Omul absurd in viziunea lui

Albert Camus
Albert Camus
Se naste la 7 noiembire 1913 intr-un tinut sarac al
Algeriei,Drean.Albert este al doilea fiu al sotilor Camus
nascut dupa fratele sau mai mare,Lucien.Prima mare
experienta capitala a existentei pe care o traieste Camus
este cea a saraciei.Absolva cursurile scolii comunale,
dupa care urmeaza ca bursier, cursurile liceului din Agler
a urmat si studii universitare.Face studii de filozofie,
luandu-si licenta cu teza Metafizica crestina si
neoplatonismul,care are ca obiect raportul dintre elenism
si crestinism la Plotin si Sfantul Augustin.Din aceeasi
perioada dateaza si afirmatia:

"Ma simteam un grec traind intr-o lume crestina"

Camus trăiește intens extremele existențiale: se dedică pasiunii
sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gustă o formă de glorie
accentuată, dar la vârsta de 17 ani apar primele simptome
ale tuberculozei Boala îi frânează avânturile și îl determină să aleagă
o viață mai retrasă în locul uneia de boem.

Omul absurd în viziunea lui Albert Camus este omul lipsit de țel.
Pentru Camus miza unei vieți lipsite de scop nu este anarhia, este
de fapt lipsirea proprie de suflet. Mulți oameni cred că cea mai
fundamentală problemă filosofică este aceasta: care este sensul
existenței? Aceasta este o întrebare pe care Albert Camus a pus-o
în romanele, piesele și eseurile sale.
Privește spre religie, dar nu îi acordă toate creditele. Cu siguranță
pare să ofere confort mulți oameni, dar acest lucru nu ar putea
echivala cu un sens autentic pentru Camus, pentru că implică o
iluzie. Fie Dumnezeu există, fie nu. Dacă nu o face, atunci este
evident de ce nu ar putea fi sursa vieții și sensul final. Dar dacă
Dumnezeu există? Având în vedere toată durerea și suferința din
lume, singura concluzie rațională despre Dumnezeu este că este fie
un imbecil, fie un psihopat. Deci, existența lui Dumnezeu ar putea
face viața mult mai absurdă, nu ar ajuta deloc.
Luați în considerare abordarea lui Nietzsche. La fel ca Albert
Camus, el credea că viața este lipsită de sensuri înnăscute. Dar a
crezut că îi putem da un fel de sens prin îmbrățișarea iluziei. Asta
trebuie să învățăm de la artiști, potrivit lui Nietzsche. Ei întotdeauna
creează noi „invenții și artificii” care să dea lucrurilor aspectul de a fi
frumoase, atunci când nu sunt așa. Prin aplicarea acestui
lucru propriilor noastre vieți, putem deveni „poeții vieții noastre”. Ar
putea fi aceasta o posibilă soluție?

Conceptul de absurd
Absurdul constă în principal în perplexitatea omului față de
propria existență, sau față de existența în sine. Nu putem vorbi
propriu-zis despre o literatură a absurdului, putem vorbi mai
degrabă despre o sensibilitate absurdă, de un sentiment al
absurdului, univers al absurdului, dar nu există autori
autoproclamați absurzi, nicio școală absurdă.
Albert Camus și Jean-Paul Sartre creează contexte în care
personajele sunt puse în situații-limită. Situații în care nu le poate fi
de folos rațiunea. Așa cum am văzut ce se întâmplă în
romanul Ciuma, diferența dintre tatăl îndurerat și preot este că cel
din urmă găsește salvarea în irațional, absurditatea chinului unui
copil nu-i demontează convingerile religioase, le întărește. Tatăl în
schimb este mort sufletește, nimic nu-i poate alunga convingerea
că este condamnat să trăiască și să moară într-o lume
nedreaptă.Evenimentul tragic îi confirmă inutilitatea vieții. Omul
trebuie să se revolte în fața acestor nedreptăți, trebuie să învețe să
trăiască astfel.
Soluția la care ajunge Camus este diferită de cea a lui Nietzsche
și este poate o abordare mai cinstită. Eroul absurd nu se refugiază
în iluziile artei sau religiei. Cu toate acestea, nici el nu disperă în
fața absurdului. Și nu împachetează totul. În schimb, îmbrățișează
deschis absurditatea condiției sale. Sisif, condamnat pentru toată
veșnicia să împingă un bolovan pe un munte doar pentru a-l face să
se rostogolească din nou și din nou pe fund, recunoaște pe deplin
inutilitatea și lipsa de sens a sarcinii sale. Dar el împinge de bună
voie bolovanul pe munte de fiecare dată când se rostogolește în
jos.
„absurdul nu poate exista în afara unei minți omenești. Astfel,
absurdul sfârșește, ca orice lucru, odată cu moartea.” Chiar
dacă sinuciderea poate lua forma unei soluții, dar este lipsit de
sens un act dacă aduce sfârșitul: „e o soluție care, fugind de
conștiința absurdului elimină însăși conștiința”