii de asigurare a devansat, în unele perioade şi în special după al II-lea răz-
boi mondial, ritmurile creşterii PIB şi V.N. din unele ţări. Ca urmare, a crescut şi a devenit
importantă participarea asigurărilor la crearea PIB şi V.N. Astfel, în prezent, în Franţa, lucrea-
ză în asigurări aproximativ 1% din populaţia activă (peste 200.000 de salariaţi), iar cifra de
afaceri din asigurări este net superioară celei din industria de automobile şi comparabilă cu
cea din industriile electrică şi electronică.
În ţara noastră, au apărut de multă vreme forme incipiente de asigurare. Astfel, a acţio-
nat un gen de asigurare a animalelor, bazată pe mutualitate, denumită „hopşa“. Ea avea în ve-
dere întrajutorarea locuitorilor din aceeaşi comună, în cazul pierderii animalelor prin sacrifi-
care, ca urmare a unui accident. În acest caz, carnea animalului sacrificat era împărţită între
locuitorii comunei, paguba proprietarului fiind acoperită din banii plătiţi de fiecare locuitor
pentru partea care îi revenea.
Primele organizaţii de mutualitate şi întrajutorare au apărut în secolul al XV-lea, în ca-
drul breslelor din Transilvania, unde se practicau un gen de asigurări de deces, respectiv, de
incendiu. Din sumele constituite prin cotizaţiile membrilor se acoperea cheltuielile de înmor-
mântare, respectiv, se acordau despăgubiri în caz de incendiu.
Asemenea tip de asociaţii şi-a continuat existenţa multă vreme, datorită avantajelor
sale: cheltuieli de funcţionare mici, formalităţi simple de înscriere şi de obţinere a ajutoarelor.
Prima organizaţie de asigurare specializată a fost înfiinţată la Braşov, în 1844, pe lân-
gă Asociaţia Meseriaşilor, sub denumirea de „Institutul General de Pensii“. Acesta era organi-
zat pe baze mutuale, membrii fiind atât asiguraţi, cât şi asigurători. Pe baza cotizaţiilor (pri-
melor) depuse de-a lungul unor ani, membrii beneficiau de pensii la încetarea activităţii. Insti-
tutul General de Pensii a avut o existenţă îndelungată, încetându-şi activitatea în 1921, datori-
tă influenţei negative a unor factori ca: inexistenţa unui fond de date statistice proprii, investi-
rea neinspirată a fondurilor şi rezervelor sale, creşterea concurenţei societăţilor specializate în
asigurări de viaţă.
De la jumătatea secolului al XIX-lea şi până la primul război mondial, apar o serie de
societăţi specializate de asigurare, ca: Transilvania (1868); Dacia (1871); România (1873);
Naţionala (1882); Agricola (1906); Banca Generală de Asigurare (1911).
Activitatea de asigurare a continuat să se dezvolte în perioada interbelică, cea mai
mare pondere din total având-o asigurările de viaţă, deşi gradul de cuprindere a populaţiei în
aceste asigurări a rămas redus.
Până în anul 1949, activitatea de asigurare s-a dezvoltat în condiţii de concurenţă, par-
tea majoritară a pieţei asigurărilor fiind deţinută de asigurători privaţi, organizaţi ca societăţi
comerciale pe acţiuni, sau, în proporţie redusă, ca societăţi cooperative. După apartenenţa ca-
pitalului, existau societăţi cu capital românesc – preponderente – şi societăţi cu capital străin.
Instituţiile de asigurare care au funcţionat până în anul 1948 în ţara noastră pot fi gru-
pate astfel2:
1. Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat (R.A.A.S.) care avea monopolul asigurării
bunurilor de stat şi comunale;
2. Instituţii ce asigurau bunurile publice legate de o anumită activitate. În cadrul Casei
Armatei, exista o secţie de asigurări care asigura caii proprietate de stat din armată;
3. Societăţi de asigurare propriu-zise, cu capital privat. În anul 1936, existau 23 de so-
cietăţi de acest gen, dintre care:
- societăţi anonime româneşti, ca Generala, Prima Ardeleană, Transilvania etc.;

2
Ştefura, G. – Asigurări de stat, Iaşi, 1981, p. 15.
 - sucursale ale unor societăţi de asigurare străine, ca Sun, cu sediul la Londra, Phönix
(Viena), Victoria (Berlin);
- societăţi cooperative de asigurare.
4. Asociaţii de asigurare mutuală pentru asigurarea animalelor.
După naţionalizarea din anul 1948, societăţile de asigurare au continuat să funcţioneze
până în anul 1949, când au fost lichidate, fiind înlocuite cu societatea mixtă de asigurare ro-
mâno-sovietică „Sovromasigurare“ care practica asigurări facultative. În anul 1952, este înfi-
inţată Administraţia Asigurărilor de Stat (ADAS), care introduce asigurările prin efectul legii
(obligatorii), iar în 1953, preia şi asigurările contractuale de la societatea Sovromasigurare,
care este desfiinţată. Din 1953 până în 1990, întreaga activitate de asigurare şi reasigurare a
fost monopol de stat, fiind realizată exclusiv prin intermediul ADAS. Această societate practi-
ca asigurări directe prin efectul legii (obligatorii) de bunuri şi răspundere civilă şi asigurări fa-
cultative de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Evoluţia volumului primelor de asigurare şi proporţia în total a asigurărilor obligatorii,
respectiv, facultative este prezentată în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1. Evoluţia şi structura primelor după forma juridică

a asigurărilor în perioada 1955-1990

Total pri- Din care (%) Total pri- Din care (%)
Anul me mil. Anul me mil.
Asigurări Asigurări Asigurări Asigurări
lei lei
obligatorii facultative obligatorii facultative
1955 582,6 78,5 21,5 1975 3853,2 32,4 67,6
1960 785,9 72,9 27,1 1980 6910,4 20,3 79,7
1965 1103,7 58,5 41,5 1985 7059,7 22,3 77,7
1970 1845,0 40,4 59,6 1990 8409,3 24,7 75,3
Sursa: Văcărel, I., Bercea, F. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, p. 186.

În perioada analizată, cea mai mare parte a încasărilor (aproximativ 80 %) s-a realizat
din subramurile de asigurări generale – bunuri şi răspundere civilă – asigurările de persoane
deţinând o proporţie redusă în total.
Trecerea la economia de piaţă s-a manifestat şi în domeniul asigurărilor. Au fost înfi-
inţate primele societăţi comerciale pe acţiuni în domeniul asigurărilor3 prin scindarea Admi-
nistraţiei Asigurărilor de Stat în trei societăţi (ASIROM, ASTRA şi CAROM) care au preluat
portofoliul de asigurare şi patrimoniul fostei ADAS, exclusivitatea practicării asigurărilor
obligatorii revenind societăţii ASIROM.
Începând cu anul 1992 au luat fiinţă şi alte societăţi de asigurare-reasigurare, numărul
maxim de societăţi de asigurare autorizate fiind de 73, în anul 2000. Datorită tendinţei norma-
le de concentrare a activităţii pe piaţa românească, numărul asigurătorilor a scăzut după anul
2000 (47 în anul 2001, 52 în 2002) ajungând în anul 2005 la 42 de societăţi de asigurare. Din-
tre acestea, primele 10 societăţi de asigurare, după nivelul primelor subscrise, deţin peste 83%
din piaţa de asigurare autohtonă4.

3
H.G. nr. 1279/1990.
 În plan cantitativ, sectorul asigurărilor a cunoscut o dezvoltare continuă. Veniturile din
prime au crescut continuu, ritmul lor real de creştere fiind mult superior altor ramuri de activi-
tate. Creşterea anuală reală a primelor – cu un maxim de 49% în 1998 – a fost în anul 2005 de
17 %, faţă de anul anterior. Această evoluţie a îmbunătăţit permanent şi gradul de penetrare al
asigurărilor (ponderea primelor în PIB) care, faţă de valori ca 0,4 % în anul 1995 sau 0,79 %
în 1999, a ajuns la 1,54 % în anul 20055.
În plan calitativ, s-a realizat îmbunătăţirea continuă a raportului dintre asigurările de
viaţă şi cele non-viaţă (generale), în totalul încasărilor din prime, domeniu în care, pe pieţele
dezvoltate de asigurare, veniturile din primele de la asigurările de viaţă deţin peste 50% din
total. Astfel, în România, ponderea asigurărilor de viaţă în totalul primelor era de numai 9,7%
în anul 1996, ea crescând la 12,5 % în 1999 şi fiind în 2005 de 23,5 %.
Evoluţii calitative s-au produs şi în domeniul distribuţiei produselor de asigurare. Ori-
entată imediat după 1990 mai mult spre vânzarea clasică a contractelor – prin reţeaua proprie
a asigurătorilor – în ultimii ani, s-au dezvoltat şi alte sisteme de distribuţie: bancasigurarea,
vânzarea prin intermediari (agenţii şi brokeri de asigurare), conturându-se şi un început al
vânzării de contracte de asigurare on-line.
O contribuţie importantă a avut-o şi apariţia şi activitatea organului de supraveghere
publică a activităţii de asigurare, care propune şi emite şi reglementări în domeniu. Oficiul de
Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare (1991), devenit apoi Comisia de Su-
praveghere a Asigurărilor (2000), a elaborat o serie de acte normative de mare importanţă în
reglementarea activităţii de asigurare. Prin eforturile CSA şi ale altor organe legislative, s-a
realizat, inclusiv în anul 2006, alinierea, în cea mai mare parte, a legislaţiei din asigurări la ce-
rinţele normelor europene, pregătindu-se astfel condiţiile necesare integrării asigurărilor au-
tohtone în sistemul asigurărilor din Uniunea Europeană.

1.2. Societatea riscului şi efectele economico-sociale ale apariţiei sale

În ultimele decenii cu deosebire, omenirea se confruntă cu amplificarea fenomenelor

distructive, pe fundalul apariţiei noilor pericole şi preponderenţei stării de incertitudine în faţa
acestora, a nevoii unei noi abordări a relaţiei omului cu mediul înconjurător, necesitatea creş-
terii preocupărilor pentru o atitudine precauţionistă şi acţiuni corespunzătoare ei etc. Această
evoluţie face necesară şi o reconsiderare a caracteristicilor societăţii în care trăim şi care poate
fi denumită, din acest punct de vedere, o societate a riscului, ce dobândeşte, la rândul său, un
caracter global.
O întoarcere, în epoca riscului global, la filozofia teoretică şi politică care a marcat era
industrială modernă este sortită eşecului6. Vechile teorii şi viziunea politică ce le corespunde
sunt bazate pe o înţelegere depăşită a progresului şi evoluţiei tehnologice. Se poate trage con-
cluzia că riscurile cu care suntem confruntaţi în prezent, nu mai pot fi abordate cu modele de
evaluare datând încă din secolul al XIX-lea, înglobând o viziune industrială clasică asupra pe-
ricolului şi securităţii. În plus, se constată că vechile instituţii ce caracterizau societatea mo-
dernă industrială, supuse în prezent unui proces de erodare – (familia, piaţa stabilă a muncii,
4
*** - Raportul CSA privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de asigurări în anul 2005,
www.csa-isc.ro.
5
Idem.
6
Beck, U. – Le concept de société du risque, în Risques nr. 32, 1997, p. 90.
rolul social al celor două sexe, clasele sociale) nu mai pot fi consolidate şi întărite – în faţa va-
lurilor de modernizare apărute în a doua jumătate a secolului al XX-lea – pe baza unor idei
fundamentate în secolul anterior.
Existenţa, în prezent, a unei societăţi a riscului se bazează pe o serie de argumente, ce
nu pot fi ignorate7. În primul rând, această societate este caracterizată prin dispariţia unei de-
marcaţii clare între natură şi cultură8. Aceasta nu rezultă numai din procesul de industrializare
a naturii şi a culturii deopotrivă, dar şi din pericolele care ameninţă la fel oamenii, plantele şi
animalele. Pericolul comun face să dispară printr-un efect de nivelare, de egalizare, frontierele
între clase şi naţiuni, între fiinţele umane şi restul naturii. În acest context, s-a făcut apel la no-
ţiunea de lume hibridă, o lume care nu este nici natură, nici societate, ci le îmbină pe amân-
două. În opinia lui Ulrich Beck, la baza lumii hibride stă riscul şi societatea caracterizată prin
acesta, societatea riscului.
În al doilea rând, în societatea riscului, se naşte un nou raport între risc şi decizie. După
Beck, riscul depinde totdeauna de decizie, adică el presupune o decizie anterioară. Incertitudinea
determină luarea unor decizii (de natura celor vizând precauţia, n.n.) care, la rândul lor, duc la
apariţia unor riscuri. Şi de această dată, afirmaţia trebuie privită cu o anumită rezervă, ea nefiind
general aplicabilă şi corectă pentru toate riscurile şi deciziile legate de combaterea lor, dar fiind
valabilă pentru noile pericole, dominate de incertitudine.
Pe de altă parte, considerăm că riscul poate fi privit şi ca o modalitate de a ne apropia, de a
ne însuşi viitorul. Evenimente care nu există (încă) influenţează afacerile şi acţiunile din prezent.
Cu cât mai mare este ameninţarea, inclusiv socială, a unor asemenea pericole, cu atât mai mare
este obligaţia de a modifica unele stări de lucruri prezente, pentru a stăpâni viitorul. Este cazul, de
exemplu, al riscurilor legate de fenomenul globalizării: pentru a supravieţui în viitor pe piaţa capi-
talistă globală, trebuie modificate o serie de elemente ale societăţii moderne: sistemele de produc-
ţie, consumul energetic, tehnologiile, mergând până la protecţia socială, puterea sindicatelor, sta-
tul-providenţă. Toate acestea acordă o semnificaţie profund politică consecinţelor apariţiei socie-
tăţii riscului. În plus, se poate constata că, pe măsură ce încercăm să ne apropiem viitorul, apar şi
noi elemente de incertitudine.
Pe măsură ce natura este supusă procesului de industrializare, incalculabilul dobândeşte
noi forme de manifestare, ceea ce diferenţiază societatea modernă de noua societate a riscului.
Apariţia acestuia din urmă are loc atunci când pericolele rezultate din înseşi deciziile luate şi
produse, deci de societate, subminează sau fac să dispară chiar sistemele de protecţie stabilite de
stat, pe baza unei atitudini de prevedere. Este vorba de aşa-numitele incertitudini produse9, în
care riscul este (încă) necunoscut şi este consecinţa unor decizii, inclusiv a celor care vizează
combaterea sa. În sprijinul acestei opinii, putem constata că, spre deosebire de vechile riscuri in-
dustriale, noile riscuri (chimice, nucleare, alte riscuri ecologice, cele legate de modificările ge-
netice), apărute ca urmare a unor decizii umane au şi noi trăsături:
● nu pot fi limitate în timp şi spaţiu;
● nu pot fi tratate după criteriile existente privind cauzalitatea, vinovăţia şi responsabi-
litatea;
● nu pot fi indemnizate după regulile obişnuite şi sunt, în principiu, neasigurabile.

7
Idem.
8
Alţi autori se referă, în termeni asemănători la sfârşitul naturii şi al tradiţiei (Giddens, A. – La
société du risque: le contexte politique britannique, în Risques, nr. 32, 1997, p. 39).
9
Concept utilizat atât de Beck, cât şi de alţi autori preocupaţi de problematica societăţii riscu-
lui.
 Pentru a ilustra această situaţie inedită, caracteristică societăţii riscului, este suficient
să spunem, că, de fapt, dintre toate victimele catastrofei de la Cernobâl, unele nici nu s-au
născut încă, deşi au trecut mulţi ani de la acest eveniment.
În al treilea rând, societatea riscului şi pericolele sale specifice imprimă anumite carac-
teristici conţinutului noţiunii de risc. În această nouă optică, riscul poate fi abordat atât prin
prisma cunoaşterii, a percepţiei sale, cât şi prin cea a efectelor sale.
Un prim aspect al acestei dualităţi este legat de diferenţa, în timp şi spaţiu, între percepţia
riscului şi efectele realizării sale. Percepţia riscului se înscrie într-un context dat şi are un caracter
local. Această percepţie locală nu poate fi depăşită decât prin mijloace mediatice sau, eventual,
prin simpla imaginaţie. În schimb, efectele actuale ale activităţilor industriale nu sunt limitate în
timp şi spaţiu, se extind asupra întregii planete şi chiar a Universului.
Al doilea aspect are în vedere decalajul de timp între producerea unui risc şi momentul
în care se manifestă efectele sale. Numeroase dintre noile riscuri nu au luat o formă simpto-
matică, cu efecte notabile, nu au atins masa critică decât după lungi perioade după ce s-au
produs, având uneori efecte iniţiale invizibile10. Putem observa acest decalaj temporal în cazul
riscurilor generate de utilizarea pesticidelor, de radiaţii sau de unele substanţe ori medicamen-
te consumate de părinţi asupra viitorilor copii.
O a treia faţetă a acestui raport constă în faptul că neglijarea cunoaşterii riscului este
una dintre cauzele producerii, respectiv, ale efectelor sale. Cu cât mai puţin sunt cunoscute (şi
recunoscute) riscurile, cu atât ele devin mai reale, iar efectele lor mai puternice. Acest fapt
trebuie să stea în atenţia tuturor participanţilor la viaţa economico-socială şi să fie luat în con-
siderare, în mod special, în activitatea de asigurare.
Cel mai bun exemplu îl constituie evoluţia cunoaşterii şi efectelor riscului determinat
de folosirea azbestului. Timpul scurs între semnarea contractului de asigurare şi realizarea ris-
cului, interval datorat cunoaşterii lente a riscului şi refuzului de a-i recunoaşte existenţa, poate
avea consecinţe nefaste asupra asigurătorilor11. Situaţia este cu atât mai gravă în asigurările de
viaţă, unde durata contractelor poate fi de zeci de ani, iar angajamentele luate iniţial sunt în
totală discordanţă cu efectele riscului şi cu obligaţiile de acoperire corespunzătoare. În cazul
riscului de folosire a azbestului, raportul cunoaştere-efecte a evoluat astfel:
● în cursul celui de-al doilea război mondial şi apoi în perioada postbelică, folosirea
azbestului s-a răspândit foarte rapid datorită calităţilor sale şi unui cost scăzut al utili-
zării sale, ignorându-se consecinţele asupra sănătăţii şi duratei de viaţa a oamenilor;
● succesul comercial şi absenţa unei legislaţii punitive în domeniu au făcut ca produ-
cătorii de azbest şi al altor bunuri ce conţineau azbest să ignore dovezile medicale care
atestau din ce în ce mai clar legătura dintre azbest şi unele probleme de sănătate şi, în
consecinţă, să continue să producă azbest. În ceea ce priveşte asigurătorii, ei s-au găsit
în situaţia de a suporta efectele unei adevărate bombe cu întârziere, plătind despăgubiri
pentru riscuri neluate în considerare iniţial;
● abia la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut, pericolul a fost conştientizat ca fi-
ind real şi au fost luate măsurile corespunzătoare, prin interzicerea folosirii azbestului,
mergând chiar până la refacerea sau demolarea unor clădiri unde acesta era utilizat.
Exemplele de neglijare a unor riscuri sunt numeroase şi în prezent. Tipic este cazul
producătorilor de tutun şi produse din tutun, care, în cea mai mare parte, nu vor să recunoască

10
Un caz tipic este legat de manifestarea riscului encefalopatiei spongiforme a bovinelor în
Marea Britanie: cercetările efectuate au arătat că primele persoane atinse de această maladie au
decedat după aproape zece ani de la consumul intens al cărnii infestate.
11
Aceasta a fost una dintre cauzele care a provocat mari dificultăţi companiei Lloyd’s în dece-
niul nouă al secolului trecut.
efectele negative ale acestor produse asupra consumatorilor. În prezent, asigurătorii de viaţă
ţin seama de riscul tabagic, în primul rând, prin tarife mai mari în cazul fumătorilor.
Sintetizând trăsăturile societăţii riscului, rezultă că:
● este caracterizată prin dispariţia unei distincţii nete între natură şi cultură, ea reflectând,
mai degrabă, o lume hibridă din acest punct de vedere;
● apar forme noi de insecuritate, produse de o societate devenită un imens laborator în
care nimeni nu-şi asumă anumite responsabilităţi;
● ea se manifestă printr-o distincţie mai acută între cunoaşterea riscului şi efectele
sale, aşa cum s-a arătat. Neglijarea informaţiilor privind riscurile antrenează o răspân-
dire şi o realizare a acestora pe plan mondial, care scapă de sub control;
● în mod paradoxal, noile pericole au şi o valenţă pozitivă: percepţia manifestării lor
pune sub semnul întrebării concepţia asupra societăţii industriale moderne şi le supune
dezbaterii şi intervenţiei publice.
Distincţia între cunoaşterea riscurilor şi efectele acestora permite delimitarea a două
stadii de evoluţie a societăţii riscului. Primul stadiu este acela în care efectele se produc
aproape sistematic, nu sunt cunoscute de marele public şi nu fac obiectul unor dezbateri poli-
tice. Într-un al doilea stadiu, pericolele societăţii industriale au început să facă obiectul dezba-
terilor private şi publice, iar societatea industrială modernă se autopercepe şi se autocritică,
descoperind că este o societate a riscului. Pe de o parte, se decide şi se acţionează după mo-
delele societăţii industriale tradiţionale, iar pe de altă parte, controversele produse de dinami-
ca societăţii riscului influenţează economia, sistemul juridic şi politic.
Se apreciază că evoluţia actuală a societăţii riscului are la bază concepte ca: iresponsa-
bilitatea organizată, relaţiile de definiţie, explozibilitatea socială a pericolelor şi trecerea de la
statul-providenţă la statul prevăzător12.
Noţiunea de iresponsabilitatea organizată caracterizează situaţia în care societatea
modernă neagă realitatea unor pericole – chiar potenţiale, la un moment dat – trecând sub tă-
cere cauzele acestora şi tratând cu indiferenţă acţiunea contra lor.
Conceptul de relaţii de definiţie are în vedere regulile, instituţiile şi mijloacele prin
care se poate realiza identificarea, evaluarea şi acţiunea contra riscurilor. Relaţiile de definiţie,
adoptate la un moment dat, trebuie să stabilească:
a. cine trebuie să determine caracterul nociv al unui produs, sau, în general, importanţa
unui pericol şi să precizeze cui revine această sarcină: celor care creează riscul, celor care be-
neficiază de pe urma originii sale (produse, tehnologii), victimelor reale sau potenţiale ori or-
ganismelor publice;
b. ce cunoştinţe (sau absenţa căror cunoştinţe) sunt legate de identificarea cauzelor, a
întinderii riscului şi a actorilor implicaţi;
c. ce se poate considera ca fiind dovezi suficiente pentru a proba existenţa şi periculo-
zitatea riscului, în condiţiile unor cunoştinţe insuficiente sau contestate;
d. cine trebuie să decidă asupra modalităţilor de indemnizare, în caz de prejudicii, pre-
cum şi asupra unor viitoare forme de control al riscului.
Noţiunea de explozibilitate socială a pericolelor se referă, în studiul lui Ulrich Beck,
la felul în care conştientizarea (la scară socială, n.n.) a pericolelor, a unor forme de insecurita-
te, a generat o anumită evoluţie culturală şi politică, ce pune în discuţie dominaţia ştiinţei, e
de natură să sensibilizeze structurile birocratice şi să redeseneze frontierele şi limitele de acţi-
une ale politicii contemporane. În acest fel, pericolele produse de însăşi societatea actuală,
sunt actori incontrolabili care pun sub semnul întrebării şi destabilizează unele instituţii ale
statului, însărcinate, în particular, cu supravegherea poluării şi cu securitatea publică, în gene-
12
Beck, U. – op. cit., p. 91.
ral. Astfel, instituţiile de acest fel şi structurile birocratice, în ansamblu, dispun de mijloace de
negare a pericolelor emergente, mijloace verificate deja în practică: datele concrete pot fi oco-
lite sau falsificate, pot fi invocate contraargumente asupra cauzelor lor; unele metode de ex-
pertiză pot fi minimalizate; accentul de pe cauzele sistemice poate fi deplasat către eroarea
umană etc. Faţă de argumentarea prezentată, considerăm că denumirea de explozibilitate so-
cială a pericolelor este exagerată şi improprie, ea conducând, mai degrabă, la ideea unor con-
vulsii sociale generate de manifestarea unor pericole. În opinia noastră, deşi fenomenul sem-
nalat este real, ar putea fi denumit, mai degrabă, noua dimensiune socială a pericolelor în
societatea riscului.
Apariţia, caracteristicile şi efectele noilor pericole conduc şi la o reevaluare a rolului
statului. Statul-providenţă are la bază armonizarea intereselor diferitelor structuri sociale,
menţinerea ordinii sociale, creşterea productivităţii naţionale etc. În prezent, există tendinţa
amplificării preocupărilor statului pentru crearea securităţii, concretizată în reglarea economi-
ei, ţinând cont de cerinţele protecţiei mediului, crearea sau perfecţionarea unor servicii cu ca-
racter social (de exemplu, în ocrotirea sănătăţii, servicii de protecţie a celor vârstnici şi nepu-
tincioşi), a unor sisteme de asigurări (de bătrâneţe sau de şomaj) publice sau reglementarea
funcţionării unor asemenea sisteme private. Ca o consecinţă a manifestării societăţii riscului,
statul devine din stat-providenţă, un stat al previziunii.
Teoria societăţii riscului, aşa cum este ea văzută de germanul Ulrich Beck, are plusurile
şi minusurile sale. Ea conţine anumite exagerări şi generalizări forţate, din care unele nu au fost
menţionate aici13 şi i se poate reproşa autorului o anumită obsesie cataclismică, ce îl apropie în
faţa riscului de aşa-numitul catastrofism al sectarilor14. În spatele acestora, apare însă evident
aportul său în fundamentarea apariţiei şi dezvoltării unei societăţi a riscului, bazat pe o argu-
mentaţie suficient de solidă. Societatea actuală, aflată în plină transformare şi având ca una din-
tre dominante riscul, este ameninţată de noi pericole, cărora trebuie să le facă faţă cu mijloace
noi, bazate nu numai pe principiul prevenirii, ci mai ales pe cel al precauţiei.
Problematica societăţii riscului se află în plină dezbatere. Un alt studiu de referinţă o
abordează cu mai multă rigurozitate şi pragmatism şi cu un accent pe consecinţele în plan po-
litic ale apariţiei sale15. Autorul lucrării (Anthony Giddens) consideră şi el că apariţia unor in-
certitudini ale lumii contemporane este legată de schimbările intervenite în efectele progresu-
lui ştiinţific şi tehnologic. Dacă în trecut aceste efecte negative asupra vieţii cotidiene erau
restrânse, în prezent, ele devin vizibile şi sunt considerate alarmante. Deşi, în mare parte, con-
secinţele noilor pericole sunt încă incerte16, ele nu sunt contestate şi chiar se manifestă în mod
vizibil.
Astfel, referindu-ne direct la efectele asupra activităţii de asigurare, se constată că ne-
glijarea noilor riscuri poate avea consecinţe extrem de nefavorabile. Revenind la cazul Lloy-
d’s, marile dificultăţi financiare din deceniul nouă al secolului trecut ale acestui gigant al asi-
gurărilor au fost cauzate – în afara altor erori de management – în special, de modificarea ca-
13
Astfel, Beck, comparând cele două tipuri de societăţi, susţine că, în timp ce societatea in-
dustrială modernă produce şi distribuie bunuri „societatea riscului se concentrează asupra produc-
tivităţii şi distribuţiei relelor“ (s.n.) – op. cit., p. 87.
14
Conform încadrării diferitelor comportamente faţă de risc, de către şcoala denumită Cultural
Theory of Risk (Douglas, M., Wildavski, A. – Risk and Culture, an Essay on the Selection of Technical
and Environmental Dangers, University of California Press, 1983, p. 208).
15
Giddens, A.– La société du risque :le contexte politique britannique, în Risques, nr. 32, 1997, p.
39.
16
Riscul consumului cărnii de bovine pare încă mic, dar s-ar putea accentua în următorii 10-15
ani; încălzirea planetei este recunoscută, dar unii specialişti o atribuie variaţiilor climatice pe ter-
men lung, şi nu efectului de seră; scăderea fertilităţii masculine este atribuită creşterii nivelului
substanţelor toxice în mediul ambiant, dar alţi savanţi contestă însăşi existenţa fenomenului etc.
racteristicilor riscurilor, de care nu s-a ţinut seama. Este vorba, mai ales, de consecinţele folo-
sirii azbestului şi de o serie de dezastre considerate naturale (taifunuri, uragane etc.), dar care
au fost determinate, de fapt, de schimbările climatice ale planetei din ultimii cincizeci de ani.
Spre deosebire de Ulrich Beck – care evidenţiază doar o serie de trăsături ale noii societăţi
– Giddens formulează şi o definiţie a societăţii riscului, privită ca o „societate din ce în ce mai gu-
vernată de o înaltă tehnologie a cărei înţelegere perfectă scapă tuturor şi care ascunde o pluralitate
de faţete ale unui viitor posibil“ 17. La originea acesteia, se află două transformări fundamentale
care afectează lumea contemporană – sfârşitul naturii şi sfârşitul tradiţiei18.
Sfârşitul naturii nu înseamnă, de fapt, dispariţia mediului natural, ci faptul că aproa-
pe nu mai există aspecte ale naturii care să nu fie atinse de intervenţia umană, datorată evolu-
ţiei tehnologice din ultimele decenii. Înaintea acestei perioade, ameninţarea apărea din ceea ce
natura provoca omenirii: inundaţii, cutremure, epidemii. În prezent, suntem preocupaţi mai
ales de ameninţarea rezultată din acţiunea omului asupra naturii. A doua transformare majoră
survenită, sfârşitul tradiţiei, are în vedere faptul că societatea contemporană nu mai este gu-
vernată de o serie de elemente tradiţionale, aparţinând deja trecutului (rolul bărbatului şi fe-
meii în economie şi în viaţa socială, căsătoria, raporturile între sexe, structura consumului ali-
mentar etc.). În ce ne priveşte, considerăm că mai importante sunt schimbările în viziunea tra-
diţională a riscului. Acesta era privit, încă de la apariţia noţiunii de risc, drept rezultat al unor
acţiuni din afara omului, datorate voinţei divine sau pur şi simplu, lumii exterioare. Dar socie-
tatea contemporană generează ea însăşi riscuri, sau mai curând creează eventualitatea unor ris-
curi viitoare. De aici, rezultă nevoia unei alte distincţii între două tipuri de risc, riscul extern
şi riscul fabricat.
Primele două secole de existenţă ale societăţii industriale au fost dominate de riscul
extern, risc datorat unor cauze exterioare omului, care se produce cu o regularitate care îl face
previzibil şi, în consecinţă, asigurabil, atât prin asigurări private, cât şi prin sisteme publice,
ca o preocupare a statului providenţă. Societatea riscului este însă marcată de tranziţia riscului
extern către riscul fabricat, creat de însuşi progresul ştiinţific şi tehnologic, în faţa căruia
suntem lipsiţi de o experienţă anterioară. Mai mult, evoluţia tehnologică elimină sau atenuea-
ză unele incertitudini, dar creează în acelaşi timp altele19, care nu pot fi îndepărtate printr-un
nou progres al ştiinţei.
În prezent, percepţia riscurilor pe care societatea trebuie să le înfrunte s-a transformat
profund. O serie de riscuri apar, mai întâi, ca fiind insesizabile sau foarte greu perceptibile,
aşa cum a fost cazul riscului de poluare, cel al encefalopatiei spongiforme a bovinelor, al sân-
gelui contaminat, al efectelor nefaste ale folosirii azbestului. Ca reacţie la asemenea fenome-
ne, lumea contemporană a evoluat, de la una a prevenirii, către o lume a prevenirii şi precau-
ţiei, cu un accent din ce în ce mai mare pe componenta de precauţie.

17
Giddens, A. – op. cit., p. 41.
18
Teză mai corectă şi mai bine fundamentată decât a lui Beck, care are în vedere, ca trăsătură
a noii societăţi, dispariţia demarcaţiei între natură şi cultură – a se vedea supra.
19
Constatare cu care sunt de acord şi alţi teoreticieni ai societăţii riscului – a se vedea Ulrich
Beck, supra, sau Rucheton, P. – Société du risque zéro, în Risques, nr. 32, 1997, p. 49.
 Între cele două noţiuni, există diferenţieri importante20. Prevenirea constă în a anticipa
şi a lua măsuri pentru a evita un risc sau, cel puţin, pentru a diminua efectele producerii aces-
tuia. Prevenirea presupune, deci, cunoaşterea riscului. În schimb, precauţia, cuvânt a cărui ori-
gine latină trimite la „a fi în gardă“ are în vedere o ameninţare subiectivă, difuză. Dacă pre-
venirea se referă la un pericol real, constatat şi cunoscut pe baze statistice, precauţia se mani-
festă în condiţiile unei stări de incertitudine privind pericolul. Lumea precauţiei este o lume în
care se pun întrebări, în care cunoştinţele sunt repuse în chestiune – precauţia fiind generată
din hazardul născut din ignoranţa noastră – lume în care incertitudinea apare atât din natura
pericolului, cât şi din lipsa cunoştinţelor ştiinţifice referitoare la acesta. Spre exemplu, emisii-
le de bioxid de carbon antrenează un efect de seră, cu consecinţe asupra climatului şi asupra
vieţii umane, dar implicaţiile cantitative ale fenomenului nu sunt încă clare. Deciziile luate în
mai multe foruri internaţionale pentru a reduce emisia de gaz carbonic – şi care, din păcate, nu
s-au realizat decât parţial – reprezintă o aplicare directă a ideii de precauţie, în contextul în
care aceste decizii au precedat cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului.
O asemenea ordine cronologică în luarea deciziilor este un fenomen nou, succesiunea
tradiţională fiind inversă: strategia învaţă (cunoaşte), apoi acţionează (learn then act) permi-
tea adaptarea efortului făcut la gravitatea cunoscută a riscului. Dar lupta contra unor riscuri,
ca acela menţionat, pe baza strategiei tradiţionale, a dovedit că aşteptarea este foarte costisi-
toare, ca în cazul propunerilor de a limita emisia de clorofluorocarburi, luate cu zece ani prea
târziu şi aplicate doar în parte21.
Atitudinea de precauţie înseamnă deci că incertitudinea ştiinţifică nu trebuie să fie un
pretext pentru a amâna acţiunile de prevenire. Această idee şi-a găsit expresia şi în plan legis-
lativ în multe ţări. Astfel, în legislaţia franceză privitoare la mediu se arată că „absenţa certitu-
dinilor pe baza cunoştinţelor ştiinţifice ale momentului, nu trebuie să întârzie adoptarea de
măsuri efective şi proporţionate vizând prevenirea unui risc de perturbări grave şi ireversibile
ale mediului, cu un cost economic acceptabil“22. Asemenea prevederi sunt prezente şi în Tra-
tatul de la Maastricht (art. 130 R).
Fără îndoială, aplicarea conceptului de precauţie se extinde la toate riscurile care fac
obiectul unor controverse ştiinţifice în societatea noastră şi care, în final, au consecinţe nefas-
te asupra vieţii şi sănătăţii omului: gaze toxice şi radioactive, câmpuri electromagnetice, ma-
nipulări genetice. Dar precauţia, ca atitudine faţă de noile riscuri, nu trebuie impusă numai
prin forţa publică, pe cale legislativă. Ea trebuie să devină o normă de comportament unanim
acceptată, inclusiv la nivel microeconomic, ceea ce implică studierea din punct de vedere eco-
nomic a raporturilor dintre risc şi precauţie, a cheltuielilor antrenate de măsurile de precauţie
necesare şi a efectelor acestor cheltuieli.
Precauţia este, aşa cum s-a arătat, determinată de existenţa incertitudinii, iar preveni-
rea, de existenţa riscului, fapt care a determinat o reconsiderare a concepţiei tradiţionale des-
20
Conform unui dicţionar (Le Petit Larousse Illustré, 1993), prevenirea, cuvânt a cărui origine
latină înseamnă a devansa ceva, este ansamblul măsurilor luate pentru a preveni un pericol, un
risc, pentru a-l împiedica să se producă. Precauţia este o dispoziţie luată, prin prevedere, pentru a
evita un rău sau pentru a-i limita consecinţele. Un al doilea sens admis este acela de prudenţă.
După cum se poate observa, aceste definiţii pot fi generatoare de confuzii. Asupra semnificaţiei
precise a noţiunilor de protecţie, prevenire şi precauţie a se vedea şi: Chaumet, F., Ewald, F. – Auto-
ur de la précaution, în Risques, nr. 11, 1992 ; Kimball, M. S. – Precautionary Saving in the Small and
in the Large, Econometrica, nr. 58, 1990; Gollier, Chr., Jullien, B., Treich, N. – Irreversibility and Le-
arning: An Economic Interpretation of the Precautionary Principle , document de discussion de l’Idei
et Gremaq, Université de Toulouse, 1997.
21
Măsuri preconizate în 1987 (protocolul de la Montréal). Asupra lor s-a revenit în 1992 la Rio
De Janeiro.
22
Articolul 1 al Legii din 2 februarie 1995 privitoare la protecţia mediului
pre risc şi incertitudine. Conform distincţiei clasice introduse de Frank Knight în anul 192123,
riscul este caracterizat prin cunoaşterea probabilităţii producerii sale, iar în caz de incertitudi-
ne, nu există baza ştiinţifică necesară măsurării sale.
Prevenirea riscului este una dintre componentele gestiunii riscului. Ea se încadrează
printre tehnicile de control al riscului, care au în vedere acţiunile ce vizează reducerea frec-
venţei şi gravităţii riscurilor: evitarea expunerii la risc, prevenirea daunelor, limitarea daune-
lor sinistrelor, dispersia expunerii la risc. Costul global al riscului, concept central al manage-
mentului de risc, cuprinde patru categorii de costuri, dependente unele de altele: costuri de
prevenire, primele de asigurare, pierderile survenite şi neacoperite prin asigurare şi costuri de
gestiune (personal, bază materială, anchete etc.). Astfel, pentru un risc cuantificabil, este rela-
tiv uşor de determinat nivelul optimal de prevenţie24 prin analize de tip cost – beneficiu.
Noile pericole la care ne-am referit corespund însă unor situaţii de incertitudine. Pentru
situaţii de incertitudine, decizia nu se ia numai pe baza unei analize cost-beneficiu într-un ori-
zont temporal închis, ci trebuie să se ia în considerare impalpabilul – ceea ce este incert şi chiar
necunoscut. Un agent economic cu un comportament normal, de aversiune faţă de risc, face
cheltuieli de prevenire, proporţional cu riscul la care este expus. În cazul în care el este supus
unei stări de incertitudine, prin necunoaşterea exactă a pericolului, problema economică este
dacă această ignoranţă justifică măsuri de creştere a prevenţiei, cu cheltuieli suplimentare şi cât
de mari să fie acestea.
De subliniat, în acest context, că nivelul incertitudinii evoluează permanent, în funcţie
de ritmul de creştere al cunoaşterii ştiinţifice. Astfel, dacă în anii ’70, cercetările asupra ence-
falopatiei spongiforme, nu admiteau transmiterea sa la om; în prezent, acest fapt este recunos-
cut şi dovedit. Astfel, dintr-un risc minor, puţin probabil, acest risc a devenit unul major pen-
tru viaţa umană şi pentru societate şi care, în ultimii ani, a generat pagube ridicate în econo-
mia unor ţări, în care a fost necesară eliminarea unor mari efective de bovine. Se poate obser-
va că incertitudinile se diminuează, se trece de la ipoteze la teorii şi apoi la axiome25. Incerti-
tudinea se deosebeşte de riscul pur, tocmai prin această capacitate de a se diminua, sau altfel
spus, riscul pur este ceea ce rămâne când orice incertitudine ştiinţifică a fost eliminată. Princi-
piul precauţiei are în vedere cunoştinţele ştiinţifice de moment, ţine seama că acestea vor pro-
gresa, dar cere să nu rămânem pasivi faţă de pericolele potenţiale la care este expusă societa-
tea.
Într-o abordare secvenţială26, decizia actuală este privită drept prima dintr-o secvenţă
de decizii, următoarele fiind determinate de problemele viitoare, care vor apărea şi vor fi per-
cepute progresiv. În această optică, au fost elaborate modele complexe, simulând diferite sce-
narii secvenţiale, referitoare mai ales la problemele pe termen lung ale protecţiei mediului27.
Una dintre concluziile care se desprind din aceste studii este aceea că, în economie, o strategie
dinamică eficace a gestiunii incertitudinilor are în vedere o anticipare a progresului cunoaşte-
rii acestor incertitudini.
Aceasta conduce la o reconsiderare a poziţiei lui Knight privitoare la risc şi incertitu-
dine28. Diferenţa fundamentală între aceste concepte constă în faptul că, în cazul incertitudinii,
se manifestă aşteptarea informaţiilor ştiinţifice potenţiale care permit elucidarea progresivă a
23
A se vedea şi subcap. 2.1.
24
Realizată prin tehnici diferite de reţinere sau transfer a riscului.
25
Treich, N. – Vers une théorie économique de la précaution?, în Risques, nr. 32, 1997, p. 121.
26
Secvenţial = ceea ce se raportează la o secvenţă, la o succesiune ordonată de operaţii.
27
A se vedea Manne, A., Richels, R. – Buying Greenhouse Insurance. The Economic Cost of CO2
Emission Limits, MIT Press, Cambridge, Massachusets.
28
A se vedea subcap. 2.1.
probabilităţii riscului. Această viziune secvenţială permite şi o diferenţiere mai clară între
conceptele de prevenire şi precauţie. Dacă prevenirea are în vedere gestiunea riscurilor (cu-
noscute), precauţia se referă la gestiunea procesului de aşteptare a informaţiei, ea se naşte din
decalajul temporal între necesitatea acţiunii imediate şi momentul când cunoştinţele noastre
vor progresa. Precauţia apare astfel drept contrariul atitudinii de expectativă. Într-o interpreta-
re plastică a principiului precauţiei, „cu cât incertitudinea ştiinţifică este mai mare, cu atât
există un risc mai mare al schimbării de percepţie, şi cu atât este mai necesară o atitudine pre-
ventivă“29.
Schimbările de percepţie se traduc, în modelele economice secvenţiale, prin aşteptarea
unei structuri de informaţie mai fine decât structura disponibilă în prezent. În înţelesul atribuit
în modelele secvenţiale, o structură de informaţie este un ansamblu de mesaje probabile, ca-
racterizate printr-o relaţie statistică între mesaje şi evenimente. Ca urmare, recepţia unui me-
saj modifică probabilitatea iniţială asociată unui eveniment.
Modificarea continuă a structurii de informaţie cere ca deciziile de precauţie să fie fle-
xibile, să se poată adapta cu uşurinţă la noile informaţii. În plus, această flexibilitate este lega-
tă de efectul de ireversibilitate. Cunoaşterea perfectă a viitorului, în domeniul riscului, face
posibilă angajarea în decizii cu efecte ireversibile asupra economiei şi, direct sau indirect, asu-
pra sănătăţii şi duratei de viaţă a oamenilor. Deciziile de precauţie – luate în situaţii de incerti-
tudine – necesită luarea în considerare a efectului de ireversibilitate. Conceptul de ireversibili-
tate a apărut, mai întâi, în economia mediului, în legătură cu măsurarea impactului unor ame-
najări ireversibile asupra unui spaţiu natural. Din acest punct de vedere, construcţia unui ba-
raj, a unei centrale termice sau atomice, ori a unei autostrăzi sunt opţiuni ireversibile. Emisia
de bioxid de carbon în atmosferă are efecte ireversibile pentru viaţa generaţiilor viitoare. Ire-
versibilitatea conduce la un comportament de precauţie, dar are şi efecte perverse, deoarece ea
include, de fapt, şi aspectul ireversibilităţii cheltuielilor efectuate pentru măsuri de precauţie.
Aceste cheltuieli apar ca ireversibile pentru că sunt deseori şi în cea mai mare parte irecupera-
bile. Pe de altă parte, reducerea emisiei de bioxid de carbon, de exemplu, reclamă şi decizii cu
efecte ireversibile ca restrângerea transporturilor, a producţiei de energie electrică şi a altor ra-
muri industriale, precum şi investiţii masive în tehnologii noi.
Efectul de ireversibilitate are deci un dublu caracter: pe de o parte, pagubele cauzate
mediului sunt adesea ireversibile; pe de altă parte, sumele investite în măsuri vizând precauţia
sunt, în mare parte, de nerecuperat. Ireversibilitatea are consecinţe contradictorii asupra pre-
cauţiei: se confruntă dorinţa de a limita pericolele pentru a evita efectele ireversibile asupra
mediului, cu dorinţa de a limita cheltuielile (pierderile) determinate de investiţiile în reduce-
rea poluării.
Un alt aspect important al incertitudinii şi precauţiei generate de aceasta, este acela că
efectele unui pericol potenţial se manifestă după un anumit timp, uneori îndelungat. Există un
decalaj temporal între cauza riscului şi apariţia sa, decalaj numit efect de hysterezis (rema-
nenţă), datorat, în general, unui fenomen de stocaj, de acumulare30 necesar înainte ca un pro-
dus sau o activitate să devină periculoase. Este cazul unor fenomene ca emisia de gaze – CO2
şi altele – stocarea produselor radioactive sau aşa-numita bioacumulare (acumularea unor de-
şeuri toxice în organismele vii) a căror manifestare ca riscuri asupra sănătăţii şi duratei vieţii
omului a apărut sau va apărea după un timp relativ îndelungat.
Faţă de preocupările teoretice anterioare privind precauţia, în ultimul deceniu al seco-
lului trecut, au fost luate în considerare aceste fenomene. Un asemenea studiu31 pleacă de la
consumul unui bun, de exemplu energia, care se poate dovedi dăunător pe termen lung (hyste-
29
Treich, N. – op. cit., p. 122.
30
Treich, N. – op. cit., p. 126.
rezis), gravitatea pagubelor fiind incertă şi depinzând de consumul total din perioada anterioa-
ră pagubei (acumulare) şi conducând, ca măsură de precauţie, spre un consum minimal (ire-
versibilitate). Un flux de informaţii va conduce la mai buna cunoaştere a riscului, ceea ce de-
termină limitarea consumului acelui bun (precauţie). Autorii studiului subliniază că o condiţie
esenţială pentru ca anticiparea unui flux de informaţii să determine o micşorare a consumului
este ca societatea să se dovedească a fi prudentă. Un consumator cu aversiune faţă de risc nu
este, în mod necesar, şi prudent. Precauţia este deci izvorâtă din prudenţă şi nu din aversiunea
faţă de risc, conchid autorii. Conceptul de prudenţă intervine când se doreşte evaluarea impac-
tului unui risc asupra deciziilor celui ameninţat. El se deosebeşte de conceptul de aversiune
faţă de risc, care nu permite comensurarea variabilităţii unei decizii ca urmare a amplificării
riscului, ci doar a pierderii, în termeni de speranţă de utilitate sau bunăstare.32
În sinteză, din cele arătate mai sus, rezultă că problema economică fundamentală re-
zultată din aplicarea precauţiei este cea a condiţiilor optimale pentru a investi în prevenirea
unor riscuri înainte de a le cunoaşte în mod ştiinţific. În acest domeniu, se poate observa că
efectul de ireversibilitate şi efectul de acumulare conduc la acţiuni contradictorii, constatare
care relevă complexitatea acestei probleme.
Un exemplu simplu, referitor la emisia de gaze şi efectul de seră şi consecinţele acestora
asupra vieţii umane, arată că deciziile pot avea în vedere:
a. voinţa de a reduce emisia de CO2, deoarece:
● generaţiilor viitoare le va fi imposibil să micşoreze cantitatea de gaz deja emis;
● incertitudinile asupra viitoarelor descoperiri ştiinţifice incită la un plus de prudenţă;
b. voinţa de a creşte emisia de CO2, pentru că:
● cheltuielile necesare pentru a controla această emisie sunt adesea irecuperabile;
● nu există motive să fim preocupaţi de generaţiile viitoare, care vor avea o mai bună
cunoaştere a legăturii dintre emisia de gaz carbonic şi modificările climatice şi vor pu-
tea întreprinde măsurile necesare.
Comportamentul de precauţie, reflectat în măsuri de prevenire depinde deci, în mare
măsură, de preferinţele celui care decide, inclusiv de tipul de decident: individ, antreprenor,
om politic, stat.
Considerăm că o ilustrare a acestor preferinţe, la nivelul individului, este tangentă cu
precauţia manifestată în domeniul asigurărilor de viaţă. La un individ considerat prudent,
creşte tendinţa de economisire, când el constată o amplificare a riscurilor ce ameninţă venitu-
rile sale viitoare (inclusiv, în perspectiva pensionării). Teoria economică a economisirii de
precauţie a arătat că trebuie introduse unele restricţii pentru a garanta că o creştere a riscului
viitor va incita cu adevărat indivizii să consimtă la sacrificii (economii) mai mari pentru a se
proteja contra riscurilor suplimentare. Aceste restricţii ţin de preferinţele de consumator ale
individului şi sunt, evident, greu comensurabile.
Pe de altă parte, luarea în considerare a îmbogăţirii permanente a cunoştinţelor ştiinţi-
fice, care – aşa cum s-a arătat – conduce la o atitudine de precauţie, poate avea şi un efect in-
vers. Anticiparea descoperirilor ştiinţifice amplifică speranţa de bunăstare a generaţiilor vii-
toare, progresul ştiinţific fiind o sursă de dezvoltare. Pe această bază, se manifestă o diminua-
re a preocupării pentru viitor, care descurajează investiţiile în măsuri de precauţie, sub pretex-
31
Gollier, Chr., Jullien, B., Treich, N. – Irreversibility and Learning: An Economic Interpretation
of The Precautionary Principle, document de discussion de l’Idei et Gremaq, Université de Toulouse,
1997. A se vedea, de asemenea, şi câteva dintre studiile reunite în revista Risques, nr. 4, 1991: Flo-
rin, P. – Prévoyance et prévention (p. 15); Chapel, J.-L. – Ingénierie de la prévention (p. 135); Briys,
E., Schlesinger, H. – Aversion au risque et prévention (p. 27); Eeckhoudt, L. – Théorie de la préven-
tion (p. 19).
32
A se vedea subcap. 2.1.
tul că societatea viitorului, mai informată asupra riscului, îi va putea face faţă. De aceea, opi-
năm că acest aşa-numit efect de bogăţie este de natură să repună în discuţie conceptele şi stu-
diile analizate aici. În plus, dezbaterile privind influenţa preferinţelor asupra comportamentu-
lui de precauţie se menţin încă la un nivel empiric. Dezvoltarea viitoare a teoriei economice a
precauţiei trebuie să se concretizeze într-un model care să ţină cont de aceasta şi să permită
adaptarea metodelor clasice de analiză cost-beneficiu la investiţiile de prevenire a noilor ris-
curi.
Datorită acestor noi valenţe ale riscului, viitorul devine mult mai greu previzibil, mai
opac. În plus, în plan politic, apar tendinţe cum sunt cea de disimulare a realităţii ori cea de a
acuza de alarmism nefondat persoanele sau grupurile care relevă existenţa şi ameninţarea ris-
curilor fabricate. Percepţia existenţei societăţii riscului îndeamnă la o regândire a politicii în
toate ţările lumii. Aceasta presupune o nouă viziune politică, o reorientare a valorilor, cât şi a
strategiilor corespunzătoare. Nici un risc nu poate fi descris fără referinţa la o valoare – fapt
subliniat deja. Deşi valorile sunt de o mare diversitate – în funcţie de diferitele riscuri – poate
fi invocată, ca valoare generalizatoare, prezervarea vieţii umane.
Regândirea politicii vizează adaptarea societăţii industriale tradiţionale la noile condi-
ţii ale societăţii riscului. În coordonatele acesteia din urmă, nu mai este suficientă moderniza-
rea simplă, bazată pe valenţele şi nevoile societăţii industriale, ci devine necesară o moderni-
zare reflexivă33 ce presupune o adaptare la limitele şi contradicţiile societăţii riscului, mai
ales, în domeniile politicii care intră în contact cu unele mişcări sociale specifice, cum ar fi
cele ecologiste. Politica trebuie să dea naştere unor noi forme instituţionale adecvate acceptă-
rii dialogului cu aceste mişcări, situate, în general, în afara politicului34.
Viaţa noastră este afectată din ce în ce mai mult de schimbările de ordin tehnologic,
care sunt exterioare sistemelor politice. Au apărut, însă, ca reflex de apărare, mijloace publice
din ce în ce mai eficiente de abordare şi control a evoluţiei ştiinţifice şi tehnologice 35. Acestea
nu sunt însă capabile deocamdată să elimine dificultăţile generate de contradicţia între aşa-nu-
mitul alarmism şi disimularea realităţii, în domeniul noilor riscuri. Asemenea fenomene duc la
ideea reconsiderării statului-providenţă, conceput pentru a face faţă riscurilor tradiţionale (ex-
terne). Este cazul contestării concepţiei ce stă la baza sistemelor de asigurări sociale şi asigu-
rări de sănătate publice. Îndepărtarea – în teorie şi practică – de aceste sisteme şi apelul cres-
când la sisteme private, inclusiv la asigurările de viaţă, este o consecinţă a modificărilor în vi-
ziunea asupra gestiunii riscului de către agenţii economici şi indivizi. Această viziune diferă,
în prezent, de cea a statului-providenţă, pentru motivele deja arătate. Se poate aprecia, pe de
altă parte, că societatea riscului nu se confundă cu postmodernismul în care se consideră că
puterea politică îşi pierde din semnificaţie, pe măsură ce modernizarea se impune. Moderniza-
rea reflexivă, în sensul menţionat, presupune şi chiar cere acţiunea politică, inclusiv în plan
parlamentar, acolo unde acţiunea guvernamentală se dovedeşte a fi insuficientă.
Din cele prezentate, putem trage concluzia că, deşi trăsăturile şi conceptele societăţii
riscului se află în plină dezbatere, deşi acţiunile îndreptate spre pericolele ce o caracterizează
sunt încă timide şi confuze, existenţa ei nu poate fi contestată. Este din ce în ce mai mult su-
pus dezbaterii pe plan mondial raportul între beneficiile datorate dezvoltării şi efectele negati-
ve ale acesteia. În paralel cu creşterea rolului unor organizaţii nonguvernamentale în sensibili-
33
Termenul aparţine lui A. Giddens, în op. cit., p. 46.
34
Deşi sunt din ce în ce mai prezente în viaţa politică, inclusiv în ţara noastră, sub forma parti-
delor ecologiste.
35
Inclusiv sub forma unor încercări de reglementare din unele ţări – a se vedea, în acest sens,
o serie de articole publicate în Encyclopédie de l’assurance, Economica, Paris, 1998: Bourguignon,
Ph. – Les risques d’atteinte à l’environnement (p. 1265); Devaux, C., Le risque de développement
(p. 1251); Lamère J-M. – Les risques des nouvelles technologies de l’information (p. 1281).
zarea opiniei publice şi în urmărirea modului în care diferite guverne şi-au respectat promisiu-
nile cu privire la combaterea noilor riscuri, se manifestă şi o preocupare politică sporită pentru
soluţionarea acestor probleme. Se recunoaşte, în prezent, lipsa unor schimbări semnificative
în acest domeniu, de exemplu, în ceea ce priveşte respectarea unor angajamente luate acum
peste un deceniu la Conferinţa Mediului şi Dezvoltării de la Rio de Janeiro (1992). Lipsa unor
progrese semnificative este atribuită, în general:
● faptului că dezvoltarea economică globală a ignorat, în mod voit, legislaţiile econo-
mice naţionale şi a pus profitul în primul plan;
● concepţiei eronate privind dezvoltarea, care a tratat ca două probleme separate creş-
terea economică şi eliminarea produselor nocive.
Organizarea şi desfăşurarea summit-ului mondial privind dezvoltarea durabilă de la
Johannesburg din august – septembrie 2002, este o dovadă a accentuării preocupărilor politice
pentru problemele societăţii riscului. Deşi conceptului de dezvoltare durabilă i s-a atribuit aici
un conţinut mai larg – incluzând datoria lumii a treia şi lichidarea subdezvoltării – summit-ul
a avut în vedere şi măsurile de soluţionare a unor probleme ca încălzirea planetei, deteriorarea
stratului de ozon, poluarea, asigurarea surselor de apă. S-a pus, inclusiv, problema împărţirii
responsabilităţilor pentru realizarea unei dezvoltări durabile, între guverne, agenţi economici
şi societatea civilă şi s-a întrevăzut ca o soluţie îmbinarea libertăţii pieţei cu o legislaţie adec-
vată, armonizată la nivel internaţional.
În speranţa că măsurile preconizate de această ultimă reuniune internaţională şi de al-
tele ulterioare vor fi aplicate cu mai multă stricteţe decât în trecut, ne exprimăm încă o dată
convingerea că problemele societăţii riscului devin din ce în ce mai presante, că ele trebuie să
devină o preocupare majoră şi că este necesară o abordare mai atentă a consecinţelor acestora
în activitatea de asigurare.
 CAPITOLUL II

INCERTITUDINE, RISC ŞI ASIGURARE

ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
2.1. Teoria riscului şi incertitudinii şi reflectarea sa în asigurări

Incertitudinea constituie una dintre coordonatele fundamentale ale lumii în care trăim.
După cum arăta J.K. Galbraith, lumea trăieşte în prezent la vârsta incertitudinii 36. Mai mult, se
poate aprecia că dezvoltarea societăţii contemporane s-a putut realiza prin decizii luate în con-
diţii de incertitudine, cu asumarea unor riscuri.
Dezvoltarea economică şi socială modernă are loc într-o lume în care incertitudinea,
probabilitatea şi riscul sunt condiţii date, producătoare de reale posibilităţi şi opţiuni. Astfel,
în termeni economici, procesul de producţie este decis întotdeauna ex ante, iar incertitudinea
cu privire la rezultatul său poate fi redusă până la un nivel minim. Dar confruntarea cu cererea
are loc ex post, după luarea iniţiativei de a produce, în condiţii fireşti de incertitudine. Indife-
rent de precauţiile luate, va rămâne o marjă de incertitudine şi „cu cât este mai important efor-
tul, cu atât va fi mai mare această marjă de incertitudine sau de imprevizibilitate, dat fiind fap-
tul că este luat în considerare timpul real, cel al fiinţelor vii“37.
Din punct de vedere filozofic, există două posibilităţi de a aborda incertitudinea. Ea
poate fi considerată ca o reflectare a ignoranţei oamenilor, a imposibilităţii de a înţelege ordi-
nea naturală a lucrurilor. De asemenea, incertitudinea poate fi privită ca o parte integrantă a
realităţii, plasând hazardul în centrul fenomenelor şi proceselor din natură şi societate, con-
cepţie ilustrată de principiul indeterminării formulat de Heisenberg în fizica modernă 38. În pri-
mul caz, se acceptă că probabilitatea producerii fenomenelor este obiectivă, ea fiind valoarea
limită către care tinde frecvenţa unui eveniment pe măsură ce numărul experimentelor creşte.
În al doilea caz, se consideră că probabilitatea este eminamente subiectivă, rămânând la apre-
cierea fiecărui individ, în condiţiile de informaţie incompletă ale fiecăruia.
Conceptul de probabilitate obiectivă stă la baza distincţiei între situaţiile de risc şi si-
tuaţiile de incertitudine, formulată de Frank Knight în anul 1921 39. După el, situaţiile de risc
sunt caracterizate prin faptul că probabilităţile obiective (frecvenţele de producere) sunt cu-
noscute, caz în care se poate folosi această informaţie pentru compensarea riscurilor indivi-
duale.
Situaţiile de incertitudine apar când:
- probabilităţile obiective sunt necunoscute şi decidentul recurge la aprecierile sale su-
biective asupra realităţii fiecărui risc;
- probabilităţile obiective sunt cunoscute, dar o anumită situaţie concretă are prin ea
însăşi un caracter unic, făcând, de asemenea, necesare aprecieri subiective.

36
Galbraith, J.K. – Le temps des incertitudes, Gallimard, Paris, 1978.
37
Giarini, O., Stahel, W.R. – Limitele certitudinii, Ed. Edimpress-Camro, Bucureşti, 1996, p. 53.
38
Noţiunea de hazard a fost introdusă pentru prima oară în fizică de către fizicianul englez
Maxwell (sec. al XIX-lea) în legătură cu poziţia şi mişcarea moleculelor, el postulând că acestea sunt
determinate de hazard. Mai târziu, în secolul trecut, noţiunea a fost utilizată de Bohr şi de Heisen-
berg în mecanica cuantică: hazardul prin esenţă era privit drept situaţia în care nu este posibil,
chiar în principiu, să se ştie suficient despre prezent pentru a elabora o previziune completă asupra
viitorului
39
Knight, F.H. – Risk, Uncertainty and Profit, Houghton & Miffin, Boston, 1921.
 Aşadar, incertitudinea ar putea fi definită ca o situaţie de ignoranţă asupra mediului în-
conjurător pentru care probabilităţile obiective sunt necunoscute40.
Emergenţa teoriei riscului şi incertitudinii se datorează nevoii de îmbunătăţire a mode-
lelor care explică funcţionarea economiilor contemporane. Asistăm, începând din al doilea de-
ceniu al secolului trecut, la dispariţia din aceste modele a premisei de certitudine, de clarviziu-
ne a agenţilor economici, în timp ce a câştigat şi câştigă teren ipoteza acţiunii indivizilor şi
entităţilor economice în condiţii de viitor incert şi în situaţii de risc.
Această modificare de viziune a avut consecinţe benefice asupra cadrului cercetării
economice şi al aplicaţiilor concrete. Ea a permis abordarea unor fenomene greu de explicat
în condiţii de certitudine, ca de exemplu a faptului că întreprinzătorii nu sunt întotdeauna inte-
resaţi să-şi maximizeze profitul. De asemenea, a asigurat o mai bună cunoaştere a comporta-
mentului indivizilor şi agenţilor economici, în situaţiile în care un rol esenţial îl are hazardul,
mai ales în domeniul financiar, unde acţionează riscul bursier sau riscul cursului de schimb,
dar şi în alte domenii, ca cel al resurselor de muncă sau al exploatării resurselor naturale. În
sfârşit, dezvoltarea teoriei riscului şi incertitudinii a permis integrarea în modelele de echili-
bru general a unor domenii de activitate bazate pe incertitudine, ca pieţele financiare şi asigu-
rările.
În acest cadru, societăţile de asigurare au o poziţie deosebită. Până acum câteva dece-
nii, exista încă o anumită delimitare între lumea asigurărilor şi ştiinţa economică 41, datorită a
două cauze fundamentale.
O primă cauză este slaba preocupare a asigurătorilor pentru problemele economice
propriu-zise. Într-un mediu economic şi social relativ stabil, asigurătorii au fost preocupaţi,
mai degrabă, de probleme juridice, cum sunt cele legate de reglementarea conduitei în afaceri
şi a raporturilor cu asiguraţii, de redactarea poliţelor de asigurare sau a tratatelor de reasigura-
re. De asemenea, au avut prioritate problemele actuariale, vizând calculul probabilităţilor ca
etapă a fixării nivelului primelor. În schimb, preocupări cu caracter economic ca vânzarea
produselor, costul acestora, debuşeelor nu au avut acuitatea din alte sectoare de activitate eco-
nomică sau au fost chiar neglijate. O explicaţie a acestui fenomen este dată şi de natura speci-
fică a produsului din asigurări şi a organizării ofertei acestuia. Astfel, pe fondul concurenţei
între asigurători intervine o anumită solidarizare între aceştia, prin funcţionarea reasigurărilor
şi a retrocesiunilor; dificultăţile contractului şi vânzării directe a produselor sunt atenuate de
existenţa unui puternic sistem de intermediari în asigurări (agenţi generali, brokeri). În plus,
clientul este constrâns – mai mult decât în alte sectoare – să cumpere produse de asigurare, fie
datorită unor obligaţii legale, fie datorită presiunii tacite a partenerilor economici şi sociali42.
O a doua cauză o constituie faptul că teoria economică tradiţională care nu a avut în
vedere problematica incertitudinii, nu a avut nici motivaţia de a aborda analiza societăţilor de
asigurare. Deşi s-au elaborat în anii 1950-1975 studii serioase asupra economiei asigurărilor,
datorate unor specialişti ca Pfeffer, Mahr, Farny, Carter, acestea nu au reuşit să integreze asi-
gurările în teoria economică generală, aşa cum este meritul unor lucrări mai recente, bazate pe
utilizarea conceptelor fundamentale ale teoriei riscului şi incertitudinii. Contribuţii importante
în acest sens au adus lucrările lui Kenneth Arrow, Karl Borch, Roland Eisen etc.43 şi mai re-
40
Loubergé, H. – Incertitude, Revue Risques, nr. 17, 1994, p. 85.
41
Loubergé, H. – Economie et finance de l’assurance et de réassurance , Dalloz, Paris, 1981, p.
2.
42
De exemplu, în cazul asigurării mărfurilor transportate, al asigurării creditelor, al asigurării
bunurilor cu care se garantează rambursarea unui credit obţinut etc.
42
43
Semnificative în acest domeniu sunt : Arrow, K.J. – Risk Allocation and Information : Some
Recent Theoretical Developments, in „Geneva Papers on Risk and Insurance“ nr. 8/1978; Borch, K.
cent cele datorate lui Louis Eeckhoudt şi Christian Gollier44. În acest fel, sciziunea între mo-
delele de echilibru din teoria economică tradiţională şi economia asigurărilor tinde să dispară,
iar importanţa aplicării teoriei riscului şi incertitudinii în asigurări este unanim recunoscută.
Încă din anul 1968, Hammond afirma că „a studia asigurările fără a studia mai întâi riscul şi
incertitudinea este acelaşi lucru cu a studia medicina fără a înţelege anatomia“45.
Teoria economică a riscului şi incertitudinii se bazează pe o serie de concepte funda-
mentale: speranţa de utilitate; ipotezele asupra atitudinii faţă de risc (aversiune, preferinţa şi
indiferenţă faţă de risc); riscul cursului de schimb etc.
Criteriul de opţiune bazat pe maximizarea speranţei de utilitate a fost elaborat încă din
1732, de către Daniel Bernoulli46 şi dezvoltat ulterior, începând cu J. von Neumann şi O. Mor-
genstern, în anul 1944. Speranţa de utilitate este un model de comportament în condiţii de in-
certitudine care constă în faptul că indivizii iau – în prezenţa riscului – decizia care le maxi-
mizează speranţa unei funcţii a bogăţiei lor finale (speranţa de câştig).
Un individ poate să aleagă între mai multe decizii de câştig ale căror consecinţe sunt
incerte: să joace sau nu la loterie, să cumpere sau nu acţiuni, să joace sau nu la bursă, să se
asigure sau nu etc., toate acestea vizând posibilitatea unui câştig, în condiţii de incertitudine.
Viitorul este deci cunoscut cu incertitudine, dar această incertitudine este limitată. Nu se pot
produce, de fapt, decât două evenimente, opuse şi incompatibile: se câştigă sau nu la loterie,
se câştigă sau se pierde la bursă etc. Asemenea perechi de evenimente se exclud reciproc şi au
probabilităţile de apariţie q, respectiv, 1-q, când q este cunoscut şi cuprins între 0 (când eveni-
mentul este imposibil) şi 1 (când producerea sa este sigură), constatare care stă şi la baza apli-
cării teoriei probabilităţilor în determinarea primelor de asigurare.
Din fiecare din evenimentele menţionate, decurge un rezultat care poate fi pozitiv sau
negativ şi care se notează cu x, respectiv, cu y. Maximizarea speranţei de utilitate (de câştig)
conduce la relaţia qx+(1-q)y. Astfel, pentru un agent economic, dacă U(x) şi U(y) sunt utilită-
ţile aşteptate, referitor la câştigurile x şi y, indicatorul de utilitate propus este qU(x)+(1-
q)U(y).
Speranţa de utilitate influenţează deciziile în condiţii de incertitudine în dublu sens: pe
de o parte, datorită aşa numitului „paradox St. Petersburg“47 şi pe de altă parte, bunului simţ.
Rezultatul este că, de fapt, decizia nu este determinată de speranţa matematică de câştig, ci de
cea reală. Deţinătorul unui bilet de loterie care îi dă o şansă din două (50 %) de a câştiga
10.000 lei (speranţa matematică de câştig de 5.000 lei) are toate motivele să decidă să-l vândă
contra a 4.000 lei siguri48.
Speranţa de utilitate şi aplicabilitatea ei în luarea deciziilor, inclusiv în asigurări, are
însă imperfecţiunile şi contestatarii ei. Determinarea speranţei de utilitate se bazează, aşa cum
s-a arătat, pe probabilităţile obiective. O serie de autori au arătat că în asigurări, ca şi în alte

H. - The Economics of Uncertainty, Princetown University Press, 1968; Borch, K. H. – The Mathema-
tical Theory of Insurance, Lexington Books, 1974.
44
Eeckhoudt, L., Gollier, Chr. – Les risques financiers – évalution, gestion, partage , Ediscience
International, Paris, 1992, la care se adaugă numeroase articole publicate de cei doi autori în revis-
te de specialitate.
45
Hammond, J. D. – Essays in the Theory of Risk and Insurance, Scott, Foreman & Glennview,
1968, p. 1.
46
Bernoulli, D. – Exposé d’une nouvelle théorie de la mesure du risque , în Risques nr. 31,
1997, p. 123. Studiul a fost publicat pentru prima oară în limba latină în anul 1732.
47
Conţinutul „paradoxului St. Petersburg“ este explicat în numeroase volume şi articole publi-
cate în străinătate. Reţinem, pentru claritate şi concizie Fraysse, J. - Esperance d’utilité, în Risques,
nr. 17, 1994, p. 69.
48
Aici intervine, fără îndoială, aversiunea faţă de risc a individului.
domenii, în luarea deciziilor contează comportamentul individului plasat în situaţie de „infor-
maţie imperfectă“49.
Ei au subliniat că individul pus în faţa deciziei manifestă o „aversiune faţă de ambiguita-
te“, adică faţă de absenţa informaţiilor privind probabilităţile obiective. Astfel, „paradoxul lui
Ellsberg“50 arată preferinţa subiecţilor experimentului pentru loteriile la care au mai multe infor-
maţii asupra probabilităţii diferitelor rezultate. Aceste observaţii au dus la o serie de reconside-
rări în domeniul speranţei de utilitate şi chiar la apariţia conceptului alternativ de „utilitate nes-
perată“51, cu efecte inclusiv asupra activităţii de asigurare. Un astfel de studiu, bazat pe un mo-
del de utilitate nesperată, repune în discuţie criteriile de opţiune între prevenire, autoasigurare şi
asigurare52.
Introducerea şi aplicarea teoriei riscului şi incertitudinii în asigurări au avut şi alte efecte
benefice. Un exemplu îl constituie şi clarificările aduse în ce priveşte funcţia economică a asi-
gurărilor. Astfel, în coordonatele teoriei tradiţionale, contractul de asigurare este, în general, de-
finit ca un produs destinat să ofere protecţie, securitate asiguratului; alteori, mai ales în asigură-
rile de viaţă este considerat ca un activ financiar, capabil să fructifice disponibilităţile băneşti
ale asiguratului, fără a se explica unitatea rolului pe care îl are asigurătorul pe pieţele financiare
cu cel pe care îl joacă în raporturile directe cu asiguratul. Aplicarea teoriei echilibrului pieţelor
în condiţii de viitor incert permite acest lucru, explicând de pe poziţii noi natura contractului de
asigurare şi raţiunile economice ale existenţei societăţilor de asigurare. În această abordare, care
reconsideră ansamblul mecanismului economic şi financiar plecând de la noţiunea de incertitu-
dine, asigurările îşi găsesc un loc aparte în cadrul sistemului financiar. De asemenea, aplicarea
teoriei riscului şi incertitudinii a adus elemente noi în abordarea unor probleme ca cererea de
asigurare, gestiunea societăţilor de asigurare, dezvoltarea afacerilor în asigurări, influenţa asigu-
rărilor asupra activităţii economice.
Ca urmare a interesului acordat de teoria economică implementării problemelor de risc
şi incertitudine, se constată, în sens invers, schimbarea atitudinii asigurătorilor faţă de mediul
economic în care acţionează. A crescut preocuparea societăţilor de asigurare pentru cunoaşterea
şi luarea în considerare a unor factori a căror influenţă este, în general, mai slabă ca în alte do-
menii de activitate: globalizarea şi accentuarea concurenţei internaţionale, presiunea ţărilor în
curs de dezvoltare, reglementarea şi dereglementarea în economie şi, în special, în asigurări,
perturbările de ordin monetar etc.
În plus, utilizarea în asigurări a unor concepte şi metode aparţinând teoriei riscului şi in-
certitudinii a permis obţinerea unor progrese importante în analiza unor aspecte concrete ale ac-
tivităţii de asigurare. Astfel, studierea riscului cursului de schimb, privit din punct de vedere al
societăţilor de asigurare, a servit fundamentării unor aspecte ale gestiunii financiare a asigurăto-
rilor şi, mai ales, a reasiguratorilor. Fluctuaţiile cursurilor de schimb influenţează veniturile şi
profiturile societăţilor de asigurare care operează pe plan internaţional şi au devenit o importan-
tă problemă pentru operaţiunile de reasigurare. Reasigurarea este o activitate cu precădere inter-
naţională, care permite extinderea la scară globală a proceselor de dispersie financiară şi geogra-
fică a riscurilor pe care asigurătorii direcţi le-au acceptat pe plan naţional sau regional. Portofo-
liile de reasigurări acceptate de marii reasigurători pot cuprinde până la 95% angajamente în va-

49
Şi în asigurări, există o asimetrie informaţională între asigurat şi asigurător, asupra căreia
vom reveni.
50
Ellsberg, D. – Risk, Ambiguity and the Savage Axioms, în Quarterly Jounal of Economics, nr.
75/1961.
51
Albouy, F-X – Utilité non esperée, în Risques, nr. 17/1994, p. 161.
52
Konrad, K., Skaperdas, S. – Self insurance and self protection: a non-expected utility analy-
sis, în The Geneva Papers, Theory, vol. 18, nr. 2, 1993, p. 51.
lute străine53, iar caracterul oricum aleator al acestor angajamente este amplificat de fluctuaţia
cursurilor de schimb. Mai mult, riscul de schimb, în cazul reasigurărilor, acţionează în circum-
stanţe agravante. Reasigurătorul nu poate, ca operatorul comercial obişnuit să-şi acopere pe pia-
ţa valutară riscul ce ameninţă valoarea viitoare a plăţilor sale, deoarece nu cunoaşte cu anticipa-
ţie nici cuantumul, nici data plăţilor sale privind despăgubirile. De aceea, gestiunea financiară a
reasigurătorilor este puternic afectată datorită impreciziei şi hazardului generate de riscul de
schimb. Aplicarea şi adaptarea teoriei riscului şi incertitudinii a permis concretizarea dificultăţi-
lor determinate de riscul de schimb la reasigurator şi inserţia sa în modelarea activităţii acesto-
ra54.
În final, trebuie să remarcăm că preocuparea crescândă pentru studierea incertitudinii,
a efectelor acesteia şi a măsurilor de precauţie a condus la apariţia relativ recentă a unei noi
ştiinţe, ştiinţa pericolului (les cindyniques – l.fr.)55. Momentul naşterii sale este considerat a
fi 8 decembrie 1987 cu ocazia unui important colocviu pe această temă organizat la Paris56,
unde s-au aprobat documentele-cadru ale acestei ştiinţe. Plecând de la caracteristicile şi impli-
caţiile societăţii riscului şi bazată pe constatarea catastrofele nu sunt accidente, noua ştiinţă
desprinde unsprezece caracteristici comune ale sistemelor tehnologice în care s-au produs ca-
tastrofe şi în care sunt implicate neglijenţa sau eroarea umană:
● responsabilitate difuză, într-un cadru organizatoric stratificat;
● ideea infailibilităţii sistemului;
● convingerea că respectarea câtorva reguli explicite este suficientă pentru a asigura
fiabilitatea;
● un spirit de echipă care descurajează opiniile divergente sau critice;
● neluarea în considerare a unor experienţe anterioare;
● „spiritul de parohie“: o stare de spirit care conduce la negarea şi respingerea semna-
lelor venite din exterior;
● analize de securitate subordonate doar unor criterii de producţie sau performanţă;
● lipsa unor proceduri adecvate şi eficiente pentru situaţii de criză;
● menţinerea unor practici cunoscute ca fiind periculoase;
● neluarea în considerare a unor metode avansate de evaluare a riscului;
● lipsa unei repartizări clare a responsabilităţilor în materie de securitate.
Valoarea practică a acestor caracteristici este neîndoielnică, dacă ţinem seama de fap-
tul că ele se află la originea unor catastrofe tehnice cum au fost cele de la Bhopal, Cernobâl
sau cea a navetei spaţiale Challenger, care au provocat mari pagube şi importante pierderi de
vieţi omeneşti.
Pe aceeaşi linie a conştientizării riscului, se înscrie un studiu referitor la cultura securită-
ţii, privită ca o componentă a culturii organizaţionale a întreprinderii57. Studiul reliefează că rea-
lizarea securităţii în întreprindere nu este numai o problemă de tehnologie sigură în funcţionare,
ci depinde, în cele din urmă, de interacţiunea între om şi maşină, incluzând comportamentul in-
dividual şi colectiv, structurile organizaţionale, precum şi deprinderile, metodele şi alţi factori
similari în abordarea problemelor de securitate. Pe această bază, devine posibilă influenţarea

53
Loubergé, H. – op. cit., p. 6.
54
A se vedea în acest sens şi Grossman, M. – Manuel de reassurance, Ed. L’Argus, Paris, 1983,
cap. 6 şi 8.
55
Kenvern, G-Y. – Les Cyndiniques, în Risques, nr. 4, 1991, p. 42.
56
Colocviu reunind aproape 1500 de participanţi din 13 ţări, reprezentând 30 de sectoare in-
dustriale, 320 de întreprinderi şi 90 de universităţi şi centre de cercetare.
57
1*** - Safety culture – a reflection of risk awareness, Swiss Re, 1998.
unor numeroase elemente ale culturii securităţii, pentru a obţine creşterea siguranţei funcţionării
sistemelor complexe.
Emergenţa ştiinţei pericolului58 este ilustrată atât prin introducerea ei în programele
unor instituţii de învăţământ superior, prin înfiinţarea unor bănci de date specializate59 care
sunt utilizate şi de asigurători, cât şi prin cererea crescândă de specialişti în domeniu. Amplifi-
carea unor asemenea preocupări marchează o nouă etapă în maturizarea comportamentului
uman în faţa pericolelor multiple ale societăţii riscului.

2.2 Tipuri de risc şi riscul în asigurări

Societatea contemporană este confruntată permanent cu o extraordinară diversitate de

riscuri: riscuri naturale, riscuri profesionale, riscuri ce afectează sănătatea, riscuri ce deteriore-
ază mediul înconjurător şi au efecte negative asupra generaţiilor viitoare etc., a căror acţiune
este omniprezentă, astfel încât cuvântul „risc“ nici nu îşi găseşte nici un antonim în vorbirea
curentă şi nici în dicţionare.
Etimologia şi originea geografică a cuvântului risc sunt controversate. În limba fran-
ceză, risque apare la începutul secolului al XVI-lea, ca şi în limba germană (risiko). Se ris-
quer (l. fr.) este atestat către 1580, iar riskieren (l.germ.) abia în secolul al XVII-lea. În engle-
ză, risque este folosit în 1661, iar cu grafia risk în 1741. În castiliană, riesgo a fost utilizat că-
tre 1570. Se admite că toţi aceşti termeni au fost preluaţi, direct sau indirect, din italianul ris-
co (mai târziu, rischio). Vechile atestări italiene nu sunt anterioare secolului al XIII-lea, pro-
venind din formele latinizate superficial rischium, risigus, riscus. Acestea se regăsesc în ex-
presii ca rischium et fortuna, risigum et periculum, folosite în diferite contracte. Etimologia
cuvântului latin este, la rândul ei, obscură: poate fi vorba de resecare sau rixare, care au un
sens asemănător. Sensul actual, diferit de acela de pericol, hazard, noroc s-a conturat în seco-
lul al XVIII-lea, odată cu cercetarea ştiinţifică asupra riscului60.
Una dintre numeroasele definiţii date riscului arată ca acesta este o ameninţare, o posi-
bilitate de producerea a unui eveniment cauzator de pagube, caracterizat, pe de o parte, prin
gravitatea consecinţelor sale şi, pe de alta parte, prin probabilitatea sa de producere.
Amploarea riscului este greu de cunoscut, acelaşi risc putând produce efecte sensibil
diferite, în funcţie de condiţiile în care se produce. Efectele riscului de accident auto diferă
după autovehiculele angrenate în acesta, după anotimpul şi locul în care se produc, după vite-
za de circulaţie, după starea carosabilului, după faptul dacă centurile de siguranţă sunt cuplate
sau nu etc. Există metode de caracterizare a riscului, dar rezultatele lor suferă de prezenţa
unor puternice elemente de subiectivism. Acelaşi risc poate fi descris, analizat, măsurat, în vi-
ziuni şi în scopuri diferite, după observatorul care le urmăreşte.
Atunci când însă are loc, evenimentul potenţial producător de pagube poate fi descris:
el are o origine, unul sau mai mulţi vectori şi o ţintă.

58
Denumită după alte opinii, ştiinţa securităţii (la Congresul Mondial al Ştiinţei Securităţii-
Köln), septembrie 1990 – a se vedea Kuhlmann, A. – Science de la securité, în Risques nr. 4, 1991,
p. 49.
59
Ca de exemplu MARS (Major Accident Reporting System); FACTS (Failure & Accidents Te-
chnical Information System); MHIDAS (Major Hazard Incident Data Service).
60
A se vedea Guerreau, A. – L’Europe Medievale: une civilisation sans la notion du risque, în
Risques, nr. 31, 1997, p. 11.
 Originea este dată de cauza sau cauzele conjugate ale evenimentului. Un eveniment
ce produce pagube se datorează, în general, unui lanţ de cauze care formează un arbore gene-
ric al producerii sale, arbore care poate ajunge foarte departe, în spaţiu şi timp. Extinderea
analizei acestui lanţ este însă determinată, în mod normal, de raţiuni practice, cu precizarea
faptelor generatoare esenţiale şi caracteristice şi care sunt importante şi din punct de vedere al
prevenirii riscului.
Vectorii reprezintă mijloacele de transfer a riscului şi sunt caracterizaţi atât de natura
pericolului (chimic, biologic, mecanic, radioactiv, seismic), cât şi de mediul prin care se tran-
sferă (aerul, solul). Astfel, radiaţiile şi particulele radioactive, respectiv, aerul, sunt vectorii
riscului de radiaţii.
Ţinta o constituie victimele producerii riscului, care pot fi indivizi, grupuri de persoa-
ne, sau patrimoniile acestora.
Originea riscului, sursele acestuia sunt, în aparenţă, uşor de identificat. Cutremurele de
pământ, anumite fenomene meteorologice (furtuni, tornade, stratul de zăpadă, grindina, sece-
ta), activitatea centralelor nucleare, poluarea sunt cunoscute surse generatoare de risc. Dar în
unele cazuri, identificarea lor este mai dificilă, deoarece concretizarea unui risc evoluează în
timp, în funcţie de stadiul cunoaşterii şi în funcţie de percepţia socială.
Distincţia dintre originea, vectorii şi ţinta unui risc este importantă mai ales pentru
prevenirea sa. Prevenirea riscului are în vedere acţiunile ex ante, prin care sunt eliminate sau
diminuate riscul ori efectele sale. Pentru a preveni riscul, se poate acţiona: asupra evenimen-
tului în sine; asupra probabilităţii producerii sale; asupra vectorilor prin care se propagă; asu-
pra ţintei, oferindu-i mijloacele de protecţie necesare sau acţionând pentru ca riscul şi ţinta sa
nu se întâlnească, în timp sau în spaţiu. Aplicarea concomitentă a tuturor acestor pachete de
măsuri de prevenire este posibilă în cazul multor riscuri, dar nu toate riscurile permit aceasta,
fie pentru că nu se poate acţiona, fie pentru că aplicarea unor măsuri de prevenire este tardivă
sau prea costisitoare. De exemplu, în cazul riscului de cutremur, acţiunea asupra sursei este
deocamdată imposibilă. În schimb, se poate acţiona asupra ţintei, prin construirea de clădiri
rezistente la seisme sau chiar prin migrarea populaţiei spre zone geografice neafectate de cu-
tremur. Aşa cum s-a arătat deja, atitudinea faţă de risc este influenţată de percepţia sa socială.
Studiile întreprinse de specialişti în antropologie culturală61 au arătat că există percepţii socia-
le diferite ale incertitudinii şi riscului. Indivizii îşi fundamentează, în mică măsură, opţiunile
pe evaluări ştiinţifice, şi mai mult pe baza unor experienţe şi decizii anterioare. De exemplu,
în domeniul asigurărilor din zonele seismice sau inundabile, cei care sunt asiguraţi, supraesti-
mează riscul, iar cei neasiguraţi, îl subestimează. De asemenea, s-a remarcat că atitudinea in-
dividului este diferită faţă de probabilitatea de câştig, respectiv, de pierdere: în primul caz, an-
gajarea deciziei necesita o cvasi-certitudine, în timp ce în al doilea, se accepta, în general, un
risc foarte mare62. Din punctul nostru de vedere, apreciem că cea mai importantă contribuţie a
scolii Cultural Theory este gruparea comportamentelor sociale simbolice în faţa riscului, în
patru categorii de atitudini:63
a. comportamentul antreprenorilor faţă de risc, caracterizat prin căutarea riscului
şi prin acceptarea pierderilor.
61
Ne referim la şcoala denumită Cultural Theory of Risk, creată de antropologul britanic Mary
Douglas şi de discipolii săi, ilustrată mai ales de lucrarea: Douglas, M., Wildavski, A. – Risk and Cul-
ture, an Essay on the Selection of Technical and Environmental Dangers , University of California
Press, Berkeley, 1983.
62
A se vedea Duclos, D. – Mary Douglas – L’anthropologie culturelle et le concept de risque , în
Risques nr. 19, 1994, p. 100.
Duclos, D. – op. cit., p. 107.
63
 b. „umbrela“ birocraţiei centrale. Funcţionarul administrativ, politicianul, tehno-
cratul din instituţiile publice activează într-o lume strict compartimentată printr-o grilă de
funcţii şi de subordonare bine conturată, având o mobilitate redusă şi o marjă de libertate
individuală restrânsă. În aceasta lume, asumarea unor riscuri este prohibită, iar activitatea
desfăşurată este subordonată rutinei organizate, ceea ce face ca subiectul-tip al acestui
grup să fie foarte puţin sensibil la riscul real, respingând ceea ce este neaşteptat şi iese din
cadrul rutinei.
c. catastrofismul sectarilor. Acest tip de atitudine este caracteristic ecologiştilor şi
altor grupuri contestatare, inclusiv de natură religioasă, care pe fondul unei condamnări
globale a societăţii, pun accent pe riscurile catastrofice care ameninţă planeta, ca poluarea
generalizată, ori pe pericolul unui război la scară planetară.
d. fatalismul celor excluşi de la luarea deciziilor (executanţii) care activează într-o
ordine la stabilirea căreia nu au participat şi care le este de multe ori străină şi chiar ostilă.
De aceea, acest grup nu are raporturi active cu riscul, pe care nu l-au ales şi are o concep-
ţie fatalistă asupra viitorului.
Deşi a subliniat o serie de aspecte relevante asupra atitudinii faţă de risc, teoria cultu-
rală a riscului are limitele sale. De exemplu, caracteristicile antirisc atribuite categoriei biro-
craţilor centrali intră în contradicţie cu numeroasele situaţii în care tocmai administraţiile pu-
blice centrale generează şi gestionează riscuri de mari dimensiuni, ca în cazul unor proiecte
economice guvernamentale.
Riscurile prezente în societatea contemporană au fost grupate în anumite tipuri de risc.
O asemenea grupare cuprinde64: riscul de ţară; riscul în operaţiunile cu devize; riscul contrac-
tual; riscul de faliment; riscul în decizia de investiţii; riscul valorilor mobiliare; riscul în mar-
keting; riscul în asigurări. Într-o altă lucrare de specialitate65, riscurile sunt grupate în : riscuri
generale; riscul de ţară; riscuri în operaţiuni cu devize; riscuri economice; riscul contractual;
riscul de faliment; riscul în investiţii; riscul în asigurări.
O discuţie mai largă se impune în cazul riscului în asigurări. Plecând de la premisa că
asigurarea este o reacţie socială la riscurile individuale cu care sunt confruntaţi indivizii în
viaţa lor socială şi economică, se pot distinge mai multe categorii de riscuri66:
1) Riscurile obiective şi exogene, a căror probabilitate poate fi calculată cu un grad
înalt de precizie şi care se situează în afara individului, fiind independente de acţiunile sale. În
faţa unei anumite situaţii de risc, poziţia fiecărui individ este diferită, fiecare fiind mai mult,
mai puţin sau deloc ameninţat de producerea riscului. Societăţile de asigurare realizează mu-
tualizarea acestor riscuri, contra unor prime de asigurare corespunzătoare riscului mediu şi pe
această bază acoperă pierderile acelor indivizi la care s-a produs riscul, cu costuri minime din
punct de vedere social, în comparaţie cu alte forme de protecţie (autoasigurarea, de exemplu).
Din acest punct de vedere, asigurările pot fi considerate ca o realizare deosebită a inventivită-
ţii omului. Totuşi există o atitudine de rezervă şi chiar de suspiciune faţă de activitatea de asi-
gurare. Această atitudine poate fi motivată astfel:
● toţi asiguraţii plătesc prime ex ante (înaintea producerii riscului), dar cea mai mare
parte dintre ei – cei la care nu s-a produs riscul – nu primesc nimic înapoi, ex post

64
Negoescu, Gh. – Risc şi incertitudine în economia contemporană, Ed. Alter Ego Cristian, Ga-
laţi, 1995, p. 14.
65
Cistelecan, L., Cistelecan, R. – Asigurări comerciale, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1996, p.
72.
66
Laffont, J.-J. – Le risque comme donnée économique, în „Encyclopédie de l’assurance“, Eco-
nomica, Paris, 1998, p. 1487.
 (după ce riscul s-a produs). Atitudinea ex post a asiguraţilor faţă de asigurător devine
negativă, ei uitând teama în faţa riscului pe care au avut-o ex ante;
● a doua raţiune este legată de imperfecţiunile practice ale activităţii asigurătorilor faţă
de situaţia ideală expusă mai sus, cea a asigurării care permite mutualizarea riscurilor
tuturor, cu costuri sociale minime şi cu avantaje pentru toţi indivizii. Există ex post ca-
zuri în care asigurătorii se sustrag – sau încearcă să se sustragă – de la plata indemni-
zaţiilor cuvenite asiguraţilor, pe baza acelor prevederi din contractele de asigurare care
nu sunt cunoscute sau sunt greşit interpretate de asiguraţi. În consecinţă, asiguratul află
ex post că se găseşte într-o situaţie echivalentă cu cel care nu era asigurat, pentru că
nu satisface exigenţele clauzelor respective. Pe de o parte, el îşi poate reproşa sieşi că
nu s-a informat suficient. Pe de altă parte, poate învinovăţi asigurătorul de rea-credinţă
sau de servicii de proastă calitate, pentru că nu i-a atras atenţia, în mod special, asupra
unor asemenea clauze;
● în situaţia în care concurenţa între societăţile de asigurare nu este suficient de inten-
să, se poate întâmpla ca primele practicate să fie prea mari în raport cu riscul acoperit
ceea ce generează, de asemenea, o atitudine de rezervă şi chiar de respingere faţă de
asigurare.
2) Riscurile obiective, dar cu informaţie privată, caz în care riscurile sunt, de ase-
menea, obiective, dar în care probabilităţile respective constituie, în mare parte, informaţii pri-
vate ale individului. Într-o asemenea situaţie, asigurătorul nu poate cunoaşte gradul de risc
plecând de la caracteristicile observabile din afară ale riscului, pentru fiecare individ. Este, de
exemplu, cazul riscului de pierdere de venituri (din activitatea desfăşurată), probabilitatea de
pierdere fiind însă diferită de la un individ la altul.
O mutualizare a acestor riscuri de către societăţile de asigurare după procedeele obiş-
nuite implică determinarea primei plătite de asiguraţi pe baza pierderii medii, pentru a putea
acoperi pierderile de venituri, acolo unde ele apar.
În realitate, această rezolvare tipică riscurilor obiective şi exogene pune probleme socie-
tăţilor de asigurare care asigură riscuri cu informaţie particulară. O situaţie tipică este cea a două
societăţi de asigurare, dintre care:
- una oferă o asigurare totală67 bazată pe o primă medie68;
- cealaltă promovează o asigurare parţială, dar cu o primă de asigurare mică, ce corespun-
de unui risc mult sub cel mediu (risc slab, risc minim), şi unde, pe baza informaţiei priva-
te, se asigură cei cu riscuri slabe.
În consecinţă, indivizii care – pe baza informaţiei private – ştiu că au un grad înalt de
risc69 (risc greu, risc înalt) se asigură la prima societate, preferând asigurarea totală, chiar în
condiţiile unei prime ridicate. Prima companie ajunge în situaţia în care asigură numai riscuri
înalte, dar cu prime medii, ceea ce o va duce la pierderi şi, în final, la faliment. Asiguraţii vor
trece la a doua societate de asigurare, care va înregistra, de asemenea, pierderi, pentru că prac-
tică tarife de asigurare mai mici decât riscul mediu.
Rezultă deci paradoxul aparent că, deşi în principiu stabilirea primei de asigurare se
face pe baza riscului mediu, contractele de asigurare având la bază o primă medie nu sunt via-
bile în condiţiile de concurenţă ale pieţei.
Pentru a înlătura consecinţele negative ale acestor fenomene, societăţile de asigurare ar
trebui să ofere fiecărui individ contractul său specific, cu o primă corespunzătoare riscului său

67
Cu acoperirea completă a pagubelor provocate de risc.
68
Stabilită pe baza riscului mediu.
69
Atât ca frecvenţă, cât şi ca dimensiune a pagubelor.
individual, ceea ce nu este posibil, tocmai datorită caracterului privat al informaţiei privind ris-
cul. Asigurătorii pot însă lua o serie de măsuri pentru a atenua consecinţele acestei asimetrii in-
formaţionale70, printre care şi aceea de a intensifica şi multiplica analizele de risc, pentru a reali-
za o împărţire a asiguraţilor în subgrupe omogene din punct de vedere al riscurilor, după criterii
ca sexul, vârsta sau regiunea geografică de manifestare a riscului, proces care este denumit dis-
criminarea riscurilor.
3) Riscurile obiective endogene sunt riscurile a căror manifestare este consecinţa unor
variabile controlate de fiecare individ şi cunoscute numai de el. Există numeroase situaţii în care
asiguraţii pot influenţa probabilitatea producerii unor riscuri, agravând astfel riscul obiectiv,
mediu, luat în considerare la stabilirea primei, situaţii calificate drept risc moral. De exemplu,
în cazul riscului de pierdere de venituri, analizat anterior, probabilitatea pierderii este o funcţie –
aceeaşi pentru toţi indivizii – a nivelului de preocupare şi de efort pentru obţinerea de venituri.
Asigurătorul oferă contracte cu prime ce corespund unui efort optimal, cuantificat la un anumit
nivel. Se presupune deci, că asiguratul va depune toate eforturile pentru a câştiga un anumit
venit, sau altfel spus, pentru a nu înregistra pierderi, la venitul stabilit a se obţine. Fiecare indi-
vid înţelege însă foarte repede că poate să încheie o asigurare totală, la acest tarif favorabil, dar
să nu depună efortul specificat, deoarece el este singurul observator al acestui efort. Absenţa ob-
servabilităţii efortului duce şi la un comportament caracteristic riscului moral: scade preocupa-
rea asiguratului pentru prevenirea sau evitarea riscului, tocmai pentru faptul că are un contract
de asigurare. Din punct de vedere al asigurătorilor, consecinţa este că la riscul obiectiv se adau-
gă şi riscul moral, iar societăţile de asigurare trebuie să reacţioneze prin măsuri de atenuare a
efectelor negative pe care riscul moral le are asupra gestiunii lor financiare71.
4) Situaţiile de incertitudine, analizate anterior, în care probabilitatea obiectivă nu
este cunoscută sau o anumită manifestare a riscului are caracter unic, astfel încât uneori, indi-
vidul nici nu e capabil să-şi imagineze eventualităţile posibile. Situaţia de incertitudine este
prezentă, de exemplu, în domeniul inovaţiei tehnologice. Astfel, o societate de asigurare nu
poate asigura răspunderea inventatorului unui nou medicament pentru efectele acestuia, efecte
ce nu sunt cunoscute de nimeni şi nu pot fi prevăzute în momentul încheierii contractului. Si-
tuaţiile de incertitudine sunt implicate în analiza asigurabilităţii unor riscuri, cum sunt cele
menţionate aici sau a riscului de dezvoltare72.
În fine, teoria şi practica asigurărilor fac distincţii între diferitele riscuri şi din alte
puncte de vedere. Astfel, riscurile pot fi clasificate în riscuri speculative şi riscuri pure sau ac-
cidentale73.
Riscurile speculative sunt acele riscuri a căror realizare poate conduce fie la un câş-
tig, fie la o pierdere, ceea ce exclude, în mod natural, posibilitatea asigurării. Este cazul, de
exemplu, al riscului ce apare ca urmare a deţinerii unei acţiuni cotate la bursă. Riscurile spe-
culative sunt, de asemenea, unele riscuri antreprenoriale, ca riscul de a se vinde sau nu produ-
sele fabricate, asumat datorită posibilităţii de a obţine un câştig.
Riscurile pure (accidentale) sunt cele a căror producere poate determina sau nu pier-
deri asiguratului, dau nu şi câştiguri şi care sunt de aceea, în principiu, asigurabile. Asemenea
riscuri sunt incendiul, fenomenele naturale (cutremur, furtună etc.), furtul, responsabilitatea
civilă.
70
A se vedea şi antiselecţia riscurilor, precum şi riscul moral, tratate infra.
71
A se vedea infra, riscul moral.
72
Cu referire la responsabilitatea producătorilor pentru pagubele provocate de defectele unui
produs fabricat de el.
73
Scarmure, P. – Risques multiples, în Risques, nr. 17/1994, p. 142.
 Riscurile pot fi, de asemenea, riscuri statistice şi dinamice.
Riscurile statice sunt cele care determină, la un moment dat, distrugeri totale sau parţiale
ale patrimoniului asiguraţilor. Aceste riscuri sunt asigurabile.
Riscurile dinamice se referă la schimbările intervenite în timp şi lent în starea econo-
miei, asociate cu schimbările apărute în nevoile şi aspiraţiile umane, care pot aduce individu-
lui pierderi sau câştiguri. Riscurile dinamice nu sunt asigurabile74.
O altă distincţie, cu consecinţe deosebite asupra unor aspecte practice ale activităţii de
asigurare, este aceea între riscul aleator şi riscul moral.
Riscul aleator are la bază hazardul75, definit drept cauză imprevizibilă ce determină
evenimente fortuite sau inexplicabile. Probabilitatea pură a producerii şi frecvenţa riscurilor
aleatoare (random hazards) este determinată prin aplicarea metodelor statistice şi a calculului
probabilităţilor. Pentru aceste riscuri, determinarea probabilităţii producerii se face pe baza
observării statistice retrospective, care reliefează tendinţele de creştere sau descreştere ale
frecvenţei riscurilor şi ale gravităţii consecinţelor lor.
Probabilitatea pură, aferentă riscului aleator, nu este însă suficientă pentru stabilirea
unei prime care să garanteze echilibrul financiar al societăţilor de asigurare. Nivelul primei ta-
rifare încasate de la asiguraţi pleacă de la prima pură, dar este completat de bonificaţii şi pena-
lizări, bazate pe existenţa unor clase de risc. Studierea riscurilor de tip aleator arată că nu nu-
mai hazardul este răspunzător de producerea lor şi că eroarea umană este o cauză frecventă de
producere sau de agravare a consecinţelor riscurilor aleatoare. Astfel, circumstanţele produce-
rii accidentelor arată că riscul a fost favorizat sau agravat de contribuţia omului, iar asigurăto-
rul trebuie să stabilească primele, ţinând cont de aceste influenţe. De asemenea, fenomenele
mortalităţii şi morbidităţii nu sunt numai rezultatul fatalităţii, ci a unui ansamblu de factori
conjugaţi76. Factorii comportamentali individuali şi de grup, atitudinea faţa de risc şi, în gene-
ral, modul de viaţă influenţează puternic riscurile de boală, invaliditate şi deces. De asemenea,
frecvenţa producerii riscurilor este influenţată şi de efectul pervers al acţiunilor frauduloase
sau criminale care determină realizarea riscului, în scopul de a dăuna cuiva sau de a obţine o
indemnizaţie pentru beneficiarul unui contract de asigurare. Rezultă că rolul probabilităţilor
pure, obiective, în determinarea primelor se atenuează şi trebuie combinat cu cel adiţional al
aşa-numitului risc moral.
Riscul moral (moral hazard)77 este riscul suplimentar, creat de însuşi asiguratul, care
îşi slăbeşte preocuparea pentru prevenirea riscului fundamental (aleatoriu), tocmai datorită
faptului că este deja asigurat împotriva acelui risc78.
Într-o definire mai completă, riscul moral este riscul care se adaugă riscului aleatoriu,
determinând creşterea sinistralităţii, din cauza imprudenţei, a criminalităţii sau fraudei în asi-
gurări79. Într-o accepţiune asemănătoare, riscul moral este privit drept o circumstanţă care mă-
reşte probabilitatea unei daune, din cauza comportamentului personal sau a moralităţii solici-

74
A se vedea şi Rubin, H.W. – Dictionary of Insurance Terms, 2nd ed. Barron’s, New Tork, 1991,
p. 121 şi 392.
75
Cuvânt de origine arabă, referitor la jocul de zaruri (numărul unu care apare pe un zar). A se
vedea, în acest sens, Le petit Larrouse illustré, 1993 şi Webster’s New Encyclopedic Dictionnary,
1992.
76
De exemplu, consumul de: alcool, tutun, cafea, stupefiante, sau mediul poluat agravează
riscul pur.
77
A se vedea şi Arnaud, D. – The Language of Insurance, romanian version by N.C. Lungu & R.
Albu, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1997, p. 76 şi p. 108.
78
Dionne, G., Bourguignon, G. – Risque moral, în Risques, nr. 17, 1994, p. 140.
79
Lambert, D-C. – Economie des assurances, Armand Colin, Paris, 1996, p. 33.
tantului unei asigurări80, de exemplu, în cazul unui individ care are o statistică încărcată a
accidentelor auto în trecut, sau al cuiva care este un delincvent cunoscut.
Mai mult, H.W. Rubin distinge acest risc (moral hazard) apreciat ex ante, înaintea în-
cheierii contractului, de morale hazard, manifestat ex post, după încheierea contractului. Mo-
rale hazard conduce, de asemenea, la creşterea probabilităţii de producere a pagubei, dar din
cauza atitudinii indiferente faţă de risc a celui deja asigurat. În acest sens, s-a creat un risc
moral dacă cel ce are o asigurare a locuinţei lasă uşile neîncuiate şi ferestrele deschise când
pleacă de acasă.
Analiza apariţiei riscului moral efectuată de economistul norvegian Karl Borch, în lu-
crarea deja citată (The Economics of Uncertainty) a fost continuată de J. Stiglitz care arăta că
asigurările nu pot acoperi în mod eficace riscul, datorită unei asimetrii informaţionale, apărută
tocmai datorită riscului moral. Informaţia societăţilor de asigurare asupra comportamentului
solicitanţilor de asigurări în faţa riscului este imperfectă, deoarece acţiunile asiguratului nu
pot fi perfect supravegheate şi prevăzute înaintea încheierii contractului. Stiglitz ajunge la ur-
mătoarea concluzie: cu cât acoperirea prin asigurare este mai completă şi cuantumul ei este
mai ridicat, cu atât mai puţin sunt incitaţi indivizii să evite evenimentul asigurat81.
Rezultă că, în absenţa controlului asigurătorului, asigurarea tinde să diminueze spiritul
de prevedere faţă de riscul ce s-ar putea produce, ceea ce determină creşterea frecvenţei sau a
gravităţii consecinţelor riscului. Persoana care deţine un contract de asigurare auto multirisc
îşi parchează mai neglijent automobilul, chiar într-un loc unde ar putea fi lovit sau furat; de
asemenea, cel care deţine o asigurare a împrumutului ce i s-a acordat pentru cumpărarea locu-
inţei va lua mai puţine măsuri de precauţie pentru a nu-şi pierde locul de muncă, decât altul,
care nu are o asemenea asigurare.
Existenţa riscului moral are efecte negative asupra activităţii de asigurare, generând o
antiselecţie a riscurilor, cu consecinţe asupra echilibrului financiar şi profitabilităţii societăţi-
lor de asigurare. Asigurătorii nu pot elimina riscul moral, dar pot lua o serie de măsuri pentru
a atenua efectele sale.
Astfel, asigurătorii pot determina asiguratul să aibă o atitudine preventivă faţă de risc,
oferindu-i doar o acoperire parţială a riscului, prin intermediul franşizei prevăzute în contract.
Asiguratul rămâne astfel supus unei anumite incertitudini şi este conştient că în caz de produ-
cere a riscului va suporta o parte din pagubă, existând astfel motivaţia prevenirii riscului, mai
mult decât în cazul unui contract cu acoperire deplină.
O altă posibilitate de atenuare a riscului moral este culegerea de informaţii despre
comportamentul asiguratului în domeniul prevenirii riscului. Informaţia implică însă cheltuieli
suplimentare şi rămâne totuşi imperfectă, ceea ce constituie un motiv în plus pentru nevoia
acoperirii parţiale a riscului. Culegerea de informaţii poate fi şi ulterioară încheierii contractu-
lui, fiind concretizată într-o anchetă riguroasă asupra împrejurărilor producerii riscului, res-
pectiv, daunei. Dacă, din informaţiile culese, rezultă că asiguratul nu a respectat o serie de
măsuri de prevenire a riscului, prevăzute în contract (aici intervenind morale hazard), el poa-
te decădea din drepturile de despăgubire. Ancheta vizează şi favorizarea producerii riscului de
către asigurat, aspect al fraudei în asigurări.
De asemenea, efectele riscului moral pot fi eliminate sau atenuate, oferind asiguraţilor
potenţiali contracte în care, pe baza informaţiei privind numărul de daune înregistrate în trecut

80
Rubin, H.W. – op. cit., p. 258.
81
Stiglitz, J. – Risks, Incentives and Insurance, The Pure Theory of Moral Hazard, în „Les Cahi-
ers de Genève“, ian. 1983, p. 6.
de aceştia, primele tarifare standard sunt adaptate situaţiei fiecărui solicitant, după sistemul
bonus-malus82.
Riscul moral are şi alte implicaţii. Un aspect al riscului moral ce apare după încheie-
rea contractului (morale hazard) este dat de legătura statistică ce există între mărimea com-
pensaţiei primite, în caz de accident, dintr-o asigurare de accidente şi numărul de zile de ab-
senţă de la locul de muncă83. Cu cât indemnizaţia primită în caz de accident este mai mare, cu
atât creşte şi numărul de zile de spitalizare, concediu medical, concediu pentru refacerea capa-
cităţii de muncă.
În fine, tot din punct de vedere al atitudinii faţă de risc, apare în asigurări şi riscul ma-
jor. Acesta este un risc cu probabilitate foarte mică de producere (risc rar), dar care antrenează
pentru agentul economic sau pentru persoana la care se produce pierderi foarte mari, putând
chiar aduce falimentul. Este cazul riscurilor catastrofice, care fac parte dintre riscurile majore.
Ca urmare a dimensiunii sale, agentul economic cu un comportament raţional nu poa-
te să-şi asume riscul major şi este interesat în mod special să-l asigure, chiar plătind o primă
ridicată. Comportamentul agentului economic sau al individului faţă de riscul major poate ge-
nera însă efecte perverse. Astfel, o întreprindere poate prefera să-şi asume riscul de faliment
decât să plătească primele corespunzătoare riscului major. Se apreciază că în asemenea situa-
ţii, este necesară intervenţia publică, prin care agentul economic să fie obligat să se asigure.
De asemenea, o familie sau o persoană pot să nu se asigure contra riscurilor de boală, dacă au
venituri mici şi dacă beneficiază de o protecţie socială minimă.
Ca tendinţă, se constată că agenţii economici sunt confruntaţi din ce în ce mai mult cu
riscuri majore, mai ales din categoria celor care afectează terţe persoane şi care antrenează
răspunderea celor din cauza cărora s-au produs. În această situaţie, se află industria chimică,
transportatorii maritimi de ţiţei şi de alte substanţe ce poluează mediul, companiile de tran-
sport aviatic şi controlorii de trafic aerian, centralele nucleare etc.
Caracteristicile riscului major şi atitudinea agenţilor economici şi a indivizilor faţă de
acesta pot face necesară intervenţia publică, prin reglementări care să introducă obligativitatea
asigurării unor riscuri majore84 sau parteneriatul public-privat în acoperirea daunelor, astfel
încât unele riscuri majore să facă şi obiectul gestiunii macroeconomice a riscurilor.

82
Stabilirea de prime mai mari, respectiv, mai mici decât cele standard, în funcţie de statistica
daunelor solicitantului.
83
A se vedea, în acest sens, Dionne, G., Saint-Michel, P. – Workers Compensation and Moral
Hazard, în Review of Economics and Statistics nr. 73, 1991, p. 236.
84
Laffont, J.-J. – Risque Majeur, în Risques nr. 17, 1994, p. 139.
2.3. Coordonate ale gestiunilor riscurilor

2.3.1. Gestiunea riscurilor la nivel macroeconomic şi parteneriatul public–privat

în acoperirea efectelor riscurilor

Trăim, în prezent, într-o „societate a riscului“85, cu alte cuvinte, într-o societate ex-
traordinar de sensibilă la risc şi care, în consecinţă, are un accentuat caracter riscofob. Din
punctul de vedere al raporturilor societăţii cu riscurile pe care trebuie să le gestioneze şi să le
stăpânească, riscurile pot fi grupate în mai multe categorii, mergând de la particular la gene-
ral:
● riscuri gestionate de fiecare individ sau la nivel familial;
● riscuri gestionate de managerul de risc, la nivelul microeconomic al întreprinderii;
● riscuri gestionate de stat, în interesul comun al tuturor cetăţenilor, la nivel macroe-
conomic;
● riscuri gestionate prin parteneriatul public–privat.
Aceste categorii de riscuri sunt însă interconectate, iar gestiunea lor pune în mişcare
mecanisme socio-economice complexe. Lipsa unor reprezentări statistice a împiedicat elabo-
rarea unor modele care să formalizeze relaţiile între o societate, economia ei şi riscurile pe
care le gestionează. Este totuşi posibilă conturarea mediului în care se nasc aceste relaţii şi a
factorilor ce determină evoluţia atitudinii faţă de risc a celor ce sunt supuşi riscului, respectiv,
a celor care îl gestionează.
Societatea riscului poate fi definită drept o societate pătrunsă de sentimentul expunerii
crescânde şi insuportabile la diferitele riscuri. Nu este vorba numai de preocuparea izvorâtă
din expunerea la riscuri a căror gravitate creşte, ci şi de teama permanentă că oricând pot sur-
veni evenimente cauzatoare de pagube. Această senzaţie este alimentată de faptul că tehnolo-
giile, mai vechi sau mai noi, sunt resimţite ca fiind din ce în ce mai periculoase, având conse-
cinţe catastrofice din ce în ce mai greu de controlat. Această evoluţie a aprecierii rolului riscu-
lui în viaţa economico-socială, caracteristică ultimelor decenii, a fost determinată de mai
mulţi factori.
În primul rând, a avut loc o amplificare fără precedent a dimensiunii pagubelor provo-
cate de anumite evenimente. Accidentele care au loc în marile complexe industriale produc
pagube mult mai grave decât în trecut. Asemenea riscuri majore sunt, în principiu, neasigura-
bile sau puţin asigurabile. Agenţii economici responsabili de producerea lor nu au forţa finan-
ciară necesară pentru a repara prejudicii de această dimensiune, astfel încât sarcina revine în-
tregii comunităţi, ca şi în cazul calamităţilor naturale, care depăşesc şi ele limitele asigurabili-
tăţii. Ca urmare, aceste riscuri sunt gestionate, în mare parte, la nivel macroeconomic, prin in-
termediul statului, care, prin bugetul său şi, mai ales, prin sistemul fiscal, le neutralizează, re-
partizându-le asupra cetăţenilor. Gestiunea, inclusiv, finanţarea acestor riscuri trec deci din
sfera autoprotecţiei sau a asigurărilor în sfera solidarităţii naţionale.
Un alt factor care a dus la amplificarea sensibilităţii la riscuri este progresul din dome-
niul metodelor şi tehnicilor de analiză ale diferitelor fenomene. Pe această cale, societatea a
luat cunoştinţă de riscuri care deşi existau şi în trecut nu li se acorda nici o atenţie. Astfel, au
apărut ca riscuri folosirea azbestului, în construcţii şi în alte domenii, contaminarea industrială
a apelor sau perturbările în stratul de ozon al planetei. Dezvoltarea tehnicilor care permit sesi-
85
Erdmann, G., Graf, A. – Les effets catalytiques du risk management , în Risques, nr. 19, 1994,
p. 143.
zarea şi măsurarea unor astfel de riscuri a atras apariţia sau înăsprirea unor norme şi standarde
legale de prevenire a riscului, cum ar fi normele antipoluare, interzicerea folosirii azbestului
sau a unor produse chimice ce distrug stratul de ozon, iar încălcarea acestor prevederi legale
atrage răspunderea vinovaţilor pentru pagubele produse.
Mediile de informare au un rol foarte important în sensibilizarea opiniei publice la
risc. Rolul presei scrise şi audiovizuale în conştientizarea riscurilor are tendinţa de a se ampli-
fica: ştirile despre marile accidente rutiere, navale sau de aviaţie, despre mari incendii sau ac-
cidente industriale devastatoare au un impact mai mare decât informaţiile oficiale sau cvasi-
oficiale privind diminuarea unor riscuri, ca în cazul îmbunătăţirii securităţii rutiere sau al creş-
terii speranţei de viaţă a populaţiei. S-a produs o sensibilizare generală a populaţiei, datorată
şi unor mari accidente industriale ca cele de la Cernobâl, Bhopal sau Toulouse.
Aceasta a dus, pe linia gestiunii, respectiv a prevenirii riscului la nivel macroecono-
mic, la o adevărată abundenţă de legi, proceduri de autorizare, reglementări şi norme de secu-
ritate, forme de control etc., fenomen vizibil pe plan mondial şi în curs de desfăşurare în Ro-
mânia, în perspectiva aderării la Uniunea Europeană. Accidentele grave din transportul rutier,
feroviar sau aerian au dus la apariţia unor acte normative ce reglementează securitatea infras-
tructurilor şi mijloacelor de transport; catastrofele naturale au determinat intervenţia publică,
prin elaborarea şi punerea în aplicare a unor proiecte de prevenire a acestora în zonele pericli-
tate; intervenţia publică s-a făcut simţită şi în domeniul sănătăţii, ca în cazul măsurilor de apă-
rare contra virusului HIV.
Se constată deci că în ultimele decenii, statul a preluat asupra sa sarcini care, în mod tra-
diţional, reveneau gestiunii riscului la nivel microeconomic. Această intervenţie a statului, văzu-
tă, în general, ca o manifestare a amplificării rolului statului-providenţă are atât efecte benefice,
cât şi aspecte negative. Pe de o parte, o proporţie importantă a indivizilor şi persoanelor juridice
a fost eliberată de anumite constrângeri de natură materială, deoarece riscuri tradiţional-antre-
prenoriale sau riscuri de sănătate şi de viaţă sunt acum gestionate de către stat. În plus, preluarea
şi gestiunea unor riscuri la nivel macroeconomic, precum şi instituirea obligativităţii asigurării
unor riscuri au umplut un gol în domeniul protecţiei contra riscurilor. Este vorba îndeosebi de
riscurile majore, în cazul cărora repararea pagubelor la nivel microeconomic depăşeşte posibili-
tăţile autoprotecţiei, şi pe care societăţile de asigurare le consideră, în general, neasigurabile.
Pe de altă parte, această intervenţie a statului are un efect pervers notabil asupra gesti-
unii riscului la nivel microeconomic, efect generat tocmai de reglementările privind securita-
tea şi prevenirea riscului. În primul rând, atunci când se produc accidente sau alte evenimente
grave generatoare de pagube la agenţii economici, se constată că cei responsabili de produce-
rea lor se apără invocând tocmai reglementările legale şi susţinându-şi lipsa de răspundere
prin faptul că le-au respectat. În al doilea rând, existenţa unor prevederi legale, adesea imper-
fecte şi obiectiv incomplete, privind măsurile de securitate şi prevenire a riscului, face ca
agenţii economici şi, în speţă, managerii de risc să nu caute noi căi de ameliorare şi să nu in-
vestească în domeniu nimic peste ce le impun actele normative.
Faptul că o serie de reglementări privind protecţia faţă de risc apar ca urmare a studie-
rii şi analizei cauzelor şi mecanismelor unor riscuri deja produse conduce la anumite conclu-
zii. Rezultă că gestiunea riscurilor la nivel macroeconomic nu se poate limita la evitarea acci-
dentelor, ci trebuie să includă şi gestiunea postaccidentală, având ca obiectiv principal amelio-
rarea eficacităţii măsurilor şi proiectelor existente deja în acest domeniu86.
În prezent, schimbările esenţiale aduse de societatea riscului – cu deosebire în ultimul
deceniu – determină o remodelare a concepţiei tradiţionale privind managementul riscurilor la
nivel macro, respectiv, microeconomic, în sensul întăririi parteneriatului public-privat în ges-
86
Starr, C. – Management, Assessment and Acceptability, în Risk Analysis, nr. 5, 1985, p. 101.
tiunea riscurilor. Întrepătrunderea între public şi privat în acoperirea consecinţelor unor riscuri
are loc în ambele sensuri, ca urmare a acţiunii unor factori specifici.
În primul rând, se constată nevoia intervenţiei şi creşterii participării sectorului privat
al asigurărilor de persoane, practicate de societăţile de asigurare, în susţinerea asigurărilor pu-
blice – asigurările sociale de stat tradiţionale. Creşterea duratei medii de viaţă a populaţiei,
combinată cu o rată scăzută a naşterilor şi cu scăderea ponderii populaţiei active în total, pe
fondul creşterii unor cheltuieli sociale, cum sunt cele cu pensiile sau cu ocrotirea sănătăţii,
face din ce în ce mai dificilă obţinerea unor avantaje de securitate socială prin sistemul tradiţi-
onal public de asigurări sociale. Acest proces este prezent în întreaga lume, inclusiv, în Româ-
nia. Numai în ţările Uniunii Europene se constată că populaţia aşa-numită dependentă, în vâr-
stă de peste 65 de ani a atins 16,3 % din total în 2003, în timp ce proporţia populaţiei active
(15-65 de ani) a scăzut de la 24 % la 16,6 % între 1975 şi 2003, raportul între persoanele de-
pendente şi cele active având o tendinţă de creştere. În plus, se manifestă şi tendinţa de scăde-
re a nivelului fertilităţii feminine. Concomitent, are loc creşterea accentuată a cheltuielilor
pentru sănătate, în contextul apariţiei unor tehnici medicale şi tratamente costisitoare. În ţările
Uniunii Europene, cheltuielile cu ocrotirea sănătăţii pe locuitor au crescut de la 1382 € în
1992, la 1750 € în 2000, respectiv, la 2008 € în anul 200287. Pe fondul acestor evoluţii, creşte
interesul societăţii pentru încurajarea asigurătorilor de a interveni în activităţi în care, în mod
tradiţional, opera sectorul public. Aceasta implică dezvoltarea asigurărilor private – în mod
direct, sau prin administrarea unor fonduri private de pensii – ca un complement sau ca o al-
ternativă la securitatea socială publică, în domenii ca pensiile, ocrotirea sănătăţii sau asigură-
rile de accidente.
În celălalt sens, apare nevoia unei participări sporite a statului în domeniul acoperirii
unor riscuri din sfera de preocupare a asigurărilor private. Datorită diversificării şi amplificării
consecinţelor unor riscuri – inundaţii, uragane, terorism, poluare, accidente industriale, azbesto-
ză – autorităţile publice trebuie să participe cu resurse bugetare pentru a realiza acoperirea într-o
proporţie sporită a consecinţelor acestor riscuri, cărora sectorul privat al asigurătorilor şi reasi-
gurătorilor nu le mai poate face faţă. Sectorul privat nu poate asigura orice risc în totalitate, într-
un anume moment dat şi este necesară coparticiparea protecţiei publice, cu deosebire în dome-
niul evenimentelor de tip catastrofal. Spre exemplu, numai în Europa, în anul 2003, inundaţiile
şi seceta au cauzat pagube de 1 miliard, respectiv, 10 miliarde de €, iar atacul terorist de la 11
septembrie 2001 din SUA a provocat daune de aproximativ 50 de miliarde $. Pentru asemenea
riscuri – inclusiv din sfera protecţiei mediului, a securităţii alimentelor, a răspunderii civile pro-
fesionale – legislatorii naţionali şi organismele Uniunii Europene sunt preocupaţi de introduce-
rea sau perfecţionarea parteneriatului public-privat în acoperirea lor.
În ce priveşte riscurile catastrofice şi cel de terorism, o primă formă de parteneriat este
crearea, cu sprijinul statului, a unor pool-uri de reasigurare pentru acoperirea acestor riscuri,
ca Pool Re în Marea Britanie, Consorcio în Spania, GAREAT în Franţa, TCIP (Turkish Ca-
tastrophe Insurance Pool) în Turcia, Sasria în Africa de Sud88.
Ca urmare a atacului terorist din septembrie 2001, în SUA a fost legiferat Terrorism
Risk Insurance Act (TRIA) prin care statul a acoperit pierderile materiale, de venituri etc. pe

87
*** - Between public and private insurance solutions for a changing society, Commité Euro-
péen des Assurances, 2005, p. 7.
88
A se vedea în acest sens: Kessler, D. – Insuring the uninsurable: towards a partnership bet-
ween insurers, reinsurers and public authorities , CEA, 2005, p. 7; *** - Terrorism Market Revue, Wil-
lis, 2002, p. 16; *** - La converture du risque catastrophe en assurances de personnes, Les Entreti-
ens de l’assurance, 2002, FFSA, p. 63.
care asigurătorii nu le-au indemnizat şi a acordat şi o serie de alte compensaţii victimelor
atentatului89.
În Europa, intervenţia statului se concretizează şi în obligarea asigurătorilor să acopere
daunele datorate catastrofelor naturale, ca extensie a contractelor de bază, la tarife uniforme.
Astfel, conform unui studiu efectuat pe 18 ţări90, în cinci dintre acestea (Spania, Franţa, Nor-
vegia, Elveţia şi Turcia), statul este puternic implicat în acest domeniu, în timp ce în celelalte
ţări analizate, sistemul de acoperire revine în întregime asigurătorilor privaţi. Forme de parte-
neriat public-privat în domeniul riscurilor nucleare şi de terorism sunt prezente şi în Olanda,
Germania şi Franţa91.
Toate aceste exemple demonstrează că parteneriatul public-privat face posibilă protec-
ţia contra unor riscuri care, în mod tradiţional, erau considerate neasigurabile sau a căror com-
pensare prin asigurările private era fatalmente limitată.

2.3.2. Gestiunea riscurilor la nivel microeconomic

Agenţii economici sunt supuşi unor riscuri diverse, care împiedică realizarea normală
a obiectivelor acestora. Protecţia împotriva daunelor provocate de aceste riscuri constituie
obiectul gestiunii (managementului) riscului la nivelul întreprinderii, mergând de la preveni-
rea riscului, până la limitarea consecinţelor riscurilor deja produse.
Conceptul de gestiune a riscului a apărut în deceniul al şaselea al secolului trecut. Pe-
rioada imediat următoare celui de al doilea război mondial a fost o perioadă de creştere econo-
mică şi inovaţie tehnologică, în care au apărut noi riscuri, iar cele existente au cunoscut o
agravare semnificativă. Până în acea perioadă, asigurarea, la care se apela empiric, era consi-
derată drept singura posibilitate de a face faţă riscurilor clasice. Fiecare întreprindere avea un
responsabil cu asigurările care alegea şi cumpăra un număr de contracte de asigurare, dintre
cele oferite de asigurători.
Acest raport obişnuit între întreprindere şi asigurători şi-a dovedit însă limitele în condi-
ţiile emergenţei noilor riscuri. Conducătorii întreprinderilor au început să abordeze problema
riscurilor într-un mod mai pragmatic, încercând să identifice riscurile la care sunt supuşi agenţii
economici, să stabilească frecvenţa şi gravitatea riscurilor, să evalueze impactul acestor riscuri
asupra rezultatelor financiare şi să caute diferite măsuri de protecţie în faţa lor. Ca urmare, s-au
conturat tehnici de identificare a riscurilor, au apărut măsuri de prevenire concretizate în reco-
mandări pentru creşterea siguranţei în producerea, depozitarea şi comercializarea produselor şi,
în final, decizii în privinţa riscurilor pe care întreprinderea doreşte sau poate să le asigure, res-
pectiv, privind cele pe care întreprinderea şi le asumă (le reţine).
În anul 1955, profesorul Wayne Snider (S.U.A.)92, observând că persoana din între-
prindere responsabilă cu asigurările se ocupă din ce în ce mai mult de cunoaşterea riscurilor şi
controlul asupra lor şi nu se mulţumeşte numai cu asigurarea lor, a introdus conceptul de ma-
nager de risc (risk manager), iar în 1956, a apărut şi termenul de risk management.

89
J. W. Macdonald – Terrorism, Inssurance and TRIA: Are we asking the right questions? în The
Jon Liner Rewiew, vol. 18, nr. 2, 2004; Baker, T. – Terrorisme, assurance et responsabilité, Institut
des Hantes études sur la justice, 2004.
90
*** - The insurance of natural events on European markets, CEA, 2005.
91
*** - Between public and private-insurance solutions for a changing society, CEA, 2005, p.
11.
92
Sonigo, P. - Risk management, in Risques, nr. 17, 1994, p. 136.
 Răspunzând nevoilor practice, cercetările privind gestiunea riscului s-au dezvoltat ra-
pid. În acest fel, s-a precizat, de exemplu, că domeniul de aplicare al gestiunii riscului este cel
al riscurilor pure, diferenţiind riscurile pure de cele speculative. S-a conturat, de asemenea, un
concept fundamental al domeniului şi anume cel de cost global al riscului. Fiecărui risc asi-
gurabil la un agent economic îi corespund patru tipuri de costuri, dependente unele de altele şi
care formează costul global al riscului: costuri de prevenire, primele de asigurare, pierderile
survenite şi neacoperite prin asigurare şi costuri de gestiune (de personal, bază materială, an-
chete, chestionare etc.). Obiectivul central al managementului de risc este tocmai optimizarea
costului global al riscului, constând în deciziile cele mai potrivite (investiţii pentru: prevenirea
riscului; autoasigurare; transferul riscului, inclusiv asupra societăţilor de asigurare), astfel în-
cât costul global să fie cât mai mic, comparativ cu nivelul protecţiei oferite.
Există numeroase definiri ale gestiunii riscului, dintre care unele cu un pronunţat ca-
racter empiric: „arta de a face alegerea potrivită, artă bazată mai degrabă pe anticiparea eveni-
mentelor viitoare decât pe reacţia la cele deja petrecute“ (Félix Klownam) sau „managementul
riscului este pur şi simplu bunul simţ“ (George Head). Alte definiţii conturează mai precis
conţinutul conceptului: „gestiunea riscului are în vedere păstrarea, în cele mai bune condiţii
de cost, a patrimoniului întreprinderii, contra pierderilor ce pot apare în exercitarea activităţii
sale“ sau cea care priveşte gestiunea riscului drept „gestiunea costului global al riscurilor, asi-
gurabile sau nu, dintr-o întreprindere“93.
De asemenea, managementul riscului a fost definit drept o abordare ştiinţifică a pro-
blemei riscurilor pure la care sunt supuşi indivizii sau organizaţiile şi în care asigurarea este
privită numai ca una dintre modalităţile de apărare contra acestor riscuri94. O altă definiţie,
care pune accent pe principalele componente ale gestiunii riscului (identificarea, evaluarea şi
controlul riscului) arată că managementul riscului reprezintă „protejarea activelor, veniturilor
şi personalului unei firme cu maximum de eficienţă la cost minim“95. În sfârşit, o altă definiţie
notabilă este aceea conform căreia managementul riscului este o procedură utilizată pentru a
minimiza efectul unei posibile pierderi financiare prin: identificarea surselor potenţiale ale pi-
erderilor; măsurarea consecinţelor financiare ale acestor pierderi; folosirea mijloacelor de a
controla (stăpâni) riscurile pentru a minimiza pierderile produse şi consecinţele financiare96.
Modul de abordare a problemelor gestiunii riscului a conturat două orientări: aborda-
rea americană, orientată, mai ales, asupra problemei finanţării riscului şi abordarea mai tehni-
că din Europa şi, mai ales, din Franţa, preocupată, mai ales, de metodele de identificare, per-
cepţie şi cuantificare a riscurilor. Aceste diferenţe de orientare sunt reflectate în parte şi în
conţinutul definiţiilor de mai sus.
Procesul de management al riscului cuprinde următoarele etape97 :
1. identificarea şi evaluarea expunerilor la daune;
2. stabilirea fezabilităţii diferitelor tehnici de management al riscului;
3. alegerea celor mai adecvate tehnici de management;
4. implementarea acestor tehnici;
5. monitorizarea procesului de management al riscului98.
Conţinutul acestor etape va fi prezentat în continuare.

93
Sonigo, P. – op. cit., p. 137.
94
Arnaud, D. – The Language of Insurance, romanian version by N.C. Lungu and R. Albu, Ed.
Ars Longa, Iaşi, 1997, p. 160.
95
Constantinescu, D. A. ş.a. – Dicţionar de asigurări, Colecţia „Naţionala“ Bucureşti, 1999, p.
279.
96
Rubin, H.W. – Dictionary of Insurance Terms, 2nd ed. Barrons, New York, 1991, p. 360.
97
Constantinescu, D.A. ş.a. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 14.
 1. Identificarea şi evaluarea expunerilor la daune, care comportă:
a) identificarea obiectelor din patrimoniu care sunt expuse la riscuri; poate fi vorba
atât de active corporale, cât şi necorporale (baze de date, softuri informatice);
b) identificarea riscurilor ce pot cauza pagube;
c) comensurarea (evaluarea) consecinţelor producerii riscurilor, care pot fi: fizice (mo-
dificări fizice şi structurale ale bunurilor); funcţionale (pierderea parţială sau totală a capa-
cităţii de producţie); financiare (producerea riscului necesită fonduri băneşti pentru acope-
rirea daunelor).
Identificarea tipurilor de daune se poate realiza pe mai multe căi:
● Inspecţia de risc, prin care se identifică şi evaluează expunerile la daune în mod di-
rect, la faţa locului, confirmându-se prezenţa riscurilor identificate prin alte metode ori
fiind identificate noi riscuri. Această tehnică este preluată de la societăţile de asigura-
re, care o folosesc pentru a decide sau nu primirea în asigurare şi pentru determinarea
primei de asigurare stabilită pentru fiecare asigurat.
● Interviurile şi chestionarele se adresează personalului întreprinderii, de la toate ni-
velele, care cunoaşte activitatea diferitelor compartimente organizatorice ale întreprin-
derii şi poate furniza informaţii utile în identificarea şi evaluarea riscurilor.
● Analiza documentelor financiar–contabile, în primul rând a bilanţului, pe baza că-
rora se poate determina, de exemplu, pierderea potenţială în cazul întreruperii activită-
ţii sau scăderii capacităţii de producţie datorate producerii unor riscuri.
● Diagramele de fluxuri tehnologice, informaţionale, financiare din întreprindere,
prin care pot fi identificate segmentele în care producerea unor riscuri poate provoca
daune.
● Analiza portofoliului de daune, care are în vedere studierea frecvenţei şi gravităţii
riscurilor produse în trecut, în scopul previzionării probabilităţii de producere a riscuri-
lor şi a pagubelor viitoare.
Identificarea şi evaluarea expunerilor la daune conduce la concluzii privitoare la: îm-
prejurările care împiedică sau favorizează producerea daunelor; frecvenţa probabilă de produ-
cere a diferitelor riscuri identificate; valoarea probabilă a daunelor respective; importanţa
comparativă a fiecărei expuneri la daune şi ierarhizarea lor din acest punct de vedere, care im-
pune o tratare diferenţiată pe linia controlului şi a finanţării riscului. Astfel, pot fi identificate
riscurile cu cea mai mare probabilitate de producere, respectiv, cele care pot produce cele mai
mari daune.
2. Stabilirea fezabilităţii diferitelor tehnici de management al riscului.
Tehnicile de management al riscului se pot grupa în două mari categorii 99:
A. Controlul riscului, care cuprinde tehnici ca: evitarea expunerii la risc; prevenirea
daunelor; limitarea daunelor; dispersia expunerii la risc.
B. Finanţarea riscului, care are în vedere tehnici cum sunt: reţinerea riscului; transferul
riscului; tehnici mixte, îmbinând reţinerea şi transferul riscului.
A. Controlul riscului are în vedere acţiunile ce vizează reducerea frecvenţei şi gravi-
tăţii riscurilor, adică daunele propriu-zise, dar nu şi consecinţele lor financiare.
● Evitarea expunerii la risc (risk avoidance) poate fi aplicată numai anumitor riscuri şi
implică renunţarea la anumite activităţi sau procese tehnologice cu un grad înalt de
risc, în favoarea altora, cu un risc mai mic. Această măsură are limite, deoarece un
98
Pentru o mai amplă abordare a problematicii gestiunii riscului, a se vedea volumul Constati-
nescu, D.A. ş.a. – Asigurarea şi managementul riscului, Colecţia Naţionala, Bucureşti, 1998.
99
Constantinescu, D.A. ş.a. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 14.
 agent economic nu poate renunţa la produse sau procese tehnologice de bază, numai
pentru că pot genera riscuri.
● Prevenirea daunelor, care urmăreşte reducerea la minimum a probabilităţii producerii
pagubelor, prin analiza cauzelor ce pot determina apariţia lor. Pentru a reduce probabi-
litatea incendiilor, se poate acţiona prin eliminarea surselor de foc deschis, îmbunătăţi-
rea ventilaţiei în locurile cu emanaţii de gaze inflamabile, apelul la materii prime nein-
flamabile etc.
● Limitarea daunelor are în vedere diminuarea consecinţelor riscurilor deja produse (si-
nistrelor), ca, de exemplu, prezenţa stingătoarelor de incendiu sau instalarea unor siste-
me automate de anunţare şi stingere a incendiilor (sprinklere).
● Dispersia expunerii la risc, care urmăreşte în ansamblu reducerea dependenţei agen-
tului economic de bunurile supuse riscului, prin:
- distribuţia riscurilor care se poate realiza prin separarea bunurilor şi a pro-
ceselor tehnologice ale întreprinderii în subunităţi diferite (depozitarea mate-
rialelor, semifabricatelor sau produselor finite în mai multe magazii);
- duplicare, prin care se urmăreşte reproducerea unor bunuri, în scopul creării
unor rezerve materiale, pentru situaţia în care bunurile ar fi distruse, în cazul
producerii unor riscuri (de exemplu, softuri informatice).
B. Finanţarea riscului, ca a doua categorie de tehnici implicate, alături de control, în
managementul riscului, are drept obiectiv găsirea posibilităţilor de a acoperi pagubele deja
produse, indiferent de acţiunile de prevedere ce ţin de controlul riscului. Deşi nu reduc nici
frecvenţa producerii riscului, nici volumul daunelor, aceste tehnici reduc costul global al ris-
cului şi contribuie la găsirea resurselor financiare necesare pentru compensarea pagubelor.
a. Reţinerea sau asumarea riscului (risk retention/assumption). Asumarea poate fi
neplanificată, rezultat al inerţiei în faţa riscului, sau al necunoaşterii acestuia şi bazată uneori pe
surse de finanţare incerte ca participarea eventuală a statului la acoperirea consecinţelor catas-
trofelor naturale, sau a eventualelor terţe persoane vinovate de producerea pagubelor. Asumarea
planificată a riscului este o decizie care are în vedere utilizarea propriilor resurse financiare
pentru acoperirea pagubelor, dacă se apreciază că aceasta este soluţia cea mai ieftină în situaţia
respectivă. De exemplu, o firmă decide să îşi asume riscul furtului prin efracţie, dacă apreciază
că asigurarea ar costa mai mult decât acoperirea pagubelor din resurse proprii.
Reţinerea riscului, ca tehnică de finanţare a acestuia, se dovedeşte eficientă doar dacă
se referă la expunerile la risc ce pot fi estimate cu oarecare precizie şi al căror volum de daune
nu depăşeşte un anumit nivel, suportabil pentru întreprindere. De aceea, reţinerea riscului este
aplicabilă mai ales în întreprinderile mari, cu resurse financiare ce permit acoperirea riscurilor
asumate.
b. Transferul riscului (risk transfer) reprezintă procesul prin care agentul economic
transferă, parţial sau total, asupra altei persoane efectele financiare ale pagubelor potenţiale.
Unele forme de transfer al riscului pot viza atât riscuri pure, cât şi riscuri speculative. De
exemplu, emiterea de acţiuni transferă întreaga panoplie de riscuri ale întreprinderii – care se
reflectă în final în mărimea profitului – asupra cumpărătorilor de acţiuni.
Transferul riscului se poate realiza utilizând asigurarea sau alte tehnici de transfer.
Prin asigurare, se transferă către societăţile specializate posibilitatea producerii pagubei, în
schimbul plăţii unei prime de asigurare, care are un nivel mult mai mic decât dauna potenţia-
lă. Prin acest transfer, asiguratul transformă incertitudinea unei pierderi mari, în certitudinea
acoperirii eventualei pagube, cu condiţia plăţii unei sume relativ mici. Avantajele asigurării
faţă de alte forme de transfer sunt100:
● societăţile de asigurări au resurse financiare mari, destinate tocmai acoperirii obliga-
ţiilor rezultate din transfer, în comparaţie cu alte persoane juridice cărora li se poate
transfera riscul;
● calitatea prestaţiilor societăţilor de asigurare este superioară celei a altor parteneri de
transfer, buna reputaţie fiind o condiţie a existenţei asigurătorilor;
● contractele de asigurare conţin prevederi îndelung verificate şi deci puţin susceptibi-
le de interpretări, în comparaţie cu contractele individuale încheiate cu alte persoane
cărora li se transferă riscul.
Transferul riscului fără a apela la asigurare are loc către alte persoane, prin con-
tracte de încheiere a activelor sau prin subcontractarea fabricării unei părţi a producţiei.
Transferul riscului către o companie care nu este specializată în asigurări prezintă
avantaje dacă:
● cel care a preluat riscul are controlul asupra părţilor de produse sau lucrărilor con-
tractate ori subcontractate şi are deci interesul de a evita producerea riscului;
● societatea respectivă poate controla expunerea la daună;
● compania care a preluat riscul poate realiza acoperirea sa în condiţii de cost global
mai bune decât cea care a transferat riscul.
O tehnică relativ recentă o reprezintă transferul asupra unei companii captive de asigu-
rare. Aceasta este o societate de asigurare (sau de asigurare-reasigurare) creată, în general, de
marile întreprinderi sau companii transnaţionale special pentru a acoperi nevoile de asigurare
ale companiei-mamă. Utilizarea captivelor de asigurare prezintă o seamă de avantaje, redu-
când costul global al riscului, inclusiv datorită faptului că aceste societăţi sunt localizate ade-
sea în „paradisuri fiscale“. Deşi, aparent, practicarea asigurărilor printr-un asigurător captiv
este o tehnică de transfer a riscului, în realitate, prin conţinutul ei reprezintă o formă de autoa-
sigurare.
c. Metode combinate de finanţare a riscului, care îmbină reţinerea şi transferul ris-
cului. Poliţele de asigurare prin care se realizează numai o acoperire parţială a riscului – prin
subasigurare sau prin practicarea unei franşize – transferă o parte a riscului către asigurător, şi
notifică asumarea altei părţi a riscului către asigurat.
3. Alegerea celor mai indicate tehnici de management al riscului depinde de posi-
bilităţile agentului economic de a reţine riscul şi de a acoperi pierderile, obiectivul urmărit fi-
ind optimizarea costului global al riscului, precum şi de restricţii exterioare întreprinderii. As-
tfel, pentru a obţine un credit, agentul economic poate fi obligat de bancă să încheie o asigura-
re care să garanteze rambursarea creditului acordat.
Selectarea diferitelor tehnici de management al riscului este determinată şi de anver-
gura şi capacitatea financiară a agentului economic. Firmele mici şi mijlocii nu pot reţine de-
cât riscuri de mică întindere, neavând resurse financiare pentru acoperirea unor daune mari şi,
de aceea, vor apela, de preferinţă, la încheierea unor contracte de asigurare. Marile companii
au însă posibilităţi financiare corespunzătoare, pot reţine o serie de riscuri şi îşi permit şi in-
vestiţii în sisteme de protecţie relativ costisitoare. Şi aici, în selecţia diferitelor tehnici de con-
trol şi finanţare a riscului, criteriul urmărit este optimizarea costului global al riscului.
O ilustrare a strategiei aplicate în managementul riscurilor de către marile întreprinderi
este dată de un studiu elaborat pe 80 de mari întreprinderi industriale europene101. Studiul con-
100
Constantinescu, D.A. ş.a. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 21.
101
Damary, R. – A Survey of the Practice of Risk – Management in West Europe Companies,
Les Cahiers de Geneve, august 1976, cf. Lambert, D-C., op. cit., p. 49.
stată că managerii de risc au tendinţa de a repartiza riscurile şi a decide transferul lor către asi-
gurători prin aprecierea consecinţelor eventualelor pierderi asupra profitului întreprinderii.
Deciziile luate, pe baza frecvenţei şi gravităţii riscurilor sunt reprezentate în fig. 2.1.
Din figură, rezultă că sunt luate în considerare trei categorii de riscuri:
● riscurile foarte frecvente şi cu gravitate mică sunt asumate de întreprindere şi se su-
portă din cheltuielile de exploatare curente;
● riscurile mai puţin frecvente, dar cu gravitate, respectiv cost, mai mare sunt, în general,
autoasigurate, prin constituirea unor rezerve adecvate;
● riscurile înalte, cu frecvenţă mică, dar grave, cu un cost unitar foarte ridicat, care pot
să anuleze profitul, sau chiar să conducă la faliment, sunt transferate asupra societăţi-
lor de asigurare. Atunci când cheltuielile cu primele de asigurare depăşesc un anumit
nivel (25.000 de dolari, în studiul menţionat) managerul de risc şi responsabilul cu asi-
gurările din întreprindere pot decide înfiinţarea unei societăţi captive de asigurare.
Acesteia i se transferă, parţial sau total, riscurile destinate asigurării, pe care apoi le
dispersează prin reasigurare. Chiar atunci când se înfiinţează captive de asigurare, ris-
curile de tip catastrofic sunt în continuare transferate asupra societăţilor comerciale de
asigurare, care, la rândul lor, le reasigură. Aşa cum rezultă din figură, în condiţiile în
care capacitatea întreprinderii de a reţine riscuri este relativ ridicată, serviciul de asigu-
rări va negocia cu asigurătorii acceptarea unei franşize, ceea ce permite diminuarea
primelor.

Fig. 2.1. Decizii ale managementului de risc la marile întreprinderi

4. Implementarea tehnicilor de management al riscului

Implementarea tehnicilor de management care au fost alese implică o serie de noi de-
cizii. În cazul în care s-a hotărât reţinerea riscului în întreprindere, trebuie să decidă dacă se
apelează la autoasigurare sau dacă riscul rămâne neacoperit, eventualele pagube fiind trecute
pe cheltuielile de exploatare curente. În cazul în care s-a optat pentru autoasigurare, trebuie să
se decidă cât de mari să fie şi cum să se constituie rezervele (provizioanele) necesare. Dacă s-
a selectat asigurarea ca tehnică de acoperire a riscului, implementarea are loc prin decizii pri-
vind alegerea societăţii de asigurare care să acopere riscul şi condiţiile contractuale cele mai
atractive etc.
5. Monitorizarea procesului de management al riscului
Monitorizarea are în vedere urmărirea modului de aplicare a tehnicilor de management
şi verificarea eficienţei lor, prin compararea rezultatelor obţinute cu cele prevăzute. Conside-
răm că procesul de monitorizare trebuie proiectat prin analogie cu sistemele cibernetice, con-
stituind o reţea de conexiune inversă (feed-back) care să informeze permanent managerul de
risc asupra neconcordanţei dintre efectele obţinute şi cele scontate ale tehnicilor de manage-
ment aplicate. În acest fel, deciziile de corectare a celor iniţiale pot fi adoptate şi implementa-
te în timp util.
Pe parcursul monitorizării riscului, datorită noilor factori generatori de risc, endogeni
şi exogeni, precum şi modificărilor survenite în manifestarea riscurilor deja cunoscute, pot fi
identificate noi expuneri la risc, ceea ce conferă managementului riscului un caracter ciclic.

2.4. Aversiunea faţă de risc şi limitele asigurabilităţii riscurilor

2.4.1. Aversiunea faţă de risc

Aversiunea faţă de risc a individului stă la baza existenţei activităţii de asigurare, de-
oarece solicitarea unei protecţii contra riscurilor şi transferul riscurilor asupra asigurătorilor
sunt determinate de aversiunea faţă de risc.
Ideea comportamentului diferit al indivizilor în faţa riscului a fost emisă de Kenneth
Arrow încă în deceniul al cincilea al secolului trecut, în lucrările sale referitoare la teoria ris-
cului şi incertitudinii. Arrow a arătat că există o atitudine naturală de teamă, de aversiune faţă
de risc, dar şi o preferinţă faţă de acesta: „existenţa asigurărilor… atestă validitatea ipotezei de
aversiune contra riscurilor, în timp ce jocurile (de noroc, n. n.) şi alte activităţi speculative ar
putea fi considerate drept dovezi ale preferinţei faţă de risc în anumite circumstanţe“102.
Atitudinile diverşilor indivizi faţă de risc au fost grupate în funcţie de acceptarea de
către ei a jocului cu şanse egale103. Cel mai simplu exemplu este cel al jocului de hazard cu o
monedă care, aruncată, conduce la un câştig, respectiv, la o pierdere, egale ca mărime, în
funcţie de faţa monedei care rămâne vizibilă după ce ea cade. Atitudinile individuale faţă de
jocul cu şanse egale pot fi grupate în trei categorii: aversiune faţă de risc, neutralitate faţă de
risc şi preferinţă faţă de risc.
1. Deşi şansele de câştig sau pierdere sunt egale, individul cu aversiune faţă de risc va
refuza să joace. Aversiunea pentru risc a fost definită ca „ipoteza de comportament faţă de
risc care constă în a respinge orice loterie în care speranţa de câştig este nulă“104. Aceasta nu
înseamnă că individul cu aversiune faţă de risc (risk averter) nu va juca niciodată. În condiţi-
102
Arrow, K. – Risk Allocation and Information. Some Recent Theoretical Developments , Les
Cahiers de Genève, nr. 8, 1978, cf. Lambert, D-C., op. cit., p. 52.
103
50 % câştig sau 50% pierdere: cazul clasic al jocului „cu sorţi echitabili“ în care, în medie,
profitul bănesc este zero.
104
Gollier, Chr. – Aversion pour le risque, în Risques, nr. 17,1994, p. 27.
 ile în care şansele sunt favorabile (70% şanse de câştig şi 30% şanse de pierdere), câştigul
probabil va precumpăni în faţa aversiunii faţă de risc. Ceea ce este mai important din punct
de vedere practic, este că o persoană cu aversiune faţă de risc acceptă să plătească o primă
de asigurare superioară riscului matematic, mediu, cu condiţia să fie eliberată de acel risc.
2. O persoană cu preferinţă faţă de risc acceptă riscul, chiar în condiţiile în care şan-
sele de câştig sunt nefavorabile. Cu cât are o preferinţă mai mare pentru risc (riscofilie), cu
atât mai nefavorabile sunt şansele pe care le acceptă.
3. Neutralitatea faţă de risc se manifestă la indivizii care nu sunt interesaţi şi nu ţin
cont de riscurile la care sunt supuşi.
Manifestarea acestor tipuri de atitudini faţă de risc poate fi ilustrată printr-un exemplu
semnificativ. O persoană deţine un bun, în valoare de 100 milioane lei, care este ameninţat de
un risc (incendiu, cutremur, uragan), în seama căruia există o şanse de 20% de a fi distrus to-
tal, respectiv, de 80% ca bunul să nu fie afectat de riscul în cauză. Dacă individul îşi asumă
singur riscul, el poate spera, în medie, la o avere de 80 milioane lei (80%*100 milioane lei). O
societate de asigurări se oferă să asigure bunul, contra unei prime de 40 milioane lei. Individul
va trebui să plătească această primă, dar în caz de daună totală, asigurătorul îi va plăti o des-
păgubire de 100 milioane lei. În acest caz, averea rămasă individului va fi de 60 milioane lei
(100 milioane – 40 milioane), indiferent dacă riscul se produce sau nu, dar va avea siguranţa
unui bun valorând 100 milioane lei, dacă riscul nu se produce, sau echivalentul lui bănesc,
dacă s-a produs dauna totală. Asigurarea are şanse nefavorabile faţă de reţinerea riscului, dar
oferă reducerea lui. Dacă nu se acceptă asigurarea, rezultatul mediu este o avere de 80 milioa-
ne lei, dar rezultatul real poate fi oricare între 0 lei şi 100 milioane lei. Acceptarea asigurării
garantează o avere de 60 milioane de lei, indiferent ce se întâmplă cu bunul asigurat.
Un individ cu aversiune la risc (considerată a fi un comportament raţional, normal) va
accepta oferta societăţii de asigurare, consimţind la plata unei prime de 40 milioane lei, şi obţi-
nând astfel o avere medie de 60 milioane lei.
O persoană cu preferinţă faţă de risc nu va accepta asigurarea, atât pentru că oferta
asigurătorului are şanse nefavorabile, cât şi datorită apetitului ei de a înfrunta riscul.
Individul care manifestă neutralitate faţă de risc respinge, de asemenea, asigurarea.
El este indiferent faţă de riscuri şi nu este interesat de transferul riscului, ci de câştigul poten-
ţial: bunul neasigurat are o valoare medie de 80 milioane de lei, pe când dacă este asigurat,
valoarea sa este de numai 60 milioane de lei.
Cea mai mare parte a indivizilor au o atitudine de aversiune faţă de risc, dar mărimea
ei variază de la un individ la altul. Gradul de aversiune faţă de risc poate fi exprimat cu ajuto-
rul conceptului de echivalent cert105 care este definit drept suma pe care o persoană este gata
să o plătească pentru a se elibera de un anumit risc. Cu cât această sumă este mai mare, cu atât
creşte şi gradul de aversiune faţă de risc106.
Existenţa şi gradele de aversiune faţă de risc exercită o influenţă notabilă asupra acti-
vităţii de asigurare.
Aşa cum s-a arătat, aversiunea faţă de risc face ca asiguraţii să fie dispuşi să plătească
o primă mai mare decât valoarea actuarială, medie, a riscului pe care vor să-l transfere. Aceas-
ta permite societăţilor de asigurare să funcţioneze ca agenţi economici profitabili, deoarece
primele pretinse şi încasate de la asiguraţi le permit acoperirea riscurilor preluate, dar şi aco-
perirea cheltuielilor şi obţinerea unei marje de profit.

105
Laffont, J.-J. – Equivalent certain, în Risques, nr. 17, 1994, p. 67.
106
Demonstraţia matematică a legăturii între echivalentul cert, prima de risc şi cele trei atitu-
dini faţă de risc poate fi urmărită în Eeckhoudt, L., Gollier, Chr. – Les risques financiers, Ediscience
International, Paris, 1992, p. 23-33.
 În al doilea rând, persoanele cu aversiune la risc sunt dispuse să cheltuiască o parte din
resursele lor pentru a găsi posibilităţi de reducere a riscului, ceea ce explică cererea de asigu-
rare şi creează premisele existenţei şi dezvoltării activităţii de asigurare.
În sfârşit, din studiile consacrate aprecierii gradului de aversiune faţă de risc, se des-
prinde concluzia că acesta este dependent de bunăstarea individului. Aversiunea faţă de risc şi
disponibilitatea de a se asigura scad pe măsură ce individul este mai bogat. În schimb, o per-
soană relativ săracă are tendinţa de a-şi canaliza disponibilităţile spre cumpărarea de contracte
de asigurare, mai degrabă, decât spre investirea în alte active financiare cu grad de risc ridicat.

2.4.2. Limitele asigurabilităţii riscurilor

Unele riscuri sunt acceptate de societăţile de asigurare şi pot fi cuprinse în contractul de

asigurare, altele sunt considerate neasigurabile. Pentru acestea din urma, asigurătorii nu încheie
contracte, sau în cazul unor contracte multirisc, fac menţiunea expresă a excluderii lor din asi-
gurare.
Limitele asigurabilităţii riscurilor au fost definite drept „frontierele economice, psiho-
logice şi fizice ale asigurării“107.
Principalele cauze pentru care unele riscuri nu sunt asigurabile, iar altele sunt acoperi-
te prin intermediul unor mecanisme publice (asigurări sociale, indemnizarea pe baze publice a
riscurilor catastrofice) sunt: antiselecţia, riscul moral, mărimea daunelor, probabilitatea foarte
mică sau prea mare de producere.
În literatura de specialitate, s-a apreciat că asigurabilitatea unui risc depinde de un nu-
măr de caracteristici obiective. După unii autori, pentru ca un risc să fie asigurabil, el trebuie
să aibă un caracter aleator108, iar alţi autori adaugă ca riscul trebuie să poată fi supus observării
statistice şi să nu aibă o probabilitate de realizare prea ridicată109.
Studierea atentă a asigurabilităţii riscurilor conduce la concluzia că, pentru a fi asigu-
rabil, un risc trebuie să îndeplinească un număr mai mare de condiţii.
1. Riscul trebuie să aibă un caracter aleator, motiv pentru care un eveniment sigur
(maladia incurabilă) sau unul deja produs nu se asigură.
2. Asigurabilitatea riscului depinde şi de mărimea daunelor posibile antrenate de pro-
ducerea lui (dauna potenţială maximă). Dacă aceasta depăşeşte capacitatea de acoperire
a pieţei, riscul devine inasigurabil, cel puţin în condiţiile obişnuite ale transferului riscului,
prin asigurare directă, coasigurare şi reasigurare.
3. Pentru decizia de a prelua sau nu în asigurare un risc, este importantă şi mărimea
daunei medii pe sinistru. Din punct de vedere al asigurătorului, trebuie evitate riscurile
ce produc pagube medii foarte importante care ridică şi ele problema capacităţii de acope-
rire. De asemenea, se exclud din asigurare riscurile neimportante – şi cu prime foarte mici
– pentru care preluarea în asigurare antrenează costuri ce nu pot fi acoperite din prime. În
mod asemănător, nu sunt considerate asigurabile, riscurile cu frecvenţă foarte mică de pro-
ducere, pentru care legea numerelor mari nu funcţionează.
4. Nivelul primei este şi el un criteriu de asigurabilitate al riscului. Prima tarifară se
stabileşte pe baza primei pure, rezultată din calculele actuariale, dar trebuie să fie adaptată

107
Gollier, Chr. – Limites d’assurabilité, în Risques, nr. 17, 1994, p. 89.
108
Groutel, H. – Le contrat d’assurance, 2e ed., Daloz, Paris, 1997, p. 77.
109
Berr, C.-J., Groutel, H. – Droit des assurances, 7e ed., Dalloz, Paris, 1995, p. 15.
 şi la capacitatea contributivă a asiguraţilor. Dacă prima tarifară este mult peste cea pură,
datorită unor adaosuri de primă foarte mari, nu se va realiza raportul optim între cererea şi
oferta de asigurare şi riscul va deveni neasigurabil.
5. Natura endogenă sau exogenă a riscului determină, de asemenea, asigurabilitatea
sa. Dacă riscul este exogen, adică cel supus riscului nu poate influenţa nici frecvenţa, nici
volumul daunelor, el este mai uşor acceptat în asigurare decât riscul endogen, a cărui ma-
nifestare depinde de comportamentul asiguratului.
6. Asigurabilitatea, la un moment dat, a unui risc depinde şi de existenţa şi stabilita-
tea unui cadru de reglementări legislative, fiscale sau de jurisprudenţă. Unele riscuri
nu sunt asigurate sau sunt asigurate în limite foarte restrânse, deoarece mediul reglementar
este ambiguu, ceea ce face interpretabile clauzele contractuale, în funcţie de interesele asi-
guratului sau ale asigurătorului.
Astfel influenţează, de exemplu, cadrul reglementar inexistent sau imprecis asigurabi-
litatea riscului de dezvoltare, menţionat anterior.
Într-o altă abordare, mai pragmatică110, un risc este asigurabil dacă sunt îndeplinite ur-
mătoarele condiţii:
- paguba (prejudiciul) trebuie să fie determinată sau determinabilă;
- paguba trebuie să fie accidentală;
- posibilitatea riscului trebuie să fie calculabilă de către asigurători;
- manifestarea riscului să permită aplicarea legii numerelor mari;
- paguba trebuie să fie suficient de mare pentru a crea dificultăţi de natură economică;
- paguba nu trebuie să fie de natură catastrofică.
Asigurabilitatea nu are însă limite absolute. Graniţa dintre riscurile asigurabile şi nea-
sigurabile depinde nu numai de considerente tehnice sau financiare, ci şi de altele, de ordin
moral sau social. Numeroase riscuri, altădată excluse de la asigurare, sunt, în prezent, asigura-
te, unele chiar obligatoriu. În schimb, altele, asigurabile din punct de vedere tehnic, sunt ex-
cluse din contractele de asigurare. În primul caz, este vorba de riscuri care nu sunt asigurate în
mod spontan, dar a căror asigurare a fost impusă de puterea publică, pentru a satisface intere-
se generale. Au apărut astfel, în multe ţări, asigurări obligatorii de răspundere civilă ale medi-
cilor, farmaciştilor, vânătorilor etc. În a doua situaţie, se urmăreşte ca asigurarea să nu fie uti-
lizată în scopuri contrare exigenţelor moralei sociale. Astfel, este interzisă asigurarea conse-
cinţelor penale ale activităţii delictuoase, chiar şi a celor rezultând din simple contravenţii
provocate de imprudenţă sau neglijenţă.
Pe de altă parte, este unanim acceptat că un risc este asigurabil când este supus legii nu-
merelor mari şi poate fi studiat statistic, dar, în practică, există numeroase exemple (asigurările
spaţiale, cele ale altor riscuri noi) care contravin acestei condiţii111. Un risc este deci asigurabil
când o societate de asigurare şi un solicitant de asigurare acceptă să semneze respectivul con-
tract. Acceptarea sau nu a unui risc depinde, în final, de nivelul primei pe care asigurătorul o
pretinde, iar asiguratul potenţial acceptă sau nu să o plătească.
Faptul că totuşi unele riscuri nu sunt asigurabile, sau sunt asigurabile în condiţii tarifa-
re speciale are la bază o serie de cauze majore.
Una dintre acestea este existenţa riscului moral, care, aşa cum s-a arătat, determină o
creştere substanţială a primei, ceea ce poate face asigurarea neatractivă. De aceea, nu se în-
cheie asigurări contra eşecului şcolar sau a riscului de performanţe slabe ale unui manager.

110
Macdonald, J. W. – Terrorism, Insurance and TRIA: are we asking the right questions? , in the
John Liner Revue, vol. 18, nr. 2, 2004, p. 3.
111
Recent, Corporaţia Lloyd’s a acceptat să asigure o cunoscută distilerie de whisky contra ris-
cului de captură de către monstrul din Loch Ness
 Un alt motiv pentru care unele riscuri nu sunt asigurabile, este imposibilitatea de a co-
mensura pierderea suferită. De aceea, nu se asigură lipsa fericirii conjugale sau a satisfacţiei
profesionale.
În al treilea rând, asigurabilitatea este puternic influenţată de existenţa fenomenului de
antiselecţie. Unii asiguraţi dispun de o informaţie privată asupra riscului – de exemplu, o stare
proastă a sănătăţii, cu care antrenează un risc de deces mai mare decât media – şi vor încheia
asigurări de viaţă. Va rezulta o creştere a sinistralităţii, care determină o creştere a primelor,
astfel încât asiguraţii cu o sănătate bună nu se vor mai asigura, ceea ce creşte din nou volumul
indemnizaţiilor plătite etc. şi, în final, asigurătorii vor da faliment sau se vor retrage de pe pia-
ţă.
Un alt factor care exercită o influenţă asupra asigurabilităţii este evoluţia dinamică a
riscurilor. Pragurile de asigurabilitate pe care asigurătorul trebuie să le evalueze permanent au
în vedere riscurile existente, dar în curs de amplificare şi, mai ales, riscurile nou apărute, ne-
cunoscute până la un moment dat112. Limita asigurabilităţii poate rezulta din:
- estimarea daunei potenţiale maxime, atunci când ea depăşeşte capacitatea de acoperi-
re a pieţei de asigurare şi reasigurare;
- incapacitatea de a controla antiselecţia şi fraudele în asigurări;
- apariţia riscurilor noi. În cazul acestora, nu există o statistică retrospectivă, iar cuan-
tumul pagubelor viitoare, respectiv, al primelor pure şi tarifare sunt greu sau imposibil
de stabilit prin calcule actuariale. De exemplu, limitele asigurabilităţii în condiţii obiş-
nuite a riscului atomic civil, determinat de funcţionarea centralelor nucleare, rămân
încă incerte, din cauza datelor statistice incomplete.

2.5 Forme şi fonduri de protecţie contra riscurilor

Deoarece momentul producerii unor calamităţi naturale sau accidente nu este dinainte
cunoscut, este necesar să existe la dispoziţia societăţii anumite fonduri cu caracter de rezervă,
prin care să poată fi acoperite pagubele provocate de acestea.
Sub denumirea generică de rezerve sunt cuprinse, de fapt, mai multe categorii de fon-
duri, care reflectă forme diferite de protecţie:
● fonduri financiare de rezervă descentralizate, rezultat al autoasigurării, ca formă de
protecţie;
● fondul de rezervă şi/sau asigurare, constituite prin aşa-numita metodă bugetară;
● fondurile de asigurare, formate prin intermediul asigurării, ca formă de protecţie.

Fondurile financiare de rezervă descentralizate pot fi constituite la nivelul întreprinde-

rilor, ca rezerve destinate în mod distinct prevenirii şi limitării consecinţelor calamităţilor naturale
sau accidentelor. Deşi presupune anumite avantaje (acoperirea imediată a pagubelor), practicarea
autoasigurării are şi dezavantaje evidente. Astfel, prin această metodă nu este posibilă decât o aco-
perire parţială a pagubelor, deoarece constituirea unui fond de autoprotecţie la un nivel egal cu pa-
trimoniul întreprinderii este dificil de realizat şi ar reprezenta o mobilizare de fonduri care ar in-

112
Lambert, D-CL. – Economie des assurances, Armand Colin, Paris, 1996, p. 29.
fluenţa negativ activitatea întreprinderii şi desfăşurarea reproducţiei sociale etc. 113. Ca urmare, au-
toasigurarea este utilizată în condiţiile minimizării costului global al riscului114.
Constituirea fondului centralizat de rezervă şi/sau asigurare are loc din resurse pu-
blice. El a fost utilizat, în ţara noastră, până în 1991, pentru acoperirea pagubelor datorate ca-
lamităţilor naturale şi accidentelor, produselor bunurilor din patrimoniul statului. Din acelaşi
fond, se finanţau şi se finanţează şi în prezent acţiunile noi, neprevăzute iniţial în bugetele pu-
blice. Această formă de protecţie prezintă avantajul că realizează acoperirea eventualelor pa-
gube cu un nivel al fondului centralizat mai mic decât al sumei unor eventuale fonduri des-
centralizate, constituite prin autoasigurare. Fondul centralizat de rezervă şi/sau asigurare se
constituie în formă materială şi valorică, fiind concretizat în:
● rezervele materiale de stat (materii prime, combustibili, utilaje, alimente etc.) admi-
nistrate în prezent de Administraţia Naţională a Rezervelor Materiale;
● fondul de rezervă bugetară, gestionat din 1991 de către guvern şi rezervele bugetare
din bugetele locale, administrate de organele locale competente.

Fondurile de asigurare se constituie la dispoziţia organizaţiilor specializate, în mod

descentralizat, prin contribuţii (prime) de la asiguraţi şi se utilizează de către aceste societăţi
de asigurare pentru acoperirea pagubelor produse de diferitele riscuri, pentru plata indemniza-
ţiilor – la asigurările de persoane – precum şi pentru finanţarea constituirii unor fonduri de
protecţie a asiguraţilor la nivel naţional.
La baza formării acestor fonduri stă principiul mutualităţii, în sensul că primele achita-
te de către toţi asiguraţii organizaţiilor specializate sunt utilizate pentru acoperirea pagubelor
suferite numai la acei asiguraţi la care s-a produs riscul.
Fondurile de asigurare au o serie de trăsături distinctive faţă de celelalte tipuri de re-
zerve:
- se constituie şi se utilizează numai în formă bănească;
- se formează prin contribuţia asiguraţilor, pe baza mutualităţii, în timp ce celelalte re-
zerve se constituie prin prelevări din profit sau pe cale bugetară;
- fondul de asigurare are o destinaţie specifică – refacerea bunurilor distruse şi obţine-
rea de indemnizaţii de către asiguraţii a căror capacitate de muncă sau sănătate au fost
afectate de producerea riscurilor – spre deosebire de celelalte forme de rezerve.

113
Văcărel, I., Bercea, F. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti, 2000, p. 47.
114
A se vedea subcap. 2.3.2.
 CAPITOLUL III

ABORDAREA ECONOMICO-FINANCIARĂ
A CONCEPTULUI DE ASIGURARE
3.1. Conţinutul economic al asigurărilor de bunuri, persoane
şi răspundere civilă

Nevoia de apărare a oamenilor în faţa consecinţelor unor evenimente (riscuri) genera-

toare de pagube sau care impietează asupra vieţii şi integrităţii lor corporale a generat apariţia
unor sisteme distincte, menite să-i protejeze contra unor pierderi care au ca factor comun fap-
tul că sunt, în fond, pierderi băneşti.
Asigurarea permite unei persoane fizice sau juridice cu aversiune faţă de risc să tran-
sfere riscurile la care este supus către o organizaţie specializată, în schimbul plăţii primei de
asigurare. Ca activitate economică, asigurările au o serie de trăsături distincte, care le conferă
un loc aparte în economie, cât şi în sistemul financiar.
Asigurările au apărut şi se dezvoltă datorită existenţei unor riscuri comune, a căror
manifestare antrenează producerea de pagube, atât economiei, cât şi populaţiei. Existenţa
acestora conduce la formarea comunităţii de risc, care presupune că un mare număr de per-
soane fizice şi/sau juridice, aflate sub incidenţa riscurilor, având aversiune faţă de acestea şi
interesate în acoperirea pagubelor consimt să se apere în comun, participând la formarea fon-
dului de asigurare, prin intermediul unei organizaţii specializate.
Din existenţa comunităţii de risc derivă şi o altă caracteristică a activităţilor de asigu-
rare, mutualitatea. Ea constă în faptul că gestiunea riscului se face în comun. Toţi membrii
comunităţii de risc participă la formarea unui fond comun, de care însă vor beneficia numai
unii dintre membrii săi, cei la care s-a produs riscul. Ca urmare, nu există o egalitate între mă-
rimea contribuţiei fiecărui asigurat la fondul de asigurare (prima) şi cuantumul indemnizaţiei
(despăgubirea sau suma asigurată) primită de acesta.
Fondul comun (fondul de asigurare) se constituie în mod descentralizat din primele
vărsate de membrii comunităţii de risc şi este utilizat la nivelul organizaţiilor de asigurare. El
are destinaţii caracteristice activităţii de asigurare: plata despăgubirilor şi sumelor asigurate,
ca principală destinaţie; constituirea fondurilor de rezervă specifice ale asigurătorului; acope-
rirea cheltuielilor şi profitul organizaţiei de asigurare; constituirea la nivel naţional a unor fon-
duri de protecţie a asiguraţilor115.
Considerăm că se impun unele observaţii asupra utilizării, în prezent, a noţiunii de fond
de asigurare. Referirea, în toate situaţiile la un singur fond de asigurare nu mai corespunde pe de-
plin realităţilor economiei de piaţă. Înainte de anul 1990, în condiţiile monopolului de stat în asi-
gurări şi ale existenţei unei singure organizaţii de asigurare, se putea vorbi de un fond de asigurare
unic care, deşi se constituia în mod descentralizat, din primele plătite de asiguraţi, se utiliza în
mod centralizat, la nivelul asigurătorului unic.
Denumirea de fond de asigurare continuă să rămână justificată, ca tip de fond din ca-
drul sistemului fondurilor financiare din economie. În prezent, însă, atât mobilizarea, cât şi
utilizarea resurselor specifice au loc în mod descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de asi-
gurare, în modalităţi şi cu tehnici specifice de calcul a primelor de asigurare şi de utilizare a
fondului de asigurare al fiecărui asigurător. În aceste domenii, funcţionează doar unele restric-

115
Până în anul 1989, printre destinaţii figura şi participarea la finanţarea unor acţiuni de pre-
venire a pagubelor. În prezent, societăţile de asigurare din România nu mai contribuie la finanţarea
unor asemenea acţiuni.
ţii comune, date de reglementări legale derivând din controlul public asupra activităţii de asi-
gurare. De aceea, ni se pare îndreptăţită referirea la pluralitatea fondurilor de asigurare, în
formulări ca „fondurile de asigurare ale societăţilor de asigurare“, „gestionarea fondurilor de
asigurare ale asigurătorilor“, „constituirea şi utilizarea fondurilor de asigurare“ etc.
Asigurarea se deosebeşte, prin caracteristicile sale, de solidaritate şi de asistenţă116.
Solidaritatea vine în ajutorul victimelor după producerea riscului (cutremure, inunda-
ţii), pe baza unor resurse materiale sau financiare publice, respectiv, private117. În comparaţie cu
solidaritatea, asigurarea are trei particularităţi: este o operaţiune contractuală; presupune contri-
buţii prealabile; are loc în cadrul unei comunităţi de risc. Solidaritatea, în schimb, face apel a
posteriori la o comunitate constituită ad hoc, fără nici o bază contractuală. De asemenea, asigu-
rarea comportă un grad mai mare de securitate decât solidaritatea. Fiecare asigurat poate conta
pe garanţia convenită prin contract, adică pe un anumit angajament de acoperire a daunelor, în
timp ce repararea prejudiciilor prin solidaritate este incertă, atât ca producere cât şi ca mărime.
În asigurare, spre deosebire de solidaritate, comunitatea celor care beneficiază de pro-
tecţie este limitată, în mod explicit, incluzând numai pe cei ce au încheiat contractul şi au plă-
tit primele.
Asigurarea are însă, în aria sa de acţiune, numai riscurile nominalizate ca fiind asigu-
rate. În cazul în care pagubele sunt produse de riscuri noi, necunoscute până la un moment
dat, sau de alte riscuri neasigurabile, solidaritatea este aceea care intervine pentru acoperirea,
în parte sau în totalitate, a pagubelor.
Asistenţa este o activitate care s-a dezvoltat, cu precădere, în ultimii 10-15 ani, practi-
cată de societăţi specializate şi care are drept obiectiv tot protecţia în faţa unor riscuri, dar
într-o formă distinctă. Ea oferă prestaţii în natură, ca: îngrijirea medicală ori repatrierea în caz
de boală şi asigurarea reparaţiilor auto pentru cei ce călătoresc în întreaga lume; supraveghe-
rea de la distanţă a copiilor, bătrânilor, bolnavilor handicapaţilor aflaţi singuri la domiciliul
contractanţilor118. În plus, considerăm că esenţa prestaţiei societăţilor de asistenţă este aceea
că are un accentuat caracter de urgenţă, fiind oferită la un interval foarte scurt de la produce-
rea evenimentului cauzator de prejudicii, ceea ce nu este caracteristic activităţii din asigurări.
Activitatea de asigurare implică existenţa unui asigurător, care poate fi numai o per-
soană juridică. Această particularitate apare datorită faptului că, în esenţă, asigurarea este o
operaţiune de intermediere între asiguraţi, în cadrul comunităţii de risc. Compensarea pagube-
lor nu are loc direct, între membrii comunităţii de risc, ci prin organizaţia de asigurare, care
intermediază între aceştia.
Garantarea reparării prejudiciilor se face pe baza fondului comun constituit şi adminis-
trat la nivelul asigurătorului, persoană juridică. Nici o persoană fizică nu poate garanta cu bu-
nurile sale o mutualitate de riscuri, spre deosebire de alte operaţiuni economice, cum ar fi di-
feritele garanţii acordate de persoane fizice (de exemplu, pentru împrumuturi).
● Ca persoane juridice, asigurătorii pot fi societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni,
dar şi – spre deosebire de alte activităţi economice – organizaţii mutuale de asigurare119. Aces-
tea din urmă nu au nici capital social, nici acţionari şi aparţin colectivităţii cotizanţilor. Orga-
nizaţiile mutuale de asigurare au cunoscut o dezvoltare importantă, deţinând o pondere ridica-
tă în sectorul asigurărilor din unele ţări (ex.: Franţa). Această structurare a activităţii de asigu-

116
A se vedea, în acest sens, Berr, C-J., Groutel, H. – Droit des assurances, Dalloz, Paris, 1995,
p. 2; Roux, C., - Assurance, în Risques, nr. 17, 1994, p. 15.
117
Cazuri în care considerăm că solidaritatea ar putea fi denumită naţională, respectiv, individuală.
118
Perez, D., Laidi, A. – Les métiers de l'assurance, Ed. L'Etudiant, Paris, 1990, p. 26.
119
Sub diferite forme, în funcţie de prevederile legislaţiei din diferite ţări: societăţi mutuale de
asigurare, mutuale de asigurări, tontine.
rare este un prilej de reflecţie asupra manifestării mutualităţii la cele două tipuri de asigură-
tori. La organizaţiile mutuale de asigurare, realizarea mutualităţii este un scop în sine, în timp
ce la societăţile comerciale de asigurare, mutualitatea apare ca un mijloc de a comercializa
produse de asigurare. În primul caz, mutualitatea apare deci ca o tehnică de garantare, iar în
al doilea, ca un mod de organizare a relaţiilor asigurătorilor.
Pe de altă parte, mutualitatea are drept finalitate compensarea riscurilor, pe baza con-
tribuţiei solicitate fiecărui membru al comunităţii de risc. Mărimea contribuţiei (primei) nu
este uniformă, ci este legată de o anumită grupare a riscurilor, prima de asigurare fiind diferită
în funcţie de gravitatea riscului.
În plus, între membrii unei mutualităţi, se stabilesc relaţii care nu apar între clienţii al-
tor întreprinderi. Solidaritatea din cadrul mutualităţii conduce la aplicarea de sancţiuni pentru
membrii care nu respectă normele colective, sancţiuni care se degajă din caracterul instituţio-
nal al raporturilor de asigurare şi nu din caracterul contractual al acestor raporturi.
O altă particularitate, derivată din specificul asigurărilor, la baza cărora stă riscul, fe-
nomen aleator, este reglementarea mult mai strictă a acestei activităţi decât în cazul altor do-
menii ale economiei. În toate ţările lumii, în forme şi cu intensităţi diferite, este prezentă su-
pravegherea publică, prin care se reglementează constituirea şi funcţionarea societăţilor de
asigurare, mărimea capitalului social subscris şi vărsat, formarea şi gestiunea rezervelor speci-
fice, investiţiile financiare, solvabilitatea acestora, în scopul protejării asiguraţilor. Activitatea
de asigurare poate fi realizată numai de societăţi autorizate şi supravegheate de organele spe-
cializate ale statului. Pe de altă parte, asigurătorii nu pot desfăşura alte activităţi din industrie,
comerţ, prestări de servicii120. Acest principiu al specializării activităţii este, de asemenea, me-
nit să protejeze asiguraţii contra riscului de insolvabilitate pe care l-ar genera practicarea altor
activităţi.
În literatura de specialitate, inclusiv din ţara noastră121, se atrage atenţia şi asupra fap-
tului că asigurările constituie o ramură prestatoare de servicii de natură specială. În schimbul
primelor, asigurătorii vând un produs deosebit, şi anume preluarea asupra lor a efectelor nega-
tive ale producerii riscurilor. Cu alte cuvinte, societăţile de asigurare oferă protecţie, securita-
te, în situaţiile convenite prin contract. Această securitate, fiind un bun necorporal, se poate
aprecia că asigurările sunt o ramură prestatoare de servicii, cu un caracter distinct şi adresate
unei categorii speciale de clienţi.
Aspecte specifice, faţă de alte ramuri ale economiei, apar şi în ce priveşte ciclul activităţii
de asigurare – domeniu de studiu abordat tangenţial sau numai menţionat în volumele sau publi-
caţiile de specialitate din ţara noastră122.
Ciclicitatea activităţii de asigurare123 este determinată, în primul rând, de factori exo-
geni, ca evoluţia ciclului general economic, cea a ratei dobânzii şi a pieţii financiare în ansam-
120
A se vedea şi Lungu, N.C. – Aspecte ale reglementării şi dereglementării în asigurări şi rea-
sigurări, în vol. Mecanismele financiar-monetare în procesul tranziţiei la economia de piaţă (coord.
Gh. Voinea), Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 1999.
121
Văcărel, I., Bercea, F. – op. cit., p. 63.
122
Cu privire la ciclul profitului în asigurări; a se vedea Constantinescu, D.A. ş.a. – Asigurări şi
reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 470.
123
În afara referinţelor bibliografice menţionate expres în continuare, de problema ciclului de
activitate în asigurări s-au ocupat – inclusiv utilizând instrumente matematice, şi: Berger, Berger,
L.A. – A Model of the Underwriting Cycle in the Property/Liability Insurance Industry , în Journal of
Risk and Insurance vol. 552 (1988) pp. 298-306; Steward, B.D. – Profit Cycles in Property – Liability
Insurance, în Issues in Insurance vol. 2, 1984, American Institute for Property and Liability Underwri-
ters; Chiapporri, P.A. – Cycles de profits en Iard: l'exemple américain, în Risques nr. 18, 1994, pp.
151-164; Winter, R.A. – Solvency Regulation and the Property – Liability Insurance Cycle , în Econo-
mic Inquiry, vol. 293, 1991, pp. 458-471.
blu. Există însă şi factori endogeni, cum sunt natura aleatorie a riscului, inversarea ciclului de
producţie în asigurări, ciclul de viaţă al produselor de asigurare etc., care determină existenţa
unui ciclu comercial şi a unui ciclu financiar, specifice asigurărilor.
Ciclul general economic îl influenţează pe cel din asigurări, pe mai multe căi:
● veniturile clienţilor fluctuează în funcţie de evoluţia ciclului economic, ceea ce are
un impact asupra cererii de asigurare;
● mărimea riscurilor de acoperit variază, în diferite faze ale ciclului economic, din
motive obiective şi subiective;
● influenţa indirectă a evoluţiei ciclului economic manifestată prin intermediul situaţi-
ei de pe pieţele financiare, care poate duce la mărirea sau micşorarea veniturilor finan-
ciare ale asigurătorilor;
● sensibilitatea tarifului ofertelor de asigurare la variaţia ratei dobânzii, factor căruia
unii autori îi conferă un rol principal în determinarea fluctuaţiilor profitului din asigu-
rări124.
Ciclul activităţii de asigurare are trăsături specifice, atât prin semnificaţia fazelor sale,
cât şi prin conţinutul său diferit din punct de vedere al asiguratului şi al asigurătorului125.
Aspecte particulare ale ciclului activităţii de asigurare apar şi datorită faptului că o ex-
tindere a activităţii – prin dezvoltarea produselor existente şi prin promovarea de noi produse –
nu necesită investiţii foarte mari, ca în alte ramuri şi se poate realiza într-un timp scurt. În acela-
şi timp, însă, asigurătorii oferă o protecţie pe o perioadă lungă, în condiţii de incertitudine, posi-
bilitatea unor erori de strategie fiind mai mare decât în alte domenii de activitate.
O reflectare a specificităţii ciclului activităţii de asigurare este şi faptul că acesta are
două forme de manifestare: ciclul comercial şi ciclul financiar126.
I. Ciclul comercial, concretizat prin fluctuaţii ale încasărilor din prime, este influenţat
de mai mulţi factori:
1) Inversarea ciclului de producţie127. Spre deosebire de alte ramuri, asigurătorii în-
casează veniturile înainte de a efectua cheltuielile, ciclul normal de producţie fiind inver-
sat. De aceea, ei îşi vând produsul fără a cunoaşte dinainte costul, cea mai mare parte a
acestuia reprezentând-o cheltuielile cu plata despăgubirilor şi sumelor asigurate, influenţa-
te de caracterul aleator al riscului. Acest fenomen conduce la dificultăţi în previzionarea
tarifelor şi a mărimii rezervelor şi poate determina dezechilibre de exploatare şi financiare,
care influenţează ciclul activităţii de asigurare.
2) Ciclul de tarifare, legat de ciclul de viaţă al produselor de asigurare. Strategia de
preţ este influenţată, în mare parte, de ciclul de viaţă al produsului. Astfel, în faza de ex-
pansiune, creşterea numărului de asiguraţi determină o scădere a tarifelor, datorită mutua-
lizării şi dispersiei riscurilor. În faza descendentă a ciclului, scăderea tarifelor, datorată
concurenţei între asigurători, determină pierderi tehnice şi deteriorează raportul între des-
păgubiri şi prime, obligând asigurătorii să recurgă la reajustări tarifare. Asigurarea devine
mai scumpă şi, adesea, oferă garanţii mai mici.

124
McGee, R.T. – The Cycles in Property/Casualty Insurance, în Federal Reserve Bank of New
York Quarterly 1986, pp. 22-30.
125
Pentru detalii, a se vedea Didier, M. – Cycle de l'assurance et cycle économique, în Encyclo-
pédie de l'assurance, Economica, Paris, 1998, p. 358.
126
Lambert, D.C. – Economie des assurances, Armand Colin, Paris, 1996, p. 153.
127
O expunere a problemei se regăseşte în Gollier, J-J. – Inversion du cycle, în Risques nr. 17,
1994, p. 87.
 3) Ciclul profitului, a cărui evoluţie are drept factor endogen principal conflictul din-
tre obiectivele de creştere şi obiectivele de profit ale asigurătorilor 128. Obiectivele de creş-
tere (câştigarea de noi segmente de piaţă şi creşterea vânzărilor) determină o tendinţă de
scădere a tarifelor, mergând până la subtarifarea riscurilor. Obiectivele de profit impun
centrarea pe ramurile şi produsele de asigurare rentabile, precum şi tarife mai ridicate. Cu
cât decalajul între apariţia pierderilor tehnice – determinate de obiectivele de creştere – şi
ridicarea tarifelor – ca rezultat al obiectivelor de profit - este mai mare, cu atât ciclul va fi
mai lung.
II. Ciclul financiar derivă din apartenenţa asigurărilor la sistemul financiar modern,
în calitate de intermediar financiar, alături de bănci, societăţi de investiţii financiare etc.
Ciclul financiar al societăţilor de asigurare diferă însă de cel al altor intermediari fi-
nanciari, de exemplu, de cel al băncilor. Asigurătorii gestionează cu precădere fonduri oferite
pe termen lung, în special în asigurările de persoane, ceea ce se abate de la tendinţa generală
de pe piaţa financiară129. Principala consecinţă ce rezultă de aici este deosebirea dintre ciclul
financiar al societăţilor de asigurare şi cel al bancasigurării – asigurarea practicată de bănci.
Această deosebire este concretizată într-un proces de inversare a obţinerii rezultatelor în cele
două sectoare:
● atunci când o bancă începe să vândă „la ghişeu“ produse de asigurare, ea preia părţi
din piaţă cu costuri foarte mici de iniţializare, întreaga infrastructură fiind preexistentă.
De aceea, creşterea cifrei de afaceri este însoţită imediat de o creştere a profitului şi in-
vers;
● la societăţile de asigurare, secvenţa este inversată, asigurătorul trebuind să-şi acope-
re, mai întâi, costurile de investiţii, de achiziţie a contractelor, să-şi plătească salariaţii
şi intermediarii din asigurări (agenţi de asigurare, brokeri). De aceea, în perioada de
expansiune, rezultatele financiare sunt adesea negative, în condiţiile în care şi venituri-
le financiare aduse de rezervele constituite la noile contracte sunt mici. Din contră, în
perioada de declin, asigurătorul suportă cheltuieli de achiziţie mai mici, veniturile sale
financiare sunt mai mari şi deci înregistrează profit.
În fine, alte caracteristici ale activităţii de asigurare vizează deosebirile între organiza-
ţiile de asigurare specializate în asigurări de persoane şi organismele de asigurări sociale şi
protecţie socială, ca şi poziţia specială a asigurătorilor ca intermediari financiari.

3.2. Asigurările – componentă a sistemului financiar

În mod tradiţional, inclusiv după anul 1990, în literatura de specialitate autohtonă, siste-
mul financiar este conceput, definit şi structurat în strânsă legătură cu modul de definire al fi-
nanţelor, în sens larg şi în sens restrâns.
Sistemul financiar este definit drept „un ansamblu de componente legate între ele prin
esenţa comună a fenomenelor financiare şi între care există raporturi de interdependenţă“130.

128
Farny, D. – Stratégie de croissance ou du profit des compagnies d'assurances , în Risques,
nr. 6, 1991, p. 65.
129
O discuţie mai amplă pe această temă poate fi urmărită în Lambert, D.-C. – op. cit., p. 167
şi urm.
130
Filip, Gh. – Finanţe Publice, Ed. Junimea, Iaşi, 2002, p. 39.
 Într-o abordare a conceptului de sistem financiar131, acesta este privit sub mai multe
aspecte:
● ca sistem de relaţii economice în expresie bănească;
● ca sistem de instituţii care constituie o reflectare în plan instituţional a acestor relaţii;
● ca sistem de fonduri de resurse financiare;
● ca sistem de balanţe şi bugete, cu rol de instrumente financiare de conducere şi re-
glare.
În cadrul sistemului financiar privit ca un ansamblu de relaţii financiare, se disting
două mari subsisteme: sistemul financiar public, respectiv, cel privat. Componentele subsiste-
mului financiar public sunt considerate a fi: bugetul de stat, bugetele locale; asigurările socia-
le de stat; creditul (cu participarea entităţilor publice); asigurările de bunuri, persoane şi
răspundere civilă (prin societăţi cu capital de stat); finanţele întreprinderilor şi a altor entităţi
publice. În mod justificat, asigurările se regăsesc şi printre cele patru componente ale subsis-
temului financiar privat: finanţele întreprinderilor şi a altor entităţi sau firmelor private (inclu-
siv societăţile de asigurare); creditul bancar (privat); asigurările sociale (private); finanţele
gospodăriilor (menajelor). Este, de asemenea, subliniată ideea existenţei unor interrelaţii şi
zone de interferenţă între diferitele componente ale sistemului financiar, inclusiv între subsis-
temele financiare public, respectiv, privat, în care sunt implicate şi asigurările. Sistemul finan-
ciar poate fi abordat şi ca sistem de instituţii sau structuri cu atribuţiuni în organizarea relaţii-
lor financiare sau ca participant la formarea, distribuirea şi utilizarea fondurilor băneşti, pre-
cum şi la elaborarea şi execuţia deciziilor financiare. Din acest punct de vedere „societăţile de
asigurări şi reasigurări preiau de la asiguraţi, în schimbul unor prime, riscuri referitoare la pro-
ducerea de pagube sau accidente etc. bunurilor şi persoanelor, urmând să plătească despăgu-
biri sau sume asigurate. Ele administrează resursele băneşti ce se mobilizează la fondul de asi-
gurare, dezvoltând relaţii financiare prin mai multe categorii de asigurări/reasigurări, potrivit
obiectului de activitate stabilit prin contractul de societate şi prin statut“132.
Pe de altă parte, comportamentul diferit al agenţilor economici în circuitele de finanţa-
re a economiei conduce la distincţia între agenţi nefinanciari şi intermediari financiari. Agenţii
nefinanciari sunt toţi agenţii economici a căror activitate de bază este centrată pe producţia,
repartiţia, consumul de bunuri şi servicii; ei realizează operaţiuni de vânzare-cumpărare, pre-
levare-transferare în domeniul lor de activitate.
Intermediarii financiari, denumiţi şi agenţi financiari133, sunt, prin opoziţie cu primii,
toţi agenţii economici a căror activitate principală are la bază operaţiuni de plasament ori de
acordare de împrumuturi. Existenţa paralelă şi complementaritatea dintre agenţii nefinanciari
care, în afara autofinanţării (finanţare internă) au un excedent, respectiv, un deficit de resurse
financiare (o nevoie de finanţare externă) poate conduce fie la contactul direct între aceştia
(finanţare externă directă), fie la apariţia intermediarilor financiari (finanţare externă indirec-
tă). Aceştia intermediază între cele două categorii de agenţi nefinanciari, având rolul de a faci-
lita contactul între aceştia şi de a reduce costul culegerii de informaţii în condiţiile existenţei
unei asimetrii informaţionale între cei care împrumută şi cei împrumutaţi.
Intermediarii financiari sunt clasificaţi, în funcţie de capacitatea lor de a crea sau nu ti-
tluri ce permit realizarea de plăţi directe şi imediate, în intermediari financiari monetari, res-
pectiv, nemonetari, în această ultimă categorie, fiind cuprinse şi societăţile de asigurare.

131
Filip, Gh., Voinea, Gh., Mihăescu, S., Lungu, N., Zugravu, B. – Finanţe, Ed. Junimea, Iaşi,
2002, p. 73 şi urm.
132
Filip, Gh. – Finanţe Publice, Ed. Junimea, Iaşi, 2002, p. 52.
133
Llau, P. – Economie financière publique, PUF, Paris, 1996, p. 13 şi urm.
 Din abordarea economică, cât şi din cea financiară a conceptului de asigurare, rezultă
că societăţile de asigurare deţin atât poziţia de agent nefinanciar, cât şi pe cea de intermediar
financiar.
Ca agenţi nefinanciari, societăţile de asigurare au ca principală activitate vânzarea de
produse de asigurare către clienţii lor, obţinând venituri, efectuând cheltuielile şi realizând profit
sau pierderi din această activitate. Faţă de alţi agenţi nefinanciari, asigurătorii prezintă particula-
ritatea că apelul la resursele de finanţare externă de pe piaţa capitalului de împrumut are un ca-
racter excepţional. În structura resurselor externe necesare funcţionării curente sau dezvoltării,
împrumuturile ocupă o pondere nesemnificativă. În calitate de resurse externe, apar cu precăde-
re contribuţiile asiguraţilor care rămân un timp mai scurt sau mai lung la dispoziţia societăţilor
de asigurare.
Ca intermediari financiari, asigurătorii mobilizează resurse financiare de la agenţii ne-
financiari şi de la populaţie şi le oferă agenţilor economici deficitari atât prin sistemul de fi-
nanţare extern direct (acordarea de împrumuturi directe sau cumpărarea de acţiuni ale altor
agenţi economici), cât şi prin sistemul de finanţare extern indirect (plasarea disponibilităţilor
la bănci, fonduri de investiţii financiare).
În literatura de specialitate din ţara noastră, abordarea apartenenţei asigurărilor la sis-
temul financiar vizează similitudinea raporturilor economice din asigurări cu raporturile bă-
neşti-financiare din toate celelalte componente ale sistemului financiar. În sinteză, se argu-
mentează că:134
● în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurare apar anumite raporturi
economice, în forma bănească între participanţii la asigurare. Aceste raporturi iau naş-
tere între societăţile de asigurare ca persoane juridice, pe de o parte, şi persoanele fizi-
ce sau juridice care au calitatea de asiguraţi, pe de altă parte. Statul participă la aceste
raporturi fie în mod direct – ca deţinător de capital în sistem – fie indirect, prin relaţiile
între societăţile de asigurare, ca agenţi economici cu obligaţii faţă de buget şi bugetul
statului;
● constituirea şi utilizarea fondurilor de asigurare exprimă, în esenţă, raporturi de redistri-
buire a produsului intern brut135, la care participă persoanele fizice, diferite categorii de
persoane juridice (agenţi economici cu capital de stat, privat, mixt; instituţii publice; co-
lectivităţi teritoriale; organizaţii politice, sindicale etc.) şi statul, ceea ce face ca asigurările
să fie considerate o componentă distinctă a sistemului financiar;
● asigurările exprimă, deci, ca şi finanţele, raporturi economice, în formă bănească, ce
apar în procesul repartizării produsului intern brut, prin intermediul cărora se formează
şi se repartizează fonduri specifice, cele de asigurare.
Considerăm că sunt necesare şi alte precizări privind aspectul financiar al asigurărilor,
rezultate din evoluţia acestei activităţi în ultimele decenii.
Astfel, este, în general, acceptată ideea că prestaţiile oferite de asigurător asiguraţilor
au formă exclusiv bănească136. În cazul distrugerii sau avarierii unor bunuri, asigurătorul nu se
angajează să le înlocuiască sau să le repare, ci oferă sumele necesare pentru efectuare acestor
operaţiuni. În asigurările de viaţă, asigurătorii nu pot compensa durerea provocată supravieţu-
itorilor de decesul unei persoane dragi. La asigurările de accidente, asigurătorul nu compense-

134
Asemenea trăsături ale raporturilor economice din asigurări sunt evidenţiate în: Văcărel, I.,
Bercea, F. – op.cit.; Cistelecan, L., Cistelecan, R. - op. cit; Râmniceanu, I. - Asigurările de stat în Ro-
mânia, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
135
În Văcărel, I., Bercea, F. - op. cit. p. 60 se precizează chiar: a valorii adăugate brute.
136
Unii autori referindu-se chiar la forma financiară a acestor prestaţii; a se vedea Roux, C. –
op. cit., p. 17.
ază traumele fizice sau psihice ale persoanelor accidentate şi nici nu realizează revenirea la
starea de sănătate şi integritate corporală iniţiale, ci acoperă consecinţele financiare ale acci-
dentelor (cheltuieli de îngrijire medicală, concedii medicale).
Totuşi, două ramuri de asigurare apărute în ultimele decenii se abat în parte de la acest
principiu. Asigurările de protecţie juridică oferă, în mod direct, serviciile unor avocaţi, iar asi-
gurările de dependenţă, apărute ca urmare a accentuării procesului de îmbătrânire a populaţiei
şi a îngustării cercului familial şi incluse în categoria asigurările de viaţă, acordă servicii simi-
lare cu cele ale asistenţei sociale la domiciliu pentru cei asiguraţi.
În plus, apariţia societăţilor de asistenţă, care au ca obiect de activitate acordarea de
servicii complementare contractelor de asigurare sau separate de acestea, precum şi oferta de
servicii (reparaţii ale bunurilor etc.) de către societăţile de asigurare, ca obligaţii asumate prin
contracte, ies din sfera strictă a raporturilor băneşti tradiţionale din asigurări.
Fondurile de asigurare, deşi sunt fonduri cu caracter financiar, au o serie de trăsături
distinctive, în comparaţie cu altele de aceeaşi natură:
● contraprestaţia poate lipsi, dar poate şi exista, în condiţiile în care asigurătorul plă-
teşte despăgubirea sau suma asigurată. Nu există însă o echivalenţă între mărimea con-
tribuţiei asiguratului la formarea fondului şi a indemnizaţiei plătite din fondul de asi-
gurare, iar apariţia prestaţiei este legată de anumite condiţii (producerea riscului, res-
pectarea prevederilor din contract);
● transferul de resurse de la asigurat la asigurător are caracter definitiv, numai dacă nu
se produce riscul asigurat;
● raporturile de asigurare satisfac interese ale unor persoane fizice sau juridice;
● interesul comun, social, de satisfacere a unor interese generale apare numai dacă el este
înscris în cadrul comunităţii de risc şi al mutualităţii.
Asemenea caracteristici conferă fondurilor de asigurare un loc aparte în cadrul siste-
mului fondurilor financiare.

3.3. Definirea conceptului de asigurare

Din însăşi reliefarea trăsăturilor activităţii de asigurare, aşa cum au fost ele expuse în
subcapitolele anterioare, rezultă complexitatea conceptului de asigurare şi dificultatea defini-
rii sale, fapt subliniat şi în literatura consacrată acestui subiect137. Într-o altă lucrare de referin-
ţă, se recunoaşte, de asemenea, că „asigurarea este un mecanism complex şi în consecinţă
greu de definit“138.
Studierea definiţiilor date asigurării – care în multe cazuri, diferă substanţial – ne conduce
la o grupare a lor, atât în funcţie de precizia şi claritatea lor, cât şi în funcţie de poziţia, de punctul
de vedere din care sunt elaborate.
Există, în primul rând, abordări de o generalitate excesivă, care pun în evidenţă aspec-
te neesenţiale şi în consecinţă nu servesc formării unei imagini reale asupra conceptului defi-
nit. Definiţia atribuită Corporaţiei Lloyd's139, conform căreia „asigurarea este contribuţia celor

137
Petauton, P. – L’oppération d’assurance: définitions et principes, în Encyclopédie de l’assu-
rance, Economica, Paris, 1998, p. 427.
138
Vaughan, E.J., Vaughan, T. – Fundamentals of Risk and Insurance, 8th ed., John Willey and
Sons, New York, 1999, p. 12.
139
Kessler, D. – Petit dictionnaire de l'économie de l'assurance, în Risques nr. 1, 1990, p. 29.
mulţi la nenorocirea celor puţini“ este valabilă şi în cazul solidarităţii, atât individuale (con-
tribuţiile private pentru ajutorarea sinistraţilor), cât şi al celei colective (prin organizaţii non-
profit) ori publice (fonduri centrale sau locale constituite pe cale bugetară).
Tot o asemenea definiţie este cea care priveşte asigurarea drept „o reuniune de persoa-
ne care, temându-se de un eveniment păgubitor pentru ele, cotizează în comun pentru a permi-
te celor atinşi de acest eveniment, să facă faţă consecinţelor sale“. Înşişi autorii avertizează
asupra generalităţii acestei definiţii care este, de altfel, urmată de o alta, mai exactă.140
O altă categorie de definiţii este constituită din cele a căror formulare este imprecisă
sau incompletă, putând genera confuzii în ceea ce priveşte sfera de cuprindere şi trăsăturile
asigurării.
Caracteristică în acest sens este definirea asigurării ca „metodă de constituire la dispo-
ziţia unei instituţii specializate, de obicei societate pe acţiuni, a unui fond de asigurare, format
prin contribuţiile de asigurare, sau cum li se mai spune, pe seama primelor de asigurare plătite
de persoanele fizice sau juridice. Fondul constituit este destinat pentru acoperirea unor pagube
rezultate, fie ca urmare a unor calamităţi naturale sau în urma unor accidente, precum şi a
unor evenimente viitoare cu aspect imprevizibil“141. Acestei definiţii i se pot reproşa:
● faptul că asigurarea este considerată drept o metodă de constituire a unui fond;
● la formarea fondului de asigurare participă primele de asigurare sau, cum li se mai
spune, contribuţiile de asigurare şi nu invers;
● menţionarea acoperirii pagubelor, ca unică destinaţie a fondului de asigurare, nu
este suficientă, ea referindu-se numai la asigurările de daune (bunuri şi răspundere ci-
vilă) nu şi la cele de persoane, unde, de altfel, noţiunea de pagubă nu are sens; mai po-
trivită ar fi fost utilizarea noţiunii de prejudiciu;
● ultima parte a definiţiei („precum şi a unor evenimente viitoare cu aspect imprevizi-
bil“) dă naştere la confuzii: rezultă că accidentele şi calamităţile naturale nu sunt
evenimente viitoare şi imprevizibile.
În acelaşi grup de definiţii, se situează şi unele emise în lucrări de specialitate. Astfel, într-
un dicţionar bilingv, termenul de asigurare (insurance) este definit ca fiind „atât un sistem de
transfer al riscului, cât şi un sistem de distribuire al riscului“142 restul articolului referindu-se mai
degrabă la noţiunea de risc, decât la cea de asigurare. Într-un alt loc se arată că „termenul insuran-
ce semnifică asigurarea unui eveniment care ar putea sau nu să se producă“. Considerăm că, în
ambele cazuri, definirea asigurării nu cuprinde elemente necesare delimitării conţinutului lor, aşa
cum vom arăta în continuare.
După o altă definiţie, „asigurarea constituie un sistem de relaţii economice, care implică
aportul unui mare număr de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţi-
ile în care, fiind ameninţate de aceleaşi pericole, în existenţa şi activitatea lor, concep şi recunosc
oportunitatea prevenirii şi înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de producerea aces-
tor pericole viitoare, probabile, posibile, dar nesigure.“143 Meritele acestei definiţii faţă de cele dis-
cutate anterior sunt: abordarea asigurărilor ca raporturi economice, în formă bănească; luarea în
considerare a riscurilor comune şi a mutualităţii, care stau la baza activităţii de asigurare; utiliza-
rea noţiunii de prejudiciu, care acoperă toate ramurile de asigurare.

140
Eliasbergh, C., Couilbault, F., Latrasse, M. – Les grands principes de l'assurance , A.A.E di-
teurs, Paris, 1992, p. 18.
141
Gorincu, Gh. – Mic dicţionar al economiei de piaţă, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1991, p. 12.
142
Constantinescu, D.A. ş.a. – Dicţionar de asigurări, S.C. Naţionala S.A., Bucureşti, 1999, pp.
178, respectiv 40.
143
Cistelecan, L., Cistelecan, R. – Asigurări comerciale, Ed. D. Cantemir, Tg. Mureş, 1996, p. 8.
 Totuşi, considerăm că există şi posibilităţi de a îmbunătăţi precizia formulării acestei
definiţii. Astfel, prevenirea evenimentelor generatoare de pagube nu este un scop al activităţii
de asigurare, aşa cum este acoperirea (înlăturarea) prejudiciilor, ci o consecinţă a existenţei ra-
porturilor de asigurare, în măsura în care contractul conţine clauze care solicită asiguratului să
ia măsuri de prevenire a riscului, atât ca obligaţii exprese, cât şi datorită împărţirii riscului,
prin subasigurare sau prin franşiză. Altfel, prevenirea producerii riscului este, de fapt, o etapă
a managementului de risc care precede transferul riscului, inclusiv prin asigurare.
De asemenea, considerăm că referirea, în finalul definiţiei, la probabilitatea, posibilita-
tea şi caracterul nesigur al riscurilor, poate genera confuzii. În primul rând, faptul că eveni-
mentele sunt nesigure implică deja că ele au o anumită probabilitate de producere (mai mică
decât 1, caz în care evenimentul este sigur). Pe de altă parte, un risc este imposibil şi de aceea
nu este asigurabil, dacă probabilitatea sa are valoarea zero. O formulare mai adecvată ar fi:
pericole viitoare, posibile, dar nesigure, ceea ce, implicit, cuprinde caracteristicile riscului asi-
gurabil: să aibă o probabilitate mai mare decât zero, dar mai mică decât unu.
Alte definiţii pun accentul pe latura juridică, de raporturi contractuale a asigurărilor.
Astfel, asigurarea este considerată a fi un „un contract ce garantează, contra unei prime vărsa-
te, prestaţii bine definite în cazul realizării unui eveniment aleatoriu precis“.144 În afara ignoră-
rii aspectelor economice şi financiare ale asigurării, conţinutul conceptului rămâne imprecis,
în special, în a doua parte a definiţiei.
O altă categorie de definiţii scoate în evidenţă aspectul financiar al asigurărilor. Într-
una dintre cele mai reuşite lucrări de specialitate publicate în ţara noastră, se arată că „asigura-
rea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii adăugate brute, relaţii care apar în
procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare, în vederea desfăşurării neîntrerupte a
activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice îm-
potriva unor evenimente care le-ar putea afecta viaţa ori integritatea corporală, precum şi ono-
rării obligaţiilor de răspundere civilă ce revin persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi“145.
Această definire cuprinde aspecte de esenţă ale conceptului de asigurare. Considerăm
însă că:
● este posibilă o mai netă departajare de definirea conceptului de finanţe, chiar dacă
asigurările fac parte din sistemul financiar;
● definiţia ar putea câştiga în concizie dacă nu s-ar face referiri amănunţite la destina-
ţiile fondurilor de asigurare, specifice fiecărei ramuri de asigurare. Considerăm că ase-
menea precizări pot fi folosite în delimitarea conţinutului asigurărilor de bunuri, de
persoane, respectiv, de răspundere civilă.
Unele definiţii pun în lumină mai mult sau mai puţin explicit, latura tehnică a asigură-
rilor. Într-o asemenea definire, „asigurarea este o operaţiune prin care o parte, asiguratul, obţi-
ne promisiunea – prin intermediul unei remuneraţii (prima) – unei prestaţii pentru sine sau
pentru un terţ, în cazul producerii unui risc, suportată de cealaltă parte, asigurătorul, care pre-
luând în sarcina sa un ansamblu de riscuri, le compensează în conformitate cu legile statisti-
cii“.146 Pe de o parte, această definiţie nu conţine unele elemente esenţiale pentru conturarea
conţinutului asigurărilor (mutualitatea, constituirea unor fonduri specifice), iar pe de altă par-
te, face apel la unele detalii care încarcă inutil mesajul transmis. Astfel, considerăm că nu sunt
necesare precizări cu privire la terţi – care nici nu apar în toate formele de asigurare – sau la
legile statisticii, utile însă în cazul definirii noţiunii de risc.

144
Roux, C. – Assurance, în Risques, nr. 17, 1994, p. 15.
145
Văcărel, I., Bercea, F. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Marketer, Bucureşti, 1998, p. 60.
146
Eliashberg, C., Couilbault, F., Latrasse, M. – op. cit., p. 18.
 Într-o altă lucrare, deja menţionată, deşi nu se emite o definiţie propriu-zisă, sunt contu-
rate unele elemente definitorii ale asigurărilor. Astfel, se arată că „asigurarea este o tehnică. Ea
transferă asupra unei colectivităţi consecinţele anumitor evenimente, dar spre deosebire de alte
tipuri de transfer, cel pe care îl operează este anterior producerii evenimentului“.147 În afara fap-
tului că asigurarea este privită ca o simplă tehnică, trebuie să arătăm că transferul de risc anteri-
or producerii evenimentului nu este specific numai asigurării. Riscul poate fi transferat şi fără a
apela la asigurare şi anume asupra unor companii nespecializate, de exemplu prin contracte de
închiriere a activelor sau prin subcontractarea fabricării unei părţi a producţiei, caz în care aces-
te companii au un interes în evitarea producerii riscului. Aceste transferuri de risc sunt, de ase-
menea, anterioare evenimentelor cauzatoare de pagube.
Tot în această categorie, se încadrează şi definiţia după care asigurarea este „un meca-
nism pentru transferul contractual al poverii unui număr de riscuri pure prin punerea în comun
a acestora“148. Subliniem că aceasta este o definiţie care menţionează riscurile pure, element
esenţial pentru delimitarea conţinutului asigurării, deoarece numai acestea sunt asigurabile,
spre deosebire de riscurile speculative care nu pot fi asigurate. Pe de altă parte, însă, definiţia
are un caracter parţial, deoarece, referindu-se la transferul contractual al riscurilor, exclude
asigurările obligatorii.
Într-un alt mod de abordare a definirii asigurărilor, se acordă conceptului mai multe
accepţiuni, din puncte de vedere diferite. 149 Asigurarea este definită ca:
● „garantare, punere în siguranţă, încredinţare, promisiune fermă, măsură de prevedere
luată de cei interesaţi pentru conservarea contravalorii bunurilor pe care le posedă,
pentru ocrotirea persoanelor fizice în cazul diminuării sau pierderii capacităţii de mun-
că datorită unor boli, accidente sau atingerii unei anumite limite de vârstă, precum şi
pentru apărarea unor drepturi supuse, eventual, pierderii;
● sistem de relaţii economico-sociale, proces obiectiv necesar al dezvoltării economi-
ce şi sociale izvorât din acţiunea legilor economice obiective care constă în crearea în
comun, de către persoanele fizice şi juridice ameninţate de anumite riscuri, a unui fond
din care se compensează daunele şi se satisfac şi alte cerinţe economico-financiare,
probabile, imprevizibile;
● operaţiune economico-financiară ce decurge dintr-o obligaţie prevăzută de lege sau
dintr-un contract (aleatoriu, sinalagmatic, cu titlu oneros şi cu executarea succesivă)
prin care asiguratul se obligă să plătească o anumită sumă, denumită primă de asigura-
re, în schimbul căreia asigurătorul îşi asumă obligaţia ca la producerea evenimentului
(riscului asigurat) să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea de asigura-
re sau suma asigurată.
● raportul juridic izvorât din lege sau dintr-un contract de asigurare a persoanei sau a
unui bun.“
În aceeaşi categorie, se încadrează şi definirea asigurărilor ţinând seama de necesităţile –
colective sau individuale – care se satisfac. Apar astfel două definiţii ale asigurărilor privite din
punctul de vedere al individului, respectiv al societăţii. Cele două definiţii, cu o formulare uşor
alambicată, sunt:
● „din punct de vedere individual, asigurarea este un mecanism economic prin care o
persoană substituie o pierdere financiară mare şi incertă (eventualitate contra căreia
147
Groutel, H. – op. cit., p. 1.
148
Rubin, H.W. – Dictionary of Insurance Terms, Barron's, New York, 1991, p. 199.
149
Bistriceanu, Gh. D., Bercea, F., Macovei, E.I. – Dicţionar de asigurări, Ed. Ştiinţifică, Bucureş-
ti, 1991, p. 35 şi, de aceeaşi autori, Lexicon de protecţie socială, asigurări şi reasigurări, Ed. Karat,
Bucureşti, 1997, p. 52.
 trebuie să fie pregătit) cu un cost mic şi cunoscut (prima de asigurare), pierdere care s-
ar putea produce dacă n-ar fi asigurată“150;
● „din punct de vedere social, asigurarea este un mecanism economic ce are ca scop
reducerea şi eliminarea riscurilor prin procesul reunirii unui număr suficient de mare
de expuneri similare la risc într-un grup, pentru a face pierderile previzibile la nivelul
întregului grup“151.
În urma examinării trăsăturilor esenţiale ale asigurărilor, efectuată în subcapitolele an-
terioare, precum şi a analizei comparative a acestor definiţii ale asigurărilor, s-au conturat o
serie de elemente de esenţă care – după părerea noastră – nu pot lipsi dintr-o definire ştiinţifi-
că a asigurărilor. Includerea acestor elemente are drept finalitate surprinderea aspectelor esen-
ţiale ale asigurărilor şi delimitarea lor de:
■ alte domenii de activitate economică;
■ alte componente ale sistemului financiar şi de credit;
■ alte forme ale transferului de risc.
Considerăm că asemenea elemente, de natură să contureze trăsăturile şi sfera de cu-
prindere a asigurărilor, sunt:
● faptul că asigurările reprezintă, în esenţă, relaţii economice;
● caracterul bănesc al acestor relaţii;
● prin asigurări are loc transferul riscurilor pure;
● faptul că raporturile de asigurare se bazează pe mutualitate;
● specificitatea constituirii şi utilizării fondurilor de asigurare;
● caracterul obligatoriu sau contractual al raporturilor de asigurare.
Tipul de definiţie cel mai potrivit pentru domeniul asigurărilor este cel cunoscut din
logica formală ca definire prin gen proxim şi diferenţă specifică, în care, dintr-un grup mai
mare de fenomene se desprinde fenomenul definit, prin precizarea unor trăsături distinctive.
Ţinând seama de toate aceste condiţii, valorificând elementele pozitive ale definiţiilor
analizate şi adăugând precizările considerate necesare, apreciem că o definiţie mai corectă a
asigurărilor poate fi următoarea: asigurările constituie relaţii economice, în formă băneas-
că, stabilite pe baze obligatorii sau contractuale, generate de transferul unor riscuri
pure între asiguraţi şi asigurători şi prin care se constituie şi se utilizează, pe baze mu-
tuale, fonduri băneşti specifice (de asigurare).
Plecând de la această definiţie, se pot elabora altele, pentru fiecare ramură de asigurare
(bunuri, persoane, răspundere civilă), cu precizarea unor elemente specifice fiecărei ramuri în
parte.
Astfel, în cazul asigurărilor de bunuri, definiţia va avea în vedere protecţia oferită pa-
trimoniului persoanelor fizice şi juridice, fondul de asigurare fiind folosit pentru reconstituirea
acestuia în cazul producerii riscurilor specifice. În definirea asigurărilor de persoane, elemen-
tul caracteristic este protecţia persoanelor fizice contra evenimentelor (riscurilor) care le pot
afecta integritatea corporală sau viaţa. O definiţie a asigurărilor de răspundere civilă va reliefa
elementul specific de protecţie – acoperirea obligaţiilor derivate din răspunderea civilă a asi-

150
„From an individual point of view, insurance is an economic device whereby the individual
substitutes a small certain cost (the premium) for a large uncertain financial loss (the contingency in-
sured against) that would exist it where not for insurance“ – Vaughan, E.J., Vaughan, T. – op. cit., p.
13.
151
„From the social point of view, insurance is an economic device for reducing and elimina-
ting a risk through the process of combining a sufficient number of homogeneous exposures into a
group to make the losses predictable for the group as a whole“ – Vaughan, E.J., Vaughan, T. – op.
cit., p. 19.
guraţilor faţă de terţi – precum şi faptul că relaţiile de asigurare pot avea atât caracter contrac-
tual, cât şi obligatoriu.

3.4. Clasificarea modernă a asigurărilor

Clasificarea tradiţională a asigurărilor, aşa cum apare ea în literatura de specialitate din

ţara noastră de până în anul 1989, avea în vedere cinci criterii de clasificare şi anume:
1) domeniul (ramura) de asigurare, conform căruia asigurările se grupează în:
a. asigurări de bunuri;
b. asigurări de persoane;
c. asigurări de răspundere civilă;
2) forma juridică de realizare a asigurărilor, criterii după care asigurările se clasifică în:
a. asigurări obligatorii (denumite impropriu în legislaţia de dinainte de 1990 „asigurări
prin efectul legii“, termen invocat însă şi în prezent în unele lucrări – a se vedea fig. 3.1.);
b. asigurări facultative (contractuale);
3) riscurile cuprinse în asigurare, distingându-se după acest criteriu:
a. asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mişcărilor seismice etc., ca-
racteristice anumitor bunuri;
b. asigurări contra grindinii, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor, prăbu-
şirii sau alunecărilor de teren etc., în cazul culturilor agricole şi rodului viilor;
c. asigurări pentru boli, epizootii şi accidente, în cazul animalelor;
d. asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice mijloacelor de transport şi mărfuri-
lor transportate de acestea în traficul intern şi internaţional;
e. asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor – deces, boli, acci-
dente – în cazul asigurărilor de persoane;
f. asigurări contra prejudiciilor cauzate unor terţe persoane (răspundere civilă);
4) sfera de cuprindere în profil teritorial, criteriu după care asigurările se grupează în:
a. asigurări interne;
b. asigurări externe;
5) natura raporturilor stabilite între asigurător şi asigurat, în funcţie de care se disting:
a. asigurări directe;
b. reasigurări (asigurări indirecte);
După anul 1990, literatura de specialitate autohtonă152 a introdus şi un al şaselea crite-
riu, determinat de modificările legislaţiei asigurărilor153. Astfel, după obiectul de activitate
stabilit prin contractul de societate şi statut, societăţile de asigurare din ţara noastră puteau
oferi următoarele zece categorii de asigurări: asigurări de viaţă; asigurări de persoane, altele
decât cele de viaţă; asigurări de persoane; asigurări maritime şi de transport; asigurări de avia-
ţie; asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri; asigurări de răspundere civilă; asigurări de
credite şi garanţii; asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate; asigurări agricole.
Reprezentări grafice sintetice ale acestor clasificări au apărut în unele volume de spe-
cialitate editate după anul 1990. În una dintre acestea, sunt luate în considerare obiectul, for-
152
Văcărel, I., Bercea, F. – op. cit., p. 81.
153
Apariţia Legii nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor co-
merciale în domeniul asigurărilor (în prezent, abrogată) care denumea expres categoriile de asigu-
rări ce pot fi practicate în ţara noastră.
ma de realizare şi categoriile de asiguraţi (fig. 3.1.). O altă reprezentare schematică mai com-
pletă şi mai bine structurată este redată în fig. 3.2.
Pe lângă acestea, în unele lucrări consacrate asigurărilor154, au fost menţionate şi alte
criterii de clasificare:
• în funcţie de locul unde se produc riscurile asigurate, pot fi deosebite asigurări teres-
tre, asigurări maritime şi asigurări aeriene (de aviaţie);
• după natura interesului pecuniar din asigurare, poate fi vorba de: asigurarea ave-
rii (contra furtului, incendiului etc.); asigurarea împotriva falimentului în afaceri; asi-
gurarea responsabilităţii (răspunderii);
• în funcţie de volumul obiectelor asigurate, se pot distinge: asigurări individuale
(de exemplu, pentru o casă); asigurări colective (de exemplu, pentru bunurile dintr-o
locuinţă); asigurări complete (de exemplu, pentru toate bunurile transportate sau depo-
zitate de o anumită persoană).
În aceeaşi lucrare, sunt amintite, fără a se da detalii, şi clasificarea în asigurări de viaţă, res-
pectiv, non-viaţă precum şi clasificarea în asigurări de pagube, respectiv, de persoane.
După alte opinii155, asigurările de bunuri şi răspundere civilă pot fi clasificate după sta-
tutul juridic al asiguratului, în asigurări personale156, care acoperă indivizii şi familiile şi asi-
gurări comerciale, acoperind activitatea agenţilor economici şi a altor persoane juridice.
Dacă se ţine seama de modificările şi adaptările intervenite în sistemul asigurărilor din
ţara noastră în condiţiile economiei de piaţă, precum şi de teoria şi practica internaţională a
asigurărilor, pot fi formulate în legătură cu clasificările sus-menţionate o serie de observaţii:
● nu ţin cont de dispariţia după 1990 a formelor obligatorii la asigurările de bunuri şi per-
soane (fig. 31), care nu se practică nici pe plan mondial;
● nu iau în considerare departajarea asigurărilor în asigurări de daune (bunuri şi răs-
pundere civilă) şi asigurări de persoane;
● nu au în vedere existenţa unei importante categorii de asigurări – cele colective sau
de grup;
● la asigurările de bunuri şi cele de persoane, termenul de asigurări contractuale este mai
potrivit decât cel de asigurări facultative, utilizat pentru a le pune în opoziţie cu asigurări-
le obligatorii, care, de fapt, nu se mai practică în prezent. În plus, caracterizarea drept fa-
cultative sau contractuale a acestor asigurări poate chiar lipsi, fără a crea confuzii;
● anumite probleme există şi în legătură cu clasificarea din punct de vedere al riscuri-
lor asigurate, deoarece:
a. apare o interferenţă, dacă nu chiar o suprapunere, cu clasificarea după obiectul asi-
gurării. După cum se observă, grupele de riscuri evidenţiate sunt, de fapt, caracteristice
unor anumite obiecte ale asigurărilor;
b. tendinţa mondială, prezentă şi ţara noastră, de a cuprinde, în acelaşi contract, mai
multe tipuri de riscuri şi dezvoltarea unor numeroase forme de asigurări multirisc157 face
ca gruparea asigurărilor după riscurile asigurate să devină depăşită şi inutilă;

154
Galiceanu, I., Galiceanu, M. – Asigurări interne şi internaţionale, Ed. Spirit Românesc, Craio-
va, 1999, p. 44.
155
Constantinescu, D.A. ş.a. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 34; Con-
stantinescu, D.A. ş.a. – Tratat de asigurări, Naţionala, 1999, p. 97.
156
Denumite, în terminologia Comitetului European al Asigurărilor şi asigurări cu amănuntul –
a se vedea ∗∗∗ - Les marchés européens de l'assurance de détail, CEA, 2004, p. 7.
157
Este suficient să amintim contractele de asigurare ale locuinţei persoanelor fizice, practica-
te şi în ţara noastră, care cuprind riscuri din toate ramurile asigurărilor.
 Fig. 3.1. Clasificarea asigurărilor

Sursa: Văcărel, I., Bercea, F. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti, 1990,
p. 80
 Fig. 3.2. – Clasificarea asigurărilor

Sursa: Cistelecan, L., Cistelecan, R. – op. cit, p. 23

 ● considerăm că, în cadrul clasificării după natura interesului pecuniar din asigurare,
poate fi departajată şi asigurarea venitului persoanelor fizice, prezentă atât în mod inde-
pendent, ca asigurare a pierderii sau diminuării de venit, cât şi indirect, în unele asigurări
ale creditelor;
● la clasificarea asigurărilor după forma juridică de realizare, în asigurări obligatorii şi
contractuale, devine necesară o reconsiderare a trăsăturilor definitorii ale celor două ti-
puri de asigurări. Fără a insista aici asupra acestei probleme, trebuie să arătăm ca ac-
tuala reglementare din ţara noastră a asigurării obligatorii de răspundere civilă auto,
conţine prevederi care nu corespund accepţiunii tradiţionale a asigurărilor obligatorii şi
o apropie de asigurările de tip contractual;
● criteriul menţionat de clasificare a asigurărilor după volumul obiectelor asigurate
(asigurări individuale, colective, complete) este discutabil, el fiind aplicabil numai asi-
gurărilor de bunuri. În plus, denumirea celor trei categorii de asigurări poate crea con-
fuzii cu asigurările de persoane individuale, respectiv, colective (de grup).
Atragem atenţia şi asupra altei probleme de terminologie. Unii autori utilizează terme-
nul de asigurări comerciale pentru ansamblul de activităţi de asigurare practicate de societăţi-
le comerciale de asigurare158 (spre deosebire de asigurările sociale), în timp ce în teoria şi
practica din multe ţări (Franţa, S.U.A.), asigurările comerciale sunt considerate numai cele
care se adresează numai agenţilor economici şi altor persoane juridice, aşa cum rezultă şi din
unul dintre criteriile de clasificare discutate anterior.
În afara acestor observaţii critice asupra actualei clasificări a asigurărilor, considerăm
oportună – atât din raţiuni teoretice, cât şi practice – introducerea altor criterii de clasificare,
invocate pe plan internaţional. Acestea sunt:
1) După modul lor de administrare (gestiune), asigurările moderne se pot grupa în:
● asigurări de repartiţie, în care asigurătorul se limitează să repartizeze între asiguraţii
sinistraţi suma primelor achitate de către toţi membrii comunităţii de risc. La aceste
asigurări, a căror durată este, în general, de un an, frecvenţa riscurilor este aproximativ
constantă, având o variaţie mică de la un an la altul. În această grupă, se includ asigu-
rările de bunuri şi de răspundere civilă159;
● asigurări cu capitalizare, ale căror trăsături specifice sunt:
■ se încheie pe durate mari – plurianuale – şi comportă un aspect de economi-
sire (fructificare);
■ riscul asigurat nu are o manifestare constantă, frecvenţa sa crescând sau di-
minuându-se pe durata poliţei, cum este cazul probabilităţii de deces sau a celei
de supravieţuire la asigurările de viaţă, caracteristice pentru asigurările cu capi-
talizare.
Ca urmare, în procesul gestiunii acestor asigurări, asigurătorul trebuie să acumuleze
întreaga sumă a primelor sau o parte din aceasta pentru a face faţă obligaţiilor viitoare. Mai
mult, aceste sume pot şi trebuie să fie fructificate, să beneficieze de dobânzi compuse, adică
să fie capitalizate. Datorită modalităţii specifice de gestiune, în multe ţări acţionează principi-
ul specializării societăţilor de asigurare: cele două tipuri de asigurare nu pot fi practicate de
aceeaşi societate de asigurare.
2) O altă grupare propusă împarte asigurările după obiectul lor şi după criterii tehnice
în:

158
A se vedea Cistelecan, L., Cistelecan, R. – op. cit., p. 12.

Sursa: Văcărel, I., Bercea, F. – Asigurări şi reasiguări, Ed. Expert, Bucureşti, 1990, p. 80
 ● Asigurări de daune, care au drept scop repararea consecinţelor unui eveniment cau-
zator de pagube asupra patrimoniului asiguratului. Aceste asigurări vizează protejarea
patrimoniului şi se clasifică, la rândul lor, în:
■ Asigurări de bunuri care acoperă pagubele produse bunurilor asiguratului
(garanţia directă a patrimoniului asiguratului);
■ Asigurări de răspundere care acoperă pagubele produse de asigurat unei
terţe persoane, ceea ce constituie o garanţie indirectă a patrimoniului asiguratu-
lui, deoarece acesta nu va mai plăti sumele necesare acoperirii prejudiciului
produs din vina sa.
În asigurările de bunuri, funcţionează un principiu fundamental, principiul indemnitar,
conform căruia despăgubirile plătite de asigurător sunt legate ca mărime de pagubă şi nu pot
depăşi în nici un caz prejudiciul real suferit de asigurat.
● Asigurări de persoane care au drept finalitate plata unor sume forfetare160 în cazul pro-
ducerii unor evenimente care afectează însăşi persoana asiguratului. Aceste asigurări
se clasifică în:
■ asigurări de viaţă;
■ asigurări de accidente şi de boală.
Deoarece se consideră că nu se poate stabili o valoare bănească a fiinţei umane, în asi-
gurările de persoane nu se poate aplica principiul indemnitar, ci se utilizează principiul forfe-
tar, conform căruia prestaţia asigurătorului la producerea evenimentului asigurat apare ca o
sumă fixă, dinainte convenită.
3) O altă clasificare, de o mare importanţă practică este aceea care împarte asigurările
în două mari categorii – pe criteriul diferenţierilor în gestionarea contractelor, a fondurilor de
asigurare şi a rezervelor specifice din asigurări – şi anume:
● asigurări non-viaţă;
● asigurări de viaţă.
Această clasificare, după care, aşa cum s-a arătat, există o specializare a societăţilor de
asigurare, este utilizată şi în statistica naţională a asigurărilor din multe ţări, inclusiv ţara
noastră. Considerăm că departajarea asigurărilor, în asigurări non-viaţă şi de viaţă, derivă, de
fapt, din clasificarea anterioară. Sfera asigurărilor non-viaţă este însă mai largă decât cea a
asigurărilor de daune, ea cuprinzând şi asigurările de accidente, de boală şi pe cele de asisten-
ţă161.

159
A se vedea şi Eliashberg, C. ş.a. – op. cit., p. 34.
160
Forfait (engl.) – clauza unui contract care stabileşte preţul unei prestaţii la un cuantum fix,
nevariabil, convenit.
161
Aşa cum este cazul Franţei – a se vedea Lorenzi, J-H – L’industrie de l’assurance, în Ency-
clopédie de l’assurance, Economica, Paris, 1998, p. 29.
 Fig. 3.3. Criterii moderne de clasificare a asigurărilor

În literatura de specialitate, sunt evocate şi alte clasificări ale asigurărilor. Astfel, după
criteriul modului de subscriere, asigurările pot fi clasificate în asigurări individuale şi de grup,
iar după natura riscului acoperit, în asigurări ale riscurilor de masă, respectiv, asigurări ale
marilor riscuri162 (a se vedea şi fig. 3.3.).
În România, reglementarea clasificării asigurărilor ce pot fi practicate de asigurători
revine organului de supraveghere specializat – Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
(CSA). După anul 1990, gruparea asigurărilor a fost îmbunătăţită permanent, ţinând cont de
cererea de asigurare, de apariţia de noi tipuri de contracte provenind din practica internaţiona-
lă, de nevoia aplicării unor norme prudenţiale şi de necesitatea alinierii la normele europene
în domeniu. Astfel, de la cele 10 clase de asigurări care puteau fi oferite conform legislaţiei
din anul 1991, începând din 2004163, clasificarea oficială a asigurărilor cuprinde 22 de clase de
asigurări, dintre care 4 de asigurări de viaţă şi 18 de asigurări generale164.

162
Durry, G. – Les grandes catégories d’assurance, în Encyclopédie de l’assurance, Economica,
Paris, 1998, p. 523; 538.
163
Legea 47/1991, abrogată; Legea 403/2004 privind modificarea Legii 32/2000.
164
a se vedea Anexa 1.
 În categoria asigurărilor de viaţă sunt incluse şi asigurările de viaţă suplimentare (inca-
pacitate permanentă sau temporară, cauzate de boală şi accident, asigurări de şomaj etc.) dacă
sunt ataşate unui contract de asigurare de viaţă şi asigurări permanente de sănătate, care, ante-
rior acestei reglementări erau incluse în categoria asigurărilor generale. De asemenea, printre
cele 4 clase de asigurări de sănătate apar, în mod distinct, asigurările de tip unit-linked sub de-
numirea de asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii.
Gruparea asigurărilor generale (18 clase) cuprinde, ca subramuri de asigurare:
● asigurări de accidente şi boală (2 clase);
● asigurări ale mijloacelor de transport (casco) cu clase separate pentru transportul te-
restru, aerian şi pe apă (4 clase);
● asigurări de transport de tip cargo (asigurări de bunuri transportate);
● asigurări de proprietăţi şi bunuri (2 clase);
● asigurări de răspundere civilă (4 clase) grupate după răspunderea generată de folosi-
rea mijloacelor de transport, la care se adaugă alte asigurări de răspundere civilă, nu-
mite asigurări de răspundere civilă generală;
● asigurări de credite şi riscuri financiare, unde apar drept clase distincte asigurările
de credite, asigurările de garanţii şi asigurările de pierderi financiare.
De asemenea, actuala grupare evidenţiază, în mod distinct, clasele de asigurări de
protecţie juridică şi de asigurări de asistenţă, ceea ce reprezintă o modernizare şi adaptare a
clasificării asigurărilor din România la realităţile practicii europene a asigurărilor.
 CAPITOLUL IV

ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR

ŞI CONTRACTUL DE ASIGURARE
4.1 Elemente tehnice în asigurări

În practica asigurărilor, este necesară cunoaşterea unor noţiuni specifice, denumite ele-
mente tehnice ale asigurărilor, care intervin în raporturile de asigurare şi sunt prezente atât în
formele de asigurare obligatorii, cât şi în cele facultative.
1. Părţile care intervin în asigurare. De regulă, raporturile de asigurare iau naştere
între asigurător şi asigurat, legaţi prin obligaţii reciproce. În unele cazuri, pot apare ca parti-
cipanţi la aceste raporturi şi contractantul, respectiv, beneficiarul.
■ Asigurătorul este persoana juridică, care, în schimbul primelor de asigurare încasa-
te de la asigurat, îşi ia o serie de obligaţii faţă de acesta: de a acoperi pagubele provocate de
producerea riscurilor, în asigurările de bunuri; de a plăti suma asigurată în cazul decesului sau
pierderii capacităţii de muncă, în asigurările de persoane; de a acoperi prejudiciile provocate
de asigurat terţelor persoane, în asigurările de răspundere civilă.
■ Asiguratul este persoana fizică sau juridică, îndreptăţită prin lege – la asigurările
obligatorii – sau prin prevederile contractuale care, în schimbul primei plătite asigurătorului,
are dreptul de a solicita acestuia acoperirea pagubei suferite sau plata sumei asigurate.
În cazul asigurărilor de bunuri, asiguraţii pot fi atât persoane juridice, cât şi persoane fi-
zice, care îşi asigură patrimoniul. La asigurările de persoane, calitatea de asigurat o poate avea
orice persoană fizică, dacă îndeplineşte condiţiile din contract. La asigurările colective (de grup)
de persoane, asiguraţii constituie un grup închis sau deschis de persoane, ceea ce nu împiedică
individualizarea dreptului lor de a primi indemnizaţii, în cazul producerii riscului.
■ Contractantul – de regulă, aceeaşi persoană cu asiguratul – este cel care încheie
contractul şi plăteşte primele de asigurare.
Uneori, însă, contractantul şi asiguratul nu coincid. De exemplu, la asigurările de grup de
accidente, contractantul este agentul economic, care încheie contractul şi achită primele, iar ca asi-
guraţi apar angajaţii acestuia. De asemenea, în cazul unor asigurări de persoane de tip familial,
contractantul – soţul sau soţia – poate asigura prin acelaşi contract şi membrii familiei, care apar
ca asiguraţi, alături de contractant, care are şi calitatea de asigurat.165
■ Beneficiarul – în general, acelaşi cu asiguratul – este persoana care are dreptul să
încaseze indemnizaţia de asigurare. Beneficiarul poate diferi de asigurat în multe cazuri. As-
tfel, în asigurările de persoane, asiguratul poate indica nominal una sau mai multe persoane ca
beneficiari ai asigurării. Chiar dacă nu este numit expres un beneficiar, acesta totuşi apare, în
calitate de succesor legal sau testamentar al asiguratului. În asigurările de mărfuri transporta-
te, asiguratul este, de regulă, furnizorul mărfurilor, iar beneficiarul poate fi clientul său, căruia
i se va plăti eventuala despăgubire.
În concluzie, în raporturile de asigurare sunt prezente întotdeauna două părţi principale
: asiguratul şi asigurătorul. Cu caracter de excepţie, pot apare trei părţi la asigurările de tran-
sport, iar la asigurările de persoane pot apare doi, trei sau patru participanţi.
2. Obiectul asigurării. În sinteză, obiecte ale asigurărilor pot fi bunurile, persoanele şi
răspunderea civilă.

165
Cistelecan , L. , Cistelecan , R. – op. cit. , p. 47.
 Bunurile care pot face obiectul asigurării sunt de o mare diversitate, făcând parte din
patrimoniul persoanelor fizice sau juridice. Asigurarea garantează, în acest caz, plata unor des-
păgubiri în cazul în care bunurile asigurate sunt distruse total sau parţial de producerea eveni-
mentelor asigurate.
În cazul persoanelor care constituie obiectul asigurării, contractul garantează asigura-
tului obţinerea indemnizaţiei convenite în cazul prejudiciilor suferite ca urmare a unor riscuri
specifice: boală, invaliditate, deces etc.
Răspunderea civilă este obiect al asigurării deoarece asigurătorul preia asupra sa obli-
gaţiile de reparare a prejudiciului (vătămare corporală, distrugerea unor bunuri etc.), pe care asi-
guratul le are faţă de o terţă persoană.
3. Interesul asigurat. O condiţie fundamentală a practicării asigurării este existenţa
unui interes care să justifice asigurarea. Ca urmare, nu este posibil ca o persoană să încheie o
asigurare pentru un bun aparţinând sau deţinut de o altă persoană, faţă de care nu are nici o
răspundere. De aceea, asigurarea de bunuri poate fi încheiată de proprietarul acestora, ori de o
altă persoană care are un interes sau o răspundere pentru conservarea lor (depozitarul, tran-
sportatorul, chiriaşul). Pierderea proprietăţii sau a deţinerii bunului, adică dispariţia interesu-
lui asigurat conduce la încetarea efectului asigurării. În general, interesul asigurat trebuie să
aibă caracter economic şi să fie evaluabil în bani.
În cazul asigurărilor de persoane, interesul asigurat se confundă cu persoana asiguratului,
interesat în protecţia vieţii sau integrităţii corporale. Interesul apare ca o opţiune a acestuia atât
pentru o măsură de prevedere în legătură cu consecinţele financiare ale unor evenimente specifice
– deces, invaliditate – precum şi cu scopul unei fructificări a disponibilităţilor sale băneşti.
La asigurările de răspundere civilă, interesul asigurat se referă la patrimoniul asigura-
tului, susceptibil a fi diminuat cu sumele datorate unui terţ, pe care l-a păgubit sau vătămat,
din vina sa.
Interesul asigurat este prezent şi în asigurările obligatorii. El este impus de puterea pu-
blică, având un caracter colectiv, însăşi societatea fiind interesată în practicarea anumitor for-
me de asigurare.
4. Riscul asigurat este evenimentul sau fenomenul a cărui producere obligă asigurătorul să
plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.166
Noţiunea de risc asigurat poate avea şi alte sensuri, printre care şi:
- probabilitatea producerii evenimentului contra căruia s-a încheiat asigurarea;
- proporţie a răspunderii asumate de asigurător sau reasigurător.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii (îngheţ, inundaţii, uragan, etc.) sau de factorul
uman (neglijenţă şi alte aspecte ale comportamentului uman).
Din punct de vedere al modului de cuprindere în contractele de asigurare, riscurile pot
fi grupate în :167
♦ riscuri generale, ca: incendiu, explozie, cutremur de pământ, erupţie vulcanică, diferite fe-
nomene meteorologice cauzatoare de pagube etc. Aceste riscuri sunt cuprinse în aşa-numite-
le condiţii generale de asigurare;
♦ riscuri speciale, care apar datorită acţiunii oamenilor (război, grevă, revoltă, revolu-
ţie, răscoală) sau ţin de natura bunului asigurat (alterare, mucegăire, ruginire ş.a.). De

166
A se vedea şi Berr, C-J., Groutel, H. – Droit des assurances, 7-e éd., Dalloz, Paris, 1995, p.
14.
167
Ciurel, V. – Asigurări şi reasigurări : abordări teoretice şi practici internaţionale , Ed. All
Beck, Bucureşti, 2000, p. 35.
 regulă, asemenea riscuri se asigură separat, la solicitarea asiguraţilor, cu o primă supli-
mentară, nefiind incluse în condiţiile generale, ci în condiţiile speciale de asigurare.
Riscurile asigurate sunt grupate şi oferite de asigurători sub forma condiţiilor de asigu-
rare, sub diferite denumiri, în funcţie de obiectul asigurării şi riscurile incluse.
Riscul poate fi definit şi ca un eveniment viitor, posibil, dar incert, aflat în afara in-
fluenţei părţilor şi contra căruia asiguratul se protejează prin încheierea asigurării. Ca urmare,
nu pot fi asigurate evenimentele petrecute în trecut sau a căror apariţie este imposibilă ori si-
gură.168 Există însă o excepţie, cazul riscului de deces la asigurările de viaţă, eveniment care
este sigur, dar a cărui apariţie, la fiecare asigurat, este incertă în cadrul duratei contractului de
asigurare.
Riscul deja produs este denumit în asigurări caz asigurat sau sinistru, iar totalitatea
riscurilor cuprinse în asigurare formează volumul răspunderii asigurătorului.
În legătură cu riscul asigurat, apar în teoria şi practica asigurărilor şi noţiunile de se-
lecţie, respectiv, antiselecţie a riscurilor, legate de asigurabilitatea riscurilor.
Selecţia riscurilor este o opţiune a asigurătorului, conform căreia riscurile deosebit de
grele, de defavorabile, sau cele care afectează doar o parte din masa asigurabilă, sunt excluse
din asigurare, sau dacă sunt cuprinse, condiţiile tarifare diferă de cele obişnuite.
Lipsa selecţiei riscurilor ar conduce la o serie de consecinţe nefavorabile în activitatea
de asigurare :
◊ s-ar crea o puternică antiselecţie (contraselecţie) din partea asiguraţilor, adică o cere-
re mare de asigurare tocmai pentru riscurile defavorabile asigurătorului, cu consecinţe
negative asupra echilibrului său financiar, deoarece el şi-a stabilit primele tarifare pe
baza riscului mediu, nu a riscurilor grele;
◊ persoanele fizice ar fi stimulate să încheie asigurări de viaţă sau de sănătate numai
când au ajuns în situaţii dificile (îmbătrânire, îmbolnăvire), fiind astfel încurajate în re-
nunţarea la spiritul de prevedere ;
◊ ar implica practicarea de tarife de primă ridicate, care nu ar fi accesibile pentru mulţi
dintre cei interesaţi.
Totuşi, selecţia are anumite limite. Un exemplu de selecţie exagerată a riscului ar fi si-
tuaţia în care s-ar primi în asigurare contra incendiului numai clădirile din beton armat şi pre-
văzute cu sisteme automate de avertizare şi stingere a incendiilor şi s-ar refuza primirea în asi-
gurare a altor tipuri de clădiri, la care riscul de incendiu este sensibil mai mare. Procedând as-
tfel, asigurarea ar cuprinde numai un număr mic de clădiri şi ar fi neinteresantă pentru majori-
tatea posesorilor de clădiri.
Selecţia riscurilor este indicată nu numai din punct de vedere al asigurătorului, care,
teoretic, poate acoperi riscuri oricât de grele, prin stabilirea unor prime ridicate, corespunză-
toare cu riscul acoperit, însă, prin prisma intereselor asiguratului, ele nu ar fi accesibile marii
mase a celor asigurabili. Pe de altă parte, excluderea unor riscuri prin selecţie poate avea şi
alte efecte pozitive – în cazul analizat, orientarea spre a construi clădiri din materiale greu in-
flamabile, pentru a corespunde cerinţelor asigurătorilor.
La asigurările facultative, există din partea asiguraţilor o anumită tendinţă de antiselecţie şi
anume de a asigura riscuri mai puţin favorabile, cu toată respectarea prevederilor din condiţiile de
asigurare. O persoană fizică va asigura mai uşor un bun, de exemplu, o clădire, care are anumite de-
ficienţe cunoscute numai de el, sau propria persoană, în condiţiile unei sănătăţi precare.
La această tendinţă, care îi poate afecta situaţia financiară, asigurătorul poate răspunde
prin măsuri ca :

168
a se vedea şi subcap. 2.4.2.
 ◊ stabilirea unor tarife de primă mai mari decât cele medii, rezultate din calculele sta-
tistice, ceea ce nu elimină antiselecţia, dar îi compensează efectele nefavorabile;
◊ preocuparea pentru a reduce tendinţa de antiselecţie prin prevederile din condiţiile de
asigurare şi prin perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din asigurări, in-
clusiv creşterea preocupării acestuia în direcţia depistării cazurilor în care riscurile nu
corespund condiţiilor din contracte.
5. Suma asigurată (acoperirea de asigurare) este limita valorică până la care asigură-
torul îşi asumă răspunderea faţă de asigurat.169
La asigurările de bunuri, stabilirea sumei asigurate implică evaluarea acestora, prin
care se stabileşte valoarea de asigurare. Valoarea de asigurare se determină în corelaţie cu
valoarea reală a bunurilor, subevaluarea sau supraevaluarea influenţând negativ derularea nor-
mală a raporturilor de asigurare. Astfel, supraevaluarea ar putea duce la obţinerea unei despă-
gubiri mai mari decât valoarea bunului şi la slăbirea preocupării asiguratului pentru păstrarea
bunului, iar subevaluarea are drept consecinţă compensarea necorespunzătoare a pagubei pen-
tru asigurat şi, implicit, diminuarea interesului său în încheierea asigurării. În consecinţă, va-
loarea de asigurare este mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului, care este stabilită în
funcţie de preţul de vânzare – cumpărare sau după valoarea din contabilitate. La rândul său,
suma asigurată poate fi mai mică sau egală cu valoarea de asigurare, conform relaţiei:
Sas ≤ Vas ≤ Vb (1)
în care :
Sas = suma asigurată;
Vas = valoarea de asigurare;
Vb = valoarea reală a bunului.
6. Prima de asigurare este suma pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului în schim-
bul garantării de către acesta a acoperirii pagubei sau a plăţii sumei asigurate, dacă se produce
riscul asigurat. Prima apare deci ca preţ al protecţiei oferite de asigurător.
Prima de asigurare, ca venit tehnic (din activitatea propriu-zisă de asigurare) are mai
multe destinaţii:
a. constituirea fondului de asigurare din care se plătesc despăgubirile şi sumele asigu-
rate;
b. formarea fondurilor de rezervă ale asigurătorului, constituite în scopuri specifice;
c. acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurare şi obţinerea profitului tehnic, din acti-
vitatea de asigurare desfăşurată;
d. alimentarea unor fonduri de protecţie a asiguraţilor, constituite în mod centralizat.170
Cota tarifară de primă este baza de calcul a primei datorate de fiecare asigurat şi
este stabilită în unităţi monetare:
● pe o unitate de calcul, adică:
● pentru o fracţiune de sumă asigurată (în lei la 100 sau la 1000 lei sumă asigura-
tă);
● pe o unitate de bun asigurat (lei pe hectar; lei pe cap de animal asigurat).
● pe o anumită perioadă de timp, de obicei, un an.
Sistemul de cote tarifare formează tariful de asigurare, stabilit de fiecare asigurător
(la asigurările facultative) sau aprobat de organul de supraveghere a asigurărilor (pentru asi-
gurările obligatorii).

169
În legătură cu raţiunile şi modalităţile de limitare a sumei asigurate, a se vedea Constanti-
nescu, D.A. ş.a. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, pp. 118-128.
170
În ţara noastră: fondul de garantare, fondul de protecţie a victimelor străzii.
 Cota de primă tarifară are două componente, corespunzătoare destinaţiilor primei ex-
puse mai sus:
● prima netă (prima tehnică) care alimentează fondul de asigurare pentru plata despă-
gubirilor sau sumelor asigurate;
● adaosul de primă, destinat acoperirii celorlalte destinaţii menţionate ale primei de
asigurare.
Cotele tarifare de primă practicate de un asigurător sunt, de regulă, constante (egale)
pe întreaga perioadă de asigurare şi sunt unice pe întregul teritoriu al ţării sau ţărilor în care
operează asigurătorul. Fac excepţie unele tipuri de asigurări (de culturi agricole, de animale),
unde cotele pot fi diferite în plan teritorial, în funcţie de manifestarea diferită a riscurilor.
Existenţa răspunderii asigurătorului este legată de plata primelor.171 Dacă primele nu
sunt plătite în cuantumul şi la datele stabilite, asigurătorul nu mai are nici o răspundere.
7. Durata asigurării (perioada de asigurare) este perioada în care sunt valabile rapor-
turile între asigurat şi asigurător sau pentru care se încheie contractul de asigurare. Pentru asi-
gurările de bunuri, durata asigurării este, de regulă, un an, dar poate fi şi mai mică, de trei sau
şase luni. La asigurările de persoane, durata asigurării este plurianuală, putând atinge chiar
25-35 de ani, în cazul unor asigurări de viaţă. Mărimea duratei asigurării influenţează direct
proporţional suma totală a primelor plătite de asigurat.
8. Paguba şi despăgubirea de asigurare
Paguba (dauna) este pierderea apărută la un bun asigurat ca urmare a producerii
evenimentului asigurat.
La rândul său, despăgubirea de asigurare (desdăunarea) este suma pe care asigurăto-
rul o plăteşte asiguratului în vederea compensării pagubei. Noţiunea de despăgubire este spe-
cifică asigurărilor de bunuri şi în parte celor de răspundere civilă. La asigurările de persoane –
unde noţiunile de daună şi despăgubire se consideră că nu au sens – achitarea sumei conveni-
te la producerea riscului asigurat este denumită plata sumei asigurate. Considerăm că, în am-
bele cazuri, poate fi utilizat termenul de indemnizaţie cuvenită asiguratului care acoperă atât
prejudiciile materiale, cât şi pe cele corporale suferite de asiguraţi.
Paguba poate fi totală sau parţială, dacă este egală, respectiv mai mică decât valoarea
bunului asigurat. La rândul ei, despăgubirea poate fi egală sau mai mică decât paguba, şi nu poate
depăşi nici suma asigurată, ca în relaţiile:
D ≤ P; (2)
D ≤ Sas; (3)
în care
D = despăgubirea
Sas = suma asigurată
şi deci, conform relaţiei (1), despăgubirea este mai mică sau egală cu suma asigurată, valoarea
de asigurare şi valoarea reală a bunurilor dăunate.
Pentru stabilirea mărimii despăgubirii în raport cu paguba, se folosesc trei sisteme de
acoperire: sistemul acoperirii (răspunderii) proporţionale, sistemul răspunderii pe baza primu-
lui risc şi sistemul răspunderii limitate.
a. În sistemul răspunderii proporţionale, despăgubirea se stabileşte în acelaşi raport
cu paguba, în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat, conform relaţiei de
mai jos, cu notaţiile din formulele anterioare:

171
Inclusiv, conform reglementărilor actuale, la asigurarea obligatorie de răspundere civilă
auto.
 D
= S as
(4)
P V b
Despăgubirea se stabileşte deci cu formula:

D= P × S as (5)
V b
Rezultă că în acest sistem de acoperire, mărimea despăgubirii este influenţată de mări-
mea pagubei şi de raportul între suma asigurată şi valoarea reală a bunului asigurat. Ca urma-
re, despăgubirea va fi egală cu paguba numai când suma asigurată este egală cu valoarea bu-
nului.
b. În sistemul acoperirii pe baza primului risc, despăgubirea este egală cu paguba,
fără însă a depăşi suma asigurată. În acest sistem, mărimea despăgubirii depinde deci numai
de cea a pagubei, respectiv a sumei asigurate, fără a fi influenţată de raportul între suma asi-
gurată şi valoarea bunului.
c. În sistemul acoperirii limitate, asiguratul suportă o parte din pagubă. Asigurătorul
acoperă numai acea parte din daună care depăşeşte o limită dinainte stabilită şi înscrisă în con-
tract. Franşiza este tocmai partea din valoarea pagubei – exprimată în sumă absolută sau în
mărime relativă – care rămâne în sarcina asiguratului.
Practicarea pe scară largă a acestui mod de acoperire se datorează avantajelor sale:
■ reduce numărul dosarelor de daună şi al despăgubirilor plătite, prin eliminarea cazu-
rilor de despăgubiri numeroase şi mărunte, neimportante pentru fiecare asigurat în par-
te, dar care, pentru asigurător, reprezintă un volum total de despăgubiri semnificativ.
Concomitent cu suma despăgubirilor plătite, se reduce şi personalul necesar pentru li-
chidarea daunelor. În final, se diminuează costul asigurării, ceea ce permite practicarea
unor prime mai mici decât dacă asigurarea ar avea acoperire integrală.
■ cointeresează asiguraţii în prevenirea evenimentelor asigurate, aceştia ştiind că vor
suporta şi ei o parte din pagubă.
Practicarea acoperirii limitate are în vedere mai multe modalităţi tehnice:
◊ prin participarea asiguratului cu o sumă fixă maximă stabilită în contract (franşiză)
care poate fi:
a. franşiză deductibilă sau absolută, caz în care franşiza este scăzută din orice pagu-
bă, indiferent de mărimea ei;
b. franşiză simplă sau atinsă, care acţionează numai pentru pagubele până la nivelul ei.
Pagubele mai mari decât franşiza sunt acoperite integral;
◊ prin participarea asiguratului cu o cotă procentuală fixă (5 %; 10 % etc.) din cuantu-
mul total al pagubei;
◊ prin combinarea celor două tipuri de franşize, de exemplu, franşiză de 5%, dar mini-
mum 5000 RON.
4.2 Contractul de asigurare

4.2.1 Trăsături ale contractului de asigurare

Contractul de asigurare este actul încheiat între asigurător şi asigurat, la asigurările fa-
cultative, care prevede obligaţia asiguratului de a plăti o primă asigurătorului şi obligaţia aces-
tuia din urmă de a prelua asupra sa riscul producerii unui eveniment, plătind asiguratului sau
beneficiarului indemnizaţia prevăzută în acest caz. Contractul cuprinde şi alte obligaţii ale asi-
gurătorului şi asiguratului.
După cum apreciază unii autori, contractul de asigurare are două funcţii172:
 introducerea riscului într-o mutualitate, în sensul că, deşi rămâne individual, riscul
este contopit într-un ansamblu, în simbioză cu celelalte riscuri admise;
 stabilirea unei legături individuale între societatea de asigurare şi purtătorul riscului,
prin acordul de voinţă dintre ei.
Contractul de asigurare are o serie de particularităţi faţă de contractele ce vizează alte
domenii de activitate.
1. Contractul de asigurare are caracter sinalagmatic, adică dă naştere unor obligaţii
reciproce între părţi, încă de la încheierea sa.
2. Este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc realizarea anumitor sco-
puri, obţinerea unor contraprestaţii exprimate în bani.
3. Contractul de asigurare este un contract cu executare succesivă, deoarece prestaţii-
le prevăzute în contract din partea participanţilor nu se efectuează dintr-o dată, ci în mod
treptat şi în timp, până la expirarea valabilităţii sale.
4. Este un contract cu caracter aleatoriu, deoarece efectele sale depind de un eveni-
ment incert, producerea riscului. Existenţa sau mărimea obligaţiei de plată a asigurătorului
nu se cunosc dinainte, ele depinzând de producerea şi de amploarea efectelor riscului. Este
totuşi de remarcat că, dacă evenimentul acoperit prin el conferă contractului caracter alea-
toriu, garanţia protecţiei oferită prin contract asiguratului este sigură şi, în acelaşi timp,
permanentă, pe întreaga durată a contractului.
5. Contractul de asigurare este un contract de adeziune, deoarece clauzele contractului
sunt stabilite de asigurător, cealaltă parte (asiguratul) putând numai să le accepte, sau să
nu contracteze.
6. Este un contract de bună credinţă. Încrederea între părţi stă la baza relaţiilor din-
tre diferite instituţii financiare (bănci, fonduri, de investiţii etc.) şi clienţii lor. Raporturile
contractuale din asigurări sunt fundamentate pe principiul denumit al celei mai mari bune
credinţe.173
În literatura de specialitate, sunt menţionate şi alte trăsături ale contractului de asigura-
re: caracterul consensual; caracterul personal; caracterul unic pe întreaga sa durată.174

172
Groutel, H. – Le contrat d’assurance, 2-e éd., Dalloz, Paris, 1997, p. 2.
173
Uberrimae fidei (lb. lat.) sau utmost good faith (lb. engl.) este definită ca o datorie pozitivă
de a informa voluntar, precis şi complet asupra tuturor faptelor materiale privind riscul propus spre
asigurare, chiar dacă asigurătorul întreabă sau nu – a se vedea Ciurel, V. – op. cit., p. 186.
174
A se vedea Alexa, C. ş.a. – Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional , Ed. All, Bucu-
reşti, 1992, p. 31; Ciurel, V. – op. cit., p. 178.
 4.2.2 Încheierea contractului de asigurare

4.2.2.1. Condiţiile care stau la baza validităţii contractului de asigurare

Contractul de asigurare este valid dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii.

a. Părţile să aibă capacitatea de a contracta. Orice persoană poate contracta, dacă
nu este declarată necapabilă de lege175. Problema este legată de existenţa capacităţii de
exerciţiu, la persoanele fizice, respectiv, juridice. Persoanele juridice dobândesc capacita-
tea de exerciţiu din momentul înfiinţării şi alegerii organelor lor de conducere. Persoanele
fizice au capacitate de exerciţiu dacă au împlinit 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie. În
asigurările de persoane, vârsta minimă necesară pentru încheierea asigurării este, de regu-
lă, de 16 ani, cu excepţia unor asigurări de accidente, unde asiguraţii trebuie să aibă cel
puţin 14 ani, dacă realizează venituri din munca proprie.
b. Existenţa consimţământului părţilor. Consimţământul este valabil dacă nu a fost
dat prin eroare, obţinut prin violenţă sau prin dol.
Spre exemplu, un caz de eroare apare în situaţia în care se încheie un contract de asi-
gurare, ca o condiţie a acordării unui împrumut de către o bancă. Dacă banca refuză acordarea
împrumutului, contractul de asigurare se anulează, datorită erorii referitoare la persoana care a
contractat.
De asemenea, dacă uneia dintre părţi consimţământul i-a fost smuls prin violenţă – situaţie
rar întâlnită în asigurări – contractul de asigurare este nul.
Dolul este folosirea, de către una dintre părţi, a unor mijloace viclene, pentru a deter-
mina cealaltă parte de a contracta, astfel încât să fie evident că în absenţa acestei practici, cea-
laltă parte nu ar fi contractat; în această situaţie, contractul se anulează.
c. Existenţa unui obiect determinat sau determinabil al contractului de asigurare.
Obiectul asigurării este specific fiecărei ramuri de asigurare: de bunuri, de persoane, de
răspundere civilă.176
În asigurările de daune, pe lângă bunurile propriu-zise pot face obiect al asigurării şi
lucrurile care deşi nu sunt distruse sau avariate, sunt susceptibile de micşorare sau nerealizare,
reprezentând o pierdere pentru asigurat. Astfel, la asigurarea mărfurilor transportate poate
constitui obiect al asigurării şi beneficiul sperat, care s-ar fi obţinut dacă marfa nu ar fi fost
distrusă sau avariată; de asemenea, poate fi cuprinsă în asigurare pierderea de venituri datora-
tă nefolosirii bunului distrus total sau parţial.
d. Cauza contractului trebuie să fie licită şi morală. Un contract de asigurare este va-
lid dacă s-a încheiat fără încălcarea legii sau a bunelor moravuri. De aceea, nu se asigură ac-
tivitatea de contrabandă sau nu se încheie contracte pentru bunurile rezultate din săvârşirea
unor infracţiuni.

4.2.2.2 Cererea (declaraţia) de asigurare şi analiza acesteia

Declaraţia (cererea) de asigurare este un document special elaborat de asigurător, prin

completarea şi semnarea căruia asiguratul îşi manifestă voinţa de a încheia contractul. Conţi-
nutul său este în aşa fel conceput încât permite asigurătorului să-şi facă o imagine asupra ma-
175
Alexa, C. ş.a. – op. cit., p. 38.
176
A se vedea subcap. 4.1.
nifestării riscului şi astfel să decidă dacă acceptă sau nu încheierea contractului, iar în caz afir-
mativ, ce primă să solicite asiguratului.
Declaraţia de asigurare conţine informaţii referitoare la :
◊ identificarea asiguratului: nume, domiciliu, sediu legal;
◊ obiectul de activitate;
◊ durata de asigurare solicitată;
◊ bunul sau persoana asigurată, cum sunt:
- localizarea bunului şi alte date specifice fiecărui tip de contract (felul construcţi-
ei şi materialele de construcţie utilizate; date privind marfa transportată sau de-
pozitată; traseul de transport şi transportatorul; date privind identificarea auto-
vehiculului asigurat: marca, tipul, anul fabricaţiei, capacitatea cilindrică, numă-
rul de locuri etc.);
- vârsta, starea de sănătate, antecedente medicale, iar pentru asigurări de acciden-
te: mediul de lucru, profesia şi ocupaţia.
◊ suma asigurată solicitată de asigurat;
◊ beneficiarul asigurării.
Analiza declaraţiei de asigurare are ca finalitate acceptarea sau nu a asigurării şi stabi-
lirea mărimii primei de asigurare. În unele cazuri, acceptarea asigurării implică şi verificarea
pe teren a datelor cuprinse în ea precum şi culegerea de date suplimentare, prin inspecţia de
risc.
Conform principiului bunei credinţei, asiguratul potenţial trebuie să facă în cerere de-
claraţii complete şi sincere, inclusiv privind manifestarea riscului. De asemenea, pe parcursul
derulării contractului, asiguratul are obligaţia de a informa societatea de asigurare cu privire la
modificarea, faţă de declaraţia de asigurare, a unor date esenţiale privind riscul cum ar fi cele
din care rezultă agravarea riscului. Astfel, asigurătorul va putea modifica, în mod corespunză-
tor, contractul.

4.2.2.3 Momentul încheierii şi conţinutul contractului de asigurare

Contractul de asigurare cuprinde drepturile şi obligaţiile părţilor, este emis de asigurător şi

constată acordul de voinţă al asiguratului şi asigurătorului. Contractul are formă scrisă, deoarece
consimţământul trebuie exprimat în scris, neputând fi dovedit cu martori. Forma scrisă se adoptă
deoarece:
- dovedeşte existenţa contractului;
- face posibilă stabilirea certă a unor elemente ca momentele încheierii, intrării în vi-
goare, începerii şi încetării răspunderii asigurătorului etc., constituind o garanţie a în-
deplinirii obligaţiilor părţilor şi evitând neînţelegerile ulterioare.
Contractul de asigurare are două părţi principale. Prima conţine clauzele tipărite, re-
glementând raporturile între asigurat şi asigurător, sub forma unui extras din condiţiile gene-
rale de asigurare. A două reprezintă părţile neimprimate, care vor fi completate, după caz cu
indicarea exactă a asiguratului, denumirea unor riscuri, suma asigurată, prima de asigurare,
durata contractului cu menţionarea datei intrării în vigoare a contractului, alte elemente speci-
fice fiecărei tip de contract. De regulă, contractul se întocmeşte în două exemplare.
 4.2.3 Derularea contractului de asigurare

4.2.3.1 Drepturile şi obligaţiile părţilor până la apariţia

evenimentului asigurat

Contractul de asigurare cuprinde drepturi şi obligaţii corelative între asigurător şi asi-

gurat care, pe parcursul derulării contractului pot fi delimitate în drepturi şi obligaţi până la
respectiv după producerea riscului.
În perioada de până la apariţia riscului asigurat, asiguratul şi asigurătorul au drepturi şi
obligaţii distincte.
a) Obligaţiile asiguratului. Asiguratul este obligat în acest interval de timp să achite
primele, să utilizeze şi să întreţină în bune condiţii bunul asigurat şi să comunice împrejurările
care duc la agravarea riscului.
a1. Asiguratul are obligaţia de a plăti primele datorate, la termenul şi în cuantumul prevăzute
în contract, cu unele precizări. Astfel, dacă în contract este înscris un beneficiar, obligaţia de
plată a primelor revine tot asiguratului. În cazul în care titularul contractului decedează, iar
bunul asigurat face parte din masa succesorală, moştenitorii preiau obligaţia de plată a prime-
lor. Dacă bunul asigurat este înstrăinat, cel care dobândeşte bunul are obligaţia de a achita ra-
tele de primă scadente după înstrăinare.
Plata primelor se face în sistem portabil, deci de către asigurat la sediul asigurătorului.
Plata se poate face : în numerar; prin compensare cu indemnizaţia datorată asiguratului, dacă
riscul s-a produs şi mai sunt rate de primă neachitate; prin dispoziţie de plată; prin dispoziţie
de încasare. În cazul plăţii prin virament, ziua plăţii este considerată ziua în care suma a intrat
în contul asigurătorului.
a2. În situaţia nerespectării obligaţiei de bună întreţinere a bunurilor asigurate şi de lua-
re a unor măsuri de prevenire a riscului, asigurătorul poate denunţa asigurarea. La apari-
ţia riscului, poate refuza plata despăgubirii, dacă, datorită nerespectării acestei obligaţii,
nu au fost posibile determinarea cauzelor şi a mărimii pagubelor, ori poate reduce des-
păgubirea, dacă din acest motiv, dauna s-a mărit.
a3. Asiguratul este obligat să notifice asigurătorului împrejurările care modifică mani-
festarea riscului, faţă de cea iniţială, luată în considerarea la încheierea contractului.
Agravarea riscului poate duce la adaptarea contractului, prin creşterea corespunzătoare
a primei stabilite iniţial sau în caz extrem, la anularea contractului.
Această obligaţie ridică o serie de probleme în practică, deoarece agravarea riscului
poate apare:
■ din vina asiguratului, de exemplu prin deplasarea bunului asigurat, în alte locaţii,
mai expuse riscului, ori prin nerespectarea obligaţiei anterioare de a le întreţine cores-
punzător şi de a lua măsuri de prevenire a riscului;
■ datorită activităţii unui terţ, de exemplu prin apariţia la locul unde este situat bunul,
a unor activităţi generatoare de pericole (incendiu, explozie);
■ datorită unor cauze independente de voinţa persoanelor, cum ar fi unele fenomene
sociale şi politice (grevă, război, război civil etc.).
De fapt, asiguratul nu poate anunţa decât împrejurări pe care le cunoaşte. Acestea pot
însă să apară prin fapta sa, ori fără fapta sa. În primul caz, nu se poate invoca necunoaşterea
modificării riscului, iar în a doua situaţie, asiguratul este obligat să comunice schimbarea,
imediat ce a luat cunoştinţă de ea.
 b) Drepturile asiguratului
Până la producerea riscului, asiguratul are şi o serie de drepturi:
b1. Dreptul de a modifica unele prevederi ale contractului, cum ar fi schimbarea nume-
lui beneficiarului contractului, ori modul de plată al ratelor de primă. Unele tipuri mo-
derne de contracte – de exemplu, asigurările de viaţă unit–linked – au o flexibilitate
mare, permiţând abaterea de la o gamă largă de prevederi iniţiale ale contractului.
b2. Dreptul de a încheia asigurări suplimentare, care, conform normelor asigurătorului,
pot fi ataşate contractului iniţial, de exemplu, pentru a include şi alte bunuri faţă de cele
prevăzute în contract, sau pentru a ataşa asigurări din altă subramură (ex. asigurare de
viaţă şi suplimentară de accidente).
b3. Dreptul de răscumpărare; dreptul de a obţine împrumuturi asupra poliţelor de asigu-
rare; dreptul de a participa la tragerile de amortizare, care sunt specifice unor contracte
tradiţionale de asigurări de viaţă.
c) Drepturile şi obligaţiile asigurătorului
Până la producerea riscului asigurat, asigurătorul are cu deosebire, drepturi, corelative
cu obligaţiile asiguratului din aceeaşi perioadă. Asftel, asigurătorul are ca drepturi:
■ dreptul de a verifica existenţa şi felul în care este întreţinut bunul asigurat;
■ dreptul de a aplica sancţiuni atunci când asiguratul nu a respectat obligaţiile de între-
ţinere, folosire şi pază a bunurilor asigurate.
Concomitent, asigurătorul are şi obligaţii, ca:
♦ obligaţia de a elibera, la cerere, un duplicat al contractului, dacă asiguratul a pierdut
originalul;
♦ obligaţia de a elibera, în cazul unor tipuri de contracte, certificate care confirmă în-
cheierea asigurării.

4.2.3.2 Obligaţiile părţilor după producerea evenimentului asigurat

1. Obligaţiile asiguratului după producerea riscului au în vedere:

a. luarea măsurilor necesare pentru limitarea daunelor, salvarea, păstrarea şi paza bu-
nurilor rămase, pentru a nu mări cuantumul pagubei peste cel determinat de producerea
riscului;
b. anunţarea în scris a asigurătorului despre producerea evenimentului asigurat, în ter-
menul prevăzut în contract;
c. participarea, alături de reprezentanţii asigurătorului, la constatarea producerii sinis-
trului şi la stabilirea pagubei rezultate;
d. furnizarea de informaţii şi documente în legătură cu producerea riscului asigurat.
2. Obligaţiile asigurătorului
După producerea evenimentului asigurat, principala obligaţie a asigurătorului este pla-
ta indemnizaţiei cuvenită asiguratului, ceea ce face necesar ca, pe baza situaţiei concrete, să
fie stabilit dreptul asiguratului de a primi indemnizaţia şi obligaţia corelativă a asigurătorului
de a o plăti.
Operaţiunile legate de această obligaţie ţin de tehnica lichidării daunelor, care implică,
în succesiune, următoarele operaţiuni: constatarea producerii evenimentului asigurat; evalua-
rea daunelor; stabilirea şi plata despăgubirilor.
În primul rând, asigurătorul stabileşte cauzele pagubelor şi împrejurările în care s-au
produs, în vederea determinării obligaţiei sale de plată. Pentru aceasta el verifică:
 ◊ dacă asigurarea era în vigoare în momentul producerii riscului;
◊ dacă primele au fost achitate şi perioada de timp pentru care au fost plătite;
◊ dacă evenimentul ce a produs dauna este un risc asigurat prin contract;
◊ dacă bunul dăunat este un bun cuprins în asigurare;
◊ dacă există un raport de cauzabilitate între un eveniment produs şi un anumit risc
asigurat;
◊ dacă asiguratul a luat măsurile de prevenire, limitare a daunelor, păstrare şi pază a
bunurilor rămase în urma producerii riscului.
În numeroase cazuri, poate exista o multitudine de cauze care au concurat la produce-
rea pagubei, constituind un adevărat lanţ de evenimente.177 Asigurătorul acoperă pagubele
doar pentru riscurile prevăzute în contract, nu şi pentru cele excluse, deci el va acorda despă-
gubirea numai dacă ea rezultă dintr-un risc asigurat sau dintr-un flux de evenimente produse
ca urmare a unui risc asigurat. O importanţă deosebită, în acest sens, o are determinarea a ceea
ce este denumită proximata causa.178
Evaluarea pagubei se face ţinând cont de valoarea de piaţă a bunurilor (în variante di-
ferite) şi de gradul de uzură al bunurilor din momentul producerii riscului.
Cuantumul despăgubirii este limitat de cel al sumei asigurate şi de mărimea pagubei.

4.2.3.2 Limitarea garanţiei de asigurare şi subrogarea asigurătorului

în drepturile asiguratului

Limitarea garanţiei de asigurare apare în situaţia în care producerea evenimentului

se datorează asiguratului. Eventuala limitare este legată de stabilirea proporţiei în care o pagu-
bă produsă din vina asiguratului obligă pe asigurător la plata despăgubirii.
Asigurătorul nu datorează despăgubiri dacă evenimentul a fost produs cu intenţie de
către:
● asigurat, beneficiar, un membru din conducere sau de un prepus al asiguratului, în
cazul persoanelor juridice;
● asigurat, beneficiar, persoanele majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodă-
resc împreună cu asiguratul, ori de prepuşii asiguratului sau beneficiarului.
De exemplu, în asigurarea contra incendiului, se consideră caz de culpă a asiguratului
ori al celorlalte persoane menţionate, folosirea focului deschis în încăperile în care sunt mani-
pulate sau depozitate produse inflamabile sau uşor inflamabile.
Asigurătorul nu datorează despăgubirea nici atunci când deşi fapta asiguratului a fost
săvârşită fără intenţie, se constată că acesta putea şi trebuia să prevadă consecinţele conduitei
sale.
Subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului apare în situaţia în care există
terţe persoane răspunzătoare de producerea daunei. În acest caz, cel păgubit (asiguratul) are
dreptul de a cere acoperirea daunei de către cei vinovaţi de producerea ei.
În virtutea existenţei contractului de asigurare, asigurătorul plăteşte despăgubirea, dar
se poate subroga în dreptul asiguratului sau beneficiarului de a recupera paguba, în limita des-
păgubirii deja plătite.
Subrogarea se poate realiza cu îndeplinirea unor condiţii:
177
A se vedea şi subcap. 2.2 – originea riscului.
178
Proximata (lb. lat.) are aici sensul de cel mai apropiat. Este cauza determinantă, efectivă şi
activă în realizarea pagubei. Dacă au fost prezente mai multe cauze, cauza proxima este cauza do-
minantă care a contribuit la producerea pagubei.
 ● indemnizaţia să fi fost plătită de asigurător;
● existenţa unei acţiuni în justiţie (acţiune în răspundere sau în regres) aparţinând asi-
guratului, contra terţilor responsabili în producerea daunei.
Prin subrogare, asigurătorul exercită în nume propriu, acţiunea pe care asiguratul ar fi
intentat-o contra autorului pagubei. Pentru aceasta, asiguratul este obligat să conserve realiza-
rea dreptului de subrogare, abţinându-se de la orice acte care ar atinge sau micşora dreptul de
regres al asigurătorului.

4.2.4. Modalităţi de încetare a contractului de asigurare

Se pot distinge modalităţi obişnuite, respectiv, neobişnuite (neuzuale) de încetare a

contractului de asigurare.
a) Moduri uzuale de încetare a contractului
a1. Principalul mod obişnuit de încetare a contractului de asigurare cu durată determi-
nată (majoritatea tipurilor de contracte din toate ramurile de asigurare) este ajungerea la
termen, adică expirarea perioadei de timp pentru care a fost încheiat.
a2. Un alt mod uzual de încetare a contractului este producerea evenimentului asigu-
rat. Această modalitate este specifică asigurărilor de viaţă şi de accidente de persoane.
După plata indemnizaţiei faţă de asigurat, obligaţiile asigurătorului se sting, ceea ce înse-
amnă o încetare automată a contractului.
În cazul asigurărilor de bunuri, contractul încetează numai dacă a avut loc distrugerea
totală a bunului asigurat. Dacă bunul a fost distrus doar parţial, contractul poate continua, dar
pentru o sumă asigurată mai mică, suma iniţială fiind diminuată cu suma plătită ca despăgubi-
re.
b) Moduri neuzuale de încetare a contractului
Modurile neuzuale sunt denunţarea, rezilierea, respectiv, anularea contractului.
b1. Denunţarea se exercită în mod unilateral, din cauze autorizate de lege. Asigurătorul
poate denunţa contractul:
- Dacă asiguratul nu a comunicat în scris modificările apărute în datele înscrise în con-
tract, pe parcursul derulării sale, modificări care exclud menţinerea contractului;
- Dacă se constată neîndeplinirea obligaţiei asiguratului de a întreţine în mod corespunzător
bunurile sau de a lua măsuri de prevenire a riscului.
Deoarece contractul de asigurare este un contract cu executare succesivă, denunţarea
nu produce efecte retroactive. De aceea, are loc reţinerea de asigurător a primelor încasate
pentru timpul cât contractul a fost în vigoare, dar nu se mai solicită şi încasează prime după
denunţarea contractului.
b2. Rezilierea contractului reprezintă desfacerea sa pentru viitor, datorită neexecutării
obligaţiilor uneia dintre părţi, din cauze care i se pot imputa. În momentul rezilierii, partea
care se află pe poziţie de creditor:
● poate cere executarea silită a tuturor obligaţiilor scadente la data rezilierii şi care nu
au fost executate;
● poate solicita despăgubiri pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neexecutării res-
pectivelor prestaţii.
b3. Anularea contractului apare din normele dreptului comun şi din conţinutul con-
diţiilor de asigurare. Nulitatea contractului poate apare, de exemplu, datorită declaraţiilor
 neexacte şi necomplete făcute de asigurat la încheierea asigurării, sau datorită lipsei inte-
resului asigurat.
În comparaţie cu rezilierea şi denunţarea, nulitatea contractului are efecte şi pentru tre-
cut. Deoarece nulitatea readuce părţile la situaţia juridică dinaintea încheierii asigurării, ea de-
termină restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate: asigurătorul va înapoia primele încasate,
iar asiguratul, indemnizaţia, dacă aceasta a fost plătită.
 CAPITOLUL V

PRINCIPII ALE FUNDAMENTĂRII PRIMELOR

DE ASIGURARE PRIN METODE ACTUARIALE
5.1 Fundamentarea nivelului primelor la asigurările de bunuri

Practicarea unor cote de primă tarifară, determinate pe baze ştiinţifice, conduce la în-
casarea unui volum de venituri tehnice care permite asigurătorilor acoperirea tuturor cheltuie-
lilor şi realizarea echilibrului financiar din activitatea de subscriere a asigurărilor. Fundamen-
tarea ştiinţifică a nivelului primelor a devenit posibilă odată cu apariţia calculelor actuariale179.
Conceptul de actuariat se referă la ansamblul operaţiilor financiare şi a normelor utilizate în
asigurări, bazate pe teoria probabilităţilor şi statistica matematică. Specialiştii în această disci-
plină (actuarii) formează un compartiment specializat în centrala societăţilor de asigurare şi
sunt utilizaţi şi de organele naţionale de supraveghere a activităţii de asigurare. Fundamenta-
rea mărimii primelor, prin calcule actuariale180, are loc atunci când se lansează un nou produs
(contract) de asigurare sau, la produsele deja existente, atunci când apare nevoia revizuirii ta-
rifelor de primă, ca urmare a unor modificări semnificative în manifestarea riscurilor acoperi-
te sau a altor factori ce pot influenţa mărimea primelor. Modul de fundamentare a primelor de
către asigurători este verificat de organele de supraveghere a asigurărilor.181
În ce priveşte asigurările de bunuri, cea mai mare parte a primelor încasate de asigură-
tori ― prima netă sau tehnică ― este destinată acoperirii plăţilor de despăgubiri, dar prima ta-
rifară trebuie să cuprindă şi adaosul de primă, destinat acoperirii altor cheltuieli şi obţinerii de
profit182.
Fundamentarea primei nete are în vedere volumul probabil al despăgubirilor ce vor fi
plătite pentru anumite obiecte ale asigurării şi pentru anumite riscuri, prin extrapolarea în vii-
tor a datelor din trecut privind manifestarea riscului şi, în primul rând, a volumului despăgubi-
rilor aferente acelui risc.
Datele statistice privind despăgubirile în trecut au în vedere perioade diferite, în func-
ţie de natura bunurilor şi a riscurilor asigurate. Astfel, se consideră a fi suficiente datele pe ul-
timii 15-20 de ani pentru culturi agricole, 10-15 ani pentru clădiri, 5-7 ani pentru animalele
asigurate etc. Aceste date se grupează pe feluri de asigurări, categorii de bunuri, categorii de
asiguraţi, zone geografice. Pe baza acestor date, se poate obţine nivelul primei nete ce trebuie
practicată în cazul fiecărui tip de contract.
Principial, etapele determinării primei nete sunt următoarele183:
● stabilirea indicilor anuali de despăgubire (Ik) care reprezintă despăgubirile achita-
te asiguraţilor la fiecare 100 U.M. sumă asigurată. El se determină cu formula:
S n*v
IK = =
N *V N *V

179
A se vedea subcap. 1.1.
180
Problema fundamentării mărimii primelor este abordată atât în lucrări ce vizează economia
asigurărilor (de ex.: Văcărel, I.; Bercea, F. – op. cit.), cât şi în lucrări specializate de actuariat. Cităm,
printre cele apărute în ţara noastră: Purcaru, I. – Matematică şi asigurări, Ed. Economică, Bucureşti,
1994; Purcaru, I., Mircea, I., Lazăr, Gh. – Asigurări de persoane şi de bunuri , Ed. Economică, Bucureşti,
1998; Alexandru, F., Armeanu, D. – Asigurări de bunuri şi persoane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003.
181
A se vedea cap. 7.
182
A se vedea subcap. 4.1.
183
Formulele utilizate provin din Alexandru, F., Armeanu, D. – op. cit., p. 71.
 în care:
S = suma totală a despăgubirilor plătite;
N = numărul bunurilor asigurate;
V = valoarea medie a sumei asigurate;
n = numărul bunurilor despăgubite;
v = valoarea medie a despăgubirilor plătite.
● stabilirea indicelui mediu anual de despăgubire (i), care reprezintă, de fapt, baza
de formare a mărimii primei nete. Calcularea i ca medie aritmetică a Ik poate să nu fie
suficientă şi revelatoare, deoarece, de regulă, se constată că indicii anuali Ik au abateri
importante, în plus sau în minus, faţă de media lor aritmetică. De aceea, i se corectează
cu un adaos de risc reprezentând abaterile indicilor de despăgubire anuali Ik faţă de i şi
care se calculează utilizând abaterea medie patratică. Indicele de despăgubire i se pre-
zintă, în acest caz, ca o variabilă aleatoare de forma:
I I2 I3 . . Ik . . In 
i =  1 
 f1 f 2 f 3 . . f k . . f n 
în care fk este frecvenţa relativă de realizare a indicelui de despăgubire în anul k:
nk
fk = n

∑n
k =1
k

în care:
nk = numărul bunurilor despăgubite în anul k
n

∑n
k =1
k = numărul total de bunuri despăgubite în perioada luată în calcul.
Ca urmare, indicele mediu anual de despăgubire este dat de formula:
n
i = ∑ Ik • fk
k =1
● calculul abaterii medii patratice, cu formula:
σ = σ2
în care:
σ = abaterea medie pătratică
σ 2 = dispersia
Formula de calcul a dispersiei este, pe baza datelor deja cunoscute:
n
σ 2 = ∑ ( I k − i)2 • f k
k =1
deci dispersia este:
n
σ= ∑ (I
k =1
k − i) 2 • f k

● stabilirea primei nete. Cu valoarea dispersiei se corectează indicele mediu de despă-

gubire, determinat ca medie aritmetică, pentru a se obţine prima netă la 100 UM sumă
asigurată (p) conform formulei:
p = i +σ
La prima netă, astfel, obţinută, este necesar să se adauge o cotă necesară constituirii
unui fond de rezervă, pentru situaţiile din anii în care riscul asigurat are o manifestare mult
peste medie, caz în care prima determinată ca mai sus nu este suficientă pentru acoperirea plă-
ţilor de daune184.
Pentru obţinerea nivelului primei tarifare (comerciale), trebuie să se suplimenteze pri-
ma netă şi cu adaosuri ce vizează celelalte destinaţii ale primei de asigurare. Astfel, partea din
prima tarifară necesară pentru acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurare se determină pe
baza nivelului mediu al acestor cheltuieli, înregistrat în ultimii ani. De asemenea, cota de pri-
mă tarifară necesară pentru realizarea unui anumit profit se stabileşte la un nivel care să per-
mită asigurătorului să-şi achite obligaţiile către buget şi să efectueze prelevările legale la fon-
durile proprii şi la fondurile centralizate de garantare sau de protecţie specifice activităţii de
asigurare.

5.2 Fundamentarea mărimii primelor în asigurările de viaţă

5.2.1 Riscuri specifice asigurărilor de viaţă şi comensurarea lor

După cum este deja cunoscut, principalele forme de asigurări de viaţă acoperă riscul
de deces şi aşa-numitul risc de supravieţuire, cele două riscuri fiind însă complementare şi ex-
cluzându-se reciproc, astfel încât, în esenţă, riscul ce trebuie luat în considerare este cel de de-
ces.
Fiind vorba de un singur risc, problemele legate de factorii ce influenţează manifesta-
rea sa, comensurarea riscului, respectiv, determinarea primei sunt aparent mult mai simple de-
cât la asigurările de răspundere civilă şi mai ales la cele de bunuri, unde este luată în conside-
rare o mare diversitate de riscuri. Totuşi şi în cazul riscului de deces, exprimarea şi măsurarea
sa necesită o serie de precizări şi ridică probleme specifice.
Astfel, în elaborarea tarifelor de primă se iau în considerare date statistice din tabelele
de mortalitate, dar asupra riscului de deces privit din punct de vedere al asigurătorului, se
exercită şi o serie de influenţe ce pot genera abateri de la media statistică, provocate de factori
ca sexul, profesia, situaţia matrimonială, zona geografică şi clima, antiselecţia riscurilor etc.
De aceea, asigurătorii trebuie să facă o selecţie a riscurilor pentru a evita situaţiile în
care apariţia sinistrului ar avea o frecvenţă anormală. În afara factorilor deja menţionaţi, care
grupează asiguraţii după sex, vârstă ş.a.m.d., intervin şi influenţe subiective specifice fiecărui
individ, legate de morală, religie, psihologie, precum şi elemente de ordin medical, legate de
starea de sănătate, care sunt importante în conturarea speranţei de viaţă individuale.
În efectuarea operaţiei de determinare a riscului şi de selecţie a acestuia, este impor-
tantă existenţa unui minim de informaţii asupra fiecărui potenţial asigurat pe care acesta are
obligaţia de a le pune la dispoziţia societăţii de asigurare cu sinceritate, pe baza aplicării prin-
cipiului celei mai bune credinţe. În urma executării acestei obligaţii, asigurătorul îşi poate sta-
bili garanţia sa.
Informarea asigurătorului cu privire la risc se face pe baza declaraţiei (cererii) de asi-
gurare, a examenului medical şi a raportului agentului (inspectorului) de asigurare.
Prin declaraţia de asigurare, se solicită asigurătorului informaţii fundamentale privind
contractul ce se are în vedere: identitatea şi starea civilă, felul asigurării, durata contractului,

184
A se vedea, în acest sens, Văcărel, I., Bercea, F. – op. cit., p. 302.
dar şi date legate de starea sa de sănătate (consum de ţigări şi de alcool, antecedente familiale,
boli de care suferă). Aceste din urmă informaţii sunt completate, în multe cazuri, prin exame-
nul medical, efectuat de un medic agreat de asigurător sau salariat al acestuia. În sfârşit, rapor-
tul confidenţial al agentului de asigurare permite societăţii de asigurare să se informeze asupra
personalităţii solicitantului de asigurare (resurse financiare, stabilitatea veniturilor, moralita-
tea).
În ce priveşte garanţia asigurătorului, aceasta poate viza riscul de supravieţuire sau ris-
cul de deces (ori ambele). În primul caz, supravieţuirea la scadenţa contractului nu pune pro-
bleme speciale, în timp ce garanţia în caz de deces are anumite limite. Teoretic, ea are în ve-
dere toate cazurile de deces. Totuşi, din motive de moralitate, sunt excluse, în general, din asi-
gurare sinuciderea, într-o anumită perioadă de la încheierea contractului, precum şi uciderea
asiguratului de către beneficiarul asigurării. De asemenea, cu unele variaţii de la o societate la
alta, este exclus şi decesul determinat de starea de război, deoarece manifestarea riscului se si-
tuează mult peste nivelul mediu. Unele societăţi nu exclud decât războiul internaţional, astfel
încât pot garanta riscurile de rebeliune sau război civil. De asemenea, excluderile pot avea şi
caracter teritorial: garanţia nu există dacă decesul are loc în anumite zone ale lumii, ori se
poate pretinde un supliment de primă dacă asiguratul se află în anumite regiuni, specificate în
contract. Alte excluderi vizează circumstanţele în care a avut loc decesul. Acest proces de se-
lectare a riscului permite definirea sa şi stă la baza determinării cuantumului primei.
Aşa cum s-a arătat, în aprecierea şi comensurarea riscurilor în asigurările de viaţă se au în
vedere, în primul rând, datele statistice privind fenomenul mortalităţii. În demografie, decesul a
fost definit drept evenimentul final, nerepetabil, ce se înscrie pe linia vieţii unei persoane şi semni-
fică încetarea definitivă a tuturor funcţiilor sale vitale, iar mortalitatea, ca fiind un „fenomen de-
mografic care descrie mulţimea deceselor produse în cadrul unei populaţii într-o perioadă de timp
determinată, de obicei un an calendaristic“185.
Intensitatea mortalităţii se exprimă prin mai mulţi indicatori, luând, în general, în cal-
cul numărul deceselor raportat la efectivul mediu al populaţiei din perioada considerată. In-
tensitatea mortalităţii este influenţată de o serie de factori demografici şi social-economici,
din care o parte au fost deja nominalizaţi în cazul riscului de deces şi la care se mai adaugă şi
alţii, ca nivelul de educaţie, condiţiile de mediu, profesia şi ocupaţia, mediul social rural sau
urban, condiţiile sanitare.
Rezultatele studierii mortalităţii se concretizează în tabelele de mortalitate, care sunt
tabele demografice în care locul principal este deţinut de probabilităţile de deces, care caracte-
rizează ordinea de dispariţie a unei colectivităţi, ca urmare a mortalităţii pe vârste. După obi-
ectivul urmărit prin realizarea lor, tabelele de mortalitate pot fi:
● tabele de mortalitate demografice (propriu –zise) prin care se caracterizează morta-
litatea dintr-o localitate, judeţ, regiune etc.;
● tabele de mortalitate actuariale – cele care prezintă interes pentru această discuţie –
întocmite pentru o colectivitate specifică, cea a asiguraţilor şi care cuprind, alături de
funcţii biometrice şi o serie de indicatori utilizaţi în determinarea primelor în asigurări-
le de viaţă.
În afara tabelelor de mortalitate generale, se întocmesc şi tabele de mortalitate specia-
le, dintre care, pentru asigurările de viaţă, sunt importante tabelele speciale de mortalitate pe
cauze de deces.
Studierea tabelelor de mortalitate conduce la o serie de constatări utile pentru practica
determinării primelor în asigurările de viaţă186.
185
Ţarcă, M. – Demografie, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 175.
186
A se vedea Cistelecan, L. Cistelecan, R. – Op. cit., p. 102.
 Astfel, se observă o evoluţie specifică a mortalităţii pe grupe restrânse de vârstă, ceea
ce a condus, în asigurări, la elaborarea de tarife de primă pe grupe de vârstă sau chiar pe fieca-
re an în parte187 şi, concomitent, la excluderea din asigurare a persoanelor peste o anumită vâr-
stă.
Variaţia mortalităţii pe sexe – de la o anumită vârstă (50-60 de ani) femeile trăiesc mai
mult decât bărbaţii – justifică introducerea unor prime diferenţiate pe sexe, mai ales la asigu-
rările de pensii viagere, ceea ce mulţi asigurători practică deja.
Mortalitatea este influenţată şi de teritoriul geografic, precum şi de climă. Astfel, po-
pulaţia din zonele montane are o viaţă mai lungă decât cea de la câmpie. De asemenea, morta-
litatea este mai mică în mediul rural decât în cel urban, iar populaţia din zona temperată a glo-
bului trăieşte mai mult decât cea din zonele tropicale sau polare.

5.2.2 Particularităţi ale dimensionării primelor în asigurările

de viaţă

Ca şi în cazul altor ramuri de asigurare, la asigurările de viaţă, prima tarifară este com-
pusă din prima netă (primă pură sau tehnică) şi adaosul de primă. Datorită riscului specific
acoperit, prima pură din asigurările de viaţă prezintă o serie de caracteristici care o disting de
prima pură practicată în alte ramuri de asigurare.
Determinarea mărimii primei nete în asigurările de viaţă se bazează pe trei principii:188
principiul echivalenţei financiare, principiul aditivităţii primelor în raport cu angajamentele şi
principiul echităţii. Acestea decurg, la rândul lor, din principiul valorii actuale probabile a
efortului făcut de asigurat, respectiv, de asigurător, evaluat la un moment dat. În conformitate
cu acest principiu, operaţiunea de asigurare dintre cei doi parteneri este echitabilă matematic
ori răspunde condiţiilor de echivalenţă instituţională dacă are loc egalitatea între valoarea ac-
tuală probabilă a efortului asiguratului şi valoarea actuală probabilă a efortului asigurătorului.
Cu alte cuvinte, mărimea primei nete trebuie să fie astfel stabilită încât valoarea actuală pro-
babilă a acesteia la data încheierii contractului de asigurare să fie egală cu valoarea actuală
probabilă a prestaţiilor viitoare ale asigurătorului.
Existenţa celor trei principii menţionate conduce la ideea abordării primei nete din
două puncte de vedere: sub aspect financiar şi sub aspect probabilistic.
Din punct de vedere financiar, trebuie să se ţină cont de faptul că, în asigurările de
viaţă, primele nete încasate vor fi investite în diferite plasamente, iar, în sens invers, prestaţii-
le financiare ale asigurătorului către asigurat se fac în detrimentul capacităţii sale de a investi.
În aceste condiţii, este necesară efectuarea unei previziuni financiare a veniturilor obte-
nabile din plasamente. Această previziune este relativ uşoară când este vorba de investirea
(fructificare) unor prime deja plătite în valori cu venit fix, dar comportă o incertitudine mai
mare în cazul plasamentelor în valori cu venituri variabile şi o incertitudine şi mai mare în cazul
primelor ce vor fi achitate, respectiv investite la scadenţe viitoare, peste un timp îndelungat.
Regula prudenţială obişnuită este de a considera că o sumă investită Co în momentul
iniţial şi al cărei venit este reinvestit, va permite recuperarea după un timp t a unei sume:

187
Stabilirea cotelor de primă pentru fiecare an al vârstei de intrare în asigurare este de natu-
ră să cuantifice mai precis riscul (procedeu denumit discriminarea riscului).
188
A se vedea, în acest sens: Petauton, P. – Théorie et practique de l’assurance vie, Dunod,
Paris, 1991, p. 12, şi urm.; Purcaru, I. – Matematică şi asigurări, Ed. Economică, Bucureşti, 1994, p.
83.
 Ct = C0 (1 + i )
t

unde i este un randament mediu de plasament anual (t fiind exprimat în ani). În mod reciproc,
pentru a recupera la momentul t o sumă Ct trebuie să se investească în momentul 0 o sumă:
Ct
C0 =
(1 + i ) t
i fiind rata anuală de actualizare, numită în asigurările de viaţă dobândă tehnică.
Pentru ca aceste evaluări să se apropie de realităţile pieţii financiare este necesar să
luăm în considerare şi eventualitatea modificării condiţiilor în care se fac plasamentele pe pia-
ţa de capital.
Tot în cadrul aspectului financiar al primei din asigurările de viaţă trebuie abordate şi
efectele aplicării principiului echivalenţei. Presupunând că timpul curge din momentul eva-
luării (în care, deci t = 0) şi ţinând cont de condiţiile financiare ale acestui moment, asigurăto-
rul estimează că a plăti suma Ct în t ani este pentru sine echivalent cu a plăti imediat o sumă
(C) echivalentă financiar189 cu Ct. În acelaşi fel, a primi o sumă Rt în t ani este echivalent fi-
nanciar cu a primi imediat o sumă (R). În practică, aceste echivalenţe se stabilesc prin actuali-
zarea dobânzii tehnice190, utilizând formula:
( C ) = Ct t
(1 + i )
Abordarea primei nete sub aspect probabilistic are în vedere celelalte două princi-
pii menţionate: cel al aditivităţii primei în raport cu angajamentele şi cel al echităţii.
În asigurări, plata prestaţiilor asigurătorului este şi ea supusă riscului. A determina o pri-
mă pură presupune, de aceea, nu numai găsirea echivalenţei imediate a unor prestaţii viitoare,
uneori îndepărtate în timp, ci şi echivalenţa unor vărsăminte aleatorii cu o sumă determinată.
Această apreciere poate diferi de la o societate de asigurare la alta, în funcţie de gradul ei de
aversiune faţă de risc (riscul propriu de a plăti sau nu suma asigurată) sau, mai precis, de capaci-
tatea sa de a acoperi erorile de tarificare.
Angajamentul luat de asigurător de a plăti o sumă echivalentă cu X (E) în cazul reali-
zării unui eveniment asigurat E (E∈Ω ) poate fi formalizat ca G(Ω ,(X)). Această garanţie
poate fi obţinută prin plata unei prime unice Π plătită la momentul 0. Pentru calculul acestei
prime, se utilizează cele două principii de mai sus.
a. Principiul aditivităţii primelor în raport cu angajamentele. Conform acestuia, dacă la
angajamentele G1(Ω 1(X1)), G2(Ω 2,(X2)),… Gn(Ω n(Xn)) corespund primele unice Π 1, Π 2,
… Π n, la garanţia globală G= G1+G2+…Gn corespunde prima unică pură Π = Π 1+Π 2+…
+Π n.
Garanţia globală constă în a plăti, în cazul producerii unuia sau unora dintre evenimen-
tele prevăzute în garanţiile componente (adică Ω = Ω 1 ∪ Ω 2 ∪…∪Ω n) suma sau sumele
prevăzute în angajamentele ce compun garanţia.
b. Principiul echităţii. Dacă un asigurător îşi ia angajamentul de a plăti o sumă echiva-
lentă cu 1 U.M., orice s-ar întâmpla, prima pură corespondent este de 1 U.M. Nu este însă
teoretic posibil să se dea o garanţie sigură pentru un singur contract.
Ea poate fi sigură totuşi pentru cel puţin două contracte. Astfel, se pot lua în conside-
rare un contract în care se va achita suma de 1 U.M., dacă evenimentul E se produce şi un alt

189
Cf. Petauton, P. – op. cit., p. 13.
190
A se vedea supra.
contract în care se va achita suma dacă evenimentul E nu se produce191 . În ansamblu, s-a ga-
rantat plata de 1 U.M. în toate cazurile.

191
De exemplu, o asigurare de deces şi una de supravieţuire.
 Rezultă că:
Π (E) + Π (Ē) = 1
Pentru că Π (Ē)> 0, se deduce că:
0 < Π (E) < 1
Caracteristicile riscurilor şi consecinţele aplicării celor trei principii conduc la un mod spe-
cific de determinare a primelor nete în asigurările de viaţă.
În timp, de la apariţia calculelor actuariale, s-au cristalizat modalităţi distincte de fun-
damentare a mărimii primelor de asigurare, atât în cazul primei brute, cât şi în cel al primei
nete.
Modul de calcul al primei nete este diferenţiat nu numai în funcţie de manifestarea riscului
de deces – ca factor fundamental de influenţă – ci şi după:
● caracterul primei nete (primă unică sau primă anuală);
● scopul asigurării, respectiv riscul asigurat, care pot fi decesul, supravieţuirea, ori
ambele în acelaşi contract;
● modul de plată al sumei asigurate, care se poate fi sub forma unei singure plăţi sau
ca rentă; anticipat sau posticipat;
● capacitatea financiară a asiguratului (sau alte caracteristici ale contractului)192 care
determină plata primei ca primă unică anticipată sau sub formă de prime anuale.
Ca urmare a acţiunii conjugate a acestor factori, s-au conturat modalităţi de determina-
re specifice, care pot fi prezentate sintetic astfel:
a. Prima netă unică
● Prima netă unică la asigurările de supravieţuire
■ cu plata forfetară a sumei asigurate
■ cu plata sub formă de rentă a sumei asigurate cu mai multe tehnici de calcul, în
funcţie de felul rentei şi modul ei de plată
● Prima netă unică la asigurările de deces
■ pe termen de 1 an
■ pe termen de mai mulţi ani
■ pe o perioadă nedeterminată
● Prima netă unică la asigurările mixte de viaţă
b. Prima netă anuală
● Prima netă anuală la asigurările de viaţă
● Prima netă anuală la asigurările de deces
● Prima netă anuală la asigurările mixte de viaţă
Modalităţile de calcul ale acestor tipuri de prime – cu variantele fiecăreia, diferenţiate
în funcţie de factorii menţionaţi – sunt prezentate, rezumativ sau cu detalii, într-o serie de lu-
crări deja menţionate, consacrate asigurărilor, în general, sau actuariatului, în special. Calcule-
le actuariale expuse în aceste lucrări au, de asemenea, în vedere determinarea rezervei mate-
matice, specifică numai asigurărilor de viaţă, a cărei constituire apare datorită manifestării
particulare a riscului de deces, care se accentuează odată cu vârsta asiguratului, respectiv, pe
durata contractului.
Necesitatea determinării cât mai precise a primelor în asigurările de viaţă rezultă, în
primul rând, din faptul că ele reprezintă sursa covârşitoare a veniturilor tehnice ale asigurăto-
rului, care, alături de veniturile financiare, trebuie să asigure acoperirea obligaţiilor faţă de
asiguraţi, a cheltuielilor de administrare a contractelor şi a altor cheltuieli ale asigurătorului şi
192
De exemplu, la contractele cu plata unei rente imediate, prima este numai unică şi antici-
pată.
obţinerea unui profit, care să asigure dezvoltarea întreprinderii, beneficii repartizate asiguraţi-
lor şi dividende acţionarilor.

5.2.3 Fundamentarea mărimii primelor la asigurările de viaţă

pe baza datelor statistice privind mortalitatea

Pentru fundamentarea tarifelor de prime se utilizează datele statistice cuprinse în tabe-

lele de mortalitate ale ţării luate în considerare, care cuprind indicatori privind numărul popu-
laţiei şi numărul deceselor, grupaţi pe vârste, pentru bărbaţi, femei, respectiv pentru ambele
sexe.
 Indicatorii din tabelele de mortalitate sunt:
● l ( x ) = numărul supravieţuitorilor de vârstă x arată câte persoane dintr-o generaţie
ipotetică de 100.000 nou-născuţi vii se mai află în viaţă la împlinirea vârstei de x ani;
● d ( x ) = numărul decedaţilor între vârstele x şi x+1 ani care arată câţi dintre supravie-
ţuitorii vârstei x mor înainte de a împlini x+1 ani;
● q ( x ) = probabilitatea de moarte între vârstele x şi x+1 ani care exprimă riscul la
care este supusă o persoană care a împlinit x ani să decedeze înainte de a împlini x+1
ani;
● p ( x ) = probabilitatea de supravieţuire între vârstele de x şi x+1 ani indică şansele
unei persoane care a împlinit x ani să fie în viaţă la împlinirea vârstei de x+1 ani;
● lm( x ) = numărul mediu al supravieţuitorilor în intervalul de vârstă x la x+1 ani;
● E ( x ) = speranţa de viaţă la vârsta x arată numărul mediu de ani rămaşi de trăit pen-
tru o persoană care supravieţuieşte vârstei x. Acest indicator se calculează prin însu-
marea numărului mediu al supravieţuitorilor lm( x ) de la vârsta x până la vârsta maxi-
mă din tabelă (100 de ani), totul raportat la numărul supravieţuitorilor de vârstă x, con-
form formulei193:
lm( x ) + lm( x +1) + ... + lm( w )
E( x ) =
l( x )
în care w este vârsta la care decedează ultimul reprezentant al generaţiei iniţiale;
Eo( x ) = speranţa de viaţă la naştere (durata medie de viaţă) arată numărul de ani pe care
poate să-l trăiască un nou-născut în condiţiile datelor oferite de tabela de mortalitate.
Pe lângă datele oferite de aceste tabele, în determinarea nivelului primelor se ia în
considerare faptul că o parte din primele încasate este fructificată de asigurător prin investire,
fructificare din care se obţin veniturile financiare, care se adaugă veniturilor tehnice (din pri-
mele propriu-zise) obţinute de asigurător194. Mărimea fructificării rezultă din tabele financiare
de actualizare în care apare valoarea unei U.M. depuse spre fructificare, în diferite condiţii de
dobândă, după un număr de ani.
Exemplificăm cu modul de fundamentare a primei la unul dintre cele mai simple tipuri
de contracte tradiţionale de asigurări de viaţă – asigurarea de supravieţuire. La acest tip de
asigurare, asigurătorul are obligaţia de a plăti asiguratului suma asigurată înscrisă în contract,
dacă asiguratul va fi în viaţă la expirarea acestuia, adică peste un număr determinat de ani.
Calculul primei se face pentru 1 U.M. sumă asigurată, prima pentru fiecare asigurat rezultând
prin înmulţirea cu suma asigurată respectivă.
Pentru determinarea primei unice la 1 U.M., sumă asigurată, se presupune că:
◊ toate persoanele care au împlinit vârsta l ( x ) încheie contracte pentru aceeaşi durată
(n ani) şi pentru aceeaşi sumă asigurată (1 U.M.);
◊ dintre acestea, la expirarea contractului, vor supravieţui l ( x +n ) persoane; deci, după
n ani, societatea de asigurare va plăti o sumă asigurată de 1 • l ( x _ n ) ;
◊ valoarea actuală a acestei plăţi va fi însă mai mică, pentru că trebuie să se ia în con-
siderare şi coeficientul de fructificare a sumelor până la sfârşitul duratei n ( v n ).
În consecinţă, pornind de la formula de mai sus a speranţei de viaţă, prima netă uni-
195
că la această asigurare se va determina cu formula:

193
Formulele şi exemplul utilizat provin din Văcărel, I., Bercea, F. – op. cit., p. 332 şi urm.
194
A se vedea subcap. 5.2.2.
195
Cu plata anticipată şi integrală a primei.
 lx+n • v n
n Ex =
lx
în care:
n E x =prima netă unică la asigurarea de supravieţuire contractată pe n ani de o persoană în

vârstă de x ani;
De exemplu, o persoană în vârstă de 35 de ani încheie o asigurare de supravieţuire cu
o durată de 15 ani. În acest caz, formula de calcul a primei se particularizează astfel:
l50 • v15
E
15 35 =
l35
Valorile corespunzătoare din tabela de mortalitate pentru ambele sexe sunt: l 35
=94409; l 50 =87399, iar din tabela de actualizare, coeficientul de actualizare la fructificarea
pe 15 ani cu o dobândă de 3.5%, v 15 =0,5968906. Prima netă la 1 leu U.M. sumă asigurată
este deci de:
87399 • 0,5968906
15 E35 = = 0,5525706 UM
94409
Pentru a determina prima netă pentru un anumit contract de asigurare, cu o anumită
sumă asigurată, formula primei nete totale (P) devine:
l • vn
P = S •n EX = S • x+n
lx
în care S = suma asigurată prevăzută în contract.
Astfel, în cazul de mai sus, asiguratul care încheie acest contract pentru o sumă asigu-
rată de 100.000 U.M. va trebui să achite o primă totală unică de:
P = 100.000 • 0,5525706 = 55257,06 U.M.
În practică, pentru determinarea primelor se utilizează numerele de comutaţie, care
simplifică acest proces, dând posibilitatea calculării primelor prin operaţii aritmetice simple.
Numerele de comutaţie sunt calculate, pentru fiecare vârstă, atât pe baza tabelelor de mortalita-
te, cât şi a valorilor pe care le ia coeficientul de actualizare v n pentru diferite perioade de timp,
respectiv, niveluri ale dobânzii şi cu notaţii standardizate. Asigurătorul alege, din tabele, nume-
rele de comutaţie corespunzătoare contractului respectiv.
De exemplu, în cazul analizat, prima netă unică n E x , se stabileşte pe baza numărului
de comutaţie notat cu D x , astfel:
Dx +n
n Ex =
Dx
în care:
D x = l x • v x , valoarea numărului D la vârsta de încheiere a contractului;
D x +n = l x +n • v x +n , valoarea numărului D la vârsta asiguratului în momentul expirării
contractului.
Înlocuind în formulă pentru cazul analizat mai sus:
D50 15649,085
15 E50 = = = 0,5525706
D35 28320,515
adică o primă de 0,5525706 UM la 1 UM sumă asigurată, rezultat identic cu cel de mai sus.
Caracteristică asigurărilor de viaţă este şi constituirea rezervei matematice. Activita-
tea de asigurare, prin natura sa196, impune constituirea din primele încasate a unor rezerve spe-
196
A se vedea subcap. 3.1.
cifice, care permit realizarea solvabilităţii asigurătorului în angajamentele sale viitoare de
plăţi de despăgubiri şi sume asigurate. Rezerva matematică din asigurările de viaţă se determi-
nă, de asemenea, prin calcule actuariale. Nevoia constituirii ei apare din specificul asigurărilor
de viaţă faţă de alte ramuri de asigurare.
La asigurările de bunuri, deoarece riscul preluat de asigurător rămâne constant în timp,
pe durata contractului – dacă se păstrează aceleaşi condiţii şi influenţe faţă de obiectul asigu-
rat – este normală şi o primă de asigurare constantă în timp.
În schimb, la asigurările de viaţă, odată cu înaintarea în vârstă a asiguratului, creşte şi
riscul de deces, ceea ce, teoretic, ar face necesară stabilirea unor prime progresive, în raport
cu manifestarea riscului în anul respectiv (aşa-numitele prime naturale). Din raţiuni practice,
asiguraţii plătesc însă prime anuale constante (prime nivelate) pe întreaga durată a asigurării.
Valoarea primelor nivelate este situată între valorile minimă şi maximă ale primelor naturale.
Cu alte cuvinte, asigurătorul:
● încasează timp de un număr de ani de la începutul asigurării o primă nivelată mai
mare decât prima naturală;
● după aceea, în ultimii ani ai asigurării, încasează o primă nivelată mai mică decât
cea naturală, corespunzătoare evoluţiei riscului.
În acest fel, asigurătorul acumulează sume care nu sunt folosite un timp, dar care, îm-
preună cu venitul financiar aferent, vor fi utilizate mai târziu, în perioada când prima nivelată nu
mai este suficientă pentru acoperirea riscului. Rezerva matematică reprezintă tocmai diferenţa,
la un moment dat, între primele încasate de la asigurat, împreună cu dobânzile aferente şi obli-
gaţiile financiare ale asigurătorului legate de acoperirea riscului.
În timp, obligaţiile financiare reciproce ale asigurătorului asiguratului şi asigurătorului
evoluează astfel:
■ înaintea achitării celei dintâi rate de primă, obligaţiile asiguratului (plata integrală a
primei) şi asigurătorului (plata sumei asigurate în caz de supravieţuire la expirarea
contractului) sunt egale;
■ pe parcursul executării contractului:
- valoarea actuală a obligaţiilor asiguratului descreşte pe măsura achitării primelor
anuale, ajungând la zero, după ce prima totală s-a achitat integral;
- valoarea actuală a obligaţiilor asigurătorului creşte continuu, pe măsura apropierii
momentului expirării contractului şi este superioară valorii actuale a obligaţiilor
asiguratului;
- ultima obligaţie a asigurătorului este însăşi suma asigurată prevăzută în contract.
În acest context, rezerva matematică la un moment dat reprezintă diferenţa între valoa-
rea actuală a obligaţiilor financiare ale asigurătorului şi cele ale asiguratului. Pentru determi-
narea mărimii rezervei matematice din fiecare an al asigurării, se pot folosi mai multe metode
bazate pe calcule actuariale, dar cele mai frecvent utilizate sunt metoda prospectivă şi meto-
da retrospectivă.
 CAPITOLUL VI

PIAŢA ASIGURĂRILOR
6.1. Caracteristici ale pieţei asigurărilor

Amplificarea în timp a activităţilor economico-sociale, diversificarea şi apariţia unor

noi obiecte ale asigurărilor, intensificarea efectelor riscurilor cunoscute şi emergenţa unor noi
riscuri, au condus la crearea şi dezvoltarea pieţei asigurărilor. Ansamblul pieţei asigurărilor
este, de fapt, compus din o multitudine de pieţe naţionale, regionale, din pieţe ale unor ramuri
de asigurare, fiecare dintre ele având caracteristici proprii, determinate de: participarea în pro-
porţii diferite, a actorilor de pe piaţă; preponderenţa unor ramuri sau tipuri de contracte; regle-
mentări proprii; ponderea activităţilor de asigurare şi reasigurare în total etc.
Pe piaţa asigurărilor, se întâlnesc cererea de asigurare, provenită de la persoanele fizi-
ce şi juridice care doresc să încheie asigurări şi oferta de asigurare, care vine din partea orga-
nizaţiilor specializate de asigurare, autorizate în acest domeniu.
O piaţă de asigurare poate fi caracterizată şi prin dimensiunea acesteia. Elementul hotărâ-
tor pentru dimensiunea pieţei de asigurare este cererea, determinată atât de factori obiectivi (pute-
rea economică şi capacitatea financiară de a achiziţiona asigurări), cât şi de factori subiectivi (cul-
tura organizaţională, înţelegerea utilităţii şi necesităţii practicării asigurării). Dimensiunea pieţei
de asigurare poate fi exprimată prin mai mulţi indicatori, ca197: numărul de contracte încheiate în
perioada de referinţă, numărul contractelor active în această perioadă, cuantumul primelor sub-
scrise şi încasate, valoarea totală a angajamentelor asumate de asigurători la un moment dat.
Caracterizarea pieţei asigurărilor poate fi făcută şi prin compararea cu o piaţă concu-
renţială considerată perfectă, apreciind măsura în care piaţa asigurărilor întruneşte caracteristi-
cile unei asemenea pieţe.198 Aceste caracteristici sunt: omogenitatea produsului; transparenţa
pieţei; atomizarea pieţei; libertatea de intrare-ieşire a participanţilor pe şi de pe piaţă; descen-
tralizarea deciziilor.
1. Omogenitatea produsului. Pe piaţa mărfurilor este prezentă o mare diversitate de
produse, dar marea majoritate are unul sau mai mulţi înlocuitori. De asemenea, pe piaţa asigu-
rărilor nu se oferă un singur produs, ci o gamă largă de produse – asigurările ale căror obiecte
sunt asigurate contra unor riscuri foarte variate. Totuşi, pe piaţa asigurărilor un produs nu poa-
te fi înlocuit cu altul. Un contract de asigurare de bunuri nu poate fi substituit cu altul, de per-
soane sau de răspundere civilă. Chiar şi în cazul contractelor de un anumit tip (de ex.: asigură-
rile auto casco), caracteristicile lor diferite de la o societate de asigurare la alta, fac înlocuirea
lor dificilă. De aceea, pe piaţa asigurărilor nu se concurează asigurătorii în general, ci societă-
ţile de asigurare profilate pe acelaşi tip de produs. Deci, produsele de pe piaţa asigurărilor nu
sunt omogene. Cu caracter de excepţie parţială, apar unele asigurări obligatorii, cum ar fi cea
privind răspunderea civilă auto sau unele asigurări practicate în parteneriat public-privat, care
sunt reglementate după reguli comune.199

197
Văcărel, I., Bercea, F. – op. cit., p. 92.
198
Văcărel, I., Bercea, F. – op. cit., p. 96.
199
Spre exemplu, condiţiile asigurării obligatorii de răspundere civilă sunt reglementate, în
ţara noastră, în mod unitar de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Totuşi, pentru anul
2006 normele CSA au permis asigurătorilor o abatere în plus sau în minus de la primele
reglementate, iar pentru anul 2007, în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, primele practicate
sunt stabilite de asigurători pe baza calculelor proprii, cu condiţia aprobării acestora de către CSA.
 2. Transparenţa pieţei. Pe piaţa mărfurilor, alegerea unui produs este relativ facilă,
deoarece fiecare poate fi apreciat pe baza caracteristicilor tehnice prezente în instrucţiunile de
utilizare, are o etichetă cu preţul de vânzare, poate fi văzut, probat, este prezentat, cu avantaje-
le sale, în mass-media etc. În schimb, pe piaţa asigurărilor, un simplu pliant de prezentare, un
clip de televiziune nu oferă informaţii suficiente unui cumpărător neavizat, care nu realizează
concret oportunitatea alegerii unui anumit contract, nu poate sesiza singur avantajele contrac-
tului faţă de altele similare, raportul între prime şi indemnizaţia obtenabilă, ori efectele siste-
mului de acoperire practicat. Pentru a putea alege, este necesară consilierea de către persona-
lul specializat al asigurătorului, sau cea a unui broker specializat. De aceea, se consideră că
piaţa asigurărilor este aproape opacă pentru clienţii neavizaţi.
3. Atomizarea pieţei. Piaţa este considerată atomizată când actorii prezenţi pe piaţă
sunt atât de numeroşi, încât nici unul nu poate influenţa, în mod decisiv, funcţionarea pieţei.
Gradul de atomizare a pieţei poate fi ilustrat prin numărul organizaţiilor de asigurare
de pe pieţele naţionale de asigurare. Acest număr variază, de la o ţară la alta, de la câteva zeci,
la câteva mii. Dacă ne referim numai la piaţa europeană a asigurărilor, în anul 2005, ţările cu
cel mai mare număr de asigurători erau: Marea Britanie – 1170; Germania – 670; Franţa –
470; Suedia – 415; Spania – 320. În acelaşi timp, în alte ţări, funcţionează doar câteva zeci de
asigurători: Austria – 72; Finlanda – 65; Lichtenstein – 30; Lituania – 25; Slovacia – 26. Pe
ansamblul pieţelor celor 33 de ţări membre ale Comitetului European al asigurărilor, au ope-
rat, în anul 2005, 5330 de asigurători.200 Aparent, pieţele de asigurare sunt atomizate, mai ales
în ţările cu un număr mare de ofertanţi de asigurări.
Totuşi, pe toate pieţele de asigurare, asigurătorii prezenţi sunt diferiţi ca mărime şi im-
portanţă, de la mari societăţi pe acţiuni, până la mici societăţi cu răspundere limitată ori orga-
nizaţii mutuale cu grupuri restrânse de asociaţi. În consecinţă, câteva companii de asigurare
mari deţin cea mai mare parte din încasările din prime ale pieţelor de asigurare, aşa cum rezul-
tă din tabelul 6.1.

Tabelul 6.1. Cotele de piaţă ale primelor 5,10 şi 15 asigurători din unele ţări europene în
anul 2004201
% din total % din total
Ţara Ţara
Primii 5 Primii 10 Primii 15 Primii 5 Primii 10 Primii 15
Austria 63,8 81,4 90,0 Finlanda 91,3 98,7 99,9
Belgia 60,1 79,7 90,2 Franţa 52,4 71,5 83,9
Elveţia 56,0 76,5 86,8 Lituania 69,7 89,8 97,4
Danemarca 69,9 84,2 90,2 Anglia 53,2 69,3 77,1
Spania 38,7 56,3 68,5 Suedia 90,8 97,6 98,7
Sursa: European insurance in figures 2005, CEA, 2006, p. 47

Rezultă că, chiar în ţările cu un număr mare de asigurători, piaţa este dominată de câţi-
va dintre ei, ceea ce arată că piaţa asigurărilor nu este o piaţă atomizată.
4. Libertatea de intrare-ieşire a participanţilor pe şi de pe piaţă. Pe o piaţă concu-
renţială, considerată perfectă, solicitanţii şi ofertanţii de asigurări pot intra şi ieşi oricând do-
200
*** - European insurance in figures 2005, CEA, 2006, p. 41, cu date referitoare la cei 33 de
membri ai Comitetului European al Asigurărilor.
201
Date definitive pentru 2004 publicate în luna iunie 2006.
6
A se vedea şi cap. 7.
resc. Acelaşi lucru se petrece şi pe piaţa asigurărilor, unde, în principiu, creşterea sau scăderea
numărului organizaţiilor de asigurare poate avea loc prin apariţia unora noi, respectiv prin dis-
pariţia altora (prin fuzionare sau lichidare). Aceasta arată că şi piaţa asigurărilor este o piaţă
deschisă, în plină mişcare. Totuşi, este de menţionat că această libertate are anumite limite,
autorizarea noilor asigurători, ca şi menţinerea celor existenţi pe piaţă fiind supuse cerinţelor
şi reglementărilor specifice ale organului de supraveghere a asigurărilor din fiecare ţară.
5. Descentralizarea deciziilor. Orice organizaţie de asigurare poate lua, în principiu,
decizii proprii, în limitele capacităţii sale financiare. Deşi deciziile asigurătorilor sunt descentra-
lizate, există o serie de limitări, în virtutea supravegherii publice mai puternice exercitate asupra
sectorului asigurărilor decât asupra altor activităţi economice. Astfel, societăţile de asigurare
trebuie să respecte norme specifice privind: limitele minime ale capitalului subscris şi vărsat;
gestiunea separată a portofoliilor de asigurări de viaţă, respectiv, de asigurări generale; respecta-
rea reglementărilor privind investiţiile financiare etc. În esenţă, limitarea unor decizii ale asigu-
rătorilor vizează menţinerea solvabilităţii asigurătorilor şi protejează interesele asiguraţilor.
Deci, deciziile asigurătorilor sunt descentralizate, dar trebuie să respecte legislaţia specifică şi
avizele organului de supraveghere a asigurărilor.

6.2. Participanţii la oferta de asigurare

Oferta de asigurare este prezentată de organizaţii specializate tradiţionale, existente în

fiecare ţară, dar şi de organizaţii specifice unor anumite pieţe naţionale. Pe de altă parte, dis-
tribuţia produselor (contractelor) de asigurare se poate efectua: prin vânzare directă de către
asigurător; prin intermediari de asigurări (agenţi şi brokeri) specializaţi în domeniu; prin alte
canale de distribuţie, cum ar fi serviciile poştale, reţele ale unor mari magazine, vânzarea di-
rectă prin telefon, vânzarea on line a contractelor de asigurare. În plus, mai ales după anul
1990, a început să fie tot mai prezentă bancasigurarea – vânzarea de produse de asigurare prin
intermediul băncilor, care pot vinde contracte în numele unor asigurători sau distribuie la ghi-
şeu propriile lor contracte de asigurare.202
Pe lângă aceşti participanţi la oferta de asigurare, pe piaţa specializată, mai acţionează
şi companii de servicii specializate în domeniul asigurărilor, ca: firmele specializate în consta-
tarea, evaluarea, lichidarea daunelor; firmele de comisariat de avarie; firmele de consultanţă
în domeniul evaluării riscului şi managementului de risc.
În cea mai mare proporţie, la oferta de pe piaţa asigurărilor participă:
● asigurători şi reasigurători, care oferă contracte în mod direct clienţilor lor;
● intermediari de asigurări, care pot fi:
- brokeri, care apar ca reprezentanţi ai celor ce solicită contracte de asigurare, cola-
borează cu cele mai multe societăţi de asigurare şi pe această bază oferă contrac-
te de asigurare adecvate nevoii de asigurare a clienţilor lor;
- agenţiile (sau agenţii generali) de asigurare care oferă clienţilor contractele unui sin-
gur asigurător, cu care au raporturi de colaborare.
1. Asigurătorii şi reasigurătorii sunt organizaţiile specializate care primesc în asigu-
rare şi/sau reasigurare riscuri ale solicitanţilor de asigurări/reasigurări în schimbul primelor

202
A se vedea, pentru detalii: Lungu, N.C. – Asigurările de viaţă şi modernizarea acestora, Ed.
Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p. 324; Ciumaş, C. – Asigurările internaţionale, Ed. Intelcredo, Deva,
2001.
plătite de aceştia. Asigurătorii pot fi:203 companii de asigurări directe şi companii de reasigu-
rări, companii captive de asigurări şi reasigurări, asociaţii mutuale, sindicatele Lloyd’s, pool-
uri de asigurare.
1a. Asigurătorii direcţi organizaţi ca societăţi comerciale oferă contracte de asigu-
rare clienţilor lor, dar sunt şi cumpărători (cedenţi) de reasigurări de pe pieţele de reasigu-
rare, având drept caracteristică distinctivă faţă de asigurătorii mutuali faptul că urmăresc
realizarea de profit. Ei pot fi, după provenienţa capitalului, societăţi cu capital de stat, pri-
vat sau mixt. În funcţie de statutul lor, aprobat de organele de supraveghere publică în
asigurări, pot avea şi activitate de primire în reasigurare, caz în care sunt denumiţi socie-
tăţi de asigurare-reasigurare.
Pe unele pieţe, în special, în ţările în curs de dezvoltare, este încă prezent monopolul
de stat în asigurări, pe piaţă activând doar companii cu capital de stat. Tendinţa este însă de a
elimina monopolul de stat în asigurări, ceea ce s-a şi întâmplat în fostele ţări socialiste, inclu-
siv România, în perioada de tranziţie la economia de piaţă. În multe ţări cu piaţă dezvoltată de
asigurare continuă să existe, în proporţii diferite şi organizaţii de asigurare cu capital de stat.
1b. Companiile specializate de reasigurare (reasigurătorii) sunt ofertanţi ai tran-
zacţiilor de reasigurare, care preiau de la asigurătorii direcţi o parte din răspunderea (ris-
curile) angajată de aceştia faţă de asiguraţi şi din primele plătite de asiguraţi asigurătorilor
direcţi. Reasigurătorii au posibilitatea de a ceda altor reasigurători o fracţiune din riscurile
preluate de ei (operaţiunea de retrocesiune) situaţie în care apar pe poziţia de cumpărători
pe piaţa reasigurărilor.
Reasigurătorii pot fi:
- companii private de reasigurare, care deţin cea mai mare parte din piaţa reasigurări-
lor;
- companii de reasigurare cu capital de stat, care funcţionează, în general, după acelaşi
norme, ca şi cele private, cu aspecte specifice de la o ţară la alta. În unele ţări din America
Latină, reasigurările interne sunt monopol al statului ori au exclusivitatea reasigurării anu-
mitor riscuri.
1c. Companiile captive de asigurări şi reasigurări au apărut în perioada interbelică
şi s-au dezvoltat mai ales după cel de-al doilea război mondial, ca expresie a formării ma-
rilor firme industriale şi comerciale, cu activitate tradiţională, precum şi a evoluţiei con-
cepţiilor privind managementul riscului la nivel microeconomic.204 Ele sunt companii de
asigurări sau reasigurări controlate de o societate care are altă activitate decât cea de asi-
gurări create pentru a asigura sau reasigura riscurile societăţii mamă sau ale filialelor
acesteia.205 În mare parte, ele sunt localizate în paradisuri fiscale, ceea ce oferă avantajul
unor reglementări mai permisive şi a unor concesii fiscale, ceea ce reduce costul asigură-
rii. Ca obiect de activitate, companiile captive au în portofoliu, mai ales, asigurări de bu-
nuri.
Captivele de asigurare-reasigurare pot funcţiona fie ca societăţi pe acţiuni, fie ca socie-
tăţi mutuale. Majoritatea fac parte din holding-ul coordonat de compania mamă, dar sunt ad-
ministrate independent şi îndeplinesc funcţiile companiilor tradiţionale de asigurare, de la
subscriere până la lichidarea daunelor. Uneori, o parte din atribuţii sunt trecute în sarcina altor
firme de consultanţă sau expertiză specializate în domeniu.
Companiile captive de asigurare-reasigurare pot fi grupate după criterii ca206:
203
Ciurel, V. – op. cit., p. 54.
204
A se vedea subcap. 2.3.2.
205
Ciurel, V.- op. cit., p. 56.
206
Pentru detalii, a se vedea Ciurel, V. – op. cit., p. 58.
 ● sfera de cuprindere a activităţii, în:
■ companii captive private, care asigură numai riscurile companiei mamă;
■ companii captive mixte, care pe lângă riscurile proprietarului lor, cuprind în asi-
gurare şi riscurile altor agenţi economici, din sfera de activitate a companiei
mamă.
● după locul lor de implementare în raport cu naţionalitatea şi localizarea sediului
companiei mamă, în:
■ companii „onshore“ care sunt societăţi de drept în ţara gazdă şi au activitate în
acea ţară;
■ companii „offshore“ care sunt societăţi de drept străine ce au activitate în alte
ţări, conform legislaţiei din ţara gazdă. Aceasta este situaţia majorităţii compani-
ilor captive, situate în ţările considerate oaze sau paradisuri fiscale (Insulele Ber-
mude, Bahamas, Seychelles etc.). Pe lângă avantajele fiscale, acestea oferă şi fa-
cilităţi importante pentru activitatea captivelor: reglementări mai suple, comuni-
caţii internaţionale performante, infrastructură bancară adecvată, confidenţialita-
tea informaţiilor.
1d. Organizaţiile de asigurare de tip mutual sunt forme de asociere a unor persoa-
ne, bazate tot pe principiul mutualităţii, dar care urmăresc într-ajutorarea membrilor lor
şi, de regulă, nu au drept obiectiv obţinerea unui profit. Ele nu au capital, iar membrii
asociaţiei sunt coproprietari, fiind atât asiguraţi, cât şi asigurători. Fiecare membru plăteş-
te contribuţia stabilită din care se formează fondul comun ce serveşte la acoperirea preju-
diciilor suferite de unii membri. Dacă plăţile de despăgubiri sau sume asigurate sunt mai
mici decât fondul constituit, asociaţilor nu li se distribuie venituri suplimentare, ci vor be-
neficia de o reducere a primelor. Invers, dacă fondul comun este mai mic decât sumele
plătite ca desdăunare, se solicită contribuţii suplimentare asociaţilor. În prezent, aceste re-
guli nu se mai aplică cu stricteţe: asociaţiile decid dacă are loc o participare la profit, se
reduc primele ori se acordă bonusuri membrilor.
Deşi tendinţa mondială este de transformare a lor în societăţi comerciale – pe fondul
nevoii de capitaluri suplimentare – în unele ţări, asociaţiile de tip mutual au încă o pondere
semnificativă pe piaţa asigurărilor. Este cazul Franţei, în care şi forma lor organizatorică dife-
ră: societăţi mutuale de asigurare, respectiv mutualele de asigurări, având un statut juridic di-
ferit.207
O formă deosebită de asigurare mutuală o constituie, în domeniul asigurărilor maritime,
cluburile de protecţie şi indemnizare (P&I Clubs). În aceste Protection and Indemnity Clubs,
asiguraţii – armatorii asociaţi membri ai clubului – constituie un fond comun din cotizaţiile plă-
tite de ei, în scopul acoperirii daunelor suferite de membrii clubului, pe o bază colectivă. Acest
tip de organizaţie mutuală de asigurare reciprocă este complementar asigurării contractuale tra-
diţionale, acoperind acele riscuri legate de exploatarea comercială a navelor şi excluse în con-
tractele obişnuite de asigurări maritime.208
1e. Sindicatele Lloyd’s constituie o prezenţă deosebită pe piaţa internaţională şi pe
piaţa londoneză a asigurărilor. Lloyd’s are un regim particular de organizare faţă de soci-
etăţile comerciale tradiţionale de asigurare-reasigurare fiind, în acelaşi timp, o corporaţie

207
A se vedea Perez, D., Laïdi, A. – Les métiers de l’assurance, Ed. L’Etudiant, Paris, 1990.
208
De ex. o parte din dauna produsă altei nave prin coliziune; amenzile aplicate armatorilor de
către autorităţile de frontieră, sanitare şi vamale etc. A se vedea, pentru detalii, Alexa, C. ş.a. –
Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Ed. All, Bucureşti, 1992, p. 111.
 profesională, o comunitate de subscriitori, o piaţă de asigurare şi un centru mondial de in-
formaţii maritime.209
1f. Pool-urile de asigurare (subscriere) sunt, în general, asociaţii ale asigurătorilor/reasi-
gurătorilor care au drept obiect asigurarea unor riscuri speciale, neacceptate, în mod obişnuit,
de asigurători (riscuri atomice, riscuri catastrofice). După aria teritorială a activităţii, pool-uri-
le pot fi:
● naţionale, implicate, mai ales, în asigurarea riscurilor majore de pe teritoriul ţării
respective. Ele reunesc asigurătorii naţionali, care cedează pool-ului o parte din asigu-
rările directe încheiate, urmând apoi a se apăra în comun împotriva acestor riscuri, în
proporţiile convenite în cadrul pool-ului;
● regionale, cum sunt cele înfiinţate între unele state arabe, constituind o modalitate
de dezvoltare a unor pieţe de asigurare din ţările în curs de dezvoltare, respectiv, de re-
ducere a costului, faţă de reasigurarea pe pieţele internaţionale.
2. Intermediarii de pe pieţele de asigurare. Asigurarea poate fi încheiată direct între
părţile contractante, dar şi prin intermediari specializaţi, care sunt, aşa cum s-a arătat supra,
agenţiile şi brokerii de asigurare.210
Agenţiile de asigurare (sau agenţii generali de asigurare, în unele ţări – ex. Franţa) sunt
persoane juridice, reprezentând interesele unui asigurător, care îi mandatează să distribuie produ-
sele sale de asigurare, de obicei, pe o anumită rază teritorială. Ei trebuie să întrunească anumite
condiţii de calificare în domeniu, să aibă un anumit capital şi sunt remuneraţi de către societatea
pe care reprezintă printr-un venit fix şi/sau un comision din vânzări.
Brokerii de asigurări sunt persoane juridice independente, care reprezintă interesele
asiguratului, plasând în numele său riscuri la unul sau mai mulţi asigurători, în scopul realiză-
rii unei protecţii optime a asiguratului, cu o primă de asigurare rezonabilă. Brokerii acordă
consultanţă solicitantului de asigurări pentru conturarea unui program adecvat de asigurare şi
contactează asigurătorii sau reasigurătorii, pentru încheierea contractelor corespunzătoare ne-
voii de asigurare a clientului. Ei trebuie să cunoască foarte bine piaţa asigurărilor, să aibă un
capital, altul decât în cazul agenţilor generali şi îşi realizează veniturile din comisionul (taxă
de brokeraj) plătit de asigurători.
Rezultă că atât agenţiile de asigurare, cât şi brokerii nu sunt remuneraţi de asiguraţi, ci
de asigurători.
Aşa cum s-a arătat, în unele ţări funcţionează şi organizaţii specifice având drept obi-
ect de activitate asigurările. Astfel, în Franţa, există Casa Naţională de Prevedere, specializată
în oferta de asigurări de viaţă şi rente viagere. Ea este o instituţie publică, în subordonarea Ca-
sei de Depuneri şi Consemnaţiuni. De asemenea, în Statele Unite, funcţionează, în completa-
rea asigurărilor practicate de asigurătorii tradiţionali, aşa-numitele programe de asigurare ga-
rantate public, cum este Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC) care asigură deţinăto-
rii de depozite bancare contra pierderilor provocate de falimentul băncilor comerciale211.

209
Pentru detalii a se vedea: Ciurel, V., op. cit., p. 83 şi urm.; Văcărel, I., Bercea, F. – op. cit., p.
93; www.lloydsoflondon.co.uk.
210
În România, activitatea lor a fost reglementată prin legea 32/2000 cu îmbunătăţirile ulteri-
oare şi prin alte norme ale CSA.
211
Vaughan, J.E., Vaughan, T. – Fundamentals of risk and insurance , 8-th ed., New York, 1999,
p. 62.
6.3. Coordonate ale analizei dezvoltării pieţelor de asigurare

Dezvoltarea asigurărilor trebuie abordată în cadrul mai larg al evoluţiei activităţii de

asigurare, care, la rândul ei, trebuie inclusă în evoluţia economiei mondiale, a economiilor
unui grup de ţări sau a unui anumit stat. Pe de altă parte, evoluţia în sine a ansamblului siste-
mului asigurărilor s-a datorat şi unor factori ce se manifestă doar în cadrul său. Astfel, facto-
rii care conduc la o creştere a activităţii economice vor influenţa pozitiv şi dezvoltarea ansam-
blului asigurărilor. Alte influenţe vizează numai asigurările: creşterea veniturilor reale ale po-
pulaţiei determină, în mod nemijlocit, dezvoltarea activităţii de asigurare în toate sectoarele
etc. În schimb, gradul de protecţie al populaţiei prin sistemul de asigurări sociale sau existenţa
fondurilor private de pensii influenţează direct numai asupra evoluţiei asigurărilor de viaţă.
În general, nivelul de dezvoltare al asigurărilor este apreciat pe baza unor indicatori ca:
gradul de penetrare sau densitatea asigurărilor, care pun în relaţie încasările din prime cu
PIB, respectiv cu numărul de locuitori; numărul asigurătorilor; gradul de concentrare a ac-
tivităţii de asigurare, sau prin structura reţelei de distribuţie a produselor de asigurare. Toate
acestea pot oferi o imagine sugestivă asupra evoluţiei şi nivelului de dezvoltare a asigurărilor,
respectiv, a locului ramurilor de asigurare în cadrul sistemului.
Considerăm însă că există o serie de dificultăţi, în primul rând de ordin statistic, care
impietează asupra preciziei aprecierilor în acest domeniu şi a căror reliefare este importantă.
1. Informaţiile privind activitatea de asigurări sunt difuzate în fiecare ţară de către:
anuarele statistice (într-o formă concentrată şi, de obicei, ca parte a activităţii sectorului fi-
nanciar); organismele profesionale – asociaţii sau federaţii ale asigurătorilor; autorităţile
de control şi supraveghere a activităţii de asigurare; societăţile de asigurare, în general,
prin raportul anual de activitate, publicat de fiecare dintre ele. Principalii indicatori urmă-
riţi, pe total şi în structură, sunt cifra de afaceri (primele brute), rezervele tehnice şi plasa-
mentul acestora, rezultatul de bilanţ al exploatării, eventual operaţiunile internaţionale.
Modul de calcul al acestor indicatori nu este încă pe deplin armonizat, iar diferenţele în
evoluţia preţurilor şi a ratei de schimb a monedelor naţionale falsifică şi ele datele privind
asigurările. Încercările de armonizare din cadrul unor organisme ca OCDE, GATT, CEA
(Comitetul European al Asigurărilor) au progresat lent. Aceasta se traduce în practică prin
publicarea unor date sumare, episodice sau cu o întârziere de mai mulţi ani.
2. Aşa cum se apreciază şi în studiile de specialitate, sectorul asigurărilor este caracte-
rizat printr-o tendinţă accentuată de secretizare a informaţiilor, fapt vizibil şi în ţara noas-
tră212.
3. Principala sursă accesibilă pentru datele internaţionale directe în domeniu este revis-
ta Sigma, editată de Compagnie Suisse de Réassurance (SWISS-RE). Totuşi informaţia
oferită de această prestigioasă revistă are şi ea anumite limite:
● nu înregistrează la nivelul naţional, decât primele peste un anumit nivel (de exem-
plu, 280 milioane USD pentru anul 2005), astfel încât unele dintre micile pieţe emer-
gente (America Centrală, Pacificul de Sud, Africa) nu sunt individualizate pe ţări; de
aceea, pentru anul 2005 au fost individualizate doar 88 de ţări din cele 145 analizate;
● sunt luate în considerare primele brute ale asigurătorilor direcţi, din care, de fapt, o
parte sunt cedate reasigurătorilor;

212
Astfel, în România, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a introdus, începând din 2006,
obligaţia asigurătorilor de a publica un minimum de informaţii privind activitatea acestora.
 ● pentru comparabilitate, încasările din prime sunt convertite în dolari SUA la cursul de
schimb oficial, care nu reflectă adesea puterea reală de cumpărare a monedelor naţionale
şi deci influenţează realitatea cifrelor.
Asemenea limite pot falsifica sau îngreuna comparaţiile internaţionale. Se poate obser-
va astfel că în unele perioade partea de piaţă a unor ţări cu monedă puternică (Japonia, Ger-
mania) prezintă, conform datelor, o tendinţă de creştere, deşi piaţa lor internă stagnează. În
schimb, pentru unele ţări cu monedă slabă, încasările din prime se micşorează prin convertirea
în dolari, chiar dacă creşterea primelor este, de fapt, relativ rapidă.
4. Cifrele privind operaţiunile internaţionale din asigurări comportă omisiuni sau duble
înregistrări. Astfel, activitatea de reasigurare şi implantarea pe pieţele internaţionale nu pot
fi supuse unor comparaţii perfect valabile, deoarece, de exemplu, încasările din Franţa ale
filialelor asigurătorilor germani sunt contabilizate şi în Germania, iar cele ale filialelor
unor societăţi franceze şi în Statele Unite, Germania sau alte ţări în care activează, iar im-
plantarea externă diferă de la o ţară la alta. Mai mult, primele brute ale asigurătorilor di-
recţi sunt cedate – uneori, în mare parte, cum este cazul asigurărilor industriale de mare
volum – unor reasigurători, ceea ce este o sursă de supraevaluare a activităţii de reasigura-
re213. Sub raportul comparaţiilor între ţări:
● cererea de acoperire prin reasigurare vine din toate ţările, dar este contractată, în
special, în şapte ţări industrializate;
● oferta de reasigurare aparţine, în proporţie de două treimi, reasigurătorilor din cinci
ţări europene – Elveţia, Germania, Anglia, Franţa şi Italia.
5. Gruparea categoriilor de asigurări diferă de la o ţară la alta; de exemplu, categoriile de
asigurări de viaţă pentru care se publică date nu sunt aceleaşi în SUA şi Franţa.
6. Diferenţele, uneori semnificative, de tarifare a asigurărilor similare de la o ţară la alta
sunt un alt factor ce face dificilă aprecierea nivelului de dezvoltare a asigurărilor şi îngreu-
nează comparaţiile între ţări.
Preţul unei asigurări determină direct suma totală a primelor şi deci talia unei pieţe, deoarece
totalul încasărilor din prime poate fi exprimat cu formula:
∑P = n * p , în care:
∑P = încasări totale din prime;
n = numărul asiguraţilor;
p = prima plătită de fiecare asigurat (preţul asigurării).
Diferenţe semnificative în tarifarea asigurărilor în diferite ţări, apar, de exemplu, în ca-
zul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, dar şi la asigurările auto casco, inclusiv da-
torită fiscalităţii diferite aplicate acestor contracte de la o ţară la alta 214. Situaţia este similară
şi în domeniul asigurărilor de viaţă, unde diferenţele – uneori importante – dintre primele de
asigurare de la o ţară la alta se datorează nu atât indicatorilor demografici (mortalitate etc.), ci,
mai ales, reglementărilor privind tarifarea şi fiscalitatea asigurărilor de viaţă, care sunt diferi-
te.
7. Datele privind încasările din prime sunt publicate în unele ţări şi pentru anumite pe-
rioade în cifre nominale, în altele, în cifre reale. Aceasta face dificile aprecierile privind

213
Activitatea de reasigurare mondială este estimată de revista Sigma la aproximativ 10-15%
din primele încasate de asigurătorii direcţi (Réassurance: état des lieux dans 10 pays, rev. Sigma,
Swiss Re, nr. 5, 1994). Şi aici aprecierile sunt labile, deoarece o parte a riscurilor industriale este în
prezent acoperită de reasigurători captivi, localizaţi în unele paradisuri fiscale.
214
A se vedea: Etude comparative fiscalité assurance auto, CEA, 2003, www.cea.assur.org;
European motor markets, Swiss Re, 2005, www.swissre.com.
 ritmul de creştere şi comparaţiile internaţionale, şi mai ales pentru ţările în care ritmul in-
flaţiei este ridicat, aşa cum a fost şi cazul României.
8. Comparaţiile privind plasamentele societăţilor de asigurare – importante mai ales
pentru asigurările de viaţă – sunt, de asemenea, greu de realizat, deoarece gruparea acesto-
ra diferă în multe cazuri, de la o ţară la alta, în funcţie de structura pieţei financiare. Ase-
menea comparaţii se găsesc doar în studii de sinteză care, fatalmente, se referă la perioade
relativ îndepărtate de momentul analizei215.
9. Existenţa unor factori specifici unor ţări şi zone geografice a căror influenţă este vizi-
bilă, dar greu de cuantificat. Astfel, în SUA se înregistrează un cost disproporţionat de mare
al asigurărilor de responsabilitate, care determină şi o creştere a tarifelor, respectiv a încasă-
rilor din prime. Resursele alocate acoperirii riscurilor de răspundere civilă sunt aici de 3 ori
mai mari decât în Europa. Această situaţie se datorează unor factori specifici sistemului juri-
dic şi de asigurări american. Se constată o adevărată explozie a numărului de procese inten-
tate în cauze de răspundere civilă (mai bine de 18 milioane pe an) 216, inclusiv pentru presiu-
ne exercitată asupra angajaţilor (job-pressure), traume psihice (mental stress) sau hărţuire
sexuală, astfel încât suma compensaţiilor oferite depăşeşte 10 miliarde de dolari pe an. Ace-
laşi fenomen se constată în ultimii ani în legătură cu despăgubirile solicitate şi plătite de asi-
gurătorii de viaţă pentru decesele cauzate de riscul de azbest, care prin dimensiunea lor, au
condus la falimentul mai multor societăţi de asigurare din SUA217. Pe de altă parte, modul de
remunerare al avocaţilor contribuie la o creştere masivă a costului asigurărilor de responsa-
bilitate. Reclamanţii nu plătesc onorarii avocaţilor decât în cazul în care câştigă procesele,
ceea ce multiplică numărul acestora, iar sumele acordate avocaţilor ca onorariu sunt propor-
ţionale cu sumele acordate ca despăgubire, fapt care determină creşterea indemnizaţiilor
acordate. Toate acestea218 au antrenat o creştere extraordinară a despăgubirilor, în vădită dis-
proporţie cu prejudiciile reale219.
Ţinând seama de aceste dificultăţi şi de scopul analizei, piaţa asigurărilor va fi prezen-
tată cu referire la pieţele dominante (aşa-numita Triadă), dar şi cu privire specială asupra pie-
ţei europene, respectiv asupra pieţei autohtone a asigurărilor.

6.4. Piaţa autohtonă a asigurărilor în condiţiile aderării

la Uniunea Europeană

Evoluţia activităţii de asigurare din România, după anul 1990, a fost similară celei din
celelalte foste ţări cu economie centralizată din Europa Centrală şi de Est. Pe piaţa româneas-
că de asigurare – devenită o piaţă emergentă – după scindarea fostului ADAS în trei societăţi
comerciale cu capital de stat, au apărut, în ritm rapid, societăţi comerciale cu capital privat,
atingându-se un număr maxim de 73 de asigurători prezenţi pe piaţă, număr ce a scăzut după

215
Se utilizează frecvent date vechi de 3 – 4 ani.
216
A se vedea art. Assurance et responsabilité, în Assurer, nr. 3/1992, FFSA.
217
www.forbes.com.
218
La care se adaugă şi alţi factori, ca: o indemnizaţie suplimentară cu caracter punitiv (de pe-
depsire a vinovaţilor) peste valoarea reală a prejudiciului; creşterea despăgubirii solicitate în funcţie
de situaţia financiară a celui responsabil de producerea prejudiciului etc.
219
Unul dintre cazurile notorii este cel în care s-au plătit despăgubiri de 3,9 milioane USD unei
femei care s-a fript bând o cafea prea fierbinte într-un restaurant MacDonald’s.
aplicarea prevederilor Legii 32/2000. Ritmul anual de creştere al cifrei de afaceri (încasările
din prime) a fost mult superior celui din alte ramuri de activitate, atingând, în cifre reale, un
maxim de 50%. Totodată, s-a diversificat oferta de contracte şi, în condiţiile concurenţei şi al
pătrunderii pe piaţă a capitalului străin, a crescut şi calitatea serviciilor oferite asiguraţilor.
Gradul de concentrare al activităţii de asigurare s-a menţinut în întreaga perioadă de după
1990, primii 10 asigurători deţinând o parte covârşitoare din piaţă. Perfecţionarea legislaţiei
din asigurări, mai ales după anul 2002, a permis realizarea unei marje ridicate a solvabilităţii
asigurătorilor şi eliminarea de pe piaţă a celor neperformanţi, precum şi adaptarea treptată a
acestei legislaţii la cerinţele Uniunii Europene.
Plecând de la aceste premise, vom analiza evoluţia pieţei de asigurare din România în
ultimii trei ani pentru care există informaţii oficiale (2003-2005).220
În anul 2005, pe fondul unor evoluţii macroeconomice favorabile şi al consolidării pi-
eţei financiare, piaţa asigurărilor a continuat să se dezvolte. A avut loc o capitalizare semnifi-
cativă a societăţilor de asigurare, iar volumul total al primelor subscrise a atins echivalentul a
1,2 miliarde euro, reprezentând a creştere reală de 17% faţă de 2004. În 2005, faţă de anul an-
terior, a avut loc o relansare a asigurărilor de viaţă, ritmul real de creştere a acestora fiind de
două ori mai mare decât cel al asigurărilor generale.
În anul 2005, pe piaţa autohtonă a asigurărilor au funcţionat 42 de societăţi de asigura-
re, al căror capital social subscris era de 888.438.922 RON (241.614.023 euro), cu o creştere
nominală de 29,54% faţă de 2004.221 În acest capital social, aportul investitorilor străini era de
49%.
Totalul primelor subscrise a fost în anul 2005 de 4.417.165.819 lei, sau 1.201.263.446
euro. Faţă de anul anterior, primele subscrise au crescut cu 17,01%, aşa cum rezultă şi din ta-
belul 6.2.

Tabelul 6.2. Evoluţia primelor subscrise totale* în perioada 2003-2005

Anul Prime brute Creştere anuală no- Rata inflaţiei Creştere anuală
subscrise (RON) minală (%) (%) reală (%)
2003 2.673.816.291 39,60 14,1 22,40
2004 3.476.543.926 30,02 9,3 18,96
2005 4.417.165.819 27,07 8,6 17,01
*din asigurări directe şi din primiri în reasigurare
Sursa: Raport anual CSA 2005, Bucureşti, 2006, p. 46

Volumul total al primelor subscrise luate în considerare provine, în cea mai mare par-
te, din asigurări directe (99,27%), restul de 0,73% fiind rezultatul încasărilor din primiri în re-
asigurare.
Cei doi indicatori de bază prin care se caracterizează gradul de dezvoltare al pieţei de
asigurare au avut, de asemenea, o evoluţie favorabilă. Astfel, gradul de penetrare a asigură-
rilor, care exprimă contribuţia ramurii asigurărilor la formarea PIB a fost de 1,54%. De men-
220
Rapoartele anuale ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Pentru datele din anii
anteriori, a se vedea şi Lungu, N.C. – Asigurările de viaţă şi modernizarea acestora, Ed. Sedcom
Libris, Iaşi, 2005, cap. 3.5.
221
Datele pentru anii 2003-2005 provin din Raport anual al CSA 2005, Bucureşti, 2006 şi sunt
exprimate în RON.
ţionat că, după anul 1990, gradul de penetrare a avut, pentru prima dată, o valoare supraunita-
ră în anul 2002 (1,09 %), înregistrând succesiv valori de 1,41 % (2003) şi 1,46 % (2004). Ce-
lălalt indicator semnificativ, densitatea asigurărilor (prime subscrise pe locuitor), a evoluat
de la valori ca 16 euro (2001) şi 21,7 euro (2002) la 56 euro (204 lei) pe locuitor în anul 2005,
în creştere reală cu 17,33 % faţă de 2004.
Numărul personalului cu contract de muncă din sectorul asigurărilor a fost la finele
anului 2005 de 15.550, în creştere cu 8,8% faţă de 2004. Din acest număr total de personal,
92,7% erau angajaţi ai societăţilor de asigurare, şi numai 7,3% angajaţi ai brokerilor de asigu-
rare. Se remarcă – pe fondul tendinţei pozitive de amplificare a activităţii de intermediere în
ţara noastră – un ritm de creştere superior al angajaţilor brokerilor (15,1%) faţă de creşterea
menţionată pe totalul activităţii de asigurare.
Pe ansamblul perioadei de după anul 1990, ritmul anual de creştere al asigurărilor de
viaţă a fost superior celui din asigurările generale, ceea ce a condus la creşterea proporţiei asi-
gurărilor de viaţă în ansamblul activităţii de asigurare. Totuşi, şi în anul 2005, se mai menţine
încă o structură disproporţionată a asigurărilor, moştenită din perioada economiei centralizate.
Astfel, în acest an, din volumul total de prime subscrise, 76,5 % provin din asigurările genera-
le, şi numai 23,5 % din asigurările de viaţă, faţă de situaţia din ţările cu pieţe de asigurare dez-
voltate, unde ponderea asigurărilor de viaţă este de peste 50 % din primele totale. Subliniem
însă că tendinţa este favorabilă, deoarece pe piaţa românească, asigurările de viaţă deţineau, în
ansamblul asigurărilor, ponderi de numai 8,26 % în anul 1998 sau de 15,83 % în anul 2000.
Gradul de concentrare a activităţii de asigurare se menţine ridicat. Astfel, din cele 42
de societăţi de asigurare prezente pe piaţa asigurărilor în 2005, primele zece au deţinut o cotă
de piaţă de 83,38 % (tabel 6.3.).

Tabel 6.3. Cota de piaţă a primilor 10 asigurători în funcţie de volumul total de prime
subscrise în anul 2005

Poziţia % din total pri- Poziţia % din total

Societatea Societatea
pe piaţă me sub-scrise pe piaţă prime subscrise
ALLIANZ ŢI- BCR ASIGU-
1 19,63 6 6,72
RIAC RĂRI
2 ASIROM 12,99 7 UNITA 5,69
3 OMNIASIG 9,54 8 ARDAF 5,30
ING ASIGU-
4 RĂRI 8,90 9 ASTRA 3,86
DE VIAŢĂ
5 ASIBAN 7,79 10 GENERALI 2,96
TOTAL 83,38
Sursa: prelucrat după Raport anual CSA 2005, Bucureşti, 2006

Mari asigurători ca Allianz-Ţiriac sau Asirom deţin cote importante din piaţa autohto-
nă a asigurărilor (19,63%, respectiv, 12,99%), astfel încât primii cinci actori de pe piaţă totali-
zează 58,85% din primele subscrise în 2005.
Asigurările generale au înregistrat în 2005 un volum de prime subscrise în echivalent
euro de 918.976.940 euro, înregistrând un ritm de creştere de 13,96% faţă de anul anterior.
Creşterea este în scădere faţă de cea realizată în 2004, adică 21,63% raportat la anul 2003. Şi
în cazul asigurărilor generale, cea mai mare parte din piaţă revine câtorva asigurători, aşa cum
rezultă din tabelul 6.4.

Tabelul 6.4. Cota de piaţă a primilor 10 asigurători la asigurări generale

în anul 2005

Poziţia % din total pri- Poziţia % din total pri-

pe piaţă Societatea me asigurări pe piaţă Societatea me asigurări ge-
generale nerale
ALLIANZ ŢI- ARDAF
1 23,72 6 6,74
RIAC
ASIROM BCR ASIGU-
2 14,53 7 6,49
RARI
3 OMNIASIG 12,48 8 ASTRA 4,96
4 ASIBAN 7,58 9 GENERALI 3,25
UNITA BT ASIGU-
5 7,07 10 RARI TRAN- 2,89
SILVANIA
TOTAL 89,71
Sursa: prelucrat după Raport anual CSA 2005, Bucureşti, 2006

Se observă că primii zece asigurători deţin partea majoritară (89,71%) din primele to-
tale subscrise la asigurările generale. Aceleaşi societăţi – Allianz Ţiriac şi Asirom – se află pe
primele două locuri (cu 23,72% şi 14,53% din total) iar primii cinci asigurători care practică
asigurări generale deţin 65,38% din piaţă.
Şi categoria asigurărilor de viaţă a înregistrat, aşa cum s-a arătat, o importantă creştere
în anul 2005. Această creştere faţă de 2004 s-a datorat în parte modificărilor legale în structu-
ra claselor de asigurare222, în categoria asigurărilor de viaţă fiind incluse unele clase de asigu-
rări încadrate anterior la asigurări generale. În asigurările de viaţă, au fost subscrise în 2005
prime, în echivalent euro, de 282.286.506 euro, cu 23,45% mai mari ca în anul anterior. Şi
aici, ca şi la asigurările generale, ritmul anual de creştere în anul 2004 faţă de 2003 (42,5%)
mai mare decât cel din 2005. Gradul de concentrare a activităţii în asigurările de viaţă este
chiar mai ridicat decât cel din asigurările generale (tabel 6.5.).

Tabelul 6.5. Cota de piaţă a primilor 10 asigurători la asigurări de viaţă

în anul 2005

Poziţia % din total pri- Poziţia % din total pri-

pe piaţă Societatea me asigurări de pe piaţă Societatea me asigurări de
viaţă viaţă
ING ASIGU-
ALLIANZ ŢI-
1 RĂRI DE VIA- 37,85 6 6,30
RIAC
ŢĂ

222
Conform Legii 403/2004 (octombrie 2004)
 AIG LIFE OMNIASIG VIA-
2 9,97 7 5,33
ŢĂ
3 ASIBAN 8,49 8 AVIVA 4,72
4 ASIROM 7,95 9 GRAWE 3,40
BCR ASIGU- INTERAMERI-
5 7,48 10 2,15
RARI CAN
TOTAL 93,64
Sursa: prelucrat după Raport anual CSA 2005, Bucureşti, 2006

Primii zece asigurători de viaţă au deţinut o cotă de piaţă de 93,64%. Pe primele două
locuri se află asigurători specializaţi numai în asigurări de viaţă, care prin atractivitatea produ-
selor oferite şi calitatea serviciilor prestate asiguraţilor deţin o parte importantă a primelor
subscrise la această categorie de asigurări (ING Asigurări de viaţă cu 37,85% respectiv AIG
Life cu 9,97% din total). Primii cinci asigurători deţin mult peste jumătate (71,74%) din pri-
mele subscrise la această categorie de asigurări.
Analiza rezultatelor financiare din anul 2005 arată că din cei 42 de asigurători, 31 de
societăţi au încheiat anul cu profit, iar 11 cu pierderi. Pe ansamblul pieţei autohtone de asigu-
rare, profitul a fost, în echivalent euro, de 38.151.602 euro, cu o creştere reală de 6,42% faţă
de 2004. Pierderi au înregistrat inclusiv unii asigurători care deţin cote importante din piaţă.
Subliniem însă că pierderile apărute pot fi datorate:
● unor deficienţe de management, ca subscrierea exagerată a unor riscuri cu daunalitate
mare sau practicarea unor tarife de primă excesiv de mici;
● unor aspecte inerente ale ciclului profitului în asigurări223, datorită unor cheltuieli foarte
mari în unii ani, privind extinderea activităţii (promovarea produselor noi, angajarea
de personal, investiţii în noi sedii şi dotări cu mijloace fixe) cheltuieli care se vor recu-
pera în perioada următoare.
O parte importantă a primelor subscrise totale de pe piaţa de asigurare din România
a fost realizată prin intermediul brokerilor de asigurare, în număr de 281 în anul 2005. Va-
loarea capitalului social subscris de aceştia era de 3.340.599 euro, dar numărul brokerilor
al căror capital social corespundea limitei minime din legislaţia valabilă în 2005 a fost doar
de 170. Volumul primelor intermediate de brokeri a fost de 232.626.045 euro din care 93,1%
provin din asigurări generale. Şi aici există un grad ridicat de concentrare a activităţii,
75,4% din totalul primelor intermediate provenind de la numai 35 de brokeri. Faţă de volu-
mul total de prime subscrise, primele intermediate de brokeri au reprezentat 19,4%. În anul
2005, brokerii au obţinut venituri atât din negocierea contractelor de asigurare, cât şi din
alte activităţi, ca inspecţiile de risc, comisariat de avarie, regularizări de daune.
Şi activitatea de reasigurare a înregistrat o extindere în anul 2005. Astfel, valoarea pri-
melor cedate în reasigurare, a fost de 261.116.540 euro, cu o creştere reală de 18,79% faţă de
anul anterior, şi reprezentând 30,6% din totalul primelor brute subscrise în acest an. Caracte-
ristic pentru anul 2005 este faptul că cel mai mare ritm anual de creştere s-a înregistrat la cla-
sele de asigurări de credite şi asigurări de garanţii, deoarece asigurătorii şi-au redus astfel
riscurile preluate pentru numărul mare de credite de consum acordate de bănci persoanelor fi-
zice.
Evoluţia sectorului asigurărilor din România în anul 2005, precum şi perspectiva de
menţinere pe termen mediu a tendinţei de creştere a indicatorilor macroeconomici creează
premisele pentru a prognoza o creştere a activităţii pe piaţa asigurărilor. Pe termen mediu nu
223
A se vedea subcap. 3.1.
se prevede însă o modificare semnificativă a structurii primelor subscrise pe clase de asigu-
rări224. Totuşi, ca urmare a schimbărilor climatice şi a impactului catastrofelor naturale din ul-
timii ani, sunt de aşteptat modificări în domeniul asigurărilor facultative de riscuri catastrofi-
ce, inclusiv în ce priveşte tarifele practicate. De asemenea, introducerea prevăzută a asigurării
obligatorii a locuinţelor va modifica raportul între asigurările facultative şi cele obligatorii.
Piaţa românească de asigurare fiind încă o piaţă subasigurată, este de presupus că potenţialul
ei ridicat – cu deosebire în asigurările de viaţă – va atrage un număr mare de investitori, mai
ales, după aderarea României la Uniunea Europeană.
Această succintă caracterizare a pieţei autohtone de asigurare nu poate fi edificatoare
dacă nu ne referim şi la poziţia României pe piaţa mondială a asigurărilor.
În anul 2005, piaţa mondială de asigurare s-a caracterizat prin:225
● încasări totale din prime de 3.426 miliarde USD, în creştere reală cu 2,5% faţă de
2004;
● creşterea reală a primelor din asigurări de viaţă (3,9%) a fost superioară celei din
asigurările generale (0,6%);
● ca urmare, în ansamblul încasărilor din prime, cele din asigurările de viaţă deţin
58%, iar cele non-viaţă, restul de 42%;
● ca şi în ultimii ani, creşterea anuală a primelor de pe pieţele emergente – America La-
tină, Asia meridională şi orientală etc. – a fost superioară atât mediei mondiale, cât şi
creşterii de pe pieţele ţărilor industrializate.
În acest cadru general al celor 145 de ţări analizate, dintre care 88 nominalizate, Ro-
mânia deţine locul 50, cu o pondere de 0,04% din volumul mondial de prime încasate. Alte
foste ţări socialiste deţin poziţii şi ponderi apropiate de cele ale României. Pe categorii de
asigurări, România are locul 55 la asigurări de viaţă, respectiv, ocupă poziţia 50 la asigurări
generale, cu ponderi în totalul mondial al primelor de 0,02 %, respectiv, 0,08 % pe cele două
categorii de asigurări.
Din punct de vedere al gradului de penetrare a asigurărilor, România, cu o valoare a
acestuia de 1,53% din PIB se situează pe locul 70 din lume. Menţionăm că gradul mediu
mondial de penetrare este de 7,52%. În ce priveşte densitatea asigurărilor, media mondială
este de 518,5 USD pe locuitor, România, cu 69,5 USD pe locuitor, ocupând locul 62 în an-
samblul mondial.
Locul aparent modest deţinut de ţara noastră pe piaţa mondială a asigurărilor este de-
terminat, în primul rând, de dimensiunile economiei sale. Conform aceleiaşi publicaţii menţi-
onate, din punct de vedere al mărimii PIB, România se situează pe locul 49 în lume. Se con-
stată însă că, în ultimii ani, datorită ritmului ridicat de creştere, situat mult peste media mon-
dială, România a urcat în clasamentul mondial al pieţelor naţionale de asigurare.

224
***- Raport anual al CSA 2005, Bucureşti, 2006, p. 43.
225
Informaţiile privind piaţa mondială a asigurărilor provin din L’assurance daus le monde en
2005, rev. Sigma nr. 5/iunie 2006, Swiss Re. Cifrele comparative între ţări sunt exprimate în
USD.
 CAPITOLUL VII

REGLEMENTARE ŞI DEREGLEMENTARE
ÎN ASIGURĂRI
7.1. Aspecte ale reglementării şi dereglementării în asigurări
pe plan mondial şi în Uniunea Europeană

Reglementarea, în asigurări, are în vedere stabilirea unui cadru normativ specific în

care trebuie să se desfăşoare activitatea organizaţiilor specializate, precum şi supravegherea
publică în aplicarea şi respectarea acestui cadru normativ.
Nevoia de a reglementa activitatea de asigurare se încadrează în sfera mai largă a ne-
cesităţii reglementărilor în economie. Se admite că, în principiu, controlul public asupra afa-
cerilor poate avea două forme226:
● o abordare antitrust, destinată să împiedice concentrarea excesivă a activităţii, să li-
miteze puterea monopolurilor şi concurenţa neloială;
● reglementarea propriu-zisă, care reprezintă o mai mare implicare directă a puterii
publice în activitatea economică. Ea se concretizează în două tipuri de acţiuni: restric-
ţionarea intrării pe piaţă a unor actori care nu îndeplinesc anumite condiţii şi controlul
asupra preţurilor practicate de operatorii prezenţi pe piaţă pentru ca aceştia să nu obţi-
nă profituri excesive.
Necesitatea unor reglementări şi a unui control public în asigurări -– mai severe decât
în alte ramuri de activitate -- este determinată şi de anumite raţiuni specifice domeniului.
În primul rând, nevoia unor reglementări rezultă din caracterul aleator al producerii
evenimentelor asigurate, având următoarele motivaţii227:
● prestaţia de asigurare este legată de evenimente viitoare, a căror apariţie este incertă
la data încheierii contractului;
● situaţia asiguratului poate deveni precară, dacă nu este despăgubit după un sinistru,
cu implicaţiile sociale care decurg din acesta;
● lipsa de transparenţă a pieţei asigurărilor face ca pentru potenţialul asigurat să fie di-
ficil de apreciat conţinutul contractului, raportul între primele plătite şi eventualele in-
demnizaţii cuvenite etc.;
● asigurarea devenind în multe ţări un fenomen de masă, apărarea intereselor asigura-
ţilor trebuie realizată prin intervenţie publică.
De asemenea, nevoia reglementării în asigurări rezultă şi din poziţia de intermediari fi-
nanciari ai societăţilor de asigurare. Ca şi în cazul altor intermediari financiari, clienţii asigu-
rătorilor sunt şi creditori ai acestora, pasivul societăţilor de asigurare fiind format, în mare
parte, prin contribuţia a numeroşi asiguraţi, persoane fizice şi juridice. Aceştia nu au compe-
tenţa necesară pentru a controla activitatea managerilor societăţilor, ceea ce implică suprave-
gherea statului pentru a proteja asiguraţii, dar şi pentru a garanta soliditatea şi reputaţia indivi-
duală a asigurătorilor, cât şi a sectorului asigurărilor, în ansamblu. Un asemenea control pri-
veşte, în primul rând, modul de investire a disponibilităţilor asiguraţilor. Structura portofoliu-
lui de active este determinată nu numai de interesele asiguraţilor, dar şi de cele ale manageri-

226
Vaughan, E. J., Vaughan, T. – Fundamentals of risk and insurance, 8th ed., John Wiley &
Sons, New York, 1999, p. 93.
227
Bellando, J.-L. – La réglementation et le contrôle de l'assurance au niveau mondial, în Ency-
clopédie de l'assurance (coord. Ewald, F., Lorenzi, J.-H.), Ed. Economica, Paris, 1998, p. 236.
lor, respectiv ale acţionarilor societăţii, interese care nu sunt convergente228. Deoarece clienţii
societăţilor de asigurare nu au mijloacele necesare pentru a-şi impune interesele, este necesară
intervenţia publică pentru realizarea acestui scop.
În al treilea rând, existenţa reglementării în asigurări este un efect al dublei asimetrii
informaţionale dintre asigurător şi asigurat229. Astfel, în momentul încheierii contractului, asi-
guratul nu ştie dacă asigurătorul va fi solvabil în momentul producerii riscului asigurat, iar
asigurătorul nu ştie dacă asiguratul îşi va onora obligaţiile până la capăt şi nici cât îl va costa
contractul încheiat230. Prima asimetrie informaţională determină reglementarea solvabilităţii
asigurătorului şi controlul bilanţurilor societăţilor de asigurare. Cea de-a doua a dus la apariţia
unor reglementări privind tarifarea asigurărilor, concurenţa neloială, atenuarea riscului moral.
Realizarea unei reglementări adecvate şi, în acelaşi timp, aliniate la standardele inter-
naţionale presupune atât abordarea teoretică a acestei probleme, cât şi cunoaşterea situaţiei pe
plan mondial şi european.
Procesul de reglementare în asigurări a avut, în general, o evoluţie mai lentă ca în alte
domenii de activitate231. Reglementarea asigurărilor s-a cristalizat abia în a doua parte a seco-
lului al XIX-lea, comportând o serie de piedici şi dezbateri aprinse. Astfel, se considera că
asigurarea vieţii unei persoane este imorală, ori că asigurarea răspunderii civile nu poate fi ac-
ceptată, deoarece ar duce la dispariţia responsabilităţii pentru faptele individului. Un alt exem-
plu îl constituie faptul că, în Anglia, practicarea reasigurărilor a fost interzisă din anumite mo-
tive, aproape trei decenii (1736-1764), ceea ce a frânat dezvoltarea acestui sector şi a creat un
decalaj faţă de ţările europene continentale.
Reglementarea în asigurări a avut în vedere, în primul rând, aşezarea raporturilor de
asigurare pe principiul celei mai bune credinţe232 principiu fundamental în asigurări, statuat
încă în 1906, în Anglia, prin Marine Insurance Act. Prin aceasta, se urmărea, mai întâi, pro-
tecţia asigurătorului şi mai târziu şi pe cea a asiguratului, în condiţiile specifice ale asimetriei
informaţionale deja menţionate dintre asigurător şi asigurat.
Pe plan mondial, activitatea de reglementare şi control asupra sectorului asigurărilor re-
vine unui organ specializat, prezent în fiecare ţară, cu diferenţieri în ce priveşte denumirea, su-
bordonarea (faţă de un minister, faţă de guvern, faţă de parlament) şi competenţele atribuite. As-
tfel, organul naţional de supraveghere publică în asigurări are atribuţii care, de regulă, vizează:
● constituirea şi autorizarea asigurătorilor;
● reglementarea conţinutului contractelor şi uneori aprobarea formularelor de poliţă;
● aprobarea cotelor de primă practicate de asigurători;
● reglementarea şi supravegherea menţinerii solvabilităţii asigurătorilor;
● penalizarea asigurătorilor care încalcă legislaţia; reorganizarea şi lichidarea asigură-
torilor insolvabili;
● autorizarea intermediarilor din asigurări (agenţi şi brokeri);

228
A se vedea, în acest sens, Rochet, J.-Ch. – Reglémentation du capital, în Risques nr.
19/1994, p. 69.
229
Asimetria informaţională de pe pieţele de asigurare este studiată, cu metode moderne, în
Eeckhoudt, L., Gollier, Chr. – Les risques financiers – évaluation, gestion, partage, Ediscience Inter-
national, Paris, 1992, pp. 270-276.
230
Henriet, D., Rochet, J.-Ch. – Microéconomie de l'assurance, Ed. Economica, Paris, 1991, p.
213.
231
Pentru detalii, a se vedea Cousy, H. – Les différents cadres juridiques de l'assurance, în En-
cyclopédie de l'assurance, Ed. Economica, Paris, 1998, p. 211
232
A se vedea Arnaud, D. – The language of insurance, Romanian version by N.C. Lungu & R.
Albu, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1997, precum şi subcap. 4.2. al prezentului volum
 ● autorizarea personalului angrenat în activitatea de asigurare (consultanţi de speciali-
tate, inspectori de risc, comisari de avarie);
● efectuarea unor controale la sediul asigurătorilor, inclusiv auditul activităţilor de
subscriere şi de lichidare a daunelor;
● investigarea reclamaţiilor deţinătorilor de poliţe;
● efectuarea de studii de piaţă.
Reglementările din activitatea de asigurare pot fi clasificate după mai multe criterii:
1) după organul de la care emană reglementarea, poate fi vorba de:
a) autoreglementare233, care provine din însuşi sectorul asigurărilor, sub forma unor
norme profesionale, a căror existenţă evită intervenţia legislatorului sau a altor autorităţi ale
statului. La rândul ei, autoreglementarea poate fi:
● individuală, aparţinând unei anumite societăţi de asigurare (conţinutul contractului,
norme tehnice, condiţii de asigurare);
● colectivă, rezultată din stabilirea în comun a unor norme de către mai multe socie-
tăţi, aşa cum este cazul celor convenite între doi sau mai mulţi asigurători care sunt
implicaţi în operaţiuni de coasigurare;
● sectorială, care are în vedere norme consimţite sau chiar impuse printr-un cod de
conduită şi deontologie profesională, în cadrul asociaţiilor profesionale ale asigurători-
lor dintr-o ţară.
b) reglementări emanând de la autoritatea publică; în acest caz, prezintă importan-
ţă nivelul de la care provine reglementarea, atât în cazul statelor federale, cât şi în cazul Uniu-
nii Europene, asemănătoare, din acest punct de vedere, cu statele federale. Se pot distinge:
● reglementări la nivel statal, al statelor membre ale federaţiei. De exemplu, autoriza-
rea funcţionării societăţilor de asigurare revine fiecărui stat membru al SUA;
● reglementări instituite la nivel federal.
Din acest unghi, o situaţie particulară o constituie reglementarea asigurărilor în Statele
Unite ale Americii. Scopul general al reglementării în asigurări la nivel federal este acela de a
promova contracte corecte, la preţuri corecte, emise de către companii solide din punct de ve-
dere financiar, sau altfel spus, desfăşurarea unei activităţi corecte şi echitabile234. Alături de
aceste obiective tradiţionale, care încă domină filozofia reglementării în asigurări, au apărut
noi obiective, vizând accesibilitatea asigurării. Insatisfacţia potenţialilor clienţi în faţa tendin-
ţei de creştere a primelor şi incapacitatea unora dintre ei de a obţine asigurarea la preţuri care
le sunt accesibile a determinat reglementarea unor programe, cu sprijin federal, proiectate as-
tfel încât să garanteze tuturor posibilitatea încheierii de asigurări la tarife accesibile235. Regle-
mentarea la nivel federal, deşi urmăreşte o anumită aliniere a reglementărilor statale, are în
vedere şi promovarea capacităţii şi libertăţii de a inova şi experimenta în domeniul asigurări-
lor.
Cea mai importantă parte a reglementărilor din asigurări este realizată în fiecare stat
membru al SUA. Reglementarea activităţii de asigurare este realizată la nivel statal, prin trei
categorii de instrumente: legislative, judiciare şi executive. Astfel, fiecare stat elaborează acte
normative proprii privind asigurările, ca de exemplu cele privind condiţiile de autorizare a asi-
gurătorilor pe propriul teritoriu. Licenţa (autorizarea) de funcţionare a asigurătorilor este dată
de fiecare stat, cu tratament diferit pentru state insurers sau domestic insurers (asigurătorii

233
Self-regulation (engl.)
234
Vaughan, E. J., Vaughan T. – op. cit., p. 96.
235
Pool-uri de risc rezidual, ca Planul de asigurări al automobilelor, pool-uri de asigurare
pentru malpraxis medical etc.
cu sediul în statul respectiv), foreign insurers (asigurători cu sediul în alt stat al SUA) şi ali-
en insurers (asigurători cu sediul în afara SUA).
În plan judiciar, tribunalele emit hotărâri legate de conţinutul poliţelor, constituţionali-
tatea legislaţiei din asigurări etc.
În plan executiv, figura centrală a reglementării statale este comisionarul de asigu-
236
rări , numit de guvernatorul statului şi însărcinat cu administrarea legislaţiei din asigurări şi
cu supravegherea generală a activităţii de asigurare. Comisionarii din statele membre sunt
grupaţi în Asociaţia Naţională a Comisionarilor din Asigurări (NAIC), ale cărei obiective
sunt237:
- apărarea interesului public;
- promovarea competiţiei de piaţă;
- facilitarea tratamentului corect şi echitabil al clienţilor;
- promovarea încrederii, solvabilităţii şi solidităţii financiare a asigurătorilor;
- susţinerea şi perfecţionarea reglementărilor statale din asigurări.
NAIC nu are putere legislativă în domeniul asigurărilor, dar are o importantă influenţă
în domeniu. Pe baza informaţiilor colectate de către membrii ei, NAIC face recomandări privind
legislaţia şi contractele de asigurare, recomandări luate în considerare la perfecţionarea regle-
mentărilor existente.
Pe plan mondial, se remarcă faptul că, în destul de numeroase cazuri, a avut şi are loc
un proces de transformare a unor autoreglementări în reglementări legale. Norme tehnice ela-
borate iniţial la nivel sectorial au devenit ulterior norme juridice. Un exemplu edificator de
preluare a unor norme tehnice în legislaţia privind asigurările îl constituie reglementările pri-
vind rezerva matematică, din cea de a treia Directivă a Uniunii Europene privind asigurările
de viaţă.
2) după modul de concepere şi organizare a încadrării juridice a asigurărilor,
abordarea poate viza:
a) reglementarea asigurărilor;
b) dereglementarea asigurărilor.
Această grupare a normelor ce privesc activitatea de asigurare introduce noţiunea de
dereglementare, apărută în teoria şi practica nord-americană, care permite diferenţierea siste-
melor de asigurări din punct de vedere al preocupării şi realizărilor în domeniul dereglementă-
rii, care va fi caracterizată în continuare.
Dereglementarea, concept şi preocupare a economiei şi vieţii sociale moderne, are
două sensuri238:
● juridic, care se referă la efortul de a ameliora calitatea reglementărilor existente, în
sensul creşterii eficienţei lor prin diminuarea complexităţii şi densităţii, concomitent
cu creşterea fiabilităţii acestor reglementări;
● economic, care are în vedere reorientarea reglementărilor existente, în scopul elimină-
rii tuturor obstacolelor normative ce stau în calea dezvoltării pieţelor şi operaţiunilor
economice şi financiare. Astfel, o anumită specializare obligatorie a instituţiilor ce oferă
servicii financiare a devenit, în prezent, o limitare nejustificată a câmpului lor de acţiune
şi a fost, în multe ţări, eliminată. Aşa a fost în SUA reglementarea specializării obligato-
rii a băncilor în bănci de depozit, case de economii, instituţii de credit, bănci de afaceri,
eliminată prin despecializare, ca formă a dereglementării. O manifestare caracteristică a

236
Commissioner of insurance, denumit în unele state director of insurance sau superinten-
dent of insurance.
237
www.naic.org
238
Cousy, H. – op. cit., p. 220.
 dereglementării în asigurări este înlocuirea prevederilor ce vizează controlul strict asu-
pra tarifelor, cu reglementări judicioase ale concurenţei între asigurători, de natură să di-
minueze constrângerile de tip administrativ, în favoarea unor mecanisme care asigură
buna funcţionare a pieţei.
Principalele domenii ale reglementării şi supravegherii publice în asigurări sunt:
a. controlul produselor (contractelor) care urmăreşte ca acestea să aibă un conţinut
complet, onest, licit şi o redactare clară. Controlul contractelor poate fi preventiv sau posteri-
or.
● controlul preventiv se finalizează prin viza pe care trebuie să o obţină asigurătorul
pentru a putea vinde un nou tip de contract. De exemplu, în SUA, fiecare stat al fede-
raţiei are dreptul de control prealabil asupra contractelor propuse de diferiţi asigură-
tori. Reglementarea vizează natura şi conţinutul contractelor încheiate într-un stat şi
realizează, în general, în mai multe direcţii:
1. standardizarea formularelor de contract, adică acelaşi contract pentru toţi asigură-
torii care practică anumite asigurări de bunuri şi răspundere civilă;
2. clauze obligatorii. Reglementările statale pot stabili clauze contractuale care trebuie
să apară în toate contractele de un anumit tip, urmărindu-se, de exemplu, includerea obli-
gatorie a unor riscuri asigurate sau o protecţie minimă a asiguraţilor. Clauzele obligatorii,
ca şi contractele standard au anumite dezavantaje, ca de exemplu limitarea libertăţii şi fle-
xibilităţii asigurătorilor privind varietatea contractelor oferite ori impunerea unor riscuri la
care asiguraţii nu sunt expuşi sau pe care nu doresc să le asigure;
3. aprobarea formularelor de contract. Reglementarea statală poate impune aproba-
rea şi înregistrarea conţinutului contractelor de către organele de supraveghere, deoarece
astfel asiguraţii pot fi protejaţi contra unor contracte denaturate sau ambigue;
4. impunerea unor standarde de lizibilitate a textului contractelor, în scopul de a fi
uşor citite de către asiguraţi, specificându-se dimensiunile contractului, mărimea caracte-
relor de tipar, modul de evidenţiere în text al unor clauze principale etc.
În domeniul controlului contractelor, a apărut unul dintre cele mai importante aspecte
ale dereglementării în cadrul Uniunii Europene: începând din anul 1994, după intrarea în vi-
goare a celui de-al treilea set de Directive europene privind asigurările, a fost desfiinţat con-
trolul preventiv asupra conţinutului contractelor, din raţiuni de armonizare a legislaţiei ţărilor
membre.
● controlul posterior, care permite autorităţilor de supraveghere să dispună retragerea
de pe piaţă a contractelor neconforme cu legea.
b. controlul tarifelor, prin care organele de supraveghere verifică modul de stabilire
şi autorizează tarifele de primă propuse de asigurători. Şi în acest domeniu este prezentă dere-
glementarea, Directivele Uniunii Europene desfiinţând controlul prealabil şi sistematic asupra
tarifelor.
c. supraveghea permanentă a situaţiei financiare a asigurătorilor, care vizează ca-
pacitatea sau perspectivele unei societăţi de asigurare de a fi solvabilă în timp (peste şase luni,
unul sau doi ani) şi permite să se elaboreze şi să se emită măsuri de redresare a situaţiei finan-
ciare a asigurătorilor aflaţi în dificultate.
d. specializarea asigurătorilor, principiu de bază, recunoscut în variante diferite în
întreaga lume. Reglementarea şi controlul public au în vedere o specializare internă şi una ex-
ternă a sectorului de asigurări.
 ● specializarea internă are în vedere clasificarea asigurărilor în asigurări de viaţă,
respectiv, asigurări non-viaţă (asigurări generale). În general, reglementările din asigurări pre-
văd o specializare a societăţilor de asigurare pe aceste două domenii de activitate, aşa cum
este cazul Franţei. În Germania, specializarea merge chiar mai departe, societăţile care practi-
că asigurări de boală şi asigurări de protecţie juridică neputând avea alt domeniu de activitate.
În alte ţări, ca Belgia, Spania, Anglia, asigurătorii sunt autorizaţi să practice asigurări din mai
multe ramuri239. În Uniunea Europeană, încă din anul 1979, Directivele europene au optat
pentru specializarea viaţă – non viaţă, această regulă aplicându-se societăţilor nou înfiinţate în
ţările membre. Cea de-a treia generaţie de Directive (1992) a amendat această specializare
strictă, recunoscând asigurărilor de accidente şi de boală un statut comun cu cele de viaţă.
Acest amendament a fost determinat de dezvoltarea, în ţările Uniunii, a contractelor de asigu-
rare de grup de întreprindere, care reunesc într-o singură poliţă riscuri legate de deces, invali-
ditate, pensie, şomaj şi boală. Ca urmare, statele membre îşi pot autoriza societăţile de asigu-
rare să ofere concomitent asigurări de viaţă, de accidente şi de boală.
În Japonia, specializarea internă era şi mai strictă: o societate care practica asigurări de
viaţă nu putea avea o participare de capital la o societate cu asigurări non-viaţă şi invers. O
lege a asigurărilor din anul 1996 a introdus însă o largă dereglementare în domeniul speciali-
zării, permiţând intrarea reciprocă în celălalt sector. Ca urmare, în decurs de numai un an, în
Japonia, 11 societăţi de asigurare non-viaţă şi-au creat filiale de asigurări de viaţă şi 6 socie-
tăţi de asigurări de viaţă au deschis filiale ce practică asigurări non-viaţă240.
● specializarea externă, reglementată atât în Europa, cât şi în lume, nu permite socie-
tăţilor de asigurare să desfăşoare nici o altă activitate comercială. În general, excluderea vize-
ază activităţile exercitate direct de către asigurători, care nu pot fi bancheri, transportatori, nu
pot oferi prestaţii turistice hoteliere etc. În unele ţări, interdicţia este şi mai largă. Astfel, în
unele state ale SUA, o societate de asigurare nu poate deţine o participare semnificativă la o
instituţie de credit.
În general, aşa cum s-a arătat, asigurările constituie un sector puternic reglementat în
foarte multe ţări. O situaţie deosebită o are Uniunea Europeană, unde urmărindu-se constituirea
pieţei unice a asigurărilor, s-a elaborat un vast program legislativ, fiind emise, în timp, trei ge-
neraţii de Directive europene, fiecare generaţie conţinând directive distincte pentru asigurările
de viaţă, respectiv, pentru celelalte categorii de asigurări (non-viaţă)241:
● primele Directive au apărut în anul 1973 (asigurări non-viaţă), respectiv, în 1979
(asigurări de viaţă) şi vizau liberalizarea condiţiilor de acces la activitatea de asigurare;
● a doua generaţie de Directive (1988, pentru alte asigurări şi 1990 pentru asigurări de
viaţă) a realizat primii paşi în domeniul liberei prestări de servicii în asigurări242;
● ultimul set de Directive s-a referit, în esenţă, la instituirea unui sistem de licenţă (au-
torizare) unică, prin care societăţile de asigurare admise de un stat membru, sunt auto-
rizate să opereze atât prin stabilire (reţea de sucursale, agenţii), cât şi prin liberă pres-
tare de servicii în întregul spaţiu comunitar. Aceste Directive au fost aprobate în anul
1992 pentru ambele categorii de asigurări şi au intrat în vigoare în 1994. S-a urmărit
239
Totuşi, reglementările impun şi organele de supraveghere verifică separarea gestiunii asi-
gurărilor de viaţă de cea a asigurărilor generale.
240
Lefas, P. – L’assurance dans les marchés dominants: la Triade, în „Encyclopédie de l'as-
surance“, Paris, 1998, p. 94.
241
Sintetizate de Comitetul European al Asigurărilor în volumul Codification CEA des directives
européennes sur l'assurance (assurance non vie, assurance vie), Paris, 1994.
242
Practicarea asigurărilor prin activităţi ocazionale sau temporare, fără a avea o reţea autori-
zată (sucursale, agenţii) de către asigurători cu sediul într-o ţară membră, în întregul teritoriu co-
munitar.
 instituirea unei depline libertăţi de exercitare a activităţii de asigurare, bazată pe auto-
rizaţia unică de funcţionare a asigurătorilor (single passport) şi pe controlul unic asu-
pra societăţilor de asigurare, exercitat în toate ţările membre de către ţara în care îşi are
sediul respectiva societate (home country control). Principalele consecinţe ale aplicării
acestor directive au fost243:
● intensificarea fenomenului de dereglementare;
● creşterea cooperării între autorităţile naţionale de supraveghere în asigurări;
● unele armonizări în domeniul tarifării asigurărilor, concretizate în renunţarea la tari-
fe cu caracter obligatoriu din unele ţări membre;
● modificări importante în structura distribuţiei produselor de asigurare, datorate dez-
voltării bancasigurării şi noilor tehnici de vânzare la distanţă a contractelor de asigura-
re, din ce în ce mai sofisticate şi imateriale, ca distribuţia prin telefon sau internet;
● o relaxare a supravegherii statului, în paralel cu creşterea responsabilităţii operatori-
lor de pe piaţa asigurărilor. După renunţarea la controlul asupra conţinutului poliţelor
şi asupra tarifelor – ca expresie a dereglementării – garanţia de securitate a activităţii
de asigurare este oferită, în concepţia europeană comună, de supravegherea solvabili-
tăţii asigurătorilor;
● manifestarea unei tendinţe accentuate de concentrare a activităţii, prin fuziuni, achi-
ziţii, crearea de grupuri financiare care cuprind bănci, societăţi de asigurare, instituţii
de investiţii. Acest proces de concentrare a determinat, încă din anul 1995, o accentua-
re a controlului şi supravegherii publice asupra activităţii şi solvabilităţii grupurilor fi-
nanciare.
Pe de altă parte, realizarea unor reglementări pe deplin armonizate pe piaţa asigurări-
lor din Uniunea Europeană este un proces în evoluţie, departe de a fi încheiat. Realizarea de-
plină a pieţei europene a asigurărilor, inclusiv prin cadrul reglementar unic, s-a dovedit a fi un
proces dificil, aflat şi acum în evoluţie244.
Ultimul deceniu a marcat o intensificare a procesului de reglementare, având drept
obiectiv general armonizarea legislaţiei asigurărilor din ţările Uniunii Europene. Aşa cum re-
zultă din datele oficiale şi din diversele studii pe această temă publicate sub egida Comitetului
European al Asigurărilor, numărul domeniilor de reglementare şi al iniţiativelor legislative a
crescut exploziv, mai ales după anul 2000 (tabel 7.1.).

Tabelul 7.1. Numărul domeniilor supuse reglementării şi al iniţiativelor legislative în

asigurări în UE în perioada 1990-2005

Anul
1990 1995 2000 2001 2002 2003 2004 2005*
Domenii şi
iniţiative reglementare
Domenii de reglementare 4 3 24 28 35 50 52 33
Iniţiative legislative 4 7 45 65 75 127 156 66
*până la 16.06.2005

243
A se vedea şi Lungu, N. C. – Asigurările de viaţă şi modernizarea acestora, Ed. Sedcom
Libris, Iaşi, 2005, p. 180.
244
Despre limitele în plan reglementar ale pieţei europene unice a asigurărilor, a se vedea şi
Lungu, N. C. – op. cit., p. 181.
Sursa: prelucrat după CEA Annual Press Conference, Brussels, 23.06.2005, www.cea.assu-
r.org

Această evoluţie, caracterizată drept un val crescând de reglementări245 are şi un anu-

mit efect pervers, cel al presiunii legate de transpunerea lor în viaţă. În anul 2003, operatorii
de pe piaţa unică europeană erau confruntaţi cu un număr de 1530 de directive şi 370 de alte
reglementări. Datorită acestui fenomen, există întârzieri în transpunerea reglementărilor euro-
pene în legislaţiile naţionale. Astfel, în acelaşi an, numărul acestor reglementări încă netran-
spuse în plan naţional atingea 59 în Italia, 57 în Portugalia, 50 în Franţa, fiind de numai 16 în
Suedia şi 9 în Danemarca246.
Procesul actual de reglementare în Uniunea Europeană are, printre domeniile de preo-
247
cupare :
● dreptul european al contractului de asigurare;
● protecţia consumatorilor, în activitatea de asigurare;
● fiscalitatea din asigurări;
● definitivarea şi implementarea proiectului Solvabilitate II;
● operaţiunile de asigurare on-line.
În plan general, Comitetul European al Asigurărilor are în vedere perfecţionarea în an-
samblu a reglementărilor, proces privit ca o componentă de bază a construcţiei pieţei europe-
ne unice a asigurărilor248. Încă din anul 2003, într-un document prezentat la una din Conferin-
ţele CEA249 se arăta că activitatea legislativă a UE a contribuit, în mod decisiv, la dezvoltarea
pieţei europene unice a asigurărilor, dar că pentru definitivarea acestui proces este încă mult
de lucru. În acest sens, se propunea Comisiei Europene:
♦ reducerea drastică a volumului de noi reglementări;
♦ stabilirea unui cadru simplu, clar şi coerent în domeniul practicilor de supraveghere;
♦ luarea în considerare în mai mare măsură a unor aspecte specifice activităţii de asi-
gurare;
♦ consultarea mai largă, în procesul legislativ, a reprezentanţilor industriei asigurărilor;
♦ luarea în considerare, în procesul elaborării şi implementării reglementărilor, a ra-
portului costuri-beneficii pentru sectorul asigurărilor.

245
*** - Chronicle of EU insurance related initiatives since 1990, CEA, 2004
246
*** - CEA Annual Press Conference, Brussels, 26.06.2003, www.cea.assur.org
247
Printre documentele cele mai importante sau cele mai recent elaborate în cadrul CEA pu-
tem cita: Droit Européen des contrats, 4.06.2003; European Contract Law, 8.03.2005; European
Contract Law, 21.06.2006; Protection des consommateurs dans le marché intérieur, Rapport du
CEA, 2004; Etude comparatif de la fiscalité en assurance automobile , 2003; La fiscalité indirecte
des contrats d'assurance en Europe, 2006; European prudential regulation & supervisory structure ,
Raport of CEA, 2004; CEA's pillar II principles and comments on Consultation Paper no. 13 ,
15.09.2006; Economic risk based systems: conclusions from practical experience, CEA Solvency
Conference, nov. 2006; Guide européen des opérations d'assurance sur Internet, 2001; e. in-
surance in the European Union, Online Insurance Conference, 2002.
248
A se vedea în acest sens documente ca: The new regulatory landscape for insurers, CEA
Conference „The new regulatory landscape: challenges for European insurers“, 2004; Schaub, A. –
Building a single EU market for insurance: state of play and further steps, CEA Conference „New
European legislation, regulation and supervisory practices“, 2003; The single EU Insurance market:
how does it work? Frequently asked questions, 2006.
249
Swalef, G. – CEA insurance policy strategy: the industry mains concerns, CEA Conference,
nov. 2003.
 Asemenea probleme sunt ridicate şi în Raportul CEA pe anul 2004-2005250. În capito-
lul referitor la reglementare, Raportul menţionează creşterea vertiginoasă a numărului regle-
mentărilor din domeniu, şi apreciază că:
● o reglementare excesivă este dificil de gestionat251;
● mai important este că aceste reglementări nu sunt totdeauna corespunzătoare scopului ur-
mărit, nefiind motivate de nevoile reale ale asigurătorilor şi ale asiguraţilor, făcându-se refe-
riri concrete în acest sens.
De aceea, CEA propune, pentru perfecţionarea şi adaptarea procesului de reglementare
în cadrul UE:
■ o pauză reglementară, pentru a lăsa timp industriei asigurărilor să absoarbă legislaţia
europeană existentă sau în curs de elaborare;
■ pe termen scurt, trebuie realizată implementarea corectă a legislaţiei existente, ţi-
nând cont de deficitul de transpunere în legislaţii naţionale (7,1% în 2004; 3,6% în ia-
nuarie 2005);
■ eliminarea incoerenţelor din legislaţiile naţionale, apărute datorită interpretărilor di-
ferite a textelor europene;
■ orice iniţiativă legislativă europeană trebuie riguros justificată printr-o analiză canti-
tativă a costurilor, respectiv, a beneficiilor aşteptate.
În ansamblu, sectorul asigurărilor din Uniunea Europeană pledează în favoarea unei
reglementări mai puţin apăsătoare şi mai coerente, un element pozitiv fiind şi faptul că acest
obiectiv se regăseşte şi în programul de lucru al Comisiei Europene pentru legislatura 2004-
2009.

7.2. Reglementarea activităţii de asigurare în România

În perioada economiei centralizate, în ţara noastră, asigurările au fost monopol al sta-

tului, fiind prezentă pe piaţă o singură organizaţie de asigurare252. Anul 1990 a surprins activi-
tatea de asigurare într-un adevărat vid legislativ, lipsind acte normative adaptate tranziţiei la
economia de piaţă.
Abia în anul 1991 a intrat în funcţiune primul organ de supraveghere a activităţii de
asigurare, însărcinat inclusiv cu elaborarea reglementărilor din acest domeniu, Oficiul de Su-
praveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare253.
Până în anul 2000, cadrul legislativ al asigurărilor cuprindea: Legea 47/1991 privind con-
stituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor; Legea
136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România; hotărâri ale guvernului referitoare la
asigurări; norme prudenţiale emise de Ministerul Finanţelor (căruia îi era subordonat OSAAR).
În anul 2000, a intrat în vigoare Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi su-
pravegherea asigurărilor254. Conform acestei legi, OSAAR a fost desfiinţat, fiind înlocuit de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) subordonată Parlamentului.
250
*** - Rapport annuel 2004 – 2005, CEA, Bruxeles, 2005, p. 8.
251
A se vedea şi Perspectives de simplification de la législation d'assurance européenne, Rap-
port du CEA, Bruxelles, 2004.
252
A se vedea subcap. 1.1.
253
H.G. 574/1991 privind atribuţiile OSAAR.
254
Cu titlul modificat prin Legea 113/2006, noul titlu fiind Legea 32/2000 privind activitatea
de asigurare şi supravegherea asigurărilor.
 În prezent255, CSA este autoritatea administrativă autonomă de specialitate autofi-
nanţată, al cărei scop principal este apărarea drepturilor asiguraţilor şi promovarea stabilităţii
activităţii de asigurare în România256.
În sinteză, principalele atribuţii ale CSA sunt257:
■ elaborează sau avizează proiectele actelor normative care privesc asigurările, inclu-
siv normele contabile specifice domeniului;
■ autorizează asigurătorii, reasigurătorii şi brokerii de asigurare şi/sau reasigurare (de-
numiţi, în continuare, asigurători) să desfăşoare activităţile specifice lor;
■ autorizează practicarea asigurărilor obligatorii şi exercită alte atribuţii legate de asi-
gurările obligatorii;
■ aprobă divizarea sau fuzionarea unui asigurător autorizat în România;
■ supraveghează situaţia financiară a asigurătorilor;
■ aprobă, la cererea asigurătorilor, limitarea, suspendarea sau, după caz, încetarea activi-
tăţii, după verificarea situaţiei financiare a acestora;
■ în vederea protejării intereselor asiguraţilor, efectuează controale periodice sau ino-
pinate la sediile asigurătorilor, inclusiv prin colectarea de informaţii şi solicitarea de
documente privitoare la activitatea lor;
■ solicită prezentarea de informaţii şi documente de către asigurători, inclusiv cele re-
feritoare la bazele tehnice utilizate pentru calculul primelor şi al rezervelor tehnice;
■ aplică măsurile legale privind redresarea financiară, reorganizarea sau falimentul
asigurătorilor;
■ aplică măsuri de sancţionare pentru nerespectarea legislaţiei;
■ primeşte şi răspunde la toate sesizările şi reclamaţiile privind activitatea asigurători-
lor;
■ participă, ca membru, la activitatea unor comitete sau organisme specifice asigurări-
lor din UE şi a altor organisme, conferinţe şi întâlniri internaţionale;
■ deschide şi menţine Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în
asigurări şi/sau în reasigurări.
Comisia de Supraveghere are şi alte atribuţii legate de aprobarea acţionarilor, aproba-
rea transferului de portofoliu, exercitarea unei supravegheri suplimentare a asigurătorilor care
fac parte dintr-un grup de asigurare, pregătirea profesională a persoanelor care lucrează în asi-
gurări.
CSA a devenit în anul 2001 membru deplin al International Association of Insurance
Supervisors (IAIS), aplicând în activitatea sa principiile de bază în asigurări elaborate de
IAIS, aliniindu-se astfel la practica internaţională a organismelor de supraveghere din dome-
niu.
Cu deosebire după anul 2002, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a avut o bogată
şi benefică activitate legislativă. Aceasta a fost şi este orientată atât spre perfecţionarea unor
acte normative existente (Legea 136/1995; Legea 32/2000), cât şi spre emiterea de norme vi-
zând adaptarea la situaţii noi, apărute pe piaţa autohtonă a asigurărilor şi, cu preponderenţă,
spre alinierea activităţii de asigurare la standardele internaţionale şi la exigenţele acquis-ului
comunitar.
În rezumat, reglementările CSA din perioada 2003-2006 au vizat următoarele dome-
258
nii :
● actualizarea limitei minime a capitalului social vărsat al asigurătorilor;
255
Conform modificărilor aduse Legii 32/2000 de acte normative ulterioare.
256
www.csa-isc.ro
257
www.csa-isc.ro
 ● determinarea şi menţinerea solvabilităţii asigurătorilor de viaţă şi non-viaţă şi în legătură
cu aceasta, structura plasamentelor asigurătorilor;
● reglementarea activităţii intermediarilor din asigurări;
● elaborarea de norme prudenţiale pentru asigurători, ca de exemplu, cele privind limi-
tarea subscrierii de riscuri de credite sau cele referitoare la managementul asigurători-
lor;
● perfecţionarea prevederilor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto
(RCA), inclusiv îmbunătăţirea denumirii acestei forme de asigurare, pentru a o adapta la
cerinţele pieţei europene de asigurare;
● calculul şi evidenţa rezervelor tehnice ale asigurătorilor;
● combaterea spălării banilor şi a finanţării actelor de terorism prin intermediul pieţei
asigurărilor;
● conţinutul, forma şi termenele de remitere ale raportărilor asigurătorilor către CSA.
Una dintre cele mai importante reglementări are drept obiect creşterea capitalului so-
cial vărsat al asigurătorilor, în vederea îndeplinirii condiţiilor de aderare la UE în
2007. Primele norme referitoare la aceasta au fost emise de CSA încă din 2004 şi ac-
tualizate apoi în 2005259, reglementând creşterea succesivă a capitalului, în trei etape,
până la 30.06.2006 (tabel 7.2.)
Unul dintre cele mai importante amendamente aduse Legii 32/2000 se referă la specia-
lizarea internă a asigurătorilor (de viaţă, respectiv non-viaţă). În anul 2005 s-a decis 260 să se
permită asigurătorilor autorizaţi până la sfârşitul anului 2005 să practice în continuare ambele
categorii de asigurări, dar cu separarea completă a managementului acestora. Această opţiune
reglementară se bazează pe faptul că directivele europene lasă la latitudinea statelor membre
adoptarea variantei de separare (separare juridică sau numai cea a managementului).

Tabelul 7.2. Limitele minime ale capitalului vărsat al asigurătorilor

la 24.03.2005 (în mil. euro)*

Categorii de Termen de actualizare a capitalului social

asigurări practicate
30.06.2005 31.12.2005 30.06.2006
a) asigurări generale, 0,8 1,3 2,0
exclusiv asigurări obligatorii
b) asigurări generale 1,3 2,0 3,0
c) asigurări de viaţă 1,2 2,0 3,0
d)suma valorilor de la a) şi c)
sau b) şi c) după caz
*echivalentul în lei, la cursul din data efectuării vărsământului
Sursa: Comunicat al CSA, www.1asig.ro

258
Lista şi conţinutul actelor normative privind activitatea de asigurare poate fi urmărită pe
www.csa-isc.ro; www.1asig.ro.
259
Ordinul CSA 3109/2004; Ordinul CSA 3105/2005.
260
Ordonanţa de urgenţă 201/2005 modificată şi completată prin Legea nr. 113/2006.
 Alte reglementări emise de CSA în ultimii ani, inclusiv 2006 au avut în vedere adapta-
rea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto la condiţiile din UE 261. Îmbunătăţirile inter-
venite au avut ca obiective:
■ stabilirea persoanelor ce au obligaţia de a încheia contracte RCA, a limitelor terito-
riale de acoperire, a limitelor de despăgubire şi a elementelor de calcul utilizate în sta-
bilirea primelor;
■ criteriile de acordare a autorizaţiei de practicare a asigurării obligatorii RCA;
■ liberalizarea deplină a tarifelor de prime, fiecare asigurător stabilindu-şi tarife proprii, în
funcţie de sinistralitatea înregistrată în anii anteriori;
■ includerea asigurării Carte Verde în contractul de asigurare RCA prin acoperirea, cu
o primă unică, a riscurilor de răspundere civilă pentru prejudicii provocate de autove-
hiculele înmatriculate în România, produse în Spaţiul Economic European;
■ introducerea obligativităţii deţinerii unui program prudenţial de reasigurare, în scopul
realizării stabilităţii financiare a asigurătorilor RCA;
■ determinarea reală a gradului de cuprindere a autovehiculelor în asigurarea RCA. În-
fiinţarea unei baze unice de date la nivel naţional privind asigurările obligatorii auto
(CEDAM) implementată şi menţinută de CSA, a permis:
- realizarea unei evidenţe centralizate a poliţelor RCA din România;
- compararea permanentă a informaţiilor privind vehiculele înmatriculate cuprinse
în baza de date a MAI cu informaţiile privind asigurarea RCA din baza CE-
DAM;
- identificarea, în consecinţă a proprietarilor care nu au încheiat asigurare obligato-
rie RCA;
- suspendarea înmatriculării autovehiculelor pentru care nu se dovedeşte îndeplini-
rea obligaţiei de asigurare.
Reglementările privind activitatea de asigurare din ţara noastră – cu aportul substanţial al
CSA – deşi sunt consistente şi şi-au dovedit eficienţa asupra acestei activităţi şi în dezvoltarea rapidă
a pieţei autohtone a asigurărilor, sunt susceptibile de îmbunătăţiri 262. Însăşi Comisia de Supraveghe-
re a Asigurărilor îşi propune ca obiective strategice viitoare pe termen scurt şi mediu263:
● adaptarea şi completarea legislaţiei secundare ca urmare a modificării legislaţiei pri-
mare din asigurări, inclusiv prin adoptarea prevederilor standardului contabil internaţi-
onal IFRS 4 – contracte de asigurare;
● întărirea capacităţii instituţionale de supraveghere prudenţială şi control, inclusiv
prin perfecţionarea profesională a personalului propriu, prin acţiuni şi programe naţio-
nale şi internaţionale;
● supravegherea neutră şi preventivă a asigurătorilor şi brokerilor specializaţi, inclusiv
prin implementarea unui sistem de indicatori de alarmă timpurie pentru monitorizarea
expunerii la risc a asigurătorilor;
● protecţia consumatorilor şi creşterea transparenţei pieţei;
● implementarea şi verificarea modului de aplicare a prevederilor legale nou introduse
sau modificate.

261
Ordinul CSA 3116/2005 ş.a.
262
A se vedea în acest sens şi Lungu, N. C. – op. cit., p. 317.
263
***- Raport anual al CSA, 2005, p. 7.
 Anexa 1. Clasificarea asigurărilor în România

A. Asigurări de viaţă264

Tipuri de asigurări care au o bază contractuală:

(a) asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de supravieţuire, asigurarea de deces,
asigurarea la termen de supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurarea de viaţă cu
rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naştere;
(b) anuităţi;
(c) asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident, asigurări de vătămări cor-
porale, asigurări de incapacitate permanentă din boală, asigurări de incapacitate permanen-
tă din accident, asigurări de incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate
temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale, asigurări
de boli grave, asigurări de şomaj, când acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de
asigurări de viaţă;
(d) asigurări permanente de sănătate.

Clasele de asigurări de viaţă

I. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare, prevăzute la pct. A lit.(a), (b)
şi (c), cu excepţia celor prevăzute la pct.II şi III.
II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere.
III. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii, prevăzute la pct. A
lit. (a) şi (b).
IV. Asigurări permanente de sănătate, prevăzute la pct. A lit.(d).

B. Asigurări generale

Clasele de asigurări generale:

1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale) pentru care se
acordă:
- despăgubiri financiare
- despăgubiri în natură
- despăgubiri mixte (financiare şi în natură)
- despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului
2. Asigurări de sănătate pentru care se acordă:
- despăgubiri financiare
- despăgubiri în natură
- despăgubiri mixte (financiare şi în natură)
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare) care acoperă:
264
Cf. Legii nr. 403/ 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Anexa 1
 - daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor
- daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu motor
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport feroviar, care se deplasează sau transportă
mărfuri sau persoane
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport aerian
6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:
- daune survenite la mijloace de transport fluvial
- daune survenite la mijloace de transport lacustru
- daune survenite la mijloace de transport maritim
7. Asigurări de bunuri în tranzit care acoperă:
- daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate
8. Asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, care acoperă:
- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6
şi 7), cauzate de:
- incendiu
- explozie
- furtună
- alte fenomene naturale în afara furtunii
- energie nucleară
- surpare de teren
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă:
- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6
şi 7), atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină sau îngheţ, furt, altele decât
cele prevăzute la pct. 8
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transpor-
tatorului)
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea
transportatorului)
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial,
care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru şi fluvial (in-
clusiv răspunderea transportatorului)
13. Asigurări de răspundere civilă generală care acoperă:
- daune din prejudicii produse terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10, 11 şi 12
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri:
- insolvabilitate
- credit de export
- vânzare în rate
- credit ipotecar
- credit agricol
15. Asigurări de garanţii pentru:
- garanţii directe
- garanţii indirecte
16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă:
 - riscuri de şomaj
- insuficienţa veniturilor
- pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile
- nerealizarea beneficiilor
- riscurile aferente cheltuielilor curente
- cheltuielile comerciale neprevăzute
- deprecierea valorii de piaţă
- pierderile de rentă sau alte venituri similare
- pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţionate anterior
- pierderile financiare necomerciale
- alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare
17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă:
- cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei sufe-
rite de asigurat printr-o procedură civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea asigura-
tului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva unei reclamaţii îndreptate
împotriva acestuia
18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţe-
lor de la domiciliu sau de la locul de reşedinţă permanentă
Riscurile cuprinse într-o clasă nu pot fi clasificate într-o altă clasă, cu excepţia cazului
menţionat la pct. C din prezenta anexă.

C. Denumirea autorizaţiei acordate simultan pentru mai multe clase

de asigurare:

a) clasele nr.1 şi 2, se acordă sub denumirea „Asigurări de accidente şi boală”;

b) clasele nr.1 (a patra liniuţă), 3, 7 şi 10, se acordă sub denumirea „Asigurări auto”;
c) clasele nr.1 (a patra liniuţă), 4, 6, 7 şi 12, se acordă sub denumirea „Asigurări maritime şi
de transport”;
d) clasele nr.1 (a patra liniuţă), 5, 7 şi 11, se acordă sub denumirea „Asigurări de aviaţie”;
e) clasele nr.8 şi 9, se acordă sub denumirea „Asigurări de incendii şi alte daune la
proprietăţi”;
f) clasele nr.10, 11, 12 şi 13, se acordă sub denumirea „Asigurări de răspundere civilă”;
g) clasele nr.14 şi 15, se acordă sub denumirea „Asigurări de credite şi garanţii”.

D. Riscuri auxiliare

Asigurătorul autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă poate să subscrie ris-
curi cuprinse într-o altă clasă, fără ca autorizaţia să prevadă aceste riscuri, dacă acestea:
- sunt legate de riscul principal
- privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal şi
- sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal.
Riscurile cuprinse în clasele nr.14. „Asigurări de credite”, nr.15. „Asigurări de garan-
ţii” şi nr.17. „Asigurări de protecţie juridică” nu pot fi considerate ca riscuri secundare pentru
alte clase.
 Riscurile cuprinse în clasa nr.17. „Asigurări de protecţie juridică” pot fi considerate
riscuri auxiliare clasei nr.18. „Asigurări de asistenţă”, atunci când sunt legate de riscul princi-
pal şi când riscul principal se referă numai la asistenţa furnizată persoanelor care sunt în difi-
cultate în cursul deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu sau de la locul de reşedinţă perma-
nentă.
Asigurările de protecţie juridică pot fi considerate ca fiind riscuri auxiliare, cu respec-
tarea prevederilor primului alineat, dacă litigiile sau riscurile care decurg din acestea sunt afe-
rente utilizării mijloacelor de transport maritim.

E. Riscuri majore sunt:

a) riscurile cuprinse în clasele nr.4, 5, 6, 7, 11 şi 12 de la pct. B din prezenta anexă;

b) riscurile cuprinse în clasele nr.14 şi 15 de la pct. B din prezenta anexă, atunci când titularul
contractului de asigurare exercită din punct de vedere profesional o activitate industrială,
comercială sau independentă şi riscul se referă la această activitate;
c) riscurile cuprinse în clasele nr.3, 8, 9, 10, 13 şi 16 la pct. B, în măsura în care titularul con-
tractului de asigurare depăşeşte limitele a cel puţin două din următoarele trei criterii, înce-
pând cu 1 ianuarie 2007:
– totalul activelor: 6,2 milioane EURO, stabilit pe baza cursului ROL/EUR comunicat de
Banca Naţională a României pentru ultima zi a exerciţiului financiar precedent
– cifra de afaceri: 12,8 milioane EURO, stabilită pe baza cursului ROL/EUR comunicat
de Banca Naţională a României pentru ultima zi a exerciţiului financiar precedent
– numărul mediu de angajaţi în cursul exerciţiului: 250.
d) În cazul în care titularul contractului de asigurare face parte dintr-un grup care are obligaţia
întocmirii situaţiilor financiare consolidate, criteriile menţionate la lit.c) se vor aplica
conturilor consolidate.
 Bibliografie

1. Alexa, C. ş.a. – Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Ed. All, Bucureşti,

1992
2. Alexandru, F., Armeanu, D. – Asigurări de bunuri şi persoane, Ed. Economică, Bu-
cureşti, 2003
3. Arnaud, D. - The Language of Insurance, Romanian Version by N.C. Lungu & R.
Albu, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1997
4. Bennet, C. – Dicţionar de asigurări, Ed. Trei, Bucureşti, 2002
5. *** - Between public and private insurance solutions for a changing society, Commité
Européen des Assurances, 2005
6. Ciumaş, C. – Asigurările internaţionale, Ed. Intelcredo, Deva, 2001
7. Ciurel , V. – Asigurări şi reasigurări : abordări teoretice şi practici internaţionale ,
Ed. All Beck, Bucureşti , 2000
8. Constantinescu, D.A. ş.a. - Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998
9. *** - e. insurance in the European Union, Online Insurance Conference,CEA, 2002
10. *** - European Contract Law,CEA 21.06.2006
11. *** - European insurance in figures 2005, CEA, 2006
12. *** -European prudential regulation & supervisory structure, Raport of CEA, 2004
13. Filip, Gh., Voinea, Gh., Mihăescu, S., Lungu, N., Zugravu, B. – Finanţe, Ed. Junimea,
Iaşi, 2002
14. *** - La fiscalité indirecte des contrats d'assurance en Europe,CEA 2006
15. *** - Les marchés européens de l'assurance de détail, CEA, 2004
16. Lungu, N.C. – Asigurările de viaţă şi modernizarea acestora, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2005
17. Lungu, N.C. – Bazele asigurărilor, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006
18. Purcaru, I. – Matematică şi asigurări, Ed. Economică, Bucureşti, 1994
19. *** -Raport anual al CSA 2005, Bucureşti, 2006
20. Rubin, H.W. - Dictionary of Insurance Terms, 2nd ed. Barron’s, New Tork, 1991
21. *** - The insurance of natural events on European markets, CEA, 2005
22. Vaughan, E.J., Vaughan, T. – Fundamentals of Risk and Insurance, 8th ed., John Wil-
ley and Sons, New York, 1999
23. Văcărel, I., Bercea, F., - Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti, 2000

Legislaţie
 Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, modificată
Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, mo-
dificată
Norme ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, 2000-2007

Site-uri
www.cea.assur.org
www.csa-isc.ro
www.1asig.ro
www.swissre.com
 TESTE DE AUTOEVALUARE

Observaţie: soluţiile corecte sunt marcate cu X

Modulul I

1. Noile riscuri (chimice, nucleare, ecologice) apărute ca urmare a unor decizii umane au
drept trasaturi:
a. pot fi privite ca o modalitate de a ne apropia viitorul
X b. nu pot fi limitate în timp şi spaţiu
c. reprezintă manifestări ale incertitudinii
d. sunt, în principiu, asigurabile
2. Riscurile speculative sunt acele riscuri care:
X a. pot conduce fie la câştig, fie la pierdere
b. sunt asigurabile
c. sunt obiective, dar endogene
X d. sunt neasigurabile
3. După modul lor de administrare (gestiune), asigurările moderne se pot clasifica în:
a. asigurări de viaţă
X b. asigurări de repartiţie
X c. asigurări cu capitalizare
d. asigurări non-viaţă

Modulul II

4. Prima de asigurare, ca venit tehnic al asigurătorului, are ca destinaţii:

X a. constituirea fondului de asigurare, pentru plata despăgubirilor şi sumelor
asigurate
X b. acoperirea cheltuielilor asigurătorului şi obţinerea profitului tehnic
X c. formarea fondurilor de rezervă ale asigurătorului
X d. alimentarea unor fonduri de protecţie centralizate
5. Condiţiile care stau la baza validităţii contractului de asigurare sunt:
a. părţile trebuie să fie licite şi morale
X b. existenţa consimţământului părţilor
c. să fie un contract de bună credinţă
X d. părţile să aibă capacitatea de a contracta
6. Modurile uzuale de încetare a contractului de asigurare sunt:
a. rezilierea
b. subrogarea
X c. ajungerea la termen
d. anularea
7. La asigurările de bunuri, etapele determinării primei nete sunt:
X a. stabilirea indicilor anuali de despăgubire
b. stabilirea numărului bunurilor despăgubite în trecut
X c. calculul abaterii medii patratice
d. stabilirea adaosului de primă
Modulul III

8. La oferta de pe piaţa asigurărilor participă:

X a. asigurătorii direcţi organizaţi ca societăţi comerciale
X b. brokerii de asigurări
X c. companiile captive de asigurări şi reasigurări
X d. organizaţiile de tip mutual
9. Autoreglementarea, în sectorul asigurărilor, poate fi:
a. la nivel statal
b. la nivel federal
X c. individuală
X d. colectivă