O PROBLEMĂ DE PERCEPȚIE ISTORIOGRAFICĂ:

CE A FOST „MOȘTENIREA BIZANTINĂ” PENTRU ROMÂNIA?

PETRE GURAN*
petreguran@yahoo.fr

Ca multe dintre ideile tari ale unei identități naționale, „moștenirea

bizantină” a fost pe rând exaltată și hulită, chemată și respinsă, dar mai
ales construită și, în loc de deconstrucție și analiză a mecanismului
istoriografic, pur și simplu abandonată la nivel oficial, supraviețuind în
perioada comunistă ca refugiu al unei Românii subterane1.
Istoriografia românească din prima jumătate a secolului XX a
căutat moștenirea bizantină printre instituțiile medievale ale societăților
valahe și în mentalitățile premoderne, dar înaintea acestei redescoperiri și
oarecum în paralel cu formarea unei conștiințe istoriografice, stilul
național românesc, cunoscut îndeobște și sub numele de neo-românesc, și-a
căutat inspirația în arta și arhitectura bizantină. Și aici ca și în istoriografie
recursul la Bizanț era de tip occidental și rupt de vreo continuitate artistică
românească2.
Dar chiar formularea mea presupune, așa cum au făcut-o mulți
istorici înaintea mea, că ar exista ceva „românesc” care ar avea în mod
substanțial sau matricial de-a face cu Bizanțul, în orice caz cu ceva ce nu
e Occidentul și pentru care Bizanț este folosit mai degrabă ca nume de
cod. Problema este că Bizanțul, sau mai vag Orientul3, pe care istoricii
                                                           
*
dr., CS III, Institutul de Studii Sud-Est Europene, Academia Română.
1
Petre Guran, Des guerres idéologiques, des identités fragiles et de quelques
autres dilemmes de la culture roumaine, Memory, în Mihai Neamțu, Bogdan Tătaru-
Cazaban (eds.) Humanity and Meaning. Essays in Honor of Andrei Plesu’s Sixtieth
Anniversary, Zeta Books, Bucharest, 2009, p. 495-514.
2
Adriana Șotropa, L’héritage byzantin dans la pensée artistique et l’art
roumains au tournant du XXe siècle, în Olivier Delouis, Anne Couderc et Petre Guran
(éds.) Héritages de Byzance en Europe du Sud-Est aux époques moderne et
contemporaine, École française d’Athènes, Mondes Méditerranéens et Balkaniques,
2013, p. 371-382.
3
De notat în această privință replica lui Raymond Poincaré „Que voulez-vous,
nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère”, din care Mateiu

„Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXXV, 2017, p. 373-391 

374 Petre Guran
 
vor să-l opună Occidentului este foarte greu de cuprins conceptual,
fiindcă se suprapun pe această imaginară falie de despărțire
civilizațională, transformată în teoremă istorică întâi de Arnold Toynbee,
apoi de Samuel Huntington, succesive linii de despărțire și conflict. Iată
câteva: schisma ecleziastică care împarte creștinătatea în două sfere, a
Romei și a Constantinopolului; cruciadele scăpate de sub controlul
spiritual al primei inspirații și care au opus un Occident cruciat și
expansionist unui Bizanț mefient și defensiv inițial, în cele din urmă
resentimentar în relația cu cruciații transformați în ocupanți. Începând din
secolul al XII-lea se schițează o relație economică între actori economici
occidentali și puterea imperială bizantină, care se transformă în competiție
și conflict pentru monopolul resurselor și al piețelor.
Diferențe religioase, competiție economică, conflict militar se
amalgamează și produc forme de opoziție radicală. De la început, dincolo
de Bizanț a stat Islamul păgân și anticreștin ca țintă a cruciaților, dar în
drum spre acea țintă, retorica despre schismă ca trădare a creștinismului a
făcut din Bizanț o victimă mai la-ndemână. Din secolul al XIV-lea pe
ruinele Bizanțului crește un Imperiu islamic al turcilor, în legătură și mai
ales în tandem militar cu Imperiul islamizat al tătarilor. Modernitatea
europeană va percepe un competitor civilizațional în Imperiul otoman și
va proiecta această diferență asupra trecutului. Nu de puține ori,
imaginarul occidental despre Bizanț s-a folosit de scene de serai, femei
lascive, nuditate și sexualitate incertă (eunuci imberbi și efeminați). La
rândul ei, Rusia moscovită este judecată după măsura acestor clivaje, ca
răsărind de sub pulpana Imperiului tătar, și aderând, din punct de vedere
occidental, la o schismă grecească pe care au permanentizat-o turcii. La
aceste falii se adaugă în secolul al XIX-lea opoziții care țin de istoria

                                                                                                                                                 
Caragiale și-a făcut motto pentru Craii de Curtea Veche. Această viziune despre Orient
contrastează cu povestea lui Hiotoglu, pe care Vasile Alecsandri o evocă în introducerea
la Scrisorile lui Ion Ghica: un episod din vremea în care Ion Ghica era guvernator al
insulei Samos și l-a convins, prin curajul său, pe haiducul Hiotoglu să se predea de
bunăvoie. Judecata lui Alecsandri sună: „Orientalii nu au obicei să anine un parole
d’honneur la promiterile lor; ei zic un simplu: pola cala pe grecește, sau un peki pe
turcește, adică un simplu bine pe românește, și chiar dacă aceste cuvinte le-ar scurta
viața, ei se feresc de a le călca. Și pe la noi, în vremile de demult, se țineau legăturile cu
sfințenie, însă de când obiceiurile noastre s-au altoit cu parole d’honneur, altoiul a
corupt în parte vechea și curata lor simplitate” (Ion Ghica, Scrisori către Vasile
Alecsandri, prefață de Vasile Alecsandri, București, 1884, p. XVII-XVIII, reeditare
Humanitas, București, 2014, p. 19).
                          Ce a fost „moștenirea bizantină” pentru România? 375 
 
occidentală, între revoluție și contrarevoluție, între industrializare și
înapoiere rurală, între „raționalismul științific” și „obscurantismul
clerical”. Toate acestea au cimentat prejudecăți masive și confuzii grave
concentrate între altele în simplul nume Bizanț sau mai direct și mai
coerent în termeni cu conținut politico-religios ca Ortodoxie, Ortodoxism
sau bizantinism. Pasaje din Dumitru Drăghicescu (Din psihologia
poporului român, 1907) sau Eugen Lovinescu (Istoria civilizației române
moderne, 1924-26) dau măsura acestor prejudecăți4. A fost nevoie de
romantismul întârziat și gustul său pentru Evul Mediu, apoi de art
nouveau, de orientalism sau fascinația europeană pentru Orient, în cele
din urmă de izolarea politică a papalității în Europa, pentru ca Bizanțul,
așa cum îl fabricase gândirea istorică occidentală, să devină și el atractiv.
În mod paradoxal istoriografia marxistă a îmbrățișat Bizanțul tocmai
fiindcă detesta Occidentul. Expediții istorice și arheologice, pe urmele
antichizanților au adus la lumină încet-încet comorile de artă ale
Bizanțului. Lucrările fraților Fosatti la Ayasofia descoperă iconografia
fascinantă a marii biserici bizantine. Expedițiile lui Gabriel Millet creează
primele arhive sistematice de imagini cu monumente bizantine din
Balcani.
Modernizarea nu are frontiere geografice pare să ne arate secolul
al XIX-lea, iar Occidentul ca paradigmă a omenirii civilizate va cuprinde
întreg globul. Această viziune istoriografică a dăinuit cel puțin până la
Sfârșitul istoriei imaginat de Francis Fukuyama.
Când în secolul al XIX-lea în Principatele Române se vorbește de
modernizare, ea este echivalată cu occidentalizare. Eliberarea treptată de
sub presiunea Imperiului otoman înseamnă intrarea în altă sferă de
influență civilizațională. „Oriental” e Imperiul otoman cu turcii și grecii
lui, adică fanarioții. În schimb, „occidental” este – paradoxal am zice noi
azi – guvernatorul rus al Principatelor, generalul Kiseleff. El aduce nu
numai limba cvasi-oficială a Occidentului, franceza, și hainele acestuia, ci
mai cu seamă primele elemente de organizare politică și administrativă
occidentală, cu un nucleu de gândire constituțională în Regulamentele
organice. Unde e Bizanțul în acest peisaj cultural al secolului revoluțiilor
burgheze și al construcțiilor naționale? Volumul Héritages de Byzance en
Europe du Sud-Est aux époques moderne et contemporaine, publicat de
către École française d’Athènes în 2013, adunând contribuțiile a două
                                                           
4
Pasaje identificate și citate de către Nicolae-Șerban Tanașoca, Byzance dans la
conscience historique des roumains, în Héritages de Byzance, p. 278.
 
 
376 Petre Guran
 
reuniuni științifice (Princeton 2006 și Athena 2008), la a căror organizare
am contribuit, a pus în lumină cât de discontinuu, circumstanțial, uneori
artificial și controversat este recursul la Bizanț în procesul de construcție
națională în Balcani. Moștenirea nu este unică, ci plurală, Héritages,
fiindcă moștenitorii sunt fiecare dintre statele naționale din Balcani, dar
mai cu seamă fiindcă diverși actori istorici în fiecare dintre aceste state
identifică alte aspecte civilizaționale sub numele Bizanț. În fața corului
Eriniilor împotriva fanarioților și a tot ceea ce au simbolizat aceștia,
stârnit de Marc-Philippe Zallony5 singura notă discordantă sau chiar
apologetică poate fi găsită în amintirile descendenților din domnii
fanarioți, cum ar fi scenele orientale și balcanice din Scrisorile către V.
Alecsandri ale lui Ion Ghica sau, mai direct, în Memoriile marelui logofăt
Nicolae Soutzo (românizat Suțu)6. Acestea din urmă traversează secolul
de la ultima scenă „bizantină”, înscăunarea tatălui său, domnitorul
Alexandru Suțu, de către patriarhul ecumenic la Constantinopol ca
monarh al Țării Românești (dacă vrem să traducem în termenii teoriei
politice medievalul gospodar sau hospodar – cum apare în limba franceză
– acordat domnitorilor Moldovei și Țării Românești în perioada
fanariotă), la revoluția de la 1848 și revoluția diplomatică a Unirii
Principatelor, până la instalarea prințului Carol cu sprijinul și voința
Franței. Eseul despre fanarioți cuprins în Memoriile lui N. Soutzo dă
măsura distanței dintre trecutul, obiect de deriziune și de abjecție mai cu
seamă fiindcă poate fi pus în cârca fanarioților, și prezentul, occidental și
patriotic, al Principatelor așa cum îl înfățișează o istoriografie extrem de
polemică produsă în anii 1840-1850 de autori străini, preponderent
francezi, citați în text precum, Jean Alexandre Vaillant, Elias Regnault,
Edgar Quinet. Ultimii doi dau dovadă de o virulență mistificatoare care
stârnește indignarea lui Soutzo. Un pasaj din articolul lui Edgar Quinet
din Revue des Deux Mondes din ianuarie 1856 merită reluat fiindcă are a
face cu Bizanțul nostru:
„C’est par le mariage que la patrie roumaine a été perdue. Par
cette porte sont entrés les étrangers cupides qui ont mis la main sur le

                                                           
5
Marc-Philippe Zallony, Essai sur les Fanariotes: où l'on voit les causes
primitives de leur élévation aux hospodariats de la Valachie et de la Moldavie, leur
mode d'administration, et les causes principales de leur chute : suivi de quelques
réflexions sur l'état actuel de la Grèce, 1824.
6
Mémoires du prince Nicolas Soutzo, grand-logothète de Moldavie, 1798-1871,
publiés par Panaïoti Rizos, Vienne, 1899.
                          Ce a fost „moștenirea bizantină” pentru România? 377 
 
pays. Russe, Grec ou Tartare, tout aventurier arrivait nu, se disait prince et
trouvait quelque riche héritière toujours prête à se donner à un titre
moscovite ou byzantin”7.
Titlul bizantin este echivalent cu pretenție goală a unui aventurier
străin, impostură și ridicol8. Nicolae Soutzo folosește termenul Byzance în
două sensuri, primul pentru a denumi orașul copilăriei sale, Istanbulul,
chiar în primele pagini ale Memoriilor, reflex antichizant, ezitare între
original și deformarea turcească a numelui orașului, în orice caz, limba
franceză permite aceste variațiuni, care au intrat și în limba română. Cu
alte ocazii, atunci când limbajul Memoriilor este mai puțin liric, numele
orașului este Constantinople9. Tema centrală a memoriului lui Soutzo,
revenind însă și în multe pagini ale Memoriilor, este incredibila și
inadmisibila ruptură și explozie de ură dintre „români” și „greci” și, mai
cu seamă, procesul care s-a făcut acestora din urmă în Principate. În
același apendice, care reproduce memoriul din 1857, Soutzo propune o
definiție a grecilor în care folosește și termenul Byzance astfel:
„Les Roumains, qui tiennent à leur glorieuse origine, ont
mauvaises grâce de vouloir dénigrer les Grecs; ils ne devraient pas oublier
que les Grecs, à l’époque de leur splendeur, ont peuplé et civilisé les états
romains et que Rome à son tour s’est transplanté en Orient et a versé ses
populations sur la Grèce proprement dite et sur la Thrace, que les Grecs
                                                           
7
Edgar Quinet, Les Roumains II. Leur histoire. – La réorganisation des
provinces danubiennes, în „Revue des Deux Mondes”, 1 Mars 1856, p. 31, citat reprodus
fără a indica cu precizie sursa în Mémoires du prince Nicolas Soutzo, op. cit., p. 271.
8
Judecata lui Edgar Quinet este cu atât mai interesantă cu cât pare să rezulte
dintr-o circumstanță privată, anume prin căsătoria sa cu Hermiona Asachi, el ajunge să
afle mai multe despre fanarioți întrucât Hermiona fusese căsătorită cu prințul Alecu
Moruzi, nepot al dragomanului decapitat, și cu care a avut un băiat George, care a
crescut cu Hermiona și Edgar Quinet. Din portretul schițat de Giers (The Education of a
Russian Statesman: The Memoirs of Nicholas Karlovich Giers, edited by Charles and
Barbara Jelavich, 1962, p. 167) lui Alecu Moruzi reies mari defecte de caracter, pe care
cu siguranța că Edgar Quinet a putut să le afle și de la Hermiona, fiica unui patriot
chinuită de un fanariot. Dar nici patrioata Hermiona nu era de fapt româncă, fiind fiica
din prima căsătorie a nevestei vieneze a lui Asachi.
9
Ion Ghica în Scrisorile către Vasile Alecsandri, București, 1884, pendulează
la fel între două nume date Istanbulului. Când e vorba să descrie atmosfera vechiului
regim, cel fanariot, vorbește de Țarigrad, când ajunge la demersurile diplomatice care au
creat România modernă, vorbește de Constantinopol. Dar la Ion Ghica, în limba română,
se simte deja artificiul literar pentru a recrea o epocă. Fapt este însă că Ion Ghica simte
că înainte de 1848 în Valahia s-ar spune Țarigrad, cu evidenta suprapunere între trecut
bizantin și prezent otoman.
 
 
378 Petre Guran
 
ont hérité du nom même des fondateurs de l’empire de Byzance et que,
jusqu’à l’époque récente où ils ont adopté la qualification d’Hellènes, ils
n’étaient désignés que sous celle de Romains (rhômaioi)”.10
Pe lângă jocul de semnificații al etnonimelor Roumains –
Romains, cu care începe și se termină paragraful, Soutzo evocă o
contopire etnică dintre greci și romani din cele mai vechi timpuri (implicit
până în prezent) și denunță o distincție polemică, de tipul celei a lui
Gibbon, între o romanitate „autentică”, de limbă latină, și o romanitate
„coruptă”, de limbă greacă, care încearcă să oblitereze faptul că romanii
sunt și întemeietorii Imperiului cu capitala la Constantinopol.
Romanitatea este o afirmație politică și nu un determinant etnic. De altfel,
Soutzo identifică cauzele circumstanțiale ale acestor antagonisme în
dezbaterea publică în jurul așa-zisei rusofilii a Grecilor, potențată
geopolitic de războiul Crimeii.
Cine reprezintă Bizanțul în acest context? Românii, care își trag
numele lor modern de la memoria Imperiului roman, sau fanarioții, cei
care, în viziunea lui Soutzo, au iubit deopotrivă Principatele dar și
naționalitatea lor grecească, care erau acasă în întreg spațiul balcanic, dar
și-au regăsit cu greu o casă odată ce acesta s-a spart în state naționale, și a
căror genealogie se leagă măcar la nivel de pretenție de ultima aristocrație
bizantină? Elenismul secolului al XIX-lea, pe care l-au îmbrățișat până la
urmă și fanarioții, stă în aceeași relație de opoziție și de respingere cu
„romanitatea” (rhomaiosyne) medievală a grecilor ca și romanitatea
românilor în raport cu Dacia lor antică și slavonismul cultural al valahiilor
medievale. Fanarioții, constantinopolitani prin naștere, cosmopoliți prin
educație și antrenament politic, au jucat rolul de ultimi bizantini în sensul
foarte special atribuit lor de Nicolae Iorga în ultimul capitol din Byzance
après Byzance. Din punct de vedere al bagajului cultural, atestat de
bibliotecile secolului al XVIII-lea, Bizanțul fanarioților este destul de
sărac, cultura fanarioților fiind formată din ce în ce mai mult din contactul
lor cu Occidentul și deci inspirată de Iluminism11. Tot ei sunt primul
factor de răspândire a limbii franceze în Principate. Cu toate acestea,
recitind virulența obtuză a evaluării istorice a fanarioților din cartea I a
volumului De l'influence française sur l'esprit public en Roumanie de

                                                           
10
Mémoires du prince Nicolas Soutzo, p. 241.
11
Andrei Pippidi, Byzance des Phanariotes, în Héritages de Byzance, p. 117-129.
                          Ce a fost „moștenirea bizantină” pentru România? 379 
 
Pompiliu Eliade12, înțelegem cât de puternică este voința rupturii de
trecut, cât de fabricat este acest trecut de viziunea istoricilor despre
prezent sau ceea ce trebuie să fie prezentul. Astfel Bizanțul, și așa
desfigurat în istoriografia occidentală, este legat de destinul fanarioților și
al Bisericii ortodoxe în ochii oamenilor politici și ai formatorilor de
opinie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ironia istoriei a
îngăduit ca stilul național românesc să se inspire primordial din arta și
arhitectura fanarioților! Mă refer aici chiar la primele lucrări ale
arhitectului Ion Mincu.
O reevaluare a „moștenirii bizantine” ne trimite însă la stabilirea
relațiilor testatorului cu moștenitorul, și la identificarea patrimoniului de
moștenit. Problema constă în însăși numele care identifică și testatorul și
patrimoniul. Termenul „Bizanț” de fapt contestă și obliterează ideea
politică romană, de care este conștient Nicolae Soutzo. Și grecii și
românii au abandonat această idee politică, care le era comună, în
favoarea ideii politice naționale, care a stat la baza Europei moderne13.
Pentru istoricii români ai secolelor al XIX-lea și al XX-lea, școliți în
universități occidentale și apoi într-un învățământ românesc derivat din
educația universitară occidentală, „Bizanțul” este în cel mai bun caz
numele celor o mie de ani de prelungire orientală și grecofonă ai
Imperiului roman după adoptarea creștinismului de către Constantin. La
început numele nu este încă fixat pentru a denumi imperiul de la
Constantin I la Constantin XI, deci pe toată durata lui și în diferite aspecte
civilizaționale. Spre exemplu, în Histoire de la Valachie et de la Moldavie
(1837), Mihail Kogălniceanu folosește diferite nume pentru a cuprinde
această realitate: în mod natural Bas-Empire începând cu Constantin cel
Mare, trimitere directă la volumele lui Charles Le Beau (Histoire du Bas-
Empire commençant à Constantin-le-Grand, un rezumat de cronici
bizantine) sau Empire de Constantinople, cu precădere în secolele XIV-
XV, sau Empire des Grecs, prescurtat les Grecs pentru perioada
                                                           
12
Pompiliu Eliade, De l'influence française sur l'esprit public en Roumanie Les
Origines. Etude sur l’état de la société roumaine à l’époque des règnes phanariotes,
Paris, 1898.
13
E interesant de notat că pornind de la ideea romantății politice a existat și o
tentativă de a reconcilia turcii și grecii într-o uniune civilizațională, în care erau depășite
și diferențele lingvistice și cele religioase, Iakovos Pitzipios, Le Romanism, Paris, 1860,
vezi discuție la Jack Fairey, Failed Nations and Usable Pasts: Byzantium as
Transcendence in the Political Writings of Iakovos Pitzipios Bey, în Héritages de
Byzance, p. 23-44.
 
 
380 Petre Guran
 
mezobizantină și târzie, și în contextul conflictelor cu vlahii din Balcani.
„Bysance”, cu ortografie ezitantă, apare ca nume al orașului, în expresii
ca „Rome et Bysance” în secolul IV, sau ca loc de origine al grecilor
medievali „les Grecs de Bysance”. Kogălniceanu mai folosește și
adjectivul byzantins / byzantines, când evocă cronicari de limbă greacă
sau prințese din casa imperială.
Numele preluat de la volumul istoricului umanist Hieronymus
Wolf, Corpus Historiae Byzantinae (1557), combinat cu polemica
anticreștină a lui Edward Gibbon din The Decline and Fall of the Roman
Empire, au făcut din Bizanț o linie moartă a narațiunii teleologice a
istoriografiei europene despre progresul umanității. Antichitatea trebuia
legată de modernitate, așa cum făcuseră renascentiștii. Grecii și românii,
în calitatea lor de tinere națiuni balcanice, s-au năpustit asupra antichității,
la îndemnul și cu sprijinul elenofililor și românofililor occidentali, pentru
a-și contura o identitate națională modernă. Pentru greci chiar, la mijlocul
secolului al XIX-lea, patrimoniul bizantin avea statut de excrescență
parazitară pe corpul frumos al arhitecturii antice14. Cu atât mai mult, nu a
existat o conștientizare a valorii patrimoniului bizantin, mult mai modest
sau mai degrabă imaginat, de pe teritoriul Principatelor. În 1883, când
Vasile Alecsandri scrie îndemnul către Ion Ghica de a-și aminti vremea
trecută, o întorsătură de frază ne arată cam ce se credea la acea vreme că
este „bizantin”: „Descrie-mi tabloul societății ieșene sub domniile lui
Sturza și Ghica-vodă, cu tinerimea ei vioaie, elegantă, entuziastă, patriotă;
cu boierii săi bătrâni îmbrăcați în haine bizantine (s.n.) și înspăimântați de
avântul ideilor moderne”15. Prima privire binevoitoare, timidă și piezișă,
aruncată Bizanțului s-a petrecut la începutul secolului al XX-lea în zona
artistică, ca sursă de inspirație pentru stilul național românesc16.
Dar cine sau ce este Bizanțul înainte de a purta acest nume? Cum
percep și cum denumesc românii la începuturile istoriei lor medievale
ceea ce a căpătat numele istoriografic de Bizanț? Numele este de
asemenea dat de oraș, dar prin traducerea în limba slavonă a noțiunii de
oraș imperial: Țarigrad. Atât în primele cronici slavone care apar în
Moldova la sfârșitul secolului al XV-lea, cât și în pictura murală
                                                           
14
Effie Athanassopoulos, Byzantine Monuments and Architectural Cleansing in
Ninteenth-Century Athens, în Héritages de Byzance, p. 195-218.
15
Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, București, 1884, p. XX-XXI.
16
Carmen Popescu, Le style national roumain: Construire une Nation à travers
l'architecture, 1881-1945, Simetria / Presses Universitaires Rennes, 2004.
                          Ce a fost „moștenirea bizantină” pentru România? 381 
 
moldovenească din secolul al XVI-lea Țarigradul este Constantinopolul,
capitală a unui Imperiu creștin, hristiankoe țarstvo. Chronografikon
syntomon al patriarhului Nichifor figurează în manuscrisele slavo-române
cu titlul Hr’stianstii țarie17, împărații creștini urmați cronologic de
Moldavstii țarie, cum apar în Letopisețul anonim al Moldovei18. Atunci
când pe peretele exterior de la Moldovița este reprezentat asediul
Constantinopolului în finalul Imnului acatist, inscripția ne spune „Zde
Țarigrad”, aici e Țarigradul, de altfel inspirat din cronica slavonă a lui
Nestor Iskander Povest o Țarigrade19. În manuscrisele istorice din secolul
al XVI-lea, care cuprind și istoria moldovenească, umanitatea începe cu
narațiunea biblică, istoria veche a poporului ales, Israelul, și continuă cu
istoria noului popor ales, creștinii, sub forma politică a Imperiului roman,
cu continuarea cronologică sau continuitatea ideologică a aceluiași popor
în Țara Moldovei20. Povestea despre Roman și Vlahata din
Voskresenskaja letopis’ pune față în față nu atât vechea și noua Roma (în
sensul de Roma și Constantinopolul), cât vechea romanitate, cea care se
păstrase, spre exemplu, în Imperiul roman de răsărit, adică în Balcani, și
noua latinitate a Apusului, care se identifică prin adeziunea la „schisma
papei Formosus”21. Criteriul de legitimare al vechii romanități este
Ortodoxia, numită în text Pravoslavie, „credința lui Hristos”, ba chiar zisă
„credința grecească”. Este cel mai probabil o referință la dependența
canonică a „vechilor romani” față de Patriarhia de Constantinopol, dar și
                                                           
17
Ioan Bogdan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, București, 1895.
18
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediție
revăzută și completată de P.P. Panaitescu, București, 1959, p. 6-14; Petre Guran,
Slavonic Historical Writing in South-Eastern Europe, 1200-1600, în Sarah Foot and
Chase F. Robinson (eds.), The Oxford History of Historical Writing, vol. 2, Oxford
University Press, 2012, p. 328-345.
19
Petre Guran, God Explains to Patriarch Athanasios the Fall of
Constantinople: I. S. Peresvetov and the Impasse of Political Theology, în Héritages de
Byzance, p. 63-78.
20
Dumitru Năstase, Unité et continuité dans le contenu de recueils manuscrits
dits ‘miscélanées’, în „Cyrillomethodianum”, V, 1981, Thessalonique, p. 22-48.
21
Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, de când s-a început Ţara
Moldovei, în anul 6867 (=1359), traducere în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI
publicate de Ion Bogdan, p. 154-156, prima ediție a textului slavon în Руская летопись
с Воскресенскаго списка подареннаго в оной Воскресенской монастырь
патриархом Никоном в 1658 году – При Имп. Акад. наук, Санктпетербург, 1793-
1794, p. 54-56. Ediție critică: Воскресенская летопись с разночтениями напеч. в
Полном собрании русских летописей, Т. 7, Санктпетербург, 1856, p. 256-59, din
resursele online ale Официальный сайт Российской государственной библиотеки.
 
 
382 Petre Guran
 
adoptarea formelor culturale și liturgice produse de aceasta, o trăsătură
definitorie, după cum vom vedea, a Byzance d’Eglise. Textul indică o
traiectorie geopolitică a romanității balcanice, scoțând în evidență două
momente de criză ecleziastică: încercarea Romei de racolare a Bulgariei și
deci de extindere a teritoriului ei canonic în detrimentul Constan-
tinopolului și confirmarea condamnărilor din schisma Fotiană (momentul
Formosus), dar și trezirea Ortodoxiei în secolul al XIII-lea prin acțiunea
arhiepiscopului Sava al Serbiei, care mediază revenirea la Ortodoxie a
statelor balcanice (regatul Nemanizilor și Țaratul vlaho-bulgar), care
trecuseră printr-o fază de uniatism. Ambele state medievale aveau o
componentă vlahă semnificativă, iar în cazul bulgăresc această
componentă vlahă fusese direct responsabilă de retorica latinității care a
deschis calea către uniatism.
Dar care e realitatea politică a Bizanțului pe care o observă
românii în secolul formării statelor lor medievale, adică XIV-XV? Un
Imperiu format aproape exclusiv din orașul capitală, Constantinopol,
vasal al otomanilor, apoi desființat prin cucerirea orașului în 1453, dar
înlocuit politic prin sultanul otoman pe același teritoriu. Că există această
percepție a cvasi-extincției Bizanțului imperial în epocă, conștientizată
atât de principii ortodocși cât și de bizantini, rezultă din scrisoarea
patriarhului Antonie al IV-lea către marele cneaz al Moscovei Vasilie, în
care este evocată criza politico-militară a Imperiului22.
Relațiile Țării Românești și Moldovei cu Bizanțul sunt puține și
sporadice în secolul contemporaneității lor23. Un împărat bizantin, Ioan V
Paleologul îi trimite voievodului Nicolae-Alexandru un mitropolit grec,
Iakintos, urmat de un alt mitropolit grec, Hariton, apoi un alt împărat
bizantin, Manuel II, vrea să trimită un mitropolit grec în Moldova, dar nu
este primit întrucât domnul moldovean vrea să-și impună propriul
                                                           
22
Petre Guran, Frontières géographiques et liturgiques dans la lettre d’Antoine
IV au grand prince de Moscou, în M.-H. Blanchet, M.-H. Congourdeau et D. I. Mureşan
(éds.), Le Patriarcat œcuménique de Constantinople et Byzance «hors-frontières», Actes
de la table ronde du 21e Congrès international des études byzantines de Sofia (22-27
Août 2011) [collection «Dossiers byzantins » vol. 15], diffusion De Boccard, Paris,
2014.
23
Alexandru Elian, Legăturile mitropoliei Ungrovlahiei cu patriarhia din
Constantinopol şi cu celelalte biserici ortodoxe. De la întemeiere până la 1800, în BOR,
77, 1959; Idem, Moldova şi Bizanţul în secolul al XV-lea, în Mihai Berza (îngrijit de),
Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, București, 1964; ambele studii
republicate în Al. Elian, Bizanțul, Biserica și cultura românească, Trinitas, Iași, 2003.
                          Ce a fost „moștenirea bizantină” pentru România? 383 
 
candidat, pe care împăratul bizantin se vede obligat să-l accepte în cele
din urmă24. Cel mai direct contact cu un împărat bizantin se petrece când
Ioan VIII Paleologul traversează Moldova, venind de la Buda și
îndreptându-se spre casă. Dacă portretul realizat de Benozzo Gozzoli25
sau medalia lui Pisanello, cu portretul din profil al împăratului, sunt
aproape de realitate, și au șanse să fie, ceea ce văd moldovenii este un
prinț de Renaștere. Nu avem însă nici un document care să relateze vizita.
Mai putem menționa că în războiul civil dintre fii lui Bayazid, Mircea cel
Bătrân și Manuel II au susținut pretendenți diferiți, și au fost astfel în
tabere inamice, dar fără a se întâlni pe câmpul de luptă. De altfel, trebuie
menționat că dintre toate statele creștine ale Balcanilor, numai Țara
Românească și Moldova nu s-au aflat în conflict deschis cu Imperiul
bizantin, probabil fiindcă nu mai aveau o frontieră comună, chiar dacă
s-au aflat în tabere diferite în funcție de pretendenții la tronul otoman pe
care i-au susținut în competiția de la începutul secolului al XV-lea.
Oricum, împăratul bizantin nu mai putea să-și controleze nici măcar
ambițiile fraților sau nepoților.
Dar mai este un actor „bizantin”, din ce în ce mai distinct de
Imperiu, care interacționează cu Țările Române la începuturile lor. Este
Biserica bizantină întruchipată de prelații trimiși de Patriarhia ecumenică
sau cum se mai numește ea, Marea Biserica al lui Hristos din
Constantinopol, sau de călugării athoniți care asigură unitatea spirituală a
Ortodoxiei. Tratativele lui Nicolae-Alexandru și Vlaicu Vodă cu Muntele
Athos și în mod special cu Hariton, ca egumen de Koutloumous inițial, ne
arată că instituționalizarea relațiilor s-a lovit și de exigența înscrierii
într-un univers politic și spiritual bine conturat26. De aceea figuri ca deja
menționatul Hariton, Ciprian Țamblac, mitropolitul bizantin de Kiev,
jucând însă un rol și în crearea mitropoliei Moldovei, sau Nicodim de la
Tismana, monah athonit, probabil de origine sârbo-vlahă, au jucat un rol
                                                           
24
Vitalien Laurent, Contribution à l’histoire des relations de l’Église byzantine
avec l’Église roumaine au début du XVe siècle, în ARBSH, 26, 1945, p. 165-184; Idem,
Aux origines de l’Église moldave. Le métropolite Jérémie et l’évêque Joseph, în REB, 5,
1947, p. 158-170.
25
Figura regelui-mag Baltazar din scena intitulată procesiunea magilor este
foarte probabil inspirată din portretul împăratului Ioan VIII Paleologul, frescă în capela
Magilor din palatal Medici-Riccardi din Florența.
26
Petre Ș. Năsturel, La partition de la Métropole de Hongrovalachie, în BBRF,
Freiburg, 1977/1978, p. 293-326; Dumitru Năstase, Le Mont Athos et la politique du
patriarcat de Constantinople de 1355 à 1375, în „Summeikta”, III, 1979, p. 121-177.
 
 
384 Petre Guran
 
atât de important în crearea joncțiunii între entități statale de pe teritoriul
canonic și spiritual al patriarhiei de Constantinopol și grupuri de influență
ideologică de pe același teritoriu (episcopatul bizantin și monahismul
athonit și isihast), producând un sentiment de solidaritate religioasă și
unitate culturală, excepțional la nivelul acțiunii politice din acea vreme27.
Privind dinspre prezent spre trecut, cunoscând toate consecințele,
adică ceea ce este încă astăzi Biserica majoritară în România, și căutând
cauzele, putem spune că cea mai importantă moștenire preluată de Țările
Române în Evul Mediu este tradiția bisericească răsăriteană sau cu un
termen mai tehnic, expresia culturală de limbă slavonă a creștinismului
bizantin. Istoricii din a doua jumătate a secolului XX au căutat și alte
formule pentru a exprima această unitate culturală medievală lipsită de o
bază politică: the Byzantine Commonwealth a lui Dimitri Obolensky,
Slavia Orthodoxa a lui Ivan Dujčev28, sau pe primul loc în ordine
cronologică ceea ce numea Nicolae Iorga Byzance d’Eglise29. Dar tocmai
această moștenire bizantină bisericească este cea care suferă cea mai
puternică sfâșiere în secolul al XV-lea prin conciliul de la Ferrara-
Florența (1437-39). Prin unificarea Bisericilor, Occidentală și Orientală
(sau bizantină), se închidea aparent falia deschisă inițial între Orient și
Occident în 1054. Orientul devenea parte a Occidentului într-un război de
tranșee, cel dintre Creștinătate și Islam. Cu toate ezitările pe care le
cunoaștem astăzi privitoare la receptarea conciliului de la Ferrara-
Florența, unirea bisericească a transformat Constantinopolul într-un
avanpost occidental în inima Islamului. Toate eforturile cruciadei târzii, în
mod special ale lui Iancu de Hunedoara, se înscriu în această logică de a
despresura Constantinopolul. Întreaga strădanie occidentală și bizantină,
care a presupus și proclamarea unirii cu Roma pe 2 decembrie 1452 în
                                                           
27
John Meyendorff, Byzantium and the Rise of Russia. A Study of Byzantino-
Russian Relations in the Fourteenth Century, Cambridge University Press, New York –
London, 1981; Emil Lăzărescu, Nicodim de la Tismana și rolul său în cultura veche
românească. I. Până în 1385, în RSL, XI, 1965, p. 237-285.
28
Ivan Dujčev, Slavia Orthodoxa: collected studies in the history of the Slavic
Middle Ages, with a preface by Ihor Ševčenko, Variorum Reprints, 1970. Formula
preluată cu precădere în Italia, v. Riccardo Picchio, Letteratura della Slavia ortodossa
(IX-XVIII sec.), Edizioni Dedalo, 1991; Marcello Garzaniti, Slavia latina e Slavia
ortodossa. Per un’interpretazione della civiltà slava nell’Europa medievale, în „Studi
Slavistici”, IV, 2007, 29-64.
29
Nicolae Iorga, Byzance après Byzance. Continuation de l’„Histoire de la Vie
byzantine”, Bucarest, 1935, p. 106: „Byzance d’Eglise qui s’était montré capable de
survivre à l’autre et de la remplacer”.
                          Ce a fost „moștenirea bizantină” pentru România? 385 
 
Hagia Sofia, este însă curmată de fatidica dată de marți 29 mai 1453.
Căderea Constantinopolului punea capăt nu numai Bizanțului, ci și unirii
Bisericilor. Ceea ce a înviat din cenușă, cu sprijinul politic al sultanului
Mehmed II Cuceritorul, era un Phoenix antiunionist. Lovitura de teatru se
exprima însă la aproape cincizeci de ani de la conciliul florentin printr-un
un tomos sinodal produs la Constantinopol, în 1484, care respingea
conciliul de la Florența, afirma că unirea nu a avut loc și că există
neîntrerupt o Biserică a răsăritului, de fapt chiar o Mare Biserică a lui
Hristos la Constantinopol, chiar dacă ea s-a refugiat între timp de la Hagia
Sofia la Sfinții Apostoli, iar apoi de aici la Pammakaristos. Biserica
Bizanțului s-a reinventat după căderea militară a Constantinopolului. Ce
este ea? Un competitor al Bizanțului, o moștenire a Bizanțului sau mai rău
o impostură otomană, fabricată pentru a desolidariza creștinii din Imperiul
otoman de creștinătatea Apusului? Din această perspectivă, ținând seama
de statutul incert al Bisericilor din interiorul sau de la marginea
Imperiului otoman, relația lui Ștefan cel Mare cu Apusul devine mai ușor
de citit30. După un război de rezistență de cincisprezece ani în prima linie
a faliei Apus creștin – Răsărit otoman, Ștefan cel Mare schimbă de
viziune politico-militară (poate determinat de realitatea de pe câmpul de
luptă, poate și de convingeri spirituale dezvoltate pe parcurs) și se
angajează în construirea celui de-al treilea pol european, creștinismul
oriental conviețuitor cu Imperiul otoman31. Fără a forța prin coincidențe
cronologice o raționalitate istorică care ne scapă în detaliu, nu ne putem
împiedica să observăm că anul 1484 înregistrează și sfârșitul războiului
                                                           
30
Ion Neculce în O seamă de cuvinte: „IX. Când au murit Ștefan-vodă cel Bun,
au lăsat cuvânt fiiului său, lui Bogdan-vodă, să închine țara la turci, iar nu la alte
neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înțălepți și mai puternici, că el nu o va putè ținè
țara cu sabia, ca dânsul”. Cu oricât scepticism am privi o asemnea consemnare tardivă,
semnificativ e faptul că posteritatea, chiar și îndepărtată, i-a atribuit această schimbare de
viziune.
31
Simbolic în această privință este rolul asumat de Ștefan cel Mare ca protector
al Muntelui Athos; vezi Ștefan Andreescu, Ștefan cel Mare ca protector al Muntelui
Athos, AIIA, XIX, 1982, p. 653. O relație particulară are Ștefan cel Mare cu mănăstirea
Zografu, pe care o restaurează integral începând cu 1495 și îi dăruiește în anii 1499-1500
un prapore (steag liturgic brodat) cu reprezentarea Sf. Gheorghe pe tron, ținând balaurul
sub picioare; vezi P. Guran, De la stindard la icoană: introducere în rugăciunea lui
Ștefan cel Mare, în E. Oberländer-Târnoveanu, P. Guran și C. Ilie (editori), Stindardul
liturgic al lui Ștefan cel Mare. Catalogul expoziției de la Muzeul Național de Arheologie
și Istorie a Moldovei, Chișinău 27 august – 11 septembrie 2011, ICR și MNIR,
București, 2011, p. 22-25.
 
 
386 Petre Guran
 
antiotoman al lui Ștefan cel Mare, dar și sinodul constantinopolitan care
confirma caducitatea unirii de la Ferrara-Florența. Moscova joacă și ea un
rol în acest proces, dar încă marginal în această fază. A-l alunga pe Isidor
de Kiev și a întemeia o mitropolie tacit autonomă la Moscova nu sunt
decizii determinante. Formula „Moscova al Doilea Constantinopol” apare
în scris abia în 1492, dar nu produce o concepție mai închegată despre
puterea moscovită, iar „Moscova a Treia Romă” după 1523, dar într-un
context și mai ales într-o formulare care se referă la o putere spirituală,
eventual o Biserică32. În plan european Moscova nu joacă un rol înainte
de a doua jumătate a secolului al XVI-lea, iar Moscova politică și
imperială nu se numește „A Treia Romă” decât în tomos-ul semnat de
patriarhul ecumenic Ieremia II în ianuarie 1589, prin care ridică
mitropolia Moscovei la rang patriarhal33.
Dar mult înainte de a ajunge la acest sfârșit de veac XVI, câteva
figuri intelectuale, capabile să depășească bariere lingvistice, politice și
civilizaționale, parcurg această epocă de sfârșituri tragice și par a juca
rolul de creatori ideologici ai unor noi începuturi. Încă din secolul al
XIV-lea putem să-i numim pe bulgaro-bizantinii Ciprian Țamblac,
mitropolit de Kiev și al întregii Rusii, avându-și principala reședință la
Moscova; Grigore Țamblac, care încearcă desprinderea unei mitropolii
separate pentru Marele Cnezat al Lituaniei la Kiev, și foarte eruditul
copist Gavriil Uric, cel care pare să fi jucat un rol major în translatarea
marii literaturi bulgaro-bizantine de la Târnovo în Moldova. De la
mijlocul secolului al XV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea putem
să-i numim pe mitropolitul Teoctist I, care creează legătura Moldovei cu
partida antiunionistă a Bisericii bizantine; necunoscutul autor al ideii
originale a Legendei lui Dracula; dar și interpretul bizantino-otoman al
acesteia Laonik Chalkokondyl; spionul-diplomat Feodor Kuricyn, care o
duce la Moscova34; patriarhul călător (atât în viață, cât și ca moaște)
Nifon al Constantinopolului, promotor al unei reforme morale și
bisericești în Valahia și al unei monarhii spirituale și culturale; călugărul
                                                           
32
Petre Guran, Troisième Rome ou Nouvelle Jérusalem? Une aporie de la
Byzance après Byzance, în Radu G. Păun, Ovidiu Cristea (editori), Istoria. Utopie,
amintire și proiect de viitor. Studii de istorie oferite profesorului Andrei Pippidi la
împlinirea a 65 de ani, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013, p. 219-239.
33
Nicolas Zernov, The Russians and Their Church, SPCK, 1945, Saint
Vladimir’s Seminary Press, New York, 1978, p. 68-70.
34
Matei Cazacu, Aux sources de l'autocratie russe. Les influences roumaines et
hongroises, XVe-XVIe siècles, în CMRS, 24/1, 1983, p. 7-41.
                          Ce a fost „moștenirea bizantină” pentru România? 387 
 
athonit Maxim, călător în Italia, în cele din urmă trimis spre Moscova,
unde își încheie cariera într-un lung, dar rodnic, prizonierat sub numele de
Maksim Grec; aventurierul-filosof Ivan Peresvetov, care se erijează în
purtătorul de cuvânt al domnului-filosof Petru al Moldovei; basileul-
filosof Neagoe și editorul său Manuel din Corint, episcopul-cronicar,
„miruitor de împărați”, Macarie de Roman, și last but not least cronicarul
patriarhal Manuel Malaxos, cel care narează scena unui patriarh salutat cu
titlul de basileu35. Toate aceste personalități contribuie la formarea unei
noi conștiințe istorice, a unei noi solidarități care îi recunoaște patriarhului
grec din capitala sultanului otoman un rol de federator, îndrumător și
chiar cap al Ortodoxiei. De altfel autorii/textele enumerate aici păstrează
mărturia unei tensiuni între două idei politice. Schematizând la maximum
o vom numi pe prima: ideea autocrației sacrale, care presupune o
absolutizare a statului în numele lui Dumnezeu, pe aceasta o regăsim în
varianta greacă și slavonă a Legendei lui Dracula, în Scrierile lui
Peresvetov, în Corespondența lui Ivan cel Groaznic cu cneazul Andrei
Kurbski, iar în expresie modernă în reformele ecleziastice ale țarului
Petru cel Mare. Pe a doua o vom numi ideea ortodoxă, formula unei
autorități spirituale, numită de predilecție Marea Biserica (adică Patriarhia
de Constantinopol), care se bucură de o anumită autonomie politică și
poate încheia alianțe circumstanțiale cu forme statale, cărora le acordă
astfel o legitimare spirituală. Ideea ortodoxă corespunde astfel tabloului
foarte variat de interacțiuni politice, ecelziastice și culturale pe care
Nicolae Iorga l-a descris în mod special în capitolele patru, șase și șapte
din Byzance après Byzance. Aici se înscrie și recunoașterea titlului
imperial al lui Ivan cel Groaznic de către patriarhul Ioasaf II în scrisoare
din 1562, dezvoltând însă o teorie prin care dreptul de acordare a titlului
imperial, eventual delegând încoronarea unui mitropolit, rămâne rezervat
patriarhului ecumenic36.
                                                           
35
Manuel Malaxos, Patriarchica Constantinopoleos Historia a 1454 ad 1578
annum Christi, în Historia politica et patriarchica Constantinopoleos. Epirotica, I.
Bekker editor, CSHB, Bonn, 1849, p. 177; traducerea şi comentariul pasajului la Petre Ş.
Năsturel, Denys II de Constantinople “empereur et patriarche” (1546), în „Études
Balkaniques. Cahiers Pierre Belon”, 4, 1997, p. 142.
36
P. Catalano, T. Pašuto, N. Sinicyna, Ja. N. Ščapov et alii (editori), L’idea di
Roma a Mosca. Secoli XV- XVI. Fonti per la storia del pensiero sociale russo, Herder
editrice e libreria, Roma, 1989, p. 96-97; Constantin G. Pitsakis, À propos des actes du
patriarcat de Constantinople concernant la proclamation de l’Empire en Russie
(XVIe siècle): survivances et souvenirs de la terminologie et de l’idéologie impériale
 
 
388 Petre Guran
 
Să fie Byzance d’Eglise o invenție greco-sârbo-bulgaro-vlahă? De
fapt, determinantul etnic nu spune nimic despre fenomen37. Byzance
d’Eglise este pentru elitele creștine, bilingve, trilingve sau plurilingve,
refugiate în diferite insule și forme de autonomie începând chiar cu
Istanbulul, în Marea Egee, în Balcani sau la nord de Dunăre, o formulă de
supraviețuire, poate chiar mai mult, o ambiție politică care să smulgă
creștinătatea orientală din situația de ostatic pe frontul occidentalo-islamic
– experiența amară a lui Ștefan cel Mare. Corpusul de lucrări apărute sub
numele lui Ivan Peresvetov, compus din surse diverse, printre care și
martorul ocular al căderii Constantinopolului Nestor Iskander, este cheia
către înțelegerea paradoxurilor ideii ortodoxe. Este o formă de coagulare
ecleziastică, cu scopuri mistice și politice deopotrivă, care a îmbrăcat și
apoi a îmbogățit terminologia ideii imperiale romane. Ea se dezvoltă din
logica răspunsului pe care Hristos i l-a dat lui Ponțiu Pilat: „acum
împărăţia Mea nu este de aici” (Ioan 18, 36). Modulațiile lui „acum” și
„aici” permit un joc de absență/prezență care scapă istoricului.
Caracteristica ei principală este calitatea proteică de a se mula pe orice
circumstanță și de a acționa printr-o varietatea surprinzătoare de actori:
patriarhi și prinți, episcopi și călugări învățați, aventurieri și sihaștri,
colportori de manuscrise și vânzători de idei, în cele din urmă, nebuni
întru Hristos. Din acest tip de raportare la ideea imperială romană derivă
și încâlcita poveste a vechilor și noilor râmleni din Voskresenkaja
letopis’, dar și ciudata teorie a lui Filotei din Pskov despre cea de a Treia
Romă, care nu este în formularea ei inițială un stat, ci o Biserică sau, mai
vag, o mărturisire de credință. Cu cât confuzia termenilor e mai mare, cu
atât crește misterul. Moștenirea bizantină constă în misterul unei formule.
N-am fi avut această viziune istoriografică fără Byzance après
Byzance. Oricât am vrea să credem în puterea omului de a-și depăși
condiția istorică, nu putem ignora că Byzance après Byzance este rodul
unei epoci faste și foarte speciale din istoria României: monarhia
strălucitoare a regilor Ferdinand și Maria, anticipată deja din finalul de
domnie a lui Carol I, încununată de unirea Basarabiei, Bucovinei și

                                                                                                                                                 
constantinopolitaines, în L’idea di Roma a Mosca (Secoli XV-XVI). Da Roma alla terza
Roma, IX Seminario internazionale di studi storici (Campidoglio 21-22 aprile 1989),
Roma, 1993, p. 87-137.
37
Matei Cazacu, Les peuples du Sud-Est européen dans le rôle de «Byzance
après le Byzance», în The Common Christian Roots of the European Nation. An
International Colloquim in the Vatican, Florence 1982, p. 1222-1232.
                          Ce a fost „moștenirea bizantină” pentru România? 389 
 
Transilvaniei cu Regatul României, continuată în ambițiile politico-
culturale ale lui Carol II. În anii care au urmat războaielor balcanice și
primului război mondial, prin dimensiuni raportate la spațiul balcanic,
prin caracterul multietnic, prin dispariția Imperiului rus și prin rolul de
apărător al civilizației în fața barbariei revoluționare, România s-a văzut
în ochii celor mai îndrăzneți visători – dintre care pe primul loc regina
Maria – ca un Bizanț, federator al unor spații cu forme culturale apropiate
(ideea de confederație balcanică fusese evocată de Take Ionescu încă din
188638). Expresie a acestor visări sunt intervenția României în războaiele
balcanice și alianțele regionale interbelice, cele dinastice sau cele politico-
militare: Mica Antantă și Înțelegerea balcanică. Trecutul României se
luminează deodată altfel în proiectele de cercetare științifică inițiate de
Nicolae Iorga prin înființarea Institutul de studii sudost-europene (1913-
1914), cu o profundă presimțire că „solidaritatea balcanică” – cuvântul
cheie al tuturor balcaniștilor – este singurul mecanism spre asigurarea
păcii, dar cu mai mult aplomb în volumele magistrale de Istorie a
Românilor, cu titlurile: Cavalerii, Vitejii, Monarhii, Reformatorii etc. Tot
începând cu 1914, figura lui Constantin Brâncoveanu devine eroică în
receptarea istoriografică a celui mai „bizantin” moment din istoria
medievală a Țărilor Române, iar în articolele lui G.M. Cantacuzino epoca
brâncovenească apare drept matricea stilistică a neo-românescului. În
chiar numele arhitectului-filosof răsună un întreg program politico-
cultural.
În același timp perioada interbelică asistă la trezirea identitară a
Ortodoxiei după o lungă perioadă de acculturație cu creștinismele
Occidentului și o bruscă extirpare din viața societății în secolul al XIX-lea.
Luările de poziție liberale din anii 1850-60, reproșând Bisericii ortodoxe
grecofilia sa și absența unei dimensiuni naționale, deși percepute în epocă
de către Biserica ortodoxă ca un import al anticlericalismului francez, au
dus la o „naționalizare” forțată și artificială a ethosului ortodox39.
Consecința acestui conflict încheiat cu atașarea corpului eclezial la
proiectul național a fost sinteza național-ortodoxă a perioadei interbelice.
Cu toate acestea, pentru a marca un specific al Ortodoxiei, dar în același
timp a răspunde provocărilor ideologice ale epocii, tineri teologi își întorc
                                                           
38
Anastasie Iordache, Take Ionescu, Editura Mica Valahie, București, 2011, p. 22.
39
Andreea Nanu, L’évêque Melchisedec Ștefănescu: une conscience orthodoxe
face à la modernité, în „Studia Politica: Romanian Political Science Reveiw”, 10, 2,
2010, p. 265-285.
 
 
390 Petre Guran
 
privirile către Bizanț, un straniu geamantan cu vechituri, din care
dezgroapă bijuteriile prăfuite ale coroanei: texte și manuscrise40, biserici
vechi și pictură medievală vorbesc despre un trecut paradoxal41, care nu e
occidental și totuși vrednic de admirație. Constantin Erbiceanu și
Demostene Russo sunt dintre premergătorii acestei noi viziuni
istoriografico-politice.
Tema implicită a moștenirii pierdute sau ascunse care trebuie
regăsită sau dezgropată (uneori la propriu munca arheologilor și
restauratorilor de monumente medievale constă în decaparea straturilor de
reparații și modernizări din secolul XIX) a rămas însă partea cea mai
luminoasă a istoriografiei românești și în anii negrii ai comunismului.

                                                           
40
Mă refer aici la apariția preocupării pentru studiul textelor patristice, editarea,
reeditarea și traducerea lor. Între aceste recuperări istorice cea mai impersionantă este
ediția românească a Filocaliei, realizată de pr. Dumitru Stăniloae printr-o selecție și
traducere din limba greacă ale unor texte de spiritualitate creștină pornind de la selecția
operată în Filocalia lui Nicodim Hagioritul. Mai larg apare preocuparea de a defini un
canon cultural al Ortodoxiei. O culegere de mărturisiri de credință definitorii pentru
Ortodoxie propune tânărul profesor de teologie ortodoxă Ioan Mihălcescu (viitorul
mitropolit al Moldovei, Irineu) sub titlul: Thesauros tes Orthodoxias. Die Bekenntnisse
und wichtigsten Glaubenszeugnisse der griechisch-orientalischen Kirche im Originaltext
nebst einleitende Bemerkungen, Leipzig, 1904. În mod paradoxal acest Tezaur al
Ortodoxiei nu a cunoscut o ediție românească, cu o traducere a textelor grecești și a
comentariilor sale din limba germană. Vezi Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, I, Deisis-
Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 24-25.
41
Petre Guran, Constantin Brâncoveanu și stilul cultural național, în N. Chifăr,
P. Guran, I. O. Abrudan (coordonare editorială), Epoca lui Constantin Brâncoveanu în
context Sud-Est european: Biserică, Societate, Geopolitică, Sibiu, 2014, p. 346-380.
                          Ce a fost „moștenirea bizantină” pentru România? 391 
 

A MATTER OF HISTORIOGRAPHICAL PERCEPTION:

WHAT WAS THE „BYZANTINE HERITAGE” FOR ROMANIA?

Abstract

The study proposes a new evaluation of the formula “Byzantine

heritage” in Romanian historiographical and cultural consciousness. Starting
with the reception of Byzantine history and culture in modern Romania, the
study reopens the question of the medieval awareness of a Byzantine heritage
and operates several distinctions: firstly between different “Byzantine”
institutional actors in Late Middle Ages, like the Empire and its aristocratic and
intellectual elites and the Church and its ecclesiastical network, secondly
between different “Byzantine” ideas derived from the Roman imperial idea, that
circulated after the fall of Constantinople: the holy autocracy, on one hand, and
the Orthodox idea, on the other hand. We owe to Iorga’s Byzance après Byzance
the intuition to operate such distinctions, when he evaluates that Byzance
d’Église was more successful than the other one, presumably Byzance d’Empire.
Nevertheless, this medieval understanding of the „Byzantine heritage” was
abandoned in the early phases of Romania’s westernization. The 20th century’s
quest for a „Byzantine heritage” is linked with the nation-building process and
its need to propose a distinctive and rich identity.

Keywords: Byzantine heritage, Romania, historiography, Nicolae Iorga,

Orthodoxy

 
 
392 Petre Guran