MODEL METODIC DE ÎNVĂŢARE A TEHNICII DE BAZĂ

A SCHIULUI ALPIN.

© Prof. Dr. Petru Grigoraş (2009), Toate drepturile rezervate.

Aspecte ale metodicii predării tehnicii de bază în schiul alpin.

Procesul de învăţare a tehnicii de bază în schiul alpin nu este un proces standardizat,
el este în continuă schimbare şi adaptare în funcţie de cerinţele instructiv-educative, de tipul
de elevi cu care se lucrează, de particularităţile individuale şi materialele utilizate. Astfel,
metodica predării tehnicii de bază a schiului alpin se conturează atât prin prisma evoluţiei
tehnologice specifice şi a finalităţilor cercetărilor aplicative specifice domeniului, cât şi prin
prisma acţiunilor motorii fundamentale din schiul alpin. Modul de organizare şi aplicare a
mijloacelor selecţionate în vederea realizării obiectivelor intermediare sau finale specifice
schiului alpin se evidenţiază pe baza unor criterii ce ţin de eficienţă sau tradiţii naţionale.
Dintre aspectele metodicii predării tehnicii de bază este important să evidenţiem
specificitatea învăţării. Acest aspect relevă faptul că tehnica de schi alpin se bazează pe
deprinderi motorii complexe cu structură ciclică şi aciclică (Cârstocea V., Forţu A., 1985) care
se deosebesc fundamental de deprinderile habituale sau cele formate în alte activităţi cu
caracter sportiv şi care solicită o coordonare ridicată în condiţii de echilibru dinamic în
situaţii variate. În asigurarea mişcărilor specifice se îmbină în anumite proporţii acţiuni
dinamice cu elemente de activitate statică. Un alt aspect demn de luat în seamă îl reprezintă
condiţia de bază a schiului alpin, respectiv alunecarea. Menţinerea echilibrului în condiţii de
alunecare reprezintă un proces complex care implică controlul fricii, al automatismelor şi al
reacţiilor reflexe. Având în vedere că majoritatea acţiunilor motorii din cadrul schiului alpin
sunt compuse din mecanisme de echilibrare, este deosebit de important să se cunoască
componentele cu caracter biomecanic care determină comportamentul schiorului. În baza
acestor consideraţii, determinarea componentelor tehnicii de bază în schi, adică a acţiunilor
motorii specifice, reprezintă o condiţie de bază în asigurarea formării deprinderilor motorii.
Modul de abordare şi gradualitatea acestora este esenţială în organizarea activităţii
didactice pentru a se delimita un cadru metodologic eficient.
 Calea directă şi calea indirectă în învăţarea tehnicii de bază a schiului alpin.
Ca şi orientări metodice tradiţionale în predarea schiului la nivel naţional se uzitează
două direcţii sau căi de învăţare a tehnicii de bază, care se disting prin mecanismul de
conducere a schiurilor, în execuţia ocolirilor: calea directă şi calea indirectă (Cârstocea V.,
Forţu A., 1985, 1998; Teodorescu V., 2000).
Calea directă are la bază tehnica de execuţie cu schiurile paralele şi transfer simultan
al centrului general de greutate. Principalele avantaje ale acestei orientări sunt determinate
de poziţiile corporale şi consumul relativ scăzut de energie, în schimb ce dezavantajele se
manifestă la trecerea liniei de pantă. Succesiunea metodică a acestei orientări evidenţiază
următoarele procedee tehnice de bază: acomodarea, coborârea oblică şi directă, trecerile
peste denivelări, frânările prin derapaj şi cristianiile prin rotaţie (spre deal şi spre vale) din
coborâre oblică şi directă. Foarte mulţi specialişti ai domeniului utilizează în practică această
orientare metodică graţie prezentării ei ca metodă modernă, elegantă, care permite
abordarea unui schiat în viteză, adaptabil oricărui profil de teren, care deschide drumul spre
schiul de maximă eficacitate, cel de concurs (Cârstocea V., Forţu A., 1985, p. 75-76).
Considerăm nefondată şi injustă utilizarea singulară a acestei căi de predare a tehnicii de
bază în schiul alpin. O organizare optimă a experienţei de învăţare trebuie să includă şi
mecanisme tehnice care generează alunecări sau frânări cu schiurile neparalele, pentru a
genera programe motorii generalizate, utilizabile în condiţii cât mai variate, ca bază de
ajustare pentru abilităţi mult mai complexe.
Calea indirectă are la bază tehnica de execuţie cu schiurile neparalele şi transfer
alternativ (succesiv) al centrului general de greutate, având ca obiectiv tehnic însuşirea unui
comportament sigur pe orice tip de teren, cu o succesiune metodică specifică care cuprinde:
acomodarea, coborârea oblică şi directă, trecerile peste denivelări, frânarea în plug şi
jumătate plug, ocolirea prin plug şi jumătate plug şi cristiania spre vale cu deschidere 1.
Această orientare metodică are avantajul că favorizează un bun echilibru dinamic prin
mărirea poligonului de susţinere şi oferă o stabilitate mare graţiei vitezei reduse de
alunecare generată de poziţia schiurilor în ocolire, mai ales la trecerea liniei de pantă.

1
Considerăm acest procedeu tehnic unul neconform cu tehnica contemporană a schiului alpin. O abordare
sistematică a acestui mecanism tehnic conduce la un transfer negativ al deprinderilor specifice tehnicii carve
printr-o augmentare a derapajului lateral şi dezechilibrare dinamică. Procedeul poate fi utilizat ca variantă de
trecere de la ocolirea prin stem la viteze mari, la ocolirea paralelă. Chiar dacă existe momente de adaptare
tehnică în care se evidenţiază acest element tehnic, acestea sunt cazuri singulare de echilibrare dinamică sau
corecţie a traiectorie şi nu compun un mecanism generator al unui procedeu tehnic al schiului alpin modern.
 Fiecare dintre cele două orientări utilizează un set propriu, distinct, de procedee
tehnice care se adresează pe de o parte elevilor cu un nivel ridicat al pregătirii fizice şi
coordonare bună (calea directă) şi pe de altă parte elevilor cu un nivel scăzut al pregătirii
fizice şi coordonării segmentare (calea indirectă). Dezavantajul căii indirecte este acela că nu
oferă un set complet de abilităţi care să confere comportamente tehnice utilizabile în
condiţii variate de pantă şi teren, deci reprezintă doar faza primară în cadrul etapei de
formare a deprinderilor motorii specifice schiului alpin. Există dealtfel specialişti care
sugerează faptul că utilizarea procedeelor tehnice care implică execuţii cu schiurile
neparalele are efecte negative asupra progresiei ulterioare, pe baza transferului negativ pe
care îl are execuţia prin plug. Acest argument este nefondat deoarece execuţia cu schiurile
neparalele facilitează însuşirea mecanismelor complexe ulterioare, iar procesul de învăţare
este simţitor mai eficient şi redus ca timp alocat.
Pe baza acestor considerente suntem de părere că o optimă proiectare şi organizare
practică a experienţelor de învăţare motorie specifice schiului alpin se realizează în urma
juxtapunerii celor două orientări tradiţionale de predare a tehnicii de bază, o combinarea a
acestora prin gradualizarea eficientă a procedeelor tehnice, având în vedere etapele
formării deprinderilor specifice şi relaţionarea acestora prin prisma mecanismelor tehnice,
motorii şi cognitive utilizate. Putem sintetiza acest demers drept o orientare mixtă, o cale
combinată, care să conţină într-o primă fază elemente tehnice corespunzătoare execuţiei cu
schiurile neparalele necesară implementării de abilităţi tehnice utile construcţiei unui
program motor care să poată fi generalizat, urmând ca într-o etapă ulterioară să se intervină
cu execuţii care să implice paralelism în ocolire, care vor conduce graţie repetării în condiţii
variate la interpretări tehnice variate şi la diversificarea abilităţilor specifice schiului alpin
modern. Utilizarea sau neutilizarea plugului şi ştem-ului în faza de iniţiere rămâne la
latitudinea cadrului didactic, dar suntem de părere că o bună conştientizare a procesului de
învăţare trebuie să cuprindă aceste elemente într-o manieră mai mult sau mai puţin
analitică. Acest tip de orientare va genera o mai bună implementare a mecanismelor tehnice
şi va uşura transferul motor specific, conducând la o constanţă în interpretarea motorie.

Gradualitatea şi relaţionarea procedeelor tehnice de bază.

Tehnica de bază a schiului alpin reprezintă un ansamblu de procedee tehnice cu
complexitate variabilă a căror succesiune metodică generează achiziţia de deprinderi
motorii specifice, care permit alunecarea pe terenuri acoperite cu zăpadă în scop formativ,
recreativ sau utilitar-aplicativ. O analiză amănunţită a acestor acţiuni motorii determină
elaborarea şi adaptarea continuă a conţinutului tehnicii de bază a schiului alpin, care
reprezintă o progresie a interpretării motorii pe baza principiilor pedagogice generale şi
specifice, a stagiilor de formare a deprinderilor motorii şi particularităţi ale disciplinei. În
cele ce urmează ne vom referi la gradualitatea procedeelor tehnice de bază şi relaţionarea
acestora în scopul identificării aspectelor determinante care relevă construcţia unui model
eficient al învăţării tehnicii de bază. Suntem de părere că un astfel de model trebuie
structurat respectându-se o gradualitate metodică în progresia procesului de învăţare,
începând cu nivelul de intrare (faza de iniţiere – primul contact cu schiul alpin) şi trecând
apoi sistematic prin celelalte faze specifice, respectiv: achiziţia de bază (nivelul începător),
consolidarea (nivelul intermediar), perfecţionarea (nivelul avansat) şi variaţia tehnică
(nivelul expert sau măiestria sportivă). Este necesar să menţionăm faptul că progresia de la
nivelul de intrare la cel expert este semnificativ eficientizată graţie tehnologiei moderne
aferente schiului alpin, respectiv construcţia carve2. Succesiunea procedeelor tehnice de
bază se regăseşte în cadrul unor structuri specifice procesului de învăţare motorie, în schiul
alpin.

2
Construcţie modernă a schiurilor alpine, sub formă de parabolă, care delimitează cote de lărgime diferite
pentru spatulă, centru şi talon. Acest tip particular de construcţie a dat naştere carving-ului (în engleză a tăia),
tehnică contemporană în abordarea ocolirilor. Conceptul RADARC (caracteristica de construcţie asimetrică) a
generat ca punctul de conducere a schiului să se modifice, determinând o traiectorie care teoretic nu este
posibilă în cazul schiurilor cu construcţie simetrică (traiectorie de coliziune). Într-o ocolire carve derapajul este
eliminat datorită efectului sidecut (parabolic), care defineşte cu exactitate traiectorie de urmat (Grigoraş P.,
2002).
 Fig. Progresia tehnică în cadrul etapelor specifice de învăţare
a tehnicii de schi alpin.

Pregătirea de bază – pârtia şcoală.

În cadrul acestei etape de învăţare se delimitează două faze distincte. Prima
corespunde nivelului de intrare sau fazei de iniţiere globală, iar cea de a doua achiziţiei de
bază, care delimitează nivelul începător. Denumirea de pârtie şcoală (Grigoraş P., 2002)
evidenţiază structura progresiei metodice a tehnicii de bază corespunzătoare acestei etape
prin delimitarea clară a spaţiului de lucru, a mijloacelor didactice şi a conceptelor şi
procedeelor tehnice utilizate.
Faza de iniţiere globală, sau nivelul de intrare, reprezintă primul contact al
cursantului cu schiul alpin, cu mediul şi echipamentul specific, precum şi cu conceptele de
bază şi terminologia schiului alpin. Acest demers este deosebit de important pentru o
corectă conştientizare a caracteristicilor disciplinei, a tipologiei şi caracteristicilor
deprinderilor motorii specifice şi înglobarea acestora într-un set de cunoştinţe de bază
pentru dezvoltarea motorie ulterioară. Unii autori (Pelin F., Stroe S., Runcan C., 1999)
evidenţiază această etapă drept acomodare cu schiurile şi deplasarea pe schiuri, sau
pregătirea de bază (Cârstocea V., Forţu A., Coţop M., Popescu C., 1998) care cuprinde
cunoaşterea echipamentului şi materialelor de schi, acomodarea cu echipamentul şi
mişcările elementare specifice şi învăţarea deplasărilor pe schiuri.
Considerăm această etapă a iniţierii în tehnica de bază a schiului alpin una definitorie
pentru evoluţia motorie ulterioară, deoarece acest prim contact cu mediul nou, cu zăpada şi
condiţiile ambientale specifice, cu modalităţile de acţiune motorie în condiţii de echilibru
dinamic prin utilizarea unor materiale noi, creează dinamici psihologice variate prin care
instinctul de conservare şi siguranţa sunt puse pe primul plan. Obiectivele principale ale
acestei etape sunt crearea unor experienţe de învăţare primare pozitive, implementarea
unui climat de siguranţă şi încredere şi crearea premiselor pentru achiziţia de deprinderi
fundamentale. În structura sa trebuie obligatoriu să se delimiteze următoarele elemente:
 Familiarizarea (introducerea în mediul specific, noţiuni despre echipament şi
utilizarea acestuia, concepte cheie şi noţiuni de conduită şi siguranţă).
Introducerea în mediul specific are rolul de a familiariza elevii cu aspectele
necunoscute, respectiv terenul de lucru şi caracteristicile acestuia, obiective şi caracteristici
fundamentale ale activităţii, organizarea grupei. Elevii trebuie să cunoască aceste aspecte
pentru a putea utiliza la maxim informaţiile furnizate. Având în vedere caracteristicile de
input ale elevilor, este indicat ca această fază să se desfăşoare într-un mediu plăcut şi în
siguranţă, din acest motiv pârtia şcoală prin care înţelegem o porţiune delimitată a pârtiei cu
caracter didactic, având o înclinaţie mică (sub 20°) şi baza în semiplat, plat sau contrapantă,
este opţiunea cea mai eficientă. Aici cursanţii se simt în siguranţă şi îşi pot manifesta
abilităţile şi personalitatea. Tot în această fază are loc cunoaşterea grupului şi stabilirea
raporturilor de comunicare, dezvoltându-se încrederea şi manifestarea interesului pentru
activitate.
Implementarea noţiunilor de bază despre echipament şi utilizarea acestuia, are rolul
de a asigura o bază pentru activitatea motorie ulterioară. Un prim aspect în această privinţă
îl reprezintă delimitarea modului de transport al echipamentului. Explicarea într-o formă
simplă, coerentă a structurii şi funcţiunii de bază a echipamentului este o condiţie sine qua
non a etapei de familiarizare. De multe ori în activitatea practică această fază este neglijată
pe considerentul lipsei de timp, dar o considerăm extrem de importantă pentru faza iniţială
de achiziţie a deprinderilor specifice.
 Achiziţia de bază (poziţii fundamentale, procedee de mers, procedee de urcare,
procedee de întoarcere, tehnica căderii şi ridicării din căzătură).
Poziţiile fundamentale în schiul alpin sunt poziţii nenaturale, într-o stare de aparent
non-echilibru. Succesiunea învăţării acestora are la bază două forme, prima corespunzând
execuţiei fără schiuri, iar a doua execuţiei cu echipament complet. Odată ce cursanţii sunt
familiarizaţi cu echipamentul şi mediul ambiant este mult mai uşor să se propună activităţi
care au drept scop identificarea mişcărilor de bază din schiul alpin, respectiv mişcările de
echilibru static: poziţia statică fundamentală (care diferă de ortostatism tocmai prin
construcţia specială a clăparilor de schi care generează o flexie pronunţată a membrelor
inferioare) şi variante ale acesteia (înaltă, medie şi joasă), poziţia de recul şi poziţia de
avântare (în plan antero-posterior), poziţii de echilibrare laterală (în plan latero-lateral).
Toate aceste poziţii specifice au la bază mecanismul de poziţionare a C.G.G. (centrul
general de greutate) în condiţii de echilibru static, care precede în învăţare echilibrarea
dinamică.
Procedeele de mers (alternativ şi cu împingere simultană), urcare (oblică, în trepte,
în foarfece şi în pas bătut) şi întoarcere (prin paşi succesivi, evantai sau 180° şi prin săritură)
reprezintă acţiuni motorii de echilibrare dinamică, care se învaţă după ce s-au consolidat
poziţiile fundamentale în formă statică cu echipamentul specific. În această etapă
majoritatea cursanţilor sunt pregătiţi pentru alunecare şi implicit pentru învăţare (CSIA,
2004).
Aceste acţiuni motorii sunt cunoscute şi ca mobilitatea de bază (PSIA, 1996) sau
educarea echilibrului în timpul deplasării pe schiuri (Pelin F, Stroe S, 1999). Mersul alternativ
este primul procedeu care se învaţă în această etapă datorită asemănării pronunţate cu
mersul obişnuit, diferenţa făcând-o ciclul pasului care nu este pendulat ci alunecat şi lucrul
membrelor superioare care sprijină echilibrul dinamic prin punctare3. Odată fundamentată
alunecarea se poate trece la un control mult mai stabil care implică alunecare prin

3
În această etapă utilizarea beţelor de schi are un caracter predominant de echilibrare. O atenţie particulară va fi
dată modului corect de utilizare (momentul sprijinului pe zăpadă), prindere (priza manşonului fără curea în
această etapă) şi transport. De multe ori începătorul are tendinţa de a se opri cu ajutorul beţelor, nu de multe ori
existând inclusiv soluţii venite din partea profesorului în acest sens. Aceste acţiuni trebuie evitate pentru a nu
denatura specificul deprinderilor motorii şi a crea acţiuni negative doar cu scopul delimitării unei soluţii de
moment care doar dă impresia unui progres în activitate.
împingere simultană (intervine fenomenul de încărcare-descărcare şi balans antero-
posterior), procedee de urcare (iniţial oblic, derivat din mers alternativ şi apoi în trepte unde
intervine sprijinul pe canturi şi schimbul de greutate specific schiului alpin) şi schimbare a
direcţiei de pe loc. Atât procedeele de urcare cât şi de întoarcere se vor executa iniţial pe
plat urmând a se trece progresiv la execuţia pe semiplat sau pantă uşoară, urmărindu-se
execuţia bilaterală (Cârstocea V., Forţu A., 1998), deosebit de importantă în schiul alpin.
Deasemenea, procedeul de urcare în trepte poate fi executat fi în „oglindă”, respectiv
performat spre vale.
O atenţie particulară în cadrul acestei etape de învăţare este dată tehnicii voluntare
de cădere şi ridicării din căzătură, înainte de a se trece la alunecarea propriu-zisă. Aceste
activităţi au scopul de a facilita amortizarea şocului produs de o cădere involuntară şi a
diminua riscurile generate de aceasta. Ridicarea din căzătura reprezintă un procedeu aparte
având în vedere cadrul specific de manifestare a activităţii şi echipamentul de schi care, în
cazul începătorului, este greu de controlat.
Unii autori (Cârstocea V., Forţu A., 1998) introduc în această etapă a pregătirii de
bază, învăţarea modului de utilizare a mijloacelor mecanice de urcare, referindu-ne aici în
special la utilizarea teleschi-ului, care implică alunecare pe schiuri. Suntem de părere că
procesul de învăţare nu trebuie grăbit în acest sens şi chiar dacă obiectivul determinant al
nivelului iniţial este alunecarea majoritară, acest lucru trebuie să se întâmple când există o
constanţă în mobilitatea dinamică. Mai ales în cazul activităţii cu grupuri de cursanţi,
utilizarea mijloacelor mecanice de urcare trebuie fundamentată pe un comportament motor
controlat, astfel încât activitatea să se desfăşoare în condiţii de siguranţă. Din acest motiv
este indicat ca spaţiul didactic al profesorului de schi sau pârtia şcoală să se situeze într-o
zonă care să nu implice alunecare pe schiuri prin tractare de la primele momente de
interacţiune cu schiul alpin. Aceste acţiuni pot fi conştientizate şi învăţate efectiv în cadrul
procedeelor aferente nivelului începător, după o acomodare prealabilă cu alunecarea pe
schiuri.
 Procedee de alunecare – echilibrul dinamic.
Din cadrul procedeelor de alunecare fac parte în special coborârea directă şi
coborârea oblică. Includerea în succesiunea metodică a procedeelor de alunecare a celor de
trecere a denivelărilor de teren (clasa a-II-a în cadrul MUPS) o considerăm nejustificată în
această etapă, când se formează bazele deprinderilor specifice. Ele reprezintă variante ale
procedeelor de alunecare de bază şi pot fi planificate în cadrul nivelului intermediar când
există deja abilităţi motorii specifice care să susţină execuţii în condiţii variate. În cadrul
acestui tip de procedee regăsim trecerea peste falsele platuri, trecerea rupturilor de pantă,
trecerea racordurilor de pantă şi trecerea peste şi printre movile (denivelări).
Coborârea directă este procedeul tehnic de bază cu o importanţă deosebită în
crearea simţului de alunecare. Acest procedeu se învaţă înainte de coborârea oblică,
deoarece derivă din execuţiile anterioare statice ale poziţiei fundamentale. Este important
de adus aici în discuţie caracteristicile spaţiului didactic în care se desfăşoară activitatea.
Dacă limita inferioară a acestuia nu este delimitată printr-o porţiune plată suficient de lungă
să asigure oprirea prin frecare sau contrapantă uşoară, atunci execuţia coborârii directe va fi
greu de performat deoarece cursantul imediat după începerea alunecării îşi va pune
întrebarea cum se va opri. Acest inconvenient poate fi înlăturat prin alegerea unui spaţiu
didactic oportun care să confere o oprire în siguranţă sau prin învăţarea prealabilă a opririi
în plug.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru coborârea oblică care dacă nu poate fi frânată va
genera un comportament de apărare prin cădere voluntară, sau un mod particular de
ocolire (ad-hoc) ca soluţie de moment pentru oprirea alunecării. Aceste variante sunt
inoportune deoarece creează premisele pentru experienţe de învăţare negative şi
comportamente motorii cu posibile influenţe perturbatoare în achiziţia deprinderilor
motorii specifice schiului. Astfel, în funcţie de particularităţile pârtiei şcoală, iar în lipsa ei în
funcţie de activitatea practică a altor grupuri şi a traficului pe pârtie, vom planifica
succesiunea metodică a procedeelor de coborâre prin învăţarea prealabilă sau ulterioară a
opririi în plug.

Procedee de frânare.
Din această categorie fac parte procedeele tehnice care implică controlul presiunii pe
canturi în scopul măririi forţei de frecare cu zăpada şi frânarea, diminuarea vitezei de
alunecare sau stoparea ei. Unii specialişti introduc în această categorie inclusiv ocolirile cu
schiurile neparalele. Având în vedere mecanismul lor tehnic şi finalitatea spre care tind
considerăm că acestea nu sunt procedee de frânare în adevăratul sens al cuvântului,
deoarece se realizează cu o viteză constantă pe parcursul ocolirii propriu-zise. Mai mult,
includerea în acest segment a ocolirilor de orice tip denotă o cunoaştere necorespunzătoare
a principiilor de bază a schiului alpin modern4. Dimpotrivă, ocolirile sunt procedee de
accelerare, aspectul de frânare derivând din efectele schimbului de greutate şi reacţia
solului. Doar dacă sunt executate spre deal sau incorect din punct de vedere tehnic,
generând un derapaj prelungit, ocolirile cauzează un efect de frânare, însă acesta constituie
un element negativ în mecanismul tehnic de performare a deprinderii. Suntem de părere că
doar plugul alunecat poate fi introdus în această categorie a procedeelor de frânare, când
este executat din coborâre oblică în scopul diminuării vitezei de alunecare şi oprire. Ocolirea
în plug şi ocolirea prin jumătate plug nu au această finalitate şi le considerăm procedee de
ocolire şi nu procedee de frânare.
Succesiunea metodică a procedeelor de frânare începe cu execuţia plugului frânat şi
a opririi în plug (deoarece este foarte important ca înainte de toate cursantul să ştie să se
oprească, graţie modificării unghiului de atac şi a presiunii exercitate pe canturile interne ale
schiurilor), urmărindu-se apoi performarea plugului alunecat (inclus în MUPS în prima clasă
tehnică de învăţare, chiar dacă încă nu se cunoaşte modul de control al presiunii pe canturi)
pentru a genera o alunecare directă mai lungă în condiţii de viteză controlată, a derapajelor
şi contraderapajelor. Dacă plugul frânat şi cel alunecat corespund nivelului începător,
derapajul (inclus în clasa a-II-a MUPS, dificil de performat pe pantă uşoară datorită
perpendicularităţii centrului de greutate pe pantă) şi contraderapajul corespund nivelului
intermediar, deoarece este nevoie de un control mai precis al presiunii pe canturi, a
mişcărilor de încărcare-descărcare şi transfer de greutate, pe pantă medie sau abruptă, iar
în cazul contraderapajului trebuie mai întâi să se treacă prin fazele primare ale ocolirilor.

4
Un studiu efectuat de Twardokens G. (Brachistochrone in Skiing Descents, Eighth International Symposium of
the Society of Biomechanics, Praga, 1990) a demonstrat faptul că, contrar părerilor comune în materie, viteza de
alunecare este superioară în cazul unei traiectorii curbilinii (deci în ocolire) faţă de traiectoria rectilinie. Acest
experiment întăreşte afirmaţia conform căreia, forţele care intervin în ocolire influenţează pozitiv viteza de
alunecare, sugerând că linia cea mai scurtă dintre două punte nu este neapărat şi cea mai rapidă, datorită
efectelor produse de forţele ce intervin în mişcarea schiorului pe un plan înclinat.
 Ocolirile cu schiurile neparalele.
Odată cu învăţarea ocolirilor începe etapa de consolidare în performarea mişcărilor
fundamentale ale tehnicii de schi. Considerăm două procedee ca fiind principale în execuţia
cu schiurile neparalele în timpul conducerii ocolirii, determinate de elementul tehnic care
stă la baza lor, respectiv: ocolirea prin plug şi ocolirea prin jumătate plug. Începând cu
ocolirea prin plug, care reprezintă primul procedeu de ocolire din cadrul tehnicii de bază a
schiului alpin, ambele variante se învaţă în cadrul primului nivel tehnic (începător) fiind
elemente deosebit de importante pentru progresia rapidă către ocolirile cu schiurile
paralele. Adepţii căii directe de învăţare a tehnicii sunt de părere că utilizarea acestor
procedee va crea un automatism negativ ce va fi greu de corectat şi înlăturat din
comportamentul motor.
Acest lucru este posibil doar dacă învăţarea se opreşte la aceste aspecte şi nu are un
caracter variat. În momentul în care elevul va descoperii noi abilităţi şi noi gesturi motorii ce
îi permit evoluţii satisfăcătoare în condiţii variate, va renunţa uşor la acţiunile motorii
primare, inconfortabile.
Până nu demult (iar în unele lucrări chiar şi astăzi) în această categorie era inclusă şi
ocolirea prin păşire, care nu se mai regăseşte ca element constant în tehnica de bază a
schiului alpin actual, datorită mecanismului său generator şi a implicaţiilor ce derivă:
ridicarea schiului de pe zăpadă, sprijin neuniform, etc., pe care în momentul de faţă le
considerăm greşeli tehnice.
Fig. Kinograma ocolirii spre vale prin plug.
 Ocolirile cu schiurile paralele (cristianiile).
Cristianiile5, sau ocolirile executate cu schiurile paralele, reprezintă punctul de
referinţă al nivelului intermediar. Analiza acestor procedee tehnice este determinantă
pentru o justă evaluare a sistemului metodic de învăţare a tehnicii de bază a schiului alpin,
reactualizare şi adaptare a acestuia în consecinţă. Sistemul tradiţional de învăţare a tehnicii
de bază (Cârstocea V., Forţu A., 1998; Pelin F., 1999; Teodorescu V., 2000) a fost elaborat pe
baza acţiunilor motorii care generau în multe din fazele ocolirii un pilotaj al schiurilor
neparalele. Tehnica de schi cu membrele inferioare foarte apropiate şi implicit a clăparilor
de schi, acţiunea de sprijin neuniform, majoritar pe schiul exterior ocolirii datorată
neparalelismului axei membrelor inferioare, au impus poziţii dinamice specifice care nu se
mai regăsesc în schiul alpin actual şi a căror eficienţă din punct de vedere performanţial este
scăzută. Totodată, tipul de construcţie a schiurilor şi lungimea acestora determinau mişcări
ample ale segmentelor corporale, cristianiile având la bază derapajul, pivotarea, arcuirea,
rotaţia şi contrarotaţia. Noile orientări în tehnica schiului alpin, generate de implicaţiile
schiului carve (Conra A., 1999), impun paralelism în ocolire, mărirea poligonului de susţinere
prin poziţia depărtată a schiurilor, presiune uniformă, angulaţie specifică, eliminarea
derapajului şi diminuarea balansului vertical. Aceste aspecte delimitează principalii factori
care trebuie avuţi în vedere în învăţarea ocolirii paralele specifice tehnicii carve.
În cadrul acestei categorii de procedee tehnice s-au evidenţiat cristiania cu
înşurubare (Teodorescu V., 1967); cristiania cu desprindere, cristiania prin păşire (Cârstocea
V., Forţu A., 1985); cristiania prin absorbţie (Matei I., 1988); cristiania cu depărtare,
cristiania prin deschidere, cristiania prin pivotare, cristiania prin rotaţie, cristiania cu
amortizare, cristiania cu contraderapaj, cristiania cu pedalare (MUPS, 1998); cristiania cu
proiecţie laterală (Ganea V., 2007). La o primă privire, aceste tipuri de procedee delimitează
mecanisme generatoare foarte variate, multe dintre acestea bazându-se pe acţiuni
prealabile cu schiurile neparalele. În practica curentă a schiului alpin se regăsesc
următoarele procedee de ocolire cu schiurile paralele: cristiania prin balans vertical,
cristiania prin contraderapaj, cristiania prin rotaţie, cristiania prin translaţie, cristiania prin
absorbţie, cristiania cu proiecţie. În învăţământul superior de profil, mulţi specialişti au

5
Procedee de ocolire în schiul alpin, realizate prin dispunerea paralelă a schiurilor. Termenul, evidenţiat în
unele lucrări cristiana, derivă din Kristiania (actualul oraş Oslo din Norvegia) şi se referă la modul particular de
ocolire cu schiurile paralele (Kristianiasving) şi nicidecum oprire la schi printr-o întoarcere bruscă, cu schiurile
apropiate (DEX, 1998).
elaborat succesiunea metodică a procedeelor tehnicii de bază pe o structură simplă, trecând
de la ocolirile cu schiurile neparalele la învăţarea cristianiei prin rotaţie, dar există şi cazuri în
care succesiunea de învăţare cuprinde cristiania prin depărtare, deschidere sau păşire,
mecanisme tehnice neutilizate în practica curentă şi care, cum vom vedea, vor fi excluse din
modelul metodic de învăţare a tehnicii de bază a schiului alpin.

Procedee de accelerare a vitezei (paşi turnanţi, paşi de patinaj, balans dinamic).

Sistemul metodic tradiţional (MUPS, 1998) include aceste procedee în cadrul
nivelului începător, clasa a-II-a şi a-III-a tehnică. Ca şi în cazul procedeelor de trecere a
denivelărilor de teren, considerăm oportună includerea acestora în succesiunea metodică
de învăţare a tehnicii de bază în cadrul nivelului intermediar, când există un control mult
mai stabil al mişcărilor fundamentale la viteze crescute. Aceste procedee se includ în
învăţare odată cu introducerea cristianiilor, ele reprezentând mijloace de accelerare a
vitezei de alunecare, deci mecanismele lor de producere implică poziţii specifice ale
segmentelor corporale şi implicit un control stabil al alunecării şi al echilibrului dinamic. Paşii
turnanţi sunt asimilaţi ocolirilor prin paşi succesivi (Pelin F., Stroe S., 1999), diferenţa
constând în efectul pe care îl generează, respectiv creşterea vitezei de alunecare prin
control al presiunii pe canturi şi transfer specific. Pasul de patinaj reprezintă un procedeu
clasic derivat din tehnica schiului de fond, care are rolul de a facilita deplasarea pe plat, de a
crea o viteză iniţială de execuţie sau o accelerare a acesteia. În ceea ce priveşte balansul
dinamic, acesta derivă din mişcările de poziţionare specifice tehnicii competiţionale din
probele de viteză. Considerat o greşeală a începătorului, datorită instinctului de conservare,
procedeul are la bază mişcarea de recul care determină o augmentare a vitezei de
alunecare.

Şerpuirile.
Şerpuirile nu sunt altceva decât o înşiruire de cristianii executate ritmic, cu rază mică
sau foarte mică a ocolirii faţă de linia de pantă. Ele reprezintă o formă superioară a ocolirilor
cu schiurile paralele, din acest motiv locul acestora se află în cadrul nivelului avansat. Ca şi
forme ale acestui procedeu tehnic se regăsesc: şerpuirea frânată care are la bază cristiania
prin contraderapaj, şerpuirea cu amortizare care are la bază cristiania cu amortizare
(Cârstocea V., Forţu A., 1998; Pelin F., 1999) şi şerpuirea acceleratoare care are la bază
cristiania prin translaţie (Grigoraş P., 2002), rolul acesteia din urmă fiind de creştere a vitezei
de alunecare prin acţiuni de pilotaj care să diminueze frânarea în faza a-II-a a ocolirii.
Procedeele de şerpuire reprezintă un obiectiv de referinţă final în cadrul tehnicii de bază a
schiului alpin, evidenţiind un comportament motor stabil în condiţii de viteză crescută pe
diferite tipuri de pantă. Ritmicitatea şi independenţa de acţiune a membrelor inferioare sunt
elemente determinante în performarea şerpuirilor.

Schiul multifinalizat – adaptarea tehnică.

Schiul alpin presupune un comportament tehnic complex a cărui adaptabilitate
trebuie să corespundă cerinţelor reale existente pe pârtiile de schi: zăpadă proaspătă
(pulver), zăpadă afânată, zăpadă îngheţată, movile, pantă medie-rapidă, pantă abruptă,
racorduri şi rupturi de pantă. Metoda tradiţională (MUPS, 1998) evidenţiază aici tehnica de
schi în zăpadă profundă şi iniţierea în schiul acrobatic. Dacă tehnica de schi în zăpadă
profundă este un obiectiv de referinţă al nivelului avansat, presupunând un ansamblu de
mişcări complexe efectuate în condiţii de echilibru specific, schiul acrobatic delimitează de
fapt mijloace de învăţare a unor procedee tradiţionale sau de adaptare tehnică, în vederea
asigurării unui transfer motor optim. În această categorie se situează acţiunile motorii
complexe care generează faze de desprindere de pe zăpadă (săriturile cu sau fără
escamotare prin adoptarea poziţiilor de echilibrare în zbor), sau acţiuni de coordonare
spaţio-temporală (piruete, ocoliri pe un singur schi). De foarte multe ori aceste acţiuni
motorii care generează o finisare superioară a deprinderilor specifice din schiul alpin, sunt
uitate din cadrul programelor de învăţare a tehnicii de bază, însă considerăm că
performarea acestora inclusiv în condiţii de erori tehnice grosiere, poate contribui efectiv la
finisarea simţului alunecării, al zăpezii şi al coordonării fine. Aici se manifestă de fapt în
condiţii reale, abilităţile însuşite în cadrul învăţării procedeelor de deplasare pe teren variat,
care presupun poziţii ale segmentelor corporale specifice. Tehnica de schi în pulver
determină rafinarea acţiunilor de control al presiunii pe canturi şi alunecare condusă,
datorită instabilităţii stratului superior de zăpadă pe care are loc alunecarea, în timp ce pe
zăpadă îngheţată se apelează la un control stabil al schimbului de greutate şi control al
presiunii la viteze de alunecare mai mari. Trecerea printre şi peste movile prin adoptarea
procedeelor tehnice variate însuşite anterior, performate pe diferite înclinaţii de pantă,
asigură baza schiului multifinalizat, pe orice tip de pantă, zăpadă şi relief al pârtiei. Acest tip
de adaptare tehnică este determinant pentru recunoaşterea şi adaptarea comportamentului
motor la situaţiilor posibile cât mai variate, existente pe pârtiile de schi.

Iniţierea în tehnica probelor competiţionale (slalom uriaş şi slalom).

Această etapă în demersul învăţării tehnicii de bază a schiului alpin delimitează
transferarea procedeelor tehnice în condiţiile variate impuse de traseele marcate, tip
concurs. Considerăm oportună identificarea aspectelor de bază ale tehnicii competiţionale şi
a comportamentului motor în condiţiile unui traseu marcat, pentru o conştientizare efectivă
a acestora în cadrul unor experienţe de învăţare, organizate în acest sens. Cu atât mai mult,
în cadrul cursurilor practice de învăţare a tehnicii de bază, această etapă creează premisele
pentru proiectarea şi organizarea unor viitoare experienţe motorii şi implicit concursuri de
specialitate în activitatea şcolară sau extraşcolară. Iniţierea în tehnica probelor
competiţionale are ca obiectiv de bază adaptarea tehnică la traseul impus, respectiv acţiuni
de planificare, anticipare şi performare a ocolirilor, astfel încât să se încadreze în trasa
optimă a unei curse. Incluse în cadrul nivelului avansat, ca ultimă clasă tehnică, aceste
activităţi specifice au ca punct de plecare cristiania prin rotaţie, pentru proba de slalom uriaş
şi cristiania prin translaţie pentru proba de slalom. Succesiunea metodică cuprinde iniţial o
abordare a tehnicii specifice pentru slalomul uriaş (Balint L., 1999), având în vedere
caracteristicile probei şi acţiunea trenului inferior în abordarea virajelor, chiar dacă în schiul
alpin agonistic reprezintă proba competiţională cea mai complexă şi dificilă. Învăţarea
presupune delimitarea aspectelor spaţio-temporale în abordarea ocolirilor, un mijloc
eficient în acest sens fiind utilizarea reperelor vizuale sau a fanionului scurt, pe trasee
scurte, ca trecere de la execuţiile individuale de bază la execuţiile ghidate sub forma
traseelor ritmice, aritmice sau combinate (Grigoraş P., 2002). În ce priveşte proba de slalom,
probă tehnică prin excelenţă, dificultatea majoră o constituie faza a -II- a ocolirii, respectiv
atacul la fanion (cross-block-ul), acţiune care poate fi evitată prin utilizarea fanioanelor
scurte sau mărirea razei ocolirii. Aspectul comun al ambelor probe îl constituie ocolirea
condusă carve, care implică un sprijin permanent bazat pe paralelism, transfer de greutate
specific şi control al presiunii pe canturi. Aceste noi demersuri presupun renunţarea la
virajele cu sprijin neuniform (javelin) sau cristiania prin păşire.
Componenta tactică este subordonată celei tehnice (Cârstocea V., Forţu A., 1998) a
cărei finalitate o reprezintă parcurgerea într-un timp scăzut a unor trasee marcate în condiţii
depline de siguranţă. În acest sens se va avea în vedere delimitarea zonei de cursă şi
utilizarea fanioanelor omologate de schi alpin. Unele cursuri practice de schi alpin propun ca
obiectiv final parcurgerea de trasee marcate scurte (10-15 porţi) pe pantă medie sau medie-
rapidă.

Model structural al tehnicii de bază în schiul alpin (succesiunea de învăţare a

procedeelor tehnice şi nivele de instruire) – P.Grigoraş, 2009.
Învăţarea motorie specifică oricărei discipline sportive are loc în baza unui sistem
metodic gradual al tehnicii de bază, care trebuie să corespundă cerinţelor de practică. Paşcu
S., Barabaş N., Tertea C. (1977, p. 110), argumentând importanţa unui model eficient de
învăţare a tehnicii schiului alpin, descriau că metoda de predare în schi s-a dezvoltat ţinând
pasul cu evoluţia tehnicii şi cu nivelul mereu în creştere al competiţiilor de schi. Aşa cum am
afirmat anterior, considerăm tehnica de bază a schiului alpin ca fiind un ansamblu de
procedee tehnice cu complexitate variabilă a căror succesiune metodică generează achiziţia
de deprinderi motorii specifice, care permit alunecarea eficientă pe terenuri acoperite cu
zăpadă în scop formativ, recreativ, sportiv sau utilitar-aplicativ. Astfel, tehnica de bază în
schiul alpin este generată de suma procedeelor tehnice fundamentale, cu aplicare practică
variată în funcţie de condiţiile de acţiune, prin a căror însuşire se realizează instrucţia iniţială
în cadrul disciplinei. Progresia metodică în cadrul tehnicii de bază a schiului alpin se
realizează pe baza principiilor pedagogice generale şi specifice, a stagiilor de formare a
deprinderilor motorii şi particularităţile disciplinei. Această gradualizare a procedeelor
tehnice relevă de fapt construcţia unui model eficient al învăţării tehnicii de bază. Suntem
de părere că un astfel de model trebuie structurat respectându-se o gradualitate metodică
în progresia procesului de învăţare, începând cu nivelul de intrare (faza de iniţiere – primul
contact cu schiul alpin) şi trecând apoi sistematic prin celelalte faze specifice, respectiv:
achiziţia de bază (nivelul începător), consolidarea (nivelul intermediar) şi perfecţionarea
(nivelul avansat). Din punct de vedere al conţinutului, tehnica de bază a schiului alpin
trebuie să răspundă cerinţelor de practicare a disciplinei pe de o parte, înţelegând prin
acestea implicaţiile generate de evoluţia tehnologică în domeniu, nevoile actuale ale
destinatarilor procesului de învăţare, schimbările marcante în tehnica competiţională care
implică modificări ale tehnicii fundamentale (dacă şcoala de schi a lui Zdarsky M. era bazată
pe ştemcristiania omniprezentă în cursele de schi, atunci şcoala de schi actuală trebuie şi
este bazată pe tehnica actuală carve), aspectul comun al componentei tehnice la nivel
internaţional, dar şi orientările tradiţionale pe de altă parte (tradiţia şi caracterul naţional
care evidenţiază conceptul de şcoală română de schi).
Demersul inconsecvent de oficializare a unui model comun al tehnicii de bază în
schiul alpin din ţara noastră, precum şi conţinutul nefundamentat al sistemului metodic care
se utilizează momentan sub diferite forme în procesul învăţării motorii, implică o actualizare
şi adaptare permanentă a componentelor tehnice, o evidenţiere a obiectivelor operaţionale
specifice, astfel încât să răspundă obiectivului final: învăţarea tehnicii elementare (de bază)
a schiului alpin şi dobândirea capacităţii de aplicare a acesteia în condiţii variate de teren şi
zăpadă. Zamfir G. şi Roman G. (2004) sintetizând succesiunea procedeelor tehnice a schiului
alpin în învăţământul superior, descriau trei etape de bază, care au în vedere acomodarea
specifică, frânările şi ocolirile. Descriind conţinutul tehnicii şi succesiunea învăţării în schiul
alpin, Călinescu G. (1997) aduce în discuţie şapte etape graduale care privesc: acomodarea
cu schiurile şi echipamentul de schi, mersul pe plat, mersul la urcare, schimbarea direcţiei de
pe loc, alunecarea pe schiuri, frânările şi schimbarea direcţiei din alunecare (ocolirile). Dacă
din punct de vedere al succesiunii, majoritatea specialiştilor sunt de acord cu existenţa
acestor etape, din punct de vedere al conţinutului, evoluţia disciplinei şi a industriei aferente
au adus modificări considerabile.
Prin prisma acestor considerente, suntem de părere că un sistem eficient de învăţare
a tehnicii de bază în schiul alpin trebuie să fie unul simplu ca structură şi relevant ca şi
conţinut. Acest aspect de relevanţă este determinat de specificul disciplinei, respectiv
acţiunile motorii fundamentale care fac obiectul tehnicii de bază: mişcări fundamentale,
mers, urcare, întoarcere, alunecare, frânare, ocolire, adaptare tehnică. Modul de
performare al acestora este într-o continuă evoluţie, proces care implică renunţarea la unele
procedee tehnice care nu se mai regăsesc în practica curentă (un exemplu în acest sens îl
constituie cristiania cu desprindere, cu înşurubare sau cu deschidere) prin gradul scăzut de
aplicabilitate, sau adaptarea acestora la noile cerinţe practice, dar şi includerea unor
procedee noi, determinate atât de evoluţia tehnologică în materie de echipament specific
precum şi cea tehnologică-didactică, influenţată de rezultatele cercetărilor în domeniul
învăţării motorii specifice şi modul de performare în schiul agonistic. Deasemenea, structura
modelului tehnicii de bază în schi trebuie să înlesnească o conştientizare eficientă a
conţinutului, pentru a fi uşor de utilizat de viitorii formatori în organizarea unui proces
instructiv-educativ, ulterior. În cadrul facultăţilor de profil, studenţii trebuie să aprofundeze
elementele structurale ale unui sistem gradual de învăţare în scopul formării cunoştinţelor
teoretice, metodice şi organizatorice, necesare predării tehnicii de bază a schiului alpin în
activitatea ulterioară, cu elevii. Din păcate, există situaţii când datorită slabei aprofundări a
disciplinei, se regăsesc în cadrul succesiunii metodice de predare a tehnicii de bază a schiului
alpin, procedee de trecere a denivelărilor de teren în faza de acomodare, sau chiar lipsa
ocolirilor cu schiurile paralele de tip carving, tehnică actuală omniprezentă de execuţie a
virajului tăiat, care a revoluţionat în ultimii 15 ani tehnica de bază şi competiţională a
schiului alpin.
Propunem astfel un model actualizat structural de învăţare a tehnicii de bază a
schiului alpin care să răspundă acestor cerinţe şi care, considerăm noi, este relativ uşor de
implementat graţie structurii sale şi conţinutului eficientizat.

Descrierea structurii modelului metodic de învăţare a tehnicii de bază în schiul

alpin.
Modelul metodic de învăţare a tehnicii de bază în schiul alpin, propus de noi, are o
structură simplă pe trei nivele graduale, în cadrul cărora există subdiviziuni (clase) ce
evidenţiază modulul de bază şi cel avansat. Această structură este utilizabilă eficient atât în
procesul de învăţare cât şi în cel de control, identificându-se mai uşor nivelul tehnic la care
se află la un moment dat un subiect. Cele trei nivele tehnice (tab.) care corespund stagiilor
începător (2 clase), intermediar (2 clase) şi avansat (3 clase), implică câte două obiective
intermediare specifice, graduale.

Tab. Nivele şi clase tehnice în cadrul tehnicii de bază a schiului alpin.

NIVEL I NIVEL II NIVEL III

Începător Intermediar Avansat
A B A B A B C
(bază) (avansat) (bază) (avansat) (bază) (avansat) (opţional)
 Această structură graduală nu implică metode standard de acţionare în procesul de
învăţare motorie, lăsând la latitudinea cadrului didactic alegerea variantei optime. În cadrul
fiecărui nivel există diviziuni ale acestuia (A, B), unde clasa A reprezintă modulul de bază,
respectiv acţiunile fundamentale de intrare ale nivelului, iar B modulul avansat al nivelului
tehnic. Nivelul tehnic III, respectiv nivelul avansat, prezintă trei clase (A, B, C), unde A
reprezintă modulul de bază, B modulul avansat, iar C modulul opţional (clasa competiţie ce
presupune iniţiere în tehnica competiţională).

Descrierea conţinutului modelului metodic de învăţare a tehnicii de bază în schiul

alpin.
Nivelul I (tab.) reprezintă nivelul începător, în cadrul căruia conţinutul reflectă
instrumentele necesare achiziţiei de bază. Datorită faptului că acest nivel este nivelul de
intrare, un prim aspect este cel legat de familiarizare şi cunoaşterea echipamentului specific.
În cadrul acestui prim nivel, în cadrul clasei A, se identifică elementele fundamentale ale
pârtiei şcoală (iniţierea globală), precum şi poziţiile fundamentale şi elementele iniţiale de
alunecare pe zăpadă (achiziţia de bază). Clasa B corespunde iniţierii procedeelor de ocolire şi
tehnicii de utilizare a mijloacelor mecanice de urcare.
Procedee tehnice aferente nivelului I (15):
- procedee de mers (alternativ, cu împingere simultană)
- procedee de urcare (oblică, în trepte, în foarfece, cu pas bătut)
- procedee de întoarcere (prin paşi succesivi, în evantai)
- tehnica căderii şi ridicării din căzătură
- procedee de alunecare (directă, oblică)
- procedee de frânare (plugul frânat, plugul alunecat)
- procedee de ocolire (ocolirea prin plug, ocolirea prin jumătate plug)
Obiective intermediare (de nivel):
- Succesiune de ocoliri prin plug.
- Succesiune de ocoliri prin jumătate plug.
Nivelul I, sau nivelul începător, conţine aşadar un număr de 15 procedee tehnice,
precum şi mişcări fundamentale specifice (poziţii fundamentale şi acţiuni fundamentale ale
tehnicii de schi), a căror succesiune este una graduală în funcţie de complexitatea lor şi este
dată de specificul învăţării motorii în schiul alpin.
 Tab. Conţinutul nivelului începător din cadrul modelului metodic de învăţare a
tehnicii de bază a schiului alpin.

 Pârtia şcoală (familiarizare şi cunoaşterea echipamentului, poziţii

fundamentale, procedee de mers, procedee de urcare, procedee de
întoarcere pe plat şi pantă uşoară, tehnica căderii şi ridicării din căzătură);
A  Coborâre cu schiurile paralele, directă şi oblică;
 Plugul frânat şi oprirea în plug;
I  Plugul alunecat.
(începător)  Ocolirea prin plug (spre deal / vale). Succesiune de ocoliri prin plug;
 Învăţarea mişcărilor de încărcare / descărcare şi balans (toate formele);
 Controlul presiunii pe canturi;
B  Tehnici de utilizare a mijloacelor mecanice de urcare;

 Ocolirea prin jumătate plug (spre deal / vale); Succesiune de ocoliri prin
jumătate plug (trecerea la cristianii).
Obiective intermediare:
1. Succesiune de ocoliri prin plug.
2. Succesiune de ocoliri prin jumătate plug.

Nivelul II (tab.) reprezintă nivelul intermediar în cadrul căruia punctul de referinţă îl

constituie cristianiile, sau ocolirile cu schiurile paralele. În cadrul acestui nivel, pe parcursul
celor două clase tehnice, se consolidează mişcările fundamentale însuşite în cadrul primului
nivel tehnic.
Procedee tehnice aferente nivelului II (11):
- procedee de alunecare - trecere a denivelărilor de teren (trecerea peste falsele
platuri, trecerea rupturilor de pantă, trecerea racordurilor de pantă, trecerea peste
denivelări)
- procedee de frânare (derapaj lateral, derapaj oblic)
- procedee de ocolire (cristiania prin balans vertical, cristiania prin contraderapaj,
cristiania prin rotaţie)
- procedee de accelerare – adaptare tehnică (paşi turnanţi, paşi de patinaj)
 Obiective intermediare (de nivel):
- Succesiune de cristianii prin balans vertical.
- Succesiune de cristianii prin rotaţie.
În cadrul nivelului II se identifică un număr de 11 procedee tehnice precum şi acţiuni
motorii specifice ocolirilor. Clasa A a nivelului intermediar propune învăţarea procedeelor de
derapaj şi de trecere a denivelărilor de teren, culminând cu învăţarea cristianiei prin balans
vertical. În cadrul clasei B se regăsesc procedeele de accelerare precum şi două procedee de
ocolire cu schiurile paralele, prin contraderapaj şi prin rotaţie, obiectivul final al acestui
nivel.

Tab. Conţinutul nivelului intermediar din cadrul modelului metodic de învăţare a

tehnicii de bază a schiului alpin.

 Derapaj lateral şi oblic.

 Tehnica alunecării (trecere peste: falsele platuri, rupturi de pantă,
A racorduri, denivelări).
 Cristiania prin balans vertical (controlul cristianiei conduse pe
II pantă medie, tehnica punctării şi a echilibrării dinamice).
(intermediar)  Învăţarea poziţiei joase şi angulaţiei în ocolirea paralelă
(introducerea genunchilor).
B  Consolidarea fazei de transfer în ocolire;
 Cristiania prin contraderapaj;
 Adaptare tehnică (paşi turnanţi, paşi de patinaj);
 Cristiania prin rotaţie.
Obiective intermediare:
1. Succesiune de cristianii prin balans vertical.
2. Succesiune de cristianii prin rotaţie.

Nivelul III reprezintă nivelul avansat (tab.) în interpretarea motorie a tehnicii de bază
a schiului alpin. În cadrul acestui nivel se introduc procedeele de ocolire finale şi se
perfecţionează acţiuni fundamentale (transfer de greutate, controlul presiunii pe canturi) în
condiţii variate. Procedeele tehnice de şerpuire reprezintă obiectivul final al acestui nivel,
datorită formei complexe de manifestare. Acest nivel tehnic final are în componenţa sa trei
clase tehnice, ultima (clasa C) având caracter opţional, dat de disponibilităţile de organizare
a experienţelor de învăţare motorie specifice. Considerăm însă că, pentru o optimă derulare
a procesului de învăţare a tehnicii de bază a schiului alpin, este deosebit de eficientă
trecerea în revistă a tehnicilor specifice competiţionale, mai ales a celor specifice slalomului
uriaş, prin care se activează dealtfel un transfer al deprinderilor achiziţionate anterior, în
condiţii noi, impuse de traseul marcat. Scopul principal al acestui nivel îl reprezintă
perfecţionarea ocolirii paralele în condiţii variate de viteză, rază a ocolirii, pantă şi zăpadă.
Ca şi element inovator, în cadrul acestui ultim nivel tehnic se propune învăţarea ocolirii
carve, prin adoptarea gesturilor motorii specifice (angulaţie, controlul presiunii pe canturi).
O caracteristică a acestui nivel o reprezintă cristiania condusă, care nu înseamnă doar o
performare a procedeului tehnic, ci o performare în condiţii controlate, la diferite raze de
ocolire. Totodată, obiectivul final al tehnicii de bază în schiul alpin îl constituie schiul
multifinalizat, prin adaptarea tehnică a procedeelor învăţate la condiţii variate de teren,
pantă şi zăpadă. Având în vedere faptul că clasa C (competiţie) are obiective distincte, am
selectat ca obiective finale ale acestui nivel ocolirea prin translaţie, şerpuirea şi parcurgerea
unui traseu impus.
Procedee tehnice aferente nivelului III (6 + 2):
- procedee de ocolire (cristiania prin translaţie, cristiania prin absorbţie, cristiania prin
proiecţie, ocolirea carve, şerpuirea frânată, şerpuirea acceleratoare)
- tehnica competiţională de slalom uriaş (iniţiere)
- tehnica competiţională de slalom (iniţiere)
Obiective finale:
- Succesiune de ocoliri conduse prin translaţie.
- Succesiune de şerpuiri.
- Parcurgerea unui traseu mediu – rapid de slalom uriaş (10-15 porţi).

Observăm astfel că modelul metodic de învăţare a tehnicii de bază a schiului alpin are
o structură relativ simplă, nivelară, uşor de utilizat în cadrul activităţilor de proiectare
didactică sau evaluare. Conţinutul său reprezintă o analiză profundă a sistemelor de predare
tradiţionale, având la bază actualizarea şi adaptarea procedeelor tehnice componente în
funcţie de tradiţiile naţionale, evoluţia tehnologică şi cerinţele de practică actuale.
Scopul nostru nu este acela de a testa eficacitatea acestui model, deoarece el
corespunde unor parametrii internaţional valabili, ci de a oferi o alternativă în predarea
tehnicii de bază a schiului alpin bazată pe implicaţiile generate de tehnica actuală, tehnica
carve.
Tab. Conţinutul nivelului avansat din cadrul modelului metodic de învăţare a tehnicii
de bază a schiului alpin.

 Cristiania condusă prin (translaţie, absorbţie, proiecţie)

 Perfecţionarea ocolirii paralele (consolidarea acţiunilor schiului
A interior şi exterior în ocolirile pe rază medie, scurtă şi lungă).
 Controlul fazei de transfer în ocolirea cu rază scurtă.
 Învăţarea tehnicii de ocolire carve (schimbul de greutate, controlul
III presiunii, a angulaţiei, diminuarea balansului vertical, perfecţionarea
(avansat) punctării).
 Şerpuirea frânată pe pantă medie şi abruptă, şerpuirea acceleratoare.
B  Perfecţionarea transferului de greutate în şerpuire, printre movile şi
în pulver.
 Consolidarea ocolirii carve la viteze variabile (exerciţii tehnice de
carve).
 Schi multifinalizat pe teren variat (pantă / teren / zăpadă).
Obiective:
1. Succesiune de ocoliri conduse prin translaţie pe pantă medie-rapidă.
2. Succesiune de şerpuiri pe pantă medie.
 Iniţiere în proba alpină de slalom uriaş ca trecere de la cristiania
C condusă prin rotaţie.
(opţional - clasa  Iniţiere în proba alpină de slalom: analiză tehnică (proiecţie –
competiţie) angulaţie), tehnică de atac la fanion (crossblock), combinaţii de porţi,
startul şi sosirea.
Obiective:
1. Parcurgerea unui traseu mediu-rapid de slalom uriaş (10-15 porţi).
2. Parcurgerea unui traseu mediu de slalom cu porţi închise, deschise şi combinaţii
(aplicarea tehnicii alpine în condiţii de concurs).