,,Având în vedere că poezia trebuie să salveze lumea, pe mine de fiecare dată mă

salvează. De exemplu, cea mai recentă carte - "Variaţiuni pe o temă dată" -, m-a salvat chiar
la propriu. Am scris-o după moartea soţului meu (scriitorul Romulus Rusan), şi a fost un fel
de a înţelege legile, şi de a înţelege de fapt că nu există hotare. Mi-a fost mult mai greu
înainte.” (Ana Blandiana pentru News.ro.)

,,Cred că poezia trebuie să se apere de cuvinte, nu să facă exces de ele. Există foarte
mulţi poeţi pentru care metaforele sunt ca nişte podoabe, sunt ca nişte flori artificiale. În timp
am crezut întotdeauna că asta este marea lecţie pe care am învăţat-o de la Lucian
Blaga. Am învăţat că o metaforă este mult mai importantă decât zece metafore şi că metafora
nu trebuie să fie o podoabă a poeziei, ci trebuie să fie scheletul ei." (Ana Blandiana la o
lansare de la Librăria Humanitas, Cişmigiu) 

,,Natura nu e numai una dintre formele frumuseții absolute, ci și o modalitate de a

înțelege legătura dintre viață și moarte, dintre generații, un loc geometric dintre mine și părinți
și părinții părinților. Dar înainte de toate, contemplarea naturii este o formă de a încerca să
înțeleg miracolul, misterul care o zămislește și îi dă sens. Sunt un copil născut la oraș și în
pofida faptului că mi-am invidiat toată viața colegii născuți la sat, am avut avantajul de a nu
considera natura ca pe ceva de la sine înțeles, ci ca pe o minune de care m-am apropiat cu
emoție aproape mistică. Asta s-a întâmplat în 1977 când, după cutremurul în care blocul în
care stăteam se prăbușise, am închiriat o casă de paiantă la țară. Aveam 25 de ani, deci, când
m-am apucat, ca-n Voltaire, să-mi lucrez grădina mea și când am descoperit că tot ce e firesc
e miracol. Cred că este cea mai mare descoperire pe care am făcut-o în viață, în timp ce
puneam în pământ o sămânță cât o gămălie de ac și din ea creștea o plantă care făcea flori și
fructe. În afară de sentimentul că nu sunt niciodată singură, această recunoaștere a miracolului
natural este pentru mine definiția lui Dumnezeu. Înrudirea cu Eminescu și cu Blaga despre
care vorbeam de aici pornește, este una de natură spirituală mai mult decât una de natură
artistică. Sper să fiu înscrisă în istoria poeziei românești pe axa care îi unește pe ei doi și care
nu mă îndoiesc că va continua și dincolo de mine. Este pentru mine un fel de coloană
vertebrală a faptului de a fi poet în limba română, o apartenență mai mult existențială, decât
stilistică. Așa cum toată lumea observa în copilărie că semăn cu bunicul, deși el era un țăran
bătrân, iar eu o fetiță născută la oraș, sunt mândră să semăn cu Eminescu sau Blaga, deși
aparținem fiecare altui fragment al istoriei poeziei, pentru că, de fapt, nu paginile noastre, ci
sufletele noastre seamănă.” ( Fragment din interviul ,,Ana Blandiana în dialog cu Serenela
Ghițeanu – Despre poezie”, Vatra, 2021)