4/9 De ce credeți că A.

Camus și existențialismul în general leagă afirmarea omului de

respingerea unui sens al lumii independent sau superior ființei umane?

Omul absurd, conform lui Camus, ”fără a nega eternitatea, nu face nimic pentru ea”. Deși
nu-i este străină nostalgia, el acordă preferință curajului și rațiunii: curajul îi permite să se
bazeze doar pe sine însuși, iar rațiunea îl ajută să-și definească posibilitățile. Convins că
libertatea se realizează într-o permane.Conform lui Camus, absurdul este produs prin
conflicte, un conflict între așteptarea noastră de un univers rațional, drept și univers
propriu, încât este total indiferent față de toate așteptările noastre. Camus a ilustrat
problema absurdității prin povestea lui Sysiphus, o poveste adaptată pentru un eseu despre
carte "Mitul lui Sysiphus". nentă revoltă împotriva viitorului și nu în conștiința condamnată
la moarte, omul absurd tinde să-și realizeze ”predestinația” în această lume, fiindcă nu
recunoaște oricare alta. Respingând speranța care totdeauna a fost folosită împotriva
omului, omul absurdului trăiește și activează numai în prezent și pentru prezent. În acest
caz unicul gând infailibil ar fi gândul steril. ”În lumea absurdă, menționează Camus, valoarea
unei noțiuni sau a unei vieți se măsoară după gradul ei de steri-litate”[2, p.52].? În Mitul lui
Sisif Camus nu tinde numai să se disocieze de filosofia negativă a timpului său, îndeosebi de
existențialism, dar și să elaboreze o astfel de filosofie care ar putea deveni pentru om un
sprijin spiritual și un reper în lumea contemporană complicată. Filosoful îndeamnă ca prin
conștientizarea tragismului existenței (pe calea inversiei spirituale) cel nefericit să se
transforme în om fericit.

Camus nu a acceptat o filiație cu existențialismul, dar nici ideea că ”filosofia absurdului” ar

fi proprie gândirii sale, că ar fi un promotor al acestei filosofii. În legătură cu acesta, el dă
următoarea explicație: „Bineînţeles, este posibil oricând de a scrie sau de a fi scris un eseu
despre noţiunea de absurd. Dar, în sfârşit, la fel poate scrie cineva şi despre incest, fără
ca pentru aceasta să se năpustească asupra nefericirii sale surori; şi n-am citit nicăieri că
Sofocle şi-ar fi omorât tatăl şi că şi-ar fi necinstit mama [...]. Ce altceva am făcut oare
decât să reflectez asupra unei idei pe care am găsit-o pe drumurile din vremea mea? Faptul
că am nutrit această idee (şi că o mai nutresc încă) alături de întreaga mea generaţie este
de la sine înţeles. Pur şi simplu m-am situat faţă de ea la distanţa necesară pentru a o
examina și a hotărî asupra logicii sale. Tot ceea ce am putut scrie după aceea o dovedeşte
cu prisosință. Dar e mai comod să exploatezi o formulă decât o nuanţă. A fost aleasă
formula: iată-mă absurd ca şi mai înainte”[1, p.561].

5/pg. 9 Sunteți de acord cu afirmația că faptul de a fi împreună se descoperă doar în

revoltă? Puteți identifica și alte moduri umane în acest sens?

Așa cum, în cazul lui Sisif, sentimentul absurdului se naște prin raportare la o sarcină
inutilă, tot astfel, în cazul omului, sentimentul absurdului se ivește în clipa în care el se
raportează la lume. Un conflict dureros se manifestă între nevoia firească a omului de a
simți că viața sa are un sens, pe de o parte, și lipsa de sens a lumii, a existenţei în genere,
pe de altă parte: ,,sentimentul absurdului nu-i decât acest divorţ dintre om și viața sa,
dintre actor și decorul său".

Pornind de la aceste premise s-ar putea susţine că sinuciderea este o soluție adecvată la
absurdul vieții: „a te omorî înseamnă, într-un sens, a mărturisi. A mărturisi că eşti depășit
de viață sau că nu o înțelegi. A

Totuși, „individul nu găsește doar în el însuși acea valoare pe care s-o apere”. Pentru a-și
găsi scopul pentru care să considere că merită să lupte, omul nu se poate limita doar la el
însuși, ci se va afla într-o permanentă căutare de obiective și va compara constant
rezultatele între ele. De asemenea, mulți oameni nu trăiesc pentru ei înșiși, ci pentru a
contribui la schimbări, pentru a-i ajuta pe alții, pentru a lăsa ceva moștenire etc. Așadar,
indiferent de sensul pe care și-l stabilește fiecare om, acesta se regăsește într-o revoltă
comună, unde „sunt necesari toți oamenii” și unde fiecare are libertatea să-și decidă
soarta, să-și aleagă calea pe care să o urmeze.Așadar, pentru ca omul să-și înțeleagă
condiția, în lume trebuie să existe valori comune.

6/pg. 9 Se poate afirma vreun rol pentru speranță în cadrul unei existențe absurde?
Argumentați răspunsul oferit.

„Absurdul e în mod esențial un divorț", declara Camus. Înclinat, prin structură, spre
explicații în care factori opuși întrețin o tensiune ireductibilă, Camus vede în absurd o
confruntare, o luptă fără încetare, fără speranță. Există în condiția umană o absurditate
fundamentală şi în acelaşi timp o implacabilă măreție. Amândouă coincid, cum e şi firesc.
Amândouă sunt întruchipate în acest divorț ridicol care desparte necumpătatele noastre
elanuri sufleteşti de bucuriile pieritoare ale trupului. Absurdul stă în faptul că sufletul
acestui trup îl depășește atât de nemărginit.Logica absurdului presupune absența totală a
oricărei speranțe, refuzul total și o insatisfacție conștientizată de tot.. Omul absurd
decide: cu cât mai puțin sens în viață, cu atât mai multe temeiuri ca ea să fie trăită; să faci
față, să-ți păstrezi verticalitatea, destoinicia în încercările destinului, înseamnă să accepți
viața; a trăi autentic înseamnă a trezi absurdul, a te revolta împotriva lui.