O TAINĂ: IUBIREA PRIN ADĂUGARE

Săptămâna Financiară, 29.03.2007

Mai întotdeauna, ajunul Sărbătorilor Pascale mă cufundă în

gândurile placentare care încearcă să deslușească sensuri. Cel
mai adesea, în această atmosferă spălată pe față cu sânge și oțet,
„sensul iubirii”. Nici cu Nichita timpul n-a mai avut răbdare. La
două săptămâni după ce volumul de convorbiri „Antimetafizica
‒ Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu” a apărut
între coperte, Marele Blond a plecat. Își dorea nespus ca
amândoi să o continue cu o alta, „Școala de la București”.
Aceasta era, în viziunea lui, o școală de poezie care să selecteze
autorii în funcție de sinele lor abisal, singurul criteriu ce i-ar fi
salvat de la a-și imita maestrul. Era scrisă în mintea lui, dar a
mai apucat doar să-i comunice esența: „Fiecare un altul sau
asemănarea prin neasemuire”. „Discipolii ar fi urmat să ocupe
scaunele mesei sale rotunde din sufragerie, la care se trăia, prin
Nichita, după pricipiul <primus inter pares> ‒ <primul între
egali>. Tinerii poeți ar fi fost <cavalerii mesei rotunde>”, își
amintește Titu. Eu văd aici expresia unui respect princiar față de
semeni: să iubești la celălalt nu atât valorile comune cu cele ale
tale, cât mai ales pe acelea ce-l face diferit de tine. Să cauți să
pricepi de ce nu sunteți la fel și să ai reverență în concluzii. De
pildă, mi se pare că multe nenorociri ni se întâmplă dintr-o
pricină simplă: nu vrem sau nu suntem în stare să iubim prin
adăugare, ci numai prin excludere sau prin împărțire. De parcă
ni s-ar fi dat un recipient finit cu iubire și, când vrem să ne
dăruim și altcuiva sau către altceva, trebuie mereu s-o frângem
și s-o împărțim ca Iisus pâinea la Cina cea de taină, mereu să
frustrăm pe cineva de întregul ei și să-l facem să sufere din
cauza asta. Uitând că pasca hristică se poate divide la nesfârșit
fiindcă, de fapt, ea sporește astfel dinlăuntru. Tabla adunării ne
rămâne mereu străină, iar asta ne pune pe frunți stigmatul
micimii. Asta se constată în literatura de azi, unde niște puberi
lucrează sistematic la demolarea lui Eminescu, de-asta ne izbim
în metrou și pe stradă, asta se vede în politică, de-asta ne
ciomăgim în parcări. Dacă, pentru o clipă, am lăsa furiile
deoparte și am privi împrejur cu îngăduință, am constata că e loc
pentru toată lumea. Că ura este entropie controlată, o pierdere de
energii care palmează înțelesul capătului de drum. Cu adevărat,
mor cei care nu cred în Înviere. Și, acum, pe bune, cine își
dorește să moară definitiv? Însă dacă n-ai îndoieli când te
privești dimineața în oglindă, e ok. Keep walking! O să obosești
la timp.