Afară, în faţa palatului era o grădină mare cu copaci roşii şi albaştri; poamele străluceau ca aurul şi

florile ca focul, şi tulpinile şi frunzele se mişcau întruna. Pe jos era un nisip foarte fin şi albastru ca o
flacără de pucioasă. Peste tot plutea un soi de lumină albastră, încât ai fi crezut că eşti sus în văzduh
cu cerul deasupra şi dedesubt şi nu că eşti în fundul mării. Când apa era liniştită se putea zări soarele
ca o floare mare, roşie, din care se revărsa lumina.

Fiecare domniţă îşi avea în grădină un loc al ei, în care sădea ce-i plăcea. Una dăduse stratului ei de
flori formă de balenă, alteia îi plăcuse să şi-l facă pe-al ei după chipul ei însăşi, iar cea mai mică îşi
făcuse stratul rotund ca soarele şi sădise numai flori roşii ca şi el. Domniţa cea mai mică era o fată
tăcută şi gânditoare şi în timp ce surorile ei adunau toate lucrurile ciudate care căzuseră de prin
corăbii scufundate, ea, în afară de florile cele roşii, care semănau cu soarele, nu voise să aibă decât o
statuie. Era un băiat frumos, sculptat din marmură albă şi pe care-l găsiseră într-o zi prăbuşit în
fundul mării. Domniţa a sădit lângă statuie volbură trandafirie şi volbura a crescut şi ramurile ei
atârnau peste băiatul de marmură aplecându-se către nisipul albastru de pe jos, pe care umbra se
aşternea albastră şi tremura întruna ca şi ramurile. Ai fi zis că vârful şi cu rădăcinile se jucau împreună
şi parcă tot voiau să se sărute.

Cea mai mare bucurie a ei era să vorbească despre lumea oamenilor. Bunică-sa mereu trebuia să-i
spuie tot ce ştie despre corăbii şi despre oraşe, despre oameni şi despre animalele care trăiesc sus pe
pământ. Fetei i se părea mai cu seamă frumos că sus, pe pământ, florile au mireasmă, nu ca florile
din fundul mării, care n-au parfum, şi că pădurile sunt verzi, iar peştii care se zăresc printre ramurile
copacilor cântă de ţi-i mai mare dragul; bunica le zicea păsările peşti, fiindcă altfel fetele n-ar fi
priceput ce spune, că nu văzuseră niciodată păsări.

– Când aveţi să împliniţi cincisprezece ani, spunea bunica, o să aveţi voie să ieşiţi la faţa mării, să vă
aşezaţi pe stâncă la lumina lunii şi să vedeţi corăbiile cele mari, şi o să vedeţi şi oraşe, şi păduri.

Şi iată că a venit vremea când sora cea mai mare a avut cincisprezece ani. Între surori era deosebire
tot de câte un an, aşa că cea mai mică era cu cinci ani mai tânără decât cea mai mare şi mai avea deci
de aşteptat cinci ani până să ajungă şi ea să se ridice din fundul mării şi să vadă cum e la noi pe
pământ. Cea mai mare a făgăduit celorlalte să le povestească ce a văzut şi ce lucruri frumoase a găsit;
fiindcă ce le spunea bunica nu le era destul, voiau să afle mai mult decât ce povestea ea.

Nici una nu era aşa de curioasă cum era cea mai mică, tocmai ea care avea de aşteptat mai mult
decât toate, şi care era aşa de cuminte şi de gânditoare. Adeseori, noaptea, deschidea fereastra şi
stătea ceasuri întregi uitându-se prin apa albăstruie cum peştii dădeau din coadă şi din aripioare.
Putea să zărească luna şi stelele; de-acolo din fund se vedeau şters prin apă, însă mult mai mari decât
le vedem noi. Când pe sub ele trecea deodată ceva care semăna cu un nor negru, ea ştia că era o
balenă care trecea pe deasupra ei sau o corabie pe care erau oameni mulţi; desigur că ei nici nu se
gândeau că o fată drăgălaşă din fundul mării stă dedesubt şi îşi întindea mâinile albe către pântecele
corăbiei.
Şi aşa cum am spus, domniţa cea mai mare împlinise cincisprezece ani şi avea nevoie acuma să iasă la
faţa mării.

Când s-a întors avea o sumedenie de lucruri de povestit, dar mai frumos decât toate era, zicea ea, să
stai pe un grind de nisip la lumina lunii, când marea e liniştită, şi să te uiţi la oraşul aşezat pe coasta
mării, în care strălucesc lumini ca sute de stele, să auzi muzica şi vuietul trăsurilor şi al oamenilor, să
priveşti turnurile bisericilor şi să asculţi clopotele. Şi sora cea mai tânără ardea de dorinţa de a vedea
toate aceste lucruri şi asta tocmai din pricină că nu putea să se ducă să stea sus pe pământ. Seara s-a
dus iar la fereastră şi s-a uitat prin apa albastră; se gândea cum o fi oraşul cel zgomotos şi i se părea
că aude clopotele.

Peste un an, altă soră de-a ei a căpătat învoire să se urce la faţa apei şi să înoate până unde-o vrea. A
ieşit din mare când asfinţea soarele şi priveliştea asta i s-a părut că-i cel mai frumos lucru pe care l-a
văzut. Spunea că tot cerul parcă era din aur şi nourii erau aşa de minunaţi, cum nici nu se putea
închipui, zburau pe cer, roşii şi albaştri, dar şi mai repede decât nourii zbura, asemenea unui văl lung
şi alb, un stol de lebede către soare. Dar soarele s-a scufundat în valuri şi curând după aceea a pierit
şi lumina trandafirie care umplea faţa mării şi nourii.

A mai trecut un an şi s-a urcat sus şi sora de-a treia. Asta era cea mai îndrăzneaţă din toate; a intrat
pe gura unui fluviu care se vărsa în mare. Pe dealuri verzi, pe de o parte şi de alta, erau podgorii;
printre păduri minunate se iveau case şi castele şi în copaci erau păsări care cântau. La o cotitură a
dat de-un cârd de copii care se scăldau şi se hârjoneau în apă; a vrut să se joace şi ea cu dânşii, dar
copiii au fugit speriaţi şi deodată a venit un animal mititel şi negru; era un câine, dar ea nu mai
văzuse câini până atunci; a început să latre la dânsa aşa de tare, că ei i-a fost frică şi s-a întors repede
înapoi în mare. Şi acuma ea zicea că niciodată n-are să uite pădurile, dealurile şi pe copiii aceia
drăgălaşi, care puteau să înoate, deşi nu aveau coadă.

Cea de-a patra soră nu era aşa de vitează şi a rămas în mijlocul mării. Spunea că acolo e mai frumos;
te uiţi şi vezi până departe de jur împrejur şi cerul deasupra e ca un clopot de sticlă. Văzuse şi corăbii,
dar numai de departe tare, parcă erau nişte pescăruşi; delfinii poznaşi se dădeau de-a tumba şi
balenele cele mai mari împroşcau apă pe nări, parcă erau în toate părţile numai fântâni ţâşnitoare.