Text și ilustrații: Veronica Iani

Layout: Bogdan Dragomir, www.directdesign.ro

Copyright: Veronica Iani, veronicastories.com

Descrierea CIP poate fi consultată pe pagina de internet

a Bibliotecii Naționale a României

ISBN 978-606-94785-5-4
2
Răbdarea

Text și ilustrații de Veronica Iani

Editura Life Learning Education, 2022

Andrei îi smulse Anei din mână creionul roz. Andrei scria de zor în caietul de matematică.
– Ana, nu există oi roz! – Buni! Buni! Oaie roz ex… există? începu
– Oaia roz ex… există! se încruntă Ana, să strige Ana.
admirând oaia pe care o desenase. – Nu există! veni răspunsul bunicii din bucătărie.
– Ana, îmi pierd răbdarea cu tine! – Vezi? se strâmbă Andrei.
se rățoi Andrei.
Cu o oră în urmă, o pană de
curent lăsase cartierul în beznă.
Andrei și Ana lucrau la masa
din sufragerie, la lumina
unei lumânări.
Într-un fotoliu, la o lanternă, bunicul repara o gheată,
încruntându-se din când în când.
– Bunu, cum de ai atâta răbdare? zise Andrei. Eu aș fi
renunțat de mult. Nici pe Ana nu o mai suport
cu oaia ei roz. Mi-a făcut capul mare.
Ana se repezi la Andrei, studiindu-i
cu atenție capul.
– Ccc... capul tău nu a
crescut.
Bunicul începu să se caute prin buzunare.
– Să nu-mi spui că ai în buzunar cheia
răbdării, zise Andrei.
– Cum de ai ghicit? Doar că nu știi de la
cine o am.
– Chiar sunt foarte curios, își dădu Andrei
ochii peste cap.
– De la oaia roz, desigur! râse bunicul.
– Ha! se repezi Ana și smulse cheia din
mâna bunicului.
– Bunu, am de rezolvat lucruri serioase,
zise Andrei și se aplecă deasupra caietului.

– Dar oaia roz este ceva cât se poate de serios, spuse
bunicul. Hai, Ana, vino să-ți povestesc. Demult, în
vârful unui munte, la o stână, trăia o oaie.
– Roz? îl întrerupse Ana.
– Nu, albă, zâmbi bunicul și continuă. La stână trăiau
și alte oi, însă doar ea știa secretul îndeplinirii dorințe-
lor. Auzise de la niște ciobani că, în pădure, locuiește un
bătrân care îți îndeplinește orice dorință. Iar ea chiar avea
o dorință, așa că s-a hotărât să îl caute pe bătrân.
Suratele ei i-au spus că este periculos să plece,
căci nu avea blana suficient de groasă ca să
fie apărată de primejdii.
8 9
– Durează prea mult să-mi crească blana! a zis ea.
Blegelor, există căi mai rapide!
Așa că s-a dus la fiul ciobanului, un băiețel de nouă
ani, și l-a rugat s-o învețe să urce în copaci. Destul
de repede, plină de cucuie și de vânătăi de la căză-
turi, a renunțat. Apoi i-a cerut băiatului să-i lege de
coadă o mătură, ca să facă un nor de praf în care să
se ascundă. Curând, a renunțat și la acest plan. Și-a
dat seama că va merge și pe iarbă sau pe pietre,
nu doar pe pământ.
 Într-o zi, oiței i-a venit o nouă idee strălucită:
să se vopsească.
– Lupii nu mă vor recunoaște! a behăit ea
fericită.
Băiatul a găsit pe fundul unei sticluțe
puțină vopsea roșie, a pregătit un
cazan cu apă, după care a băgat în el
oița. Când a scos-o, era roz.
– Minunat! s-a bucurat ea.
10
Celelalte oi nu au fost la fel de încântate.
Au luat-o la goană atunci când au văzut
arătarea roz din fața lor.
N-au mai primit-o la ele în staul.
Oiței nici că i-a păsat.
– Eu vă las, a spus ea și, fără să se uite înapoi, a plecat.
– Te vor mânca lupii! au strigat oile după ea.
11
 Oaia roz – Nu, a oftat oaia. Am crezut că pot
mergea li- păcăli lupul. Nu am avut răbdare să
niștită atunci aștept să-mi crească blana. Voiam să-mi
când în față i-a îndeplinești mai repede dorința.
apărut un lup. L-a privit Bătrânul a privit-o lung.
fără să-și facă griji. Nu avea – De ce taci? s-a enervat oaia. Spune-mi,
cum să fie recunoscută, doar era îmi poți îndeplini dorința?
roz. Lupul însă a înhățat-o de gât – Deja am început, i-a răspuns blând
cât ai clipi. bătrânul și i-a întins o ghindă.
Din fericire, zbieretele ei au fost auzite de un
bătrân sihastru care locuia în apropiere. Acesta a
dat fuga și a scăpat-o, izgonind lupul cu toiagul său.
– Tu ești cel care îndeplinește dorințele? a întrebat oaia aproa-
pe leșinată.
– Așa se zice. Ai vreo dorință? a râs sihastrul.
Dar de ce ești roz? Ești bolnavă?

12
 – Nici măcar nu știi ce dorință am. Ce să fac
cu ghinda? s-a încruntat oaia.
– Nu este nevoie să-mi spui ce-ți dorești. Du-te și
sădește ghinda în pământ, apoi ud-o câte puțin în
fiecare zi.
Oaia a dat nedumerită din cap, dar a făcut întocmai.
După o lună, oița se plictisise îngrozitor și a vrut să
plece.
– Dorința mea era să ajung peste tot în lume, în schimb,
iată-mă aici, udând o ghindă din care nu răsare
nimic, s-a plâns ea. Când îmi îndeplinești
dorința?
– Udă în continuare ghinda, i-a spus bătrânul.
După șase luni, oaia a zbierat:
– Nu mai am răbdare! Plec! Îți bați joc de mine! Ghinda
de abia a răsărit. Nu vrea să crească mai repede.
– Încă nu poți pleca. Ți-am zis că mă ocup de dorința
ta.
– Dar nu mai suport. Mi-am pierdut răbdarea.
Cât mai durează?
– Ei, când ți se termină răbdarea, ia-o de la capăt. Răb-
dare, răbdare, răbdare… Știi, când plantezi o sămânță,
degeaba încerci s-o faci să crească mai repede. Ba, se va
întâmpla exact invers. Dacă tragi de ea ca să o grăbești,
o vei scoate din pământ și nu va mai rodi deloc.

14
Oița a oftat și a rămas, udând zilnic ghinda care, încetul cu
încetul, a ajuns un copăcel.
După doi ani de zile, bătrânul a anunțat-o:
– Acum poți pleca. Ți-am îndeplinit dorința.
– Cum adică? Nu văd nicio dorință împlinită! M-ai mințit!
Bătrânul îi zâmbi.
– Cineva le-a băgat oamenilor în cap că aș putea
îndeplini dorințe. Iar ei au tot felul de dorințe,
dar niciun pic de răbdare. Vor ca lucrurile să se
întâmple fără efort din partea lor. Eu doar am
încercat să-i învăț răbdarea. Vezi pădurea
asta din jur? Fiecare stejar a fost mai întâi
o ghindă, pe care cineva a sădit-o atunci
când venea la mine cu o dorință.
– Și au învățat răbdarea?
– Unii da, cei mai mulți nu. Aceștia din
urmă m-au făcut șarlatan și au plecat
să îl caute pe adevăratul bătrân care
îndeplinește dorințele.
Oaia roz și-a luat rămas-bun și
a plecat, deși nu înțelegea la ce ar
putea s-o ajute răbdarea dobândită.
După puțin timp s-a trezit înconjurată de
o haită de lupi flămânzi. A în-
ghețat văzându-le dinții. A închis
ochii, așteptându-și sfârșitul. Ciu-
dat, dar nu simțea nicio durere.
Lupii o mușcau, săreau
pe ea. Au și tăvălit-o,
dar nici măcar pie-
trele nu le simțea.
În cele din urmă,
obosiți, au re-
nunțat.
 Oița roz s-a scuturat de praf și a plecat fericită mai
departe, mulțumindu-i în gând bătrânului. Blana ei
crescuse atât de mult în cei doi ani, încât nu putea
fi străpunsă cu dinții sau cu ghearele. Îi era destul
de greu să se miște cu tot muntele acela de blană pe
ea, dar era bucuroasă că nimeni n-o putea mânca.
Dorința ei de a putea călători se împlinise.
Încercări au fost destule. Multe animale au vrut să îi
vină de hac, dar fără izbândă. Pas cu pas, oița înainta
în călătoria ei. De la o vreme, apăruse zăpada, însă
nici gerul nu o atingea. Îl simțea doar puțin la nări.
În ziua aceea, Moș Crăciun privea gânditor pe fereas-
tră. Urma să plece curând cu daruri către copii.
Deodată, s-a auzit un ciocănit și ușa s-a trântit de
perete.

Moș Crăciun a rămas cu gura căscată.

– Cine… ce ești tu? a întrebat el. 19
18
– Oaia roz.
– Tu… tu ești o oaie?! s-a mirat și mai tare Moș Crăciun.
Când oița s-a uitat în oglinda din cameră, a înțeles.
Era de nerecunoscut. A izbucnit în râs.
– Tu ești Moș Crăciun? a întrebat ea după ce a văzut
mormanele de jucării din jur.
– Da, eu sunt.
– Când te-am văzut pe geam, păreai trist.
– Aș fi vrut să le duc copiilor și altceva în afară de
jucării. Ceva care să le fie de mare ajutor, dar nu știu ce.
Oaia a căzut pe gânduri, apoi fața i s-a luminat.

– Tunde-mă! Copiii au nevoie de răbdare.

Din mormanele de lână, Moș Crăciun a făcut milioane de oițe
de jucărie, de gâtul cărora a agățat câte o cheiță.
– Minunat! a bătut din palme Moșu’. Copiii vor primi anul
acesta și o jucărie specială: cheia RĂBDĂRII. Iar tu vei ajunge
peste tot în lume, așa cum ți-ai dorit.

Ana strânse cheia la piept.

– O iu… iubesc pe oiță!
– Mda, mormăi Andrei. Și cheia răbdării te
ajută să rezolvi probleme la matematică și
să suporți cicălelile fraților mai mici?
– Ajută, ajută! râse bunicul. Dar vezi că
răbdare fără dragoste nu se poate. Și
nici fără osteneală. Răbdare, răbdare,
răbdare... Iar când vezi că rămâi fără,
roagă-L pe Dumnezeu să-ți mai dea.
Ana alergă și îl luă în brațe pe Andrei.
– Oaia roz ex… există? „Răbdarea este cheia care te ajută să
– Desigur, o ciufuli Andrei. Ca și frații
care te cicălesc și problemele de mate-
mergi întotdeauna mai departe”
matică grele.
 ANIȚA NANDRIȘ,
MODEL DE RĂBDARE ÎN SUFERINȚE
Anița a fost o femeie simplă, bucovineancă, născută în anul 1904, în
satul Mahala, din regiunea Cernăuți. Totul a fost bine în viața ei, până
când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial şi nordul Bucovinei,
precum şi ţinutul Herţei au fost ocupate de Uniunea Sovietică.
Coşmarul Aniţei a început în noaptea de 13 iunie 1941, când ea, soțul
și cei trei copii (cu vârste cuprinse între 11 şi 17 ani) au fost luați cu
forţa din casă, urcaţi într-un tren de vite şi trimiși în Siberia, un ținut
îndepărtat din Rusia. Urma să locuiască în lagărele siberiene, niște
locuri în erau ținute sub supraveghere persoanele considerate ostile
regimului politic. Aici, oamenii aveau o viață de prizonieri. În plus,
erau supuși unor munci grele și unor umilințe inimaginabile. Femeia
a suferit cumplit din cauză că a fost obligată să-şi lase acasă, fără ni-
ciun sprijin, mama paralizată. Iar în Siberia a fost despărțită și de so-
țul său, acesta fiind trimis la muncă în altă parte decât restul familiei.  După terminarea războiului, viața Aniței și a copiilor ei a început să
Din comuna Aniței au fost deportați în Siberia 602 oameni, conside-
rați de către sovietici a fi „dușmani ai poporului”. Dintre ei, 210 erau
copii sub 15 ani, iar 76 erau copii sub 5 ani. Puțini au supraviețuit.
În Siberia, Aniţa a trebuit să muncească la câmp, primind doar 700
de grame de pâine pe zi. Credeți că îi ajungea să se hrănească și să
îşi hrănească fiii? Câteodată, reușea să mai ascundă în mănuși sau în
încălțări câte ceva de la câmp, însă făcea acest lucru cu multă teamă,
căci ar fi fost pedepsită dacă ar fi fost prinsă.
24
În martie 1942, Aniţa a aflat cu mare durere că soţul ei a murit într-un
lagăr din munţii Urali. Apoi, în vara anului 1942, a fost mutată într-o
așezare părăsită, aproape de Polul Nord. Aici, a fost nevoită să locu-
iască într-o casă fără acoperiş și să lucreze în pădure, la tăiat și la cărat
de copaci. Din cauza muncii grele și a mâncării prea puține, femeia
s-a îmbolnăvit atât de tare, că era cât pe ce să moară. A scăpat însă în
mod miraculos. După o vreme, ea și copiii au fost iarăși mutați. De
data aceasta, au locuit într-o baracă, împreună cu alți 70 de oameni.
Anița nu s-a dat bătută. Dar la sfârşitul anului 1944, s-a îmbolnăvit
din nou foarte grav. A scăpat și de data aceasta, însă a fost condam-
nată la două luni de închisoare, pentru că, într-o noapte, nu a putut
merge la postul ei de paznic. Era bolnavă și afară era foarte frig. Erau
nu mai puțin de –40°C.
„Numai mă gândeam la Dumnezeu, dăruiește-mi, Doamne, putere și
răbdare să pot trece peste toate câte îmi stau înainte.”
se schimbe în bine. În anul 1950, a fost înlăturată raţia la pâine, adică
oamenii puteau să își cumpere pâine după pofta inimii. Tot în acel
an, prizonierii de război au fost eliberaţi. Urma ca Anița și băieții ei să
se întoarcă acasă, dar au primit cu greu dreptul de a reveni în satul
natal, care – acum – nu se mai afla în România Mare, ci în Ucraina.
Anița și-a recăpătat locuința abia în 13 iunie 1961, la exact 20 de ani
de la deportarea în Siberia. Anița Nandriș a trăit 82 de ani. A plecat
din această lume în 30 iulie 1986. În urma ei, a lăsat un manuscris cu
memoriile sale, care a fost publicat abia după ce a căzut comunismul
în cartea 20 de ani în Siberia.
25
 Dacă noi, adulții, ne trăim viața pe repede înainte, atunci oferim
acest model și copiilor. Oferim nerăbdarea pe care o creștem
împreună cu copiii noștri. RĂBDAREA se învață atunci când
faceți clătite și ei vor să pregătească aluatul și împroașcă toată
bucătăria cu făină și lapte, iar apoi faceți curat împreună. RĂB-
DAREA este o valoare pe care o putem cultiva stând și citind
copiilor noștri o poveste, și apoi răspunzându-le la întrebări.
Cristina Teleanu RĂBDAREA se învață prin mii și mii de exemple, și în asta
constă cea mai importantă misiune a unui părinte. RĂBDAREA
se învață prin pași mici, iar primul pas poate fi o poveste, adică
acea „unealtă” de folos fiecărui copil.
Veronica Iani scrie povești cu mesaj pe înțelesul
copiilor, prin care transmite valori fără de
care viața ar fi săracă și urâtă, și asta face
din ea prietenul de nădejde al nostru,
al părinților.

Fiecare om are un rost al vieții, care se

descoperă și se împlinește pas cu pas.
Dar până să aflăm ce rost avem, răbdarea ne
va fi pusă de multe ori la încercare. Depășind, cu răbdare, orice
dificultate, vom ajunge să ne cunoaștem adevărata măsură.
Cu răbdare ne construim educația, prieteniile, profesia, familia.
Și tot așa trăim cu Dumnezeu. Astfel, viața devine o bucurie.
Veronica Iani

26