V. STUDIU DE CAZ.

HOTĂRÂREA CEDO ÎN CAUZA TĂTAR

ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI.

La originea cauzei s-a aflat cererea formulată de domnii Vasile Gheorghe

Tătar şi Paul Tătar, care susţineau că procedeul tehnologic folosit de societatea
S.C. Aurul Baia Mare S.A. reprezenta un pericol pentru viaţa acestora. De
asemenea, aceştia reclamau pasivitatea autorităţilor faţă de această situaţie şi
faţă de numeroasele plângeri formulate.
În această cauză, Curtea a constatat faptul că persoanele în cauză îşi
aveau domiciliul, la momentul faptelor, în oraşul Baia Mare, într-un cartier de
locuinţe situat la aproximativ 100 m de uzina de extracţie şi de iazul Săsar,
elemente ale exploatării miniere a societăţii Aurul, care folosea o tehnologie de
extragere a aurului şi argintului ce presupunea extracţia prin dizolvare cu
cianură de sodiu.
Un studiu de impact asupra mediului, realizat în 1993, prezenta viitoarea
activitate a societăţii Aurul ca fiind avantajoasă în ansamblu. Pe baza acestui
studiu, autorităţile administrative au emis o autorizaţie de mediu în favoarea
societăţii în cauză. Examinând concluziile acestui studiu preliminar, Curtea a
constatat că autorii acestuia, medici, ingineri, biologi, au semnalat faptul că
activitatea în cauză nu era lipsită de riscuri pentru mediu şi pentru sănătatea umană.
De asemenea, în 2001, adică la opt ani de la realizarea acestui prim studiu, alţi
specialişti au tras un semnal de alarmă referitor la depăşirea pragurilor de poluare
admise în regiunea în cauză.
Curtea s-a referit şi la accidentul ecologic din ianuarie 2000, ale cărui
consecinţe nocive pentru mediu erau descrise pe larg în raportul Task Force
(realizat la iniţiativa Uniunii Europene), precum şi în raportul Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Studiul realizat în 2001 întăreşte argumentul unei poluări care
depăşeşte limitele admise în vecinătatea exploatării uzinei Săsar. În plus, era de

1
necontestat faptul că la originea acestui accident era societatea Aurul, printre ai
cărei acţionari se număra statul român.
Spre deosebire de alte cauze similare, în care reclamanţii se bazaseră pe
hotărâri judecătoreşti care recunoşteau activităţile în curs de desfăşurare ca fiind
periculoase pentru mediu şi pentru sănătatea populaţiei, pe decizii administrative
care declarau aceste activităţi incompatibile cu standardele de mediu sau pe
rapoarte accesibile publicului care indicau un anumit grad de poluare pentru o
anumită activitate, Curtea a constatat că în cauză întâmpina dificultăţi, ca urmare
a lipsei oricărei decizii interne sau a oricărui alt document oficial care să
precizeze în mod suficient de clar gravitatea pericolului pe care activitatea
societăţii Aurul o reprezenta pentru sănătatea umană şi pentru mediu.
În această privinţă, Curtea a reamintit, astfel cum a făcut deja în decizia
privind admisibilitatea din 5 iulie 2007, că primul reclamant a încercat de mai
multe ori, fără succes, să utilizeze căile de atac interne disponibile.
Cel puţin pe parcursul unei anumite perioade de timp, după accidentul
ecologic din ianuarie 2000, diferite elemente poluante (cianuri, plumb, zinc,
cadmiu) care depăşeau standardele interne şi internaţionale admise au fost
prezente în mediul înconjurător, în special în vecinătatea locuinţei
reclamanţilor. Această situaţie era confirmată de concluziile rapoartelor oficiale
redactate după accident de Organizaţia Naţiunilor Unite (UNEP/OCHA), de
Uniunea Europeană (Task Force) şi de Ministerul Mediului din România.
Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a pune la îndoială sinceritatea
observaţiilor formulate de reclamanţi în această privinţă. Desigur, astfel cum
rezulta din prima analiză a situaţiei de facto, aceştia nu au reuşit să obţină din
partea autorităţilor interne niciun document oficial care să ateste că activitatea
societăţii Aurul reprezenta un pericol pentru sănătatea acestora. Cu toate
acestea, existenţa unui pericol de poluare cu substanţe chimice periculoase
pentru sănătatea oamenilor putea fi identificată fără niciun dubiu din studiile de

2
impact asupra mediului depuse la dosar de către guvernul pârât după
comunicarea cererii.
În aceste condiţii, ţinând seama de constatările rapoartelor oficiale şi de
cele ale studiilor de mediu menţionate anterior, Curtea a concluzionat că
poluarea generată de activitatea uzinei Săsar putea să cauzeze o deteriorare a
calităţii vieţii riveranilor şi, în special, să afecteze confortul reclamanţilor şi să îi
priveze pe aceştia de folosinţa domiciliului lor, astfel încât să le afecteze viaţa
privată şi de familie. Prin urmare, s-a stabilit că art. 8 era aplicabil în speţă.
Cu privire la încălcarea art. 8 din convenţie, Curtea reaminteşte că, în
speţă, reclamanţii se plâng în esenţă nu de un act, ci de o lipsă de acţiune din
partea statului. Aceştia denunţau nerealizarea de către autorităţile naţionale a
unor anchete şi studii corespunzătoare care ar fi permis evaluarea anticipată şi
prevenirea efectelor activităţii societăţii Aurul, de natură să aducă atingere
mediului şi drepturilor acestora. Reclamanţii au pretins că nu dispuneau de nicio
posibilitate de a ataca în mod efectiv decizia de autorizare a activităţii în cauză
şi desfăşurarea acesteia. În cele din urmă, al doilea reclamant afirmă că starea
sănătăţii sale s-a agravat din cauza poluării generate de activitatea în cauză.
În primul rând, Curtea a constatat că statul pârât a autorizat funcţionarea
societăţii Aurul, al cărei acţionar era şi care avea ca principal obiectiv
exploatarea minereurilor prezente, de mai mulţi ani, în iazurile de decantare
situate în vecinătatea oraşului Baia Mare. Această societate se afla la originea
accidentului ecologic din ianuarie 2000, care a fost descris pe larg de mijloacele
de informare în masă internaţionale şi care a făcut obiectul unui raport al
Uniunii Europene şi al unui alt raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite. După
acest accident, primul reclamant a început să facă demersurile necesare pentru a
se informa cu privire la pericolul pe care îl reprezenta activitatea în cauză pentru
viaţa sa şi cea a fiului său, al doilea reclamant, care suferea de astm.

3
 În cadrul principiilor enunţate mai sus şi ţinând seama de specificitatea
cauzei, Curtea a considerat că trebuie să stabilească dacă procesul decizional care
a dus la acordarea unei autorizaţii de mediu societăţii Aurul s-a bazat pe studii şi
anchete care să îi permită evaluarea anticipată a riscurilor eventuale ale
respectivei activităţi şi dacă concluziile studiilor efectuate au fost făcute publice.
De asemenea, trebuia analizat dacă, în contextul ulterior producerii accidentului
din ianuarie 2000, autorităţile naţionale au informat populaţia oraşului Baia Mare,
printre care se numără şi reclamanţii, despre eventualele riscuri şi consecinţe ale
acestui accident pentru sănătatea oamenilor şi pentru mediu. În acelaşi context, era
necesar să se analizeze, de asemenea, dacă autorităţile naţionale au informat
populaţia despre măsurile de prevenire a unui viitor accident similar celui din
ianuarie 2000. Mai trebuia examinat dacă autorităţile naţionale au informat populaţia
oraşului Baia Mare despre măsurile menite să atenueze riscurile pentru sănătatea
umană şi pentru mediu, în cazul repetării unui astfel de eveniment.
Înainte de a efectua această analiză, Curtea a considerat necesar să analizeze
dacă existau indicii care să permită concluzia conform căreia afecţiunea de care
suferea cel de-al doilea reclamant a putut fi agravată de activitatea societăţii Aurul,
care folosea o tehnologie de extracţie prin dizolvare a minereurilor cu cianură de
sodiu în vecinătatea locuinţei acestuia.
În primul rând, Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a pune la îndoială
realitatea afecţiunii de care suferea cel de-al doilea reclamant, care a fost
diagnosticată, pentru prima dată, în 1996, adică înainte de punerea în funcţiune
a societăţii Aurul. Această afecţiune era atestată de certificate medicale. În al
doilea rând, nu poate fi contestat faptul că cianura de sodiu este o substanţă
toxică care poate, în anumite condiţii, să pună în pericol sănătatea umană. În al
treilea rând, astfel cum Curtea a constatat, era incontestabil că a fost înregistrat
un nivel ridicat de poluare în vecinătatea locuinţei reclamanţilor, ca urmare a
producerii accidentului ecologic din ianuarie 2000.

4
 Curtea a examinat studiile ştiinţifice depuse la dosarul cauzei de către
reclamanţi. În ceea ce priveşte studiul realizat de OMS în 2004, a reţinut că este
dificil, pentru specialişti, să stabilească o legătură doză–efect în caz de ingerare a
cianurii de sodiu. Cel de-al doilea studiu, realizat de Agenţia pentru Substanţe
Toxice în 2006, a adoptat poziţia potrivit căreia contactul cu cianura de sodiu
poate avea efecte iritante pentru căile respiratorii, precizând că nu există
informaţii disponibile referitoare la doza de cianură pornind de la care se poate
vorbi de o incidenţă asupra afecţiunilor respiratorii. În cele din urmă, al treilea
studiu nu face decât să confirme concluziile primelor două: nu se cunoaşte încă
doza de cianură de sodiu pornind de la care afecţiunile căilor respiratorii, precum
astmul, se pot agrava.
În absenţa elementelor de probă în această privinţă, Curtea se poate
eventual baza pe un raţionament probabilist, având în vedere că patologiile
moderne se caracterizează prin pluralitatea cauzelor. Acest lucru este posibil în
cazul unei incertitudini ştiinţifice însoţite de elemente statistice suficiente şi
convingătoare. Cu toate acestea, Curtea a considerat că, în speţă, incertitudinea
ştiinţifică nu era însoţită de asemenea elemente statistice. Documentul întocmit
de către un spital din Baia Mare şi care atesta o anumită creştere a numărului de
afecţiuni ale căilor respiratorii nu era suficient, de unul singur, să creeze o
probabilitate cauzală. Prin urmare, Curtea a constatat că reclamanţii nu au reuşit
să dovedească existenţa unei legături de cauzalitate suficient de clare între
expunerea la anumite doze de cianură de sodiu şi agravarea astmului.
Cu toate acestea, a considerat că, deşi nu exista o probabilitate cauzală în
speţă, existenţa unui risc grav şi considerabil pentru sănătatea şi pentru
confortul reclamanţilor impunea statului obligaţia pozitivă de a lua măsuri
rezonabile şi adecvate care să protejeze drepturile persoanelor în cauză la
respectarea vieţii lor private şi a domiciliului lor, precum şi, în termeni mai
generali, dreptul de a se bucura de un mediu sănătos şi protejat. În speţă, această

5
obligaţie le revenea autorităţilor, atât înainte de punerea în funcţiune a uzinei
Săsar, cât şi după accidentul din ianuarie 2000. În această privinţă, Curtea a
constată că, în 1992, statul român a solicitat Institutului de Cercetare din cadrul
Ministerului Mediului să realizeze un studiu de impact asupra mediului. Şapte
ani mai târziu, statul pârât, acţionar al societăţii Aurul, a decis autorizarea
punerii în funcţiune a acesteia, bazându-se în principal pe concluziile acestui
studiu realizat în 1993.
Curtea a considerat că nu are competenţa de a substitui propriul punct de
vedere celui al autorităţilor locale în ceea ce priveşte cea mai bună politică care
trebuie adoptată în materie de mediu şi industrie: aceasta face referire la ampla
marjă de apreciere pe care jurisprudenţa sa le-o recunoaşte statelor în domeniile
sociale şi tehnice dificile, astfel cum este cel din cauză. Analizând concluziile
studiului menţionat anterior, Curtea a evidenţiat că oraşul Baia Mare era deja o
localitate foarte poluată, ca urmare a unei activităţi industriale intense, în special
în domeniul minier. În plus, Curtea a observat că era vorba de o tehnologie
nouă, care nu a fost niciodată folosită în România, şi ale cărei consecinţe asupra
mediului nu erau cunoscute. De asemenea, studiul realizat în 1993 amintea
proximitatea activităţii faţă de zonele locuite din oraşul Baia Mare pentru a
sublinia riscurile potenţiale de poluare fonică şi atmosferică. În speţă, măsurile
preventive impuse erau cele care intrau sub incidenţa atribuţiilor conferite
autorităţilor şi care puteau fi considerate, în mod rezonabil, ca putând atenua
riscurile aduse la cunoştinţa acestora.
Curtea a reamintit că, în dreptul românesc, dreptul la un mediu sănătos
este un principiu care are valoare constituţională. Acest principiu a fost preluat
de Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, care era în vigoare la
momentul faptelor. Niciun element din dosar nu evidenţia faptul că autorităţile
române au dezbătut riscurile pe care, conform studiului citat anterior, activitatea
industrială în cauză le reprezenta pentru mediu şi pentru sănătatea populaţiei. În

6
ceea ce priveşte cele opt studii realizate de CAST SA, Curtea nu le-a putut lua
în considerare din cauza incertitudinii privind data realizării lor.
Spre deosebire de cauza Hatton, unde mai multe studii au condus la
concluzia unei incidenţe minime a activităţii în litigiu asupra aspectelor vieţii
private a reclamanţilor, în speţă, pericolul pentru mediu şi pentru bunăstarea
populaţiei era previzibil. În plus, accidentul ecologic din ianuarie 2000 a
confirmat argumentul unei contaminări cu metale grele în cazul prăbuşirii
digurilor iazurilor, contaminare deja evocată de autorii studiului realizat în
1993. Alte două ţări (Ungaria şi Serbia şi Muntenegru) au fost, de asemenea,
afectate de acest accident. În ceea ce priveşte acest ultim aspect, Curtea a
reamintit, în spiritul principiului 21 din Declaraţia de la Stockholm şi al
principiului nr. 14 din Declaraţia de la Rio, că obligaţia generală a autorităţilor
este de a descuraja şi de a preveni transferurile în alte state de substanţe care
provoacă o gravă deteriorare a mediului.
De asemenea, dincolo de cadrul legislativ naţional instituit de Legea
privind protecţia mediului, există norme internaţionale specifice, care ar fi putut
fi aplicate de către autorităţile române. Contrar cauzei Asselbourg invocată de
guvernul pârât, condiţiile de exploatare stabilite în speţă de către autorităţile
române s-au dovedit insuficiente pentru a preveni o situaţie cu consecinţe grave
asupra mediului şi asupra confortului populaţiei. Curtea a concluzionat că
autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţia de a evalua în prealabil şi în
mod satisfăcător riscurile eventuale ale activităţii în cauză şi de a lua măsurile
corespunzătoare care să protejeze dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor
private şi a domiciliului lor, precum şi, în termeni mai generali, dreptul de a se
bucura de un mediu sănătos şi protejat.
În cadrul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din convenţie, trebuie
subliniată importanţa dreptului publicului la informare. Nu există îndoieli cu
privire la importanţa accesului publicului la concluziile studiilor de mediu

7
preliminare, precum şi la informaţiile care permit evaluarea pericolului la care
acesta este expus.
La 24 noiembrie şi 3 decembrie 1999, a avut loc o dezbatere publică. În
afară de chestiunea autenticităţii copiilor celor două procese-verbale anexate de
Guvern la observaţiile sale suplimentare, Curtea a evidenţiat că nu le-a fost
prezentat niciun studiu de impact asupra mediului participanţilor la aceste două
dezbateri. În plus, rezulta din conţinutul procesului-verbal întocmit la 24
noiembrie 1999 că participanţii care au solicitat precizări cu privire la pericolul
pe care îl putea reprezenta funcţionarea tehnologiei în cauză nu au obţinut
niciun răspuns. De asemenea, nu s-a răspuns nici întrebărilor adresate de
participanţii la dezbaterea organizată la 3 noiembrie 1999.
Curtea a observat că, în conformitate cu procedura de reglementare a
activităţilor economice şi sociale care aveau un impact asupra mediului,
elaborată în conformitate cu Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, în
vigoare la momentul faptelor, autorităţile naţionale aveau obligaţia ca, în cadrul
unei dezbateri publice, să informeze persoanele interesate cu privire la impactul
pe care activitatea industrială îl poate avea asupra mediului. În plus, raportul
privind impactul asupra mediului trebuia făcut public cu ocazia acestei
dezbateri. Curtea a subliniat, în special, că autorităţile naţionale nu au făcut
publice concluziile studiului preliminar, realizat în 1993, care a stat la baza
autorizaţiei de mediu a societăţii Aurul.
Contrar cauzelor Hatton şi alţii şi Taşkin şi alţii, participanţii la
dezbaterea menţionată nu au avut acces la concluziile studiului care a stat la
baza acordării autorizaţiei de mediu a societăţii şi nicio altă informaţie oficială
privind acest subiect nu le-a fost prezentată. Din documentele depuse la dosar
de către Guvern, rezultă că nu au fost respectate în speţă dispoziţiile interne în
materie de dezbateri publice.

8
 În ceea ce priveşte Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public, Curtea a constatat că acest text a intrat în vigoare
la 22 octombrie 2001 şi că dispoziţiile sale de aplicare au fost publicate la 8
martie 2002, în timp ce demersurile iniţiate de către primul reclamant au început
în 2000, ca urmare a producerii accidentului. În această privinţă, Curtea a
reamintit, astfel cum a făcut deja în decizia sa privind admisibilitatea din 5 iulie
2007, că unui reclamant care a folosit o cale de atac, în aparenţă efectivă şi
suficientă, nu i se poate reproşa faptul că nu a încercat să folosească alte căi de
atac care erau disponibile, dar care nu prezentau mai multe şanse de succes.
La nivel internaţional, Curtea a reamintit că accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de
mediu sunt consacrate de Convenţia de la Aarhus din 25 iunie 1998, ratificată
de România la 22 mai 2000. În acelaşi sens, Rezoluţia nr. 1430/2005 a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei privind riscurile industriale consolidează,
printre altele, obligaţia statelor de a îmbunătăţi difuzarea informaţiilor în acest
domeniu.
În ceea ce priveşte posibilitatea pentru reclamanţi de a contesta în faţa
instanţelor rezultatele studiilor efectuate în speţă şi de a avea acces la
documentele relevante, Curtea a considerat că această chestiune este strâns
legată de concluziile precedente, privind participarea populaţiei care locuieşte în
vecinătatea exploatării uzinei Săsar la luarea deciziei.
În ceea ce priveşte urmările accidentului din ianuarie 2000, Curtea a
constatat că din elementele dosarului reiese că activitatea industrială în cauză nu
a fost oprită de către autorităţi, care au continuat să folosească aceeaşi
tehnologie. În acest sens, Curtea a reamintit importanţa principiului precauţiei
(consacrat pentru prima dată de Declaraţia de la Rio), principiu care „se aplică
în vederea asigurării unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii, a securităţii
consumatorilor şi a mediului, în cadrul activităţilor Comunităţii”.

9
 Curtea a observat că obligaţiile pozitive inerente de a respecta efectiv
viaţa privată sau de familie impuse autorităţilor naţionale se aplicau, de
asemenea şi chiar a fortiori, perioadei ulterioare accidentului din ianuarie 2000.
Având în vedere consecinţele accidentului ecologic asupra sănătăţii şi asupra
mediului, astfel cum au fost constatate de studiile şi rapoartele internaţionale,
Curtea a considerat că populaţia oraşului Baia Mare, din care fac parte şi
reclamanţii, a trebuit să trăiască într-o stare de angoasă şi de incertitudine
accentuate de pasivitatea autorităţilor naţionale, care aveau obligaţia să ofere
informaţii suficiente şi detaliate cu privire la consecinţele trecute, prezente şi
viitoare ale accidentului ecologic asupra sănătăţii lor şi asupra mediului şi cu
privire la măsurile de prevenire şi recomandările adresate populaţiilor care ar
putea fi afectate în viitor de evenimente similare. La acestea se adaugă şi teama
generată de continuarea desfăşurării activităţii şi de posibilitatea repetării, în
viitor, a aceluiaşi accident.
Curtea a constatat că primul reclamant a efectuat, fără succes, numeroase
demersuri de natură administrativă şi penală pentru a cunoaşte riscurile
potenţiale ca urmare a accidentului ecologic din ianuarie 2000, la care erau
expuşi el şi familia sa, şi pentru ca cei răspunzători de acest incident să fie
sancţionaţi.
În acelaşi context, ulterior accidentului din ianuarie 2000, după analizarea
elementelor aflate la dosar, Curtea a concuzionat că autorităţile naţionale nu şi-au
îndeplinit obligaţia de a informa populaţia oraşului Baia Mare, şi în special pe
reclamanţi. Aceştia din urmă se aflau în imposibilitatea de a cunoaşte eventualele
măsuri de prevenire a unui accident similar sau măsurile care se impun în cazul
repetării unui asemenea accident. Acest argument este susţinut şi de Comunicarea
Comisiei Europene privind securitatea activităţilor miniere.

10
 Prin urmare, Curtea a constatat că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a
garanta dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private şi de familie, în sensul
art. 8 din convenţie.

11
 VI. PROTECŢIA APELOR

Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată,

element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru
activităţi productive, sursă de energie şi cale de transport, factor determinant în
menţinerea echilibrului ecologic. Apa nu este un produs comercial oarecare, ci
este un patrimoniu natural care trebuie protejat, tratat şi apărat ca atare.
Cunoaşterea, protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de
apă sunt acţiuni de interes general.
Dreptul de folosinţă, cât şi obligaţiile corespunzătoare rezultate din protecţia
şi conservarea resurselor de apă vor fi exercitate în conformitate cu prevederile
Legii nr. 107/1996, cu excepţia apelor geotermale pentru care se vor adopta
reglementări specifice. Apele, malurile şi albiile acestora, indiferent de persoana
fizică sau juridică care le administrează, sunt supuse dispoziţiilor Legii nr.
107/1996, precum şi prevederilor din convenţiile internaţionale la care România
este parte.1
Conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea mediului acvatic, în condiţiile
utilizării durabile a resurselor de apă, au la bază principiile precauţiei,
prevenirii, evitării daunelor la sursă şi poluatorul plăteşte şi trebuie să ţină
seama de vulnerabilitatea ecosistemelor acvatice situate în Delta Dunării şi în
Marea Neagră, deoarece echilibrul acestora este strâns influenţat de calitatea
apelor interioare care se varsă în acestea.
Putem clasifica apele după mai multe criterii, cum sunt cel al
administrării lor, al aşezării lor, al destinaţiei lor economice, al formei de
proprietate etc.
După criteriul administrării lor, distingem:
a) ape internaţionale - sunt acelea cu privire la care statul român este riveran cu

1
Legea nr. 107 din 25 septembrie 1996, legea apelor, a fost publicată în M. Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996.
12
alte state, cele care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire la
care interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii
internaţionale.
b) ape teritoriale, numite şi maritime interioare - sunt cele cuprinse în porţiunea
de la ţărmul ţării noastre spre larg, a căror întindere şi delimitare se stabileşte
prin lege.
c) ape naţionale - sunt fluviile, râurile pârâurile, canalurile şi lacurile navigabile
interioare precum şi apele fluviale şi râurile de frontieră stabilite prin acte
juridice internaţionale.
După aşezarea lor, distingem:
a) ape de suprafaţă – cele care se găsesc deasupra solului fie în mişcare, cum
sunt apele curgătoare, fie rămânând în principiu în acelaşi loc, cum sunt
lacurile;
b) ape subterane - se găsesc la o adâncime oarecare în pământ nefiind vizibile
la suprafaţă.
După destinaţia lor economică, distingem:
a) apele de folosinţă generală - sunt cele destinate, în principal,
satisfacerii nevoilor populaţiei, fiind incluse în această categorie: orice tip de
apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei
ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi indiferent dacă este
furnizată prin reţea de distribuţie, din rezervor sau este distribuită în sticle ori în
alte recipiente; toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară
pentru fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea produselor ori
substanţelor destinate consumului uman;
b) ape destinate industriilor - sunt cele folosite în activităţile industriale pentru
realizarea unor produse noi;
c) ape destinate agriculturii - sunt în special cele folosite pentru irigaţii;
d) ape cu destinaţii speciale - sunt cele utilizate pentru navigaţie, pentru pescuit,

13
pentru producerea energiei electrice etc.
După criteriul formei de proprietate distingem:
a) ape aparţinând domeniului public – spre exemplu, apele de suprafaţă cu
albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce
depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele
subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor
naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.-
b) ape aparţinând domeniului privat – spre exemplu, albiile minore ale
cursurilor de apă cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu
depăşesc suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparţin
deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg.
Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanţă cu
condiţiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv.
Pentru protecţia resurselor de apă, sunt interzise:
a) punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor
existente, darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe, introducerea la
obiectivele economice existente de tehnologii de producţie modificate, care
măresc gradul de încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în
funcţiune a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare ori fără realizarea
altor lucrări şi măsuri care să asigure, pentru apele uzate evacuate, respectarea
prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor;
b) realizarea de lucrări noi pentru alimentare cu apă potabilă sau
industrială ori de extindere a celor existente, fără realizarea sau extinderea
corespunzătoare şi concomitentă a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de
epurare necesare;
c) aruncarea sau introducerea în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în
cuvetele lacurilor sau ale bălţilor, în Marea Neagră şi în zonele umede, precum
şi depozitarea pe malurile acestora a deşeurilor de orice fel;

14
 d) evacuarea de ape uzate în apele subterane, lacurile naturale sau de
acumulare, în bălţi, heleşteie sau în iazuri, cu excepţia iazurilor de decantare;
e) utilizarea de canale deschise de orice fel pentru evacuările ori
scurgerile de ape fecaloid-menajere sau cu conţinut periculos;
f) spălarea în cursuri de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora a
vehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice, precum şi a ambalajelor sau
obiectelor care conţin substanţe periculoase;
g) spălarea animalelor domestice deparazitate în afara locurilor special
amenajate în acest scop;
h) aruncarea sau evacuarea în instalaţii sanitare ori în reţelele de
canalizare a deşeurilor periculoase şi/sau substanţelor periculoase;
i) spălarea în cursurile de apă sau în lacuri, pe malurile acestora, pe diguri
sau baraje a obiectelor de uz casnic, cu folosirea substanţelor chimice de orice
fel;
j) deschiderea şi exploatarea în zonele de terasă a punctelor de extracţie a
nisipurilor şi pietrişurilor fără aviz de gospodărire a apelor, respectiv fără
autorizaţie de gospodărire a apelor.
În zonele de protecţie instituite potrivit legii, sunt interzise depozitarea
gunoaielor şi deşeurilor de orice fel, precum şi depozitarea sau folosirea de
îngrăşăminte, pesticide ori alte substanţe periculoase.

15
 VII. CALITATEA APEI POTABILE

Asigurarea calităţii apei potabile este importantă pentru protecţia sănătăţii

oamenilor. Protecţia are loc împotriva efectelor oricărui tip de contaminare a
apei potabile prin asigurarea calităţii ei de apă curată şi sanogenă. Prin apă
potabilă se înţelege apa destinată consumului uman, în această categorie
intrând:
- orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la
prepararea hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi
indiferent dacă este furnizată prin reţea de distribuţie, din rezervor sau este
distribuită în sticle ori în alte recipiente;
- toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru
fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea produselor ori
substanţelor destinate consumului uman, cu excepţia cazului în care Ministerul
Sănătăţii, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale aprobă folosirea apei şi
este demonstrat că apa utilizată nu afectează calitatea şi salubritatea produsului
alimentar în forma lui finită;
- apa provenind din surse locale, precum fântâni, izvoare etc., folosită
pentru băut, gătit sau în alte scopuri casnice. În funcţie de condiţiile locale
specifice, autorităţile de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti, pot face excepţie de la valorile parametrilor de calitate, dar fără să fie
pusă în pericol sănătatea consumatorilor.
Calitatea apei potabile este reglementată de Legea nr. 458/2002.
Dispoziţiile acestui act normativ nu se aplică apelor naturale minerale,
recunoscute ca atare de către autorităţile competente, în conformitate cu
legislaţia în vigoare şi nici apelor care au proprietăţi terapeutice, în sensul

16
prevederilor stabilite prin lege, reglementări sau procedee administrative
referitoare la produsele farmaceutice.2
De asemenea, se exceptează de la prevederile acestei legi: apa destinată
exclusiv utilizărilor în condiţii speciale, pentru care Ministerul Sănătăţii se declară
satisfăcut de calitatea acesteia, şi care nu influenţează, direct sau indirect, sănătatea
consumatorilor cărora le este destinată; apa potabilă provenind de la producătorul
de apă individual, care furnizează mai puţin de 10 mc în medie/zi sau care
deserveşte mai puţin de 50 de persoane, cu excepţia cazului în care apa este
produsă ca parte a unei activităţi comerciale sau publice. În acest din urmă caz,
autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, va
informa populaţia în cauză asupra acestor exceptări şi asupra oricărei măsuri ce
poate fi luată în vederea protejării sănătăţii de efectele adverse rezultate din orice
fel de contaminare a apei potabile. În situaţia în care se evidenţiază că prin calitatea
ei o astfel de apă ar putea constitui un potenţial pericol pentru sănătate, populaţiei
afectate i se vor face de îndată recomandările de rigoare, conform Normelor de
supraveghere, inspecţie sanitară şi monitorizare a calităţii apei potabile.
Apa potabilă trebuie să fie sanogenă şi curată, ceea ce presupune că
trebuie să fie lipsită de microorganisme, paraziţi sau substanţe care, prin număr
sau concentraţie, pot constitui un pericol potenţial pentru sănătatea umană. De
asemenea, trebuie să întrunească cerinţele minime şi să respecte prevederile
Legii nr. 458/2002, privind calitatea apei.
Calitatea apei potabile trebuie să corespundă valorilor stabilite pentru
parametrii prevăzuţi de lege. Valorile acestor parametri sunt generate în scopul
evaluării calităţii apei potabile în programele de monitorizare şi în vederea
îndeplinirii obligaţiilor legate de remedierea şi restricţionarea consumului de
apă care nu respectă standardele de calitate. Ministerul Sănătăţii aprobă valori

2
Legea nr. 458 din 8 iulie 2002, privind calitatea apei potabile, a fost publicată în M. Of. nr. 552 din 29 iulie
2002.

17
pentru parametrii suplimentari, care nu sunt incluşi în anexa nr. 1 din Legea nr.
458/2002, la propunerea autorităţii de sănătate publică judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, acolo unde măsurile de protecţie a sănătăţii publice pe
teritoriul unui judeţ sau al municipiului Bucureşti ori pe o parte din teritoriul
acestora o impun.
Calitatea apei potabile este corespunzătoare când valorile stabilite pentru
parametrii de calitate sunt în conformitate cu standardele stabilite, în
următoarele puncte de prelevare a probelor:
- la robinetul consumatorului şi la punctul de intrare în clădire, în cazul
apei potabile furnizate prin reţeaua de distribuţie;
- la punctul de curgere a apei din cisternă, în cazul apei potabile furnizate
în acest mod;
- la punctul în care apa se pune în sticle sau în alte recipiente, în cazul
apei potabile îmbuteliate;
- la punctul din care apa este preluată în procesul de producţie, în cazul
apei utilizate în industria alimentară.
Dacă la robinetul consumatorului şi la punctul de intrare în clădire, în
cazul apei potabile furnizate prin reţeaua de distribuţie se constată că valorile
parametrilor nu se încadrează în limitele legale, din cauza sistemului de
distribuţie interioară sau a modului de întreţinere a acestuia se consideră că au
fost îndeplinite obligaţiile ce revin producătorului, respectiv distribuitorului, cu
excepţia situaţiei în care apa este furnizată direct publicului, precum: unităţi de
învăţământ, unităţi de asistenţă medicală, instituţii socioculturale şi cantine. În
această situaţie, se va proceda astfel:
a) producătorii, respectiv distribuitorii de apă potabilă, notifică
proprietarii cu privire la măsurile adecvate de remediere şi întreţinere a reţelei
sau a tehnicilor adecvate de tratare, ce trebuie luate în scopul de a reduce sau de
a elimina riscul de neconformare la parametrii de calitate a apei potabile,

18
simultan cu informarea autorităţii de sănătate publică judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti;
b) autorităţile de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti, notifică consumatorii în cauză cu privire la măsurile suplimentare ce
trebuie adoptate, dacă acestea se impun, pentru prevenirea îmbolnăvirilor.

19
 VIII. ARIILE NATURALE PROTEJATE

Problema protecţiei naturii, conservarea acesteia în formele ei clasice și

posibilitatea întoarcerii la ambianţa naturii originale, au preocupat şi preocupă
întreaga omenire. Pe măsura creşterii gradului de poluare s-au intensificat şi
preocupările pentru protecţia zonelor protejate şi a monumentelor naturii. În
scopul garantării conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural,
obiectiv de interes public major şi componentă fundamentală a strategiei
naţionale pentru dezvoltare durabilă, a fost adoptată O.U.G. nr. 57/2007, privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi
faunei sălbatice.3
Aria naturală protejată reprezintă zona terestră şi/sau acvatică în care
există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni
biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă
natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim
special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor legale (art. 4
alin. 1 pct. 18 din O.U.G. nr. 57/2007).
Categoriile de arii protejate sunt:
a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale
naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;
b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural
universal, geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale
biosferei;
c) de interes comunitar sau situri „Natura 2000”: situri de importanţă
comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al
unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.
3
O.U.G. nr. 57/2007, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi
faunei sălbatice a fost publicată în M. Of. nr. 442 din 29 iunie 2007.
20
 Aceste categorii de arii naturale protejate, cu excepţia celor de interes
judeţean sau local, se pot modifica şi completa prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor, cu
avizul Academiei Române, luându-se în considerare recomandările
organizaţiilor internaţionale autorizate.
Prin reglementarea regimului ariilor naturale protejate se asigură regimul
corespunzător de protecţie, conservare şi utilizare pentru:
- cele mai reprezentative habitate naturale ale spaţiului biogeografic
naţional, cu diversitatea biologică floristică şi faunistică specifică, incluzând
zone marine, de litoral şi de coastă, zone de câmpie, de deal şi de munte, zone
umede, aride şi zone de ecoton, cursuri de apă cu zone de luncă şi lacuri
naturale, asigurându-se protecţia şi conservarea patrimoniului natural floristic şi
faunistic, de resurse genetice vegetale şi animale şi menţinerea echilibrului
ecologic;
- habitatele terestre, acvatice şi/sau subterane în care trăiesc permanent
sau temporar specii de plante şi/sau animale sălbatice periclitate, vulnerabile,
endemice ori rare, specii de plante şi animale sălbatice aflate sub regim special
de protecţie, specii cu valoare ştiinţifică şi ecologică deosebită, precum şi pentru
acele habitate în care există şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce necesită
măsuri de protecţie şi conservare in situ;
- zonele cu resurse biogeografice importante sub aspect biogenetic, ecologic,
ştiinţific, educaţional, sanogen şi recreativ;
- elementele şi formaţiunile naturale geomorfologice, peisagistice,
geologice, speologice, paleontologice, pedologice şi altele asemenea, cu valoare de
bunuri ale patrimoniului natural;
- tipurile de habitate naturale, precum şi pentru speciile de plante şi
animale de interes comunitar, prevăzute în anexele nr. 2 – 5 ale O.U.G. nr.
57/2007;

21
 - coridoarele ecologice definite şi identificate pe bază de studii ştiinţifice
avizate de Academia Română.

22