CORNELIU COPOSU

ŞI EXILUL ROMÂNESC
SUB LUPA SECURITĂŢII
(documente şi corespondenţă)
 MARIN POP

CORNELIU COPOSU
ŞI EXILUL ROMÂNESC
SUB LUPA SECURITĂŢII.
(documente şi corespondenţă)

EDITURA UNIVERSITARĂ
Bucureşti, 2017
Colecţia ISTORIE ŞI ŞTIINŢE POLITICE

Redactor: Gheorghe Iovan

Tehnoredactor: Ameluţa Vişan
Coperta: Monica Balaban
Foto coperta: Arhiva foto a Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă-Zalău

Editură recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (C.N.C.S.) şi inclusă de Consiliul

Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (C.N.A.T.D.C.U.) în
categoria editurilor de prestigiu recunoscut.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POP, MARIN
Corneliu Coposu şi exilul românesc sub lupa securităţii : (documente
şi corespondenţă) / Marin Pop. - Bucureşti : Editura Universitară, 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-28-0657-6

94

DOI: (Digital Object Identifier): 10.5682/9786062806576

© Toate drepturile asupra acestei lucrări sunt rezervate, nicio parte din această lucrare nu poate
fi copiată fără acordul Editurii Universitare

Copyright © 2017
Editura Universitară
Editor: Vasile Muscalu
B-dul. N. Bălcescu nr. 27-33, Sector 1, Bucureşti
Tel.: 021 – 315.32.47 / 319.67.27
www.editurauniversitara.ro
e-mail: redactia@editurauniversitara.ro

Distribuţie: tel.: 021-315.32.47 /319.67.27 / 0744 EDITOR / 07217 CARTE

comenzi@editurauniversitara.ro
O.P. 15, C.P. 35, Bucureşti
www.editurauniversitara.ro
 CUPRINS

Cuvânt înainte ..................................................................................... 7

Studiu introductiv ............................................................................... 11

I. Documente .................................................................................... 30
I.1. Lista documentelor ................................................................ 31
I.2. Documente .............................................................................. 35

II. Corespondenţă .............................................................................. 199

II.1. Lista scrisorilor .................................................................... 204
II.2. Corespondenţă ...................................................................... 206

5
6
 CUVÂNT ÎNAINTE

Din galeria marilor personalităţi pe care Ţara Silvaniei le-a dat ţării
face parte, indiscutabil, şi Corneliu Coposu. În ordine cronologică, este a
patra mare personalitate sălăjeană, după ideologul revoluţiei paşoptiste din
Transilvania, Simion Bărnuţiu, marele mecenat, memorandist, preşedinte al
Partidului Naţional Român şi ctitor al Marii Uniri, Gheorghe Pop de Băseşti
şi a mentorului său, Iuliu Maniu, unul dintre principalii ctitori ai Marii Uniri
de la 1 Decembrie 1918, preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei,
organul executiv provizoriu, prim-ministru al României în trei guverne şi
liderul opoziţiei democratice din România în timpul regimurilor autoritare
sau totalitare, impuse cu forţa în ţara noastră.
Corneliu Coposu s-a născut pe data de 20 mai 1914 în localitatea
Bobota, judeţul Sălaj. Tatăl său, Valentin Coposu, semnatar al Marii Uniri
de la 1 Decembrie 1918, era preot greco-catolic în această localitate, iar pe
mama sa o chema Aurelia şi era fiica protopopului greco-catolic, Iulian
Anceanu. Aşadar, apariţia lui pe scena politică românească nu a fost una
întâmplătoare, deoarece Corneliu Coposu provenea dintr-o familie cu vechi
tradiţii istorice. El avea ca înaintaşi pe linie maternă şapte preoţi, iar pe cea
paternă trei.
Format din punct de vedere profesional la şcolile Blajului şi
Clujului, Corneliu Coposu a fost arestat în anul 1947, la vârsta de 33 de ani,
în plină ascensiune în plan profesional şi politic, fiind ales în funcţia de
secretar general adjunct al PartiduluiNaţionalŢărănesc. A îndurat calvarul
închisorilor comuniste nu mai puţin de 17 ani, dacă socotim şi anii de
domiciliu obligatoriu, respectiv 1962-1964. După eliberare, a fost
permanent sub lupa Securităţii, urmărit, arestat, anchetat şi marginalizat,
până în anul 1990.
O temă de cercetare mai puţin abordată de către istoriografia
românească, credem noi, este cea a exilului românesc din perioada
comunistă. Propaganda oficială comunistă i-a înfierat pe cei care au părăsit
ţara, deoarece, odată ajunşi în lumea liberă, în Occident, îşi exprimau
convingerile democratice, spunând adevărul despre ceea ce se întâmpla
dincoace de Cortina de Fier, în România comunistă, unde statul totalitar nu
respecta cele mai elementare drepturi ale cetăţenilor. Din păcate,

7
propaganda comunistă a reuşit să creeze o imagine negativă a celor care au
fost nevoiţi să părăsească ţara în acei ani, imagine care s-a impregnat
profund în conştiinţa românilor rămaşi în ţară. Exemplul cel mai relevant,
după părerea noastră, este cel al campaniei electorale din anul 1990, când au
apărut sloganuri cu mesajul că cei plecaţi nu au mâncat salam cu soia, la fel
ca cei rămaşi în ţară, şi au trăit în huzur. Desigur că aceste sloganuri au fost
lansate de către cei interesaţi să nu piardă un electorat neinformat, după ce a
fost ţinut 45 de ani în întuneric, frig şi foame. Realitatea este, însă, cu totul
alta, motiv pentru care şi noi ne-am propus să demarăm cercetarea acestei
teme vaste, având ca studiu de caz legăturile marelui om politic sălăjean,
Corneliu Coposu, cu exilul românesc.
La rândul lui, Corneliu Coposu a fost acuzat că a trăit în „huzur” pe
terasele Parisului şi că nu a stat în ţară să mănânce celebrul salam cu soia.
După cum sublinia marele om politic, el nu a părăsit ţara din anul 1938. De
fapt, după cum se va putea observa din documentele pe care le publicăm, nu
a fost lăsat să treacă frontiera ţării nici până în Bulgaria, în interes de
serviciu. De asemenea, în „meniul” temniţelor comuniste nu credem că era
trecut nici măcar acel salam cu soia, ci doar arpacaş.
Cu toate că nu a părăsit ţara în timpul regimului comunist, Corneliu
Coposu a reuşit să păstreze legăturile cu românii plecaţi în exil, în special cu
foştii colegi de partid, după cum se va putea observa din documentele pe
care le publicăm în prezentul volum. Aşadar, lucrarea de faţă îşi propune să
introducă în circuitul ştiinţific, informaţii inedite referitoare la legăturile lui
Corneliu Coposu cu exilul românesc, aflate în permanenţă sub
supravegherea strictă a Securităţii Statului din România.
Structurat pe două mari capitole, demersul nostru ştiinţific are la
bază informaţiile studiate în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii, respectiv Dosarul de Urmărire Informativă (38
volume) şi unele dosare din Fondul Documentar, care fac referire la
legăturile lui Corneliu Coposu cu exilul românesc.
Primul capitol cuprinde 97 de documente inedite, descoperite de noi
în arhivele CNSAS, selectate dintre zecile de mii de file care se referă la
Corneliu Coposu. Documentele, încadrate cronologic între anii 1968-1989,
sunt note, note-raport, note de stadiu, note de analiză şi note informative
privind activitatea lui Corneliu Coposu şi legăturile lui cu exilul românesc.
De asemenea, sunt rapoarte ale inspectoratelor judeţene ale Securităţii
Statului, ale Securităţii Municipiului Bucureşti sau Direcţiei I a Securităţii.
Cele mai multe dintre documente au fost înaintate Direcţiei I a Securităţii
Statului, apoi Inspectoratului de Securitate al judeţului Cluj, Unităţii
Speciale „S” şi Serviciului Independent „D”.

8
 Dintre cele mai importante documente, le amintim pe cele care se
referă la încercarea de scoatere din ţară a lui Corneliu Coposu în anul 1969
pentru a revitaliza activitatea exilului românesc, Notă de stadiu în dosarul de
urmărire informativă „Utopicul” (Corneliu Coposu), Notă privind modul de
acţiune în cazul „HIMERELE”, Notă-extras privind unele aspecte ale
emigraţiei române, adresa Direcţiei I a Securităţii Statului către Direcţia
pentru Paşapoarte Evidenţa Străinilor şi Controlul Trecerii Frontierei, prin
care i se interzice lui Corneliu Coposu să părăsească ţara, invocându-se un
motiv incredibil şi anume că era implicat într-un furt de tablouri de la
Muzeul Brukental. De asemenea, credem că este important documentul din
30 noiembrie 1988 al Direcţiei I a Securităţii Statului, „sinteză a opiniei
numitului Coposu Cornel, fost secretar general-adjunct al PNŢ, despre
situaţia emigraţiei româneşti” şi Cartea Memorandului, Ed. Acarda, Londra,
1979, primită clandestin de Corneliu Coposu din Occident, prin intermediul
unui reputat academician, prieten cu Corneliu Coposu, în care regăsim
informaţii inedite referitoare la activitatea exilului românesc.
În cel de-al doilea capitol, publicăm o vastă corespondenţă
întreţinută de Corneliu Coposu cu reprezentanţi de marcă ai exilului
românesc. Este vorba de 75 de scrisori care se păstrează în arhiva CNSAS,
în special în fondul Documentar. Ele au fost copiate de către Securitate şi
reintroduse în circuitul poştal, conform „uzanţelor” epocii. Cronologic,
corespondenţa este cuprinsă între anii 1964-1989.
Corneliu Coposu a corespondat cu personalităţi marcante ale exilului
românesc precum Emil Ghilezan (Italia), Ion Raţiu (Anglia), Georges
Serdici (Geneva sau Londra), Lotte Thus (Oslo, Norvegia) pe care o
cunoştea din perioada anilor 1945-1946 ca ataşată de presă a
anglo-americanilor la Bucureşti şi care îi trimitea diferite reviste şi cărţi,
Liviu J. Gatterburg, zis Contele, stabilit în Elveţia, Augustin Hila, stabilit în
Brazilia, Costel Mareş (Germania), George Beza şi soţia (Paris, Franţa),
Dean Milhovan (SUA), Vasile Măcărescu (Koln, Germania). De asemenea,
se păstrează corespondenţa cu rudeniile sale, dintre care noi o publicăm pe
cea cu nepoţii Fulger Daniela şi Cristian, fiii cumnatei sale, Antoinette, sora
lui Arlette, stabiliţi Offenbach în Republica Federală Germania şi cu familia
finului său, Pop Ilie, emigrat în SUA.
Tematica scrisorilor este diversă, de la probleme de familie la cele
politice, la activitatea diverselor grupări româneşti din exil. Aceasta nu
scapă ochilor vigilenţi ai Securităţii care l-a „invitat” la numeroase anchete,
în urma diferitelor scrisori trimise sau primite. Tocmai din această cauză, de
multe ori încerca să trimită mesaje verbale, pe care „intermediarii” săi care
se deplasau în Occident, le învăţau pe de rost şi astfel multe din aceste

9
informaţii nu ajungeau la „urechile Securităţii” sau ajungeau mult mai târziu
prin intermediul unor delatori.
Atât din cuprinsul documentelor cât şi din corespondenţă reiese în
mod clar că reprezentanţii naţional-ţărănişti aflaţi în Occident vedeau în
Corneliu Coposu pe urmaşul firesc al mentorului său, Iuliu Maniu, în
fruntea Partidului Naţional Ţărănesc şi aşteptau un context extern şi intern
favorabil pentru repunerea lui în legalitate, ceea ce s-a întâmplat pe data de
8 ianuarie 1990, PNŢ fiind primul partid politic reînfiinţat după 1989.
Subliniem faptul că, în prezentul volum, pentru o mai bună
înţelegere a epocii, am păstrat forma originală a documentelor şi
corespondenţei pe care am descoperit-o în arhiva CNSAS, inclusiv greşelile
celor care le-au redactat, în afară de aducerea la zi a ortografiei („i” din „a”,
„sunt” şi nu „sînt” etc.)
În concluzie, noi credem că prezentul volum poate constitui un
instrument util pentru cei care doresc să aprofundeze istoria recentă, încă
neaşezată şi asumată, prin prisma legăturilor lui Corneliu Coposu cu exilul
românesc.

10
 STUDIU INTRODUCTIV

În ziua de 14 iulie 1947, Corneliu Coposu a fost arestat, alături de

întreaga conducere a Partidului Naţional Ţărănesc, în urma capcanei de la
Tămădău. A fost judecat abia în anul 1955, eliberat în iulie 1962 de la
închisoarea din Râmnicu Sărat şi trimis cu domiciliu obligatoriu la Valea
Călmăţui, în Bărăgan. Se reîntoarce la Bucureşti în luna aprilie 1964, odată
cu amnistia generală a deţinuţilor politici.
În momentul arestării, avea 33 de ani şi fusese ales cu un an înainte
în funcţia de secretar general adjunct şi membru al Delegaţiei Permanente în
cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, partid care la vremea respectivă avea,
după cum afirma Corneliu Coposu, peste două milioane de membri, fiind cel
mai mare partid de masă din România.
O parte din prietenii şi colaboratorii săi politici au reuşit să emigreze
în Occident, iar după eliberarea din închisoare, Corneliu Coposu a încercat
să-i regăsească. Despre intenţiile sale de după eliberarea din temniţele
comuniste aflăm de la un delator, el fiind încadrat informativ imediat ce a
ajuns în capitală. Astfel, la câteva săptămâni după eliberare, pe 9 mai 1964,
într-o discuţie cu informatorul Securităţii, Corneliu Coposu îşi exprima
gândurile de viitor: „N-am intenţia să plec în străinătate. Nu fiindcă n-am la
cine trage şi cui mă adresa, ci pentru că nu vreau să-mi părăsesc mama, care
e bătrână şi a suferit atât şi nici surorile mele care s-au purtat atât de bine.
[...]. Corneliu Coposu s-a interesat de foarte multe persoane din ţară şi
străinătate. Din străinătate, avea informaţii vagi sau eronate”, nota
delatorul1.
În aceste condiţii, s-a încercat atragerea lui în echipa de foşti deţinuţi
politici care au acceptat să publice în ziarul Glasul Patriei, o platformă prin
care comuniştii încercau să arate exilului românesc „marile lor realizări”,
pentru a-i determina să-şi schimbe părerea faţă de regimul de la Bucureşti
sau chiar să se reîntoarcă în ţară.
Invitaţia de a publica în coloanele ziarului comunist era tentantă
fiindcă, după cum spunea Corneliu Coposu, un singur articol era plătit cu

1
Tudor Călin Zarojanu, Viaţa lui Corneliu Coposu cu documente din arhiva fostei
Securităţi, ediţia a II-a, revăzută şi completată, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005,
p. 95.

11
800-1 000 lei, cât un salariu lunar al său. Referitor la caracterul său integru,
organele de Securitate concluzionează următoarele: „Într-adevăr, nu a vrut
să scrie la ziarul «Glasul Patriei», nu a vrut să ia serviciu decât ca normator
pe un şantier de construcţii şi lasă impresia celorlalţi foşti ţărănişti că nu
vrea să facă compromisuri”2.
Unul dintre primii prieteni plecaţi în exil, cu care s-a regăsit după
eliberarea din închisoare, a fost Liviu Vinetu Gaterbug, fost secretar al lui
Iuliu Maniu, alături de Corneliu Coposu, căruia îi răspundea într-o scrisoare
datată 3 octombrie 1966, mulţumindu-i pentru eforturile sale de a-l regăsi:
„Dragul meu Liviu,
Nu am la îndemână cuvinte pentru a-ţi împărtăşi bucuria pe care am
avut-o la primirea scrisorii tale. Rândurile tale, pline de afecţiune şi
prietenie m-au trimis în urmă cu 20 de ani, la amintirile comune ale tinereţii
şi la nenumăratele momente neuitate de mulţumire comune ale tinereţii şi la
nenumăratele momente neuitate de mulţumire şi satisfacţii, pe care le-am
trăit împreună şi pe care mulţimea anilor care s-au scurs, nu le-a putut
destrăma. Mi-a făcut o deosebită impresie străduinţa ta de prieten adevărat,
de a-mi căuta urma, după atâta amar de vreme, fapt pentru care îţi adresez
cele mai calde mulţumiri. [...]”3.
Corneliu Coposu îl informa că soţia sa, Arlette, era bolnavă de
cancer în stadiu terminal şi îl ruga să-i trimită o serie de medicamente care
nu se găseau în farmaciile din România. Din păcate, pentru Arlette era prea
târziu. A decedat la scurt timp, pe data de 27 decembrie 1966.
Despre schimbarea de atitudine a lui Corneliu Coposu după moartea
soţiei sale se arată şi într-un raport al Securităţii privind activitatea lui, când
„începe să-şi intensifice relaţiile cu o serie de foşti conducători
naţional-ţărănişti ca: Anca Victor, Bărbuş Ioan, Solomon Virgil, fraţii Boilă
şi Ilie Lazăr din Cluj”, care erau „toţi cunoscuţi cu manifestări duşmănoase
şi cu unele preocupări mistico-religioase”4.
Conform raportului, altă preocupare a lui Corneliu Coposu în anul
1967 a fost „aceia de e ajuta din punct de vedere moral şi material, pe
Munteanu Vasile, Bărbuş Ion şi Gavrileţeanu Constantin, ce au fost bolnavi
şi internaţi în diferite spitale, cu medicamente şi sume de bani pe care le-a
colectat de la membrii PNŢ”. Medicamentele le primea de la prietenul său,
Liviu Vinetu Gaterburg, care era acum un prosper om de afaceri în Elveţia.
Securitatea spunea că, după punerea în libertate a lui Corneliu Coposu,

2
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare
ACNSAS), fond Informativ, dosar 5062, vol. 2, f. 90.
3
Ibidem, vol. 1, ff. 130-132; Vezi Marin Pop, „Ultima scrisoare a lui Arlette Coposu”, în
Caiete Silvane, nr. 119, decembrie 2014, pp. 43-46.
4
ACNSAS, fond Informativ, dosar 5062, vol. 2, f. 13.

12
acesta „îi trimite pachete cu articole de îmbrăcăminte pentru el, pentru soţie
(cât a trăit) şi restul de membri ai familiei”5.
Securitatea îi intercepta şi urmărea corespondenţa cu exilul
românesc, arătând că se afla în legături cu Liviu Vinetu zis Contele, de la
care s-a interesat de Virgil Veniamin, Romulus Boilă şi Mihai Sturza,
stabiliţi în Franţa, de Emil Ghilezan şi Augustin Popa, aflaţi la Roma, de
Rică Georgescu şi Constantin Vişoianu, stabiliţi în SUA, Vasile Serdici în
Canada, Viorel Tilea la Londra şi Augustin Hila în Brazilia, toţi foşti
membri ai PNŢ, unde au avut diverse funcţii de conducere.
Tot în acelaşi raport, organele de Securitate arată că l-a contactat în
repetate rânduri, atât când se afla cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, cât şi
după ridicarea restricţiilor domiciliare, inclusiv în 1967 şi i-a propus să scrie
la ziarul „Glasul Patriei”, însă a refuzat categoric, afirmând că „mai bine
rămân cu un salariu mic, să muncesc, decât să colaborez la acest ziar; nu
vrea să arunce cu noroi în foştii conducători şi în partidul din care a făcut
parte”.6
La finalul raportului, Securitatea subliniază că era „foarte apreciat în
rândul foştilor naţional-ţărănişti, prin aceea că a rămas acelaşi om integru,
care nu vrea să capituleze în faţa orânduirii din ţara noastră. Pentru această
poziţie, era văzut de către o parte din membrii fostului PNŢ şi îndeosebi
după decesul lui Pop Gheorghe zis Ghiţă, cel mai indicat pentru a prelua
conducerea PNŢ-ului într-o eventuală venire a acestuia la conducerea ţării”7.
Un alt informator, cu nume de cod „Vladimir”, s-a întâlnit în seara
zilei de 3 septembrie 1968 cu Corneliu Coposu, acasă la doctorul Jovin.
Coposu i-ar fi spus cu această ocazie că „este entuziasmat de politica
externă dusă de partid şi în special de tov. Nicolae Ceauşescu” şi că au
întocmit un fel de „comunicare”, împreună cu inginerul Ion Puiu, Ion
Bărbuş şi Bani Ghica, pe care i-au trimis-o lui Liviu Vinetu de Gaterburg
„pentru a face cunoscut punctul de vedere al conducerii PNŢ-ului”. Despre
semnatarii scrisorii, informatorul spune că aceştia se consideră un fel de
directorat al PNŢ-ului, aflat în ilegalitate8.
Un eveniment deosebit, cercetat îndeaproape de către organele de
Securitate, l-a constituit vizita în România, în perioada 2 august - 14
octombrie 1968, a lui Augustin Hila, fost membru PNŢ stabilit în Brazilia,
unde a înfiinţat Asociaţia culturală româno-braziliană. Într-un document al
Securităţii, se subliniază că Hila era în relaţii bune cu Corneliu Coposu, la
care „a locuit o perioadă mai îndelungată” în timpul vizitei sale. Împreună

5
Ibidem.
6
Ibidem, f. 14.
7
Ibidem.
8
Ibidem, ff.62-64.

13
cu Coposu, „a luat legătura cu persoane care au avut funcţii de conducere în
PNŢ, în organizaţia legionară şi în biserica greco-catolică”. Printre cei
vizitaţi s-a numărat Ilie Lazăr, la Cluj, prof. Onisifor Ghibu, la Sibiu, Anton
Ionel Mureşanu, fost director al ziarului „Ardealul” şi membru PNŢ,
episcopul Iuliu Hossu, care se afla cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea
Căldăruşani şi Ioan Dragomir, domiciliat în localitatea Ariniş, azi în judeţul
Maramureş, episcop greco-catolic în clandestinitate, hirotonit în secret de
către episcopul diecezei greco-catolice de Maramureş, Alexandru Rusu. De
asemenea, Augustin Hila şi Corneliu Coposu, care au efectuat un adevărat
turneu în Ardeal, i-au vizitat pe fraţii Boilă (Nelu şi Matei), „elemente PNŢ
active”, la Cluj şi pe avocatul Nicolae Lupu, fost legionar, stabilit la Sibiu9.
Din discuţiile pe care Augustin Hila şi Corneliu Coposu le-au avut
cu episcopii greco-catolici, Iuliu Hossu şi Ioan Dragomir, „rezultă că aceştia
se menţin pe poziţiile lor de reprezentanţi ai bisericii greco-catolice unite”.
Printre altele, episcopul Iuliu Hossu le-a relatat că, în urmă cu 6-7 luni, a
venit la el un ofiţer de la Miliţie şi l-ar fi întrebat unde doreşte să se
stabilească, pentru a i se elibera buletin de identitate, la care i-ar fi răspuns
că el nu doreşte să se stabilească în altă parte decât la sediul Episcopiei sale
din Cluj. Ofiţerul a plecat şi nu s-a mai întors, iar Iuliu Hossu a rămas cu
domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani10. După cum se ştie, de aici
a fost dus la Spitalul Colentina, peste doar doi ani, în 1970, unde a trecut la
cele veşnice, la 28 mai. Ultimele lui cuvinte profetice au fost: „Lupta mea
s-a sfârşit, a voastră continuă! Duceţi-o până la capăt!”.11
În momentul venirii lui Augustin Hila în ţară, spun organele de
Securitate, fruntaşii politici naţional-ţărănişti din ţară şi străinătate, printre
care erau enumeraţi Ilie Lazăr, Anton Ionel Mureşanu, Augustin Vişa, din
exil şi mulţi alţii, îl considerau pe Corneliu Coposu „şef actual al PNŢ pe
ţară”. În această calitate ar fi transmis, prin Augustin Hila, conducerii
româneşti naţional-ţărăniste din Occident, respectiv lui Constantin Vişoianu,
preşedintele Comitetul Naţional Român (CNR), Augustin Popa, membru în
conducerea CNR din New York şi lui Virgil Veniamin, reprezentantul CNR
în Franţa, că unii foşti membri ai PNŢ din ţară, precum Iosif (Pitu) Pop, fiul
lui Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu, Nicolae Penescu, fost secretar general
al PNŢ şi fraţii Munteanu erau folosiţi de Securitate, în special în Occident.
În aceste condiţii, le cerea să nu le acorde încredere şi să nu discute cu ei
probleme de interes pentru PNŢ12.Organele de Securitate au aflat, prin

9
ACNSAS, fond Documentar, dosar 2, vol. 4, f. 142.
10
Ibidem, f. 143
11
Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Cardinalul Iuliu Hossu, Editura Unitas,
Cluj Napoca, 1995, p. 262
12
ACNSAS, fond Documentar, dosar 2, vol. 4, f. 142.

14
reţelele de informatori şi aparatele de ascultat, că Augustin Hila l-ar fi
întrebat pe Coposu, printre altele, dacă nu intenţionează să părăsească ţara.
Iar acesta „i-a răspuns că i-ar place să facă o călătorie în Occident, dar în
nici un caz nu doreşte să emigreze, deoarece este convins că în prezent
situaţia din ţară evoluează în sensul dorit de el”13.
Inspectoratul de Securitate al judeţului Buzău a trimis unul dintre
informatorii săi cu misiune în Italia, în octombrie 1969, la invitaţia primită
de către informator din partea lui Iosif Constantin Drăgan, preşedintele
asociaţiei „Fundaţia europeană”, aflat în exil. Cu această ocazie,
informatorul Securităţii cu numele de cod „Dragoş P” ar fi aflat scopul
vizitei lui Augustin Hila în România. Iosif Constantin Drăgan s-ar fi lăudat
că el l-a trimis pe Augustin Hila în România cu misiunea de a-l scoate pe
Iuliu Hossu din ţară şi a lua legătura cu fruntaşii politici naţional-ţărănişti şi
legionari rămaşi în ţară14. Cert este că episcopul Iuliu Hossu a fost numit
cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea, la 28 aprilie 1969. Aşadar,
la venirea lui Augustin Hila în ţară, nu era numit cardinal, după cum se
afirmă în documentul Securităţii.
În 1968, i se permite lui Corneliu Coposu să-şi ia concediul de
odihnă pe anul respectiv şi pe cel precedent. Presupunem că a cerut acest
concediu pentru a fi alături de prietenul său, Augustin Hila, care venea în
ţară. Aşa cum am amintit, cei doi au efectuat un adevărat turneu în Ardeal.
Pe data de 20 septembrie 1968, se aflau la Baia Mare. În acea dimineaţă, în
timp ce erau cazaţi la un hotel, au fost interceptaţi de Securitatea din
Maramureş care a instalat microfoane în camera de hotel. Corneliu Coposu
îi relatează amănunte despre experimentul înfiorător al reeducării de la
Piteşti. Din fericire, el nu a fost închis la Piteşti, în perioada reeducării, dar a
aflat de la alţi deţinuţi, în timp ce se afla la muncă forţată, la Capul Midia.
Conversaţia a fost transcrisă de către Inspectoratul de Securitate Maramureş
şi trimisă Direcţiei I a Securităţii, la Bucureşti15.
Conform organelor de Securitate, Augustin Hila a ieşit din România
în 14 octombrie 1968. Din corespondenţa lui cu Corneliu Coposu reiese că
nu a plecat direct în Brazilia, ci a efectuat un turneu european (Viena,
Roma, Madrid, Mallorca şi Paris), iar sărbătorile le-a petrecut în Grecia.
Cei doi prieteni au păstrat legătura, în special cu ocazia sărbătorilor
de Crăciun şi Anul Nou, deşi se găseau la mii de kilometri distanţă şi
corespondenţa lor se găsea sub lupa Securităţii. Din cuprinsul ei aflăm că

13
Ibidem.
14
Ibidem, vol. 2, f. 34.
15
ACNSAS, fond Informativ, dosar 149087, vol. 6, ff. 269-273; Adevărul. Ediţia de Zalău,
18 august 2013, preluat, printre altele, de www.historia.ro/exclusiv_web/general/
articol/stenograma-secret-lui-coposu-sp-larea-creier-pite-ti-un-pop-l-puneau-s.

15
Augustin Hila era căsătorit cu Lolita şi avea două fiice, pe nume Olimpia şi
Rosamaria Hermina. De asemenea, tot prin intermediul unei scrisori, Lolita
Hila anunţa familia Coposu că Gusti (Augustin), bolnav de cancer, a trecut
la cele veşnice în ianuarie 1986, fiind înmormântat „cu pompă, învelit în
steagurile Braziliei şi României”. Ea îşi exprima şi dorinţa de a mai revedea
România, „spre a vedea pământul şi oamenii pe care cel ce ne-a părăsit le
iubea atât”16.
Pe data de 12 mai 1969, sursa „Ovidiu” relata organelor de
Securitate un aspect foarte important şi anume acela că fruntaşii
naţional-ţărănişti rămaşi în viaţă încercau să-i convingă pe Corneliu Coposu
şi pe Ion Hudiţă să plece în exil, pentru a revigora mişcarea anticomunistă.
De la Cornel Velţeanu şi Ionel Jovin, informatorul spune că a aflat despre
„necesitatea scoaterii din ţară” a lui Corneliu Coposu. „În vederea realizării
acestui obiectiv – spune sursa – s-au întreprins o serie de cercetări pe teren,
atât în Bulgaria cât şi în Iugoslavia”. Pentru „linia” Bulgaria, s-a interesat de
anumite trasee Şerban Ghica, iar pentru Iugoslavia, considerată mai sigură,
mai scurtă şi mai lipsită de riscuri, prin intermediul unui tânăr
naţional-ţărănist, pe nume Borcea. Corneliu Velţeanu îi spune sursei că
„prezenţa lui Coposu afară este necesară pentru a înlocui şi dinamiza
acţiunea emigraţiei româneşti care actualmente, din cauza unor neînţelegeri
interioare, este incapabilă să strângă rândurile împrăştiate ale românilor”17.
Se pare că au reuşit să-l convingă şi pe Corneliu Coposu de necesitatea
prezenţei lui în Occident unde, după părerea lui Ionel Jovin, „meschinele
interese româneşti din emigraţie, cheamă un tânăr energic să facă oarecare
ordine”. Coposu avea sarcina de a verifica în rândurile emigraţiei româneşti,
la faţa locului, puterea lui Emil Ghilezan şi în ce măsură se putea baza pe
sprijinul lui Rică Georgescu. În ceea ce-l priveşte pe Ghilezan, acesta
începuse o aspră campanie împotriva lui Constantin Vişoianu, campanie
care era susţinută de „bătrânii” naţional-ţărănişti Ilie Lazăr, Ion Hudiţă,
Virgil Solomon şi Victor Jinga18.
Corneliu Coposu însă, era pesimist în ceea ce priveşte o plecare în
Occident, relatându-i delatorului „Hodiş” că nu putea pleca din două
motive: era convins că nu i se va elibera paşaport şi nu avea banii necesari
pentru călătorie. Îi spune informatorului că va pleca doar într-un concediu
de odihnă împreună cu prietenul său, Augustin Hila, stabilit în Brazilia,
după ce acesta va sosi în ţară19.

16
Vezi corespondenţa dintre Corneliu Coposu şi familia Hila în Marin Pop, „Corneliu
Coposu şi exilul românesc. Legăturile şi corespondenţa cu Augustin Hila din Brazilia”, în
Caiete Silvane, nr. 120, ianuarie 2015, pp. 36-39.
17
ACNSAS, fond Informativ, dosar 149087, vol. 3, f. 290.
18
Ibidem, f. 191.
19
Ibidem, f. 287.

16
 Intrând în posesia acestor informaţii, organele de Securitate, prin
Direcţia Juridică din MAI, trimit o adresă către Direcţia pentru paşapoarte,
evidenţa şi controlul trecerii frontierei, la data de 27 octombrie şi aşa cum
anticipa Corneliu Coposu, cer să nu i se elibereze actele necesare trecerii
frontierei de stat. Motivul invocat este unul care frizează absurdul:
„Susnumitul este suspect în cazul furtului de tablouri din Muzeul
Brukenthal”20.
Credem că, înainte de a emite această adresă, organele de Securitate
l-au contactat pe Corneliu Coposu în încercarea de a-l trimite chiar ei în
Occident pentru a influenţa emigraţia română să nu organizeze manifestări
publice împotriva regimului comunist de la Bucureşti. Pe nota informativă a
delatorului „Ovidiu”, redactată de colonelul Dumitru Toader, se găsesc
adnotate următoarele: „Tov. col. Toader. Vă rog să studiaţi dacă nu am
putea aborda problema contactării lui Coposu. Poate chiar pentru scoaterea
lui afară în cooperare cu D 452 (?). 15.05.69”21.
În acest context se înscriu şi amintirile lui Corneliu Coposu care, în
mai multe împrejurări, relata că a fost contactat de generalul Pacepa, pentru
a fi trimis în Occident să influenţeze emigraţia românească în vederea bunei
organizări a primei vizite în Franţa a dictatorului român, Nicolae Ceauşescu.
Era, practic, o vizită de răspuns la istorica vizită pe care preşedintele
Franţei, generalul Charles de Gaulle, a efectuat-o în România în 1968.
Vizita a fost amânată până în 1970 din cauza scandalului imens provocat de
„cazul Caraman”. Iată ce relata Corneliu Coposu familiei şi lui Camil
Demetrescu despre întâlnirea cu Pacepa, pe data de 2 august 1987:
„Când a plecat prima dată şeful statului român la Paris, am fost
chemat la Direcţia Generală a Securităţii Statului în Aleea Toamnei [...].
Acum acolo este postul de emisie-recepţie a securităţii pentru ţară, continuă
„U” („Utopicul”, unul din numele de cod sub care era urmărit Corneliu
Coposu - n.M.Pop). Undeva pe Bd. Lacul Tei, colţ cu str. D. Vintilă,
aproape de circ. M-au dus acolo cu o maşină, era prin martie-aprilie 1968
sau 1969. Eram încă în slujbă şi s-au speriat ăia (colegii de muncă - n.
M.Pop) când au văzut cu ce maşină m-au luat. M-au dus acolo într-un
cabinet foarte somptuos în faţa unuia care s-a prezentat g-ral Pacepa. Şi mi-a
spus: d-le Coposu, v-am invitat aici pentru o conversaţie sinceră legată de
un interes al nostru (al Securităţii - n.M.Pop.).
Probabil că ştiţi că şeful statului va pleca la Paris unde românii
exilaţi acolo, pregătesc o manifestaţie ostilă. Interesul nostru, ca şi interesul
ţării, este ca această vizită să se desfăşoare cu toată solemnitatea, fără

20
ACNSAS, fond Informativ, dosar 5062, vol. 3, f. 144.
21
ACNSAS, fond Informativ, dosar 149087, vol. 3, f. 290.

17
incidente, pentru că noi avem tendinţa de a ne desprinde de ruşi şi a primi
sprijin moral din partea tuturor guvernelor occidentale. Dv. nu trebuie să vă
prezentaţi, că eu ştiu totul despre dv., poate şi ce aţi uitat. Vă ofer următorul
lucru: un paşaport pentru Paris, chiar cu riscul pe care mi-l asum eu că nu vă
mai întoarceţi în ţară. Cu angajamentul însă de onoare că vă duceţi acolo
să-i temperaţi pe nebunii ăia să nu facă demonstraţie, explicându-le că
manifestaţia nu este binevenită pentru momentul acesta critic prin care
trecem. Eu zic: deci dv. vreţi să mă trimiteţi pe mine ca exponent al dv.
acolo? Nu! Aveţi o idee greşită. Mai întâi pentru că eu nu m-aş preta să mă
duc acolo ca agent al regimului comunist la Paris şi să apăr interesele lui,
chiar dacă sunt şi interesele ţării. În al doilea rând cum vă închipuiţi că aş da
ochii cu prietenii mei din occident în chip de emisar al dv.? Ăia mi-ar spune
că am î[n]nebunit. Apoi, românii ăia sunt mult mai bine informaţi decât
mine şi fără îndoială că sunt tot aşa de buni români ca şi dv. Dacă ei,
datorită informaţiilor lor, apreciază că este moment crucial pentru România,
vor face manifestaţia, indiferent de prezenţa mea. Eu zic să trimiteţi un
membru al CC cu etichetă clară de comunist şi să discute cu ei că ăia nu
sunt canibali. Să le spună să renunţe la manifestaţie în interesul ţării. Zice:
să ştiţi că aveţi dreptate. Şi m-a condus până la uşă. Uite aşa l-am cunoscut
eu pe dl. Pacepa”22. În urma refuzului propunerii făcute de către Securitate,
Corneliu Coposu afirmă că în locul lui a fost trimis Nicolae Penescu, fost
secretar general al PNŢ.
Un alt episod important în cadrul relaţiilor lui Corneliu Coposu cu
exilul românesc are loc în octombrie 1970, când a sosit în ţară Nikos
Romanos, soţul Clarei Romanos, fostă secretară a lui Iuliu Maniu, stabilit în
SUA. Oficial, venea ca ziarist american. Neoficial, venea cu mandat din
partea Comitetului Naţional Român, pentru a se întâlni cu cei mai
reprezentativi naţional-ţărănişti din ţară, care i-au fost indicaţi nominal de la
Washington. Primul care a fost vizat se pare că era Corneliu Coposu, care l-
a sunat pe Ion Diaconescu şi a stabilit o întâlnire acasă la Victor Anca. Deşi
trebuiau să fie prezenţi doar cei 4 (Coposu, Diaconescu, Romanos şi Anca),
la întâlnire au mai participat Virgil Solomon, Ion Puiu, Ion Bărbuş, Nicolae
Ionescu Galbeni, Camil Demetrescu, Alexandru Bratu, comandorul Gogu
Mocanu, Victor Coconeţi şi alte câteva persoane, în total aproximativ 15,
ceea ce constituia un risc imens de a fi descoperiţi de către organele
Securităţii.
La întâlnire, Nikos Romanos a făcut un expozeu asupra politicii
internaţionale şi a situaţiei la zi a Războiului Rece, pe care o ştiau în mare şi
foştii deţinuţi politici. Concluzia tristă era că se ajunsese într-un blocaj al

22
Ibidem, vol. 26, ff. 23-24.

18
celor două mari puteri, SUA şi URSS şi nimeni nu-şi asuma riscul şi
responsabilitatea unui război nuclear. În aceste condiţii, singura speranţă a
ţărilor aflate dincolo de Cortina de Fier, sub dominaţie sovietică, era ca
regimul comunist să se prăbuşească.
Motivul pentru care se afla Romanos în ţară era de a cere părerea
fruntaşilor naţional-ţărănişti în privinţa lui Nicolae Penescu, emigrat în
Franţa, care luase iniţiativa repunerii în funcţiune a Comitetului Naţional
Român, el fiind persoana cu cea mai mare funcţie avută în PNŢ. Însă, fostul
secretar general a avut o comportare execrabilă la procesul lotului
conducătorilor PNŢ din 1947, când s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont şi a
transferat toate acuzaţiile asupra lui Iuliu Maniu. Din această cauză, era
dezavuat de majoritatea membrilor PNŢ, care nu-i acordau încrederea
pentru a fi socotit succesorul lui Iuliu Maniu şi al lui Ion Mihalache. A fost
şi punctul de vedere al celor prezenţi la întâlnire, indicându-i lui Nicolae
Penescu să activeze în cadrul Comitetului, dar nu din poziţia de preşedinte şi
„după un timp de rodnică activitate şi de exprimare în mod public a căinţei
pentru grava eroare făcută în timpul procesului conducerii partidului,
desigur că el îşi va avea locul cuvenit în cadrul acestuia”23.
Securitatea a aflat de această întâlnire şi de altele în cadrul cărora a
fost dezbătut un program politic al PNŢ, şi asupra lor s-a acţionat în cadrul
operaţiunii denumite codificat „Himerele”.
În paralel, conducerea Direcţiei I a Securităţii şi Serviciul D
preconizau, la 19 decembrie 1972, un amplu plan de măsuri pentru
compromiterea şi izolarea completă a lui Corneliu Coposu şi a lui Ion Hudiţă,
văzuţi ca „pretendenţi la funcţia de viitori conducători ai PNŢ-ului”24.
În planul de măsuri se sublinia că, în ultima perioadă, unii fruntaşi ai
PNŢ-ului acreditau ideea potrivit căreia, într-o conjunctură internaţională
favorabilă, s-ar putea reactiva partidul. În aceste condiţii, Corneliu Coposu,
„căruia îi acordă în mod tacit încrederea şi consideraţia necesară”, era văzut
ca urmaşul lui Iuliu Maniu la conducerea partidului. El era considerat
„elementul cel mai reprezentativ, capabil şi integru”. Asemenea idee era
vehiculată şi în rândul emigraţiei româneşti, a conducerii Comitetului
Naţional Român, precum Constantin Vişoianu, Virgil Veniamin, Augustin
Popa şi Iancu Raţiu, care îl prezentau ca pe o „speranţă” a PNŢ-ului pentru
viitor25.
Erau, de asemenea, preconizate măsuri şi pentru „derutarea”
emigraţiei româneşti „asupra activităţii cadrelor şi potenţialului” reprezentat
de fruntaşii naţional-ţărănişti rămaşi în ţară:

23
Ion Diaconescu, După temniţă, Editura Nemira, Bucureşti, 2003, pp. 80-85.
24
ACNSAS, fond Informativ, dosar 149087, vol. 12, f. 75.
25
Ibidem, f. 76.

19
 „Confecţionarea unui material sub formă de scrisoare cuprinzând
versiuni şi date cu privire la situaţia fostelor cadre de conducere ale PNŢ.
Din conţinutul acesteia va rezulta imposibilitatea şi periculozitatea unei
eventuale acţiuni în ţară, insistându-se pe aspectele negative care fac cu
neputinţă reluarea activităţii pe linie PNŢ. Se va menţiona că neîncrederea,
trădarea şi descompunerea morală a unor cadre au dus la pierderea oricărei
influenţe a PNŢ. Exemple vor fi date în persoana lui Corneliu Coposu şi Ion
Hudiţă, care sunt compromişi datorită legăturilor pe care le-au făcut cu
organele de stat”26.
Scrisorile urmau să fie adresate în primul rând lui Ion Raţiu, la
Londra şi apoi lui Vişoianu. De asemenea, „prin diferite diversiuni, sursele
noastre vor informa pe cei din exterior, că nu numai cei ce au făcut parte din
PNŢ, dar şi cei care au aparţinut altor formaţiuni politice, au renunţat la
orice fel de acţiuni potrivnice regimului socialist din ţară, întrucât nu există
nici un fel de şanse de reuşită”27.
Despre anchetarea lui Corneliu Coposu şi a grupului naţional-
ţărănist în cadrul operaţiunii „Himerele” a auzit şi emigraţia românească.
Informatorul „Sanda Toma” spune că, în timpul ultimei sale deplasări la Los
Angeles (1-21 august 1975), a fost vizitat de Gogu Florian care l-a întrebat
ce s-a întâmplat cu Coposu. În SUA, se auzise că în primăvara anului 1975 a
fost anchetat de către Securitate. L-a rugat pe informator, neştiind desigur că
stă de vorbă cu un delator, să ia legătura cu Coposu şi să-l întrebe ce s-a
petrecut pentru că, în America, se intenţiona să se facă o notă de la guvernul
american, către cel român. Cei care intenţionau să elaboreze nota respectivă
erau senatorii americani, amintind, printre alţii, pe Jackson, Hamphrey şi
Walace28.
Din marea majoritate a notelor transcrise de pe aparatele de ascultat
pe care le avea în camere, rezultă că seara, Corneliu Coposu se retrăgea în
camera lui, asculta şi se informa de la radio Europa Liberă. Pe data de 27
ianuarie, spune entuziasmat că la postul de radio amintit a fost organizată o
masă rotundă, la care au luat parte Monica Lovinescu, Dinu Zamfirescu,
etc., în care s-a pus problema înfiinţării „Comitetului foştilor deţinuţi
politici din România”, alcătuit din cei aflaţi în Occident. Intenţionau să dea
detalii referitoare la penitenciarele din România, cu nume de directori,
gardieni, procurori şi judecători care au comis abuzuri şi, bineînţeles, se vor
pomeni numele celor care au avut de suferit în închisorile comuniste29.

26
Ibidem.
27
Ibidem, f. 77
28
Ibidem, vol. 6, f. 168.
29
Ibidem, vol. 18, f. 198.

20