Arta interviului

Săptămâna financiară, 25.01.2006

După cum cel mai greu pe lumea asta este să devii ceea ce ești,
lucrurile finisate și care par a fi simple ascund zvârcolirile
travaliului. Brandul Brâncuși a mondializat această aserțiune.
Numai proștii extremi au fost în stare să vadă într-una din
„Păsările” sale o „piesă de fier strunjit” și să o taxeze la vamă ca
atare. Marele sculptor i-a dat în judecată și a câștigat procesul. De
curând, am predat în editură un volum de convorbiri cu șapte
cavaleri ai culturii române. Am lucrat continuu, vreme de șase luni.
Timp ar fi fost, dar grijile cotidiene l-au comprimat crunt. Am spus
povestea cărții într-un cerc de amici, și ei ziariști, la o bere. După
ce m-a ascultat cu atenție, unul dintre ei mi-a zis: „Nu pricep de ce
te plângi, nici de ce a durat atât. Dă-le dracului, sunt niște simple
interviuri. Stai de vorbă cu ăia, scoți de pe casetă și gata. Ce mare
brânză?”. De ani buni, prin lumea jurnaliștilor circulă această
stupiditate: cele mai „ușoare” genuri gazetărești sunt reportajul și
interviul. Pentru primul, te duci și povestești ce-ai văzut pe-acolo.
Pentru cel de-al doilea, stai la taclale și scrii ce auzi. Se face și așa.
Depinde însă sub ce fel de text vrei să-ți pui semnătura. Eu cred
însă că interviul se apropie mult de literatură. De la poetul Aurelian
Titu Dumitrescu am învățat că enorm de mulți factori trebuie să
devină convergenți, spre a publica un interviu de calitate. Nu e
suficient să fii un bun causeur. În primul rând, trebuie să cunoști
perfect personalitatea celui pe care-l intervievezi. A-i lua, de pildă,
un interviu lui Mihai Șora, fără a-i fi citit opera și fără a-i fi
priceput resorturile ei profunde, reprezintă o gafă de proporții. Este
un gest de minimă reverență, fără de care nu se poate redacta un
plan de întrebări seducătoare și cuviincioase. Un om de asemenea
statură vede cu ușurință în bâjbâieli și poate să refuze dialogul cu
eleganță și fermitate, dacă nu cumva îți va reteza elanurile în
mijlocul discuției. „Ai mare grijă: descoperă tu acele întrebări pe
care ei nu și le-au pus niciodată și la ale căror răspunsuri nu ar fi
avut acces fără ele!”, obișnuiește să-mi spună prietenul meu. Nici
întrebările de conjunctură nu pot să aibă farmec în lipsa structurării
atente a celor de bază. Apoi, nu toți intervievații sunt buni oratori,
deci urmează efortul de traducere a stilului oral în cel scris. Este o
chestiune de respect față de tine însuți ca textul vorbit să poată fi
citit cu plăcere și ușurință. Asta cere migală de bijutier și
cunoaștere a limbii. Sunt doar câteva dintre argumentele pe care le
aduc în pledoaria mea pentru infinita complexitate a acestui gen,
care mă fascinează. Dar mi-e foarte clar: mie nu mi-aș putea lua un
interviu.