ADEVĂRUL DESPRE ODESA SUB ROMÂNI (în curs

de apariție)
Publicat pe 11 mai 2020 de SECRETELE ISTORIEI

Într-o apropiere relativă de granițele vestice ale U.R.S.S. se aflau cele mai legendare 4
orașe cu o arhitectură remarcabilă. Vilinius și Livov au avut noroc in anii 1941 și
1944, fiindcă au avut parte de mai puține distrugeri. Poate din acest motiv, în present,
aceste orașe adună mult mai mulți turiști. Orașul Peterburg nu a avut parte de o
asemenea indulgență, populația sa fiind acaparată într-o blocadă de 900 de zile.
Kievul a fost bombardat. Însă discuția va fi despre Odesa.

Pe parcursul întregului război Stalin a dat două celebre ordine:

– Primul, cu numărul 227, interzicea  militarilor să-și părăasca pozițiile, în caz

contrar v-or fi împușcați, în popor acesta a fost numit „nici un pas înapoi”;

– Al doilea era secret, deaceea numarul său începea cu zero. Este vorba de ordinul
comandantului suprem Nr. 0428 din 17 noiembrie 1941 despre crearea
detașamentelor pentru distrugerea în masă a populației aflate în spatele armatelor
germano-fasciste. Ordinul expus de comandantul suprem era „să distrugi și să arzi
până la sfârșit toată populația care se află în spatele armatelor germane la o
distanță de 40-60 km adâncime de la marginea exterioară și la 20-30 km în
dreapta și în stînga de la drum; în fiecare batalion de creat câte o echipă de
vânători, fiecare a câte 20-30 persoane, destinate pentru aruncarea în aer a
edificiilor și lichidarea populației locale în care sunt amplasate armatele
dușmanului; în caz de retragere « de distrus totul, inclusiv populația pentru ca
dușmanul să nu-i poată folosi »!”.
De fapt, aceasta a fost traducerea în viață a cunoscutei fraze „înaripate” a lui
Troțki: „În cazul dacă noi v-om fi nevoiți să plecăm, atunci în urma noastră  trebuie
să lăsăm doar un cimitir”. […] Teritotiul până la Bug a fost ocupat cu ușurință de
români împreună cu nemții în august la începutul anului 1941, iar în septembrie
aceștea au fost urmăriți de eşecuri.
Mai întâi, într-un accident aerian, și-a pierdut viața generalul Ioanițiu – creierul
operației „Odesa”. Apoi Armata Roșie a aruncat pe calea aerului câteva echipe de
desant  în satul Grigorievca, ocupând o poziție strategic importantă la nord. Cu toate
acestea comandamentul sovietic a făcut o eroare, și nemții au invadat Crimeia, din
care se putea face  o cetate de necucerit. Deja nu mai avea sens să fie apărată Odesa,
era necesar de evacuat o garnizoană de 80 de mii pentru a apăra Sevastopolul. Pentru
pregătire de retragere din Odesa au fost rezervate 15 zile. Nimeni nu era interesat de
Odesa, și că în oraș rămân 300 de mii de  oameni, cărora autoritățile sovietice le
exprimau „dragoste” în fiecare zi.

Tot transportul – 2.500 de automobile și autobuze, 180 de tractoare – au fost

aruncate în mare, 90 de trenuri au fost distruse, 9.000 de cai au fost taiați in bucăți și
transformați în salam, dar majoritatea cailor, erau pur și simplu împușcați de
N.K.V.D.-iști cu pistolul-mitralieră P.P.S.-41 (automatul  Șpaghin). Toată strada
Primorscaia a fost umplută cu trupuri de cai. Au fost arse în jur de 9.000 de căruțe. În
noaptea de la 15 spre 16 octombrie a anului 1941 detașamentele N.K.V.D.-iste
subversive rămase în oraș au distrus toate obiectivele industriale și în genere tot ce
prezentau o oarecare valoare. Este interesant și faptul, că locuitorii orașului au
împiedicat  în fel și chip distrugerea mai multor unități industriale și sociale. Această
informație o găsim și în literatura sovietică. Băștinașii, care apărau bunurile
materiale ale orașului erau numiți „spioni germano-romani”. În oraș deasemenea au
rămas prizonieri români și germani, numărul exact nu se cunoaşte, dar se spune că
erau de la 900 până la 3.000-4.000 și toți au fost împușcați.

Dar aceasta sovieticilor le-a părut puțin, au decis să înnece jumătate din oraș, care se
afla mai jos de liman. În aceeași noapte au explodat centrala electrică municipală și
toate fabricile de pâine. Orașul a rămas fără apă potabilă, spre dimimineață au ars
toate școlile orășenești. Trupele noastre plecau din Odesa, de parcă în oraș n-a mai
rămas nici un suflet. Fără nici o necesitate la 15 septembrie a fost aruncat în aer farul
Voronțov. Dimineața, deasupra  Pieții Noi au apărut avioane cu stele roșii și au
început să arunce bombe deasupra civililor. Deasemenea bombele se desfăceau în
bucăți lângă Muzeul Flotei Maritime de astăzi, unde a fost construit depozitul pentru
aparatele de radio confiscate de la populație.

Spre seară în oraș au început să intre trupele române. La posturile de apărare au fost
lăsate câteva mii de soldați și marinari. Ei pur și simplu au fost părăsiți drept carne de
tun, drept sacrificiu. Mulți  din ei au aflat în tranșee, că orașul deja de câteva zile este
sub  administrare românească. În multe cazuri la acești nenorociți veneau locuitorii
pentru a le mărturisi vestea.

Plecând, comuniștii au împrăștiat pliante cu conținut ce poate fi caracterizat ca o

îndrăzneală nerușinată: „Către toți locuitorii Odesei și a Regiunei Odesa! Comitetul
regional al partidului și comitetul executiv al sovietului regional vă îndeamnă să nu
lăsați nici pentru o minută armele în lupta împotriva ocupanților germano-români.
Fără nici o milă să  reprimați  cuceritorii, bate-ții la fiecare pas, urmări-ții,
distrugeți-i ca pe niște câini ticăloși. Fie ca în fiecare casă, în fiecare ogradă și
stradă, pe drumurile mari și mici a inamicului să îi pândească moartea. Fie ca în
fiecare raion, în fiecare sat al regiunei noastre și în orașul Odesa groaznic să ardă
flacăra răzbunării de partizani. Acționați cu curaj și fără nici o milă bate-ți și
distugeți vrăjmașul! La arme, tovarăși ! La arme și moarte groaznică pentru
inamic!”.
Pe parcursul întregii istorii a Romaniei, Odesa a fost cea mai mare pradă a sa.
Antonescu a selectat mult timp candidații pentru postul de primar al Odesei. Era
necesară găsirea unui român, care putea vorbi liber și în limba rusă, cunoaștea
perfect orașul și să posede experiența în conducerea administartivă. Un astfel de om a
fost găsit în persoana lui  Gherman Pântea – fost locotenent al armatei țariste,
participant la Primului Război Mondial. Guvernator a fost numit profesorul
Gheorghe Alexianu. Situația era extrem de complicată: în pragul iernii, un oraș de
300 de mii de oameni rămânea fără apă, energie electrică, transport, produse
alimentare, conexiune telefonică. Din spitale au fost transportate toate utiliajele. În
fața lui Pântea și celor 16 consilieri, care au fost aduși de el, stătea o sarcină aproape
imposibilă – în termenul cel mai scurt să restabilească viața în oraș. Deşi uimitor,
aceasta le-a reușit. Către iulie-august a anului 1942 nivelul de viață în Odesa după
mai multe puncte (poate chiar după toate) a depășit nivelul de viață de până la război.
Cum aceasta a fost realizat?

Conducerea orașului a avut un rol primordial și s-a dovedit competentă. Românii i-au
selectat pe toți cei competenţi: ingineri, medici, tehnicieni și i-au atras (pentru o
remunerare bună) să restabilească sistemul de funcționalitate al orașului. Primăria a
dat undă verde pentru formarea înterprinderilor private. Magazine, restaurante,
cafenele, frizerii, înterprinderi de reparații au început să se deschidă cu sutele. Din
momentul  loviturii comuniste au trecut 24 de ani, din timpul noii politici economice,
12-13 ani. Au fost salvați mulți oameni, care cunoșteau ce înseamnă o afacere proprie.
În afară de aceasta, românii au desfășurat o restituire a bunurilor confiscate de
sovietici : dacă cineva confirma pe bază de documente, că înainte de  revoluție îi
aparținuse o fabrică sau un magazin, acestea îi erau returnate stăpânului. Devenise
clar, că puterea sovietică, dacă s-ar fi putut  sa fie răsturnată în vremea aceasta,
nivelul de viață s-ar fi ridicat foarte rapid… și de acești oameni erau încă foarte mulți.

De ce făceau ei toate acestea? Se considera că românii doreau să integreze

Transnistria în Romania, iar pe locuitori îi considerau ca pe supușii lor. Gheorghe
Alexianu chiar dorea să organizeze un referendum destinat unirii Transnistriei cu
România. Dar, probabil, germanii aveau planurile lor, iar în zona de referinţă circula
ca monedă de schimb marca germană și nu leul românesc. Între Transnistria și Das
Reichcommissariat „Ucraina,” a fost stabilită o frontieră completă, care, apoi, va juca
rolul său pozitiv: după anul 1942, regiuneaa fiind aprovizionate cu produse.

Privitor la legitimitatea de ședere a românilor pe teritoriul U.R.S.S. și legalitatea

cuvîntului „ocupație” se poate spune că, în general, unicul proprietar legitim de drept
al Odesei din anul 1794 se considera dinastia Golștin-Gotorpov. Ei au fondat acest
oraș, și pe timpul lor a fost construit tot ce merită atenție, însă ultimul țar al dinastiei
– Nicolai al II-lea –  în anul 1917 a respins tronul. Un alt proprietar ligitim al orașului
poate fi considerată armata generalului Denikin, deoarece acesta era pentru 
convocarea  adunării constituante. Posibil, legitimată se consideră și administrația
germană, apărută aici în anul 1918, după încheierea acordului de pace de la Brest-
Litovsk, toate celelalte autorități fiind considerate ocupaționiste. Așa considera
unilateral, dar dacă se aplică norma  „este drept acel care este mai puternic”, atunci
toți, care au condus cu acest oraș pot fi considerați legitimi.

Așa au considerat și autoritățile contemporane a Odesei: pe portalul oficial al

orașului, numele Gherman Pântia merge în lista comună a directorilor municipali
începând cu anul 1974. Cu alte cuvinte, el este la fel de legitim ca și alții. Pe români
nimeni nu i-a chemat? Nimeni. Dar pe cei roșii cineva i-a chemat aici? La fel nimeni.
În general Odesa a fost sprijinul opoziției, ceea ce a fost remarcat la mai mulți
scriitoti ruși. Acest oraș a fost prea bogat, ca să fie „pentru revoluție”, chiar dacă avea
un număr mare de evrei. Primele cinci zile de ședere a românilor în Odesa au fost
destul de liniștite. Pe data de 19 octombrie s-au deschis piețele, s-a început sortarea
grămezilor de deșeuri și curățirea străzilor. Dar după data de 22 octombire în viața
orașului s-au amestecat agenții N.K.V.D.-ului, lăsați în oraș pentru organizarea şi
săvârşirea de acte teroriste și sabotaj.

Gherman Pântea a trimis în București planul de restabilire a Odesei încă la început de

septembrie, cu toate  că, deloc nu era clar – daca vor fi românii acolo în anul 1941. În
plan erau indicate clădiri, în care trebuiau sa fie amplasate unitățile administrației
române. Au planificat ca Comenduirea militară a fost planificată să fie amplasată în
casa imensă a N.K.V.D.-ului, pe strada Marazlievsc nr. 40. Casa fusese construită în
anul 1910 și întruchipa o capodoperă a gândirii inginerești – în ea erau montate
ascensoare, apă caldă, încălzire cu aburi și centrală electrică autonomă, însă la
venirea sovieticilor, această clădire a căpătat o popularitate rea: în ea s-a amplasat
Comisia Excepțională a Odesei, devenind cea mai sângeroasă formă de ocupaţie. La
începutul lui octombrie 1941, sovieticii au capturat un ofițer român care avea în
posesia sa acest plan. Nu este clar, de ce au decis să nu arunce în aer clădirea unde va
fi amplasată poliția secretă națională și nici clădirea siguranței pe strada Bebel, nr. 12.

Noaptea, au săpat un șant în subsolul clădirii unde au plasat trei tone de trotil, iar
lângă coloanele de susţinere, două bombe aeriene de 100 kg. A fost paradoxal și
faptul, că membrii Comisiei  Excepționale a Odesei, lăsați special pentru munca
cladestină, nu au primit ordin să arunce în aer clădirea. Aceștea doar trebuiau sa
tansmită din Sevastopol, prin radioul protabil, semnalul pe o frecvenţă stabilită
dinainte când, în clădire, se vor aduna șefii germani și români. Ulterior au început să
se întâmple lucruri greu de înțeles. Când românii au intrat în Odesa, au fost avertizaţi
că clădirea este minată. Pe 18 octombrie, înainte de intrare clădirea a fost controlată
foarte minuțios de geniștii germani, pe 19 octombrie, din cauza că mesajele despre
minare nu s-au întrerupt, clădirea a fost verificată încă o dată foarte atent de geniștii
români. Încăperile erau lăsate intr-o stare ideală, ce era foarte straniu.

Pe 21 octombrie, când Pântea servea ceaiul în această clădire în cabinetul

comandantului diviziei a 10 infanterie, generalul Glogojan (comandantul militar), a
venit o doamnă în vârstă și a anunțat că feciorul ei a lucrat în acea clădire ca
electrician și a văzut cum ea a fost minată. Despre aceasta a scris din amintirile sale
personal Pântea și a povestit în anii ’90 la televiziunea română nepotul Glogojanu.
Pântea și-a arătat îngrijorarea, însă Glogojanu l-a liniștit, declarînd, că despre minare
lui i s-a spus nu numai o dată și că clădirea a fost deja verificată de două ori. Pântea a
insistitat ca ea să fie verificată înca o dată.

Pentru seara din 22 octombrie a fost preconizat un banchet, consacrat intrării în

conducerea orașului a administrației române. Redler, un german autorizat pentru
slujba informațională, în raportul către șeful său a scris peste câteva zile: „Joi, 22
octombrie 1941, la ora 15 si 30 minute, au apărut doi comuniști și au avertizat, ca în
timp de două ore clădirea va zbura în aer. Însă această preîntâmpinare nu a fost
luată în atenție din cauza alarmei false dată în ziua precedentă”.
La ora 17 și 45 de minute cladirea a fost aruncată în aer. Eu am vorbit nu numai odată
cu oameni, locuitori din Odesa și toți scot în evidență unul și acelaș lucru: nimeni nu
ține minte sunetul, dar toți țin minte o împingere din subsol, se părea că era
cutremur. Acesta a fost cel mai mare succes al Comisariatului Sovietic pentru Afaceri
Interne (N.K.V.D.) pe parcursul a 907 de zile de ședere a românilor în Odesa. A mai
urmat încă unul, pe 18 noiembrie, în raionul primului avanpost prin abaterea de la
traseu a unui tren militar românesc. În februarie 1944 aici a fost paraşutată o echipă
de N.K.V.D.-iști comandată de cechistul Avdeev (fost condamnat anterior de către
N.K.V.D. la moarte prin împușcare, ulterior condamnarea fiindu-i comutată la
detenție de 15 ani), „pentru stabilirea relațiilor cu partizanii”. Pe parcursul a câtorva
zile grupul își va întrerupe existența, iar Avdeev se va sinucide prin împuşcare

În literatura sovietică, explozia de pe strada Marazlievsc a fost „înflorită” cu tot felul

de detalii tip legendă.  S-a declarat numărul ucișilor – deși mereu diferit și mereu de
domeniul fantastic -, s-a spus că într-un fel ar fi fost  distrusă toată administrația
romană, că au fost uciși  circa 300-400 de oameni. În aceste cifre am putea crede,
dacă ne amintim, ca au fost aruncate în aer trei case, iar în ele locuiau oameni. De
fapt, despre aceea clădire că a fost minată, fuseseră anunţaţi toți la data de 22
octombrie 1941. De aceea la banchet au venit cei care erau siguri că minarea era un
fals. Dintre generali a fost doar Gologojanu, locțiitorul său Trestorianu, procurorul și
șeful poliției. Gherman Pântea și Gheorghe Alexianu, nici un general german nu a
venit.

Rezumatul român oficial

Deși clădirea a fost controlată de geniști și nu a fost identificat nimic suspect, totuși în
după-amiaza zilei de 22 octombrie, ora 17.45 ea a sărit în aer. În urma exploziei și-au
pierdut viața și au fost răniți un număr de 135 militari români și germani (79 uciși, 43
răniți și 13 dispăruți) printre care comandantul diviziei 10 infanterie, generalul Ion
Glogojeanu, șeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofițeri germani, căpitan de
corvetă Walter Reichert, comandor Herwart Schmidt, căpitanul Walter Kern. Dintre
ofițerii cu un grad superior se remarcă colonelul român Mangu Ionescu și trei
căpitani germani. Și atît. Și uite  acest „atât” a crescut în creierile înflăcărate a
istoricilor sovietici la „sute de generali”. În fața clădirii  distruse, în grădina
Alexandrov, românii au amenajat un cimitir memorial.  Antonescu a dat ordin de
executare a 200 de oameni pentru fiecare mort și 100 – pentru fiecare rănit.

Românii și nemții în ziua următoare au format o acțiune de represalii, împușcând și

spânzurând mulţi oameni, însă anume câți – nu pot să spun (pe durata celui de-Al
Doilea Război mondial, represaliile au funcţionat de ambele părţi – n.n.Al.M.). Acesta
a fost cea mai sângeroasă zi din toată istoria acestui oraș. Ca număr maxim se
presupune a fi fost 5.000 de oameni. Sigur că autoritățile N.K.V.D.-iste nu riscau
nimic. Și cu siguranță ei știau de consecințe, numai că aceste consecințe nu îi
interesau. Consider că aceea ce au facut românii pe 23 octombrie, a fost o greșeală
mare, (este cel puțin o poziție draconică – dar N.K.V.D.-știi că au aruncat în aer trei
clădiri și au murit atâta lume nu era mare greșală?! Legile războiului întotdeauna au
fost încălcate de ruși, inclusiv sovetici, în multe cazuri au procedat mișelește, de la
spate, cu minciuni și otravă – n.n. Al.M.) dar sunt date, că germanii făceau presiuni
pentru aplicarea aceastor pedepse. La noi foarte mulți vorbeasc despre cât de mult au
distrus nemții, dar niciodată nu vorbesc, că un număr imens de asemenea acțiuni au
fost rezultatul acțiunilor N.K.V.D.-iștilor sovietici din ilegalitate, lăsați pentru acte
teroriste. Pot să mai adaug că C.N.A.I. luau prizonieri din primele zile a existenței
sale. Așa ca exemplu, trimițându-l pe cechistul Avdeev in anul 1944 cu un verdict
condiționat de moarte, iar familia sa a  fost luată ostatică.

Putera sovietică, părăsind un teritoriu sau altul, lăsa în teritoriul abandonat „comitete
regionale ilegale de partid”. Teoretic, primul secretar al comitetului regional  de
partid, împreună cu aparatul său treceau în ilegalitate  și rămâneau în teritoriile
ocupate pentru a executa ordinele  Moscovei. Tot teritoriul, care nimerea sub nemți,
trebuia „acoperit” cu organelor de partid, considerate în deplasare. Cel puțin, așa se
demonstra în filmele sovietice. În realitate lucrurile stăteau invers. Credeti că
comitete regionale adevărate existau, să zicem, în Estonia, Moldova sau în Ucraina de
Nord?

În 1941 Comitetul Regional de partid era condus de A.G. Colâbanov. El trebuia să

rămână în oraș și să conducă Comitetul Regional ilegal, dar în ultima zi a decis că mai
bine să nu meargă la risc, s-a schimbat în haine de colonel și a părăsit orașul
împreună cu familia sa. În locul său el l-a lăsat în calitate de prim secretar pe fostul
secretar de partid al unui colhoz, Petrovschii, căruia pentru desfășurarea lucrărilor
ilegale i-a lăsat o suma solidă de bani şi aur, indicaţii cu locurile unde sunt ascunse
armele, radiourile portabile, rația și foile volante.

Când au venit românii, Petrovschii, gândindu-se mai bine, a decis sa nu meargă la

risc. Peste cinci zile el a s-a prezentat la autoritățile române și a povestit totul despre
dânsul. Când la sfârșitul anului 1943 Armata Roșie se apropia de Odesa, Petrov a
decis să treacă la poziția ilegală, dar a fost capturat și, pentru asigurare, a fost trimis
la București. Acolo în septembrie a anului 1944  l-a întilnit Armata Roșie și prietenii
săi N.K.V.D.-iști. A urmat cercetarea, judecata, împușcarea. Aceasta e scurta istorie
despre „comitetul regional ilegal al Odesei”.

Exista  și un comitet ilegal  pentru cazuri excepționale. Când a fost luata decizia de a
părăsi Odesa, din Moscova a venit o brigadă de cechiști – 6 oameni în frunte cu un
oarecare Molodțov care, pe 5 octombrie 1941, în catacomba satului Nerubaisk, au
făcut cunoștință cu viitoarele persoane pentru activitate ilegală (moscoviți și odesiți).
A început o bătaie în care odesiții, folosind preponderența numerică (13 împotriva 6)
i-au batut „măr” pe moscoviți. Comandantul odesiților Kuznețov a zis, că nu  o să
permită ca moscoviții să preia conducerea. Este posibil ca, intenţionat, odesiții să le fi
comunicat românilor informaţia despre clădirea minată, dar fără a informa despre
sistemul de minare (nefiindu-le cunoscut). Și germanii și românii au manifestat o
uimitoare nepăsare, și pe 22 octombrie Molodțov a transmis semnalul din Crimeia.
De acolo peste ceva timp s-a întors semnalul, punând în funcție radiodeclanşare
explizibilului.

Moscoviților nu le-a reușit să lucreze mult. Liderul lucrătorilor ilegale odesite, care
lucrau „sus” (în oraș dar nu în catacombe), N.Fedorovici și-a oferit serviciile sale
Siguranței Române. Prima misiune care a executat-o a fost să-l ademenească sus pe
Molodțov în departamentul conspirativ pe 25 februarie, când acesta a fost arestat, iar
pe cei patru moscoviți rămași, i-au dezarmat odesiții  și i-au închis în una din peșteri.
Puțin mai târziu toți au fost împușcați, conform ordinului  comandantul
„catacombelor”,Cuznețov. Foametea îi alunga pe rând pe lucrătorii ilegali la
suprafață, unde deveneau o pradă ușoara pentru Siguranță, majoritatea find de acord
să lucreze pentru ei .

Iată cum descrie  situația verii anului 1942 cercetătorul I.Gavriucencov: „Echipa
cechiștilor cu rezerve modeste continuau munca ilegală. Ca să nu le scadă moralul,
partizanii inventau distracții. Aproape toți au început să conducă activităţi deplasate,
iar unii se răsfățau cu plăceri absolut interzise. Pe data de 28 august, Cuznețov l-a
împușcat cu mâna sa pe funcționarul Molocinov pentru furtul unei bucăți de pîine. Pe
27 septembrie încă doi, Polișicov și Covaliciuc, erau executați pentru furtul
produselor și „abuz sexual”. Îngrijorându-se dintr-un motiv destul de clar, și anume
că el va fi următorul, moscovitul  Abramov l-a ucis pe Cuznețov peste o lună. În
agenda sa, mai târziu găsită în catacombe de  un membu al C.N.A.I., Abramov scria:
„Fostul șef din  al  treilea departament special al C.N.A.I. din Odesa, locotenentul
N.K.V.D.-ului V.A . Cuznețov a fost împușcat de mine cu două gloanţe în tâmplă în
sala „Fabrica de oglinzi” (denumirea unei peșteri artificiale mari în carieră) pe data de
21 octombrie a anului 1942.

Autorul nu scrie ce anume fapte ilegal săvârşeau cu toţii. Conform acestor date el era
atât de secret, încât nimeni nici a observat.

În acest timp, în oraș viața era deja restabilită complet, s-au deschis sute de
restaurante și cafenele, bufete și baruri. Unele din aceste localuri erau deschise de
către cechiști, care lucrau pentru Siguranță, cheltuind banii care fuseseră alocați
pentru acte „ilegale”. Din acest motiv „grandioasa istorie a mișcării de partizani din
Odesa”, doar pentru doi oameni au fost ridicate nu monumente, ci doar niște plăci
comenmorative pentru Moloțov și cumnatul său Gorodienco. Atât.

Discuţii pe seama activiştilor ilegali nu erau permise, dar dacă țara și-a abandonat
orașul, de ce orașul putea să-și abandoneze țara? Fiecare se adapta cum putea, mai
ales că, nu tuturor le plăcea puterea sovietică. Mai ales băieții bronzați de pe plaje și
limane. Eu am o experiență anumită de ședere în catacombe și pot să spun, că acolo
într-adevăr poți să te duci cu pluta. Și repede. În septembrie a anului 1944 arhivele
Siguranței Române au ajuns în mâinele N.K.V.D.-iștilor, comnsecinţele soldându-se
cu împuşcarea tuturor ilegaliștilor din Odesa.
Despre perioda istorică română a Odesei au fost scrise o mulțime de articole, cărți,
amintiri și cercetări. Artefactele, care sunt legate de ea  până acum prezintă obiectul
speculației și profitului exacerbat, după cost, oferind locul numai perioadei nemțești
din aceea vreme. Cu toate acestea, adevărata descriere a acestei perioade aproape este
imposibilă. Aici e aceeași istorie ca și în U.R.S.S.-ul epocii Brejnev, nu demult apusă.
Iată scriu cinci oameni cinci articole diferite – citești și vezi, că toți spun adevărul,
deși artcolele sunt absolut diferite. Așa și cu românii. De aceea în articole am
încredere, doar atunci, când, conținutul lor nu contrazice cu mult ceea ce am auzit eu
de la mulți-mulți oameni, în primul rând de la rude. Dar și jumătate din curtea
noastră au trăit sub români. Interesant este că toate declarațiile duceau la doua
ipoteze:

–  în timpul românilor totul era disponibil;

– în timpul românilor totul lucra. Dar țineți  minte fraza, spusa de tâlharul în lege
Goțmanu în filmul „Likvidația: „sub români era mai bine? Deci iată, această expresie
de fapt a devenit proeminentă.

Sub români Odesa erea inundată de cuvânte tipărite. Aici se publicau o mulțime de
ziare, reviste, inclusiv și penru copii, erau aduse și reviste din România, din
Germania. Revista populară „Molva” întruchipa o viață a celebrităților. Mai era încă
revista „Smeh”- glume în limita bunului simț, bancuri, caricaturi cu Stalin. După
aprilie 1944, la cei care se găseau asemenea reviste primeau 10-15 ani de închisoare.

Pe data de 3 noiembrie 1941, după ce s-a reușit să se restabilească câteva stații

electrice, au început să funcţioneze  primele rute de tramvai. Pe data de 4 noiembrie
și-au reluat activitatea 6 spitale. Pe data de 7 noiembrie  au obligat să vină și să se
înregistreze  toți comuniștii. Ei trebuiau să semneze o declarație, că au greșit în
convinegirile lor  și  nu s-a înterprins nicio sancțiune împotirva lor. Interesant de
ştiut cum ajuns aceste liste în labele N.K.V.D.-iștilor sovietici?

Pe data de 15 noiembrie 1941 a fost pus în funcţiune primul electrogenerator

puternic. Pe data de 16 noiembrie departamentul feroviar  germano-român din Odesa
a reînceput transportul de pasageri  prin Transnistria. Pe data de 9 noiembrie fiecărei
străzi i se reda denumirea veche, dată în timpul țarului. Cinci străzi sunt numite în
cinstea funcționarilor români, deasemenea și în cinstea lui Hitler (fosta Karl Max) și
Mussolini.

Pe data de 25 noiembrie, pentru toată populația aptă de muncă, începînd de la 16

până la 60 de ani s-a stabilit munca obligatorie de folos obștesc. S-a stabilit plata în
formă bănească, plus cartele pentru procurarea de produse alimantare. Pe data de 26
noiembrie din biblioteci se retrage toată literatura sovietică și cărțile „scriitorilor
sovietici”. Pe data de 27 noiembrie s-au deschis 50 de școli, pe lângă care s-au
organizat bufete și micul dejun gratis. O data pe săptamână se studia limba română și
legea lui Dumnezeu.

Până pe data de 28 noiembrie au fost deschise toate bisericile ortodoxe, închise de

comuniști. Unii românii au întocmit planul pentru reconstruirea catedralei din
Chişinău, care a fost aruncată în aer (de sovietici – n.n.Al.M.) în anul 1936 și
reconstruită abia în anul 2002.

Pe data de 29 noiembrie 1941 a început sa funcţioneze rețeaua radio prin fir, ca lumea
să cunoască știrile la zi. Alături de emisiuni în limba rusă erau puse pe post știri și
emisiuni din Germania, Italia și România. La început de decembrie s-au adus două
geneatoare puternice din România, ceea ce a permis să fie accesibilă electricitatea în
apartamente. Pe data de 3 decembrie a fost anunțată selecția polițiștilor printr-un un
concurs de amploare şi cu mulți doritori. Pe data de 7 decembrie s-a deschis
Observatorul astronomic. Pe data de 13 decembrie şi-a reluat activitatea Teatrul de
Operă și Balet cu premiera – „Evghniii Oneghin” şi sala este arhiplină. Pe data de 14
decembrie s-a mărit raţia de pâine pe cartele, pusă pe picioare producția
combinatului de pâine și deschiderea a o multor brutării private.
În anul 1941 a fost reintrodusă proprietatea privată pentru 2.567 de locuitori ai
Odesei, care au reușit să demonstreze pe bază de documente că proprietate le fusese
confiscată de către comuniștii.

Pe data de 16 decembrie 1041 s-au re-deschid primele două ospătării, unde pătura
socială vulnerabilă putea să se hrănească gratis. Au fost distruse toate monumentele
dedicate liderilor comuniști şi emisă o dispoziție, care obliga să fie distruse picturile
cu portretele acestora şi  interpretarea publică a cântecelor comuniste. Către 22
decembrie 1941 s-au reconstruit instalațiile sanitare. Spre sosirea noului an, în (ajun
de Crăciun – n.n. Al.M.) a fost organizată o piață cu vânzare de carne la prețuri mici.
Spre 31decembrie au fost redeschise 500 de magazine. Din ele 47 erau de cofetării, 7
librării, 4 florării, iar două de animale de companie și mâncare pentru ei. S-a încheiat
anul cu opera „Faust” și lansarea unor serii întregi de  întreprinderi, în general de
industrie alimentară.

A mai fost și un caz interesant și benefic. Într-o zi a dispărut toată conducerea pe

verticală.Toți funcționarii, procurorii juriștii, organele sovietice și de partid și-au
încetat existența, în locul lor fiind numiţi oameni noi. Nici-un clan nu a mai putut
supraviețuit. În timpul primarului Pântea în Odesa, funcționarii, care încălcau legea
sau nu erau politicoși cu cetățenii erau imediat eliberați din funcții și în funcţi de
gravitatea faptelor, erau și judecați. Dar în timpul U.R.S.S. ?

Alexandru Cercasov în lucrarea sa de cinci volume „Ocupația Odesei” aproape

jumătate din volumul cărții a dedicat-o problemelor economice, detaliat
analizând câți bani pentru un eveniment sau altul a dedicat administrația orașului și
pune întrebarea – de unde a avut municipiul așa resurse ? Mai ales că studiind
documentele de arhivă, el deduce o cifră fantastică a bugetului anual al Odesei pentru
31 august 1942: 61 milioane de mărci. Aceasta era atunci, când  un kilogram de pâine
costa 1-2 mărci, iar un kilogram de carne de porc 4-5 mărci. Desigur, că nici o
comercializare locală și colectarea impozitelor în bugetul orașului nu puteau forma o
astfel de sumă. Orașul avea 250 mii de locuitori. Apariția acestor sute de milioane se
poate explica numai prin faptul că în Odesa a fost creata un „centru de convertire a
valutei. Deși administrația era româna, unica valută legală era cea germană. Eu nu
cred că aceasta s-a întâmplat de la sine. Posibil că prin bugetul statului  se spălau
mărcile, posibil și altceva de genul acesta, însă acei care știau, nimic nu comunicau.

Cum mergea treaba în timpul romanilor cu produsele alimentare? Am primit două

răspunsuri : oamenii bătrîni spuneau „ca în timpul N.E.P.-ului (Noii politici
economice – n.n.Al.M.), iar alţii – „ca în timpul țarului”. Nici aici nu a fost nici un
miracol. Folosindu-se de luna noiembrie caldă a anului 1941, românii au organizat
însămînțarea culturilor de iarnă, iar în anul  1942 a fost strânsă o roadă generoasă, de
care România nu avea nevoie. Avea nevoie Basarabia. Tot ce a crescut,  aici și a
rămas. Pentru a stânge roada românii s-au folosit de metoda sovietică: toți care
învățau erau obligați să presteze 21 de zile la lucrări agricole.

După 12 ani de înfometare stalinistă, se putea și…  mânca. Iată de exemplu, un

fragment din agenda unui elev de liceu – din Odesa,  Iurii Sudoholischii, care s-a
întors în oraș în toamna anului 1942: „27.09.1942 – Alaltăieri la ora 5 dimineața
eram în Odesa. Mergeam pe jos. Deasemenea întîlniri, săruturi…Am depus
documentele la tehniculul (colegiul-n.n.Al.M.) industrial…. O să învîăț gratis. În
general taxa de studiu este de 200 de mărci pe an. Aici mărcile sunt numite ruble.
Orașul și piața este bucușit cu de toare- sun fericit. Stau cu tata și tovarășii mei.
Totuși, când  mă  uit la casele distruse din oraș mă apucă o tristețe…
10.10.1942 – În Odesa viața este stabilită. Primarul orașului  Gherman Pântea la
deschiderea Universității a spus că viața în Odesa este mai bună  decât într-un
oarecare alt oraș a Europei de Nord. Într-adevăr la piață chiar este ceva uimitor
salam, carne, unt, fructe și orice altceva. Desigur totul este foarte scump, totuși…
Școlile și Universitatea funcționează, circulă tramvaie. În oraș la fiecare pas sunt
magazine de comision, pe străzi merg dame elegante (vopsite puternic), români și
germani”
Interesant, dar se cumpărau produse  din  pieți și din  toate aceste sute de magazine
de produse? Scump? Dar ce, acum acestea sunt mai eftine? Care erau salariile? 120-
150 de mărci se considera un salariu mic. Dar, de exmplu, un inginer putea liber să
primească 600-700 mărci. O cină într-n restaurant era 25 de mărci… Erau greutăți,
în primul rând cu astfel de marfă cum ar fi zahărul, sarea, petrol lampant. Cu petrolul
este clar – de el este nevoie la război -, însă prețurile ridicate pentru sare, se pot de
explicat prin faptul că aici ea, pur și simplu nu este. Cât despre zahăr, păi pentru el
era o cerere imensă – românii deloc nu reacționau faptul că locuitorii făceau țuică.
Dificil era cu hainele și încălțămintea, chiar dacă în anul 1942  au început să se
deschidă magazine de încălțăminte și ateliere de croitorie.

Erau deschise două stații telefonice automate (au funcționat pînă în anii 90, pe care
așa le-au numit „românești,,), a lucrat aeroportul internațional, au fost stabilite
relațiile poștale cu Europa. În Odesa veneau interpreți de operă  din Italia, interpreți
– emigranți ruși. Cu un triumf s-au desfășurat  tururile regelui romantismului rus
Piotr Leșcenco. Dar dupa aprilie a anului  1944- oricare discuții pozitive despre
această perioadă erau rarisime.

Situația în Odesa a început să se înrăutățească din toamna anului 1943. Linia

frontului se apropia, marca germană a suferit o inflație mare, prețurile au crescut de
câteva ori. Dar în comparație cu perioada 1944-1948, când împreună cu bolșevicii  a
venit și o foamete cumplită, cu toate atributele sale (copii bolnaviu de rahitism,
vârstnici umflați, părăsirea masivă a copiilor din anii 1943-1944  în orfelinate și
„uitarea” lor în piețile orașului), în anul 1943 totul era mai lejer. Pur și simplu  țăranii
nu duceau marfa în oraș, păstrându-l până la sosirea vremurilor mai bune. Ele au
„venit” în aprilie a anului 1944 când  sovieticii au confiscat tot. Plecând, românii au
fost furate cinci troleibuze și calea feroviară de pe strada Reșelie.Trolebuzurile în
scurt timp au fost recuperate.

Timp de doi ani, în România a funcţionat un regim de monarhie stranie, dar cu

conducere comunistă, care includeau huligani și dame degradare ca Ana Pauker. În
cinstea lui Gheorghiu dej a fost dată denumirea unui oraș în U.R.S.S., chiar dacă, în
aceeași Românie  nici un oraș nu a fost denumit în cinstea nici unui comunist (opinie
eronată, dar respectăm originalul – n.n.Al.M.).

„Conducătorul” Ion Antonescu și „guvernatorul” Gheorghe Alexianu au fost în anul

1944 aduși la Moscova, la Lubianca. Despre ce au discutat cu sadicii N.K.V.D.-iști, nu
cunosc, dar în anul 1946 conducerea sovietica a organizat asupra lor cea mai rapidă
„judecată pupulară” după care i-au împușcat. Cazul este destul de asemănător cu
cazul lui Nicolae Ceaușescu. După război, Gherman Pântea a fost supus la două
procese judecătorești, acuzat de infracțiuni armate, și în ambele cazuri a fost achitat
din cauza „lipsei probelor de crimă”. Istoricii (sovietici – n.n.Al.M.) până în zilele de
azi își fărîmă mințile – de ce? pinia oamenilor ar fi, că i-a luat apărarea mareșului
Timoșenco, singurul mareșul  sovietic, care era provenea din Basarabia. În Odesa
locuia sora sa, într-o oarecare măsură Pântea singur a avut grijă, ca ea să nu fie atinsă
de nimeni, dar această ipoteză îmi pare puțin credibilă.

FAșa, liniștit,  Pântea trăia în Romania, a scris memorii, însă o dată, în vara anului
1967, deja în timpul lui Ceaușescu, a intrat într-o cafenea, a băut o cafea și a căzut
mort. Familia l-a căutat trei ziile. Moartea lui Pântea poate pare şi nu prea a fi
suspectă, deşi în acea vreme, în Romania a existat o campanie de curățare pentru tot
ce era legat de participarea la război de partea Germaniei. Piotr Leșcenco a murit în
lagăr de muncă românesc la construcția canalului „Dunărea- Marea Neagră” cărui
nimănui nu-i trebuia (afirmaţie incorectă; utilitatea s-a văzut abia după realizarea sa
integrală – n.n.Al.M.). Construcția a fos părăsită brusc, după moartea lui Stalin și
lucrările au fost reluate în timpul lui Ceaușescu.

Mulți locuitori ai Odesei  au plecat cu românii, dar după o perioadă de timp N.K.V.D.-
iștii sovietici i-au arestat chiar în Romania, fiindcă şi acolo ei deveniseră stăpâni.
U.R.S.S. s-a destrămat încă în perioada când trăiau acei, care trăiseră perioada
prezenței româno-germană. U.R.S.S. a pierdut. Germania, chiar dacă i s-a tăiat din
teritoriu, stă la locul său destul de bine.

România aproape că și-a salvat majoritatea teritoriilor, care fusese în posesia ei  la de
22 iunie ale anului 1941 (la sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa a
renunţat prin tratatul cu Ucraina din 1997 – n.n. Al.M.), și acum distribuie
pașapoarte românești locuitorilor Basarabiei și nordului Bucovinei. Intrată în
Uniunea Europeană, România – ca şi Ucraina – au fost marginalizate. Eu nu am
dubii că românii patrioţi nu au renunţat la recuperarea pământurilor pierdute.

Notă  – Fragment din volumul în curs de apariție Alexandru Moraru (editor)

„Adevărul despre Odessa sub români” (mărturii ale localnicilor, documente și
materiale) Chișinău, 2020, 306 pag.
Istoria fără falsuri și legende kominterniste
Autor: 
Redacția
 -
 24 ianuarie 2021 
333
 
0

Despre noul volum al lui Alexandru Moraru, editor de documente, „Adevărul despre
Odesa sub români (mărturii ale localnicilor, documente și materiale)”. Istoricul și
editorul Alexandru Moraru a publicat recent volumul „Adevărul despre Odesa sub români
(mărturii ale localnicilor, documente și materiale)”.

Această culegere de materiale și documente de arhivă are drept scop să demonstreze

adevărul istoric despre perioada în care municipiul Odesa s-a aflat sub administrație
românească. Vă propunem spicuiri din prefața la acest volum (Alexandru Moraru,
„Adevărul despre Odesa sub români”, Editura „Tipocart Print”, Chișinău, 2020, 308 pag.)
semnată de Anatol Petrencu, dr. hab. profesor universitar.
Alexandru Moraru, istoric-arhivist și publicist din Chișinău (azi Republica Moldova), este
editorul, autorul și coautorul mai multor volume de carte istorică, culegeri de documente de
arhivă etc. Două din cărțile domniei sale – „Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944.
Culegere de documente” (în colaborare) și „Basarabia antisovietică” – au apărut de sub tipar
în anii 2008-2009, în cadrul colecției „Români în istoria universală” (vol. 128 și 145), la Casa
Editorială „Demiurg” din Iași, cărțile fiind prefațate de marele istoric și om politic Gheorghe
Buzatu.

Anterior, profesorul Alexandru Moraru a valorificat numeroase documente românești de

maximă însemnătate, depistate în Arhivele din Chișinău, dintre care unele au reținut atenția
lui Paul Goma pentru magistralu-i eseu „Săptămâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau
Basarabia și evreii” (cea mai recentă ediție a 7-a, Bacău, Editura Vicovia, 2010, 543 pag.).

De asemenea, Alexandru Moraru a publicat la Iași volumul „Basarabia antisovietică.

Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al „justiției” staliniste”
(Casa Editorială Demiurg 2009) pentru ca, în 2010, să ne ofere surpriza unei masive,
excelente și actuale culegeri în mai multe tomuri – „Victimele terorii comuniste în Basarabia.
Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice,
1944-1954”, volumul I, Chișinău, Editura Iulian, 2010, 393 pagini + anexe.

Majoritatea cărților scrise și editate de Al. Moraru au fost menționate cu premii și diplome de
excelență în cadrul Salonului Internațional de Carte de la Chișinău și al Festivalului Național
al Cărții și Lecturii. Două din aceste volume: „Basarabia: scrisori către Mareșal” (2014) și
„Basarabia Mareșalului Antonescu” (2015) au intrat în lista celor 10 cărți, cele mai citite cărți
din anii respectivi, prima s-a plasat pe locul 8, iar a doua pe locul 4 din zece.

Este cazul să menționăm că volumele editorului „Garda de Fier în Basarabia. Documente” (în
colaborare cu enciclopedistul și publicistul Benedict Ciubotaru, 2011) și „În labirintul
documentelor secrete” (2017) au fost înalt apreciate de specialiști în materie și de publicul
larg. Același lucru se poate spune și despre culegerea de documente de arhivă „Victimele
ocupanților sovietici și călăii lor” (2018).

În anul 2016, Alexandru Moraru a organizat la Biblioteca Centrală „B.P. Hasdeu” din
Chișinău prima conferință științifică din istoria spațiului românesc cu genericul „Mareșalul
Antonescu în istorie și istoriografie”, tot atunci domnia sa a adunat toate comunicările de la
conferința respectivă și a publicat „Materialele Conferinței științifice „Mareșalul Antonescu în
istorie și istoriografie” (2016).

Astăzi, istoricul și editorul Alexandru Moraru vine în fața cititorului pasionat de istoria
națională adevărată cu un subiect împânzit de fals şi minciună comunistă. Titlul acestui nou
volum este „Adevărul despre Odesa sub români (mărturii ale localnicilor, documente și
materiale)”. Această culegere de materiale și documente de arhivă are drept scop să
demonstreze adevărul istoric despre perioada în care municipiul Odesa s-a aflat sub
administrație românească.

În respectivul volum au fost incluse mărturii ale localnicilor din această perioadă (în limba
originalului și cu traducere în română); câteva documente de arhivă depistate în Arhiva
Națională a Republicii Moldova; copia original al brevetului de conferire a titlului de Doctor
Honoris Cauza al Universității din Odesa, doctorului în științe juridice Gheorghe Alexianu.
Autorul a considerat binevenită și introducerea în acest volum a publicației Primăriei
Municipiului Odessa „În slujba Țării (al doilea an de gospodărie românească la Odessa (16
octombrie 1942-16 octombrie 1943), apărută în oraș în 1943. În această publicație, cu lux de
amănunte, se demonstrează succesele, dar și problemele dezvoltării economice și social-
culturale ale administrației românești la Odesa.

Fiind întrebat care sunt accentele pe care le pune prin publicarea acestor documente și
materiale de arhivă, profesorul Alexandru Moraru a răspuns:

1. Materialele și documentele de arhivă incluse în prezentul volum confirmă faptul că URSS

și respectiv puterii sovietice nu i-a păsat de populația țării sau, mai bine spus, de oameni
niciodată sau, cel puțin, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial;

2. Între guvernul nazist al lui Hitler și cel socialist al lui Stalin nu a existat nicio diferență,
ambele având tendințe imperialiste de reîmpărțire a lumii prin anexa secretă a Pactului
Molotov-Ribbentrop din august 1939; războiul sovieto-finlandez din același an, anexarea de
către sovietici a Letoniei, Lituaniei, Estoniei, Basarabiei, nordului Bucovinei ş.a.;

3. În majoritatea cazurilor populația orașului Odesa s-a dovedit a fi mai flexibilă decât în alte
orașe; încă până a intra în oraș armata română, mulți locuitori ai oraşului au opus rezistență și
piedici autorităților militare sovietice în distrugerea uzinelor, fabricilor, centralelor electrice,
apeductului orășenesc, depozitelor alimentare și industriale;

4. Deși sovieticii, atunci când au părăsit orașul Odesa, au distrus tot ce poate fi de folos, fără
să se gândească la locuitori, care rămân în pragul iernii fără căldură, curent electric, apă
potabilă, alimente, transport (până și toți caii orașului, care erau folosiți la transport au fost
împușcați de sovietici), administrația românească, în termen record, a reanimat orașul;

5. Autoritățile române au restabilit și deschis bisericile ortodoxe, închise și pângărite de cei cu

secera și ciocanul în frunte, fapt pentru care cetățenii urbei au rămas extrem de recunoscători;

6. Tuturor cetățenilor din Odesa, care au putut confirma prin documente că o avere sau un
imobil le-a aparținut până la sovietici, această proprietate privată le-a fost returnată de către
administrația românească;

7. Toți locuitorii care au primit funcții sau un serviciu de la administrația românească erau
numiți de către sovietici, la revenirea lor, „colaboraționiști” sau „spioni fasciști”, dar este
evident că nu putea tot orașul Odesa să fie locuit numai de colaboraționiști și spioni.

8. La revenirea trupelor sovietice în oraș, și-au început activitatea detașamente ale poliției
secrete sovietice subordonate NKVD-ului, care au înfăptuit arestări masive, lichidări fizice și
„dispariții” ale locuitorilor Odesei. După aceste operații, populația orașului s-a înjumătățit,
adică a rămas mai puțin de jumătate comparativ cu numărul populației în perioada
administrației românești.
9. Din cele enumerate mai sus, este evident că autoritățile române au lăsat o impresie bună în
memoria localnicilor.

Pe bună dreptate, editorul consideră că volumul va avea priză la specialiști și la cititorii care
au îndrăgit istoria adevărată, fără falsuri și legende kominterniste.

Autor: Anatol PETRENCU, dr. hab. profesor universitar