Listă audiții - Wolfgang Amadeus Mozart (1756-11791)

1. „Aria Reginei Nopții” din opera „Flautul fermecat”.

Titlului original „Die Zauberflöte” - este operă comică în două acte,
un singspiel, care în loc de recitativ (dialog cântat) foloseşte dialogul vorbit.
Premiera a avut loc la Viena, la Freihaustheater, un teatru popular, în anul
1791 sub conducerea muzicală a compozitorului. Libretul (textul operei) îi
aparține lui Emanuel Schikaneder care a fost inspirat de povestea „Lulu”
de Liebeskind, publicată în colecţia de poveşti orientale Dschinnistan în
1786. În anul 1792, la un an de la premiera absolută, dar şi de la moartea
lui Mozart, se sărbătoreau deja 100 de reprezentaţii.
Acțiunea operei:
A fost odată ca niciodată un ţinut îndepărtat, care se numea Regatul Întunecat al
Reginei Nopţii. În acest regat a ajuns prinţul Tamino. Un dragon s-a repezit asupra lui.
Doamnele Reginei Nopţii l-au salvat pe frumosul prinţ. Papageno, un ciudat vânător de
păsări, îi spune că el este cel care l-a salvat. Cele trei doamne, supărate că Papageno a
minţit, îl pedepsesc pe acesta punându-i un lacăt la gură. Ele îi arată lui Tamino un portret
al frumoasei Pamina, fiica Reginei Nopţii, care a fost răpită. Tamino se îndrăgosteşte pe
loc de Pamina şi jură să o salveze. Soseşte Regina Nopţii, care îi spune că Pamina a fost
răpită de Sarastro, duşmanul ei, pe care îl descrie ca fiind un tiran şi vrăjitor rău. Tamino
şi Papageno, însoţiţi de trei copii, pleacă în misiune. Tamino primeşte un flaut fermecat, iar
Papageno clopoţei fermecaţi, aceste două obiecte fiind sortite să-i protejeze.
Ajunşi în ţara înţeleptului Sarastro, Tamino şi Papageno încearcă să o găsească pe
Pamina, care este păzită de Monostatos, un maur ciudat, brutal şi rău. Papageno îi spune
Paminei că un tânăr fermecător, care s-a îndrăgostit de chipul ei, va veni s-o salveze.
Pornesc amândoi în căutarea lui Tamino, dar sunt prinşi de Monostatos. Clopoţeii
fermecaţi pe care îi are Papageno, îl alungă pe urâtul paznic. Se anunţă sosirea lui
Sarastro, iar Pamina este nevoită să îi spună ADEVĂRUL: a dorit să plece din Ţara
Înţelepciunii, pentru a se reîntoarce la mama sa, Regina Nopţii, de care îi este dor. Apare
Tamino îndrumat de Monostatos.

1
 Tamino și Pamina se întâlnesc pentru prima oară. Sarastro îl îndrumă pe Tamino în
Templul Înţelepciunii, pentru a se convinge, trecând prin proba tăcerii, a focului şi a apei
dacă este demn de Pamina, pe care o iubește. În timp ce Pamina se odihneşte, Monostatos
vrea să se apropie de ea, pentru a o săruta. El este întrerupt de Regina Nopţii, care vine să
distrugă ţinutul lui Sarastro. Ea îi dă Paminei un pumnal, ordonându-i să îl ucidă pe
Sarastro şi să-i aducă Discul Soarelui pe care Sarastro îl poartă pe piept. Pamina este
îngrozită de ceea ce trebuie să o facă. Înţeleptul Sarastro surprinde frământarea Paminei şi
o iartă, pentru că în Țara Înţelepciunii nu există răzbunare şi ură. Tamino este convins să
facă jurământul tăcerii. Însoţit de Papageno, se întâlneşte cu Pamina, dar nu îi vorbeşte,
spre mirarea şi întristarea frumoasei prinţese. Papageno e vorbăreţ şi este fericit că poate
vorbi cu o bătrânică simpatică. După două întâlniri, bătrânica îi cere să devină soţia lui.
Papageno, mirat şi amuzat acceptă, nedorind să rămână toată viaţa singur.
După promisiunea pe care o face bătrânei, aceasta se transformă în soţia visată, în
Papagena. Tamino şi Pamina trec cu bine prin proba focului şi apei, fiind demni să
trăiască în lumea Dreptăţii şi Înţelepciunii ce aparţine lui Sarastro. Regina Nopţii,
însoţitoarele sale şi Monostatos fac ultima încercare de a-l distruge pe Sarastro, dar sunt
întâmpinaţi de tunete şi fulgere. Sarastro îi primeşte pe Tamino şi Pamina în ţara sa,
dragostea adevărată şi profundă triumfă asupra răului, iar curajul, virtutea şi
înţelepciunea înving puterile întunericului.

2. „Ave verum corpus” – Motet (KV 618 - în Re Major)

Motetul este un gen muzical vocal- polifonic religios, cu sau fără
acompaniament instrumental, care are text religios, în acest caz poezia
latină. Este un scris de W. A. Mozart pentru prietenul comun al său și al lui
Joseph Haydn, Anton Stoll. Anton Stoll era un muzician răspunzător de
muzica corală din parohia bisericii din Baden, din apropierea Vienei.
Această piesă, care poate fi datată cu certitudine datorită păstrării
partiturii autografe a lui Mozart (data inscripționată este 17 iunie 1791), a
fost scrisă pentru celebrarea sărbătorii catolice Corpus Christi.
Lucrarea este scrisă pentru voci solo (soprană, alto, tenor și bas), cor,
instrumente cu coarde și orgă, fiind formată din 46 de măsuri.
Textul Motetului:
„Ave verum Corpus natum
De Maria Virgine:
Vere passum, immolatum
In cruce pro homine.
Cujus latus perforatum
Unda fluxit et sanguine:
Esto nobis praegustatum
In mortis examine.”

3. Concertul pentru pian și orchestră nr. 23, partea a II-a.

Este alcătuit din trei părți:
PI Allegro (Repede) în formă sonată;
PII Adagio (Lent) în formă ternară, cu o temă în ritmul sicilian;

2
 PIII Allegro (Repede) este o sonată-rondo.

4. „Et incarnatus est”, din Missa în do minor.

Missa este o compoziție muzicală polifonică religioasă pentru cor și soliști, pe
textul tradițional al liturghiei catolice care se cântă, cu sau fără acompaniament
instrumental, în bisericile romano-catolice în cadrul liturghiei. Inițial Missa a avut cinci
părți, mai târziu ajungând la șase: 1-Kyrie eleison (Doamne Miluieşte); 2-Gloria (Slavă
lui Dumnezeu; 3-Credo (Cred); 4-Sanctus (Sfânt); 5-Benedictus (Binecuvântat); 6-Agnus
Dei (Mielul lui Dumnezeu).
A compus-o în Viena, între anii 1782-1783, după căsătoria sa, după ce
s-a mutat de la Salzburg la Viena. Această lucrare este scrisă pentru două
soprane solo, un tenor și un bas, cor dublu și orchestră mare. Lucrarea a
rămas neterminată, lipsind mari secțiuni din Credo și întregul Agnus Dei.
Mozart refolosește mai târziu, aproape neschimbată, muzica din Kyrie
eleison și Gloria, cu excepția textului, în cantata „Davide penitente”, K 469.
Structura Misei:
I. Kyrie (Andante moderato: cor și soprană)
II. Gloria
-Gloria in excelsis Deo (Allegro vivace: cor)
-Laudamus te (Allegro aperto: soprană II)
-Gratias agimus tibi (Adagio: cor)
-Domine Deus (Allegro moderato: soprană I și II)
-Qui tollis (Largo: cor dublu)
-Quoniam tu solus (Allegro: soprană I și II, tenor)
-Jesu Christe (Adagio: cor) – Cum Sancto Spiritu (cor)
III. Credo
-Credo in unum Deum (Allegro maestoso: cor)
-Et incarnatus est (Andante: soprană I)
IV. Sanctus (Largo: cor dublu)
V. Benedictus qui venit (Allegro comodo: cvartet și cor dublu)

♦ Lucrarea întruchipează strălucirea și solemnitatea asociate cu tradițiile

Salzburgului din acea vreme, dar totodată anticipează misele simfonice ale lui Joseph
Haydn în distribuția ei solo-corală. Missa prezintă influențe din Johann Sebastian Bach
și Georg Friedrich Händel, muzică studiată de Mozart în vremea aceea.
♦ În iulie 2015, Papa Francisc declara reporterilor că partea „Et incarnatus est”
din lucrare „este inegalabilă; te ridică la Dumnezeu!”
♦ În 20 august 2016, versiunea reconstruită de Helmut Eder a fost interpretată la
Royal Albert Hall, pentru prima dată ca parte a seriei „The Proms”, de Orchestra
Scoțiană Simfonică BBC și Corul Simfonic BBC sub bagheta lui Ilan Volkov, soliștii
fiind Louise Alder, Carolyn Sampson, Benjamin Hulett și Matthew Rose.

5. „Lacrimosa” din Requiemul în re minor (KV 626).

Recviem sau Misa Recviem este cunoscută de asemenea ca Misă pentru morți din
tradiția bisericii catolice destinată pentru serviciul ritual de odihnire a unei persoane decedate,
folosind o anumită formă din Liturghierului Roman.
Părțile Recviemului: 1-Introit, 2-Kyrie eleison, 3-Gradual, 4-Tract, 5-Dies Irae, 6-
Offertorium, 7- Sanctus, 8- Agnus Dei, 9-Communion, 10- Jesu, 11-Libera Me, 12-In paradisum.

3
 Recviemul în re minor din anul 1791 este ultima compoziție a lui Wolfgang
Amadeus Mozart. Deși doar aproximativ două treimi din lucrare au fost scrise de el și în
pofida faptului că nu este singurul recviem compus de Mozart, Recviemul în re minor,
cu numărul KV 626 în catalogul Köchel, este una dintre operele sale cele mai cunoscute
și apreciate. Mozart a murit în timpul compunerii fiind terminat doi elevi ai lui Mozart,
Joseph Eybler și Franz Xaver Süßmayr, însărcinați în acest scop de văduva
compozitorului, Constanze Mozart. În cursul anului 1791 Mozart a fost însărcinat prin
intermediari de groful Franz von Walsegg să compună un Recviem, primind în avans o
jumătate din plată.
În timpul elaborării Recviemului, Mozart s-a îmbolnăvit grav. Până la moartea
sa din 5 decembrie 1791, reușise să aștearnă pe hârtie în întregime (adică atât partea
orchestrală cât și vocală) doar primul segment al compoziției, Introitus. Din următoarele
părți, Kyrie eleison și cea mai mare parte a secvenței Dies irae (de la Kyrie până la
Confutatis), erau finalizate de Mozart doar părțile melodice vocale și de basso continuo.
În plus erau schițate și alte bucăți din orchestrație (de exemplu soloul de trombon din
Tuba mirum și vocile primelor viori). Ultima parte a acestei secvențe, Lacrimosa, se
întrerupe după primele opt măsuri. În anii 1960 a fost găsită chiar și o schiță pentru o
fugă Amen, care ar fi incheiat probabil secvența după Lacrimosa. Din cele două părți
ale Offertorium-ului, Domine Jesu Christe și Hostias, erau schițate vocile și parțial
basul. Sanctus, Benedictus, Agnus Dei și Communio lipseau complet.
Văduva lui Mozart, Constanze Mozart, era interesată ca lucrarea să fie
terminată, pentru a nu fi nevoită să plătească avansul înapoi și pentru a primi cealaltă
jumătate a onorariului, prevăzută a fi plătită la livrare. De aceea a apelat la foști elevi ai
lui Mozart pentru terminarea lucrării. Joseph Eybler a fost primul, el instrumentând
toate părțile de la Dies irae până la Lacrimosa, apoi a renunțat, din motive necunoscute.
Adăugirile sale au fost înscrise direct în manuscrisul olograf al lui Mozart.
Continuarea lucrării a fost încredințată după aceea unui alt tânăr compozitor, tot
elev al lui Mozart, Franz Xaver Süßmayr, care și-a putut baza munca pe instrumentația
lui Eybler. Süßmayr a completat orchestrația secvenței Dies Irae - Lacrimosa și a
Offertorium-ului. A terminat Lacrimosa, din care Mozart scrisese doar primele opt
măsuri, și a compus trei segmente, Sanctus, Benedictus și Agnus Dei. Apoi a completat
segmentul Communio (Lux aeterna), parafrazând din Introitus și Kyrie eleison. Este
neclar dacă părțile de trompetă și timpan din Kyrie eleison sunt scrise tot de Süßmayr,
cercetarea mai nouă atribuindu-le unui anonim.
Adăugirile la Kyrie și completările lui Eybler au fost înscrise de acesta direct în
partitura lui Mozart, care este numită în literatura de specialitate Arbeitspartitur
(înromână partitura de lucru). Când Süßmayr s-a apucat de treabă, el a copiat-o
(efectuând modificări la contribuțiile lui Eybler) într-o nouă partitură, numită
Ablieferungspartitur (în română partitura de livrare). Primul manuscris conține scrisul
autograf al lui Mozart și Eybler. Al doilea, cel complet, conține doar scrisul lui
Süßmayr, care a adăugat și o semnătură falsificată a lui Mozart, datată 1792, pentru a
convinge clientul asupra veridicității operei; a fost predat intermediarului grofului
Walsegg, rămas inițial anonim. Între 1830 și 1840 ambele manuscrise au ajuns în
Biblioteca Națională a Austriei).

4
 6. Serenada nr. 13 pentru coarde în Sol Major KV 525 –
Partea 1 („Mica serenadă”).
Este de fapt o simfonie de mici dimensiuni, scrisă pentru orchestră de
cameră formată din 5 instrumente cu coarde: două viori, o violă, un
contrabas și un violoncel).
Serenada are patru părți:
P I - Serenade - Allegro,
P II - Romanze - Andante,
P III - Minuetti - Allegretto,
P IV - Rondo - Allegro.

7. Simfonia nr. 25 în sol minor, partea I – Allegro con brio.

A fost scrisă de W. A. Mozart la vârsta de 17 ani, fiind una dintre cele
două simfonii pe care le-a compus în sol minor, uneori fiind denumită
„mica simfonie în sol minor”. Cealaltă simfonie este Simfonia numărul 40.
Simfonia este concepută într-o formă clasică, având patru părți:
P I - Allegro con brio, în măsura de 4/4,
P II - Andante, în măsura de 2/4,
P III - Menuetto & Trio, în măsura de 3/4,
P IV – Allegro, în măsura de 4/4.

8. Simfonia nr. 40 în sol minor, partea I - Molto allegro.

Este uneori denumită „Marea Simfonie în sol minor”, pentru a o
distinge de„Mica simfonie în sol minor”, nr . 25 . Cele două sunt singurele
simfonii minore existente în creația compozitorului.
Lucrarea are patru părți (mișcare rapidă, mișcare lentă, minuet,
mișcare rapidă):
P I - Molto allegro, în măsura de 2/2,
P II - Andante,î n măsura de 6/8,
P III - Menuetto . Allegretto - Trio, , în măsura de 3/4,
P IV - Finala . Allegro molto, , în măsura de 2/2.

9. Uvertura operei „Nunta lui Figaro”.

Uvertura este o compoziție muzicală orchestrală alcătuită dintr-o singură parte,
compusă de obicei ca introducere la o operă/operetă, la un balet sau oratoriu.
Titlului original al operei este „Le nozze di Figaro”. Este alcătuită
din patru acte, libretul (textul operei) find scris în limba italiană de
Lorenzo da Ponte, care a fost inspirat și bazat pe comedia lui Pierre Caron
de Beaumarchais – „La folle journée ou Le mariage de Figaro”.
Personajele operei:
♦ Contele de Almaviva
♦ Rosina - Contesa de Almaviva
♦ Susanna, servitoarea contesei și logodnica lui Figaro
5
 ♦ Figaro - valetul personal al contelui
♦ Cherubino - pajul contelui
♦ Bartolo - medicul Seviliei
♦ Marcellina - menajera doctorului Bartolo
♦ Don Bazilio - profesorul de muzică al Susannei
♦ Don Curzio – judecătorul
♦ Antonio - grădinarul contelui, unchiul Susannei
♦ Barbarina - fiica lui Antonio.
Acțiunea operei
Actul I
În castelul de lângă Sevilla al contelui Almaviva, Figaro, valetul contelui, măsoară
încăperea în care va locui după nuntă, cu Susanna, logodnica lui. Susanna îi destăinuie
logodnicului intenţiile amoroase ale stăpânului, care o urmăreşte cu insistenţă din
apartamentul aflat în vecinătatea camerei lor. Figaro hotărăşte să-l împiedice pe stăpânul
său să se atingă de iubita lui.
Doctorul Bartolo şi Marcellina, sosiţi de la Sevilla, vin să-i ceară înapoi lui Figaro
banii împrumutaţi, în urma promisiunii de a o lua în căsătorie. Văzând-o pe Susanna,
Cherubino – adolescentul mereu îndrăgostit – vrea să profite de moment pentru a o cuceri,
dar sosirea neaşteptată a contelui îl determină să se ascundă. Din ascunzătoare, el aude
zadarnicele rugăminţi ale contelui de a obţine o întâlnire din partea Susannei. Apariţia lui
Don Basilio îl obligă pe conte să se ascundă, în timp ce Cherubino este protejat de
Susanna.
Sfaturile pe care Don Basilio le dă Susannei, îndemnând-o să îl accepte pe conte,
dar şi ceea ce îi spune despre dragostea pajului Cherubino pentru contesă, îl scot din
ascunzătoare pe Almaviva, care, descoperindu-l pe Cherubino, îl ameninţă cu izgonirea.
Intrarea lui Figaro amână pentru câtva timp răzbunarea contelui. Figaro vrea să
obţină aprobarea acestuia pentru căsătorie. Contele amână răspunsul şi, pentru a evita
scandalul, îl numeşte pe Cherubino ofiţer în regimentul său, ordonându-i să plece cât mai
curând la Sevilla.

Actul al II-lea
Singură în camera ei, contesa este cuprinsă de tristeţe, gândindu-se la indiferenţa
soţului ei. Susanna îi povesteşte despre încercările contelui de a o cuceri, accentuându-i
astfel întristarea. Figaro le dezvăluie planul său de a-l sili pe conte să-şi dea
consimţământul la căsătoria sa cu Susanna. Pentru aceasta, el face să-i parvină contelui,
prin Basilio, un bilet anonim, prin care îl informează despre o întâlnire amoroasă a
contesei. Susanna îi trimite şi ea vorbă contelui că-l aşteaptă în grădină. Soseşte şi
Cherubino travestit în hainele Susannei. Intrarea contelui îl face însă pe acesta să fugă în
camera alăturată.
În ciuda refuzului contesei, Almaviva reuşeşte să pătrundă în camera în care se
ascunsese Cherubino, dar o găseşte pe Susanna, care între timp îi luase pajului locul.
Femeile îl conving pe conte că au vrut să-i facă o farsă pentru a-l lecui de gelozie, iar el îşi
cere iertare.
Figaro soseşte împreună cu grădinarul Antonio, care se plânge că i-a fost stricat un
ghiveci cu flori, bănuindu-l pentru aceasta pe Cherubino. Figaro le spune că el este
vinovatul, dar grădinarul le arată brevetul de ofiţer pe care-l pierduse pajul. Sosesc
Marcellina, Bartolo şi Basilio, care îl caută pe Figaro pentru a-l obliga să-şi respecte
angajamentul: banii înapoi sau căsătoria. Contele intervine şi anunţă că va judeca el
această cauză.

6
 Actul al III-lea
Agitat, contele meditează la tot ce se întâmplase până atunci. Contesa şi Susanna
pun la cale întâlnirea nocturnă din grădină, la care însă, în locul Susannei, se va duce
contesa. Rosina se îndepărtează, iar Susanna îl asigură pe conte că întâlnirea din grădină
va avea loc, aşa cum au stabilit.
La apariţia lui Figaro, Susanna îi şopteşte logodnicului ei că procesul cu
Marcellina este ca şi câştigat. Aceste cuvinte sunt însă auzite de conte, care, dându-şi
seama că i se pregăteşte o farsă, se hotărăşte, drept răzbunare, să împiedice cu orice preţ
căsătoria valetului său cu Susanna. Don Basilio îl anunţă pe Figaro despre cele hotărâte:
Figaro va plăti suma de bani datorată sau o va lua de soţie pe Marcellina. Figaro susţine
că, fiind de origine nobilă, nu poate încheia o căsătorie fără consimţământul părinţilor. În
încercarea sa de a da amănunte despre împrejurările în care a fost răpit de mic copil de
lângă părinţi, doctorul Bartolo şi Marcellina îl recunosc în persoana sa pe fiul lor
nelegitim şi astfel Figaro este salvat. Se hotărăsc cele două nunţi, a lui Bartolo cu
Marcellina şi a lui Figaro cu Susanna.
Contesa îi dictează Susannei o scrisoare destinată contelui, prin care camerista
stabileşte locul întâlnirii. Ele închid scrisoarea cu un ac menit să fie restituit Susannei în
cazul în care contele primeşte invitaţia.
Se apropie şi Barbarina, fiica grădinarului Antonio şi, totodată Cherubino, travestit
în femeie. Antonio îl recunoaşte pe paj, iar contele îl ameninţă că va fi aspru pedepsit.
Intervenţia Barbarinei îl salvează pe Cherubino de pedeapsă. Sunetele unui marş şi
apariţia celor două perechi (Bartolo – Marcellina şi Figaro – Susanna) anunţă începerea
ceremoniilor de nuntă. În timpul dansului, Susanna îi strecoară contelui biletul.

Actul al IV-lea
Barbarina a pierdut acul cu care a fost sigilat biletul cameristei iar acum îl caută.
Întâlnindu-i pe Figaro şi pe mama lui, Marcellina, aceasta le povesteşte totul, astfel că
bănuiala lui Figaro despre necredinţa Susannei pare a fi întemeiată. El pleacă furios
pentru a o surprinde cu presupusul ei iubit.Figaro se ascunde, aşteptând. Însoţite de
Marcellina, sosesc Contesa şi Susanna, care şi-au schimbat între ele rochiile.
În grădină vine şi Cherubino şi, văzând-o pe Contesă în rochia Susannei o
confundă cu camerista şi vrea s-o sărute. Întâlnindu-se cu cea pe care o crede Susanna,
contele îi mărturiseşte înflăcăratul său amor soţiei sale. Scena este întreruptă de venirea lui
Figaro care, dorind să se răzbune pe conte, îi declară dragoste Susannei, pe care o ia drept
Contesa. Susanna îl pălmuieşte, dar Figaro o linişteşte, spunându-i că a recunoscut-o de la
început dar a vrut să stârnească gelozia Contelui.
Acesta, reîntors pentru a o căuta pe Susanna, îi surprinde împreună pe Figaro şi pe
presupusa lui soţie. La lumina torţelor se clarifică toată încurcătura, iar contele le cere
iertare tuturor.

10. Sonata pentru pian nr. 11, partea a III-a – Rondo alla
turca.

Este o sonată pentru pian în trei părți:

P I - Andante grazioso,
P II – Menuetto,
P III - Alla turca – Allegretto.

7
 Ultima parte, cunoscută popular drept „Rondo turcesc” este adesea
auzită singură și este una dintre cele mai cunoscute piese de pian ale
compozitorului. Mozart însuși a intitulat-o rondo „Alla turca” pentru că
imită sunetul formațiilor turcești, a căror muzică era în vogă pe atunci.
În 2014, bibliotecarul maghiar Balazs Mikusi a descoperit patru
pagini din partitura originală (cu autograf) a sonatei în Biblioteca
Națională Széchényi din Budapesta . Până atunci, doar ultima pagină a
autografului a fost cunoscută că a supraviețuit. Hârtia și scrierea de mână a
celor patru pagini se potrivesc cu cea a paginii finale a partiturii, care a
avut loc la Salzburg.