FUNDAMENTELE CONCEPTUALE ALE ORGANIZĂRII ȘI FUNCȚIONĂRII

ADMINISTRAȚIEI

Cursul nr. 2
1. Știința administrației. Geneză și evoluție.
Pe linia diversităţii şi specialităţii domeniului de cercetare, se înscrie şi apariţia
recent nouă, în sistemul ştiinţelor, a ştiinţei administraţiei, prin delimitarea domeniului de
examinare a fenomenului administrativ, din domeniul ştiinţei dreptului şi, cu precădere, a
ştiinţei dreptului administrativ.
Apariţia ştiinţei administraţiei, controversele privind natura sa, locul şi rolul pe care
îl ocupă în sistemul ştiinţelor, discuţiile purtate de specialişti în legătură cu autonomia şi
interdisciplinaritatea acestei stiinte,isi au originea in importanta deosebita a administratiei si a
“fenomenului guvernare”pentru societate.
Administraţia a devenit elementul caracteristic al societăţii moderne şi noţiunea cheie
a ştiinţei administraţiei. Se vorbeşte tot mai mult de o „eră administrativă” şi alături de
revoluţia ştiinţifică şi tehnică, de o revoluţie administrativă, care diferenţiază societăţile
modeme, de cele tradiţionale.
Administraţia publică trebuie să răspundă unor exigenţe majore, prin organizarea
ştiinţifică şi perfecţionarea continuă a activităţii şi structurii sale şi prin folosirea tuturor
resurselor alocate în mod eficient, pentru a obţine rezultate maxime, cu eforturi minime.
Dar, după cum bine se cunoaște, o perfecționare constantă a administrației publice nu
se poate realiza numai constatându-se unele probleme ale realității curente din administrația
publică ci, în primul rând, pe baza unor cercetări științifice ale acesteia. Această cercetare
știinţifică are în vedere cunoașterea aprofundată a administrației publice, iar pe baza
cunoștințelor dobândite posibilitatea de a formula propuneri de organizare și funcționare
eficientă a administrației publice. Numai fundamentată științific administrația publică va
putea să facă față solicitărilor multiple și complexe ale societății contemporane și, în acest
context, a principalului său component și beneficiar, cetățeanul.
Totuși, nu trebuie uitată și importața izvoarelor materiale ale administrației publice,
ea nu trebuie minimalizată, în special dacă ne referim la activitatea de adoptare a normelor
juridice noi, respectiv daca analizăm nevoia de intervenți a autorităților cu competență
normativă într-un anume sistem de drept. Izvoarele formale reprezintă formele juridice prin
care voința guvernanților este exprimată sau exteriorizată. Sunt izvoare formale ale dreptului
actele normative adoptate sau emise de autoritățile publice competente, acte care conțin
norme juridice , reguli de conduită obligatorii, imperative.1
La începutul secolului XXI, știința administrației este considerată în întregime, o
știință socială, al cărei obiect de constituie nu în funcție de un obiect preexistent, ci dintr-o
problematică adică dintr-un ansamblu de probleme puse de realitate. Ele, după cum menționa
Max Weber2, “nu sunt raporturi reale între lucrurile care constituie principiul de delimitare

1
BREZIOANU D, Drept administrativ, Partea generală, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2003,
p. 46.
2
Karl Emil Maximilian "Max" Weber (1864 – 1920) a fost un sociolog, filosof, jurist, istoric și economist
politic german, ale cărui idei au influențat profund teoria socială și cercetarea socială. Weber este adesea citat,
Page 1 of 16
al diferitelor domenii științifice, ci raporturi conceptuale între probleme”.Obiectul unei
științe apare, în acest context, ca nu este un obiect concret, ci unul construit “înfuncție de o
problematică teoretică permanent supusă la o interogație sistematică a aspectelor realității
pusă în relație prin problema care le este pusă”.Ca urmare, apariția acestei noi științe nu
corespunde unei necesități “obiective”, ci ea rezultă dintr-o cercetare specială (sociologică în
cazul studiilor administrative) care va emite un nou punct de vedere asupra realității,
răspunzând astfel unor anumite condiții sociale.
Acest fapt social este extras dintr-un ansamblu de reprezentări care îi conferă o
anumită semnificație și, în consecință, vom asista, mai întâi, la receptarea unor concepte cum
sunt cele de “poliție”, de “administrație”, de “birocrație” și apoi la o teoretizare progresivă a
fenomenului administrativ.
Ca atare, putem spune că ne aflăm în fața conceptului de administrației din momentul
în carese denumește și se desemnează fenomenul administrativ, distingându-l de alte fapte
sociale. Rezultă că știința administrației, ca orice știință socială, nu se poate constitui decât ca
o partedintr-un ansamblu de probleme specifice puse de realitatea socială, adică în funcție de
o problematică care să permită reconstrucția teoretică a obiectului. În cazul nostru, acesta se
constituie atunci când administraţia devine obiect al științei, iar autonomia se stabilește în
raport cu alte științe sociale care studiază fenomenul administrativ.
O asemenea abordare o regăsim în doctrina europeană, în principal în cea franceză,
unde știința administrației, în deceniul al șaptelea al secolului al XX-lea, era considerată ca
având drept obiect o categorie specială de fenomene a cărei analiză trebuia să ducă la
cunoașterea problemelor puse de acțiunea administrativă și, mai ales, a problemelor activității
eficiente.
Obiectul acestei științe îl constituie, în opinia lui Starosciak3, activitatea organelor
administrației de stat, privită din punct de vedere organizatoric, sub aspectul posibilității de a
se desprinde principii și legalități ale funcționării administrației de stat
Cât privește administrația publică, aceasta reprezintă un fenomen complex a cărui
cunoaștere necesită o abordare multilaterală, ceea ce face ca știința administrației, în opinia
autorilormai sus menționați, să aibă caracter interdisciplinar. Acest caracter se datorează
faptului că știința administrației folosește critic datele și cunoștințele pe care le pun la
dispoziție alte discipline științifice legate de fenomenul administrativ.
Știința administrației are drept obiect propriu de cercetare administrația publică, în
întreaga sa complexitate, în scopul de a elabora principii și norme generale, necesare
reformării sale organice și funcționale.

2. Bazele sistemelor administrative – fundamente conceptuale de organizare și

funcționare.
Sistemele administrative sunt organizate în funcţie de anumite constante; cercetarea
acestora, precum şi descoperirea legilor care guvernează administraţia au constituit din
totdeauna obiective esenţiale pentru ştiinţa administraţiei. Multă vreme, cercetarea s-a axat pe

împreună cu Émile Durkheim și Karl Marx, ca unul dintre cei trei fondatori ai sociologiei.
3
Jerzy Zdzisław Starościak (1914 – 1974) avocat polonez, specialist în domeniul dreptului şi procedurii
administrative, fost membru al Sejm-ului Republicii Populare Polone
Page 2 of 16
descoperirea celor mai bune reguli de organizare posibile. Fayol4, Taylor5 şi teoreticienii
americani au ilustrat această tendinţă pragmatică şi utilitară, bazată pe eficienţă şi randament.

Se apreciază, de asemenea că analiza clasică a organizării birocratice făcută de Max

Weber a reunit toate cerinţele de ordine şi eficienţă ale unui model ideal de administraţie,
deoarece era fundamentată pe:

 un sistem de norme abstracte, reguli, tehnici şi proceduri;

 ierarhie a funcţiilor însoţită de o disciplină strictă şi omogenă;
 funcţie publică permanentă, specializată, calificată, remunerată şi dotată cu
garanţii de avansare.

Această viziune normativă despre administraţia publică ideală, a fost abandonată

odată ce s-au constatat vicii de organizare birocratică, care au generat în mod inevitabil rutină,
ineficienţă şi incapacitate de adaptare. În acest context, au apărut   alte   tendinţe  
organizaţionale,   îndreptate   înspre   deschiderea    sistemului administrativ la mediul
exterior, atenuarea raporturilor ierarhice, apariţia centrelor de putere descentralizată.
În raport cu această evoluţie, un sistem administrativ poate fi studiat prin raportare la
anumite sisteme de referinţă care oscilează între omogenitate şi eterogenitate, ierarhie şi
participare, unitate şi pluralism. Aceşti poli se constituie, în acelaşi timp, în principii de
organizare a sistemelor administrative
Conform modelului clasic, sistemul administrativ public este o comunitate închisă,
care-şi găseşte în ea însăşi principiile de funcţionare; invers, se poate concepe o administraţie
deschisă faţă de mediu a cărei structură organizatorică să reflecte diversitatea sistemului
social. Practica a demonstrat că sistemul administrativ este în mod necesar permeabil faţă de
mediu, dar în acelaşi timp îşi conservă specificitatea care îi garantează funcţionarea.
Omogenitatea şi eterogenitatea constituie principalii poli între care oscilează sistemele
administrative.
Principiile de omogenitate pun accent pe necesitatea coeziunii interne a aparatului
administrativ, în detrimentul comunicaţiilor laterale pe care acesta le întreţine cu exteriorul,
cu restul societăţii. Coeziunile din interiorul aparatului administrativ sunt de două tipuri:
 coeziuni între organele administrative;
4
Henri Fayol (1841-1925), a fost un inginer minier francez, executiv minier, autor și director de mine care a
dezvoltat o teorie generală a administrării afacerilor care este adesea numită fayolism.. Si-a petrecut intreaga
viata in cadrul aceleiasi companii, promovand ca Director General la varsta de 47 de ani si pensionandu-se dupa
aniversarea a 77 de ani. Publicarea lucrarii „Administration industrielle et generale” in 1916 a scos la lumina
experienta de o viata in munca manageriala.

Cea mai cunoscuta traducere a lucrarii sale in limba engleza este una de Constance Storrs, publicata de Ed.
Pitmans in 1949, sub titlul de„General and Industrial Manageme
5
Frederick Winslow Taylor (1856-1915), ca si Fayol a fost unul dintre primii teoreticieni ai managementului cu
experienta de conducere a intreprinderii. Nascut in Boston, Massachusetts, in 1856, si-a petrecut cea mai mare
parte a vietii lucrand la problema realizarii unei mai mari eficiente la nivelul operational al intreprinderii.
Solutiile propuse de el se bazau direct pe experienta lui practica, initial ca muncitor si apoi ca manager. Si-a
inceput cariera ca ucenic in inginerie. Dupa acest stagiu s-a mutat la fabrica Midvale Steel Company, unde in
decursul a 11 ani, a avansat de la postul de muncitor la cel de supraveghetor la nivel operational. In acest timp,
Taylor a conturat primele idei de „Management stiintific”. In 1889 el paraseste Midvale Steel Company pentru a
lucra la Bethlehem Steel Company, unde isi consolideaza ideile si dirijeaza unele din cele mai cunoscute
experimente ale sale in cresterea productivitatii muncii. Taylor era dornic sa faca cunoscute ideile lui si altora, in
special prin lucrarile scrise, cea mai cunoscuta fiind „Principiile Managementului Stiintific” publicata in 1911.
Page 3 of 16
  coeziuni între agenţi (funcţionari publici).
Organele administrative prezintă anumite trăsături, care le izolează de restul
sistemului social. Potrivit anumitori autori, Darbel6 şi Schnapper7, situaţia administraţiei
publice, în raport cu sectorul privat, este de natură monopolistă. Această situaţie privilegiază
derularea unor raporturi strânse care unesc sistemul administrativ  al statului de sistemul 
politic.  Conform afirmaţiilor lui  Max  Weber, „într-un  stat  organizat,  violenţa fizică face
obiectul  monopolului  de stat”;  de aicirezultă că, administraţia dispune de un control
exclusiv al mijloacelor materiale de constrângere. Ideea monopolului de stat se află la
originea serviciilor publice. Chiar dacă în  economie, situaţia  statului nu mai este una 
monopolistică, administraţia   şi-a păstrat privilegiile dobândite de-a lungul timpului, de a-şi
defini limitele propriului său monopol.
Lucrătorii din administraţia publică sunt supuşi, mai mult sau mai puţin, unui regim
de drept comun, prin intermediul căruia beneficiază de drepturi regaliene, dar şi de îndatoriri
necunoscute persoanelor particulare. Specificul acestui regim este dat de faptul că, în unele
ţări litigiile privind activităţile administrative sunt soluţionate de o jurisdicţie specială şi de un
drept administrativ specific. Aportul administrativ îşi crează propriile reglementări interne, ale
căror coerenţă şi unitate sunt asigurate prin existenţa unui ansamblu de norme.
Aşa cum se arată şi în literatura de specialitate, în literatura juridică românească,
asemeni celor petrecute în întreaga Europă de Est după cel de-al doilea război mondial şipană
la 1989, discuţiile cu privire la noţiunea de administraţie de stat au fost concentratepe
următoarele direcţii principale8:
a) Corelaţia dintre formele fundamentale de realizare a puterii de stat şi categoriilede
organe de stat;
b) Calificarea activităţii economice (implicit a structurilor care o realizează în
raportcu activitatea administrativă;
c) Raportul dintre caracterul de activitate juridică al administraţiei de stat
şicaracterul acesteia de activitate politică;d) Obiectul de cercetare al dreptului administrativ,
respectiv al ştiinţei administraţie.

3. Conceptul de administrație în noua reglementare prevăzută de Ordonanța de

urgență nr. 57 din 3 iulie 2019 privind codul administrativ – considerații generale.
Administraţia nu poate fi privită ca o entitate universală şi permanentă, marea
varietate a efectivelor sale nu poate fi explicată doar prin importanţa economică sau
demografică a statelor; este necesară luarea în considerare a structurilor, moravurilor,
practicilor politice proprii fiecărei naţiuni.
Astfel, prin adoptarea noului Cod administrativ, Guvernul de la acea dată a ȋntărit,
prin fapte concrete, că este la fel de pro-european ca şi celelalte guverne de la căderea
comunismului până ȋn prezent. Adoptarea acestui cod a adus oportunităţi şi prosperitate
6
Alain Darbel (1932 – 1975) a fost un sociolog francez și fost administrator al INSEE. A fost interesat în
principal de sociologia administrației. Numele său rămâne asociat cu cel al lui Pierre Bourdieu, cu care a publicat
un studiu despre artă și funcția muzeelor, intitulat L'Amour de l'art. Alain Darbel, în calitatea sa de statistician, s-
a ocupat în special de construcția planului de anchetă și de dezvoltarea modelului matematic care stă la baza
acestei lucrări.
7
Dominique Schnapper (n.1934) s-a născut într-o familie a burgheziei pariziene. Este fiica lui Raymond și
Suzanne Aron. Dominique Schnapper se ocupă în principal de sociologia istorică, precum și de studii despre
minorități, șomaj, muncă și sociologia urbană, iar din anii 1990 și conceptul de națiune și cetățenie.
8
NEDELCU, Iulian M, „Drept administrativ și elemente de știința administrației”, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2009, pag.63
Page 4 of 16
pentru toţi cetăţenii României. Adoptarea Codului administrativ reprezintă evenimentul
legislativ al anului 2019.
O definiţie completă a administraţiei publice poate fi formulată astfel: administraţia
publică este activitatea de organizare şi executare concretă a legii, cu caracter dispozitiv şi
prestator, realizată în principal de organele administraţiei publice, şi în subsidiar şi de celelalte
organe ale statului, precum şi de organizaţii particulare de interes public.
Astfel, privind în ansamblu,, concret, administrația este un ansamblu organizat, ale
cărui elemente componente sunt structurate și relaționează între ele alcătuiesc un sistem,
îndeplinind rolul de organe ale sistemului, fiecare dintre ele participând la îndeplinirea
funcției executive a statului, de la nivelul lor e competență, pe baza și în conformitate cu legea
Administraţia publică se realizează de către acele structuri statale care formează sfera
executivului, funcţia executivă fiind exercitată prin intermediul organelor cuprinse în sistemul
administraţiei publice. Ea reprezintă prestatorul de servicii pentru cetăţeni.
Din definiţia dată administraţiei publice rezultă așadar faptul că, aceasta constă în
acte juridice şi operaţiuni materiale prin care se îndeplinesc (execută) legile, fie prin emiterea
de acte normative subordonate legii, fie prin organizarea şi prestarea efectivă şi directă de
servicii publice.

4. Organizarea administrației publice – baze conceptuale și analiză sistemică.

Organizarea sistemului administrativ din România presupune luarea în considerare,

în afara relaţiilor organizatorice, şi a altor componente structurale, respectiv: nivelul ierarhic,
ponderea ierarhică, compartimentul, postul, funcţia.9
În administraţia publică din România numărul de niveluri ierarhice nu diferă foarte
mult de la o instituţie la alta. Aceasta pentru că la nivelul administraţiei centrale, de exemplu,
ministerele au adoptat structuri tipizate şi au, în genere, acelaşi iumăr de niveluri ierarhice. În
mod similar la nivelul administraţiei locale numărul de niveluri ierarhice diferă foarte puţin de
la o instituţie la alta.10
Un rol esențial în organizarea administrației publice îl constituie ponderea ierarhică
ea reprezintăd numărul persoanelor conduse nemijlocit de un funcţionar public cu
funcţie de conducere, ales sau permanent. Mărimea ponderii ierarhice este influenţată de
numărul de niveluri ierarhice cu care se află în raport invers proporţional.
Modul în care diversele compartimente contribuie la realizarea interesului public
general determină diferenţierea acestora în compartimente operaţionale şi
compartimente funcţionale.
Compartimentele operaţionale contribuie la realizarea efectivă a unui serviciu
public şi/sau executarea legii absolut necesare îndeplinirii sistemului de obiective al
managementului public.11
Compartimentele funcţionale contribuie la stabilirea obiectivelor proprii de
activitate desprinse din cunoaşterea realităţilor concrete din unităţile administrativ-
teritoriale. În cadrul acestor compartimente se fundamentează decizii administrative,
asigurându-se, în acelaşi timp, şi asistenţa de specialitate necesară tuturor

9
http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html
10
PROFIROIU, M.,  „Managementul organizatiilor publiceʺ, Ed. ECONOMICA, ISBN: 973-590-409-8, , 2001,
pag. 89
11
MANDA, Cezar Corneliu, „Elemente de știința administrațieʺi, Editura universul juridic, București, pag.86
Page 5 of 16
compartimentelor care aparţin unei instituţii publice. In această categorie se includ, de
regulă: ministerele, agenţiile, departamentele, direcţiile şi serviciile
Dacă ne raportăm la principiile contemporane de organizare a administraţiei publice
vom reţine că, organizarea administraţiei publice din România potrivit actualei Constituţii se
bazează pe aplicarea principiilor fundalmentale dominante în prezent, nu doar în Europa, ci
peste tot în lume.
Organizarea administrației se bazează pe câteva principii deosebit de importante,
esențiale putem spune, precum:

 Centralizarea administrativă

Centralizarea administrativă plasează în mâinile puterii centrale conducerea tuturor

problemelor administrative. Ea este caracterizata prin dependenta organelor locale de cele
centrale ce stabilesc deciziile aplicabile in teritoriu, presupune o stricta subordonare.
Centralizarea administrativa fiind privita ca raportul natural al puterii centrale cu cea
locala, opusul ei ar fi lipsa de raport, ceea ce nu e posibilă.
Într-un regim în care se aplică acest sistem de organizare administrativă, unităţile
administrativ-teritoriale nu au personalitate juridică şi rămân în strictă dependenţă faţă de
puterea centrală, mărginindu-se să-i execute instrucţiunile. Sistemului centralizării îi este
specific controlul ierarhic, exercitat asupra activităţilor inferiorilor. În esenţă, controlul
ierarhic este caracterizat prin faptul că:
 dă dreptul superiorului ierarhic de a anula, abroga, revoca, şi chiar uneori de a
modifica actele inferiorului;
 poate fi exercitat oricând, fie din oficiu, fie la cerere (“recurs ierarhic”);
 nu trebuie prevăzut expres de lege, ci decurge din organizarea centralizată;
 priveşte întreaga activitate a inferiorului – acte, fapte, operaţiuni materiale;
 vizează atât legalitatea cât şi oportunitatea actelor administrative. Ca şi
exemplu de centralizare avem, în România, subordonarea unor instituţii centrale faţă de un
minister (Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este subordonată Ministerului
Administraţiei Publice, de pildă).
În cadrul sistemului centralizat, statul nu recunoaşte existenţa colectivităţilor locale,
nu consideră că acestea au viaţă juridică şi nu le acordă personalitate juridică. El îşi asumă
prin propriul buget rezolvarea, în nume propriu, a intereselor generale oriunde s-ar manifesta
acestea, fie la nivel naţional, fie la nivel local. Sistemul centralizat se caracterizează, în primul
rând, printr-o structură puternic ierarhizată, ce concentrează puterea de decizie şi iniţiativa în
mâinile autorităţii centrale.12
Autorităţile administraţiei locale, dacă există, nu fac decât să transmită problemele ce
pot apărea în teritoriu către autorităţile centrale competente şi, în sens invers, transmit decizia
acestor autorităţi către cei administraţi. În acest mod, o voinţă unică ce emană de la
autorităţile centrale se transmite până în cele mai îndepărtate colţuri ale teritoriului.
În concluzie, centralizarea administrativă, ca sistem de organizare statală, prezintă
următoarele caracteristici13:
12
SĂRARU, Cătălin-Silviu, „Dreptul administrativ – principalul instrument de reglementare a activității
administrației publiceʺ, Editura ASE, București, 2020, p.64
13
VEDINAȘ, Verginia, „Drept administrativʺ, ediția a 12-a, Editura Universul Juridic, SBN/ISSN: 978-606-39-
0564-3 Bucuresti, 2020, pag.118

Page 6 of 16
 - statul este singura persoană morală de drept public, politico-teritorială;
- interesul public este unic, cel al statului centralizat;
- organizarea administraţiei se bazează pe o ierarhie strictă, subordonată faţă de
centru;
- activitatea (competenţa) autorităţilor locale este limitată;
- statul exercita un riguros control ierarhic, putând anula, modifica sau suspenda
actele autorităţilor locale.

 Deconcentrarea administrativă

Deconcentrarea constituie o măsura intermediară în procesul descentralizării, fiind

privită că transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea
diferitelor organisme locale; ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune
recunoaşterea unei anumite puteri de decizie, în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe
întreg teritoriul ţării (prefectul, serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de
deconcentrare)14.
În doctrina administrativă au fost în mod tradiţional identificate doua forme ale
descentralizării şi anume: 
 descentralizarea teritorială 
 descentralizarea tehnică sau prin servici. 
Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi alese, la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale, autorităţi ce dispun de competenta materială generală.
Descentralizarea tehnică sau prin servicii presupune existenţa unor persoane morale
de drept public care prestează anumite servicii publice, distincte de masă serviciilor publice
prestate de autorităţile statale.
Deconcentrarea administrativă este o variantă a centralizării, caracterizată prin faptul
că reprezentanţii locali ai puterii centrale capătă unele drepturi de decizie proprii; în realitate,
tot statul decide, însă nu de la nivelul autorităţii centrale, ci direct în unităţile administrativ-
teritoriale. Organele centrale exercită în continuare un control ierarhic asupra celor teritoriale.
În România sunt deconcentrate serviciile exterioare ale ministerelor în teritoriu: Direcţii
generale, inspectorate, agenţii, etc15.
Caracteristicile centralizării administrative se menţin, cu excepţia faptului că în
teritoriu nu mai există simpli agenţi executanţi ai voinţei centrului, ci autorităţi administrative
propriu-zise, care dispun de competenţe proprii. Aceste structuri sunt numite şi revocate de
centru, faţă de care sunt subordonate şi răspunzătoare. Ele servesc interesul unic al statului,
dar pentru anumite chestiuni de interes local (de mai redusă importanţă) au competenţe
proprii. Modul în care se realizează partajarea competenţei între centru şi autorităţile
administrative deconcentrate reflectă gradul de deconcentrare administrativă.16
În toate situaţiile însă, structurile teritoriale deconcentrate au obligaţia de a raporta
centrului situaţia din teritoriu şi de a executa ordinele acestuia.
În concluzie, şi acest sistem de organizare administrativă menţine o administraţie
unitară, care însă nu mai păcătuieşte prin uniformitate, autorităţile deconcentrate putând
adapta la specificul local măsurile şi ordinele transmise de la centru.
14
TOFAN, Dana, „Drept administrativʺ, vol. I, editia 5-a, Editura C.H. Beck, colectia Curs universitar,
Bucuresti, 2020, p 224
15
ȘTEFAN, Elena Emilia, „Drept administrativʺ, Partea I, ediția a III-a, revizuită, completată și actualizată,
Editura Universul Juridic, București, 2019, p.169
16
Munteanu, Codrin Dumitru, „Administratia publica teritorială", Ed. Universul Juridic, 2010, pag.227
Page 7 of 16
 Astfel, subliniem fptul că, deconcentrarea administrativă menţine puterea ierarhică în
detrimentul autonomiei locale.

Ř Descentralizarea administrativă17

Descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării, ci micşorarea ei, diminuarea

concentrării puterilor. Problemă ce preocupa orice naţiune este deci, cea a gradului de
descentralizare necesar, ce variază după întinderea teritoriului, mărimea popula'iei, condiţiile
economice şi politice existente, tradiţii etc.
Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice loale,
desemnate de comunitatea teritoriului, cu atribuţii proprii, ce intervin direct în gestionarea şi
administrarea problemelor colectivităţii, implicând autonomia locală.
 Descentralizarea teritorială implică dreptul unei colectivităţi locale, înglobată
într-o colectivitate mai vastă, care are dreptul de a se administra prin propriile mijloace.
Organele descentralizate se bucură de autonomie în gestionarea afacerilor locale, însă nu sunt
independente. Asupra lor se exercită un control statal, numit tutelă administrativă. Tutela
administrativă se exercită, spre deosebire de controlul ierarhic, doar în cazurile prevăzute
expres de lege, numai de organele indicate expres de lege, şi priveşte doar legalitatea actelor
administrative, nu şi oportunitatea acestora.
Ea presupune existenţa unor interese comune ale locuitorilor dintr-o fracţiune
geografică, porţiune din teritoriul de stat (judeţ, oraş, comună), interese distincte faţă de
interesele naţionale, şi care se manifestă în cele mai diverse domenii de activitate
În România, tutela administrativă este jurisdicţionalizată, adică este redusă doar la
dreptul organului de control (prefectul) de a sesiza instanţa de contencios administrativ.
 Descentralizarea tehnică, poate fi şi pe servicii, atunci când este realizată prin
scoaterea unui serviciu public din competenţa organelor centrale şi organizarea lui autonomă,
atribuirea de organe proprii şi a unui patrimoniu distinct de autoritatea din care a fost
desprins. Prin Legea-cadru a descentralizării nr.339/2004 și ulterior prin Codul administrativ,
au fost introduse principiile fundamentale şi regulile generale, precum şi cadrul instituţional
pentru desfăşurarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară în România.
Dincolo de anumite limite, raporturile statului cu colectivităţile locale pot să
evolueze nu atât spre o organizare descentralizată a administraţiei publice, cât spre
autoguvernare şi federalism.
Metodologiile privind introducerea, actualizarea, exploatarea si valorificarea datelor
de catre autoritatile administrației publice locale bazelor de date se reglementează prin acte
administrative ale conducatorilor ministerelor sau ale celorlalte organe de specialitate ale
administratiei publice centrale, dupa caz, care au transferat competentele.
Reglementarea regimului bazelor de date este una dintre noutatile aduse de Codul
Administrativ, ea negasindu-si corespondent in vechea reglementare. Aceasta apare in
17
Conform articolului 5, lit. x) din OUG 57/2019 privind Codul Administrativ, descentralizarea reprezintă
``transferul de competențe administrative și financiare de la nivelul administrației publice centrale la nivelul
administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, împreună cu resursele financiare necesare
exercitării acestoraʺ
Page 8 of 16
contextul inaspririi incontestabile a regimului juridic in ceea ce priveste protectia datelor cu
caracter personal odata cu intrarea in vigoare a Regulamentului General Privind Protectia
Datelor.18

Ř Autonomia locală

Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ teritoriale de

a-şi satisface interesele proprii după cum consideră oportun, cu respectarea legalităţii, dar fără
intervenţia puterii centrale. Autonomia locală constituie principiul fundamental al organizării
administrativ-teritoriale a unui stat.
Autonomia locală constituie un drept, iar descentralizarea administrativă este un
sistem ce o presupune. Ea nu trebuie înţeleasă însă, în sensul unei libertăţi totale, eliminarea
oricărei intervenţii a statului atunci când aceasta se dovedeşte necesară.19
Principiul descentralizării în organizarea administraţiei publice presupune şi
autonomia locală, nu de puţine ori cele două principii fiind tratate împreună.
În viziunea contemporană, autonomia locală se manifestă sub mai multe aspecte şi pe
mai multe planuri. Astfel, sub aspectul capacităţii juridice, colectivităţile locale (regiuni,
judeţe, oraşe, comune etc.) sunt subiecte de drept distincte de stat, având interese publice
proprii, recunoscute ca atare de legiuitor.
Pe plan instituţional, acestea sunt reprezentate de autorităţi administrative proprii,
alese prin vot universal (consilii locale, consilii judeţene, primari, preşedinţii consiliilor
judeţene) şi care nu se regăsesc în raporturi de subordonare faţă de aparatul de stat central. În
planul autonomiei decizionale, autorităţile administraţiei publice locale au competenţe
generale şi adoptă decizii în interesul colectivităţilor pe care le reprezintă. Autonomia locală
nu se poate manifesta în mod real decât dacă este recunoscută şi în planul resurselor
financiare, materiale şi umane de care dispun. Astfel, colectivităţile locale au bugete proprii,
dispun de un patrimoniu în care sunt incluse bunurile ce aparţin domeniului public şi privat al
judeţului, oraşului sau comunei şi sunt deservite de funcţionari publici selectaţi pe criteriul
competenţei.
Conţinutul principiului autonomiei locale se regăseşte atât în activitatea
administraţiei publice locale romaneşti cât şi în raporturile dintre autorităţile comunale,
orăşeneşti şi judeţene precum şi în relaţiile dintre acestea şi autorităţile administraţiei publice
deconcentrate.
O atare concluzie reiese şi din conţinutulart. 84 alin. (3) Cod administrativ., care
statuează că autonomia locală este numai administrativă şi financiară 20, fiind exercitată pe
baza şi în limitele prevăzute de lege, de unde rezultă că autonomia locală poate fi supusă unor
limitări prevăzute de lege
Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sunt în
exclusivitate autorităţi ale administraţiei de stat, în timp ce autorităţile administraţiei publice
din unităţile administrativ-teritoriale se împart în: servicii publice ale autorităţilor

18
EuroAvocatura.ro, „Descentralizarea in Noul Cod Administrativ. Principiu si componenta esentiale in
desfasurarea activitatilor administrativeʺ (III), Publicare la data de 29 Jul 2019, Coordonator avocat Marius-
Catalin Preduț, titular MCP Cabinet avocati.
19
A se vedea pe larg, „Reglementarea autonomiei locale în Codul administrativʺ, Revista de drept public
(Universul Juridic) - Ioan Vida - 28/09/2019 (Nr. 3 / 2019)
20
În acest sens, vezi și „Administratorul public şi contractul de management al administratorului public în
contextul Codului administrativ aprobat prin O.U.G. nr. 57/2019ʺ, Revista de drept public (Universul Juridic) -
Oliviu Puie - 28/03/2020 (Nr. 1 / 2020)
Page 9 of 16
administraţiei publice de specialitate deconcentrate în unităţile administrativ-
teritoriale şi autorităţi administrative autonome ale comunelor, oraşelor şi judeţelor.
Trebuie să fie precizate în acest context dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Constituţia
republicată, rămase nemodificate, cu privire la teritoriu, conform cărora 'teritoriul este
organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe
sunt declarate municipii'

5. Organizarea și funcționarea administrației publice din România. Scurtă

prezentare și analiză.

5.1. Aspecte generale

În doctrina administrativă actuală și bazându-ne pe noile realități legislative în

materie, s-a dezvoltat un curent de opinie potrivit căruia evoluţia organizării administraţiei a
fost influenţată îndeosebi de factorul militar şi de factorul geografic, cărora, în timp, li s-au
adăugat şi alţi factori, ca, de exemplu, cei de ordin economic, politic, cultural, religios etc.
Problema tradiţională pe care o ridică orice organizare administrativă, inclusiv cea
românească, este aceea de a şti dacă sarcinile de îndeplinit vor fi încredinţate unei singure
administraţii de stat sau dacă acestea vor fi distribuite între mai multe organisme, dispunând
fiecare de autorităţi proprii, pentru diferite porţiuni din teritoriu.21
Astfel, sub aspect organic, administraţia publică românească se caracterizează, de
regulă, prin lipsa subordonării administraţiei locale faţă de administraţia centrală, actele
normativ şi legile stabilind diverse forme de control indirect asupra administraţiei locale, iar
doctrina referindu-se, în mod tradiţional, la tutela administrativă. Sub aspect material însă,
actele autorităţilor administraţiei locale trebuie să respecte normele conţinute în toate actele ce
emană de la autorităţile administraţiei centrale, ca acte cu forţă juridică superioară.
Organizarea administraţiei publice românești de după anul 1989, a constituit
dintotdeauna obiect de cercetare pentru dreptul administrativ şi ştiinţa administraţiei, doctrina
occidentală având o poziţie diferită în funcţie de tradiţii, de natura regimului politic, de optica
cu privire la raportul dintre dreptul constituţional şi dreptul administrativ, pe de-o parte, dintre
dreptul administrativ şi ştiinţa administraţiei, pe de altă parte22 .

5.2. Sarcinile și funcțiile administrației publice.23

Sarcinile administraţiei publice sînt determinate de destinaţia ei pentru

realizarea valorilor politice în cadrul sistemului politic şi se pot defini ca îndatoriri faţă de
societate pentru satisfacerea necesităţilor în ansamblu şi la nivelul individual al
membrilor societăţii.
Pornind de la conţinutul şi activitatea administraţiei publice, pot fi evidenţiate
două grupuri de sarcini:

 sarcini de conducere şi organizare

 sarcini de prestaţie
21
J.-M. Becet, „Les institutions administrativesʺ, (3e edition), Paris, Economica, 1992, p. 23.
22
IORGOVAN, Antonie, ʺTratat de Drept Adminitrativʺ, ed.a IV –a, Ed. All Beck, 2 vol., 2005, pag.254
23
MÂȚĂ.Dan Constantin (editor), „Administrația publică. Codul administrativ și legislație conexăʺ, București,
Ed.Universul Juridic, 202, pag.133
Page 10 of 16
 Sarcinile de conducere şi de organizare sunt numite funcţiile tradiţionale ale
statului de a reglementa activitatea membrilor societăţii cu caracter de dispoziţie, prin
care se organizează executarea legilor în diferite domenii ale vieţii sociale.
Aceste sarcini au drept scop stabilirea conduitei, pe care trebuie s-o urmeze diferite
persoane fizice şi juridice din societate, permiţîndu-le sau interzicîndu-le un anumit
comportament social în unele cazuri prevăzute de lege administraţia publică poate aplica
sancţiuni pentru nerespectarea dispoziţiilor.
Sarcinile de prestaţie sînt funcţiile administraţiei publice menite să asigure membrii
societăţii cu diferite servicii pentru satisfacerea necesităţilor materiale şi spirituale în scopul
realizării acestor sarcini sînt prevăzute un şir de activităţi ca: salubrizarea publică şi ocrotirea
mediului, serviciile de telecomunicaţii, transportul public, furnizarea de gaze naturale, curent
electric, construcţia şi închirierea de locuinţe, asistenţa medicală, activităţile culturale şi
educative etc24.

Pentru a fi realizate, este necesară utilizarea următoarelor atribuţii şi funcţii:

 funcţia de mecanism intermediar de executare;

 funcţia de pregătire a deciziilor politice şi de colaborare la adoptarea lor;
 funcţia de organizare şi asigurare a executării deciziilor politice;
 funcţia de executare directă, la concret;
 funcţia de purtător al corespondenţei membrilor societăţii, expediată către
autorităţile care adoptă decizii politice.

Administrația publică răspunde nevoilor societății și funcționează pe bază de

structuri organizatorice, procese, roluri, relații, politici și programe. Aceasta influențează
prosperitatea economică durabilă , coeziunea socială și bunăstarea oamenilor . Administrația
publică, inclusiv cea românească, influențează încrederea socială și determină condițiile de
creare a valorii publice, având următoarele caracterisitici:25

a. Administraţia publică este subordonată. Administraţia publică este subordonată legii

şi desfăşoară activităţi în baza a două categorii de sarcini, de execuţie şi de elaborare a actelor
administrative.
b. Administraţia publică este ierarhizată şi ordonată. Ierarhia administrativă
decurge din cea militară şi este în măsură să asigure disciplina administrativă care permite
reglementarea puterii de comandă şi control (administrativ şi juridic). Controlul administrativ
poate fi: din interiorul administraţiei; din exteriorul administraţiei.
Controlul juridic presupune verificarea legalităţii deciziilor, prin tribunale.
c. Administraţia publică este remunerată, civilă şi egalitară în sensul în care
personalul care lucrează în sistemul administraţiei publice este remunerat potrivit legii,
slujeşte cetăţeanul şi nu are caracter militar, susţinând egalitatea între oameni, prin aplicarea
nediscriminatorie a legii.
d. Administraţia publică este formalizată, scrisă şi birotică. Administraţia
publică desfăşoară activităţi pe baza unor proceduri dinainte stabilite. Există un tradiţionalism
24
ȘTEFAN, Elena Emilia, „Manual de drept administrativʺ, Partea I, Caiet de seminar, Ediția a III-a,
București,Universul Juridic, 2018, pag.166
25
A se vedea IORGOVAN Antonie, op.cit., p.132
Page 11 of 16
administrativ care presupune rutină în activitate, în condiţiile în care toate acţiunile
(documente, fapte, decizii) sunt consemnate şi înregistrate.
e. Administraţia publică are caracter de continuitate. Este vorba aici despre
existenţa funcţionarilor publici temporari şi permanenţi care îşi menţin, în cea mai mare
măsură poziţiile, în ciuda schimbărilor din vârfurile administrative. Explicaţia are la bază
necesitatea unor cunoştinţe de specialitate, care nu pot fi dobândite cu prilejul unor schimbări
bruşte şi de experienţa funcţionarilor publici ce se câştigă în timp.
f. Administraţia publică este structurată vertical şi orizontal. Administraţia
publică este concepută strucutrat sub forma unor servicii şi grupe de servicii ce se derulează
vertical de exemplu la nivel ministerial – departamental – de direcţii – de servicii – de birouri,
dar şi orizontal sub forma relaţiilor de comunicare, cooperare şi coordonare între diverse
organisme.

6. Organizarea administraţiei centrale româneşti. Sistemul de organizare și

funcționare.

În regimul constituţional românesc actual, administraţia centrală se compune din

preşedinte, guvern, organe centrale de specialitate (ministere, alte organe subordonate
guvernului sau ministerelor, autorităţi administrative autonome) şi instituţii publice centrale
subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative autonome (inclusiv regiile autonome
şi companiile naţionale). Deoarece, în mod obişnuit, instituţia şefului de stat este analizată
distinct în lucrările de specialitate şi presupune o cercetare detaliată, în această parte a
studiului consacrată organizării administraţiei publice centrale româneşti în context european
ne vom rezuma doar la administraţia publică centrală constituită din guvern, administraţia
ministerială şi extraministerială, autorităţile administrative autonome.
Sistemul organizării centrale ale administrației publice este compus din Preşedintele
României, pe de-o parte, şi Guvern, având în frunte pe primul-ministru, pe de altă parte.26
Preşedintele României are o serie de atribuţii cu caracter administrativ, dar şi unele
cu caracter politic, cea mai mare parte fiind însă condiţionate fie de intervenţia Parlamentului,
anterioară sau ulterioară, fie de propunerea Guvernului sau a primului-ministru, fie de
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii etc.
Guvernul este un organ colegial ce formează puterea executivă specifică oricărui
regim parlamentar - alături de şeful statului, preşedinte sau monarh, după caz. În cadrul
executivului, balanţa poate să încline în favoarea organului unipersonal – şeful statului – sau
în favoarea celui colegial – Guvernul. Dar, indiferent de preeminenţa unuia sau altuia dintre
cele două organe, există constant sarcini care revin numai unuia dintre ele, după cum există
atribuţii ce nu pot fi exercitate decât împreună. Astfel, sarcina „medierii între puterile
statului” revine preşedintelui sau monarhului constituţional, conducerea activităţii
administrative incumbă guvernului, în timp ce sarcini precum cele privind încheierea unor
tratate internaţionale sau numirea unor miniştri apar ca rod al colaborării lor.27
Rolul de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice reprezintă rolul
de comandă a guvernului, în virtutea căreia măsurile aprobate în realizarea rolului politic
trebuie să fie duse la îndeplinire. Ni se înfăţişează astfel o nouă concepţie constituţională
asupra delimitării puterii executive de administraţie şi este pusă în evidenţă corelarea funcţiei

26
Ibidem, p. 69.
27
VRABIE G, BĂLAN, M, „Organizarea politico-etatică a Românieiʺ, Iaşi, Institutul European, 2004, p.214
Page 12 of 16
executive a statului cu înfăptuirea acesteia prin intermediul întregii administraţii publice, fie
că este de stat, fie că aparţine autorităţilor administrative ale colectivităţilor locale.28
Constituţia României utilizează noţiunea de guvern în sens restrâns, adică are în
vedere doar acea parte a puterii executive formată din totalitatea miniştrilor, în frunte cu
primul-ministru, dar cu excluderea şefului statului.
Stabilitatea guvernamentală, care influenţează atât acţiunea administrativă, cât şi
vârfurile ierarhiei administraţiei centrale, este condiţionată de numeroşi factori, printre care
sistemul partidelor politice şi obiceiurile care se practică la constituirea guvernelor.
Într-o viziune generală, guvernul are funcția de a realiza politica naţiunii, el este
iniţiatorul, modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică, scădere a inflaţiei şi
stabilitate economică, răspunde de ordinea publică, de apărarea naţională sau de raporturile
statului pe care-l guvernează cu alte state.
În România, ministerele formează al doilea eşalon al sistemului administraţiei
publice, fiind organele centrale de specialitate care conduc şi coordonează administraţia
publică în diferite domenii şi ramuri de activitate.
Numărul lor este determinat de volumul sarcinilor administraţiei publice întrun
domeniu sau altul de activitate, dar şi de concepţiile şi interesele politice ce se manifestă la cei
aflaţi la guvernare. Ministerele îndeplinesc sarcinile de conducere şi organizare pe baza şi în
condiţiile legii. Constituţia României republicată conţine o secţiune distinctă cu privire la
administraţia publică centrală de specialitate, în capitolul consacrat administraţiei publice din
titlul III (Autorităţile publice). Potrivit art. 116 din Constituţia republicată, ministerele se
organizează numai în subordinea guvernului, iar alte organe de specialitate se pot organiza în
subordinea guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. Potrivit
art. 117 alin. (1) din Constituţia republicată, ministerele se înfiinţează, se organizează şi
funcţionează potrivit legii. O asemenea prevedere constituţională a dus în doctrină la
enumerarea mai multor posibile variante: fie adoptarea unei legi organice, care să constituie
sediul unic al materiei pentru toate ministerele; fie adoptarea unei legi-cadru, urmată de
norme speciale pentru fiecare minister în parte, fie adoptarea câte unei legi speciale pentru
fiecare minister. Fiind însă vorba de o lege ordinară, se mai precizează, se subînţelege că în
locul acesteia s-ar putea adopta şi o Ordonanţă.
Din dispoziţiile legii rezultă că doar pentru organizarea şi funcţionarea ministerelor
privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt necesare legi speciale, putând fi adoptate
implicit şi ordonanţe, dacă guvernul primeşte abilitare în acest scop, pentru restul ministerelor
fiind suficientă adoptarea unor hotărâri ale guvernului. Legea precizează şi competenţa
guvernului de a aproba, prin hotărâre, „rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi
numărul de posturi ale ministerelor”, în raport de importanţa, volumul, complexitatea şi
specificul acestora.

7. Organizarea administraţiei publice locale româneşti. Scurtă prezentare.

În sistemul constituţional românesc actual, administraţia de stat în teritoriu,

neidentificată ca atare într-o secţiune distinctă din capitolul V, intitulat Administraţia publică,
din Titlul III consacrat Autorităţilor publice în Constituţia republicată, cum ar fi fost firesc, se
compune din prefect şi serviciile deconcentrate subordonate ministerelor sau celorlalte
organe centrale de specialitate. Serviciile deconcentrate ale ministerelor nu sunt reglementate
într-un articol distinct, ci doar în art.120 din Constituţia republicată sunt prevăzute, drept
28
VIDA Ion, „Puterea executivă şi administraţia publicăʺ, Bucureşti, Ed.. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”,
1994, p. 86 şi urm
Page 13 of 16
principii de bază aplicabile administraţiei publice locale, principiile descentralizării,
autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
În ce priveşte sintagma „descentralizarea serviciilor publice”, utilizată în varianta
iniţială a Constituţiei, după cum doctrina s-a grăbit să precizeze imediat după intrarea ei în
vigoare, strict ştiinţific era vorba, de fapt, despre deconcentrarea serviciilor publice, pentru că
erau avute în vedere, în primul rând, serviciile exterioare ale ministerelor, adică ramificaţiile
în teritoriu ale ministerelor, ce rămân pe mai departe subordonate acestora, pe verticală, şi
prefectului pe orizontală29. În plus, mai putea fi vorba despre înfiinţarea unor servicii publice
la nivelul colectivităţilor locale.
Administraţia publică locală din unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor generale ale administraţiei publice prevăzute la partea I
titlul III şi al principiilor generale prevăzute în Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei
europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, precum şi a
următoarelor principii specifice:

a) principiul descentralizării;
b) principiul autonomiei locale;
c) principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor de interes local
deosebit;
d) principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;
e) principiul cooperării;
f) principiul responsabilităţii;
g) principiul constrângerii bugetare.

Aplicarea principiilor prevăzute la alin. (1) nu poate aduce atingere caracterului de

stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României așa cum este prevăzut în
art. 75 alin (1) si (2) din OUG 57/2019
Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală
unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de
condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Prin organizarea comunei se
asigură dezvoltarea economică, social-culturală şi gospodărească a localităţilor rurale.
Comunele pot avea în componenţa lor mai multe localităţi rurale denumite sate, care nu au
personalitate juridică.
Satul în care îşi au sediul autorităţile administraţiei publice comunale este sat-
reşedinţă de comună, conform art. 98 alin (1), (2) si (3) din OUG 57/2019.
Autorităţile administraţiei publice din comune, oraşe şi municipii sunt consiliile
locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive.
Consiliile locale şi primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, în condiţiile prevăzute de legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale.
29
A se vedea pe larg, Programul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației laborarea
standardelor de calitate și de cost atât pentru serviciile publice descentralizate precum și pentru serviciile
publice care urmează a fi descentralizate este reglementată de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului
nr. 57/2019 privind Codul administrativ. În acest sens, au fost elaborate propuneri de standarde de calitate și,
după caz, de cost, pentru serviciile publice descentralizate din următoarele domenii: educație, sănătate, asistență
socială; administrarea domeniului public și privat al unităților administrativ-teritoriale; servicii comunitare de
utilități publice, respectiv: apă și canal (apă pluvială, apă potabilă, apă uzată), termie, iluminat public,
salubrizare, transport public; ordine și siguranță publică și evidența persoanelor; cultură; tineret și sport.
Propunerile respective au rezul
Page 14 of 16
Consiliile locale şi primarii funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale şi
rezolvă treburile publice din comune, oraşe şi municipii, în condiţiile legii așa cum este
prevăzut în art. 106 alin (1), (2) si (3) din OUG 57/2019
Consiliul local se compune din consilieri locali aleşi în condiţiile stabilite de legea
pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.  Numărul membrilor fiecărui
consiliu local se stabileşte prin ordin al pfectului, în funcţie de numărul locuitorilor comunei,
ai oraşului sau ai municipiului, conform populaţiei raportate, în funcţie de domiciliu, de
Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în care se organizează alegerile
ținând cont de prevederile art. 111, 112  OUG 57/2019.
Primarul şi viceprimarul
Comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi câte un viceprimar, iar
municipiile reşedinţă de judeţ au câte un primar şi câte 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.
Funcţia de primar şi funcţia de viceprimar sunt funcţii de demnitate publică. Așa cum se
specifică în mod expres în art. 148  alin (1) si (2) din OUG 57/2019.
Raporturile cu autorităţile administraţiei publice locale
Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene
şi preşedinţii consiliilor judeţene, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare; în
relaţiile dintre acestea există raporturi de colaborare, în conformitate cu prevederile art. 261 
OUG 57/2019.

În concluzie, în adminstrația publică, interesul public are prioritate față de

interesul privat, pornindu-se de la ideea că, în statul de drept, interesele statului sunt ale
colectivității, deci trebuie să fie prioritare în raport cu cele ale individului.
Motivele prioritizării interesului public față de interesul privat constă pe de o parte în
faptul că, într-un stat de drept interesul general este plasat deasupra intereselor particulare, iar
pe de altă parte misiunea statului și a autorităților este aceea de a organiza servicii publice în
vederea satisfacerii interesului public, general asigurand funcționarea lor continuă și regulată .
În acest context, în vederea apărării particularilor și a intereselor individuale se
impune instituirea unor mijloacelor legale la îndemâna particularilor. Recunoaștem ca având
această rol, drepturile-garanții, prevăzute constituțional în art. 51 (dreptul de petiționare) și
art. 52 (dreptul persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei
cereri, fiind îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim,
anularea actului şi repararea pagubei), și reglementate detaliat prin O.G. nr 27/2002 privind
soluționarea petițiilor, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Page 15 of 16
 BIBLIOGRAFIE:

1. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.
2. Apostol Tofan D., Drept administrativ. Curs universitar, Volumul I, Ediția 5,
C.H. Beck, București, 2019;
3. Constituția României revizuită (extras), republicată în Monitorul Oficial nr.
767 din 31octombrie 2003;
4. Cosmin Cernat, Otilia Arosoaie, Îndreptar legislativ de drept administrativ,
Editura Pro Universitaria, București, 2020;
5. Emil Bălan, Instituţii de drept public, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
6. Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2005
7. Mihai Cristian Apostolache, Legea pentru alegerea autorităților administrației
publice locale comentată și adnotată, Editura Universitară, București, 2020;
8. Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2009.
9. Sferlea Elena, Drept administrativ. Note de curs, Editura Universității Agora,
Oradea, 2015, 169 p., ISBN 978-973-1807-64-5;
10. Verginia Verdinaş, Drept administrativ, Ediţia a – II- a revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

Bibliografie legislativă

1. O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în M. Of. nr. 555 din
5 iulie 2019;
2. Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică,
publicată în M. Of. nr. 70 din 3 februarie 2003, republicată în M. Of. nr. 749 din 3 decembrie
2013;
3. Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, publicată în M.
Of. nr. 658 din 21 iulie 2004, republicată în M. Of. nr. 225 din 24 martie 2008;
4. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în M. Of. nr. 1154
din 7 decembrie 2004.

Page 16 of 16