MODULUL 1.

LECŢIA 1. ZORII PRIMELOR CIVILIZAŢII,

DE LA ”REVOLUŢIA AGRICOLĂ” ŞI PÂNĂ LA APARIŢIA
PRINCIPALELOR STATE ORIENTALE

1. ROLUL SCHIMBĂRILOR CLIMATICE ÎN APARIŢIA MARILOR

CIVILIZAŢII.

INTRODUCERE. EVOLUŢIA AGRICOLĂ ŞI ÎNCEPUTURILE CIVILIZAŢIEI.

Obiectul expunerii de faţă îl constituie definirea unui proces istoric îndelungat, care-şi are
începuturile o dată cu primii paşi făcuţi de umanitate spre civilizaţie prin ”revoluţia agricolă”
(mileniul 10 înainte de Christos) şi care s-a încheiat abia prin mileniile 4-2 a. Chr., când în diferite
puncte ale globului şi-au făcut apariţia formaţiuni statale bine individualizate:
- pe la 3500 a. Chr. în Mesopotamia aşezările sumeriene ating nivelul urban şi se constituie
în adevărate oraşe-state, organizate în jurul templului divinităţii tutelare a asezării respective şi
conduse de un rege-preot. Urmează o perioadă îndelungată, până pe la 2 700 a. Chr., în care
civilizaţia sumeriană îşi defineşte stilul propriu şi despre care nu avem informaţii de natură istorică
(deşi scrierea apare aici pe la 3 100 a. Chr.). Cum nu cunoaştem numele nici unui conducător din
acea vreme, această perioadă se numeşte ”predinastică”.
- pe la 3400 au loc şi în valea Nilului modificări ale structurii sociale care au sfârşit prin a fi
incompatibile cu stadiul ”comunei primitive” şi se constituie treptat două regate, Egiptul de Jos
(Delta) şi Egiptul de Sus (cursul propriu-zis al Nilului, până la prima cataractă). Pe la 3100 a. Chr. se
fac paşii decisivi pentru constituirea regatului Egiptean unitar sub conducerea unui personaj
semilegendar: Menes. Până pe la 2 700 a. Chr. durează perioada formativă a civilizaţiei egiptene,
numită epoca Regatului Timpuriu (sub primele două dinastii).
- un mileniu mai târziu în valea Indusului, pe la 2500 a. Chr., apar oraşele Mohenjo Daro şi
Harappa, definitorii pentru civilizaţia Indus;
- în fine, după o lungă perioadă de tranziţie pe la 1800 a. Chr. se constituie pe cursul mijlociu
al lui Huan-he statul chinez, sub dinastia Chang2.

În tot acest răstimp societatea umană a cunoscut transformări structurale profunde. Diviziunea
activităţilor şi specializarea diferitelor grupuri au dus (dacă nu la crearea unor adevărate clase sociale
antagoniste) la apariţia unor pături şi stări cu un rol social specific, ceea ce a atras după sine definirea
statutului social corespunzător. În consecinţă unii indivizi şi-au asumat rolul de organizatori şi conducători
ai societăţii, alţii cel de apărători ai comunităţii sau cel de producători ai hranei. A apărut firesc o tot mai
pregnată diferenţiere socială, exprimată nu numai prin deosebiri de avere şi mod de viaţă, ci şi prin simboluri
de prestigiu, care indică tendinţa de definire a statutului social specific. Concomitent satele gentilice
primitive s-au transformat treptat în aşezări urbane, unde ”legăturile şi raporturile de sânge” erau înlocuite
cu cele ”de vecinătate”. Prin urmare strămoşii mitici şi totemurile clanurilor s-au contopit într-un unic zeu
tutelar al aşezării, conferind astfel indivizilor o altfel de solidaritate decât cea bazată pe înrudire. Atare
proces a fost dublat de o semnificativă creştere demografică, de apariţia unor construcţii monumentale şi
- de cele mai multe ori - de descoperirea scrierii, atât de necesară în administrarea unei societăţi mult mai
complexe decât cea primitivă.
Stabilirea cu exactitate a momentului când a fost făcut pasul decisiv de la ”barbarie” la ”civilizaţie”
este dificilă, şi - aşa cum se va vedea pe parcursul expunerii de faţă - nu există un criteriu universal valabil.
Numai o analiză nuanţată, care ţine cont de mai mulţi factori, poate ajunge la bune rezultate într-un caz
concret sau altul, dar nici atunci rezultatele obţinute nu pot fi extrapolate la alt spaţiu cultural.
 PREMISE TEORETICE

Prin şcolile generale şi liceele României de azi fantoma marxismului mai bântuie totuşi, nu numai
pentru că profesorii de ”ştiinţe sociale” nu au avut în general contacte cu o altă filosofie a istoriei decât
materialismul leninist, dar şi pentru că manualele de istorie universală antică sunt în continuare structurate
pe ”moduri de producţie” şi ”formaţiuni social-economice”, având ca principal scop să convingă elevii că
succesiunea inevitabila a ”orânduirilor sociale” duce in mod fatal de la sclavagism şi feudalism, spre
comunism (trecând prin capitalism şi apoi ”socialism”).

În realitate acest mod de gândire este specific secolului XIX, când s-a constituit viziunea marxistă
asupra istoriei. Conform acesteia, la începuturile sale omenirea a cunoscut un stadiu cvasi paradisiac, cel
al ”comunei primitive”, când oamenii lucrau împreună şi împărţeau totul în mod egal, căci nu exista
proprietatea privată3. ”Căderea” s-ar fi produs tocmai în momentul în care indivizii au încetat să mai posede
totul în comun, societatea ”scindându-se” în două clase ”anatagoniste”, stâpânii de sclavi şi sclavii, iar în
locul relaţiilor de colaborare şi întrajutorare insinuându-se ”exploatarea”4. Dacă cercetăm spre exemplu
oraşele-stat sumeriene, de unde posedăm o bogată informaţie, vom constata însă că nu exista nici
proprietate privată asupra pământului, nici constrângere pentru executarea lucrărilor comunitare şi nici vreo
clasă exploatată, ci doar o societate bine structurată, chiar ierarhizată, unde grupurile aveau funcţii bine
definite, dar unde domnea pacea socială şi unde nu existau tensiuni antagoniste.
Experienţa ultimilor ani ne arată că este absurd să reducem istoria omenirii la o succesiune mecanică de
orânduiri şi că nu comunismul, reluarea într-o nouă formă a comunei primitive, este direcţia spre care se
îndreaptă umanitatea. Cu atât mai puţin firesc este să amestecăm într-o ”sinteză”structuri social-
economice, sau forme politice din Egipt şi Roma, din China şi Grecia, dezmembrând marile civilizaţii ale
antichităţii pentru a le rearticula într-un monstru ca cel al lui Frankenstein.

Prin urmare, căutând să respecte adevărul istoric cursul de faţă îşi propune să urmărească marile
civilizaţii în organicitatea lor firească, pentru a identifica ”stilul” caracteristic fiecăreia dintre ele şi eventual
pentru a le defini ”matricea spirituală” (în sensul blagian al filosofiei culturii).

Schimbările climatice şi evenimentele majore din istoria civilizaţiei

umane.
Multă vreme schimbările climatice au fost considerate un factor secundar în evoluţia umanităţii, dar
iată că interesul tot mai crecut pentru aşa zisa „încălzire globală” a relansat studiile în această direcţie. S-
a putut astfel constata că încălziri sau răciri bruşte ale temperaturilor, precum şi scimbarea regimului
precipitaţiilor (umezeală sau uscăciune), au fost urmate de crize şi modificări majore în societate. Iată un
grafic al temperaturilor medii anuale la sfârşitul Pleistocenului şi în Holocen, coroborate cu evenimente
istorice importante. Principala sursă de clacul au fost gheţarii Groenlandei şi cei din Alpi. În cazul nostru
informaţii suplimentare, dar numai pentru ultimii 3.000 de ani, pot fi obţinute şi de la gheţarul din peştera
Scărişoara.

Ultima eră glaciară s-a încheiat pe la 12.500 a.Chr., când clima a cunoscut o încălzire
considerabilă. Curând temperaturile medii anuale au scăzut cu ceva, menţinându-se la un nivel mediu până
pe la 10.500, când intervine o răcire bruscă, cunoscută sub numele de "mica glaciaţiune", care a ţinut până
către 9.750 a.Chr. Afost criza care a declanşat "revoluţia agricolă" în Orientul Apropiat, după cum se va
demonstra mai jos. Încălzirea a fost la fel de bruscă şi ea a continuat treptat până pe la 7.500 a.Chr., când
temperaturile medii anuale au depăşit cu câteva grade bune cotele actuale. Timp de 8 milenii, de pe la
7.000 a.Chr. şi până la 1.000 p.Chr., temperaturile s-au menţinut ridicate, cu câteva excepţii ("catastrofe
ecologice"). Aşa a fost răcirea bruscă de la 6.200 a.Chr., urmată de secetă şi deşertifiacrea Saharei şi a
peninsulei Arabe, sau răcirile treptate de la sfârşitul republicii romane, ori din Evul Mediu, cu un minim în
sec. VIII p.Chr.. Ultimul mileniu a cunoscut o răcire treptată, de pe la 1.200 p. Chr. şi până la 1.700 p. Chr.,
când s-au atins cote la fel de scăzute ca la 6.200 a.Chr.. Cea de a doua "mică glaciaţiune" a fost urmată
de prima "revoluţie industrială", începută pe la 1.800. În ultimele trei secole clima s-a încălzit continuu, dar
chestiunea direcţiei în care ea se îndreaptă depăşeşte cadrele expunerii de faţă.

Fiecare puseu de încălzire a vremii, după o răcire treptată sau bruscă a fost urmată de topirea
gheţarilor de la poli, ceea ce a dus la creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. Astfel s-au înregistrat mai
multe "diluvii" în Holocen, primul cu ocazia încălzirii de la 12.500 a.Chr., al doilea diluviu după încălzirea
de la 9.750 a.Chr., iar al treilea după încălzirea de pe la 6.100 p.Chr..

Dacă comparăm aspectul ţărmurilor din Indochina sau Marea Britanie (v. imaginea de mai jos) din perioada
ultimei glaciaţiuni cu cele de azi, avem măsura schimbărilor profunde care au avut loc în ultimii 15.000 de
ani. De ce să credem că alte schimbări nu vor mai urma, sau că nu vor mai dispare insule şi că oraşele de
coastă pot fi ferite de problemele viitoare?
 Creşterea nivelului mărilor şi
oceanelor a continuat şi în
mileniile mai recente, fiind
înregistrată în numeroase situri
arheologice. Spre exemplu
aşezarea de la Feddersen
Wierde, care a fost fondată pe
malul Mării Nordului pe la anul 50
a.Chr.. Ea a funcţionat până
către anul 500 p.Chr., iar nivelul
său de călcare a fost ridicat cu
mai bine de 4 m în această
perioadă, din cauza creşterii
nivelului mării. Umpluturile au
fost făcute cu un fel de chirpic,
conţinând bălegar, paie şi tot
felul de resturi menajere, bogate
în material arheologic (mai ales
ceramică), ceea ce facilitează
datările precise. Astfel s-a putut
stabili că pe la mijlocul secolului
II p.Chr. nivelul a fost ridicat cu
circa 1 m, pentru ca pe la sfârşitul aceluiaşi secol nivelul să fie ridicat până la o cotă de 1,75-2,25 m faţă
de nivelul iniţial. Pe la mijlocul secolului III se constată o creştere accentuată a nivelului de călcare către
2,75 şi aşa mai departe.

Graficul creşterii nivelului de călcare a aşezării de la Feddersen Wierde (atenţie, punctul 0 este cu 50 cm
mai sus de primul nivel de călcare)
LECŢIA 2.

PASUL DECISIV PE LINIA CIVILIZAŢIEI: REVOLUŢIA AGRICOLĂ.

Unii arheologi cred şi astăzi că rolul determinant în progresul omenirii îl joacă dezvoltarea forţelor de
producţie şi în primul rând progresul tehnologic, fiind astfel dispuşi să accepte periodizări care au drept
criteriu fundamental tehnica de prelucrare a uneltelor sau materialul din care ele sunt confecţionate. Într-
adevăr pentru geneza lumii moderne revoluţia industrială a jucat rolul decisiv şi nu este greu de înţeles de
ce pe vremea motorului cu aburi savanţii judecau trecutul în funcţie de progresul tehnic şi prin urmare ne
putem uşor imagina de ce au decis să împartă preistoria într-o epocă a pietrei şi una a metalelor, iar pe
prima în paleolitic şi neolitic, după tehnica de prelucrare a uneltelor şi armelor.

În realitate diferenţa calitativă dintre paleolitic şi neolitic constă în poziţia total diferită pe care a
avut-o omul în raport cu natura. În paleolitic el era culegător şi vânător, desfasurând prin urmare o
economie prădalnică, pe când în neolitic el a devenit producător al hranei sale. Este esenţa
procesului pe care-l numim ”revoluţie agricolă”, primul pas pe care omul l-a făcut în direcţia
dominării lumii înconjurătoare, căci prin cultivarea plantelor şi prin creşterea animalelor, el şi-a
sporit controlul asupra resurselor de hrană. Concomitent omul a învăţat să-şi stăpânească tot mai
bine pornirile instinctuale, organizarea sa socială s-a perfecţionat şi - în mod firesc - problemele
existenţei şi ale vieţii au început a fi abordate sub aspect intelectual într-un mod cu totul diferit faţă
de epoca precedentă. Organizarea locuinţei şi a spaţiului locuit, ca si evoluţia lăcaşelor de cult, a
lăsat urme arheologice care ilustrează noua viziune asupra lumii şi a sensului vieţii. În tot acest
proces trecerea de la cioplirea la şlefuirea uneltelor a jucat un rol cu totul secundar. La fel şi
descoperirea ceramicii, asociată de unii procesului de neolitizare.

Trebuie subliniat că toate fenomenele amintite aici au avut un caracter obiectiv, căci analiza
cartografică ne arată că marile descoperiri au avut loc în mod independent unele de altele, în puncte diferite
ale globului pământesc, de multe ori cvasi concomitent. Astfel pot fi definite mai multe ”focare de
neolitizare”, atât în ”Lumea Veche” cât şi în cea ”Nouă”: Orientul Apropiat (părţi din nordul Africii şi ”semiluna
fertilă” - Levantul), Orientul Mijlociu (nordul Indiei) şi Orientul Îndepărtat (nord-estul Chinei), Africa Centrală,
America Centrală şi partea vestică a celei de Sud.
Faptul că procesul de neolitizare nu se suprapune peste cel de descoperire a ceramicii este ilustrat
de o situatia specifica a ”Lumii Vechi”: pe cand in Orientului Apropiat avem mai bine de un mileniu de
neolitic preceramic (sau aceramic), Extremul Orient a cunoscut multe milenii de mezolitic ceramic,
inainte ca revolutia agricola a neoliticului sa se produca.
Nici descoperirea prelucrării metalelor nu a jucat rolul decisiv în alcătuirile statale din Orientul
Apropiat, după cum o dovedeşte faptul că oraşele state sumeriene şi regatul egiptean au apărut încă din
neolitic (faza finală, chalkolitic). Introducerea metalurgiei bronzului pe scară largă are loc aici abia pe la
2750 a. Chr. (aliajul era deja cunoscut) şi se asociază cu o nouă etapă de organizare a acestor state
(trecerea la epoca dinastică arhaică în Mesopotamia, începuturile Regatului Vechi în Egipt), dar pasul
decisiv spre civilizaţie fusese făcut cu multe secole în urmă, datorită revoluţiei agricole. Mai mult chiar,
”Lumea Nouă” nu a cunoscut nici bronzul si nici fierul şi nu a depăşit epoca pietrei înainte de contactul cu
europenii; cu toate acestea la momentul respectiv viaţa statală avea acolo o vechime de mai bine de două
milenii.

*
* *
În concluzie pentru antichitate progresul tehnologic, în speţă prelucrarea uneltelor, nu a
avut importanţa pe care i-au acordat-o teoreticienii secolului XIX (printre care şi marxiştii), când -
aşa cum am arătat - recenta (pe atunci) revoluţie industrială a făcut pe mulţi să exagereze rolul
mijloacelor de producţie în dezvoltarea societăţii. Desigur, perfecţionarea uneltelor este importantă
pentru a măsura evoluţia civilizaţiei, dar (introducerea metalurgiei spre exemplu) constituie mai
degrabă un indiciu al existenţei unor forme avansate de producţie sau organizare socială (cum ar fi
specializarea, care implică o prealabilă diviziune a muncii), decât un salt calitativ esenţial.
1. REVOLUŢIA AGRICOLĂ. Generalităţi:
Am văzut că începând cu circa 12 500 a. Chr. şi până pe la 10.500 a. Chr. s-a produs o schimbare
climatică semnificativă, căci vremea s-a încalzit, ceea ce a dus la retragerea gheţarilor şi la topirea acestora.
În consecinţă a crescut nivelul apelor din mări şi oceane (pe la 6.000 Britannia devine o insulă, legătura ei
cu continentul fiind întreruptă). În zona tropicală şi subtropicală fauna şi mai ales vegetaţia abundentă au
constituit condiţiile cele mai favorabile locuirii umane şi procesul de neolitizare a pornit din aceste zone.
Agricultura propriu-zisă a fost precedată de o etapă intermediară, cea a protejării şi îngrijirii
plantelor şi animalelor sălbatice. Dacă economia vânătorilor şi pescarilor a avut un caracter prădalnic, asta
nu înseamnă că ei nu manifestau interes - şi chiar grijă - pentru resursele lor de hrană.
De exemplu aborigenii din nord-estul Australiei când culegeau zamţul (o specie de cartof),
tăiau o bucată pe care o lăsau mai departe în pământ, pentru a asigura perpetuarea plantei. La
rândul lor indienii shoshoni din America de Nord făceau canale şi diguri pentru a iriga câmpuri,
unde creşteau în mod sălbatic o serie de graminee şi rădăcinoase. Ei nu semănau şi nici nu plantau,
ci doar facilitau creşterea unor specii, altfel sălbatice. Este de asemenea notoriu faptul că peste tot
vânătorii se fersc în general să doboare femelele, mai ales pe cele gestante, sau exemplarele tinere,
concentrându-se asupra masulilor maturi, astfel încât să nu pericliteze perpetuarea speciei.
Prima impresie a cercetătorilor a fost că agricultura a fost inventată într-un singur loc din Lumea
Veche, de unde ar fi radiat apoi, prin migraţii succesive şi prin contacte culturale. Cercetările arheologice
indicau spre Orientul Apropiat ca puctul de unde ar fi pornit întregul proces. Şi într-adevăr primele plante
au fost cultivate în zona Levantului pe la 8.500, apoi în sudul Asiei (India şi Indochina) pe la 7.000, iar în
China pe la 6.000 a. Chr.. În direcţie inversă, către Europa cultivarea plantelor este atestată mai întîi în
Anatolia, apoi în Balcani pe la 6.000, în centru pe la 5.000 et c. Cum explicăm însă apariţia agriculturii în
America Centrală şi în zona Anzilor pe la 6.000 a.Chr, evident fără vreun contact cu Lumea Veche. Dacă
în cazul Europei emigraţia dinspre Orient, dublată de contactele culturale putea fi urmărită pas cu pas,
pentru calea răsăriteană lipseau (şi lipsesc) datele. Mai mult chiar, dacă în cazul Europei este vorba depre
plante care cresc în mod natural în estul Mediteranei, în cazul Indiei şi Chinei asistăm la cultivarea unor
plante locale, altele decât cele din presupusul loc de origine. Pentru a reconstitui care au fost focarele de
neolitizare arheologii au recurs la cartarea arealului de răspândire a unor plante în stare sălbatică, căci
numai în limitele acestui spaţiu se putea produce trecerea la cultivarea lor. Există şi cazuri cand aceiaşi
plantă creşte în mod natural în mai multe părţi din zona tropicală şi subtropicală - şi trecerea la cultivarea
ei s-a produs evident independent - dar de cele mai multe ori arealul de origine al unei specii este suficient
de restrâns pentru a permite tragerea unor concluzii. Iată rezultatele acestei cercetări cu principalele plante
pe zonele de unde a început cultivarea lor. Concluzia este că “revoluţia agricolă” s-a produs în mod
independent (chiar dacă nu concomitent) în mai multe locuri de pe glob. Prin urmare ne găsim în faţa unui
proces obiectiv şi nu a unor invenţii întâmplătoare.

PRINCIPALELE ZONE AGRICOLE DE PE GLOB după Past Worlds 1988, p. 79

Mediterana şi Orientul Apropiat:

- cereale- grâu, orz,
- legume - linte, lăptuci, napi, praz, ridichi, mazăre, ceapă, morcovi, varză, fasole
- plante industriale - in
- pomi si arbuşti - păr, prun, măslin, viţa de vie.
Pakistan şi India de nord-vest (Penjab):
- cereale- grâu, orz
- plante industriale - bumbac.
India de est (podişul Vyndhyan şi valea Gangelui) şi Indochina:
-cereale- orez
- pomi - lămâi, bananier, grape-fruit, nuca de cocos, arborele de pâine, vanilia.
Nord-estul Chinei (Huan-he):
- cereale - mei
- legume - soia, ridichi, fasole, castravete, ceai.
Africa Centrală:
- cereale - orez african, mei
- legume - yam (varietate de cartof).
America Centrală:
- cereale - porumb
- legume - fasolea, cartoful dulce, roşia, maniocul (rădăcinoasă din care se obţine o făină)
- plante industriale - bumbac
America de Sud:
- legume - ardei, cartof, fasole, manioc, alunul american
- plante industriale - bumbac, tutun.
America de Nord:
- plante industriale - floarea
soarelui

Şi strămoşii actualelor animale

domestice trăiau în trecut pe un areal
mai restrâns, ceea ce permite în
unele cazuri creionarea zonei unde s-
a produs domesticirea lor:

OAIA: sudul Anatoliei,

nordul Mesopotamiei, Iran.
CAPRA: Nordul Africii,
peninsula Arabică, coasta Siro-
palestiniană (parţial Anatolia, Irak,
Iran).
AUROCUL (strămoşul
vitelor): Nordul Africii şi parţial Europa
şi Orientul Apropiat.
BUFFALO (bivolul sălbatic):
India şi Indochina
GAURUL (boul sălbatic):
estul Indiei şi Indochina.
PORCUL: nordul Africii şi
toată Eurasia.
În ”Lumea Nouă” guanaco (lama) a
fost domesticit în Anzi pentru
transport, iar porcul de Guineea, în PRINCIPALELE ZONE DE PE GLOB UNDE TRAIAU IN
partea răsăriteană a Americii de Sud, MOD SALBATIC STRAMOSII UNOR ANIMALE DOMESTICE
pentru hrană. DE AZI (dupa Past Worlds 1988, p. 79).
Cum se explică
“desoperirea” independentă a agriculturii?.
Cercetările recente (de ex. la Gobelki Tepe, Nevali Chori sau Mureybet, vezi mai jos) au arătat că
mult înainte de “inventarea” ceramicii oamenii ştiau să confecţioneze mici recipiente de lut. De asemenea
înainte de a “descoperi” agricultura, ei erau pregătiţi mental pentru cultivarea plantelor, celebrând cultul
fertilităţii şi al animalelor totem. Grija pentru mediul de unde-şi procurau hrana a fost cultivată de
comunităţile umane încă din perioada când acestea populau treptat globul terestru. Abea atunci când s-au
văzut constrânşi de condiţiile adverse de mediu ei au recurs la cultivarea plantelor, practic “amânând” acest
moment cât au putut de mult. Săpăturile din Orientul Apropiat, publicate în ultimul deceniu (în special cele
de la Abu Hureira), aruncă o nouă lumină asupra acestui proces (spre exemplu în cartea mea din anul
2.000 despre “Marile civilizaţii ale Orientului Antic” problema apariţiei agriculturii apărea ca nezeolvată).

1.1. Studiu de caz. Apariţia agriculturii în Orientul Apropiat.

Mesopotamia, leagănul recunoscut al celei mai vechi civilizaţii agricole, cea sumeriană, se găseşte
de fapt în zona deşertică, la sud de ceea ce numim ”semilina fertilă”. În realitate, asemenea Egiptului, ea a
profitat de ”revoluţia agricolă” produsă în vecinătatea sa, în teritoriul cunoscut sub numele de „semilina
fertilă”.
Semiluna fertilă este o zonă
suficient de caldă şi umedă (peste 200-
250 mm precipitaţii medii anuale), care
cuprinde coasta siro-palestiniană
(Levantul), sudul Anatoliei, cu munţii
Taurus şi Antitaurus, nordul
Mesopotamiei cu Kurdistanul şi Armenia
mai la nord, apoi - la est de Tigru -
munţii Zagros şi vestul Iranului. Izohieta
de 200 mm precipitaţii medii anuale
descrie o curbă semilunară, lăsând la
sud de ea zonele aride: întreaga
Mesopotamie şi deşertul Siriei.

În limitele ”semilunei fertile”

cresc în mod natural câteva cereale, um
ar fi orzul, alacul şi grâul amidonier. De
fapt alacul - grâul cu un singur bob in
spic - creştede în sălbăticie doar pe coastele munţilor Zagros şi în Kurdistanul irakian, iar grâul amidonier
numaidoar în valea Iordanului. Tot aici trăiau în sălbăticie caprele şi - în partea nordică şi estică - muflonul,
strămoşul oii, cărora li se adaugă vitele şi porcii (care însă nu au jucat un rol esenţial în alimentaţia şi
economia primelor comunităţi agricole de aici). Acest complex de factori favorabili a făcut ca încă din
perioada 12 500-10 000 BP = 10 500 – 8 000 a. Chr. grupurile umane să se sedentarizeze şi să prospere,
ceea ce a determinat o adevărată explozie demografică. În acest creuzet s-a desfăşurat pentru prima oară
„revoluţia agricolă”, care va fi reprodusă apoi şi în alte puncte de pe glob.

Stadiul mezolitic, al trecerii spre agricultură, este ilustrat de numeroase aşezări din Palestina şi
din Siria aparţinând culturii natufiene, numită astfel de la localitatea Wadi-en-Natuf, datând din
perioada 12 500- 10 000 B.P. = 10 500 – 8 000 a. Chr.. Aşezarea omonimă avea un caracter stabil,
existând locuinţe cu plan circular. Locuitorii recoltau în mod intensiv grâu amidonier şi orz sălbatic.
Dovada sunt secerile cu lame microlitice şi râşniţele primitive. Absenţa oricăror săpăligi sau instrumente
pentru plantat arată că încă nu se trecuse la cultivarea acestor cereale. După resturile osteologice se
vâna gazela şi capra salbatică.
 Primele dovezi de cultivare
intenţionată a plantelor au fost
furnizate de cercetările efectuate în
aceleaşi aşezări din Palestina şi Siria
de nord - databile în a doua jumătate
a mileniului 10 - şi despre care s-a
crezut multă vreme că delimitează
arealul restrâns în care s-a produs
”revoluţia neolitică”, extinsă mai apoi
la restul ”semilunei fertile”. Ultimele
cercetări arată că centrul acetei
regiuni se plasează mai sus, pe
versanţii munţilor Taurus din sudul
Turciei de azi şi din nordul Siriei.

Din punct de vedere

arheologic dovada cultivării plantelor
nu este furnizată de simpla
descoperire într-un sit a seminţelor
de alac, sau grâu amidonier, de orz
sau linte, ci de prezenţa acestora în
zone unde plantele respective nu
cresc în mod natural. Spre exemplu, în aşezarea de la Aswad, de lângă Damasc, s-au găsit boabe de grâu
amidonier, care creşte în mod natural numai în valea Iordanului, ceea ce denotă cultivarea intenţionată a
acestei plante aici. La fel, în aşezările de la Tell Abu Hureira sau Mureybet au fost descoperite boabe
carbonizate de alac, or această varietate de grâu cu un singur bob nu creşte în mod natural aici, pe cursul
mijlociu al Eufratului, ci numai la nord şi nord-est, pe coastele munţilor Taurus, Antitaurus şi Zagros (aşa
cum s-a arătat mai sus). Prezenţa sa în aceste aşezări nu se poate datora culesului sistematic, ci cultivării
sale intenţionate. În afară de grâu şi orz, mai există la acest orizont cronologic dovezi de cultivare a unor
legume ca lintea, fasolea, mazărea şi măzărichea. Această primă fază a neoliticului, databilă între circa 9
500 - 8 700 a. Chr., este numită convenţional, ”neolitic pre ceramic A”, prescurtat PPNA (de la termenul
englezesc Pre-Pottery Neolithic A).
Domesticirea animalelor este documentată mai târziu, în cursul mileniului 8 a. Chr, în
perioada neoliticului preceramic B, PPNB. Timp de milenii oamenii au practicat o vânătoare selectivă,
grupurile de vânători deplasîndu-se împreună cu marile turme de ierbivore şi ucigând cu precădere
masculii, pentru ca perpetuarea speciei să nu fie ameninţată. În acelaşi timp vânătorii protejau turmele de
alţi prădători, asociindu-se (încă de pe la 30 000 BP) cu unul dintre ei, câinele. Abea în momentul în care
omul intervine în selecţia naturală, alegând indivizii care-i convin, pentru producţia de carne şi de lapte
putem vorbi despre o domesticire. Această intervenţie poate fi sesizată prin analizele osteologice, căci
indivizii sălbateci sunt de regulă mai înalţi şi mai svelţi, pe când animalele domesticite sunt mai robuste
(mai cărnoase) şi mai puţin mobile, căci nu mai trebuie să fugă de prădători pentru a se salva. Primele
animale domesticite în Orientul Apropiat pentru hrana omului au fost oile şi caprele. Oaia trebuie să fi fost
domesticită undeva în nordul Mesopotamiei imediat după 8 000 a.Chr., iar caprele prin zona munţior
Zagros, idediat după 7 500 a. Chr. Cele mai timpurii dovezi de domesticire le avem din aşezarea de la
Djarmo, din Kurdistanul Irakian, unde în nivelurile din mileniul 8 (PPNB) apar oase de capră de la exemplare
mai mici, dar mai robuste decât cele sălbatice. În mileniul următor vor fi domesticite vitele mari şi porcul
(imediat după 6 500 a.Chr.). În Palestina alături de cânele domesticit de mult pe la 7 000 apare în aşezările
umane şi pisica.

Ce i-a determinat pe locuitorii „semilunei fertile” să recurgă la cultivarea plantelor şi apoi la

domesticirea animalelor?. Condiţiile prielnice au făcut ca aici încă din faza natufiană să apară aşezări
permanente. Culesul sistematic, dublat de o îngrijire primitivă a plantelor sălbatiece (prin mici canale de
irigaţie sau prin curăţirea câmpului de unele buruieni) asigura resurse suficiente de hrană. Există indicii
conform cărora de multă vreme oamenii erau pregătiţi mental pentru practicarea agriculturii (de exemplu
existenţa cultului fertilităţii), ceea ce şi explică trecerea la cultivarea plantelor în puncte îndepărate de pe
globul terestru, după cum arătam mai sus.
 Tell Abu Hureira

Faza 1 A: 11.500 –
11.000 B.P.1 Locuinţele
îngropate au formă neregulată,
preponderent circulară. Nu se
cultivă plante, ci se practică
doar culesul intensiv. Oasele
recoltate din acest nivel arată că
principalul animal vânat era
gazela.
Faza 1 B: 10.000 –
9.500 a.Chr.. Apar locuinţe
rectangulare de suprafaţă,
făcute din bârne şi lut, cu
acoperiş din paie şi stuf. Începe
cultivarea primitivă a plantelor,
grădinăritul, dar se menţine
culesul sistematic şi vânarea
gazelei.
Faza 1 C şi perioada
intermediară: 9.500 – 9.000 a.
Chr. Situaţia se menţine
aceiaşi.
Faza 2 A: 8.500 –
7.500 a.Chr. Aşezarea creşte
foarte mult, atingând o
suprafaţă de 8 ha. Casele sunt
acum făcute din chirpic şi sunt
acoperite cu platforme din
bârne lipite cu lut. Apare
agricultura propiu-zisă, făcută
tot cu sapa, dar prin cultivarea intensivă a cerelalelor şi legumelor. Simpla recoltare dispare complet. Acum
sunt dovezi de domesticire a animalelor (oile), dar continuă să se practice vânarea gazelei.
Faza 2 B: 7.500 – 6.500 a. Chr.. Dimensiunile aşezării se dublează, Abu Hureira atingând acum
16 ha şi devenind cea mai întinsă aşezare cunoscută. Se practică agricultura cerealelor şi legumelor, iar
pe lîngă creşterea ovi-caprinelor şe constată acum domesticirea vitelor mari şi a porcului. Vînătoarea
dispare.
Faza 2 C: 6.500 – 6.000 a.Chr., este perioada de decadenţă urmată de dispariţia aşezării. Urmările
„catastrofei ecologice” din jurul anului 6.200 a Chr. Se fac simţite, climatul devenind tot mai uscat iar
deşertul şi semideşertul începându-şi expansiunea inexorabilă, atât în nordul Africii, cât şi în peninsula
Arabă.
Echipa de cercetători de la Abu
Hureira a întreprins un studiu complex, care a
permis reconstituirea condiţiilor de mediu din
perioada respectivă şi care până la urmă a
furnizat răspunsul la această întrebare.
Evoluţia vegetaţiei în funcţie de schimbările
climatice a fost reconstituită după urmele de
polen din mai multe situri arheologice aflate în
zone climatice diferite (Abu Hureira, Huleh,
Ghab, Zeribar, Mirabad). Curba generală a
temperaturilor era cunoscută, dar nu se ştia
exct ce impact au avut modificările de climă din Alpi şi Goenlanda asupra Orientului Apropiat.

1Din motive care mã depãşesc şi care ţin de calculele "calibrate" sau nu ale fizicienilor, datele B.P. (before
present) sunt numai cu 1.000 de ani mai vechi decât cele ale erei creştine.
 Evoluţia temperaturilor în perioada care ne interesează este detaliata in imaginea alaturata:
În urma încălzirii climei de la sfârşitul Pleistocenului vegetaţia a cunoscut o expansiune semnificativă în
cadrul "Semilunei Fertile". Pădurile de conifere mediterraniene (pini şi cedri) s-au întins spre est până în
dreptul lacului Van din Armenia. Zona era înconjurată de o savană cu ierburi bogate şi apoi de silvostepă
(la Abu Hureira) şi apoi de stepă, care avansează cu ceva dincolo de izohieta de 200 mm precipizaţii
anuale. Aceast mediu propice corespunde stadiului mezolitic de dezvoltare al aşezărilor din zonă.

EXPANSIUNEA VEGETAŢIEI PE LA 11 000 a.Chr.

EXPANSIUNEA VEGERAŢIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr.

În schimb răcirea bruscă a climei de după 10 500 a.Chr. a dus la un adevătat dezastru ecologic.
Silvostepa se retrage pe coasta Mediterranei, la Huleh şi Ghab se înregistrează o vegetaţie de
stepă, iar Abu Hureira ajunge în zona semideşertică.

EXPANSIUNEAVEGETAŢIA
MICA GLACIAŢIUNE. VEGETAŢIEI
PEPE
LALA
109 500-9750
000 a.Chr.a.Chr. Situaţia comunităţilor umane din ceea ce
fusese cândva "Semiluna Fertilă" devenise
dramatică. Populaţia s-a înmulţit,
presiunea demografică era mare, astfel
încât comunităţile umane din zonă nu au
putut alege calea facilă a migraţiei spre
litoralul mai primitor. Cum aveau deja
EXPANSIUNEA VEGERAŢIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr. noţiunile de creşterea şi îngrijirea plantelor,
ele s-au văzut silite să le aplice în mod
constant. Astfel, apariţia agriculturii, care
avea să revoluţioneze societatea umană, a
fost un răspuns la presiunea factorilor
nefavorabili de mediu. Nu întâmplător,
când după circa nouă milenii climatul s-a
deteriorat în nordul Europei (v. mai jos)
răspunsul comunităţilor de aici a fost
"revoluţia industrială".
 De pe la 9.500 a.Chr. condiţiile
de viaţă au devenit din nou favorabile. Se EXPANSIUNEA
EXPANSIUNEA
MICA VEGETAŢIEI
VEGETAŢIEI
GLACIAŢIUNE. ÎNTRE
PEPE
VEGETAŢIA LA
9.500 ŞI
9 000
LA 6.000
a.Chr.
8 500 a.Chr.
a.Chr.
inaugurează astfel o perioadă caldă şi
umedă, care va favoriza răspândirea
agriculturii, urmată de sporul demografic
şi de o dezvoltare fără precedent a
aşezărilor umane. După 9.500 a.Chr. la
Abu Hureira revine vegetaţia de stepă,
ceea ce a favorizat dezvoltarea unei
EXPANSIUNEA VEGERAŢIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr.
aşezări de circa 8 ha, una din cele mai
mari pe acea vreme.

După catastrofa ecologică de pe

la circa 6.200 a.Chr. (v. mai jos),
temperaturile ridicate vor reveni, dar
schimbarea curenţilor de aer a adus de
această dată o uscare treptată,
sesizabilă clar abia pe la 4.500 a.Chr.. În
orice caz, imediat după 6.000 a.Chr.,
aşezarea de la Abu Hureira a atins 16 ha, fiind una din cele mai mari din epocă. Abia acum dispare complet
vânătoarea, fiind deja domesticite ovi-caprinele, vitele şi porcul. Încă din epoca anterioară se generalizase
în locul grădinăritului primitiv, cultivarea sistematică a cerealelor şi a legumelor.

CATASTROFA ECOLOGICĂ de pe la 6.200 a.Chr. a fost marcată de o răcire bruscă şi de scurtă

durată a vremii, produsă în ultimă instanţă iarăşi de o topire a gheţarilor, care va fi afectat circulaţia
curenţilor oceanici din Atlanticul de nord. Răcirea a fost dramatică, iarna temperaturile medii scăzând cu

nu mai puţin de 4 grade Celsius, după cum o arată studiile privind polenul din nord-estul Greciei, de la
Tenaghi Philippon. Echipa care efectuat cercetările aici este de părere că circulaţia atmosferică a fost
afectată de curenţi dinspre Siberia, ceea ce a facilitat prelungirea anotimpului rece.
 Pe moment modificările climatice au determinat şi o schimbare a ecosistemului saharian. Clima
mai rece şi mai umedă de data aceasta a detreminat acoperirea Saharei cu o vegetaţie de stepă şi
savană.Treptat clima, redevenită caldă, a continuat să fie tot mai uscată. Punctul critic a fost atins pe la
4.500 a.Chr., când începe deşertificarea Saharei. În cursul mileniului V a.Chr. se constată treptata populare
a văii Nilului cu triburi venite dinspre Sahara. Siturile arheologice de la Merimde şi Fayoum ilustrează o
cultură neolitică bine individualizată şi matură, a cărei arie de formare trebuie căutată în zona Saharei.
Necropolaa tipică pentru neoliticul mijlociu egiptean, cea de la El-Badari, care începe pe la 4.500 a.Chr.,
numără nu mai puţin de 1.000 de morminte şi ilustrează sporul demografic, datorat imigraţiei dinspre
Sahara şi care la rândul său va determina dezvoltarea accentuată a văii inferioare a Nilului.
Profesorul H. Weiss de la universitatea Harvard a observat că aceiaşi catastrofă ecologică de pe
la 6 200, urmată de treptata încălzire a climei, a determinat migraţia triburilor din zona montană a nordului
Mesopotamiei spre sud. Purtătorii culturii Hassuna, din mileniul 6. a.Chr., erau grupaţi pe pantele munţilor
Antitauruds şi Zagros. Urmaşii lor, purtătorii culturii Samarra, pe la mijlocul aceluiaşi mileniu au început să
coboare spre zona de şes, fără a depăşi însă linia imaginară a izohietei de 200 mm precipitaţii medii anuale,
la sud de care începe zona deşertică.
În cursul milenuului 5 precipitaţiile în vestul Asiei au scăzut cu mai bine de 40%. În aceste condiţii
agricultura primitivă s-a dovedit tot mai puţin eficientă. Ca şi în cazul Egiptului pe la 4500 s-a atins stadiul
critic în care comunităţile aparţinând culturii Obeid, împinse de secetă, au populat brusc Mesopotamia
centrală şi de sud, unde agricultura se făcea pe bază de irigaţii. Sistemul era cunoscut încă din timpul
culturii Samarra, iar în aşezarea de la Choga Mami (aparţinând acestei culturi) s-au descoperit chiar urme
ale unor astfel de canale, databile pe la 5.000 a.Chr.. Profesorul Weiss a remarcat că în zona înaltă de pe
cursul superior al Tigrului şi Eufratului nu se poate practica irigaţia cu canale, căci malurile sunt înalte şi
abrupte, dar la câmpie cursul devine molcom şi malurile sunt joase.

Primele culturi neolitice în Orientul Apropiat. Noul stadiu al cercetării, cu marcarea

regiunii Urfa, unde recent au fost descoperite structuri monumentale in deprioada de
sfârşit a epocii natufiene şi din perioada de început a neoliticului.
După cum menţionam deja, în afară de Abu Hureira şi alte aşezări din nordul Siriei, ca Mureybet,
sau din Palestina, precum Ierihonul, arată că sedentarizarea s-a produs încă înainte de trecerea la
cultivărea plantelor. Recent, săpăturile de salvare prilejuite de amenajările hidrografice de pe Eufratul
superior au dus la descoperirea unor aşezări surprinzător de evoluate pentru faza natufiană târzie şi care
au continuat să se dezvolte până în plin neolitic. La Jerf el Ahnar în nordul Siriei şi la Gobekli Tepe în
sudul Turciei au fost descoperite structuri monumentale, adevărate sanctuare, dovadă a existenţei unor
comunităţi bine structurate. Ele se datează încă în natufianul final şi din neoliticul aceramic (PPNA şi B),
pe la 10.000 – 7.000 a.Chr.. Astfel se conturează un centru situat în regiunea Urfa din sudul Turciei de
astăzi de unde se pare că a pornit impulsul civilizator atât spre Anatolia, cât şi spre Palestina, respectiv
către Mesopotamia.

La Jerf el Ahmar pe lângă lcocuinţe

rectangulare simple apare în centrul aşezării o
clădire circulară mai mare, folosită foarte
probabil la început ca un depozit (hambar) al
comunităţii. Există însă indicii că treptat funcţiile
de local de reuniune, „casă a tribului” şi local de
cult (al strămoşilor), au prevalat faţă de cele
economice.

Jerf el Ahmar, clădire circulară şi locuinţe

rectangulare, foto. Yves Guichard şi D. Strodeur
În faza finală, 8.750 – 8.600 a. Chr., care
corespunde sfîrşitului primei faze a neoliticului
timpuriu aceramic (PPNA), clădirea centrală şi-a pierdut complet caracterul de depozit alimentar. Dispar
compartimentaile anterioare si in locul lor apare o
bancheta, amplasata de-alungul zidului de incinta.
Evident acum cladirea circulara a devenit o „casa a
sfatului”
Tot de la Jerf el Ahmar provin şi primele dovezi
de utilizare a unor simboluri abstracte, nu doar cu scop
decorativ, ci şi pentru a reda noţiuni şi pentru a facilita
memorarea, ceea ce reprezintă un prim pas pe lungul Jerf el Ahmar, ultima fază. Clădire
drum care va duce la apariţia scrierii. comunitară circulară, după D. Strodeur.

Nu departe de acest sit, la Gobekli

Tepe, în faza PPNA apare un adevărat „templu”
de formă circulară şi dimensiuni monumentale,
pentru ca mai apoi, în faza PPNB, prin anii 8 500
- 7 000 a.Chr., să asistăm la construirea mai
multor sanctuare cu caracter monumental. Ele au
un diamentru de nu mai puţin de 10-15 m, iar
tavanul era sprijinit pe pilaştri şi pilieri monolitici
de peste 3 m înălţime.

Reconstituire a modului de construcţie a

sanctuarelor de la Gobekli Tepe, realizată de
artistul plastic Fernando Baptista pentru
National Geographic.
 Pilierii erau decoraţi cu imagini de animale sălbatice, probabil
totemuri (strămoşi mitici ai clanurilor), dovadă că vânătoarea şi nu
creşterea animalelor sau agricultura era principala îndeletnicire a
locuitorilor.
O statuie a unui şaman
sau sau „strămoş vânător” de circa
2 m înălţime ar putea fi cea mai
veche statuie umană de
dimensiuni naturale, spre „eroice”.
Tot de aici provine un totem de
dimensiuni similare care redă un
personaj feminin gigantic, ce dă
naştere altei femei mai mici şi care
la rândul său naşte o altă femeie şi
mai mică. Probabil avem aici
ilustrarea unui cult al fertilităţii şi a
succesiunii matriliniare a mai
multor generaţii, de la strămoşul
mitic la generaţia prezentului.

Nevali Çori incepe pe la

8.400 a.Chr. (PPNB = Mureybet IV
A) si reprezinta o noua etapa, in
care templul devine un edificiu
rectangular. Totusi in economia
asezarii vânatoarea juca încã un
rol important.
Statuie de circa 2 m înălţime descoperită la Balikli
Gol, lângă Sanilurfa (10-15 km de Gobekli Tepe) şi
care reprezintă un zeu-vânător sau un şaman.

Rezultate la fel de spectaculoase pentru a

înţelege geneza noilor credinţe religioase şi a
raportului acestora cu „revoluţia agricolă”, provin de
la Mureybet, din nordul Siriei. Aşezarea începe în
plină perioadă natufiană (Fazele I şi II, 9.600 –
9.100 a. Chr.) şi durează până către sfârşitul
mileniului 7, când seceta instaurată în urma

catastrofei ecologice de pe la 6.200 a.Chr. a început

să-şi facă efectul. În faza III A (9.100- 8.500 a.Chr.)
aşezarea atinge 2-3 ha şi se înregistrează debutul
cultivării primitive a plantelor. În centrul aşezării apare
o clădire circulară mai mare decât restul, cu un coridor
de acces, camere de provizii şi o încăpere centrală de
formă trapezoidală, cu două banchete, destinate
participanţilor la diferitele reuniuni.

Casă circulară din faza Mureybet III A, cu

încăpere centrală de formă trapezoidală,
reconstituire la Muz. Damasc
 În faza IV B edificiul central îşi pierde complet funcţia de depozit fiind folosit
exclusiv pentru reuniuni de cult. De acum datează mai multe statuete de lut ars
reprezentând personaje feminine. Prezenţa lor coboarã pânã in faza Mureybet III
A şi ele atestă cultul fertilităţii într-o perioadă în care agricultura era abea la
începuturi, sugerând faptul că ideea de fertilitate, legată de persoana femeii nu a
fost o urmare a cultivării regulate a plantelor, ci a precedat-o, aşa cum o arată şi
stâlpul totemic de la Gobekli Tepe.
Conform tradiţiei din Mesopotamia cultivarea plantelor şi domesticirea
animalelor au fost aduse cadou oamenilor de pe muntele Duku (Dulkug), care era
locuit de divinităţile Annuna, nişte zei străvechi, fără nume individual. Această
tradiţie ar putea fi o reflectare îndepărtată a începuturilor neoliticului în zona înaltă
a Anatoliei şi a exportului „revoluţiei agricole” către Mesopotamia.

Ierichon. Situatã în valea Iordanului, nu departe de Marea Moartã, aşezarea de

la Ierihon este unul din cele mai vechi situri ocupate continuu în ultimele 10 milenii.
De aici a rezultat o movilã de pãmânt (numitã de arabi tell) înaltã de 21 m şi
cunoscutã sub numele de Tell el-Sultan. Timp de milenii s-au acumulat în acest loc
nu mai puţin de 23 de strauri de locuire. Situl este faimos datoritã Bibliei, dar cea
mai surprinzãtoare descoperire nu dateazã din epoca bronzului sau a fierului
timpuriu, ci de la începuturile revoluţiei agricole. Sãpãturile arheologice au început
aici încã din 1860, dar o abordare sistematicã a lor a debutat dupã 1930 mulţumitã
britanicilor. Rezultatele spectaculoase se datoreazã însã lui Katheleen Kenyon şi dateazã de dupã 1950.
Din 1997 au fost executate aici sãpãturi italo-palestiniene. Principala problemã urmãritã era confirmarea
relatãrii biblice despre prãbuşirea zidurilor Ierihonului şi cucerirea cetãţii de cãtre istraeliţi în epoca târzie a
bronzului (oraşul biblic avea un zid de piatrã cu un parapet de cãrãmidã, dupã cum o aratã profilul de nord
al secţiunii lui Kenyon).
Cea mai timpurie fază a aşezării poate fi
plasatã în perioada mezolitică şi aparţine culturii
natufiene (fiind databilă imediat după 10.000 a.
Chr.). Imediat deasupra humusului antic a fost
identificat un strat gros de nu mai puţin de 4 m, cu
resturi reziduale de locuire (oase, cărbune) şi
fragmente litice prelucrate, care au făcut-o pe
descoperitoare să folosească pentru această
primă fază termenul de ”protoneolitic”. Apoi, într-
o altă parte a tell-ului, tot de-asupra humusului
antic, a fost identificată o clădire rectangulară (6,5
x 3 m) cu pereţi de lemn şi podea de lut. Ea a fost
interpretată de descoperitoare drept sanctuar, dar
nu există indicii sigure în acestă direcţie. Datările
Tell-ul de la Ierihon, fotografie aerienã cu C14 au plasat această fază pe la 9 850 (+- 240)
a. Chr.

Ierihon, profilul de
vest al secţiunii I, dupã
Kenyon 1963, Pl. 236..
 In faza PPNA apare o
aşezare întinsă pe aproape 1,6
ha, înconjurată de un zid de
piatră, pe traiectul căruia la un
moment dat s-a construit un turn.
Din acest prim nivel neolitic
aceramic provin numeroase
dovezi de cultivare a grâului şi
orzului. Abia după 8.000 a. Chr.
la Ierihon vânătoarea cedează
întâietatea creşterii animalelor şi
astfel în statistici numărul oaselor
de ovicaprine descoperite ajunge
să depăşească pe cel al oaselor
de gazelă. Astfel, în nivelul al III-
lea, corespunzând neoliticului
preceramic B (PPNB) gazela va
dispărea cu totul din dieta
locuitorilor Ierihonului. Pentru
cele două faze de neolitic
aceramic datările cu C14 au dat o
vechime de 8 700, respectiv 8
100 - 7 700 a. Chr.

La Djarmo, în Kurdistanul iranian, s-au descoperit 16 nivele succesive, primele din PPNB, apoi din
perioada de tranzit, când apar primele recipiente, dar netransportabile (nişte gropi lutuite şi apoi arse).
Prima ceramică apare aici pe la 6 200 a. Chr. şi apare să derive din cea de la Tepe Guran, din aceeiaşi
regiune (principalele publicaţii: R. J. Braidwood, B. Howe, Prehistoric Investigations in Iraqi Kurdistan,
1960). În mileniul 7 sunt dovezi de domesticire a porcului în Anatolia şi a vitelor în nordul Africii, ceea ce
face ca în statisticile de la Ierihon pentru mileniile 7 şi 6 aceste animale să fie deja prezente.
După 7.000 a. Chr., în faza finală a PPNB arealul locuit de către comunităţile agricole se extinde,
atingând coasta Mediteranei la Ras Shamra (Ugarit) şi apoi la Byblos. Numărul aşezărilor din nordul Siriei
sporeşte considerabil şi locuinţele devin mai complexe. În două cazuri (la Buqras şi la El Kown) apare acum
pentru prima oară un tip de casă ce va deveni tipic atât pentru spaţiul sirian cât şi pentru cel mesopotamian.
Este vorba despe locuinţa cu coridor central (uneori în formă de T), pe laturile căruia sunt dispuse în două
şiruri celelalte încăperi. Acest coridor central depăşeşte mult în dimensiuni celelalte camere şi era
încăperea principală a casei. Intrarea se făcea printr-o încăpere de colţ. Casele aveau o platformă
superioară, sau chiar etaj. În cazul clădirilor cu etaj, nu se construia nimic deasupra încăperii centrale de
la parter, care avea o deschidere amplă în tavan, pentru iluminat. Uneori această deschidere era atât de
extinsă încât încăperea centrală căpăta aspectul unei curţi interioare. Acum se foloseşte ghipsul şi varul
pentru pereţi şi podele, ceea ce implică existenţa unei ”industrii” incipiente de materiale de construcţie
(bolovanii de calcar trebuie arşi în cuptoare gigantice pentru a obţine din ei varul).
Noile materiale vor fi folosite şi pentru alcătuirea unor recipiente, care constituie aşa numita
”ceramică albă”, dar pereţii unor astfel de vase s-au dovedit puţin rezistenţi şi de aceea, tot în faza finală a
lui PPNB apar vasele de lut ars. În mileniul 7 ceramica apare concomitent în Siria, Anatolia şi pe coastele
Munţilor Zagros, aşa încât pe moment nu este posibil de stabilit o zonă iniţială, mai restrânsă, de unde să
fi pornit ideea noului meşteşug. De altfel, procesul apariţiei sale a fost complex şi îndelungat (v. mai jos).
Aşa cum am arătat deja, încã din mileniul 7 a .Chr. civilizaţia agricolă ajunge să cuprindă atât
Anatolia (de ex. Çatal Hüyük) cât şi nordul Mesopotamiei (Kurdistanul irakian, aşezările de la Djarmo şi
Tepe Guran), sau coastele Munţilor Zagros, atingând spre sud-est Câmpia Susianei (Elamul). Dupã ciraca
6.000 a. chr. nordul Siriei şi în general zonele joase, deşertificate, vor ceda întâietatea Podişului Anatolian,
care va deveni un focar de unde comunităţile agricole au migrat spre Balcani şi restul Europei.
 Pentru agricultura mileniilor 7-6 cea mai
reprezentativă aşezare este Çatal Hüyük din
Anatolia, o movilă de 500 x 300 m şi înaltă de 17,5
m. Săpăturile din deceniul 6 al secolului nostru
(pricipala publicaţie este J. Mellaart, Çatal Hüyük
(ed. germană idem, Stadt aus der Steinzeit),
London 1967 şi idem, The Neolithic of the Near
East, Lolndon 1975. Pt. noile sãpãturi ale lui Ian
Hodder v. mai jos, prelegerea "Sfârşitul comunei
primitive", Documentaţie Suplimentarã) au dus
la descoperirea a 13 nivele de locuire, cel mai
vechi datând imediat după 7.000 a. Chr. Aşezarea
a atins nu mai puţin de 13 ha şi a durat până către
4.500 a. Chr. În cursul săpăturilor s-au găsit
dovezi de cultură a grâului, orzului, lintei şi
mărului.
Creşterea vitelor ajunge să joace un rol
fundamental pentru alimentaţie, dar se vânează în
continuare bourul şi onagrul (măgarul sălbatic),
după cum o dovedesc şi o serie de picturi murale.
Nivelele cele mai vechi (XI-XIII) sunt încă aceramice, olăritul apărând aici o dată cu nivelul X (pe la 5.750
a . Chr.). În această fază aşezarea cuprindea case de lemn şi chirpic supraetajate, cu terase şi curţi
interioare. În fiecare casă se găseşte câte un sanctuar ce ilustrează cultul fertilităţii (statuete ale triadei -
zeiţa mamă - zeiţa fiică - pruncul divin, sau bucranii - capete de taur). Un fapt cu totul remarcabil este
descoperirea unor ştampile de lut, folosite pentru sigilarea vaselor cu provizii, a pachetelor sau lăzilor, ceea
ce dovedeşte existenţa unei proprietăţi de clan asupra unor categorii de bunuri. De asemenea au putut fi
puse în evidenţă certe diferenţieri sociale, ca şi existenţa unei pături superioare, alcătuită din şefii clanurilor,
având deja însemne de grad (de statut social superior), cum ar fi o serie de podoabe şi mai ales cuţitele
sacrificiale, fabricate din materiale importate.

Unul din sacntuarele familiale de la Chatal Hükük. Reconstituire Mus. Ankara

La începutul mileniului 6 purtătorii civilizaţiilor de tip agricol pătrund din Anatolia în Peninsula
Balcanică şi apoi până spre Dunărea mijlocie, în Banat, Crişana şi Transilvania. Într-o a doua etapă,
databilă între circa 5.500 şi 4.750 a. Chr. se dezvoltă în Grecia cultura Sesklo (numită astfel după
aşezarea omonimă din Tesalia), iar în nordul Balcanilor şi în bazinul mijlociu al Dunării cultura Starčevo-
Criş, ambele datorită unor noi aporturi dinspre spaţiul egeo-anatolian. În aceleaşi spaţii neoliticul dezvoltat,
între circa 4.750 şi 4.000 a. Chr., este reprezentat prin culturile Dimini (numită astfel după o altă aşezare
din Tesalia) şi Vinča-Turdaş, iarăşi cu puternice influenţe sudice (Purtătorii culturii Vinča în faza A1 au fost
contemporani cu grupurile Starčevo-Criş IIIc-IVa, pe care le-au înlocuit în faza Vinča A2-3).
În concluzie revoluţia agricolă s-a produs în zonele înalte ale ”semilunei fertile” şi abia în momentul
trecerii la agricultura intensivă, bazată pe canale, ”Ţara dintre cele două fluvii” a ajuns a fi locuită (vezi Vol.
II). Productivitatea muncii a fost aici atât de mare încât ”surplusul de produse” rezultat din munca unui
singur individ a permis eliberarea unei părţi din populaţie de activităţile agricole şi a dus astfel la
individualizarea şi specializarea unor categorii noi, ca meşteşugarii şi negustorii, soldaţii sau preoţii.
Restructurarea societăţii a determinat în ultimă instanţă depăşirea stadiului primitiv de organizare şi apariţia
oraşelor state.

1.2. STUDIU DE CAZ. APARIŢIA AGRICULTURII ÎN

ORIENTUL ÎNDEPĂRTAT.
(lectură suplimentară. Vezi Cursul Extins)

LECŢIA 3.

SFÂRŞITUL COMUNEI PRIMITIVE; APARIŢIA

ORAŞULUI STAT.

Pentru a putea vorbi de o adevărată civilizaţie care a depăşit stadiul primitiv, este necesar ca
societatea respectivă să atingă anumiţi parametri:
- relaţiile dintre oameni nu mai sunt bazate pe înrudire, ci pe vecinătate; în consecinţă clanul şi
ginta face loc familiei restrânse (de 2-3 generaţii),
- iar zeii gentilici şi totemurile de clan sunt înlocuite cu o divinitate tutelară a locuitorilor aşezării
respective;
- masa amorfă a comunităţii se structurează, apărând categorii şi pături tot mai bine individualizate;
- organizarea societăţii devine tot mai sofisticată şi pentru necesităţile administraţiei este inventată
scrierea.
Sub aspect arheologic diferenţierea socială este exprimată prin deosebirile tot mai pregnante dintre
mormintele sărace şi cele bogate şi prin apariţia unor ”însemne de rang” (podoabe sau sceptre, precum şi
securi sau pumnale rituale). Trecerea de la sat la oraş şi apariţia construcţiilor monumentale sunt
barometrul progresului organizării sociale şi politice.

Felul cum aceste fenomene social-economice şi spirituale pot fi puse în evidenţă prin cercetările
arheologice - singura sursă disponibilă pentru aceste vremuri - poate fi urmărit cel mai bine studiind în
detaliu apariţia oraşului-stat în Orientul Apropiat. Primele agregări umane datează încă din mezolitic şi din
perioada neoliticului preceramic A (PPNA), atunci când apar şi primele structuri monumentale. Vânătorii de
la Gobelki Tepe, care au creat adevărate “temple”, nu locuiau încă împreună într-o mare aşezare.
Elementul de coagulare l-a constituit sanctuarul legat de cultul strămoşului comun şi al animalelor totem.
Religia lor era una şamanică, dar întâlnirile şi banchetele comunitare trebuie să fi căpătat un caracter
periodic. Similare sunt structurile de la Jerf el Ahmar, doar că aici în jurul clădirii circulare s-a înfiripat o
aşezare permanentă. În faza PPNA edificiul comunitar servea atât ca depozit al rezervei comune, cît şi ca
lăcaş de cult al morţilor. În faza PPNB încăperile cu scop cămări dispar şi clîdirea capătă aspectul unei săli
hexagonale, înconjurată d ebănci. De la Jerf el Ahmar provin şi primele obiecte (mici lespezi şi tăbliţe de
lut) cu însemne pictografice cu valoare simbolică. Aceluiaşi orizont cultural îi aparţine şi aşezarea de la
Nevali Chori, din aceiaşi regiune Urfa (v. mai sus) şi care s-a dezvoltat în perioada neoliticului preceramic
B (PPNB). Acum templul din centrul aşezării devine o clădire rectangulară. Statuia de vânător şi totemul cu
vultur şi vânător arată că se menţine religia şamanică cunoscută din fazele anterioare.
Aceleaşi caracteristici, uneori chiar mai evoluate se regăsesc la aşezările din zona mai joasă,
Mureybet şi Abu Hureira în nordul Siriei, sau Ierihon în Palestina. Aşezarea de la Mureybet, care îşi are
începuturile pe la 9 600 şi durează până către 6 000, a atins 2-3 hectare în faza III A-B, care corespunde
lui PPNA. Aici putem urmări evoluţia de la clădirea centrală circulară, cu încăpere trapezoidală şi camelre
adiacente, la edificiul cu încăpere hexagonală şi banchete. Tot de aici provin dovezi precoce ale cultului
fertilităţii feminine, iar din PPNB (faza IV A-B) avem primele recipiente, întâi de piatră, apoi de ghips. Totuşi
încă din faza IIIB sunt atestate creuzete şi mici cupe de lut ars. La rândul său aşezarea de la Tell Abu
Hureira a atins 8 ha în perioada dintre 8.500-7.500 şi chiar 16 hectare între 7.500 şi 6.500. Cu toate
dimensiunile impresionante nu se cunosc de aici decât locuinţe modeste şi nici un edificiu comunitar,
aspectul localităţii fiind acela al unu sat foarte întins.
Dar dincolo de clădirea centrală cu rol social şi religios existentă în celelalte localităţi, noi elemente
de urbanism pot fi semnalate în aşezarea de la Ierihon, din prima jumătate a mileniului 9 (faza neoliticului
preceramic A, PPNA), care atinsese 1,6 ha şi era înconjurată de un zid de piatră cu şanţ defensiv şi care a
fost refăcut în mai multe reprize. Pe traiectul său apare chiar un turn cu scară interioară şi păstrat până la
o înălţime de 8,50 m. Şi aşezarea din faza corespunzătoare PPNB era fortificată. Ea a fost dotată în centrul
său cu un templu rectangular, de felul celui contemporan de la Nevali Chori. În rest însă şezarea de la
Ierihon, cu locuinţe gentilice nu era decât un sat întărit, nicidecum un oraş, aşa cum au afirmat cu empfază
unii arheologi.
În concluzie, în perioada caldă şi umedă dintre “revoluţia agricolă” şi “catastrofa ecologică”
aşezările umane progresează şi se structurează, dar nu depăşesc stadiul unor aşezări rurale. Chiar dacă
apar edificii cu rol comunal, economic şi religios, sau chiar elemnete defensive, precum zidul de incintă şi
turnul de observaţii, nu se poate vorbi în nici un caz de depăşirea stadiului gentilic de organizare a societăţii,
sau despre aşezări cu caracter urban.
Ȋn mileniile 6-4 societatea umanã a evoluat în douã zone distincte cãtre primele civilizaţii ale
Orientului Apropiat şi Mijlociu, cea egipteanã şi cea mesopotamianã. Ȋn cazul Egiptului evoluţia s-a produs
în estul Saharei şi pe mãsurã ce aceastã zonã a început sã se deşertifice, tot mai multe grupuri s-au retras
cãtre valea Nilului. Aici organizarea genitilicã a fost rapid înlocuitã de o societatea stratificatã, cãci o serie
de etape fusesrã parcurse deja în zona saharianã, motiv pentru care procesul de apariţie a statului este
mai greu de urmãrit în Egiptul propriu-zis (cf. expunerea în volumul dedicat Egiptului). Ȋn schimb în Orientul
Mijlociu etapa neoliticului ceramic şi apoi cea a chalcolithicului este mai bine documentatã, iar evoluţia
satelor spre "târguri", sau alte forme de aşezare protourbanã şi apoi cãtre oraşele-stat mesopotamiene,
poate fi urmãritî în detaliu. Cea mai cunosutã aşezare a acestei perioade pre-urbane este Čatal Hüyük din
sudul Anatoliei. Ȋnceputurile sale coboarã în faza aceramicã din mileniul 7. Treptat, pe mãsurã ce semiluna
fertilã s-a restrâns din cauza climatului tot mai arid, înãlţimile munţilor Taurus şi Antitaurus şi podişul înalt
al Anatoliei au devenit zone înfloritoare. Aşezarea de la Čatal Hüyük a atins nu mai puţin de 13 ha, durând
pânã cãtre 4 500 a.Chr.. De aici influenţele culturale s-au rãspândit atât spre nord-vest, spre Balcani şi sud-
estul Europei (cf. aşezãrile de la Dimini, Sesklo, Parţa), cât şi spre sud-est, în zona montanã a
Mesopotamiei (clturile Hassuna, între 6.000 şi 5.000, în nord şi Samarra, între 5.500 şi 4.500, înspre sud).
Ȋn a doua jumãtate a mileniului 5 locuitorii lor au coborât în zona de câmpie, fondând viitoarele oraşe-stat
ale civilizaţiei sumeriene (cultura Obeid). Acest proces este tratat în volumul dedicat civilizaţiilor
mesopotamiene.

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ
(vezi mai pe larg Cursul Extins)
 MODULUL 2. CIVILIZAŢIILE MESOPOTAMIEI ANTICE
LECŢIA 1. ORIGINILE CIVILIZAŢIEI SUMERIENE

ISTORIA ÎNCEPE LA SUMER. Acest titlu este inspirat de sir Gordon Child,
primul care a susţinut primatul Mesopotamiei (a Sumerului) faţă de Egipt, considerat
multă vreme leagănul civilizaţiei umane.

Harta Mesopotamiei dupã Google Earth, prelucratã de autor

Dar iată că cercetările arheologice desfăşurate mai ales după cel de al doilea război mondial au
arătat că primele manifestări ale culturii scrise (cu alte cuvinte intrarea în “istorie”) şi definitivarea unor
structuri statale demne de acest nume s-au petrecut în Mesopotamia (Ţara fintre cele două fluvii). Pentru
prima oară aici rodnicia pământului a permis creşterea comunităţilor umane şi eliberarea unei bune părţi
dintre locuitori de obligaţia obţinerii cotidiene a hranei, ceea ce este o condiţie esenţială pentru depăşirea
completă a stadiului comunei primitive. Începuturile acestui fenomen coboară adânc în preistorie. După
catastrofa ecologică din jurul anului 6.200 a.Chr. şi modificarea climatului în sensul expansiunii zonelor
secetoase, locuitorii zonei înalte din sfera Semilinei Fertile încep să coboare spre “câmpia dintre cele două
fluvii”, după cum o arată succesiunea culturilor Hassuna, Samarra şi Obeid.
PRIMII LOCUITORI: CULTURILE HASSUNA ŞI SAMARRA
Evoluţia acestor aşezări după 6.000 a.
Chr. este ilustrătă de cea de la Tell-es-
Sawan. Nivelul său de organizare ca şi
dimensiunile o apropie de aşezările
contemporane din Balcani (Sesklo). Tell-
es-Sawan, era aşezată pe Tigru, în zona
devenită secetoasă şi prin urmare locuitorii
ei practicau o agricultură avansată, bazată
pe irigaţii. Aşezarea are trei nivele de
locuire care acoperă mileniile 6 şi 5
(culturile Hassuna şi apoi Samarra). În
prima jumătate a mileniului 6 (nivelul 1)
aşezarea era deja fortificată, fiind apărată
de un şanţ cu traiect rectangular, care însă
a fost repede abandonat pe măsură ce
locuirea s-a extins. În faza a 3-a fortificaţiile
sunt mult mai sofisticate, constând dintr-un
zid de cărămidă crudă şi un şanţ de 3 m
adâncime, tot de formă regulată. Şanţul
era umplut foarte probabil cu apă şi
comunica cu Tigrul. Spaţiul interior al
aşezării nu depăşea 2 ha, dar era foarte
aglomerat. Casele erau construite una în
alta, fără străzi, dar lasă în interior un
spaţiu public central, care era liber.
Locuinţele aveau ca ax un coridor în
formă de T, spre care se deschideau
numeroase încăperi (până la 14).
Camerele au funcţionalităţi diferenţiate, iar
Tell-es-Sawan, plan. După Past Worlds, p. 98. înmormântările din incinta aşezării
dovedesc stratificarea socială. Asemenea locuinţe se
cunosc şi în perioadele ulterioare din istoria
Mesopotamiei şi sunt specifice familiei agnatice,care
cuprinde trei generaţii (nu numai fraţii, dar şi verii
împărţeau aceiaşi casă). Înseamnă că la în momentul
respectiv clanurile erau deja separate în familii mari.
Reţeaua elaborată de canale, ca şi elementele de
fortificaţie redutabile, au necesitat evident un efort
bine dirijat. O parte din populaţie, cam 5%, trebuia să
se ocupe permanent de întreţinerea canalelor, iar alţii
vor fi executat (tot permanent) muncile specializate
din cadrul construcţiilor. Mai presus de toate,
asemenea realizări edilitare implică existenţa unei
pături care să coordoneze activităţile comunităţii. Dar
în pofida unor elemente de urbanism, cum e piaţa
centrală sau canalele de drenaj, ori fortificaţiile de
formă regulată, Tell-es-Sawan nu este încă un oraş.
Tell-es-Sawan. Reconstiturea unei locuinţe, Îi lipseşte trama stradală (reţeaua regulată de căi de
după Müller-Karpe 1968, Taf. 60/b (cf. Past acces), un edificiu monumental al întregii comunităţi,
Worlds). care este templul divinităţii tutelare, chiar
dimensiunile sale sunt încă reduse.
 POPULAREA CÂMPIEI. CULTURA OBEID.
În cursul mileniului 4 dezvoltarea culturii Obeid a
însemnat întemeierea localităţilor ce vor deveni mai târziu
oraşele-state sumeriene. În faza finală (Obeid IV) sunt
parcurşi de altfel cei mai importanţi paşi spre urbanizare.
Cel mai bine cunoscut rămâne cazul aşezării de la
Eridu, care la ora respectivă atinsese o suprafaţă de 10 ha
şi avea o populaţie de circa 4.000 de locuitori. Spre deosebire
de aşezările anterioare, de acum datează un adevărat edificiu
public, templul, care capătă o fizionomie şi o structură proprie.
Ceramică din cultura Obeid

Direct peste humusul antic s-a aşezat la Eridu o

clădire rectangulară, probabil o capelă, cu o
simplă masă de ofrande sau altar. În perioada
următoare, se construieşte deasupra vechii
capele un edificiu de cult mai complex, ce
cuprindea o încăpere centrală de formă cvasi
pătrată, unde se găsea masa cu ofrande şi care
se termină cu o absidă rectangulară, unde era
statuia de cult. Încăperea centrală pare să fi fost
împărţită în două, un fel de ”pronaos” şi ”naos”.
Mai târziu, în faza Eridu VIII (3700-3600) apare
în acel loc un edificiu cu aspect de templu propriu-
zis, dar al cărui plan este incomplet, pentru ca în
fazele Eridu VII şi VI (pe la 3 600 - 3 500 a. Chr.)
Eridu, nivelul XVI, după o fotografie a lui Van să putem vorbi despre un templu bine păstrat, cu
Burden din timpul săpăturiii. o poziţie topografică preeminentă şi clar
individualizată de restul ambientului. El avea o sală
centrală, mai înaltă, asemenea navei mijlocii a unei basilici, şi care era înconjurată de încăperi mai joase.
În hala centrală se găsea statuia divinităţii şi altarul. Intrările erau situate pe laturile lungi.

Eridu. Reconstiture a templelor din faza VII.

 Un edificu similar, datând cam din aceiaşi perioadă, a fost descoperit şi la Tell Uqair. Acesta va fi
de altfel planul tipic pentru edificiile de cult mesopotamiene pentru milenii (prototipul unui atare templu este
documentat şi la Tepe Gawra încă din nivelul XIII, similar nivelului VIII de la Eridu şi care este datat pe la
3 500 a. Chr). La acest orizont cronologic aşezarea de la Eridu a atins o suprafaţă de circa 25 ha, iar
populaţia poate fi estimată la vreo 8-10 000 de locuitori.
Prezenţa templului unic este
o dovadă clară de dispariţie a
relaţiilor gentilice, bazate pe ideea
strămoşului comun şi înlocuirea lor
cu un element de coeziune pentru
toţi locuitorii aşezării, care era
divinitatea tutelară a oraşului.
Relaţiile de rudenie fac astfel loc
celor de vecinătate. O a doua
deducţie ce poate fi făcută este că
templul, fiind o construcţie
monumentală, implică folosirea
constantă a unei forţe de muncă,
relativ calificate şi care nu mai era Templul de la Tell Uqair. Reconstituire după Lloyd.
antrenată în producerea directă a
hranei. De altfel, specializarea în cadrul meşteşugurilor este indicată şi de apariţia roţii olarului, mecanism
cu care nu mai putea opera oricine. În plus, folosirea unor materiale se construcţie ce lipseau din
Mesopotamia, ca lemnul de esenţă tare (singurul arbore care creştea aici era palmierul), dovedeşte
existenţa unor legături trainice cu zone îndepărtate. Nu în ultimul rând, acest edificiu dovedeşte existenţa
unui aparat sacerdotal, separat de restul comunităţii şi întreţinut de ea, care îşi asumă rolul de coordonator
al activităţilor comunitare. Şi totuşi asezarea de la Eridu din prima jumătate a mileniului 4. a. Chr. nu poate
fi categorisită drept un oraş propriu-zis, ci drept una preurbană, căci dimensiunile sale în primele faze sunt
încă reduse şi prin urmare Eridu nu devenise încă centrul unei regiuni agricole.
Creşterea demografică, evoluţia spre diferenţierea şi stratificarea societăţii, precum şi indicii de
urbanitate, au atins punctul în care putem vorbi despre o nouă orânduire pe la 3.500 a. Chr.

APARIŢIA ORAŞULUI-STAT. CULTURA URUK

Astfel, în perioada Uruk (3.500-3.000 a. Chr.) putem vorbi de oraşe-state

propriu-zise. La mijlocul mileniului 4 a. Chr. oraşul Uruk atinsese o suprafaţă de
aproape 100 ha şi o populaţie de vreo 20.000 de locuitori, fiind cam de două ori
mai mare decât celelalte oraşe-stat sumeriene. La sfârşitul aceluiaşi mileniu (în
faza Uruk IVA) el a ajuns la o suprafaţă de 250 ha şi la o populaţie de 30 000 -
50 000 locuitori. În nivelul V de aici, datat pe la 3.300-3.200 a. Chr. apar primele
temple monumentale cu fundaţii de calcar şi primii cilindri sigilii cu reprezentarea
conducătorului, figurat ca un individ bărbos care poartă diademă şi este antrenat
în activităţi religioase (face libaţii către zei, sau hrăneşte animalele sacre).

Ceramică din cultura Uruk

Uruk. Sigiliu cu scena hrănirii animalelor sacre

ale Inannei. Descoperire întâmplătoare. Poză a
impresiunii după L. Horne, R.L. Zettler, Treasures
from the Royal Tombs of Ur. Philadelphia:
University of Pennsylvania Museum of Archaeology
and Anthropology, 1998, fig 38ab.
 Sigiliul de la Uruk şi impresiunea sa, desen.

Din faza IV B (3.200 - 3.100) datează construcţiile monumentale din sanctuarul Eanna, dedicat
zeiţei frumuseţii Inanna (v. documentaţia suplimentară). Sanctuarul era înconjurat de un zid impozant, care-
l izola de restul oraşului, ca pe un adevărat centru religios şi politic al comunităţii. În interior s-au găsit
resturile unui mare templu (nr. 1 pe planul alăturat), care avea o navă centrală şi două nave laterale mai
scunde. La sud-vest de acesta mai există un templu (nr. 2), cu un plan similar. Între ele însă se găseşte un
complex arhitectonic original, alcătuit dintr-o hală de trecere (nr. 4) susţinută de opt pilaştrii circulari de
dimensiuni monumentale (diametru de 2,60 cm!). Hala se afla pe o platformă supraînălţată în raport cu
curtea nr. 3 (de circa 2 500 m2), care aparţinea aceluiaşi edificiu. Complexul va fi servit unor ceremonii
religioase, dar aici puteau avea loc şi reuniuni laice.

În faza IV A (3.100-3.000 a. Chr.) peste

vechile edificii se construiesc altele noi, cu un
plan similar. Noului complex îi aparţin două
temple gigantice (nr. 9 şi 10 pe plan), dispuse
perpendicular unul pe celălalt. Ele pot fi
recunoscute drept lăcaşe de cult datorită
planului devenit clasic în lumea sumeriană: o
navă centrală supraînălţată, flancată de două
nave laterale mai joase, ce cuprind nişe şi
încăperi, precum şi scări pentru urcat la etaj.

În hala centrală se află întotdeauna

masa de ofrande (sau altarul) şi
statuia divinităţii, adesea plasată
într-o absidă. Intrarea se făcea de
obicei pe una din laturile lungi,
uneori însă şi pe una din cele
scurte. În acest din urmă caz nava
centrală era intersectată în celălalt
capăt de un transept (aşa cum
apare la nr. 9 pe plan).

Dar aceluiaşi ansamblu monumental îi aparţin şi o serie de construcţii laice. Printre acestea o sală
gigantică de18 x 10 m (nr. 12) cu tavanul sprijinit de 10 pilaştrii decoraţi cu mozaic policrom, ale cărui
”tessere” sunt în formă de con. In continuarea acesteia se găsea un edificiu complex, cuprinzând săli de
baie (nr. 16). Este evident că în sanctuarul Eanna erau îmbinate funcţiile religioase cu cele politico-
administrative. De altfel de acum datează primele tăbliţe cu scriere pictografică, găsite într-o încăpere
laterală a unuia dintre temple.

Tăbliţe cu scriere prescuneiformă,

după Müller-Karpe 1968, Taf. 92.

În concluzie, arhitectura monumentală a fazelor VI-IV de la Uruk arată că o parte importantă a

comunităţii nu mai era antrenată direct în activitatea de producere a hranei şi putea fi utilizată în construcţii
sau în alte activităţi. Cum templul cu aparatul său sacerdotal era singura instituţie prestigioasă (ale cărei
edificii aveau caracter monumental), el trebuie să fi fost organizatorul tuturor activităţilor (în primul rând
productive). Această îmbinare a funcţiilor sacre şi laice este ilustrată atât de resturile arheologice, cât şi de
tradiţia sumeriană de mai târziu. Spre exemplu în epopeea lui En-merkar, cea mai veche creaţie epică
sumeriană, ni se spune despre erou că îşi îndeplinea funcţiile politice în templu (cum ar fi judecăţile sau
primirea de solii), neexistând încă un palat administrativ de sine stătător.

Ca urmare a dezvoltării funcţiilor

administrative a lăcaşelor de cult a
apărut şi scrierea. De altfel până
târziu tăbliţele de lut nu vor cuprinde
informaţii de natură literară sau
istorică, ci vor fi simple registre de
socoteli şi venituri ale templului.
CIVILIZAŢIA SUMERIANĂ ÎN EPOCA PRE-DINASTICĂ. CULTURA DJEMDET NASR

În perioada următoare, numită Djemdet Nasr (3.000-2.700 a.

Chr.), corespunzând nivelului III de la Uruk, în sanctuarul Eanna
clădirile se diversifică. Din această fază nu mai datează nici un edificiu
impozant şi cu plan specific unui templu, de unde impresia unora
(Caubet, Pouyssegur 1998, p. 45-48) că fostul lăcaş de cult s-ar fi
laicizat, devenind un palat regal. După ei centrul religios s-ar fi mutat
în alt sector al oraşului, în zona aşa numitului ”templu alb”. Dar
prezenţa a numeroase gropi cu ofrande, care au furnizat un foarte
bogat material arheologic (vas de alabastru cu decor în relief, portret
feminin de marmură, variate figuri de animale, cf. docum. suplim.),
Ceramică din perioada atestă păstrarea caracterului cultic al incintei Eanna. Se pare că templul
Djemdet Nasr corespunzător acestei faze se găsea pe platforma aflată sub ”ziguratul
lui Ur-namu”, fondatorul celei de a III-a dinastii din Ur, către sfârşitul
mileniului 3 a. Chr.. Celebrul monument fusese
deci ridicat peste structuri similare care l-au
precedat (este vorba despre temple pe terase,
care prefigurează ziguratul şi nu de zigurate
propriu-zise).
Probabil încă din faza Uruk IV şi sigur
funcţionând în faza a III-a, (Djemdet Nasr)
apare la nord vest de incinta Eanna celebrul
”templu alb”, cunoscut şi sub numele de
”ziguratul lui A Anu”, unul din cele mai bine
păstrate edificii de cult din lumea sumeriană. El
a fost construit pe o platformă gigantică, de 13
m înălţime, ceea ce prefigurează ziguratul de
mai târziu.
Oraşul Uruk în perioada Djemdet Nasr (3 000 - 2 7000 a. Chr.) devenise un mare centru urban,
atingând o suprafaţă de circa 500 ha si o populaţie de 60 - 80 000 de locuitori (fiind cam de două ori mai

TEMPLUL ALB

Uruk pe la 3.000 a. Chr. Sanctuarul Eanna şi templul alb in plan îndepărtat

mare decât Atena lui Pericle sau Roma lui Augustus). El era centrul unui întins teritoriu rural. O parte din
locuitorii săi se ocupau în continuare de agricultură, cultivând terenurile din vecinătatea oraşului, dar restul
teritoriului agricol era pus în valoare de o sumedenie de mici aşezări rurale. Dacă oraşul beneficia de hrana
produsă de teritoriul său rural, la rândul său el îl aproviziona cu produse meşteşugăreşti, precum şi cu
produse agricole complementare, căci el era un centru de schimb şi de redistribuire a alimentelor (ţăranii
trimiteau către templu produsul lor şi primeau în schimb toate celelalte produse necesare traiului).

În concluzie o aşezare urbană nu

constituie doar o mare concentraţie demografică,
ci spre deosebire de sat, care este
monofuncţional şi suficiet sieşi, oraşul exercită o
serie de funcţii productive, de schimb şi
redistribuire (fiind deci pluri funcţional) şi
extinzându-şi totodată autoritatea administrativ-
politică asupra unei întinse regiuni din jur. Într-un
cuvânt îl putem defini ca aşezare urbană numai
prin raportarea sa la lumea rurală înconjurătoare.
Arheologia aceleiaşi perioade ne mai
relevă un fapt important: în afara sanctuarului
Eanna şi a ziguratului lui A Anu nu mai exista în
Uruk nici o altă clădire importantă. Sunt atestate Uruk pe la 2.700 a. Chr. Reconstituirea unui
cartiere de locuinţe modeste, cu străzi înguste, cartier de locuinţe
dar nu s-au găsit nici un fel de vile, sau
construcţii mai arătoase, care să vorbească despre o ”scindare” a societăţii în clase diferite (”antagoniste”).
În absenţa unor texte literar-istorice, ce putem spune despre organizarea primelor oraşe-stat
sumeriene? În primul rând singura instituţie statală identificabilă arheologic este lăcaşul de cult, palatul
propriu-zis apărând mai târziu în Mesopotamia (în mileniul 3, către 2 750 - 2 700 a. Chr.)10. În listele de
ranguri, funcţii şi meserii, în fruntea ierarhiei este citat suveranul, numit ”en”.
Fruntaşii acestei perioade sunt figuraţi adesea pe cilindrii sigilii în faţa unui templu, efectuând activităţi
liturgice (spre exemplu scene ca ”hrănirea caprelor sacre ale zeiţei Inanna, v. mai sus), ceea ce duce la
concluzia că ei au fost în primul rând mari preoţi. Şi mai târziu termenul de ”en” va fi folosit pentru suveran
(de exemplu prestigiosul titlu de ”En din Uruk”), dar cu timpul el va desemna tot mai pe precis marele preot.
Dar suveranii epocilor Uruk şi Djemdet Nasr sunt figuraţi pe cilindrii sigilii împlinind şi funcţii laice,
chiar belicoase, ca măcelărirea prizonierilor.
.
Celebra stelă de bazalt din Uruk (v. doc.
supl.) îl înfăţişează pe suveran la vânătoare de
lei, activitate ce va fi până târziu un atribut regal.
Apoi, chiar titlul de ”En din Uruk” purtat de figuri
legendare, cum a fost eroul Ghilgameş, cel care
după tradiţie a înconjurat oraşul său cu ziduri şi
care era în primul rând un viteaz ale cărui isprăvi
au dăinuit peste veacuri, obligă la o traducere
mai nuanţată a titlului de ”en” prin cel de ”rege-
Uruk, amprentă de sigiliu, descoperire întâmplătoare preot”(Priesterherr) şi nu pur şi simplu prin
”mare preot”. Ambiguitatea acestui termen nu
face decât să sublinieze îmbinarea puterii
sacerdotale cu cea laică în cazul primilor suverani mesopotamieni.
Nici un text şi nici o inscripţie nu a păstrat numele vreunui asemenea ”rege-preot”, poate doar
legendarul En-merkar din Uruk, despre care se spune că ar fi fost inventatorul scrierii să reprezinte un
suveran din perioada Uruk IV A sau III (Djemdet Nasr), când înregistrăm primele tăbliţe pictografice. După
cum am arătat mai sus, o amintire a vremurilor când suveranul locuia în templu, fără să aibă un palat al
său de unde să guverneze, apare în epopeea aceluiaşi En-merkar, care e înfăţişat primind solii străini şi
pe supuşii care îi prezentau omagiul, în curtea templului. Cum însă în rest regii-preoţi din perioada Uruk şi
Djemdet Nasr au rămas anonimi, numim această epocă ”predinastică”.
Judecând după situaţia de mai târziu, când ştim că zeul tutelar era considerat teoretic stăpân al
întregului pământ al oraşului, este foarte probabil că în epoca predinastică templul era unicul proprietar al
pământului din oraşul-stat respectiv, dreptul său suprapunându-se peste cel al familiilor. Tăbliţele de lut,
care nu conţin decât registre ale templelor, dovedesc că lăcaşul de cult era organizatorul întregii vieţi
economice. Din tăbliţe rezultă că templele aveau şi terenuri direct administrate de ele, care erau lucrate
prin contribuţia comună a locuitorilor, sau erau date în arendă, dar dirijau şi producţia pe restul pământului
aparţinând oraşului stat respectiv. Meşteşugarii locuiau şi lucrau de obicei pe lângă templu, acesta
procurându-le materia primă (uneori de la mari distanţe, asemenea materialelor de construcţie, piatra şi
lemnul lipsind din Mesopotamia) şi retribuindu-i în produse agricole. Templul îndeplinea astfel şi rolul de
redistribuitor al avuţiei sociale. Dar templul nu gospodărea doar propria avere, ci dirija şi activităţile de
interes comun, cum ar fi întreţinerea canalelor sau operaţiunile militare. Nu întâmplător deci, pentru
caracterizarea acestei perioade se foloseşte termenul de ”oraş-templu” (Tempelstadt), căci autoritatea
sanctuarului se confundă cu cea publică.
Se pare că toată populaţia participa la lucrările de interes comun sau la corvezile pe pământurile
direct administrate de către templu. Ideea că nu existau categorii privilegiate, care să fie scutite de muncă,
e susţinută de exemple de mai târziu. Astfel pe o inscripţie a lui Gudea (din perioada dominaţiei gutti-lor)
putem citi: ”Ensi (titlul purtat de Gudea) dădu ordin oraşului său ca unui singur om şi Lagaş-ul veni în urma
sa ca şi copiii după o mamă”. Şi din codul de legi al lui Litipiştar din Isin (1934-1924 a. Chr.) rezultă că nu
existau scutiri. De altfel, până târziu în Mesopotamia nici templele nu erau excluse de la obligaţiile comune,
lucru de neconceput în Egipt, de exemplu. Ideea că în epoca predinastică toată comunitatea răspundea
solidar la solicitările lui en, rezultă şi din săpăturile arheologice care au pus în evidenţă o populaţie destul
de uniformă, cu locuinţe similare, fără mari discrepanţe care să indice o clasă superioară bine definită.
Probabil marii preoţi şi o parte din aparatul sacerdotal, care locuiau în templu să fi avut condiţii de trai mai
bune. Cât despre sclavi, nici nu poate fi vorba în această perioadă. Cilindrii sigilii atestă din plin obiceiul
masacrării prizonierilor, folosirea lor la diferite munci fiind atestată abia pe vremea celei de a III-a dinastii
din Ur, la sfârşitul mileniului al III-lea. De altfel, dintre miile de tăbliţe de lut păstrate cel mai vechi document
care atestă vânzarea unui sclav datează abia de pe la 2.400 a. Chr.
Nu numai că munca de interes public era efectuată de către întreaga comunitate, dar ea era şi
voluntară. Constrângerea la muncă apare abia în legiuiri postsumeriene, cum ar fi codul lui Litipiştar din
Isin, amintit mai sus, şi care stipulează că o familie agnatică este obligată la 70 de zile de muncă pe an şi
că tatăl şi fiii, ca şi fraţii, sunt răspunzători în mod solidar. Din moment ce mai devreme nimeni nu a găsit
necesar să stipuleze printr-o lege obligaţia la muncă, înseamnă că ea se bucura de un consens general.
Motivaţia individului pentru muncă trebuie să fi fost de natură religioasă (la fel în Egipt oamenii liberi lucrau
la piramide cu convingerea că vor participa astfel la nemurirea suveranului). Despre o ”clasă exploatatoare”
am putea vorbi doar în măsura în care personalul templelor era angrenat în activităţi socialmente inutile şi
era întreţinut din veniturile templului (nu sunt atestate dări în produse). Cu siguranţă că pătura sacerdotală
îşi asumase rolul conducător şi prin urmare se bucura şi de un statut social mai bun, dar asta nu o face
automat o categorie exploatatoare.

CONCLUZIE: Societatea sumeriană nu era nicidecum scindată în ”clase

antagoniste” şi de aceea pe drept cuvânt orânduirea primelor oraşe-stat a fost
caracterizată drept ”comunism teocratic”. Comunism, pentru că nu există
proprietate clară asupra pământurilor şi ”munca voluntară” e prestată de către
toată lumea; teocratic pentru că întreaga viaţă social politică era dirijată de către
clasa sacerdotală în formare.

Apariţia oraşului-stat a fost rezultatul unui îndelungat proces (desfăşurat pe

parcursul mai multor milenii) la capătul căruia societatea nu s-a ”scindat”, ci s-a
”structurat” într-un mod superior, fiecare grup şi categorie definindu-şi statutul
social în funcţie de rolul jucat. Statul nu poate fi deci categorisit (aşa cum o făcea
Lenin) drept ”un instrument de dominare al unei clase îndreptat împotriva celorlalte
clase şi pături sociale”, ci este o formă superioară, mai complexă de organizare a
societăţii cu scopul coordonării activităţilor de interes public. Conducerea
societăţii înseamnă politică, iar statul reprezintă o nouă formă de organizare
politică, incompatibilă cu orânduirea gentilică, căci el înlocuieşte relaţiile de sânge
cu ”cetăţenia”. În acest moment pasul decisiv spre civilizaţie a fost făcut, iar
omenirea a păşit din preistorie în ISTORIE.

PRECIZARE. Întru-cât în expunerea de faţă a apărut de mai multe ori noţiunea de ”cultură
arheologică” în contexte legate de popoare antice, cum ar fi sumerienii, consider util să
reamintesc cititorului următoarele:
În limbajul de specialitate numim ”cultură” un ansamblu de ”entităţi arheologice”,
care acoperă un teritoriu bine definit şi se încadrează într-o perioadă determinată de timp,
având totodată o serie de trăsături definitorii comune. ”Entităţi arheologice” sunt aşezările
cu locuinţele aferente, eventual cu elemente de fortificaţie, drumuri şi construcţii
monumentale (cu rol socio-cultural sau religios), sunt apoi necropolele alcătuite din
morminte care se caracterizează printr-un anumit rit funerar, precum şi ”aretefactele”,
cum sunt uneltele, armele, podoabele, obiectele de uz casnic etc. Dintre toate artefactele
cel mai bine suprAvieţuiesc în pământ vasele de lut şi de aceea cea mai mare parte a
materialului arheologic recoltat de regulă dintr-un anumit sit este cel ceramic. Cum
tehnica de fabricaţie (arderea şi pasta), forma vaselor şi decorul lor sunt foarte variate,
cel mai adesea culturile arheologice sunt deosebite pe bază de ceramică, ceea ce nu
înseamnă că ele se pot confunda cu un grup de olari proveniţi din aceiaşi zonă folclorică.
Pentru încadrarea unei anumite descoperiri într-o cultură precisă este nevoie de o analiză
profundă, care să aibă în vedere toate ”entităţile arheologice” şi nu doar unul sau două
aspecte disparate, cum ar fi ceramica sau podoabele.
În acelaşi timp trebuie precizat că nu există nici o legătură între cultura arheologică
şi etnicul unei populaţii, căci - după cum ne-o arată experienţa din epoca istorică - grupuri
care vorbesc evident aceiaşi
limbă, au credinţe, obiceiuri şi tradiţii comune, pot să producă mai multe culturi
arheologice, la fel cum se poate întâmpla ca purtătorii aceleiaşi culturi arheologice să
aparţină la două sau trei etnii diferite. Prin urmare în cazul Mesopotamiei succesiunea
unor culturi nu înseamnă neapărat înlocuirea vechii populaţii cu una nouă, la fel cum în
două culturi arheologice contemporane nu trebuie să vedem neapărat două etnii diferite.
 LECTIA 3.
MESOPOTAMIA MILENIULUI 3 a. Chr.
1. PREZENTARE GENERALĂ
Civilizaţia sumeriană s-a dezvoltat în sudul Mesopotamiei şi a iradiat de aici asupra zonelor
înconjurătoare. Spre deosebire de Egipt, unde de timpuriu s-a format un regat unitar, în ţara dintre cele
Două Fluvii (Tigru la est şi Eufratul la vest) forma principală de organizare a fost oraşul-stat, care consta
dintr-un centru urban în jurul căruia gravitau câteva aşezări mai mici, sate şi ferme. Statele propriu-zise,
sau imperiile s-au dovedit a fi aici formaţiuni efemere. După cum am arătat deja la Tema 1, pe la 3500 a.
Chr. în Mesopotamia aşezările anterioare au ajuns să întrunească trăsăturile proprii unor aglomeraţii
urbane. Sunt aşa numitele oraş-templu, iar forma lor de guvernare era comunismul teocratic. După 2 700
morfologia acestora s-a schimbat, funcţiile militare ale conducătorului separându-se de cele religioase. Tot
acum începe o perioadă de conflicte interstatale pentru hegemonie, ceea ce va constitui trăsătura definitorie
a vieţii politice din ţara dinre Fluvii. în acelaşi timp se face simţită presiunea nomazilor din zona
semideşertică, care a avut ca rezultat pătrunderea akkadienilor (vechi popor semitic) în partea de nord şi
centru.

Pe malurile Golfului Persic ("Marea de Jos", cum o numeau sumerienii, "Marea de Sus" fiind
Mediterana) se găseau oraşele Eridu (patronat de zeul fertilităţii Enki), după tradiţie cel mai vechi centru
politic, şi apoi Ur, cel mai mare dintre oraşele sudice, port la Eufrat şi cu totodată cu ieşire la mare. Corăbiile
aduceau materii prime din insula Dilmun (Bahrain), din Oman (Magan în Sumeriană) şi chiar din îndepărtata
ţară Meluha, probabil India.
În inima ţării Sumerului se găseau oraşele Uruk şi Larsa, aşezate în partea de vest (pe Eufrat),
precum şi Lagaş cu Ghirsu (astăzi Tello) şi învecinata Umma, amplasate mai la est (între fluvii). Către nord,
se găsea Nippur, centrul religios al ţării, cu sanctuarul zeului principal, Enlil. În toată această parte,
judecând după nume, peste 80% din populaţie o alcătuiau sumerienii.
La răsărit de Ţara Sumerului se găsea câmpia înaltă a Susianei, numită de sumerieni Elam, "ţara
de Sus", un fel de prelungire a Mesopotamiei înspre platoul înalt al Iranului. Aici s-a dezvoltat în mileniul 4
şi la începutul mileniului 3 o cultură originală, numită proto-elamită, cu o scriere influenţată clar de cea
sumeriană. Pe la 2700 a. Chr. această cultură dispare fiind asimilată de civilizaţia sumeriană, în cadrul
căreia Susa va cunoaşte o mare înflorire către sfârşitul mileniului respectiv.
 În zona central nordică a Mesopotamiei domina elemantul semitic, care s-a infiltrat încă de timpuriu
la Sippar şi la Kiş. În punctul unde Tigrul se apropie de Eufrat cel mai tare (fiind împins de afluentul său
Dijala) a fost fondat pe la 2350 a. Chr. oraşul Akkad, care a dat nmele acestei zone mai nordice. El a avut
o poziţie strategică şi economică deosebită, atât pentru axa comercială nord-sud, cât şi pentru cea est-
vest. Pe valea Dijialei se putea cel mai bine pătrunde prin Munţii Zagros spre Podişul Iranian şi mai departe
spre India. Pe această vale au apărut oraşe mai mici, ca Tutub (azi Chafadsche) şi Eşnuna (azi Tell Asmar).
Spre nord, pe valea Tigrului s-a dezvoltat încă din perioada sumeriană oraşul Assur, iar spre nord-vest, în
câmpia Djezira orăşele ca Tell Brak (antica Nagar) şi Tell Abu Hureira. Şi mai la vest, la graniţa cu Siria
(Amurru) a fost fondat pe la 2 900 a. Chr. oraşul Mari. El beneficia de un port amenajat la canalul ce unea
Eufratul cu afluentul său Habur. De aici drumul comercial continua fie pe Eufrat, către nordul Siriei, fie prin
deşert, cu caravanele, prin oaza Tadmor (mai târziu Palmyra), spre Damasc şi Kadeş. Mai departe,
traversând Munţii Liban şi Antiliban ajungeai pe coastă la Byblos (Gubla în dialectul semitic local) şi Ugarit
(azi Ras Shamra). Marea putere din Nordul Siriei a fost oraşul Ebla, care la mijlocul mileniului 3 a dominat
autoritar întreaga regiune. Locuitorii din Mari şi cu cei din Akkad formează cea mai timpurie ramură estică
a neamurilor semite, pe când cei din Ebla ramura vestică. Pe la 2300 pătrund în valea Orontesului noi valuri
semitice, amoriţii, care se vor infiltra când paşnic, când violent (de ex. distrug Ebla). Către 2 100 a. Chr. ei
s-au îndreptat şi spre est, acaparând Mari. Apoi, coborând pe Eufrat, ei au fondat la sfârşitul mileniului 3
noi oraşe, ca Larsa, Babilon şi Isin, situate în zona central-nordică a Mesopotamiei. începând din acest
moment ponderea sudului a scăzut.
Legăturile comerciale cu exteriorul aveau o mare importanţă în lumea sumeriană, căci
Mesopotamia, altfel binecuvântată cu un sol fertil, este lipsită de materii prime. Din munţii Anatoliei se
aducea aur, argint şi cupru, iar din Bahrain şi Oman, aur (adus din India) şi cupru (din minele proprii). Zincul,
necesar aliajului pentru bronz se putea procura de la marginile Platoului Iranian. Pietre preţioase, ca
lapislazuli, se aduceau din Afganistan, iar carneolul din India. Zonele montane din jur furnizau lemnul şi
piatra de construcţie, dar cedrii din munţii Liban şi Antiliban erau foarte preţuiţi pentru rezistenţa lor
deosebită. Dealtfel cea mai veche epopee sumeriană este centrată pe ideea procurării de materii prime.
Ea ni-l prezintă pe legendarul En-merkar din Uruk (probabil un rege-preot din epoca predinastică), care cu
scopul de a-şi înfrumuseţa templul (evident din pietate faţă de zei), "a străbătut marea şi a escaladat munţii".
Astfel el a ajuns la îndepărtata ţară Aratta (probabil aflată în Podişul Iran), după ce a străbătut "şapte munţi".
Pentru a asigura acurateţea mesajelor schimbate regulat cu ţările îndepărtate En-merkar ar fi inventat
scrierea2.

2Acest amănunt, ca şi faptul că el guverna din templu, neavând un palat propriu, sunt indicii pentru
 Obiectul prezentării de faţă îl constituie Mesopotamia propriu-zisă, culturile periferice, din Elam şi
Siria, urmând a fi tratate în alt volum.

2. ISTORIA LUMII SUMERO-AKKADIENE.

Odată cu sursele scrise informaţia arheologică este dublată de una istorică. în locul unor procese
generale, de acum încolo pot fi urmărite fapte concrete şi în locul maselor amorfe, de aici înainte vom putea
vorbi despre personalităţi istorice. Pentru lumea sumeriană ieşirea din anonimat se datorează tradiţiei
istorice de mai târziu (din timpul celei de a treia dinastii din Ur), când apar "listele dinastice", o înşiruire
de suverani de dinainte şi de după "potop". Aspectul legendar al acestor texte nu trebuie să ne inducă în
eroare, căci cu isteţime şi tact putem extrage şi de aici informatii valoroase.
O atare lucrare de natură istorică este cea intitulată "Lista sumeriană a regilor" şi care a fost
redactată pe la 2.100 a. Chr. la porunca lui Utu-kengal din Uruk. Conform ei "regalitatea a coborât din cer"
mai întâi la Eridu, apoi în alte patru oraşe ale Sumerului (Badtibira, Larak, Sippar şi şurrupak). Lista acestor
prime dinastii e întreruptă de "potop", după care "regalitatea a coborât din nou din cer" mai întâi la Kiş,
unde sunt pomeniţi 23 de regi, trecând apoi în alte oraşe. Interesant este că ultimii doi regi din Kiş sunt
Mebaraghesi şi Aka, pomeniţi şi de tradiţia mitică (epopeea lui Ghilgameş). Urmează apoi dinastia din Uruk,
în care recunoaştem iar două figuri legendare, pe Lugalbanda şi pe Ghilgameş."Trecerea" regalităţii de la
un oraş la altul semnifică de fapt schimbarea oraşului care exercita hegemonia asupra celorlalte. Astfel
Akka a fost învins de Ghilgameş şi în acest mod s-a produs transferul. în continuare sunt amintite şi alte
dinastii, cum ar fi cele din Ur, Sargonizii din Akkad, dinastia străină a gutti-lor şi, în fine, dinastia amorită
din Isin. Textul sună astfel:
"Când regalitatea coborâ din cer, ea se aşeză mai întâi la Eridu. în Eridu domni Aluluim timp de
28.000 de ani. Alalgar domni 36.000 de ani. Astfel domniră cei doi regi împreună 64.000 de ani în total. Nu
mai vorbesc însă despre Eridu. Regalitatea trecu de la el la Bad-tibira. în Bad-tibira domni En-men-luanna
43.200 de ani. En-men galanna domni 28.000 de ani. Apoi zeul Dumzi, un păstor, domni 36.000 de ani.
Astfel domniră cei trei regi 108.000 de ani împreună. Nu mai vorbesc însă despre Bad-tibira. Regalitatea
trecu de aici la Larak...et c." (Pritchard, Ancient Near Eastern Texts, p. 265; Laroche 1971, p. 16) .
Evident că textul nu trebuie preluat tale quale. Pentru domniile vechi se dau "durate mitice". Cum
sistemul de numărare era cel sexagesimal, cifrele erau în realitate rotunde, nu cum apar ele în sistemul
nostru zecimal. Astfel 36.000 de ani înseamnă de 600 de ori 60, iar 43.200 ani înseamnă de 12 ori 60 la
pătrat. Asemenenea "durate mitice" întâlnim şi la primii faraoni egipteni (urmaşii lui Horus) şi la patriarhii
din Biblie. în plus trebuie remarcat că succesiunea dinastiilor este o ficţiune, căci în realitate multe dintre
ele au fost cel puţin în parte contemporane (vezi mai pe larg reconstituirea făcută de istoricii de azi la
"Documentaţia suplimentară"). în schimb, faptul că din mai multe oraşe provin asemenea liste dinastice,
care concordă în general, dovedeşte că nu ne găsim în faţa unor tradiţii mitologice locale, ci a unui
document cu valoare istorică. şi mai fericit este cazul în care vreun personaj din liste apare într-o inscripţie,
căci astfel tradiţia e confirmată de o sursă mai puţin subiectivă şi care totodată este contemporană
evenimentelor.
Odată cu epoca Imperiului sumero-akadian (pe la 2350 a. Chr.), cronologia dinaştilor devine
certă, faptele lor fiind consemnate anual. De aceea numim perioada anterioară "epoca dinastică arhaică".
După imperiul Sargonizilor a urmat o scurtă perioadă de dominaţie a gutti-lor, suveranitatea oraşelor-
state sumeriene refăcându-se sub hegemonia celei de a III-a dinastii din Ur, după care, la sfârşitul
mileniului 3 (în epoca numită Isin-Larsa, după cele două oraşe care au exercitat hegemonia) invazia
semiţilor amoriţi va duce la dispariţia sumerienilor ca popor, limba lor devenind în mileniul următor una de
cult (ca latina sau greaca în evul mediu). Alături de ea se va folosi şi akadiana, care fiind o limbă semitică
era foarte apropiată de cea vorbită de amoriţi. Astfel se şi explică continuarea civilizaţiei sumeriene şi
sumero-akadiene de către cea babiloniană (oraşul Babilon a fost fondat de semiţii amoriţi) şi de către cea
asiriană.

2. 1. EPOCA DINASTICĂ ARHAICĂ (2750 - 2350 a. Chr.) este perioada luptei pentru
hegemonie între diferitele oraşe state sumeriene, când rând pe rând monarhii din Kiş, Uruk, Ur, Lagaş şi

o datare timpurie a lui En-merkar. În acest caz informaţia cum că el ar fi construit zidul defensiv al
oraşului Uruk este o interpolare ulterioară, mult mai potrivită pentru urmaşul său Ghilgameş, care a
domnit ceva mai târziu.
 Umma au reuşit să se impună în faţa celorlalţi regi din Sumer, instaurând o efemeră dominaţie a propriului
oraş-stat. Epoca începe o dată cu apariţia uneltelor şi armelor de bronz şi se subîmparte în trei perioade,
numerotate convenţional cu I (2750 - 2550 a. Chr.), II (2550-2450 a. Chr.) şi III (2450-2350 a. Chr.).
Arheologic constatăm acum separarea palatului de templu, apariţia unei noi forme arhitectonice fiind
expresia procesului de individualizare a instituţiei monarhice (exemplele cele mai cunoscute fiind palatele
din Kiş, Eridu şi Tell Asmar-Eşnuna, v. documentaţia suplimentară) 3.
De altfel alături de termenul de "en" apare acum şi cel de "lugal" în sumeriană, "şarrun" în
akkadiană (literal "om mare"), termen care îl desemna pe monarh, vechea denumire de "en"
evoluând tot mai mult către sensul de "mare preot", diferit de cel de "rege". Ca dovadă a
insecurităţii politice apar acum şi temple fortificate, ca la . Chafadsche (v. docum. supl.).
Cea mai veche formă de scriere a cuvântului "lugal": ideograma "om" = "lu"
combinată cu "panaşul" sau "sceptrul", care înseamnă "gal"="mare" (după Ecriture
1986, p. 78).
După cum s-a arătat mai sus, de acum protagoniştii încetează a mai fi personaje de
legendă şi existenţa lor istorică este adesea probată de mai multe surse convergente.
Coroborând "listele dinastice" cu datele oferite de inscripţii şi cu informaţii de natură
arheologică putem astfel reconstitui epoca în cauză:
a) Perioada hegemoniei oraşului Kiş, unde după tradiţie "regalitatea a coborât
pentru prima oară din cer", după "Potop". Ca dovadă a acestei preeminenţe a oraşului Kiş
este perpetuarea până în epoca assiriană a titlului onorific de "rege din Kiş" (lugal ţ şar
Kişi) la dinaşti care nu au domnit niciodată efectiv în acest oraş. în textele demotice
assiriene se scria uneori în loc de "rege al Universului" (şar-kiş-şati), pur şi simplu "rege
din Kiş" (şar-Kişi).
Ideograma "şar (lugal) Kişi" (după Ecriture 1986, p. 115).
Confuzia îşi are originea în asocierea populară a etimologiei pe baza unei asemănări
formale, dar este şi ea un indiciu că dinastia din Kiş a exercitat la un moment dat
hegemonia în lumea sumeriană. Din lista regilor acestui oraş, înregistrată de tradiţia sumeriană, ultimele
două personaje En Mebaragesi şi fiul său Akka au o existenţă istorică certă. Principele Mebaraghesi este
cunoscut datorită unui vas cu inscripţie databil pe la 2650 a. Chr. Listele dinastice ne informează că urmaşul
său Akka a fost înfrânt de Ghilgameş, principele din Uruk "şi "astfel trecu regalitatea de la Kiş la Eanna"
(Uruk, numit astfel după principalul său sanctuar).
b) Urmează deci perioada dominaţiei primei dinastii din Uruk, despre care ne informează şi
epopeea lui Ghigameş, "en din Uruk". şi ea pomeneşte de conflictul cu Akka din Kiş. Cum existenţa istorică
a tatălui lui Akka e dovedită epigrafic, nici cea a lui Ghilgameş, eroul celei mai mari epopei sumeriene, nu
are de ce să fie contestată. Din această perioadă (cca 2600 a. Chr.) datează primele ziduri de incintă ale
oraşelor, dovadă a deselor conflicte. De altfel epopeea îi atribuie lui Ghilgameş meritul construirii
fortificaţiilor de la Uruk (aşa cum o făcuse şi pentru En-markar). Dominaţia oraşului Uruk asupra lumii
sumeriene e reflectată şi de faptul că titlul de "en din Uruk" a fost folosit de diferiţi dinaşti până în perioada
Isin-Larsa cu sensul de rege-hegemon, care şi-a întins autoritatea şi asupra altor oraşe-state. în deceniile
următoare, se pare totuşi că în partea de nord a Sumerului oraşul Kiş şi-a menţinut o oarecare influenţă,
căci vestita inscripţie de hotărnicie a lui En-Temena din Lagaş (v. documentaţia suplimentară) aminteşte
despre arbitrajul regelui Mesilim din Kiş într-un conflict dintre Umma şi Lagaş, iar sceptrul aceluiaşi Mesilim
(v. documentaţia suplimentară), dedicat în templul lui Ninghirsu, zeul tutelar al oraşului Lagaş, arată că
monarhul din Kiş îşi extinsese influenţa asupra sudului Mesopotamiei (unde se găsea oraşul Lagaş).
c) Dominaţia primei dinastii din Ur începe pe la 2550 a. Chr. (o dată cu epoca dinastică arhaică II.).
Fondatorul său Mes-an-ni-pad-da ne-a lăsat mai multe inscripţii, iar fiul său A-an-ni-pad-da a construit un
templu lângă Ur, la Tell-el-Obeid. Săpăturile arheologice din această zona au dus la descoperirea unei
necropole princiare (v. documentaţia suplimentară), contemporană cu prima dinastie din Ur, dar care îşi are
începuturile chiar mai devreme. Astfel Mes-kalam-dug ("Viteazul din ţara cea bună"; v. doc. supl.) pare să fi
fost un principe vasal regelui din Uruk sau din Kiş şi nu un monarh independent. Mormântul său se datează
la sfârşitul epocii dinastice arhaice I.
d) Paralel s-a dezvoltat dinastia din Lagaş, care nu este însă amintită între cele 11 dinastii care
după tradiţie ar fi domnit asupra ţării Sumerului, dar datorită săpăturilor franceze de la Tello (anticul Ghirsu,
localitate inclusă în statul Lagaş) ne este astăzi bine cunoascută. Ea a fost fondată de către Ur-nanşe, atestat

3Alăturide mai vechiul palat de la Arslan Tepe, de pe Eufratul anatolian, se mai construiesc în faza
dinastică arhaică I. palatele de la Mari şi Ebla, din nordul Siriei.
prin numeroase plăci de întemeiere a mai multor temple (v. docum. suplim.). Cel de al treilea membru al
dinastiei, Ea-nantum I, pune capăt hegemoniei primei dinastii din Ur şi dominaţiei oraşului Kiş, cucerind rând
pe rând oraşul vecin Umma, apoi Ur, Uruk, Kiş şi chiar Mari din nordul Siriei, după cum ne informează o serie
de inscripţii comemorative, precum şi vestita "stelă a vulturilor" (v. doc. sup.). Domnia lui poate fi plasată la
sfârşitul epocii dinastice arhaice II şi la începutul celei de a III-a. Este grau de spus în ce măsură urmaşii săi
au putut să exercite o hegemonie efectivă asupra altor cetăţi, din moment ce Entemena, pentru a rezolva un
diferend teritorial cu oraşul vecin Umma, a recurs la argumente de drept istoric şi la judecata preoţilor zeului
suprem Enlil şi nu la forţă (v. doc. supl.). Treptat, sub următorii dinaşti din Lagaş puterea regală se întăreşte
tot mai mult în dauna celei a templelor, ceea ce l-a determinat pe Uruk-agina să recurgă la nişte "reforme"
care preconizau de fapt revenirea la mai vechile stări de lucruri, când impozitele erau mai reduse (v. doc.
supl.). El va fi răsturnat însă de către Lugal-zaggesi din Umma, care cucereşte Lagaş-ul pe la 2350 a.Chr..
e) Perioada dominaţiei dinastiei din Umma a fost foarte scurtă. în listele dinastice ea este amintită
imediat după prima dinastie din Ur. Al treilea rege al său, Lugal-zaggesi, cucereşte rând pe rând oraşele-stat
sumeriene, intitulându-se în final "en din Uruk" şi "rege al ţării Sumerului", noţiune care apare pentru prima
oară acum şi care dovedeşte că în mintea sa încolţise ideea creării unui regat unitar. Pentru a-şi sublinia
dominaţia asupra întregului spaţiu mesopotamian el a adoptat titlul de "mare ensi al lui Enlil", locţiitor al
zeului suprem. "Ensi" (mai demult scris "patesi") în sumeriană, "işakku" în akkadiană, înseamnă locţiitor
(fiecare rege se intitula şi locţiitor al divinităţii tutelare a oraşului stat respectiv). Enlil, zeul suprem la sumerieni
îşi avea reşedinţa la Nippur, iar Lugal-zaggesi adoptând titlul de "mare ensi al lui Enlil" a făcut din Nippur
capitala religioasă a lumii sumeriene. De altfel până târziu în epoca assiriană Nippur şi-a păstrat preeminenţa
de centru religios şi a fost locul de încoronare al majorităţii regilor. Lugal-zaggesi şi-a extins dominaţia chiar
şi asupra Siriei, după cum mărturiseşte o inscripţie contemporană: "întru-cât zeul Enlil, stăpânul tuturor ţărilor,
i-a dăruit regalitatea asupra ţării (Sumerului) lui Lugal-zaggesi [...] şi toate ţările de la Soare-răsare şi până la
Soare-apune au ajuns
sub ocârmuirea sa, de
la Marea de Jos (Golful
persic), peste Tigru şi
Eufrat, şi până la Marea
de Sus (Mediterana), s-
a îngrijit el în numele
zeului de siguranţa
drumurilor. De la Soare-
răsare şi până la Soare-
apune trăiesc toţi în
pace şi poporul e plin de
bucurie" (apud Caubet,
Pouyssegur 1996, p.
72). Cu Lugal-zaggesi
se încheie perioada
luptei pentru hegemonie
între diferitele oraşe-
stat şi se deschide cea
a Imperiului akkadian.

Ce a determinat o atare mutaţie în structurile politice şi ce a putut declanşa o asemenea expansiune

teritorială? Noile săpături italiene de la Ebla conduse de Paolo Mathiae au arătat că în epoca dinastică arhaică
III acest oraş-stat ajunsese să domine toată Siria de nord. Descoperirea impozantei arhive a palatului din Ebla
a dovedit că după 2 400 a. Chr. sub dinaşti ca Igriş-Halam şi mai ales sub Işar-Damu, acest oraş controla
comerţul de pe Eufratul superior şi până pe coasta feniciană (prin portul Byblos au fost tranzitate obiectele
egiptene purtând inscripţii cu numele faraonilor din dinastiile IV-VI, descoperite în palatul de la Ebla). Mai la
sud oraşul Mari controla şi el comerţul de caravane de la Eufrat la Kadeş şi Damasc, iar extinderea dominaţiei
eblaite până în acest punct a creat un monopol asupra întregului comerţ sirian. Această nouă situaţie va fi
impulsionat ambiţia statelor sud Mesopotamiene, catalizând energiile centralizatoare şi incitând la cucerirea
ţării Amurru (nordul Siriei) până la "Marea de Sus", pentru a debloca căile comerciale.
2.2. EPOCA IMPERIULUI AKKADIAN (2334-2193 a. Chr.) începe cu marele cuceritor Sargon
/ Şarru-kin. El aparţine seminţiilor semite imigrate în Mesopotamia pe la mijlocul mileniului trei. După tradiţiile
legendare de mai târziu el ar fi fost rodul unei relaţii nelegitime a regelui din Kiş cu o mare preoteasă, care
l-a abandonat după naştere într-un coş pe care l-a aşezat pe apa Eufratului (c.f. tradiţia similară despre
Moise). Recuperat de un grădinar, el va avea o ascensiune fulminantă, ajungând la un foarte înalt rang
funcţionăresc în Kiş. în numele regelui din Kiş el fondează oraşul Akkad, pentru ca mai târziu să-şi detroneze
suzeranul şi să se proclame "rege legitim" ("şarru-kin" în akkadiană, Sargon în varianta biblică). El a ajuns
să domine astfel partea de nord a Mesopotamiei, cunoscută de acum înainte sub numele de ţara Akkadului.
Pe la 2340 a.Chr. şaru-kin îl învinge pe Lugal-zaggesi şi-şi întinde stăpânirea asupra întregului Sumer,
preluând de la învinsul său titlurile de "rege al ţării (Sumerului)" şi de "mare ensi al lui Enlil"4
Apoi, după cum ne informează marea stelă triumfală descoperită la Susa, treptat Sargon cucereşte
spre sud Elam-ul, şi mai departe Dilmun-ul (insulele Bachrain), iar spre nord pune stăpânire pe Mari şi pe
partea septentrională a Siriei (Amurru), unde Ebla este în mod expres amintită, şi ajunge până la "Pădurea
cedrilor" (Libanul)5. După o răscoală nereuşită a vasalilor săi el îşi urmăreşte duşmanii spre nord, cucerind
Subartu. în consecinţă Saegon se va intitula de acum înainte "Rege al celor patru ţinuturi" (probabil Akkad,
Sumer, Amurru şi Subartu, mai degrabă decât al celor patru puncte cardinale; cf. totuşi "harta lumii de la
Sippar" la docum. supl.). în documentele oficiale el impune limba akkadiană (care a preluat scrierea
sumeriană), ceea ce va conferi unitate structurii sale politice, dar limba sumeriană va supravieţui şi deja sub
fiul lui Sargon, Rimuş, mai multe oraşe sumeriene se vor revolta.
O altă figură reprezentativă a dinastiei akkadiene a fost Naram-Sin (2254-2217 a. Chr.), nepot al
lui Sargon. După domniile mai puţin prestigioase ale tatălui şi unchiului său, Naram-Sin reface unitatea
imperiului şi respinge atacurile nomazilor care se abăteau asupra "semilunei fertile". Un relief rupestru lângă
Diarbekir stă mărturie a expansiunii statului akkadian până în munţii Armeniei. Dar cel mai cunoscut
monument al său este stela de la Muzeul Luvru, descoperită la Susa, unde fusese dusă ca pradă de război
pe la sfârşitul mileniului doi de către vreun suveran elamit. Aici Naram-Sin este identificat cu un zeu, caz
nemaiîntâlnit până atunci în istoria mesopotamiană, dar exemplul va fi preluat de urmaşii săi. Naram-Sin a
purtat titlul de "Rege al celor patru regiuni", dar şi pe cel de "Rege al universului" ("şar kiş-şatim"). Prin
urmare, în cazul său "cele patru regiuni" trebuie interpretate fără teama de a greşi drept cele patru puncte
cardinale, ceea ce este de altfel o expresie metaforică pentru întregul univers. Imperiul sargonizilor, deşi de
scurtă durată va constitui un model pentru următoarele două milenii.

4Iată cum sună inscripţia comemorativă a cestei victorii: "Sargon, rege al Akkad-ului, păzitor al lui
Iştar, rege din Kiş, mare preot al lui Anu, rege al ţării, mare ensi al lui Enlil; el distruse oraşul Uruk
şi-i dărâmă zidurile; din lupta cu locuitorii din Uruk el a ieşit învingător. Pe Lugal-zaggesi, en din
Uruk, l-a luat prizonier în lupt şi cu o zgardă de câine l-a legat de poarta templului lui Enlil. Astfel
Sargon, rege din Akkad, i-a învins pe locuitorii din Uruk" (cf. Pritchard, Anciend Near Eastern Texts,
p. 267; Laroche 1871, p. 20)..
5Iată o parte inscripţia, care prezintă campania din nord-vest: " arru-kin se închină în Tutul (azi Tell

Bia) şi se rugă zeului Dagan. Acesta îi dărui Ţara de Sus, cu Mari, Jarmuti şi Ebla, până la Pădurea
Cedrilor (Liban) şi la Munţii de Argint (Taurus)" (apud Caudet, Pouyssegur 1996, p. 74).
 2. 3. PERIOADA DOMINAŢIEI GUTTI-LOR (2150 - 2111 a.Chr.). După Naram-Sin
imperiul akkadian însă decade rapid şi pe moment de acest fapt a profitat cea de a IV-a dinastie din Uruk,
care şi-a instaurat efemera supremaţie asupra Mesopotamiei inferioare şi care apare în consecinţă pe
listele regale după dinastia akkdiană. Ea nu a putut face însă faţă atacurilor muntenilor dinspre Zagros,
lulubi şi gutti. Pe la 2150 a. Chr. ei îşi instaurează dominaţia asupre Mesopotamiei, inaugurând o perioadă
tulbure. Au fost treptat asimilaţi, astfel încât azi nu se mai poate spune cărei rase îi aparţineau şi ce limbă
vor fi vorbit. Pierderea independenţei nu a însemnat automat o decadenţă pentru civilizaţia sumero-
akkadiană, după cum o demonstrează oraşul-stat Lagaş, care cunoaşte acum o perioadă de prosperitate
sub domnia strălucită a lui Gudea (pe la 2125 a.Chr.). El poartă în inscripţii titlul de "ensi" sau "işşag", adică
locţiitor, vasal, al regelui din Guttium. Gudea (numele său înseamnă "profesionistul") a lăsat în urma sa
numeroase construcţii (nu mai puţin de 15 temple), dovedind reluarea legăturilor cu ţinuturi îndepăratate
de unde se aduceau materiile prime. El guverna din Ghirsu (azi Tello), unde şi-a construit un impozant
palat, care găzduia numeroasa sa suită. Mai mulţi cilindri de lut ne informează despre ridicarea aici a
templului numit Eninnu şi dedicat zeului tutelar al Lagaşului, Ninghrsu (v. doc. supl.). în plus Gudea a lăsat
în urma sa numeroase statui, caree-l reprezintă invariabil în aceiaşi poziţie hieratică de orant (v. doc. supl.).
Această domnie strălucită a marcat începutul "renaşterii sumeriene", înfăptuită sub cea de a III-a dinastie
din Ur.

2. 4. RENAŞTEREA SUMERIANĂ SUB CEA DE A III-A DINASTIE DIN UR (2111-

2004 a. Chr.)
În 2116 regele din Uruk, Utu-chengal, în fruntea unei coaliţii de oraşşeşte să-l alunge pe regele din
Guttium, Tirigan.6El nu aprofitat însă prea mult de această victorie, căci prin 2111 a. Chr. Ur-nammu, la
început guvernator al Ur-ului şi vasal al regelui din Uruk (după unii chiar fiu al acestui), devenit independent,
cucereşte treptat Uruk, Lagaş, Larsa şi în fine Nippur, extinzându-şi dominaţia asupra întregii ţări a
Sumerului. într-o domnie prestigioasă de 18 ani el a reuşit să supună şi o parte a Akkadului, intitulându-se

6După cum spune o inscripţie: "(Regele guttilor) se aruncă la picoarele lui

Utuchengal, iar acesta îi puse piciorul pe gât. Şi astfel ridică el din nou regaliataea
în Sumer".
în consecinţă, în afară de "rege din Ur" şi "rege al Sumerului şi Akkadului". Cea mai importantă realizare
a lui Ur-namu este ziguratul templului Nana din Ur, al cărui etaj inferior s-a păstrat destul de bine (v. doc.
supl.). La ordinul aceluiaşi rege a fost alcătuit un cod de legi, din care ni s-au păstrat câteva fragmente.
Este primul cod din Mesopotamia (v. doc. supl.). Urmaşul său, şul-ghi (Din-ghi) (2094 - 2046 a. Chr.), a
domnit nu mai puţin decât 48 de ani. El a cucerit Assur în nord şi Elamul în sud, învingându-l pe Pusur-
Inşuşinak, regele din Susa. în consecinţă el şi-a luat titlul imperial de "rege al celor patru ţinuturi". După
modelul lui Naram-sin el s-a intitulat chiar zeu în inscripţiile oficiale. Statul lui şul-ghi era meticulos organizat,
după cum o dovedesc numeroasele tăbliţe administrative ajunse până la noi7. şi urmaşii săi (Bur-sin, Ibi-
sin, Gimil-sin) apar ca zei în inscripţiile oficiale. Spre exemplu lui Gimil-sin (şu-sin) i s-a ridicat un templu la
Eşnuna (Tell Asmar, v. docum. supl). Ei vor fi însă confruntaţi tot mai mult cu presiunea amoriţilor care
veneau dinspre stepă. Contra lor s-a construit chiar un zid în punctul unde Tigrul se apropie cel mai mult
de Eufrat. Treptat însă regii celei de a treia dinastii din Ur vor pierde controlul asupra ţării Akadului şi
Sumerului (de ex. sub Ibi-sin Eşnuna devine independentă, v. docum. supl.).

INVAZIA AMORITĂ, pune punct istoriei sumeriene şi deschide o nouă etapă, ce a rivalităţii
assiro-babiloniene. Ultimul suveran al dinastiei a III-a din Ur, Ibbi-sin, cu toată energia de care a dat dovadă,
nu a putut stăvili atacurile elamiţilor conjugate cu pătrunderea semiţilor amoriţi. Aceştia invadaseră oraşele
palestiniene şi siriene încă de pe la 2.300 a. Chr.. Treptat ei se vor infiltra şi în Mesopotamia. Mai întâi
instalaţi la Mari, ei reuşesc în 2.017 a. Chr. prin Işbierra (venit chiar din Mari), să fondeze o nouă dinastie
la Isin şi să-şi impună hegemonia asupra unor centre ca Nippur, Ur, Uruk, Eridu, continuând practic aici
politica dinastiei a III-a din Ur. De fapt noii monarhi purtau nume sumeriene şi adoptaseră titlul venerabil de
"En din Uruk" pentru a-şi sublinia preeminenţa în Mesopotamia. în 2.004 a. Chr. se crează un adevărat
regat amorit cu sediul la Larsa. Cu aceasta se inaugurează o perioadă de tranziţie, când semitizarea
treptată va duce la dispariţia (cel puţin dintre elite) a elemntului Sumerian.

LECŢIA 3.
ISTORIA POLITICĂ A MESOPOTANIEI ÎN MILENIILE II. ŞI I. A. CHR.
RIVALITATEA ASIRO-BABILONIANĂ

1. EPOCA ISIN-LARSA.
La finele mileniului III. şi începutul celui de al doilea a.Chr. Mesopotamia a fost invadată de către
o nouă semiţie semitică: amoriţii. Sub amoriţi unele din vechile oraşe s-au bucurat de prosperitate alături
de aşezările nou fondate. Astfel vechiului oraş Mari dinastia amorită i-a adus un deosebit pretigiu. După o
scurtă perioadă de dominaţie assiriană în sec. XVIII a. Chr., Mari a cunoscut o epocă de mare strălucire
sub domnia lui Zimri-Lin ( 1782-1759 a.Chr.). Palatul său a fost unul dintre cele mai celebre monumente
de acest gen din epocă, iar frescele găsite aici se bucură azi de o binemeritată notorietate (o prezentare
detaliată a lor va fi făcută în vol. II a acestui curs, la capitolul despre Siria) 8.
Dintre oraşele nou fondate cel care la începutul mileniului II. a prosperat a fost Larsa. El a preluat
dominaţia de la Isin, alt oraş fondat de amoriţi şi care-şi exercitase hegemonia la sfârşitul mileniului
precedent. în secolele XIX-XVIII a.Chr., suveranii din Larsa şi-au impus dominaţia asupra întregului sud
mesopotamian, cu excepţia Babilonului, atigând apogeul puterii sub domnia lui Rim-Sin ( 1822-1763
a.Chr.). Acestei supremaţii i-a pus capăt expansiunea babiloniană sub Hammurabi.

2. VECHIUL IMPERIU BABILONIAN.

între oraşele înfiinţate de amoriţi, cel care s-a bucurat de cea mai mare faimă a fost Babilonul. Scurt
timp după formarea sa el a reuşit să distrugă oraşul vecin Kiş şi să se opună tendinţelor de hegemonie ale

7Existau dou feluri de impozite: "bala", care era perceput lunar din zona centrală, Sumer şi Akkad şi "gun-
mada", care era perceput de la provinciile de graniţă. În fruntea oraşelor au fost numiţi guvernatori, "ensi",
ceea ce a favorizat integrarea fostelor oraşe-stat într-un regat centralizat.
8Săpăturile franceze de la Mari au dus la descoperirea arhivei lui Zimri-Lin, care aruncă o lumină cu totul

specială asupra relaţiilor internaţionale din epocă. În contact cu Babilonul Zimri-Lin a avut la început
statutul de aliat. În texte el e numit " frate " al lui Hamurabi, ceea ce nu l-a împidicat pe acesta din urmă
să cucereacă Mari în 1759.
regilor din Isin sau Larsa. Cel mai important reprezentant al primei dinastii babiloniene a fost Hammurabi
(1792-1750 a.Chr.). Numele său înseamnă "cel care încălzeşte" sau "cel care vindecă", fiind unul din
epitetele zeului soare, Şamaş.
Ascensiunea Babilonului sub Hammurabi poate fi reconstituită pe baza arhivei de la Mari,
descoperită în 1936 şi care conţinea corespondeţa dintre Zimri - Lin şi Hammurabi9, precum şi pe baza "
numelui anilor " din listele dinastice babiloniene.

Domnia lui Hammurabi:

O primă acţiune războinică comemorată prin numele unui an e cea contra lui Rim-sin, care duce la
cucerirea oraşelor Uruk şi Isin. Urmează doi ani de lupte minore şi apoi o perioadă lungă de pace.
în al 29 - lea an al domniei lui Hammurabi se constituie o coaliţie în jurul lui Rim-sin din Larsa,
cuprizînd printre alţii Elamul, Subartu şi Guttinum. Hammurabi iese învingător şi în anul următor cucereşte
Larsa.
în al 31 - lea an de domnie el îşi goneşte duşmanii pînă în Subartu (în nord) şi Guttium (nord-est),
pentru ca în anul 32 să cucerească Mari.
Peste doi ani Subatu se revoltă, dar e învins.
în fine , în cel de al 38 - lea an de domnie toţi duşmanii săi sunt goniţi din nou pînă în Subartu. Deşi
Assur nu e amintit direct, este evident că în cursul acestor repetate campanii spre nord şi nord-est Assiria
ajunge sub dominaţia lui Hammurabi.
Aparent această domnie se aseamănă cu cea a suveranilor anteriori,
dar în realitate Hammurabi a fondat un real imperiu, un stat centralizat. El nu s-
a mai mulţumit cu o simplă dominaţie asupra unor prinţi vasali, ci i-a înlocuit pe
aceştia cu guvenatori. Doar în regiunile îndepărtate el a recurs la politica aliaţilor
şi a vasalităţii. Pentru a realiza un stat cu adevărat unitar Hammurabi trebuia să
şteargă nu doar autnomile locale, ci să caute a topi vechile oraşe state într-o
structură statală nouă. Pentru aceasta el a decis să înlocuiasca legile locale
printr-o lege unică. în al 22 - lea an de domnie el se intitulează în inscripţia de
pe o statuie a sa "rege al dreptului". în fine, după peste 30 de ani de muncă,
probabil în 1760 el ordonă gravarea "Decretelor dreptăţii ale zeului Şamaş",
adică ceea ce în istorie este cunoscut sub numele de "codul lui Hammurabi".
Prin aceasta limba akkadiană este ridicată la rangul de singură limbă oficială şi
în scurt timp va deveni limba relaţiilor internaţionale în tot Orientul (sumeriana
rămânând o limbă de cult). Acest cod înlocuieşte obiceiurile locale şi justiţia
exacitată mai ales de cler, cu o adevărată justiţie de stat. Scopul era ca legea
să domnească şi să pătrundă în relaţile individuale, înlocuind vechiul "drept al
giniţilor" şi "obiceiul răzbunării sîngelui" (vendetta) cu reglementările aplicate de
organele judecătoreşti ale statului. De altfel justiţia era puternic centalizată:
instanţa supremă îşi avea sediul la Babilon, tribunalul fiind prezidat de rege, iar
instanţa de apel se găsea la Sippar. Existau de asemenea tribunale districtuale,
care desemneau zone întise, cu sediul la Nippur, Larsa şi Dilbat.
Tot în scopul centralizării Hammurabi a procedat şi la o reformă
religioasă. Pînă la el fiecare oraş îşi avea zeul propriu, chiar dacă în ţara Sumer-
ului se constituise în jurul sactuarului de la Nippur şi a zeului său Enlil un nucleu
unificator sub aspectul vieţii spirituale. în continuare însă în fiecare oraş-stat
suveranul se considera ensi / işşaku al zeului tutelar. De la Hammurabi zeul
Marduk (zeul răsăritului de soare al amoriţilor) este proclamat de zeu suprem,
adică singurul "Stăpân", Bêl. Concomitent numele semiticei Iştar a devenit Stelă de la Mus.
sinonim cu cel de "zeiţă" pur şi simplu, cumulând atributele celorlate divinităţi Louvre, conţinând
feminine. Din timpul lui Hamuradi pare să dateze redactarea "Poemului codul lui
Creaţiei", numit convenţional Enuma eliş, adică "Pe cînd acolo sus ...", după
primele cuvinte cu care începe. Mitul are ca scop exaltarea rolului cosmizator al
Hamurabi
lui Marduk, cel care este prezentat drept creatorul si organizatorul lumii zeilor şi
a celei a oamenilor.
Hammurabi însuşi, alesul lui Marduk, se va intitula "zeu al regilor", ceea ce-l îl plasează între
muritorii de rînd şi divinitate. însuşi codul de legi este prezentat ca o înţelegere între Hammurabi şi Şamaş

9Aceiaşi arhivă a permis încadrarea cronologică a domniei lui Hammurabi post 1800 a. Chr., pe

când anterior el fusese plasat chiar în mileniul III. a. Chr.

(zeul soarelui şi al justiţiei), iar Hammurabi se va intitula în cosecinţă "soarele Babilonului". Reluând un
obicei din timpul celei de a III-a dinasti din Ur, Hammurabi instituie obligativitatea în cazul judecăţilor, de a
se jura pe numele regelui, aşa cum se jura pe numele lui Marduk. în rest, Hammurabi s-a menţinut pe linia
tradiţiei mesopotamiene, proclamînd-se işşaku al lui Marduk şi mare preot a lui Bel, în numele căruia
acţionează.
Un alt izvor de prim rang pentru cunoaşterea organizării imperiului Babilonian îl constituie
corepondenţa dintre Hammurabi şi funcţionarii săi. Desigur, cu toată stricta ierarhizare a funcţionariilor,
administraţia avea încă un aer patriarhal, căci regele intervenea direct în toate problemele. Totuşi
administraţia a căpătat deja o structură piramidală: alături de suveran exista un fel de un prim ministru, cu
sediul la Babilon, căruia i se subordonau cei doi guvernatori cu reşedinţele la Larsa şi respectiv la Sippar.
Lor le urmau guvernatorii oraşelor şi comunelor. Acestea erau conduse de o "adunare a notabililor", sau
"sfatul bătrînilor", care se reunea sub preşedenţia unui primar, numit "rabianum". Apare chiar şi un fel de
"adunare reprezentativă" a ţării la Sippar, unde sînt convocaţi uneori cei mai înalţi demnitari ai imperiului.
Pentru prima oară, în mod clar administraţia palatului e separată de cea a statului. Aceată structură
era dublată de o reţea de curieri, de fapt spioni ai regelui, care pe lîngă misiunea de a menţine coeziunea
imperiului asigurînd comunicaţii rapide, suravegheau pe funcţionarii adminisraţiei de stat. Prin intermediul
birocraţiei se asigura deci caracterul centralizat al statului.
în final trebuie să subliniem că, prin instaurarea justiţiei, imperiul lui Hammurabi nu mai are aspectul
unui despotism arbritar. De fapt, el nu a servit unui grup etnic sau unui oraş stat (în speţă Babilonul), ci s-
a apropiat de o structură politică modernă, de ceea ce noi numim astăzi "statul de drept". Hammurabi a
intrat în istorie nu prin valoarea sa de mare cuceritor (cum au fost atîţia alţii în Mesopotamia), ci în primul
rînd în calitate de bun administrator. în general imaginea pe care o avem despre suveranii orientali este
aceea a unei cruzimi excesive, dar corespondenţa unui Hamurapi cu birocraţii săi, sau atîtea texte
administrative arată o constantă preocupare pentru o bună administrare, în actualul înţeles al cuvîntului şi
nu pentru jefuirea supuşilor. Prevederile economice ale codului lui Hammurabi sunt relevante în acet sens:
statul se străduieşte să asigure un sistem unitar de măsuri şi greutăţi; ba mai mult, se fixează echivalente
şi cuatumul plătitor, atunci când în lipsa monedei schimbrile se făceau în raţii de orz sau în sicli de argint
(unitate de greutate echivalînd cam cu 8 grame).
După moartea lui Hammurabi imperiul fondat de el s-a dezagregat treptat. Fiul său a fost în
continuă luptă cu Elamul şi cu tot sprijinul nomanzilor kassiţi nu a reuşit să împiedice formarea în sudul
Mesopotamiei a " Regatului mării", stat independent, fondat de Ilumilu, urmaşul ultimului rege din Isin. Pe
de altă parte kassiţii, munteni veniţi dinspre Zagros, s-au aşezat tot mai masiv în cîmpie, ajungînd să
trăiască sub regi proprii, care nu vor întârzia să-şi afirme tot mai răspicat independeţa. în consecinţă urmaşii
lui Hammurabi au pierdut treptat cotrolul asura Mesopotamiei, Babilonul fiind redus la vechea situaţie de
oraş stat. în aceste condiţi el nu va mai rezista expansiunii fulgerătoare a celui de al patrulea rege al hitiţilor,
Murşil I, care - iniţiind o expediţie în Siria - a trecut apoi în Mesopotamia. El a cucerit întâi Mari, pe Eufratul
superior iar apoi, în 1595, a distrus Babilonul, pe care l-a jefuit cumplit.
Regele hitit s-a întors triunfător în capitala sa, Hattuşaş, dar nu şi-a exploatat victoriile, căci a căzut
pradă unei conspiraţii. Au urmat frămîntări şi lupte interne astfel încît hitiţii nu-şi vor instaura stăpînirea
asupra Mesopotamiei. Dar nici Babilonul nu s-a putut reface şi regele kassit Agume II. s-a stabilit aici
împreună cu războinici săi. El se va intitula "Rege al kassiţilor şi al akkadienilor, rege al ţării Babilonului -
cea întinsă".

3. BABILONUL îN PERIOADA DOMINAŢIEI KASSITE.

Epoca kassită a însemnat o perioadă de pasivitate şi slăbiciune politică pentru oraşul ce dominase
altă dată Mesopotamia. întrucît limba textelor a rămas mai departe akkadiana, nu putem nici măcar preciza
ce idiom vorbeau kassiţii. Se pare că unul caucazian. Ei au avansat dinspre Luristanul de azi, ca un fel de
aripă estică a huriţilor10.
Dintre regii kassiţi ai Babilonului mai importanţi sunt Ulamburiaş, care a reuşit să unifice "ţinutul
mării " şi al Babiloniei, Karaindaş III., a cărui fiică a devenit pe la 1450 a. Chr. soţia faraonului Amenofis al
III-lea, Kurigalzu I., care pe la 1400 a. chr. a reuşit să se opună expansiunii statului Mitanni şi succesorul
său, Burraburiaş al II-lea (1374-1347 a. Chr.), care a fost contemporan cu regele hitit şippiluliuma şi cu
faraonul eretic Echnaton, după cum o dovedesc scrisorile păstrate în arhiva acestuia de la Tell el-Ammarna,
din care aflăm că regele kassit căuta să izoleze diplomatic Assiria. Totuşi, regele acesteia, Aşşur-uballit, în

10Hurriţii
au şi ei o origine nesigură, probabil indoeuropeană. În mileniul II ei se găseau
concentraţi mai ale în Munţii Armeniei, unde veniseră dispre Azerbaidjanul de astăzi.
pofida opoziţiei babiloniene, a întreţinut relaţii diplomatice bune cu Egiptul. în cursul secolelor XV- XIV a.
Chr. regii kassiţi au semnat de asemenea mai multe tratate de alianţă cu hitiţii, tocmai pentru a preîntâmpina
ameninţarea asiriană. Dar, după slăbirea puterii hitite, asirienii atacă Babilonul şi în 1324 îl distrug,
instaurîndu-şi aici stăpînirea pentru 6 ani.

CONSULTAŢIE: Alte mari puteri în mileniul 2: hitiţii şi hurriţii.

În Anatolia au pătruns încă de la sfîrşitul mileniului III. diferite populaţii indoeuropene din
familia centum, mai întîi luwiţii în sud-vest şi apoi hitiţii în centru. Săpăturile britanice de la
Beyasultan par a fi descoperit aici capitala regatului luwit. Mai clară este situaţia arheologică din
zona centrală (Cappadocia), unde factoria comercială asiriană de la începutul mileniului II., de la
Kaneş, ne oferă bogate informaţii scrise despre principatele hitite. În această zonă peste populaţia
indigenă s-au suprapus războinicii indoeuropeni hitiţi (numele "hatti", aparţine însă vechii
populaţii). Aceste mici stătuleţe s-au unit treptat, nucleul viitorului regat constituindu-l principalul
lui Anitta din Kuşşar, care în sec. XIX a. Chr. a cucerit Hatuşşaş.
La începutul sec.XVII a.Chr. Hattuşil I pune bazele vechilui regat hitit, a cărui capitală e
fixată mai întîi la Kuşşar, apoi la Hattuşaş. Hatuşil I se numea şi Tabarna. După el numele
"Tabarna" va însemna la hitiţi "rege" prin excelenţă (similar cu Caesar la romani).
La începutul secolului următor Murşil I cucereşte Alepul în Siria şi distruge în 1595
Babilonul. Dar unitatea statului este în continu minată de conflictele dintre aristocraţi, care aveau
tendinţa de a reconstitui micile principate de odinioară. Către 1527 a. Chr. regele Telepinu a
încercat să reformeze anumite instituţii, fixând regulile de succesiune dinastică şi căutînd să
atragă nobilimea spre treburile conducerii statului. Dar după moartea sa au reisbucnit conflictele
interne, de care vor profita hurriţii, din jurul lacului Van (Armenia), care au ajuns cu armatele
până sub zidurile Huttuşaş-lui.
În prima jumătate a mileniului II. hurriţii s-au bucurat de oarecare influenţă politică şi chiar
de putere. Însăsi Assiria, după dominaţia vechiului Imperiu babilonian, se pare că a căzut sub
suzeranitate hurrită. Războinicii hurriţi s-au răspândit spre sud, ajungând în sec. XVI a. Chr. să
creeze un stat în nordul Siriei, numit Mitanni, care îşi avea capitala la Waşukanni. Aici elementul
hurrit, care avea o puternică componentă indo-europeană (cu o limbă de tip satem), reprezenta
pătura dominantă. Această aristocraţie războinică a reuşit chiar să creeze un imperiu, care - între
circa 1450 şi 1350 a. Chr. - a fost singurul adversar redutabil al faraonilor dinastiei a XVIII-a. Dar
aceiaşi turbulentă castă războinică indo-hurrită este responsabilă pentru fragilitatea acestei
încropiri statale.
Puţin după 1380, regele hitit Şuppiluliuma I. a cucerit oraşul Waşukanni. De acum încolo
statul Mitanni, a fost redus la valea Haburului şi, condus tot de o dinastie hurrită, va fi un regat
tampon între două mari puteri, care s-au înfruntat începând cu secolul XIV a. Chr. în nordul Siriei:
noul imperiu hitit şi regatul mijlociu asirian.
Şuppiluliuma I., fondatorul noului imperiu hitit şi care reuşise să cucerească cursul
superior al Tigrului şi apoi Mitanni, a înnaintat în nordul Siriei până la Kadeş, stabilind aici graniţa
cu o altă mare putere din epocă, Egiptul. În 1285 a. Chr., sub regele Muwatali, va avea loc prima
bătălie de la Kadeş, terminată nedecis. Faraonul Ramses II. va încheia mai târziu un tratat de
pace cu Hattuşil III, care fixa la Kadeş limita celor două sfere de influenţă, hitită şi egiptenă.
4. ASSIRIA
Istoria politică a Assiriei cuprinde trei perioade: imperiul vechi, cel mijlociu şi cel nou. Abia în ultima
Assiria a atins apogeul gloriei şi puterii, în primele două ea fiind silită să se mulţumească cu performanţe
mai obscure.

Imperiul vechi s-a format treptat în urma infiltrării asirienilor în nordul muntos al Mesopotamiei.
Tradiţia regilor asirieni coboară până la începuturile legendare când sunt pomeniţi "cei şapte regi care trăiau
în corturi". Regatul s-a constituit în jurul centrului religios de la Assur şi - spre deosebire de zona de
câmpie - în Assiria nu au existat mai multe oraşe-stat concurente, ci - încă de la început - un regat unitar.
Imperiul vechi a cunoscut cea mai mare întindere sub Samsiadad I (1815-1782 a.Chr.), cel care a cucerit
Mari. Urmaşul său, Işme-Dagan a fost învins de Hammurabi, care a şi pus capăt primului imperiu assinian.
A urmat o perioadă de circa trei secole în care hurriţii şi apoi statul Mitanni şi-au impus dominaţia asupra
Assiniei. Hurriţii de altfel vor contribui la constituirea noii clase dirigente asiriene, o aristocraţie războinică
ce folosea ca principală armă carul de luptă.
Imperiul mijlociu a avut începuturi obscure. În primele decenii ale sec. XIV Assiria scapă de sub
dominaţia mitanniană, iar regele său Assurnadinnahe II. e amintit în arhiva de la Tell el-Ammarna ca primind
subsidii de la Amenophis III. pentru a lupta împotriva hiţiţilor şi mitannienilor. După cucerirea capitalei
mitanniene Waşukamni de către hiţiţi, Assiria se afirmă ca o putere ambiţioasă sub Aşşur-uballit l (1365-
1330 a. Chr.), contemporanul lui Echnaton şi a lui Burnaburiaş al ll-lea din Babilon.Treptat Assiria şi-a extins
dominaţia asupra vecinilor. Sub Salmanassar l (1265-1235 a. Chr.) încep conflictele în nord cu statul
Urartru, din Armenia de azi, iar înspre sud este lichidat principatul Hanigal-bet, succesor al statului
mitannian, dominaţia assiriană întinzîndu-se până la Karkemiş. Apogeul imperiului mijlociu assirian este
marcat de domnia lui Tukulti-minurta l (1235-1198 a. Chr.). El a cucerit tot sudul Mesopotaniei, pâna la
Golful Persic şi insula Bahrein, ocupînd chiar Babilonul. După asasinarea lui Tukulti-minurta, în urma unor
intrigi de la palat, putera Assiriei decade. În scurt timp au fost pierdute toate teritorile cucerite, iar monarhii
din Assur au încetat a se mai numi în inscripţii regi, devenind simpli "ensi" (pincipi).
De fapt secolul al XIII-lea şi al XII-lea au constituit pentru Orientul Apropiat o perioadă foarte tulbure
în care s-au produs o serie de transformări pe eşichienul politic, dispărînd vechi forţe şi apărând altele.
Structurile politice tradiţionale au intrat într-o profudă criză, ilustrată de decadenţa a două mari civilizaţii,
cea miceniană şi cea hitită (războiul "troian" a avut loc la începutul sec. XII a.Chr.). Concomitent au început
a se produce invazii ale unor popoare de rasă indoeuropeană, ceea ce a declanşat vaste mişcări de
populaţii: astfel la sfârşitul sec. XIII Egiptul a fost confruntat cu invaziile "popoarelor mării", cărora le-a pus
capăt abia victoria lui Ramses III., pe la1170 a.Chr. Concomitent mişcările de populaţie şi anarhia, dublate
de atacurile vecinilor, mai ales ale kaşkeenilor (turbulenţii vecini din nord-est), pun capăt noului imperiu
hitit. În această perioadă grupuri indoeuropene din Balcani vor pătrude în Asia Mică: frigienii în centru,
lidienii în vest. De altfel, se pare că "muşkii" amintiţi de analele asiriene în sec. XI erau de fapt figieni, care
pe la 800 a. Chr. au constituit un stat în centrul Anatoliei. În aceiaşi perioadă grupuri indoeuropene
răsăritene au înaintat tot mai profund în podişul Iran şi în cursul mileniului I. ei vor juca un rol de prim ordin
în istoria politică a Orientului Mijlociu. Singurul stat care nu a fost complet zdruncinat de aceste ample
mişcări (după care fierul se impune ca principalul metal folosit la unelte) a fost Assiria.

Noul imperiu assirian începe cu Assur Dan II 935-912 a.Chr., care a pornit ofensiva împotriva
semiţilor arameeni. Sub el este reluată tradiţia analelor assiriene şi începînd cu domnia sa cronologia
devine sigură. Sub urmaşii săi puterea Assiriei a sporit necontenit, principatele arameene fiind rând pe
rând cucerite, atât cele din Mesopotania cât şi cele din Siria (dintre care cel mai important era Damascul).
De remarcat este domnia lui Assurnasirpal al II-lea (883-859 a. Chr), care a mutat capitala de la
oraşul sfânt Assur la Nimrud, unde a construit un nou palat imperial [numit convenţional de arheologi
"palatul de nord-vest" (v. documentaţia suplimentară)]. Fiul şi urmaşul său, Salmanassar al III-lea (858-
824 a.Chr.), a construit un nou palat la Nimrud (ale cărui funcţii erau legate în principal de activităţile militare
şi care e numit convenţional "Fortul lui Salmanassar"). El a supus la tribut atât pe aramei cât şi iudei. Fiului
său, Samşiadad V, i-a succedat în 811 a.Chr. Adadnirari III, care era minor, regenţa fiind asigurată de
mama sa Sammuramat, Semiramida povestirilor greceşti. Se inagurează astfel o perioadă de declin treptat
a puterii regale, când marele comandant al armatei, "turtan", ajunge să decidă destinele imperiului.
Concomitent nobilimea războinică câştigă tot mai mari prerogative, iar străinii (mai ales statul Urartru)
ameninţă un imperiu fragil, bazat mai ales pe forţă, teroare şi deportări masive de populaţii.
 Prestigiul monarhiei a fost însă restaurat de Tigletpileser III (745-727 a.Chr.). El a refăcut
dominaţia Assiriei asupra Siriei şi Palestinei, cucerind chiar şi regatul philistinilor din Gaza. La moarte lăsa
un imperiu ce se întindea de la Marea Caspică până la Mediterrană şi de la Golful Persic până în Egipt. El
este şi autorul unei importante reforme militare şi administrative, care a avut menirea să stopeze
ascensiunea marii aristocraţii războinice, pe cale să se afirme, promovând mica nobilime. În principal el a
întărit cavaleria uşoară în dauna carelor de luptă, lovind astfel în marea aristocraţie.
Maxima înflorire a noului imperiu asirian are loc sub dinastia Sargonizilor, întemeiată în 722 a. Chr.
de Sargon II (după unii fiul mezin al lui Tilatpileser I., nedestinat domniei, după alţii un simplu general
uzurpator, care şi-a luat titlul de şarru-kin, rege legitim, dupa modelul prestigios al lui Sargon cel Mare). El
a reuşit să refacă imperiul tatălui său, cucerind chiar Samaria, capitala Israelului şi ciocnindu-se în Gaza
pentru prima oară cu trupee egiptene. Sargon II. a decis construirea unei noi capitale la Dur-Şarrukin
("cetatea lui Sargon", azi Korsabad [v. documentaţia suplimentară)].
Fiul său, Senaherib (704 - 681 a.Chr.) a fost personalitatea cea mai contraversată a dinastiei. El
s-a remarcat printr-o cruzime extremă, prin teroare, mari deportari de populatii şi chiar acte demenţiale, ca
distrugerea Babilonului, cel mai mare oraş din vremea aceea, jefuit timp de un an. Dar totodată a fost un
mare constructor de canale şi diguri. De numele lui se leagă dealtfel introducerea culturii bumbacului în
Mesopotamia. El a părăsit capitala tatălui său, Dur-Şarrukin, începând construirea unei noi capitale la
Ninive, unde a ridicat "palatul de sud-vest" (v. documentaţia suplimentară). La ora respectivă Ninive era
deja cel mai populat oraş al Assiriei şi era faimos pentru că aici se afla templul al lui Iştar.
Fiul său Assarhadon (681-669 a.Chr) a continuat politica de cuceriri a înaintaşilor. De numele său
se leagă cucerirea Memphis-ului de către asirieni în 671 a.Chr. Pe o stelă comemorând victoria lui
Assarhadon este reprezentat faraonul de origine etiopiană Taharqua şi regele Sidonului, târâţi cu belciuge
în nări de regele Assiriei.
Cel mai important rege asirian a fost Assurbanipal (668-627 a.Chr.), fiul lui Assarhadon, ce murise
la întoarcerea dintr-o expediţie de pedepsire asupra Egiptului. Assurbanipal s-a remarcat nu doar ca mare
conducător de oşti ci şi ca iubitor de artă şi literatură. Biblioteca sa de la Nimive cuprindea peste 20.000 de
tăbliţe, fiind adunate din ordinul lui Assurbanipal toate scrierile sumero-akkadiene cunoscute la ora
respectivă. După ce a restaurat reşedinţa lui Sennacherib ("palatul de sud-vest"), el şi-a construit una nouă
["palatul de nord" (v. documentaţia suplimentară)]. Assurbanipal a înfrânt definitiv rezistenţa egipteană
cucerind Teba, fapt ce va avea un deosebit răsunet în tot Orientul. În 648 a.Chr. a cucerit Babilonul, care
se răsculase şi apoi Susa, capitala Elanului, devastînd tot ţinutul înconjurător (v. documentaţia
suplimentară).
După moartea sa însă, statul assinian va cunoaşte un rapid declin. Două noi forţe se impun cu
repeziciune: mezii şi chaldeii (babilonienii).

5. IMPERIUL NEO-BABILONIAN
În 625 a.Chr. s-a urcat pe tronul Babilonului caldeeanul Nabopalassar, fondatorul efemerului
imperiu neo-babilonian. În 614 a.Chr. mezii au cucerit Assur, conduşi de Kyaxares, cum îi spuneau grecii
(în realitate Ualeşatar), iar în 612 a.Chr. mezii aliaţi cu chaldeenii au cucerit Nimive. Moştenirea asiriană a
fost împărţită după cum urmează: nordul a revenit mezilor, care ajung astfel în Asia Mică vecini cu lidienii,
iar "semiluna fertilă" a fost luată de chaldeeni.
În 605 a.Chr. lui Nabopalassar i-a urmat la tron fiul său Nebukadnezar, care a domnit până în 562
a.Chr. El este tiranul Nabucodonosor (Nebucadneţar) din Biblie (Daniel, 1-4), cel care a distrus
Ierusalimul, deportând mulţi evrei în Babilon. Ultimul rege al imperiului neo-babilonian a fost Nabonide
(556 - 539 a.Chr.), fiul preotesei lui Sin din Harran. El a reuşit într-atât să-şi nemulţumească supuşii (printre
altele refuzând să-şi mai îndeplinească obligaţiile rituale de sărbătoarea anului nou), încât aceştia au privit
în 539 a.Chr. pe cuceritorul persan Cyrus (Kuraş) aproape ca pe un salvator11.

11În552 a. Chr. Nabonide a părăsit de fapt Babilonul şi pentru un deceniu şi-a mutat capitala în oaza
Taima (Arabia Saudită), la aproape 1 000 de km de Babilon, lăsând în locul său pe Bel-ţar-usur (Belţaşar-
Baltasar din Biblie, Daniel, 5, 1-31). Acest regent l-a înfruntat de fapt în 539 pe Cirus.
 LECŢIA 4.
MAGISTRALIA. COMENTARII ŞI ANALIZE.

I. INSTITUTIILE POLITICE. MONARHIA SI STATUL.

Şi în Mesopotamia, ca în Egiptul antic, fie cã ne referim la primele oraşe-stat sumeriene, fie cã ne gândim
la Imperiul asirian sau la cel neo-babilonian, între cele douã noţiuni, stat şi şef al statului, existã o legaturã
indisolubilã. Dincolo de acest aspect însã, la o analizã mai profundã, vom gãsi mai degrabã deosebiri, decât
similitudini, ceea ce demonstreazã încã o datã specificitatea fiecareia dintre marile civilizaţii ale Orientului Antic.

1. Statul. Noţiunea de "Ţarã dintre fluvii", Mesopotamia, este de origine greceasca: locuitorii înşişi ai
ţinutului dintre Tigru şi Eufrat (Idiglat şi Purartu în limba acadianã) nu au avut niciodatã o denumire de acest gen.
Spre deosebire de Egipt, unde cele douã entitãţi, distincte şi opuse, au apãrut încã din mileniul 4., în Mesopotamia
forma specificã de organizare a fost oraşul-stat şi trebuie sã aşteptãm mai bine de un mileniu de la apariţia
"oraşelor-templu" sumeriene pâna ce termeni de genul Ţara Sumerului şi Ţara Akkadului sã-şi facã apariţia.
Aşa cum se poate deduce din vol. III, dacã în Egipt habitatul de tip rural şi împãrţirea în regiuni (nome) este tipicã,
în "Ţara dintre Fluvii" sunt specifice marile aglomerãri umane, care în cursul primei jumãtãţi a mileniului 4. au
parcurs paşii decisivi înspre stadiul de oraş. Aceste aşezãri urbane, spre deosebire de cele de azi, nu erau doar
centre meşteşugãreşti şi comerciale, ci aveau un puternic caracter agrar. Oraşul era centrul unui teritoriu rural, o
mare parte din terenuri find cultivate de înşişi locuitorii aşezãrii urbane, ceea ce nu înseamnã cã nu existau şi
ferme cu vile, amplasate mai departe de centru, precum şi sate.
Ȋncepând cu epoca dinasticã arhaicã conflictele dintre oraşe se înmulţesc şi apar fortificaţiile urbane. Titluri
ca "rege din Kiş", sau "en din Uruk", purtate de monarhi care nu au domnit niciodata efectiv in oraşele
respective, arata cä peste oraşele-stat sumeriene şi acadiene anumite centre reuşiserã sã-şi impunã temporar
hegemonia. Dar asta nu înseamnã cã oraşele nu-şi pãstrau pe mai departe relativa independenţã. Ideea unei
"confederaţii" apare abia pe la 2350 a. Chr., cand Lugal-zaggesi din Umma, care şi-a luat întâi titlul de "en din
Uruk", s -a intitulat mai apoi "mare ensi al lui Enlil", înlocuitor al zeului suprem, Enlil, al cãrui sanctuar era la
Nippur, centrul religios al lumii sumeriene.
Din acest moment evoluţia înspre ideea de regat şi apoi spre cea de imperiu a fost rapidã. Ȋn titulatura
aceluiaşi Lugal-zaggesi apare şi noţiunea de "ţarã" (se subînţelege a Sumerului), pentru ca apoi, învingãtorul sãu,
Sargon, sã se intituleze "rege al Ţãrii Akkadului şi al Ţãrii Sumerului". El a continuat sã poarte titlul şi de "rege
din Kiş", ceea ce-i sublinia preeminenta in raport cu ceilalti şefi de oraşe-stat, precum şi titlul de "mare ensi al
lui Enlil", ceea ce avea menirea de a spori pe plan cultural-religios coeziunea structurii politice create prin unirea
ţãrilor Sumerului şi Akkadului. Ȋn urma marilor cuceriri Sargon îşi va lua însã un nou titlu, acela de "rege al celor
patru ţinuturi", prin care trebuie sa înţelegem mai degrabã "rege al celor patru ţãri: Sumer, Alckad, Subartu
(nordul Mesopotamiei cu Armenia) şi Amurru (nordul de Syriei)8, decât "rege al Universului", cãci structura politicã
de naturã imperialã creatã de Sargon nu era suficient de omogenã, parţile componente nefiind suficient integrate.
Urmaşul sãu, Naram-Sin, cel care a refacut unitatea imperiului, s -a intitulat "rege al universului" (şar ki-şatim),
în cazul sãu titlul de "rege al celor patru ţinuturi" putând fi tradus fãrã rezerve prin cel de "rege al celor patru
zãri", aşa cum lasã sã se înţeleagã şi "Harta Lumii de la Sippar" (v. docum. supl.)9.
Dupã întreruperea cauzatã de dominaţia guttilor lumea sumerianã a parcurs repede aceleaşi etape: Ur-
nammu s-a intitulat "rege al Sumerului şi Akkadului", iar urmaşul sau Şul-ghi şi-a luat titlul de "rege al celor
patru tinuturi" şi pe cel de stãpân universal, şar-ki-şatim. El nu avea un imperiu comparabil cu cel al lui Sargon,
cãci efectiv el domina Mesopotamia, dar aici cea de a III-a dinastie din Ur a creat un adevãrat stat, inlocuind regii
vasali cu guvernatori, numiţi sukalmah, care administrau o regiune intreaga şi cãrora le erau subordonaţi prepuşii
oraşelor, ensi.
Dar invazia amoritã va împinge Mesopotamia din nou la stadiul fãrâmiţat de confederaţie a unor oraşe-
state, dintre care unul sau altul (ex. Isin, apoi Larsa) exercitau hegemonia. Ȋn mileniul 2. centrul de putere din
Mesopotamia se mutã spre nord, cãtre Babilonia şi Asiria. In pofida existenţei oraşelor-stat moştenirea lui Sargon
era prea vie şi, îndatî ce un individ energic ca Hammurabi s-a impus pe scena istoriei, revine în actualitate ideea
de imperiu universal. Totşi, deşi purta titluri pompoase, ca "zeu al regilor", sau "soare al Babilonului", care
subliniau natura sa supraumanã, titulatura lui Hamurabi s -a înscris pe linia fixatã încã din epoca sargonidã, şi
anume: "cel care a facut sã patrundã lumina peste ţãrile Sumerului şi Akkadului, regele care a adus sub
stãpânirea lui cele patru pãrti ale Lumii, favoritul lui Iştar". Nu întâmplãtor, una din principalele ctitorii ale lui
Hammurabi a fost templul lui Enlil de la Nippur. Ȋn zona centralã, în "ţara locuitã de cei cu capul negru",
administraţia avea o structurã piramidalã, dar în ţinuturile mãrginaşe s-au menţinut regii vasali, chiar şi sub
Hamurabi. Alãturi de suveran exista un prim ministru, un fel de "vizir", o funcţie tipicã pentru statele orientale,
unde monarhul "domneşte", iar primul ministru "guverneazã". marele vizir avea sediul la Babilon şi lui i se
subordonau cei doi guvernatori cu reşedinţele la Larsa şi respectiv la Sippar. Lor le urmau guvernatorii oraşelor
şi comunelor. Acestea erau conduse de o "adunare a notabililor", sau "sfatul bãtrânilor", care se reunea sub
preşedinţia unui primar, numit "rabianum". Apare chiar şi un fel de "adunare reprezentativã" a ţãrii la Sippar,
unde erau convocaţi uneori cei mai inalţi demnitari ai imperiului. Dupã moartea lui Hammurabi statul
mesopotamian creat de el s-a dezagregat treptat, revenindu-se la oraşele stat.
Assiria, mai primitivã şi mai puţin urbanizatã a semãnat mai mult cu un regat, deşi pentru început poate fi
consideratã tot un oraş-stat, Assur (azi Qualaat Sherqat), cu un întins teritoriu rural. Treptat suveranii asirieni ai
Noului Imperiu au fondat alte capitale, ceea ce a fãcut ca la un moment dat în Assiria sã existe mai multe oraşe,
ca Nimrud (Chalchu), Chorsabad (Dur Şarukin), sau Quyundjiq (Ninive). Marii cuceritori asirieni ai mileniului 1. a.
Chr. au creat un imperiu durabil, bazat pe teroare şi pe mari deportãri de populaţie. Dar în mod firesc titulatura lor
imperialã era redactatã tot în termenii sargonizi, ca şi cea a monarhilor din Nonul Imperiu Babilonian.

8
0 inscriptie contemporanã foloseşte pentru ţinuturile nordice şi termenul de "Ţara de Sus".
9
Fiind o relatare mai târzie a faptelor lui Sargon, ea interpreteazã deja titlul acestuia ca "rege al
celor patru puncte cardinale", ceea ce nu înseamnã ca acesta era sensul din epocã.

2. Monarhul.

Spre deosebire de Egipt în Mesopotamia rareori monarhul a fost considerat un zeu propriu-zis, având mai
degrabã o poziţie ambiguã între om şi divinitate. Ȋn general pe mãsura creşterii întinderii împãrãţiei sale monarhul
se apropia tot mai mult de zeificare. Primul care s -a intitulat chiar zeu a fost Naram-sin, reprezentat pe stela sa
purtând o tiarã cu coarne. Numele sãu este precedat în inscripţia de pe celebra sa stelã de un asterisc, simbolul
unui astru (= zeu) (v. docum. supl). El a fost imitat de câţiva regi din cea de a III-a dinastie din Ur (spre exemplu
lui Gimil-sin i s-a ridicat un templu la Eşnuna
/ Tell Asmar, v. docum. supl). Obiceiul însã
nu a prins rãdãcini. Doar la Hamurabi titlul de
"zeu al regilor" ar putea trimite la un statut
Asterisc + Numele ontologic special, chiar dacã nu la acela de
Tiara de regelui fiinţã divinã propriu-zisã.
zeu

Detaliu al stelei lui Naram-sin

2.1. Poziţia monarhului.
de la Louvre
Dupã cum o aratã titulatura majoritãţii regilor mesopotamieni, ei se considerau locţiitori (ensi) pe pãmânt
ai zeului tutelar al oraşlui lor stat. Acesta este sensul titlului de ensi / patesi sau işakku ai cutãrui sau cutãrui zeu.
Ȋn atare calitate regele joacã un rol fundamental în timpul sãrbãtorii de Anul Nou (v. docum. supl.), unde în cursul
ritualurilor el îl inlocuişte efectiv pe zeu (spre exemplu in cazul hierogamiei). Din acest statut de substitut al zeului
rezultã responsabilitatea sa pentru bunãstarea şi pacea supuşilor, atat de des invocatã de Hamurabi in codul sãu.
Neîndeplinirea funcţiilor rituale ale monarhului putea periclita insãşi temelia statului, cum s-a întâmplat cu
Nabonide, care s-a retras din Babilon, ne mai participând la sãrbãtoarea Anului Nou. Populaţia l-a considerat
decãzut din calitatea sa monarhica şi se pare cã prin urmare l-a primit pe Cyrus cu braţele deschise. Din aceiaşi
calitate de înlocuitor al zeului tutelar rezultã şi dreptul special al monarhului de proprietate asupra teritoriului
oraşului stat. De aceea toţi, inclusiv templele,îi datorau un tribut în produse sau în muncã, vistieria sa personalã
confundându-se cu cea a statului. Dupã cum rezultã din codul lui Hamurabi el acorda soldaţilor loturi numite ilku
în schimbul serviciului militar. Aceste donaţii condiţionate nu erau fãcute din propriul domeniu, ci din cel al oraşlui-
stat. Monarhul era totodatã o persoanã "charismaticã", aşa cum era şi faraonul. "Numele" sau fusese "rostit" de
divinitate cu ocazia încoronãrii, cãci el era o persoanã aleasã de zei ("privit cu simpatie" de cãtre zei) şi care se
bucura de bunavoinţa lor încã de la naştere. Atunci însã când Gudea afirma cã se lasa cãlãuzit de zeiţa Ninhursag
care-i aparea în vis, nu înseamna ca el se considera zãmislit de zei, chiar dacã o numeşte "mamã" pe Ninhursag,
cãci despre ea el afirma cã este şi mama a oraşlui şi a locuitorilor lui.

2.2. Funcţiile monarhului.

a) Dupã cum i-o aratã şi numele, principala fiincţie a monarhului începând cu epocadinasticã arhaicã a
fost rãzboiul. Ȋnainte, în epoca predinasticã, şeful oraşlui-templu sumerian era un sacerdot-rege, numit en, ceea
ce mai târziu va însemna "mare preot". Poate sub influenţa semiţilor acadieni, care veneau din zona semideşertica
a Siriei cu o organizare patriarhalã, şeful statului va incepe a fi numit lu-gal / şarun = "om mare". Legendarul
Ghilgameş, neobositul erou, sau regele de pe faţa cu scene belicoase a "stindardului din Ur", ori Ea-nantum de
pe "stela vulturilor", ca sa nu mai pomenim de Naram-sin, sunt toţi redaţi in fruntea trupelor, zdrobindu-şi duşmanii.
Nu o datã inscripţiile amintesc detalii ce subliniazã cruzimea care trebuie sa-l caracterizeze pe un adevãrat ostaş,
nemilos cu învinşii, chiar dacã sunt de acelaşi neam cu el: Sargon nu uita sã precizeze cã l-a legat pe nefericitul
de Lugal-zaggesi cu o zgardã de câine la uşa templului din Nippur, iar Utuchengal cã i-a pus piciorul pe gât regelui
din Guttium, Tirigan. Dar campionii
terorii au fost regii asirieni, care nu o
data au cerut sa Ii se sculpteze pe
pereţii propriilor palate scene
morbide şi de groazã, cum sunt cele
în care monarhul scoate personal
ochii prizonierilor sau îi mutileazã în
felurite moduri. Cu o precizie sadicã
relateaza inscriptiile asiriene câte
mâini drepte, câte urechi sau nasuri
de-ale învinşilor au fost adunate în
urma bãtãliei. Este cu atat mai curios
cã la Diodor din Sicilia a ajuns tradiţia
unui Sardanapal (Assurbanipal)
molatec şi efeminat, incapabil sa-si
apere ţara (posibil o contaminare cu
figura lui Nabonide din Noul Babilon).

Ea-nantum în fruntea falangei de ostaşi (Stela vulturilor,

Louvre)
 b) Nici funcţia sacerdotalã nu a dispãrut însã, monarhul mesopotamian,
fiind marele preot al divinitãţii tutelare a oraşului stat, în aceastã calitate el trebuia
sã se ocupe de serviciul religios (hrãnirea zeului cu ofrande) şi de construirea de
temple pentru acesta. Reliefurile lui Ur-nantşe, ori inscripţiile lui Gudea de pe
cilindrii sãi sau de pe statuile sale, ca şi numeroasele zigurate construite de Ur-
nammu, ne aratã profunda preocupare a monarhului de a ctitori lãcaşuri de cult.
Hamurabi se lãuda într-un întreg pasaj din preambulul codului sãu cu sanctuarele
restaurate sau nou construite de el.

Ur-nantşe la
ceremonia fondãrii
templului lui Nin-
ghirsu, placa din
Tello (Ghirsu -
Lagaş)

c) Din legatura sa cu zeii rezultã şi funcţia de şef al

justitiei, de împãrţitor al dreptaţii, care este inspirat de
divinitate. Urkaghina îşi prezinta "reformele" ca pe un
contract între el şi zeul tutelar Ninghirsu, iar Hamurabi
este figurat pe stela care conţine codul sãu, cum primeşte
indicatii de la Şamaş pentru redactarea "decretelor
dreptãţii".

Hamurabi, în picioare, primeşte tablele legii

de la zeul Şamaş, aşezat pe tron. Stela
codului lui Hamurabi, Louvre.

d) Asemenea zeului cosmizator ensi era cel care

organiza activitãţile obşteşti şi în primul rând dirija
întreţinerea canalelor. Arhivele diferitelor palate sunt pline de tãbliţe legate de administrarea statului. De altfel
monarhul era competent în toate (Gudea înseamna "dibaciul" / "priceputul" / "specialistul") şi se preocupa de cele
mai diverse aspecte ale vietii supuşilor, intervenind cât se poate de direct.

Tãbliţã de lut cu harta canalelor de Tãbliţã din timpul celei de a III-a dinastii
irigaţie la est de Eufrat. Vechiul din Ur (2112-2004 a.Chr.), cu harta
Imperiu Babilonian, cca. 1684-1647 terenurilor deţinute de Abu-ima-ma An.

e) Monarhul era proprietarul unui palat, care avea o zona publicã şi una privatã din care nu fipseau
sanctuarele. Totodatã lugal / şarrun poseda un domeniu propriu. Astfel din tablitele de socoteli ramase de la
Lugalanda din Lagaş, aflãm cã acesta poseda mai multe loturi de pãmânt, totalizând 161 ha, iar soţia sa, Baran-
 ma-tarra, avea un domeniu de circa 60 ha. Aceste proprietãţi sunt mici în raport cu cele ale templelor. Astfel tot
la Lagaş, din vreo 20 de temple, doar unul (cel al zeitei Bau, sotia zeului
tutelar Ninghirsu) poseda nu mai puţin de 4 465 ha.

f) Douã erau activitãţile relaxante specific regale: banchetul alãturi

de familie sau de curteni şi vânãtoarea "majora", de lei in primul rând, cãci
pentru monarh confruntarea cu regele animalelor era cea mai potrivitã. De
la "stela vânãtorii de lei" din Uruk, la reliefurile asiriene de la Nimrud (palatul
lui Assurnazirpal), sau Ninive (palatul lui Senaherib şi cel al lui Assurbanipal)
(cf. docum. supl.), scenele de vânãtoare fac parte din "arta de curte", sau
"aulicã".

Uruk, stella vânãtorii de lei. Epoca predinasticã, sfârşitul

mil. 4. Mus. Bagdad (?).

Niniveh. Palatul de sud-vest. Vânãtoarea lui Niniveh. palatul de nord. Assurbanipal la

Senaherib. British Museum vânãtoare. British Museum

Ninive, palatul de nord.

Assurbanipal benchetuieşte,
alãturi de soţia Assur-sarat şi de
servitori, dupã bãtãlie. Ȋn pomul
din stânga noastrã (dreapta
imaginii) atârnã capul regelui
elamit Teumman.
 Reliefurile lui Sennacherib de la Ninive. Asediul oraşului
Lachiş. Soldaţi asirieni trag în ţeapã mai mulţi prizonieri

II. ARHITECTURA ŞI PLASTICA

Ȋn Mesopotamia principalul material de constructie îl constituie cãrãmizile de lut ars şi nears, prinse cu
bitum (asfalt). Chiar şi lemnul pentru planşee şi stâlpi (coloane) trebuia importat. Reliefurile şi statuile din piatra
durã erau rare, folosindu-se cu precãdere roci moi ca alabastrul şi talcul, şi nu o data chiar lutul. Cât despre
bronzul folosit la decoraţiile interioare şi la statui, valoarea în sine a aliajului a fãcut ca puţine opere sã
supravieţuiascã, majoritatea fiind topite încã din antichitate. Prin urmare în comparaţie cu Egiptul documentaţia
arhitectonicã şi iconograficã este mai precarã, ceea ce nu înseamnã cã la un examen mai atent nu putem
descoperi destule capodopere.

1. Principalele monumente arhitectonice.

Cum nici sumerienii si nici urmaşii lor asirieni, amoriţi sau chaldeeni, nu credeau într-o postexistenţã fericitã
dincolo de moarte, mormintele nu se numarã printre creaţiile arhitectonice majore ale Mesopotamiei, unde
energiile constructive au fost canalizate în direcţia templelor, palatelor, fortificatiilor şi locuinţelor obişnuite.

Cimitirul arhaic din Ur, Nimrud, mormântul nr. 2, al lui Banitu

mormintele 798 şi 800
Existã şi câteva excepţii, care corespund unor momente în care "Lumea de dincolo" trebuie sã fi fost vãzutã diferit.
Mormintele din cimitirul de epocã arhaicã din Ur (v. docum. supl.) ilustreazã situaţii macabre, cu sacrificiul
servitorilor sau sinucideri în masã la funerariile regelui sau reginei. Mormintele au un aspect simplu cu un cavou
rectangular şi o cale oblicã de acces, unde s-au gãsit scheletele însoţitorilor, inclusiv soldaţi. Mult mai elaborate
sunt mormintele reginelor din palatul asirian de la Nimrud, care prezintã o camerã şi o antecamerã cu trepte de
acces, fãcute din cãrãmidã nearsã. Tavanul este în formã de boltã în plin cintru (adicã de secţiune semicircularã),
alcãtuit tot din cãrãmizi. Fiind perfect pãstrate, aceste tavane sunt o dovadã directã a utilizãrii bolţii în mileniul 2.
a.Chr..

Templul în lumea sumerianã apare ca o formã arhitectonicã bine definitã cãtre mijlocul mileniului 4., dar
la Eridu, deja clãdirile din fazele VIII-VI, datate pe la 3 700 -3 500 a. Chr. (şi asociate cu ceramica de tip Obeid),
prezintã o navã centralã flancatã de douã nave laterale, o intrare pe latura lungã şi pereţi exteriori ritmaţi de rezaliţi
(v. supra şi docum. supl.). Ȋn perioada urmãtoare, Uruk, deja pe la 3 500 a. Chr. acelaşi plan îl regãsim la Tepe
Gawra în niv. XIII, iar mai târziu în aşezarea omonimã, Uruk (începând cu niv. V, datat pe la 3 300 a. Chr.). Aici
construcţiile monumentale din sanctuarul Eanna, dedicat zeitei Manna, în fazele IV B şi IV A (3 200 - 3 000 a.
Chr.) devin mult mai complexe, când şi pe lângã templul propriu-zis mai apar o serie de edificii cu funcţionalitate
laicã, cum sunt marile hale cu pilaştri sau cu coloane de lut (v. supra şi doc. supl.). Aceastã diversificare a edificiilor
corespunde funcţiilor multiple, religioase şi mai ales laice, ale edificiului de cult din faza "orasului-templu".
Totodatã apar acum şi terasele
supraînãlţate în raport cu restul
ambientului şi pe care se ridicã
cele mai importante clãdiri. Ȋn
aceiaşi perioadã se construieşte
la Tell Ukair un templu pe o mare
terasã artificialã, înaltã de 5 m şi
Eridu, faza VII
suprapusã de o terasã mai micã,
pe la 3500
pe care se ridica edificiul de cult
a.Chr.
propriu-zis şi care avea trei nave
(v. doc. supl.). Aceste terase de la
sfârşitul mileniului 4. sunt predecesorii etajelor de la ziguratele de mai tarziu.
Urmãtorul pas are loc în epoca Djemdet Nasr (3 000 - 2 700 a Chr.), când la Uruk apare aşa numitul
"templu alb", sau "ziguratul lui A-Anu", la nord de sanctuarul Eanna.

Tell Uquair. Plan. Uruk, ziguratul lui A-anu (templul alb)

-
Cum în
acesta din urmã nu mai existau clãdiri monumentale databile în aceiaşi epocã, s-a presupus cã apariţia noului
centru religios corespunde unei separãri a funcţiilor laice de cele liturgice, dar este posibil ca în sanctuarul Eanna
ziguratul din vremea celei de a treia dinastii din Ur sã fi acoperit o parte din monumentele mai vechi.
 "Templul alb" a fost amplasat pe o platformã de 13 m înãlţime şi care avea o suprafaţã de 60 x 70 m. Ȋn
cazul sãu s-a putut identifica un mare loc de sacrificii în afara edificiului propriu-zis, precum şi un altar şi o bazã
de statuie în interior. Toate acestea sunt elemente tipice pentru templul mesopotamian (v. supra. doc. supl.).
Ȋn epoca dinasticã arhaicã (2 700 - 2 350 a. Chr.) templul şi palatul se separã în Mesopotamia (în alte parti
ele par sã fl avut încã de mai devreme o existenta proprie). "Templul oval" de la Chafadsche (o zonã marginalã,
v. doc. supl.), databil în dinasticul arhaic II, pare sã facã trecerea cãtre edificiile complet separate. El are douã
incinte ovale, cu evident rol defensiv. Ȋn prima incintã se gãseşte o locuinţã somptuoasã, probabil a principelui,
care era in acelaşi timp şi mare preot. Ȋn cea de a doua
incintã se aflã templul, amplasat pe o platformã de peste 6
m înãlţime şi înconjurat de acareturi, depozite sau ateliere,
dispuse in jurul curţii. Scara perpendicularã de acces la
platformã dã o monumentalitate sporitã ansamblului şi se va
dovedi o soluţie nelipsitã în cazul ziguratelor de mai târziu.
Dar epoca de maximã inflorire a arhitecturii
sumeriene acoperã perioada celei de a III-a dinastii din Ur.
Dispar acum templele cu trei nave şi se dezvoltã edificii cu
plan central, organizate în jurul unei curţi pãtrate. Un
exemplu simplu îl constituie templul lui Gimil-sin de la Tell
Asmar (antica Eşnuna, v. docum. supl.), cu încãperile
dispuse dupã o axã principalã.

Eşnuna - Tell Ukair, palatul şi templul lui Gimil-sin

Mai complex este sanctuarul Epigar din Ur (v. docum. supl.), situat la sud de ziguratul lui Ur-nammu. El
este cuprins într-o masivã incintã de formã pãtratã şi are mai multe curţi interioare, cu încãperi dispuse axial şi
corespunzând diferitelor divinitãti adorate aici.
Principala contribuţie a epocii celei de a III-a dinastii din Ur este definirea ziguratului (scris de obicei
"zikkurat" sau "ziggurat") ca monument de cult specific, deosebit de templu. Ur-nammu şi urmaşii sãi au construit
mai multe zigurate la Ur, Uruk, Nippur, sau Eridu, dintre care cel mai bine pãstrat este cel de la Ur (v. doc. supl.).
Ziguratul dedicat zeului Lunii, Sin (Nanna) era înconjurat de o curte rectangularã, strãjuitã de o incintã redutabilã.
Ȋn încãperile din jurul curţii se pregãteau ofrandele, ceea ce apropie acest edificiu de templele pe platforme (ca
"templul alb" de la Uruk, cel de la Tell Ukair şi "templul oval" de la Chafadsche), din care se pare sã derive (0
construcţie foarte asemãnãtoare se gãsea sub ziguratul propriu-zis şi dateazã din epoca dinasticã arhaicã). Incinta
era precedatã de o alta, aproape la fel de monumentalã şi care servea ca loc pentru desfãşurarea proceselor
judiciare, precum şi ca arhivã. Ziguratul, care dupã calculele descoperitorilor va fi avut peste 20 m înãlţime, era
alcãtuit din cel puţin trei etaje, la care se accedea pe o scarã monumentalã, amplasatã pe faţa nord-estica. La
primul etaj - înalt de 11 m - duceau şi alte douã scãri, amplasate de-a lungul faţadei. Prin aceste scãri arhitectura
mesopotamianã atinge maturitatea exprimãrii sale monumentale, cãci urcuşul avea o puternicã componentã
scenograficã, care-i impresioneazã şi astãzi pe vizitatori. Existenţa unor canale de drenaj în corpul ziguratului i-a
facut pe descoperitori sã presupunã cã marile terase gãzduiau arbori şi alte plante ornamentale, ceea ce nu este
lipsit de importanţã în interpretarea simbolisticii edificiului ca o expresie a "colinei primordiale" sau a "muntelui
sacru".

Ziguratul din Ur, construit de Ur-

namu, imagine aerianã şi plan cu
cele douã curţi: cea a
judecãţilor(curtea lui Nanna) şi cea
pentru cultul propriu-zis.

Asirienii şi babilonienii au moştenit ziguratul şi l-au amplificat, multiplicându-i etajele şi înãlţându-l "pânã
la cer" (Geneza, 11, 4). La Assur, încã din timpul Imperiului Mijlociu, sau la Dur Sarrukin în timpul Imperiului Nou,
existau asemenea monumente, din pãcate prost pãstrate, ele având astãzi aspectul unor movile de lut.

Cel mai bine pãstrat zigurat din mileniul 2. este cel de la Tchoga Zambil în Elam (sud-vestul Iranului de
azi; v. docum. supl.). El aparţine unei zone din imediata vecinãtate a Mesopotamiei.

Tchoga Zambil. Elam (Irac). Ziguratul zeului Inşuşinak. Sec. XIII a.Chr.
 Dar cel mai binecunoscut zigurat este Ete-men an-ki (Casa Cerului şi fundamentul Pãmântului), ziguratul
din noul Babilon, vestitul "turn al lui Babel" din Biblie. Şi el era amplasat într-o incintã monumentalã, dar
(asemenea predecesorilor sãi asirieni) ziguratul babilonian avea aspectul unui turn, cu o bazã cvasi pãtratã.
Conform descrierii lui Herodot, care l-a vãzut, latura bazei era de circa 177 m şi el avea opt etaje (de fapt şapte
turnuri şi un templu in vârf). Ȋn templul de sus nu se gãsea însã vreo statuie de zeu, ori altare sacrificiale, ca în
sanctuarul Es-a-gil-a, ci doar mese şi paturi pentru zei. Izvoare chaldeene contemporane aratã cã aici se
depuneau ofrandele pentru zeul tutelar şi pentru cele şapte planete. Diodor, a cãrui relatare târzie este foarte
confuzã (pe vremea lui monumentele în cauzã erau deja ruinate), confirmã cã indlţimea clãdirii era deosebitã, dar
sustine cã din vârful turnului magii chaldeeni urmãreau mersul stelelor. Ce fimcţionalitate şi ce semnificaţie
simbolicã avea ziguratul? Cea mai comodã interpretare ar fi cea fabricatã târziu de greci, dupã care aceste turnuri
erau observatoare astronomice, cãci erau atât de
înalte încât stelele se vedeau mai bine de pe ele. Ȋn
realitate pentru distanţa dintre noi şi aştri inãlţimea
ziguratului nu conteazã. Pe de altã parte, date
directe nu avem decât pentru turnurile tarzii, nu şi
pentru ziguratele sumeriene.Turnurile asiro-
babiloniene erau nişte imagini ale cerului, Anu şi a
"Iumii superioare", Anlar, unde se gãseau cele şapte
planete, cãrora le corespundeau cele şapte etaje
vopsite diferit ale turnului. Procesiunea, care urca
treptele monumentale, parcurgea în mod simbolic
cele "şapte sfere cereşti", iar în vârf ajungea la
locuinţa din ceruri a zeilor. Dupã mãturia lui Herodot
aici chaldeii credeau cã sãlãşluiesc zeii, care veneau
sã se odihneascã şi sã benchetuiascã, lucru confirmat de surse babiloniene directe. Prin urmare ziguratul era "o
scarã la cer", care te ducea spre locul "epifaniei" zeilor. Ȋn acelaşi timp ziguratul era "temelia pãmântului", imagine
a "Lumii de jos", kilar, ceea ce înseamnã cã în totalitatea sa el era o reprezentare a Universului, o "imago mundi".
Ceremoniile care se desfãşurau în templul din vârf includeau şi hierogamia (cãsãtoria sacrã), cãci peste noapte
aici rãmânea numai o hierodulã. Pentru epoca sumerianã o atare interpretare nu mai e neapdrat valabilã, cãci
ziguratul nu avea atât aspectul de turn, cât şi acela al unor platforme dreptunghiulare suprapuse. S-a sugerat cã
primele temple pe terase supraînãlţate nu reprezentau decât coline artificiale, lãcaşuri de refugiu în caz de
inundaţii. Dar mai degrabã decât aceastã interpretare prozaicã, ar fi de vãzut în ele imagini ale "colinei
primordiale", a muntelui care a rãsãrit din ape dupã "Potop". Acesta devenea locul privilegiat pentru contactul cu
zeii, unde ei veneau atraşi de ofrande, aşa cum a facut-o Utnapiştim, supravieţuitorul potopului în Epopeea lui
Ghilgameş. Asemãnarea dintre zigurat şi piramidã nu este numai formalã, cãci se pare cã simbolistica celor douã
edificii era similarã, ele fiind în ultimã instanţã o scarã de urcat la cer.
Revenind la temple, mai trebuie adãugat cã spre deosebire de zigurat, aceste edificii s-au modificat mult
în epoca asirianã şi neobabilonianã, cãci apar templele simetrice, cu douã capele, dedicate unor divinitati perechi.
Spre exemplu templul lui Sin şi Samaş (Luna şi Soarele) de la Assur (v. doc. supl.), atât în faza veche cât şi în
cea nouã, prezintã douã "cellae" (termenul latinesc pentru camera de cult), precedate de câte o "antecella",
dispusã ca un transept (halã transversalã). Acest gen de templu se va perpetua în zonã pânã în epoca romanã12.
 12
Spre exemplu marele templu al lui Bêl din Palmyra
(Tadmor), construit în sec. II p. Chr., deşi la exterior are aspect clasic,
pastreazã intrarea pe latura lungã, precum şi cele douã capele
gemene, dispuse faţã în faţã.

Arhitectura domesticã s-a dezvoltat încã de timpuriu în Mesopotamia. Ea avea deja o bogatã
experienţã în zona "Semilunei Fertile" şi a Anatoliei, aşa cum am arãtat deja în vol. I. Deşi erau fãcute
din lut sau cãrãmizi crude şi bârne sau stuf, casele mesopotamiene erau mari şi confortabile, alternând
spaţiile deschise şi închise. Douã sunt caracteristicile casei din Ţara dinre Fluvii: prezenţa mai multor
camere, specializate dupã funcţia
specificã a unui spaţiu sau altul şi
prezenţa etajului, de fapt platforme pe
care şi astãzi în zona respectivã familiile
se adunã la lãsatul serii pentru cina
comunã. Ȋncã din cultura Samarra (5.500
- 4.500 a.Chr., aşezarea de la Tell es-
Sawan) se definitiveazã tipul de casã
pentru familia agnaticã, de trei generaţii,
cu tindã sau camerã de zi, comunã
tuturor. Este posibil ca aceasta sã nu fi
fost de loc acoperitã, sau mai probabil
era acoperitã parţial, o fantã largã în
tavan lãsând sã pãtrundã pe aici lumina
(nu sunt riscuri de ploaie, cãci ne aflîm
dincolo de izohieta de 200 ml precipitaţii
medii anuale).
Casã de la Tell es-Sawan

Acelaşi tip de locuinţã este întâlnit şi în

aşezarea de la Uruk, pe la 2.700 a.Chr..
reconstituirea de pe site-ul
uruk.warka.dk, fiind deosebit de
sugestivã (v. docum. supl.).
 Palatul este altã creaţie majorã a arhitecturii mesopotamiene. El s-a individualizat ca edificiu în
epoca dinasticã arhaicã, de când
dateazã palatele de la Eridu, Mari şi Kiş
(v. doc. supl.). Acesta din urmã consta
din douã sectoare distincte, cel nordic,
cu ziduri masive şi care cuprindea
partea oficialã, reprezentativã a
palatului, cu sala tronului şi cu
sanctuarul, precum şi sectorul sudic, cu
încãperi elegante şi care cuprindea
apartamentele private ale monarhului.
De remarcat încã de pe acum apariţia
unei grãdini recreative asociatã cu
palatul regal.
La Tell Asmar (v. doc. supl.) în
vremea celei de a III -a dinastii din Ur
este documentat un palat oficial, fãra
sector privat, dar care cuprindea douã sanctuare distincte. Acum sala tronului şi sala de ceremonii se
individualizeazã şi ating forma lor clasicã, pe care o putem uşor recunoaşte pand in epoca neo-asiriana
şi neo-babiloniana. Judecând dupã pereţii ingroşaţi ai sãlii de reuniuni este posibil ca aceasta sã fi fost
acoperitã cu o boltã. Inventarea bolţii şi a cupolei este esenţialã pentru o arhitecturã bazatã pe caramidã
şi cu resurse lemnoase precare. Dacã sumerienilor le revine meritul acestei descoperiri, asirienii şi
neobabilonienii au ştiut sã profite din plin de ea.
Pentru epoca veche babiloniana cel mai reprezentativ palat este cel al lui Zimri-Lin din Mari, a
carui faimã a depãşit cu mult graniţele Siriei. El este cea mai rafinatã expresie a arhitecturii palaţiale din
Orientul Apropiat şi Mijlociu, cu ecouri pânã în epoca elenisticã şi romanã. Funcţiile spaţiilor publice şi
private sunt bine individualizate, soluţiile arhitectonice reflectând funcţionalitatea spaţiilor, ceea ce
faciliteazã interpretarea ruinelor. Dintre arealele publice sunt de remarcat intrarea bine securizatã, cu un
întreg sector dedicat garnizoanei regelui şi curtea de recepţie a solilor strãini şi a petiţionarilor care îşi
cãutau dreptatea în faţa suveranului. De aici se putea accede spre sectorul sacru şi spre cel regal, und
era "curtea palmierului - arborele vieţii", antecamera şi sala tronului. Apartamentele regale, haremul şi
reşedinţele înalţilor funcţionari erau organizate în jurul unor curţi interioare. Spaţiile comune erau la
parter, iar locuinţele private la etaj. Existau de asemenea extinse zone economice, cu depozite şi
acareturi. Acest palat ilustreazã una din trãsãturile definitorii ale arhitecturii orientaele. La parter erau
curţi interioare combinate cu mari hale umbroase şi bine ventilate, care ofereau un adãpost perfect pentru
cãldura toridã din timpul zilei. La etaj fuseserã amenajate platforme cu vegetaţie artificialã şi spaţii pentru
reuniunile de searã, când vremea se rãcoreşte şi familiile se reuninesc pentru cina în aer liber. Palatul
era dotat cu sisteme de irigaţie şi de evacuare a apelor reziduale. Spaţiile reprezentative erau decorate
cu fresce multicolore, care precedã decoraţia bogatã a palatelor asiriene.
 11

6
8
9

9
5 7

3 2 10
1 11

Palatul lui Zimri-lim din Mari, machetã de la Louvre, prelucratã de autor.

1. Poarta; 2. Curtea porţii; 3. Garnizoanã; 4 . Intrarea în şicanã; 5. Curtea de recepţie;
6. Templu; 7. "Curtea palmierului"; 8. Antecamera şi sala tronului; 9. Apartamentele
regale şi Haremul; 10. Sectorul înalţilor funcţionari; 11. Acareturi.
 Un mileniu şi jumãtate mai târziu arhitectura palaţialã a înflorit din nou în Mesopotamia, de data
aceasta în cadrele Noului Imperiu Asirian. Obiceiul suveranilor de a fonda noi
oraşe-capitalã şi de a construi palate care sã depãşeascã orice creaţie
anterioarã, a declanşat o emulaţie deosebitã, potenţatã şi de dorinţa de a-i
impresiona pe supuşi şi pe strãini.
"Palatul de nord-vest" de la Nimrud, construit de Assurnazirpal al II -
lea (883-859 a. Chr.) era o structurã complexã şi sofisticatã, care a fost
cercetatã doar în parte (v. doc. supl.). 0 inscripţie ne informeaza cã el avea
opt sectoare distincte. Sãpãturile au dezvelit cinci curti din opt, câte vor fi
existat in total. Se distinge uşor curtea mare, numita conventional babanu,
care era rezervatã treburilor oficiale şi bintanu, curtea mai micã, rezervatã
regelui şi anturajului sãu. Ȋntre ele recunoaştem uşor sala tronului şi sala de Larsa. Placã de lut cu
audienţe. Evident, apartamentele private şi "harem"-ul erau amplasate planul unui palat din
separat. epoca veche babilonianã.

Palatul lui Sargon al II -lea de la Dur Sarrukin

era şi mai splendid (v. doc. supl.). O inscripţie
pomeneşte decoratiile sale somptuoase, cu lemn de
cedru şi ferecãturi de bronz (comparã cu porţile de la
Balawat). Palatul însuşi era amplasat pe o platformã
supraãîãlţatã şi cuprindea mai multe sanctuare şi chiar

un zigurat. Curtea mare, (XV pe plan) destinatã

afacerilor publice, era amplasatã pe axul
edificiului şi era flancatã spre vest de sectorul
sacru (XXVI) şi spre est de birourile
functionarilor şi de sectorul administrativ (XX).
Spre nord se trecea in zona apartamentelor
regale, unde regasim curtea mare (VIII) şi curtea
micã (VI), separate prin sala tronului (VII).
Decoraţia în relief cu scene de vânãtoare şi
banchet permite identificarea şi a zonei unde
regele petrecea cu curtenii sãi (XIV). Sargon al
II -lea se lãuda într-o altã inscriptie cã el a fost
primul care a organizat un parc cu plante
aclimatizate din Siria. El deschidea astfel calea
celebrelor "grãdini suspendate" pe care le
descrie Diodor din Sicilia, referindu-se foarte
probabil la Nebucadnezar şi la soţia acestuia,
Amytis, care era de origine persanã. Palatul lui Sargon II. din Dur-Şarrukin
Palatul din noul Babilon (v. doc. supl.) era amplasat pe calea ceremoniilor, imediat dupã poarta
lui Iştar. Succesiunea de porţi monumentale impresioneaza şi astãzi vizitatorii. Prima curte era
inconjuratã de locuinţele gãrzilor, a doua de cele ale funcţionarilor şi abia a treia curte dãdea acces cãtre
sud la sala tronului. Decoraţia acesteia, cu cãrãmidã smãlţuitã pe fond albastru, era foarte vie. Dar cel
mai interesant element sunt grãdinile suspendate din colţul nord-estic al palatului, de formã cvasi pãtratã
(42 x 30 m). Apa pentru irigatii era procuratã de o fântânã foarte adâncã, iar culuarele boltite, care
susţineau platformele, erau orientate est-vest.
 Palatul din Noul Babilon, restaurat recent. Imagine Google Earth.

Arhitectura palaţialã din Mesopotamia a influenţat nu numai zonele înconjurãtoare, ca Elamul,

Siria sau Persia, ci s-a rãsfrânt pânã depute în Creta. Ea este o dovadã a capacitãţii arhitecţilor locali de
a crea forme adecvate unei funcţionalitãţi precise. Alternanţa spaţiilor închise şi a celor deschise, sau
amenajãrile de grãdini ornamentale, indicã înclinaţia acestora pentru un ambient nu numai util ci şi plãcut.
Ȋn mod hotãrât mesopotamienii preţuiau mai mult decât egiptenii viaţa prezenta şi nu puneau preţ prea
mare pe postexistenţã sau pe lumea spiritualã.
 Arhitectura militarã mesopotamianã începe încã din epoca dinasticã arhaicã, zidurile de
cãrãmidã crudã fiind dublate cel puţin de un şanţ defensiv. Fortificaţiile din mileniul 1. a.Chr., din Imperiul
Neo Asirian, din Noul Babilon şi din Siria, impresioneazã şi astãzi prin dimensiuni şi monumentalitate.
Zidurile şi turnurile de la Nimrud, Ninive şi Babilon, restaurate recent, prezintã o varietate de tehnici, de
la paramenţi exteriori de piatrã, la cei de cãrãmidã arsã, inclusiv smãlţuitã. Tipice sunt crenelurile şi
merloanele în trepte. Ȋn cazul fortificaţiilor Babilonului cercetãrile arheologice au identificat mai multe
şiruri de ziduri cu turnuri şi mai multe porţi successive. Cu toatã priceperea arhitecţilor militari, reliefurile
asiriene aratã cã tehnicile de asediu şi asalt asupra zidurilor (poliorketia, cum îi spuneau grecii) le-au
venit de hac, cu scãri şi mai ales cu rampe construite de armata atacatoare.

Fortificaţiile oraşului Ninive, restaurare recentã

Poarta lui Iştar de la Babilon. Mus.

Berlin
Fortifricaţie asediatã de un berbece şi un
turn asirian. Dur-Sharukin
2. Plastica. Relieful şi sculptura.
Ȋn acest domeniu, deşi regãsim multe din canoanele egiptene, ca frontalismul hieratismul
posturii, proporţiile ierarhice sau sacrificarea iluzionismului în favoarea claritãţii mesajului, în
Mesopotamia creaţiile plastice nu au avut coerenţa inconfundabilã a celor din valea Nilului. Mai mult
chiar, în sculptura sumerianã, aşa cum a dovedit-o Hentri Frankfort încã din anii '40 ai secolului trecut,
putem urmãri o evoluţie clarã de la produse primitive şi infantile, spre opere tot mai apropiate de
organicitatea realã a fiinţei umane. Pe de altã parte în domeniul reliefului asirienii, prin marile cicluri
narative şi istorice, au depãşit tot ceea ce crease pânã atunci Orientul, precedând cu aproape un mileniu
arta imperialã romanã. Spre deosebire de Egipt, unde plastica s-a circumscris domeniului funerar, in
"Ţara dintre Fluvii" sculptura şi relieful, sau pictura muralã, apar în contexte sacre sau profane, niciodatã
legate de cultul morţilor.
Sculptura a avut o funcţionalitate restrânsã. Cu rare excepţii nu ni s-au pãstrat statuile de cult, ci
numai statui sau statuete votive. Aproape invariabil sunt reprezentaţi indivizi stând sau şezând,
întotdeauna cu mâinile aduse la piept. Judecând dupã inscripţiile de pe ele aceste figurine erau menite
sã-l înlocuiascã pe credincios şi sã se roage perpetuu divinitãţii pentru sãnãtatea sau binele celui care a
dedicat statuia respectivã. Desigur inscripţia putea fi cititã şi de alţii decât de zeu, ceea ce aratã cã în
subsidiar cel care dedica propria imagine în templu îşi fãcea o auto-propagandã, prezentându-se pe sine
în faţa comunitãţii.
Statuaria epocii predinastice (sfârşitul mileniului 4. a.
Chr. şi începutul celui urmãtor) se caracterizeazã printr-un
primitivism extrem. Statuetele de regi-preoţi (v. doc. sup.) îI
înfãţişeazã pe "en" nud şi în aceiaşi poziţie, cu braţele aduse
la piept în calitate de orant. Doar pe cap poartã o diademã,
în rest respectându-se regula nuditãţii rituale. Statuetele
sunt abia desprinse din blocul de calcar, cãci trãdeazã încã
forma paralelipipedicã a acestuia. Evident personajele
privesc drept înainte şi sunt perfect simetrice. Surprinde
extraordinara omogenitate a acestei serii statuare, cãci
majoritatea exeplarelor sunt
aproape identice. De altfel,
postura de orant, rigiditatea, sau
frontalismul se vor pãstra în toatã
arta statuarie sumerianã, dar în
ceea ce priveşte modelajul,
constatãm o treptatã evoluţie spre
forme realiste. Ȋn comparaţie cu
simplitatea statuetelor
predinastice, portretul feminin
Portret probabil al
Statuete de regi-preoţi, mus. (Inanna?) din calcar
marmorean cu ochi şi lui Inanna, Uruk.
Louvre
sprâncene adãugate prin intarsie, de la Uruk (sanctuarul
Eanna, perioada Djemdet Nasr / Uruk III 3.000 - 2.750 a. Chr.), este mai apropiat de realitatea anatomicã,
deşi ochii sunt încã exoftalmici şi migdalaţi, iar gura este tãiatã aproape drept.
Ȋncã în perioada dinasticã arhaicã II. (2 550 - 2 450 a. Chr.) statuetele au trãsãturi foarte stilizate,
decorative, dupã cum o demonstreazã grupul descoperit la Tell Asmar - Eşnuna (v. doc. supl.). Membrele
sunt desprinse de corpul propriu-zis, dar ele au aspect neorganic, de simpli cilindri. Capetele sunt de
asemenea foarte stilizate, ochii imenşi şi nasul de forma unui cioc, dau aspect de cap de pasãre acestor
portrete. Pãrul şi barba sunt reduse la forma unor valuri paralele.
 Ȋn schimb în faza dinasticã
arhaicã III. (2 450 - 2 350 a. Chr.)
statuetele au un aspect mult mai uman.
Cea mai izbutitã dintre ele este statueta
de alabastru (H = 52,5 cm) a lui Ibich-il
din Mari, în nordul Siriei (pastrata la
Muzeul Louvre). Dupa cum aflam din
inscripţie ea a fost dedicatã zeiţei Iştar şi
îl reprezintã pe administratorul (vizirul-
vechilul) Ibich-il. El este redat tronând şi imbrãcat cu "kaunakes"
(veşmant din meşe de lânã. care lãsa bustul gol). Mâinile aduse la
piept au aspect organic, dar adevãrata masurã a progresului pe calea
redãrii anatomiei umane o întâlnim la portret. Deşi ochii sunt încã uşor
exoftalmici, şi sprâncenele încrustate sunt încã prea curbate, arcadele
în schimb, pomeţii şi nasul au deja aspect organic. Gura este uşor ţuguiatã într-un zâmbet forţat, dar
adâncirea colţurilor gurii, ca şi umflarea pomeţilor în urma încordãrii muşchilor mimicii, ceea ce îi dã un
aspect mult mai natural decât forma geometricã conventionalã a figurinelor de la Tell Asmar. Progresul
este vizibil şi în redarea bãrbii, ale cãrei meşe au fost individualizate cu trepanul (burghiul sculptorului).
Suviţele rãmân totuşi paralele şi decorative.

Statueta lui Ibich-il din Mari,

Statuete de la Eşnuna, perioada dinasticã arhaicã II. epoca dinasticã arhaicã III.
Muzeul Louvre.
 Urmãtoarea etapã este cea a dinastiei sargonide (2 350 - 2 150 a. Chr.), care şi reprezintã apogeul
statuariei sumero-acadiene. De departe cel mai reuşit produs al epocii este portretul lui Sargon cel Mare,
dedicat de fiul sãu în sanctuarul lui Iştar din Ninive (v. doc. supl.). Coafura specificã, cu o cosiţã împletitã
peste frunte şi un coc la ceafã (cf. casca lui Mes-kalam-dug), asigurã datarea portretului în a doua
jumãtate a mileniului 3. şi nu în mileniul 1. cum s-a propus uneori. Dacã în tratarea maselor capilare
sculptorul a rãmas în continuare tributar unui geometrism decorativ (ce-i drept de mare rafinament), în
abordarea volumelor faciale el a reuşit pe deplin sã redea organicitatea anatomicã a chipului uman. Mai
mult chiar, vechiul zâmbet devine abia perceptibil, ca la un om care mediteazã. Atingerea în acest caz a
nivelului înalt at portretisticii psihologizante este marcatã de faptul cã zâmbetul inefabil este bine
secondat de o privire interiorizatã, cu pleoapa superioarã uşor lasatã peste globul ocular, ca şi cum
subiectul ar inchide treptat ochii pentru a nu mai fi deranjat de stimuli externi. Astfel artistul a reuşit sã
exprime mãreţia trufaşã a celui mai vestit dintre cuceritorii mesopotamieni. Ce-i drept, portretul lui Sargon
cel Mare aparţine artei aulice, care era produsa de cei mai valoroşi artişti ai vremii, dar capodoperele nu

Casca lui Mes-kalam-

dug din cimitirul
dinastic arhaic din
Ur.

apar numai printr-o atentã Portretul de bronz al lui

Sargon cel Mare de la
selecţie efectuatã de
Ninive
puternicii zilei, cãci artistul
mai trebuie sa aibã pe de o parte talent, pe de alta un climat
favorabil lucrului. Daca talentul nu depinde de societate,
atmosfera de emulaţie creatoare menţinutã pentru mai multe
generatii de artişti, poate genera curente şi scoli, care sã pregateascã calea capodoperelor. Aşa cum în
arta sumerianã a mileniului 3 a. Chr. am putut decela un efort concertat al mai multor generaţii de artişti
îndreptat cãtre un modelaj realist şi spre o expresie vie a portretului, la fel am constatat la tema II. cã în
Egiptul aceleiaşi perioade, de la statuia lui Chasechem şi panã la cea a lui Kephren, meşterii din jurul
faraonului au parcurs acelaşi drum ascendent de la artizanatul artistic la arta cea mai autentica.
Dupã efemera dominaţie a guttilor renaşterea sumerianã sub cea de a III -a dinastie din Ur de la
sfarşitul mileniului 3. a însemnat ultima epocã glorioasã a acestei civilizaţii. Statuile lui Gudea, care
deschid perioada (chiar daca dateazã încã din timpul când regele din Guttium era suzeranul celor din
Sumer şi Akkad) au însã un aspect de pastişã (cu toata finisarea atentã) în raport cu portretul lui Sargon,
care reprezintã momentul de climax al aceleiaşi civilizatii. Blana cãciulii este extrem de stilizatã, cârlionţii
devenind şiruri perfect regulate de pastile. Sprâncenele sunt tratate în mod decorativ, iar ochii au
redevenit exoftalmici. Portretul este generic şi total inexpresiv, find specific manierismului care atinge o
culturã aflatã dincolo de zenitul evoluţiei sale. Totuşi nu putem vorbi despre o revenire la modelajul pre-
sargonid, cãci în unele direcţii evoluţia este încã vizibilã. Dacã membrele superioare ale lui Ibich-il aveau
încã un aspect prea puţin organic, braţul cu antebraţul drept, care sunt vizibile la unele din statuile lui
Gudea, au o musculaturã individualizatã, în care se pot recunoaşte principalele grupe de muşchi, ceea
ce e un vizibil progres în direcţia naturalismului.
 Statuete ale lui Gudea din Lagaş.
Muz. Louvre

Ȋn concluzie statuaria sumerianã şi sumero-acadianã prezintã tabloul complet al evoluţiei unei

culturi, cu o indelungatã faza formativã, urmata de o creştere rapidã şi o perioadã de climax, dupã care
se instaleazã treptata decadenţã. Trebuie sã ţinem însã cont de faptul cã acest model teoretic nu poate
fi aplicat în mod mecanic la toate produsele civilizaţiei sumero-acadiene. De fapt piesele care au
supravieţuit şi pe care ne putem baza analiza sunt puţine şi inegale ca valoare, cãci unele provin din
producţia artizanalã minorã, pe când altele din statuaria majorã. Spre exemplu portretul de calcar
marmorean de la Uruk, care aparţinea unei statui de cult în mãrime naturalã, probabil a zeiţei Inanna (v.
mai sus), din punctul de vedere al modelajului realist este superior atât statuetelor votive anterioare, cât
şi celor ulterioare. Explicaţia rezidã în importanţa mai mare care trebuie sã fi fost acordatã unei statui de
cult, pentru care oraşul cheltuia ori cât, faţã de statuetele de oranţi, dedicate de particulari. Cu toate
acestea o serie de trãsãturi stilistice trãdeaza perioada în care a fost creat. Astfel pãrul cu ondule largi
este tratat ca o masã amorfã, iar sprâncenele încrustate au forma unei arcolade perfecte. Ce-i drept,
ochii cu aspect de sâmbure de migdalã se apropie totuşi mai mult de realitate decât "ochii de pasãre" ai
unora din figurinele de la Tell Asmar, care sunt ulterioare. La fel, portretul lui Sargon cel Mare depãşeşte
în aşa mãsurã alte creaţii contemporane, încât a fost considerat de unii ca un produs al artei asiriene din
mileniul 1 a. Chr. şi nu o creaţie sumerianã. Asemenea cazuri particulare nu aratã decât cã linia evolutivã
aici schiţatã nu a fost perfect dreaptã, ca un adevãr paradigmatic, ci are sinuozitãţile inerente creaţiilor
umane.
 Amprentã de cilindru-sigiliu cu hrãnirea animalelor sacre
ale zeiţei Inanna. Epoca predinasticã

Relieful în lumea sumerianã s-a dezvoltat în mediul profan.

Rolul sãu era de a glorifica faptele suveranului şi chiar atunci când
plãcile urmau a fi fixate pe peretele templului, funcţionalitatea lor era
aceiaşi: sã probeze marea pietate a fondatorului sau restauratorului
lãcaşului de cult respectiv.
Ȋn mileniul 3 a. Chr. relieful prezintã în general o curbã
ascendentã, chiar dacã evoluţia sa nu este atât de pregnantã ca în
cazul statuariei. "Stela vanatorii de lei" de la sfarşitul mileniului 4. a.
Chr. (v. doc. supl.) e încã dezordonatã, registrele nefiind clar
repartizate, iar modelajul e frust. Mai multã rigoare compoziţionalã
prezitã unele reliefuri de pe cilindrii sigilii, poate şi din motive tehnice,
cãci prin rulare motivul decorativ devenea inevitabil repetitiv, deci mai
coerent.
La sârşitul mileniului 4. şi în primele trei secole ale celui urmãtor Vasul de alabastru de la
Uruk
(perioada Djemdet Nasr) constatãm progrese reale în ceea ce
priveşte aspectul decorativ, dar regrese în ceea ce priveşte redarea liberã a mişcãrii. Frizele de pe vasul
de alabastru de la Uruk sunt de un hieratism nemaiîntâlnit înainte. Ȋn registrul median este repetat acelaşi
personaj, care pãşeşte parcã pe loc şi poartã cu coşuri conţinând ofrande. Ȋn registrul inferior animalele
şi plantele sunt dispuse la fel de ritnmic şi rigid. Doar scena sacrificiului din registrul superior are un
oarecare dinamism, mai ales cã personajul principal este mai mare decât restul şi se rãsuceşte spre cel
din urma sa, rupând astfel ritmul monoton al compoziţiei.

Vasul de alabastru de la Uruk şi "placa Regelui Scorpion" din Egipt

Ȋn primele secole ale mileniului 3 are loc şi în Egipt şi în Mesopotamia procesul de transformare
a limbajului artistic în unul perfect controlat şi rigid. Aceastã aplicare nestrãmutatã a unor reguli imuabile
("canon" în geceşte), probabil cu o justificare religioasã, se numeşte hieratism (de la "hieros" = sacru,
în greceşte). Spre exemplu friza cu animale şi plante de pe "vasul de la Uruk" şi friza similarã de pe
"paleta regelui Scrpion" sunt identice din punctul de
vedere al limbajului artistic.
Ȋn epoca dinasticã arhaicã II. placa votivã a lui
Ur-nanşe (v. doc. supl.), are o compoziţie şi mai
rigidã, poza personajelor fiind de-adreptul hieraticã.
Artistul nu s -a sfiit sa reproducã de mai multe ori
exact aceiaşi figurã când trebuia sã reprezinte un
şir de oameni. Proporţiile sunt ierarhice, principele
find de douã ori mai mare decât ceilalţi, iar
moştenitorul e cu ceva mai mare decât fraţii sãi. ca
în arta egipteanã, capetele sunt redate din profil,
dar ochiul e vãzut din faţã, tot aşa cum torsul e
indreptat spre privitor, ambii umeri find vizibili, pe
cand picioarele apar iarãşi din profil. Pentru mai
multã claritate pe corpurile personajelor le este
înscris numele. Ȋn rest, întregul spaţiu dintre figuri
este umplut cu inscriptii, nelãsându-se nici un loc
gol. E ceea ce numim "horror vacui", - "teama de
Placa votivã a lui Ur-nanşe din Tello (Ghirsu) spaţiul liber", care caracterizeazã multe din
produsele plasticii primitive.
"Stela vulturilor" (v. doc. supl.), din perioada dinastica arhaica III, deşi are caracter narativ-
istoric, este guvernatã de aceleaşi legi ale izocefaliei şi decorativismului. Falanga rãzboinicilor din Lagaş
e o mostra de sacrificare a iluziei spaţiului sau profimzimii în
favoarea claritãţii lecturii. La nivel artizanal "stindardul din Ur" (v.
doc. supl.) ilustreaza acelaşi crez estetic şi aceiaşi tematicã a artei
de curte, cu scene
de luptã şi defilare a
soldaţilor, sau de
banchet şi tribut.

Stela vulturilor,
Louvre. Detaliu

Abia la stela lui Naram-Sin (v. doc. supl.), din epoca sargonida,
observam o evolutie, caci compozitia este mai aerisita, iar modelajul
mai apropiat de formele reale ale fiinţei umane. Şi totuşi postura
razboinicilor acadieni şi a conducatorului lor este încã rigidã, iar
personajele sunt dispuse pe registre suprapuse.
Stela lui Naram-Sin, Louvre

Dar, adevãrata schimbare s-a produs însã odatã cu relieful neo-asirian. Pe lângã scenele
generice de sacrificii religioase, defilarea curtenilor, plata tributului, sau vânãtoarea regalã, care se
menţin în limitele vechiului limbaj artistic, plastica asirianã valorifica la un nivel superior relieful narativ-
istoric. Preocupaţi în tot mai mare
mãsurã de dramatismul scenei şi de
ilustrarea cât mai fidelã a relatãrilor
scrise despre o campanie militarã sau
alta, artiştii asirieni s-au eliberat treptat
de tarele rigiditãţii şi pozelor standard,
reuşind sã surprindã mişcarea în
întregul sãu dinamism. Respectul pentru
realitate i-a fãcut chiar sã renunţe în
unele momente la proporţiile ierarhice.
De asemenea ei s-au ferit de compozitii
în registre suprapuse, unde personajele
din spate sunt redate în benzile
superioare, iar cele din prim plan în
registrele inferioare. Ȋn cazul unui rând
de trei sau patru soldaţi de exemplu, artistul
asirian redã un ostaş în întregime şi apoi lânga el Ninive. Reliefurile lui Senaherib. Prãştieri la
asediul oraşului Lachiş. Brit. Mus.
contururile celorlalţi.
Modelajul a fãcut de asemenea progrese remarcabile. Deşi reliefurile sunt foarte puţin adânci,
aducând uneori cu relieful plat egiptean, chipurile umane, antebraţele cu mâinile sau gambele sunt
apropiate de realitate. De asemenea detaliile vestimentare şi de harnaşament abundã. Dar cele mai
izbutite reprezentari sunt cele de animale, cai şi mai ales fiare furioase, sau rãnite. Celebre sunt în acest
sens scenele de vânãtoare din palatul lui Assurbanipal de la Ninive, aflate astãzi la British Museum din
Londra. Dar pânã sã ajungã în acest punct relieful asirian avea de parcurs un drum lung.
Reliefurile lui Tiglat-pilisser şi ale Assur-nazirpal
al II-lea de la Nimrud (v. doc. supl.) aparţin din
punctul de vedere al modelajului deja perioadei de
maturitate a reliefiilui asirian. Scenele narativ-
istorice de la Nimrud ilustreazã însã doar selectiv
întâmplãri din diferite campanii, care sunt descrise
pe larg în analele regale.

Ȋn

Ninive, reliefurile
schimb palatul luidin
Assurbanipal.
palatul lui Sargon al II-lea de la Dur
Celebra leoaicã rãnitã.
Sarrukin (v. doc. supl.) sunt ilustratii efective şi pas cu pas
ale textului analelor, grupate pe regiuni. Meşterilor nu li se
mai cerea doar sä sugereze o anumitã zonã geograficã sau
un episod prin câte un detaliu bine ales, ci ei au ajuns sã fie
confruntati cu ideea ilustrãrii cât mai vii şi mai precise a
fiecãrei campanii în parte. Relieful caştigã astfel în
Relief al lui Tiglat-pilisser de la Nimrud cu
inscripţia standard şi douã scene generice:
asediu de cetate şi defilarea carelor victorioase.
dramatism şi în fidelitate faţã de naturã.
Reliefurile lui Asurbanipal de la Ninive (v.
doc. supl.) ajung sä depãşeascã relatãrile literare prin tensiunea dramaticã a scenelor prezentate, la
care se adaugã explicaţii şi dialoguri, ca în benzile desenate de astãzi. Privitorul ajunge astfel sã
 retrãiascã ultima rezistenţã a regelui elamit Teumman, fuga sa şi apoi decapitarea lui şi a fiului sãu.
Nicicând nu a mai atins arta orientalã un asemenea dramatism. Babilonienii şi mai ales perşii,
continuatori într-un fel ai artei asiriene, au preferat simplele inşiruiri monotone ale unor animale sau
lungile scene de tribut ori defilare.

Şi totuşi, arta assiro-babilonianã nu a depãşit tarele şi canoanele artei orientale în ansamblul

sãu. Spre exemplu relieful de la Ninive al lui Sennaherib, care prezintã prada luatã de la
chaldeeni. Aici chiar dacã unele piese de mobilier sunt redate din lateral, ansamblul obiectelor
este vãzut de sus, ca în picturile egiptene. Ca de fiecare datã artistul mesopotamian sacrificã
iluzia perspectivei unghiulare în favoarea claritãţii mesajului. Va trebui sã aşteptãm arta greacã
pentru a vedeat toate aceste probleme rezolvate.

III. VIAŢA SPIRITUALÃ: RELIGIA

Religia, find mai conservativã decât arhitectura sau plastica, se prezintã mult mai unitar pe
parcursul celor trei-patru milenii în care s -au succedat în Mesopotamia civilizaţia sumerianã şi sumero-
acadianã, apoi cea babilonianã şi asirianã (cu faza lor veche şi noua). De aceea în textele neo-asiriene
şi neo-babiloniene vom regãsi uşor teme si reflexii religioase formulate cu mult înainte de cãtre
sumerieni. Grecii preţuiau în mod deosebit ştiinţele oculte ale "chaldeenilor", care treceau drept magi şi
astrologi neîntrecuţi. Şi într-adevãr nu numai sãptãmâna şi calendarul lunar, ci zodiacul îşi au originea
în lumea sumerianã. Mai mult chiar, teme biblice consacrate, cum este legenda "Potopului", s -au nãscut
pe aceleaşi meleaguri.

1. Cosmogonia şi panteonul.
Dupã cum se poate deduce şi din volumul despre Egipt cosmogonia a fost tema fundamentalã
a gândirii religioase primitive, cãci descriindu-se originea lucrurilor, a societãţii şi instituţiilor politice, sau
a universului, era prezentatã însãşi alcãtuirea şi funcţionarea lumii perceptibile. Spre deosebire de Egipt,
de unde nu ne-au parvenit texte cosmogonice extinse, în cazul Mesopotamiei beneficiem de un
document de mare valoare: poemul "Enuma elis" (v. doc. supl.). Ȋn versiunea neo-babilonianã sau în
cea neo-asirianã, care sunt cele mai complete, poemul ilustreazã douã forme de gândire religioasã: una
mai veche, bazatã pe personificãri şi asocieri de imagini concrete, specifice gândirii primitive, precum şi
o alta, mai abstractã, care face referire la elemente şi fenomene naturale. Astfel, Tiamat apare pe de o
parte ca un monstru proteic, care se supãrã, strigã şi care are în general un comportament de personaj
de fabulã, iar pe de altã parte ea este desemnatã ca lichidul primordial, inert, reprezentând principiul
feminin. Prin amestecul cu Apsu, alt lichid iniţial, principiul masculin (definit ca apa dulce în comparaţie
cu cea saratã a lui Tiamat), a dat nastere "tumultului", Mummu. Cu alte cuvinte amestecându-se, cele
douã lichide proteice ies din inerţie. Astfel apar alte douã principii acvatice, Lahmu şi Lahamu. pentru ca
apoi sa se separe "Lumea de Sus", An-sar şi "Lumea de Jos", Ki-sar. Mai depute se separã Cerul, Anu
şi Marea, Ea. Elementele primordiale ale universului, cerul şi marea ar fi deci rezultatul unor segregãri
succesive ale monadei primordiale Apsu-Tiamat. Aceastã unitate inertã, haoticã şi nediferenţiatã, este
deranjatã de dinamismul noilor elemente, cãci cele douã lichide primordiale voiau sã "doarmã". Produsul
principal al noilor elemente este Furtuna, personificatã prin Marduk la babilonieni (Assur la asirieni, Enlil
la sumerieni). Aceastã furtunã, împreunã cu vânturile sale, este cea care triumfã asupra imobilei Tiamat,
un fel de ocean primordial, şi care va organiza societatea zeilor, fixând în "Lumea de Sus" cãile aştrilor
şi în "Lumea de Jos", creând oamenii, al cãror rol era de a-i servi pe zei. Aici, ca la egipteni, dupã suita
de segregãri succesive are loc lupta dintre zeul cosmizator şi monstrul opus lui. Confruntãrii Re-Apophis,
cu varianta Osiris versus Seth si apoi Horns contra Seth, îi corespunde în Mesopotamia confruntarea lui
Marduk/ Assur/ Enlil cu monstrul Tiamat. Aceastã parte a poemului ilustreazã un stadiu mai primitiv de
gândire simbolicã, în care lumea concretã se formeazã în urma înfrângerii unui monstru, care este
despicat, pentru a separa cerul de pamânt. Se reia astfel într-un limbaj simbolic ancestral ideea
segregãrilor succesive ale unitãţii iniţiale. E greu de spus când pe lângã varianta pur simbolicã a luptei
zeului cosmizator cu monstrul ofidian a aparut şi varianta mai abstractã, care se referã la principii şi
elemente naturale. Dacã comparãm "Enuma eliş" în varianta sa ultimã cu expunerea contemporanã a
lui Hesiod asupra cosmogoniei, vom constata puternice similitudini. Ȋn viziunea greacã universul se
gãsea la început în stare de haos, o masã amorfã şi inertã, pentru ca apoi prin separarea elementelor
contrarii lumea sã se organizeze, devenind cosmos. Nu numai scenariul este similar ci şi prezenţa
aceloraşi douã stadii de evoluţie a gândirii religioase, cel pur simbolic şi cel mai abstract, este comunã.
Grecii au mers însã mai departe pe linia abstractizãrii, transformând gândirea mitico-magicã în gândire
sistematicã, în filosofie, ceea ce asirienii sau babilonienii nu au fãcut niciodatã.
Panteonul sumero-acadian şi cel asiro-babilonian a fost complex. Zeii principali erau aştrii,
Soarele (Şamaş) şi Luna (Sin), ambii de gen masculin, plus cele şapte planete ale sistemului nostru
solar, cunoscute la data respectivã. Urmau apoi zeii Lumii de Jos şI ai celei de Sus, Anunnakii şi Igigii.
Ȋntr-un stat centralizat era firesc ca lumea divinã sã se organizeze într-un mod similar celei terestre, adicã
sã se contureze o tot mai clarã ierarhie a zeilor, iar zeul suprem sã capete puteri tot mai mari. Hamurabi
a fost cel care a împins acest proces pe linia henoteismului, proclamându-I pe Marduk ca "zeul" prin
excelenţã, stãpânul, "Bel", în timp ce Iştar intruchipa principiul divin feminin. Dar nici babilonienii şi nici
asirienii nu au mers mai departe pe aceastã linie şi nu au ajuns niciodatã la monoteism.

2. Lumea de dincolo de mormâmt.

Asupra vieţii şi morţii, ca şi asupra viziunii sumeriene asupra "Lumii de Dincolo", ne informeazã
doua izvoare de prim rang: "Epopeea lui Ghilgameş" (v. doc. supl.) şi "Mitul coborârii lui Iştar în
Infern". Prima are ca temã centralã cautarea nemuririi de caãtre eroul Ghilgameş, care deşi a reuşit sã
treacã numeroase probe de tip iniţiatic, în final nu a obţinut de la zei nemurirea, cum reuşise Utnapiştin
(supravieţuitorul "Potopului"). Nu se va putea bucura nici mãcar de planta care redã tinereţea, cãci i-a
fost furatã de un şarpe. Cu alte cuvinte eroul nostru nu a reuşit sa-şi transceadã condiţia umanã. Niciunde
în epopee nu se afirmã ca acest lucru ar fi imposibil, doar cã lui Ghilgameş nu i-a reuşit. Prin urmare
"viziunea pesimista" a sumerienilor asupra sensului vieţii şi morţii, despre care se vorbeşte adesea,
trebuie nuanţatã.
Mitul coborârii lui Iştar în Infern exprimã o temã des întâlnitã în religiile popoarelor cu indeletniciri
agricole: moartea aparentã a zeiţei fertilitãţii, fie rãpitã, fie coborâtã dintr-un motiv sau altul în lumea
subpãmânteanã. Dispariţia ei de pe pãmânt ameninţa viaţa în toate formele ei. De fapt, relatarea are
rolul de a explica de ce zeiţa fertilitãţii nu a reuşit sã aboleascã moartea şi nu a putut cuceri regatul lui
Ereşkigal. Textul pãstrat conţine o descriere terifiantã a lumii subpãmântene. Concluzia este cã
alternanţa viaţã - moarte trebuie acceptatã ca inerentã lumii. Tot de naturã argestã este şi mitul tanarului-
zeu Dumzi-Tammuz, paredrul Inannei, care învie în fiecare primavarã. Ideea reînnoirii este cuprinsã şi
în mitul "Potopului" (pãstrat parţial şi în vechea variantã sumerianã, v. doc. supl.). Vechea omenire, uzatã
şi maculatã va fi primenitã prin diluviu, cãruia îi scapã doar cel mai desavarşit dintre oameni, care dusese
cu sine câte o pereche din toate animalele şi câte un exemplar din fiecare plantã, astfel încât o nouã
viaţã, purificatã, se va înfiripa dupã retragerea apelor. Textul asiro-babilonian, cuprins în epopeea lui
Ghilgameş (v. doc. supl.) este de o mare forţã evocatoare şi constituie una din cele mai izbutite piese
din literatura universalã. Ideea renaşterii omenirii dupã ce a fost cufundatã în ape se regãseşte la
numeroase popoare, dar binecunoscutul text biblic despre Noe a fost clar calchiat dupã cel
mesopotamian.

3. Cult si ritual.
Ȋn credinţa sumerienilor omul a fost creat pentru a-i servi pe zei. Prin urmare era de datoria lui sã-
i hraneascã pe nemuritori cu ofrande de tot felul. Din câte ne putem da seama din textele pãstrate
funcţionalitatea principalã a construcţiei din vârful ziguratului era aceea de a servi ca locuinţã a zeilor,
unde ei veneau sã petreacã. Dintre festivaluri cel mai important era "zagmuk" în sumerianã, "akitu" in
acadianã, sãrbãtoarea Anului Nou. Ideea fundamentalã era cã o datã cu sfarşitul unui ciclu anual
universul revenea la starea haoticã iniţialã, pentru ca apoi, odatã cu regenerarea naturii, sã se refacã şi
edificiul statal. Un moment semnificativ al ritualului era "umilirea regelui" în faţa divinitãţii, când monarhul
îşi pierdea atributele puterii, ca semn suprem al disoluţiei ordinii sociale. Recitarea poemului creaţiei
marca reluarea marelui ciclu al vieţii. Un moment important era reunirea statuilor zeilor şi marea
procesiune spre "bit akitu", Casa Anului Nou, aflatã în afara cetãţii. Se pare cã acum erau mimate în
mod ritual luptele mitice duse de zei împotriva lui Tiamat. Dupã ce Enlil / Assur / Marduk punea ordine
în lumea zeilor şi era fixat mersul aştrilor, recreându-se cosmosul, începea construirea lumii pãmântene,
în centrul cãreia se gãseau oraşului-stat cu sanctuarul sãu. Evident cã fiecare mare sanctuar era
considerat centru al lumii sale şi loc privilegiat pentru contactul cu divinitatea. Ideea fixãrii destinelor
colective şi individuale cu ocazia stabilirii drumului aştrilor a fost una centralã în gândirea
mesopotamianã. Din convingerea cã existã o perfectã corespondenţã între mersul aştrilor şi soarta
noastrã derivã arta divinatiei, pentru care magii chaldei erau pretuiţi încã în lumea greco-romanã.
Fiecare zeu era un astru şi lui îi corespundea o anumitã culoare şi un anumit metal (aur pentru Enlil,
argint pentru Mu, bronz pentru Ea), sau o piatrã pretioasã. Acţionând magic asupra acestor materiale se
putea ajunge la influenţarea zeului (a cãrui protecţie era cãutatã). Dar mersul planetelor nu putea sa
depindã de voinţa umanã, cãci el reprezenta însuşi destinul. Cãutând sã descifreze capriciile sorţii în
poziţia aştrilor, mesopotamienii recunoşteau implicit cã ceea ce ni se întamplã nu este accidental şi
haotic, ci cã în toate existã un sens adânc. Cãutarea semnelor prevestitoare a fost o primã formã de
activitate intelectualã prin care omul a pãşit pe lungul drum spre înţelegerea sensului existenţei sale şi a
poziţiei pe care o ocupã în Univers. De altfel şi astãzi mai continuãm sã ne întrebãm în ce masurã
controlãm viitorul, prin opţiunile pe care le formulãm în prezent.

6. BIBLIOGRAFIE COMENTATA
Ȋn afara titlurilor deja citate la paragraful de bibliografie generalã şi la Tema 1, în limba românã
mai pot fi consultate urmatoarele lucrãri referitoare la civilizaţiile Mesopotamiei antice:
N. S. Kramer, Istoria începe la Sumer, Buc. 1962 (prima ediţie New York 1959), C. Daniel,
Civilizaţia Sumerianã, Buc. 1983 (Cu prudenţã mai ales în ceea ce priveşte originea sumerienilor, unde
autorul dezvoltã o teorie total fantezistã); idem, Civilizaţia asiro-babilonianã, Buc. 1981.

Pentru restul bibliografiei vezi e larg Cursul Extins

Pe internet recomand cu caldurã:
The History of Ancient Near East. Electronic Compendium, http: // ancientneareast.
tripod.com/index.html,
precum şi numai pentru civilizatia sumerianã:
S.N. Kramer, E.I. Gordon, R.A. Giusepi, Sumeria. The History of Ancient Sumeria, Including its cities,
kings and religions, www. ragaz-international.com/sumeria.html

Pot fi consultate şi urmãtoarele adrese:

www.encyclopedia.com/articlesnew
şi www.photoloft.conv
sau site-ul lui Oriental Institute Chicago, cel mai mare centru de "assirologie":
www-oi.uchicago.edu/OI/DEPT/RA/ABZU/ABZU.HTML. El poate fi accesat
şi prin wwvv.google.com/Oriental Institute Chicago

Pe internet recomand pentru religiile Orientului Antic:

F.E. Smiths, Antiquity. Conflict, attitude and changing religions,
http:www.fsmitha.com/h1/index.htms, c. 1999
 MODULUL 3. CIVILIZAŢIA EGIPTULUI ANTIC
LECŢIA 1.
Protoistoria văii Nilului şi începuturile statului egiptean
(epoca predinastică şi cea dinastică arhaică).
O problemă încă în dezbatere este cea a originii statului egiptean. Dacă în cazul Mesopotamiei
arheologia a reuşit să împingă cunoaşterea noastră mult dincolo de limitele tradiţiei istorice sumeriene - şi
chiar mai încolo de graniţele legendei - creionând un tablou veridic şi coerent al evoluţiei societăţii locale
de la comunităţile gentilice la oraşele-stat, în cazul Egiptului, lipsind aşezările care să fi fost cercetate
sistematic (probabil ele sunt acoperite de aluviunile Nilului) şi fiind constrânşi să operăm doar cu materialul
furnizat de necropole, imaginea despre începuturile statului este mult mai neclară. Astfel, pe baza
inventarului necropolelor putem urmări doar procesul diferenşierii sociale şi al apariţiei monarhiei, dar nu şi
geneza marilor aglomerări de tip urban12. Poate şi de aici impresia multora că civilizaţia egipteană a început
brusc, în urma unui impuls venit dinspre "semiluna fertilă", fără precedente convingătoare în culturile
preistorice locale. Şi totuşi, un examen atent al materialului arheologic dovedeşte clar continuitatea dintre
ceea ce numim "cultura Negade" şi "cultura egipteană clasică", dezvoltată în perioada Regatului Vechi. În
plus, pe cât de venerabilă este tradiţia istorică egipteană, exprimată de Manethon (şi care este confirmată
de surse directe, ca "piatra de la Palermo"), lista reală a primilor regi care au avut meritul unificării Egiptului
de Jos cu cel de Sus, precum şi a faraonilor primelor două dinastii, a putut fi obţinută numai pe baza
săpăturilor arheologice.

Neoliticul.
Privită dinspre Sahara valea Nilului apare azi ca
o oază mai mare. Cu 7-8 milenii în urmă situaţia climatică
era alta şi deşertul actual era acoperit de păşuni şi pâlcuri
de pădure grupate în jurul lacurilor, fiind populat de triburi
de vânători, care ne-au lăsat numeroase picturi rupestre,
atât în munţii din centrul şi vestul Saharei (Hoggar, Tassili,
sau Tibetsi), cât şi în Sudan. Printre animalele pictate sau
incizate întâlnim elefanţi, girafe, struţi, antilope şi gazele,
mărturii ale paleofaunei nordafricane. În special răcirea
bruscă a climei de pe la 6.200 a. Chr. a acoperit Sahara
cu o vegetaţie de savană şi stepă (v. mai sus). Treptat
vânătorilor le-au luat locul păstorii, căci au fost
domesticite rând pe rând, caprele sălbatice, muflonii
(strămoşii oilor), sau aurocii (strămoăii vitelor). Dar lenta
degradare a mediului şi expansiunea deşertului, mai ales
după 4.500 a.Chr. a împins tot mai multe comunităţi de
păstori şi de agricultori spre valea Nilului. Din vegetaţia de
altă dată a mai rămas o salbă de oaze, care flanchează
valea Nilului la vest (Siwa, Farafra, Dachla, Charga,
Selima) şi care în epoca istorică au constituit un fel de
avanpost al Egiptului, unde faraonii au întreţinut fortificaţii, menite să apere "lumea civilizată" de barbarii
deşertului. La începutul epocii istorice dezastrul ecologic nu era încă total şi - aşa cum o dovedeăte "Paleta
regelui scorpion" (v. mai jos) - în deşertul libian de la vest de Deltă se mai găseau pe atunci păşuni bogate
şi livezi de măslini.
În valea Nilului culturile neolitice apar pe la 5.000 a. Chr. ca deplin constituite, după cum ne-o
dovedesc săpăturile de la Merimde şi Fayoum, din nordul Egiptului. Caracteristice primului nivel arheologic
din aceste staţiuni sunt forme joase de vase, încă puţin elaborate, cu pereţi roşu închis, lustruiţi, sau cu
pereţi cărămizii, decoraţi cu incizii în formă de schelet de peşte. În nivelurile superioare, mai târzii, apare
pe lângă ceramica roşie, mată sau lustruită, şi o ceramică neagră lustruită. Uneltele, în majoritate elegant
cioplite (şi nu şlefuite), cuprind răzuitoare, cuţite şi vârfuri de lance sau de suliţă. Mai apar vase de piatră,

12De altfel, civilizaţia egipteană a fost până târziu în epoca istorică una esenţialmente rurală, care
a lăsat în urma sa în primul rând monumente funerare impozante şi mai puţin temple, palate şi oraşe.
palete pentru prepararea fardurilor şi capete de măciucă din piatră. Ultimele două genuri de artefacte se
vor menţine până în epoca istorică, dovedind continuitatea de cultură materială în valea Nilului. De altfel
un sit ca Deir Tasa, lângă Mostaggeda, în Ţara de Mijloc, care începe încă din prima fază a neoliticului
egiptean, continuă până la sfârşitul epocii predinastice. Spre deosebire de localităţile din nord, de aici
lipseşte ceramica roşie, existând doar una brună şi una gri-negricioasă, dar se găsesc numeroase obiecte
de fildeş. În rest întâlnim aceleaşi artefacte, ceea ce dovedeăte unitatea de civilizaţie la acest prim nivel
cronologic.

Vas ceramic de la El Badari. Ceramică din faza de

Deir Tasa. Cultura Vas ceramic, El Badari
trecere spre cultura Negade (Naqada).
Badari, pe la 4.000 London, Petrie Museum
a.Chr.

Cea de a doua fază a neoliticului egiptean, care începe cu ceva înainte de 4.000 a. Chr., este
ilustrată de aşezarea de la El-Badari din Ţara de Mijloc, unde au fost cercetate peste 1.000 de morminte.
Vasele au pereţi subţiri, modelaţi din pastă fină, de culoare brună, şi decoraţi cu striuri verticale. Buza şi
interiorul vasului sunt înnegrite prin afumare. Acest tip de ceramică se va dezvolta în vasele roşii cu glazură
neagră la gură din faza Negade. Formele sunt joase, de tipul cupelor, bolurilor şi străchinilor ori
castroanelor şi sunt specifice veselei pentru gătitul şi servitul mesei. Mai deosebite sunt obiectele de fildeş:
recipiente, linguri, piepteni, brăţări, la fel ca şi vase de bazalt (destul de rare), plăcuţe pentru preparatul
culorilor (de formă simplă, rectangulară) şi numeroase mărgele. Cuprul apare foarte rar: câteva mărgele
din tablă de cupru şi un ac scurt. Pentru încadrarea cronologică a acestei faze semnificativă este
descoperirea la Mostagedda, unde un mormânt aparţinând culturii El-Badari a fost găsit deasupra unuia
din grupul Deir Tasa, care este deci mai timpuriu. La fel, pentru raporturile culturii badariene cu cea
următoare (Negade) semnificativă este situaţia stratigrafică de la Hemamije, la nord de Badari, unde sub
nivelul culturii Negade a fost găsită ceramică badariană, care este deci anterioară primeia.

Neoliticul final şi Chalkoliticul.

În prima jumătate a mileniului IV. a. Chr. societatea locală evoluează spre o nouă etapă, pentru
care caracteristic este cimitirul de la Naquada = Negade, cu peste 3.000 de morminte, cercetat deja de A.
de Morgan (Recherches...I, 1896 şi II, 1897). Deşi majoritatea descoperirilor până nu demult se concentrau
în Egiptul de Sus şi în cel de Mijloc, săpăturile recente ale universităţii din München, efectuate în Deltă, au
demonstrat că această cultură acoperă întregul spaţiu egiptean, ca o premisă a unificării sale politice. W.
M. Flinders Petrie (Prehistoric Egypt, 1920) a clasificat evoluţia culturii Negade în 51 de etape sau stadii
("Sequence Dates"), bazându-se însă mai puţin pe relaţiile stratigrafice şi mai mult pe evoluţia tipologică a
diferitelor artefacte. Ulterior, pe baza stratigrafiei orizontale din necropola de la Armat (lângă Luxor), W.
Kaiser a nuanţat cronologia lui Flinders Petrie, împărţind cultura Negade în trei faze (fiecare cu mai multe
subfaze).
 Pentru faza Negade I caracteristice
sunt vasele cu pereţi roşii lustruiţi şi
buză înnegrită (B-Ware = Black-
topped-ware), interiorul fiind de
asemenea ars reductant. Ele se
deosebesc prin culoarea roşie
intensă de cele similare ale culturii
badariene, a căror nuanţă bătea spre
brun. Dintr-o pastă asemănătoare
sunt fabricate vasele cu pereţi roşii
lustruiţi (P-Ware = Polished-red-
ware), care sunt însă mai puţine. În
fine, tipice numai pentru prima fază
sunt vasele cu decor alb, geometric,
uneori şi figurativ (reprezentări
antropo- şi zoomorfe), numite C-
Ware (White-cross-lined-ware).
Ceramica culturii Negade se
dosebeşte de cea anterioară şi prin
repertoriul de forme, căci acum în Ceramică lustruită roşie (P-ware) , neagră (B-ware) şi cu decor
morminte predomină vasele înalte, geometric (C-ware). Faza Negade I. 3750-3500 a.Chr.
pentru păstrat lichide şi alimente.
(Schimbarea se explică printr-o modificare a practicilor
funerare şi nu neapărat prin alterarea repertoriului olarilor). Pe
lângă uneletele de silex mai apar acum vase de piatră (foarte
numeroase), palete rombice pentru vopsele, piepteni de fildeş,
pandantive şi mărgele. În locul sceptrelor bitronconice sau
piriforme apar acum tot mai
frecvent cele în formă de
farfurie. Podoabele şi uneltele
de cupru devin curente.

Statuetă de lemn cu
ochii din lapis lazulli.
British Mus.

Vase cu decor geometric. Negade I.

În faza Negade II (3500-3100 a. Chr.) vasele roşii lustruite şi cu gură neagră devin rare, dominând
acum un nou tip: recipientele decorate (D-Ware = decorated-ware), care au pereţi subţiri şi foarte bine arşi,
dar nelustruiţi, de culoare brun-ocru deschis, peste care e aplicată o pictură cu un roşu-brun mai închis. În
etapele mai timpurii decorul este mai ales nonfigurativ (valuri, spirale), pentru ca mai târziu să apară oameni
şi animale, iar în ultima etapă a fazei II să fie figurate şi bărci. Desenul este de regulă foarte elegant, dar
extrem de stilizat.

.
 Statuete de lut. Negade II.
Statuete de fildeş. Negade I-II.

Alături de vasele pictate apar

ceva mai târziu vase cu toarte laterale
dispuse orizontal şi decorate cu
alveole, sau "în val" (W-Ware =
Wavy-handled-ware), care imită
vasele de piatră. La rândul lor
paletele pentru vopsele capătă încă
de la începutul fazei II o formă
ovoidală sau de peşte şi au la partea
superioară excrescenţe în formă de
coarne sau de protome (capete) de
animal. În etapele târzii ale fazei II
apar cilindrii-sigilii şi mărgele de lut
decorate prin rulare, de certă
influenţă mesopotamiană.

Ace de păr şi piepteni de os. Negade II. Vas de piatră. Negade II

PALETE DE FARD. Negade II.

 Documentaţie suplimentară
(vezi cursul extins)

Vas pictat aparţinând culturii Negade.

H (înălţime) = 22 cm. D(iametrul) gurii = 15 cm. Loc de
descoperire necunoscut. Epoca predinastică. Negade,
IIc-d (3250-3100 a. Chr.). Muz. Cairo.

Faza a II-a a culturii Negade corespunde cu epoca predinastică, căci acum constatăm
separarea liderului de mase şi începuturile regalităţii, acest proces fiind strâns legat de tot mai frecventele
conflicte militare dintre comunităţi.
Semnificativ pentru acest nou stadiu este mormântul descoperit de
J. Quibell în 1898 în necropola de la Hierakonpolis (Edfu), aflată la circa
700 m de sanctuarul lui Horus (din epoca dinastică arhaică). Mormântul,
jefuit în antichitate, dar cert aparţinând culturii Negade, faza IIC (circa 3450
a.Chr.), constă dintr-o cameră sepulchrală de 450 x 200 cm, construită din
cărămidă şi orientată nordvest-sudest13. Pe peretele de sudvest (marcat cu
o linie roşie pe figura alăturată) apare o pictură murală cu ocru, negru şi alb
pe un fond galben, reprezentând bărci de papirus, oameni şi animale.
Desenul este foarte simplificat, infantil chiar, şi - cu toate că
seamănă cu cel de pe vase - nu are rigoarea geometrică şi eleganţa
acestuia; în schimb este, evident, mult mai dinamic. Câmpul imaginii pare
separat în cel puţin două registre. În cel superior distingem două corăbii de
război (dintre care cea din dreapta este mult mai mare) şi care par a fi dotate nu cu obişnuitele cabine, ci
cu nişte construcţii defensive în care se află războinici înarmaţi. Dacă personajul din capătul corabiei mai
mari este un cârmaci, atunci bărcile navighează de la stânga la dreapta.

Ele trec, se pare, printr-o regiune ostilă, unde sunt animale sălbatice (de la stânga la dreapta: un
auroc, trei onagri şi mai multe gazele, apoi un şir de antilope). Animalele par a fi mânate sau păzite de
indivizi care, cel puţin în dreptul marii corăbii, îşi desfac larg braţele într-un gest ritual (?), sau încercând să
împiedice debarcarea pe mal. E posibil ca între ocupanţii bărcii şi localnici să se fi angajat o luptă.

13VeziW. Kaiser, în Mitteilungen des Deutschen Archäologischen Instituts in Kairo 16, 1958, p.
183 sqq; Müller-Karpe 1968, p. 310, 403 i Taf. 23, A-B J. Crowfoot-Payne, Tomb 100: The Decorated
Tomb at Hierakonpolis confirmed, în: Journal of Egypthian Archaeology 59 (1973), 31-35; B.J. Kemp,
Photographs of the Decorated Tomb at Hierakonpolis, în acelaşi JEA 59 (1973), 36-43; K.M. Cialowicz,
La naissance du royaume (2001), p. 100-101 şi 157-161.
 În registrul inferior sunt patru nave lipsite de ocupanţi (care probabil au debarcat pe ţărm) şi sub
care apar mai multe scene. De la dreapta la stânga se poate mai întâi distinge o scenă de luptă - frecventă
mai târziu în relieful şi pictura egipteană - şi anume individul care zdrobeşte cu o măciucă trei duşmani.
Protagonistul este redat cam de două ori mai mare decât adversarii săi. În ajutorul lor par să sară doi indivizi
care poartă toiaguri de cioban, încovoiate la vârf. Urmează apoi un om între două feline, o temă iconografică
pe care o vom întâlni atât pe mânerul de cuţit de la Gebel el-Arak (v. documentaăia suplimentară) cât şi
în arta sumeriană. Mai la dreapta şi uşor mai sus apar cinci gazele sau antilope într-un cerc (ţarc?) văzut
de sus. Mai remarcăm sub cea de a doua barcă două perechi de luptători şi trei personaje aşezate, dispuse
într-un şir. Reprezentarea plastică este prea sumar executată ca să nu prezinte neclarităţi ce creează
inerente dificultăţi în interpretare. S-ar putea să ne găsim în faţa unui prim document de artă narativă, care
să relateze o expediţie războinică într-un ţinut ostil, dar bogat în animale. Apar şi reprezentări emblematice
(simbolice?) ca omul între două fiare sau zdrobirea duşmanilor cu măciuca, încât ne putem gândi şi la un
sens alegoric, nu numai la unul strict narativ. Limbajul plastic este naiv, în locul perspectivei iluzionistice
folosindu-se mai multe unghiuri de vedere (animalele sunt din profil, dar se văd ambele coarne, ăarcul
circular cu cele cinci capride este redat de sus etc.). Ca izvor istoric această pictură are o deosebită valoare,
căci documentează ciocnirile militare care au precedat unificarea statului egiptean.
Este deci cert că în perioada Negade II s-au produs transformări structurale în societatea egipteană
şi ca urmare a lor se constituie instituţia monarhică. Dovada existenţei ei este "arta de curte", legată de
persoana regelui. Cele mai tipice produse ale sale sunt mânerele decorate de la cuţite rituale, paletele
de farduri şi capetele de măciucă. Toate aceste artefacte nu sunt obiecte uzuale, ci însemne ale rangului
înalt al posesorului.

Documentaţie suplimentară.
(vezi mai pe larg Cursul Extins)

Pumnalul de la Djebel el-Arak Paleta vânătorii de lei. Louvre

Lama este de silex, mânerul de fildeş. Înălţime totală:
25,5 cm, din care mânerul: 9 cm. Piesa provine din
comerţul de antichităţi şi se păstrează azi la muzeul
Louvre din Paris. Datare: 3 400 - 3 300 a. Chr
 Faza a III-a a culturii Negade (3100-2900 a. Chr.) se suprapune peste prima parte a perioadei
dinastice arhaice, care durează însă până la 2700 a. Chr. şi care - deşi continuă formele de tip Negade
- este în acelaşi timp o etapă cu totul nouă, ce constituie faza formativă a civilizaţiei egiptene clasice din
timpul Regatului Vechi. La sfârşitul mileniului III. a. Chr. se produc în Egipt mutaţii social-politice profunde,
a căror expresie ultimă a fost formarea statului unitar.
Epoca dinastică arhaică reprezintă perioada frământată a luptelor pentru unificarea Egiptului.
Cele două regate, Ţara de Sus şi Ţara de Jos, s-au conturat ca două formaţiuni politice distincte. Ţara de
Sus pare să se fi născut, nu prin unificarea unor regate locale, ci graţie unei dinastii originare din Delta
Nilului, căci reprezentanţii săi ("Regele scorpion", "Narmer" şi "Aha -Menes") au ca stindard pe zeul Horus
şi nu pe Seth, adversarul său mitic şi simbolul Egiptului de Sus. Conform tradiţiei egiptene domnia zeilor s-
a încheiat cu conflictul dintre Osiris şi fratele său Seth, care a fost răzbunat de Horus, fiul postum al lui
Osiris. După el ar fi urmat "semizeii", sau "urmaşii (servitorii) lui Horus" şi abia apoi dinastiile umane iniţiate
de Menes. După unii comentatori moderni această tradiţie mitică reflectă conflictele dintre cele două
Egipturi în perioada unificării. Descoperirile arheologice ne permit astăzi să afirmăm că înainte de Menes,
pe la 2.900 a. Chr., "Regele scorpion" şi apoi urmaşul său "Narmer" au cucerit parţial sau integral Ţara de
Jos, efectuând paşii decisivi în direcţia unificării. În mod impropriu (căci termenul ales este un truism) unii
autori actuali vorbesc despre o "dinastie 0" (şi mai nou chiar "dinastia 00"), prin care înţeleg succesiunea
de monarhi anteriori primei dinastii a lui Manethon. Narmer, al cărui mormânt la Abydos, în Egiptul de Sus
a fost identificat, nu pare să fi posedat şi unul similar la Saqqarah, în Egiptul de Jos 14, ceea ce face din el
un rege al Ţării de Sus. El pare să fi fost urmaşul direct al "Regelui scorpion", care ar trebui considerat
întemeietorul "dinastiei 0". În schimb Aha-Men, al cărui nume corespunde lui Menes amintit de sursele
egiptene tradiţionale ca fondator al statului, avea câte un mormânt atât la Abydos cât şi la Saqqarah şi este
foarte probabil ca el să fi înfăpuit unirea durabilă a celor două regate rivale, stabilind capitala la Memphis,
la cumpăna dintre cele două Egipturi. Săpăturile din cele două necropole de la Abydos şi Saqqarah au
permis stabilirea succesiunii faraonilor din primele două dinastii, originare din This (Thinis), după Manethon,
astfel:

Dinastia a I-a. Dinastia a II-a.

Aha - Men > Hotepsechemui >
Djer / Chent- Ka (?) > Neb-re (sau Re-neb) >
Djet (Uadji) > Neteren >
Udimu > Sechemyeb >
Den / Meretneit - Hesepti > Seth-Peribsen >
Andjib-Merbapen > Cha-sechem / Horus-Seth Chasechemui.
Smerchet-Samsu >
Ka'a - Sen

În epoca dinastică arhaică un deosebit avânt l-a luat prelucrarea silexului prin cioplire şi retuşare
(de remarcat secerile şi săpăligile cu tăişul din microlite), dar progresul semnificativ se înregistrează la
prelucrarea aramei, atât prin turnare în forme din două valve, cât şi prin ciocănire. Se cunosc cuţite cu vârf
rotunjit, fierăstraie şi împungătoare, toate cu mânere de lemn, vârfuri de lance, precum şi săpăligi / topoare
(inclusiv cu partea lemnoasă bine păstrată). De asemenea erau răspândite vasele de aramă, mai ales
servicii pentru mâncat şi băut (cf. figurile alăturate). Unele descoperiri norocoase ne informează despre
piese de mobilier, linguri din lemn sau cutii pentru jocuri şi jetoane. În fine, plăcuţele pentru farduri redevin
simple, rectangulare sau cordiforme, având în partea de sus excrescenţe de forme diverse. În mormintele
regale asemenea plăci sunt bogat decorate, la fel ca şi capetele de sceptru. În mormintele demnitarilor de
rând asemenea sceptre sunt piriforme şi simple, nedecorate.

14Regiiprimelor două dinastii se înmormântau în două necropole, în Egiptul de Sus, la Abydos, în

noma de baştină a faraonilor thiniţi (unde mormintele erau probabil în formă de tumul) şi în Egiptul de Jos,
la Saqquarah, lângă "zidul alb" al legendarului Menes (unde mormintele aveau forma unei locuinţe). Pentru
acelaşi rege există câte un mormânt în fiecare dintre cele două necropole şi, cum ele au fost jefuite încă
din timpul Regatului Vechi, nu se poate preciza unde erau mormintele reale şi unde cenotafurile. Probabil
mormântul-locuinţă de la Sakkarah era cel real, căci aici se vor înmormânta şi faraonii următoarelor dinastii.
 Piese provenind de la
Negade (Müller-Karpe
1968, Taf. 17/32-39) şi
Sajala (ibidem, Taf. 55/A).

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ

Sceptrul "regelui scorpion".

Calcar. Fragmentar. H păstrată= 20
cm. Descoperit la Hierakonpolis (Edfu), în
"depozitul votiv" din templul lui Horus.
Perioada unificării regatului (cca. 3100-3000
a. Chr.). Muz. Cairo.
Paleta regelui "scorpion".
Şist gri-verzui. Fragment de 19 cm înălţime
şi 22 lăţime. Provine de la Abydos, fără condiţii mai
precise de descoperire. Epoca unificării statului (cca.
3100-3000 a. Chr.). Muz. Cairo.

Paleta lui Narmer.

Şist gri verzui. Înlăţime 64 cm. Descoperită în secolul trecut de Quibell la Hierakonpolis, în templul
lui Horus. Prima publicare: J.E. Quibell, Archaic Objects, I, Cairo 1904, p. 312-315. Perioada unificării
regatului (cca. 3100-3000 a. Chr.). Muz. Cairo.
 De obicei asemenea plăci pentru farduri se găsesc în mormintele regale. Cea de faţă fusese însă
îngropată în mod ritual, ca şi alte odoare de preţ, cu ocazia restaurării templului lui Horus, pe vremea
Regatului Nou. Templul se găsea la Hierakonpolis, capitala Egiptului de Sus în epoca predinastică.

Sceptrul lui Narmer.

Calcar alb. Stare bună de conservare. H = 30 cm. Descoperită de Qubell în "depozitul votiv" din
templul lui Horus de la Hierakonpolis. Epoca unificării regatului (3100-3000 a. Chr.). Muz. Cairo.

După Müller-Karpe 1968, Taf. 27/1.

Plăcuţa lui Akha-Menes.
Fildeş. Dimensiuni: 4,8 x 5,6 cm. Descoperită în 1897
de A. de Morgan într-un mormânt din Negade, aparţinând soţiei
faraonului Akha-Menes, numită Meir-Neirth. Prima dinastie,
cca. 3.000 a. Chr. Muz. Cairo.
.

Statuetă
reprezentând pe faraonul Chasechem.
Şist verde. Înălţime 56,5 cm. Provine din templul
de la Hierakonpolis unde se găseau două statui identice.
Prima publicare: J. E. Quibell, Hierakonpolis I, London
1900, p. 11, Pl. 40-41. Sfârşitul celei de a doua dinastii,
cca. 2740-2705 a. Chr. Muz. Cairo (cea de a doua statuie
se găseşte la Oxford).

Mormintele regale de la Abydos.

Primele două dinastii, 3 100 - 2 700 a.
Chr..

Abydos. Complexul funerar U.

Abydos. Mormântul Q
Mormintele din epoca dinastică arhaică de la Saqquarah.

Mormântul 3471
(după Müller-Karpe 1968, Taf. 38/2).

Obiecte din M. 3505 (după Müller-

Karpe 1968, Taf. 43)

Sakkarah. Mormântul 3505 (după Muller-

Karpe 1968, Taf. 40/1).

Mormânt de tip "mastaba" de la Saqquarah. Regatul timpuriu, dinastia I-a.

Incintele funerare de lângă cimitirul regal de la Abydos.
La 1,5 km de cimitirul regal de la Abydos se află un complex de incinte funerare, care reproduc
fortificaţiile contemporane. Ele sunt similare cu marea incintă a complexului lui Djoser de la Sakkarah
(v. mai jos) şi arată că incă din timpul primelor două dinastii se născuse obiceiul construirii unei "capitale
pentru vecie", unde să domnească perpetuu "ka"-ul, sufletul, faraonului.

Incintele funerare de lângă cimitirul de la Abydos după

Francesco Raffaele Abydos Royal Enclosures, West of
Kom es-Sultan, site web 2003

1- Shunet ez-Zebib (incinta lui Chasechemui)

2- Cele 12 bărci rituale descoperite de misiunea
americană
3 - "Mastabaua de vest", a lui Adjib sau Semerkhet
4 - Incinta lui Merneith (sau Den ?)
5 - "Fortul mijlociu" (incinta lui Peribsen)
6 - Incinta lui Djer
7 - Incinta lui Djet
8 - Deir Sitt Damiana Incinta lui Qa'a (?), incorporată în
satul actual al cărui nume îl poartă.

Cea mai bine păstrată este incinta lui Chasechemui,

de la Shunet, ale cărei ziduri din cărămidă crudă se înalţă
şi azi până către 10 m. Incinta avea o formă rectangulară,
de circa 140 x 80 m şi mai multe intrări, fiind înconjurată de
ziduri duble. Acestea erau prevăzute cu rezaliţi (intrânduri şi
ieşinduri), ca la mastabalele de la Sakkarah,
sau la construcţiile contemporane din
Mesopotamia. Coama zidului era decorată cu
bucranii (capete de taur) din lut, la care erau
ataşate coarne reale. În interiorul incintelor se
găsea câte o ridicătură, ca un mormânt tip

mastaba. Ea este similară cu mastabaua M1 din

complexul lui Djeser şi va fi servit ca mormânt
provizoriu al suveranului.
La est de incinta lui Chasechemui au fost
descoperite prin anii '80-90 ai secolului XX un număr de 12 bărci funerare 15 (la care se mai adaugă
două, găsite mai demult, dar greşit interpretate). Bărcile erau confeţionate din lemn şi au fost aşezate
pe piedestale de cărămizi crude, fiind apoi acoperite cu lut. Astfel de bărci fuseseră descoperite în
complexele funerare regale de mai târziu (de exemplu la Gizeh, lângă piramida lui Keops, v. mai jos).

15D. O'Connor: Abydos, Early Dynastic funerary enclosures, in: K. Bard (ed.), Encyclopedia of the
archaeology of Ancient Egypt, 1999, 93-95
Bărci funerare de la Anydos

Complexul funerar de la Abydos ne ajută la

reconstituirea centrelor fortificate din perioada
de sfârşit a culturii Negade. Tot mai
frecventele conflicte, la care fac referire
reliefurile şi picturile din epocă, au făcut
necesară apariţia unor fortificaţii, la început din
şanţ şi palisadă, apoi cu ziduri din cărămidă
crudă. Pe baza datelor existente, dar şi a unor
săpături recente, a fost propusă o reconstituire
teoretică a unui asemenea centru politic din
epoca predinastică.
O primă incintă înconjura întreaga
aşezare. Apoi, o a doua fortificaţie proteja
reşedinţa suveranului, un "palat" cu mai multe
încăperi, asemenea mormintelor princiare de
la Sakkarah. Aşa va fi arătat centrul unei
unităţi politice predinastice, din care au
evoluat nomele de mai târziu (regiuni ale
regatului egiptean).
după B. Williams, Security and the problem of the city
in the Naqada period, in: P.Silverman, ed., 'For his
Ka - Essays in memory of K.Baer' 1994, 271-83

BIBLIOGRAFIE COMENTATĂ:
În chestiunea apariţiei civilizaţiilor orientale (cu specială privire asupra Mesopotamiei şi
Egiptului) se poate folosi ca bibliografie în limba română:
- J. Deshayes, Civilizaăiile Vechiului Orient, Bucureăti 1976, p. 17-50;
- G. Rachet, Universul arheologiei, vol. II, Bucureăti 1977, p. 36-141, 214-245; 274-289;
- L. Bârzu, R. Ursu, Istorie universală veche. Istoria Orientului Antic, Bucureăti 1999, p. 7-18).
(pentru restul bibliografiei vezi Cursul Extins)
Cu deosebită căldură recomand site-urile referitoare la Egipt realizate în engleză şi italiană de
Francesco Raffaele de la universitatea din Napoli.
LECŢIA 2.
PRINCIPALEL ETAPE ALE ISTORIEI EGIPTULUI ANTIC
Introducere. Cadrul natural.
EGIPTUL ESTE UN DAR AL NILULUI, spuneau grecii încă înainte de Herodot, dar meritul
primului dintre istorici a fost acela de a fi extins afirmaţia de la delta fluviului la întreaga vale, până la
cataracte. Şi într-adevăr Egiptul nu e decât o fâşie îngustă de pământ fertil (ce nu depăşeşte câteva
zeci de kilometrii în lăţime, dar care are o lungime de mai bine de 1000 km), înconjurată de un deşert
punctat cu câteva oaze. La capătul acestei fâşii se află un teritoriu de forma unui triunghi cu latura de
circa 200 km, delta, unde vegetaţia era sălbatică şi luxuriantă. Cum în zona tropicală nu plouă practic
aproape de loc, acolo unde inundaţiile regulate ale Nilului nu ajung pentru a aduce cu sine mâlul roditor,
se întinde deja deşertul mort. Pentru vechii egipteni propria ţară era simbolizată de culoarea neagră,
culoarea fertilităţii, de fapt a pământului roditor şi a zeului vegetaţiei Osiris, tot aşa cum verdele plantelor
simboliza în pictură viaţa, iar roşul deşertului era culoarea lui Seth, zeul dezordinii, violenţei şi morţii.

EGIPTUL DE JOS ŞI PIRAMIDELE

EGIPTUL MAREA MEDITERANĂ

LIBIA DE JOS
MEMPHIS SINAI

SIWA
FAIYOUM ALEXANDRIA
ROSETA BUTO TANIS
FARAFRA
SAIS
TELL EL NAUKRATIS SUEZ
AMMARNA
BUBASTIS
EGIPTUL
DE
HELIOPOLIS
SUS
DAKHLA CAIRO
GISEH
THEBA SAKKARAH
LIŞT MEMPHIS
KHARGA MEIDOUM
DAHŞUR

ASSWAN FAIYOUM
(ELEPHANTINA)
HERAKLEOPOLIS

ABU SIMBEL

SELIMA BENI HASAN

NUBIA

Este tautologic să subliniem că unitatea politică şi conducerea centralizată, specifice Egiptului,

se datorează interesului comun de a menţine în stare de funcţionare sistemul de baraje şi canale. La
fel de evident este şi faptul că relativa izolare a Egiptului (înconjurat de deşert şi de munţi, având legături
pe uscat numai prin istmul de Suez), a contribuit din plin la originalitatea acestei civilizaţii şi la
menţinerea aceluiaşi stil propriu şi inconfundabil pe durata a mai bine de trei milenii. Dar această
neobişnuită coerenţă şi rigoare în păstrarea vechilor idealuri (considerată de unii o formă de imobilism)
se explică la fel de bine şi prin rolul esenţial pe care l-a jucat aici o religie, care plasa tot ceea ce a fost
bun în vremurile imemoriale ale începuturilor, când zeii au stabilit atât configuraţia universului cât şi a
edificiului statal. Prin urmare instituţia monarhiei, care se confunda de altfel cu statul, fusese investită
în ochii vechilor egipteni cu sacralitatea specifică creaţiilor majore ale divinităţii. În astfel de condiţii orice
schimbare în societatea umană era bănuită că periclitează însăşi creaţia şi ameninţă să readucă totul
la haosul primordial.
Şi totuşi istoria Egiptului nu a avut o scurgere lină, cu o perioadă formativă, urmată de avântul
ascendent, climax şi apoi decadenţă, ci a stat sub semnul alternanţelor dintre epocile de glorie şi cele
de regres şi dezordine. Îndată ce autoritatea centrală se clătina, ţara era ameninţată cu dezmembrarea.
 În realitate unitatea era minată de
EGIPTUL DE SUS, contradicţia funciară dintre ara de Jos şi cea de
ZONA CATARACTELOR Sus. Egiptul de Jos cuprindea în primul rând delta
Nilului, o zonă unde unde agricultura era bazată pe
canale, care dirijau apa de la braţele deltei Nilului
spre zonele cultivate. Aici apa era ridicată cu
ajutorul unor roţi hidraulice, sau a unei cumpene
(şaduf) până la jgheaburile de lemn, care o duceau
apoi spre câmp. Si azi se foloseşte acest sistem în
delta Nilului şi în Mesopotamia. În Egiptul de Jos
contactele comerciale pe mare sau pe coastă
generaseră o societate mai dinamică, care la rândul
său a produs încă de timpuriu o serie de aglomerări
urbane16.
De cealaltă parte, ara de Sus cuprindea
valea inundabilă a Nilului, unde agricultura se baza
pe sistemul de baraje şi unde societatea era mult
mai patriarhală şi esenţialmente rurală. Aici, când
apele Nilului începeau să crească, barajele erau
deschise, pentru a-i permite apei să inunde
câmpurile. Apoi
barajele erau
închise,
IRIGAŢII CU SHADUF
nelăsând apa să
EGIPTUL DE JOS se scurgă. După
ce apele s-au
decantat, lăsând
mâlul roditor, barajele erau deschise, pentru ca ele să revină în
matca lor. Seminţele erau aruncate în mâlul proaspăt şi apoi
egiptenii dădeau drumul vitelor, care prin călcare le adânceau în
pământ. Aici nici măcar nu era nevoie de plug. Cum Nilul, care izvora
din zona subecuatorială a Marilor Lacuri, inumda de două ori pe an,
vechii egipteni aveau două recolte, ceea ce a făcut din această ţară
marele grânar al Lumii Vechi (alături de Mesopotamia şi de Valea
Indusului).
Egiptenii înşişi şi-au perceput ţara mai degrabă ca pe o
federaţie a celor două Egipturi decât ca pe un stat centralizat.
Coroana şi titulatura faraonului, ritualul de încoronare şi simbolistica
puterii, fac apel constant la ideea unirii celor două entităţi distincte.
În mod tradiţional istoria de trei milenii a Egiptului antic este
împărţită în 30 de dinastii, care au domnit asupra ţării de la
întemeierea regatului unitar (cca. 3100 a. Chr.) şi până la cucerirea
Egiptului de către Alexandru cel Mare (332 a. Chr.). Criteriul acesta
a fost adoptat datorită unui preot de epocă elenistică, Manethon
(323-245 a. Chr.), de la care provine lista dinastiilor începând cu
legendarul Menes şi până în vremea sa (regii ptolemaici, care au
domnit de la moartea lui Alexandru şi până la cucerirea romană, în
31 a. Chr., alcătuiesc cea de a 31-a dinastie)17. Cum aserţiunile lui
Manethon s-au dovedit în general juste, cronologia actuală reia
modelul său, grupând dinastiile în perioade mari, numite "regate",
alternate cu epoci de dezordine şi decadenţă, numite "perioade
intermediare"18.

16Faţă de oraşele-stat mesopotamiene acestea erau mai degrabă nişte târguri. Practic Egiptul
nu a cunoscut fărâmiţarea politică a lumii sumero-akkadiene, singurul centru comparabil sub aspect
urbanistic cu cele din "Ţara dintre fluvii" fiind capitala, legată direct de persoana faraonului.
17De fapt textul lui Manethon nu s-a păstrat ca atare, ci ne este cunoscut doar din citate
ulterioare (v. mai pe larg cap. despre Evoluţia egiptologiei).
18Datele absolute pot fi stabilite prin coroborarea listei lui Manethon, ce cuprinde faraonul şi
anii săi de domnie, eventual cu menţionarea vreunui eveniment mai important, cu inscripţii hieroglifice
care pomenesc sărbătoarea răsăritului stelei Sirius,a cărei evoluţie e cunoscută (v. mai pe larg cap.
 Pre- şi protoistoria Egiptului, precum şi Regatul Timpuriu (primele două dinastii thinite) au
fost deja tratate în cadrul primei secţiuni a acestui curs. După epoca formativă, când s-au acumulat
treptat trăsăturile specifice, ce vor defini stilul propriu al civilizaţiei egiptene, odată cu dinastia a III-a
începe perioada clasică în istoria Egiptului.

1. Regatul vechi, perioada clasică a civilizaţiei egiptene (cca.

2700-2150 a. Chr.). Dinastiile III-VI.
Este epoca piramidelor. Capitala politică se găsea la Memphis, iar cea religioasă la Heliopolis.
Administraţia se centralizează şi se constituie birocraţia specifică Egiptului antic. De acum încolo tradiţia
istorică egipteană şi documentele arheologice concordă.
Cei mai importanţi monarhi sunt:
- Djoser (Netjeri-chet), din dinastia a III-a, care şi-a construit, prin intermediul primului său
ministru Imhotep, celebrul ansamblu funerar de la Saqquarah, ce cuprinde şi o piramidă în trepte.
Acest ansamblu marchează începuturile marii arhitecturi în piatră. De acum încolo inscripţiile
hieroglifice pot fi literalmente citite, nu doar interpretate, ca cele anterioare. În consecinţă apar şi primele
scrieri ştiinţifice sau literare (lui Imhotep îi este atribuit primul tratat de medicină şi primele proverbe).
- Snefru, fondatorul dinastiei a IV-a, care a construit trei piramide, două la Meidum şi una la
Dahşur (celebra piramidă cu laturile frânte).
- Keops, Kephren şi Mykerinos, tot din dinastia a IV-a, care au construit ansamblul funerar
de la Giseh, considerat una din cele şapte minuni ale lumii antice.
MONUMENTELE
CAIRO
FUNERARE
DIN ZONA
TEMPLUL
SOLAR MEMPHIS-ULUI
AL LUI ABUSIR
NEUSER-RE
GISEH PIRAMIDA LUI
NEFERIRKARE ŞI
A LUI NEFEREFRE
PIRAMIDA LUI TETI
ANSAMBLUL DE LA SAKKARAH
SEKHEMKHET

PIRAMIDELE LUI PEPI I,

LIŞT
MERENRE, SHEPSESKAF

ABUSIR PIRAMIDA ROŞIE MEYDUM

A LUI SNEFRU

PIRAMIDA FRÂNTĂ DAHŞUR

SAKKARAH A LUI SNEFRU

LIŞT

MEYDUM

DAHŞUR

MEMPHIS, imediat la sud de Cairo, a fost capitala Regatului Vechi. Oraşul (din care nu au rămas
urme arheologice concludente) se afla la cumpăna dintre Egiptul de Jos şi Egiptul de sus.

Începând cu dinastia a V-a cultul zeului solar Re devine dominant (umbrind cultul celestului
Horus). Cele mai reprezentative monumente devin templele solare de la Abusir. Sub ultimii monarhi
ai dinastiei apar pe pereţii piramidelor de la Lişt texte religioase referitoare la voiajul în lumea de
dincolo, care continuă a fi scrise şi în timpul dinastiei a VI-a şi care formează colecţia numită
convenţional "textele piramidelor".
Membrii familiei regale şi înalţii funcţionari sunt înmormântaţi în jurul complexelor regale în
mastaba-le, sau în morminte hypogee. Panourile sculptate, reliefurile şi picturile de pe pereţii
mastaba-lelor oglindesc societatea şi viaţa cotidiană, oferind mai multe informaţii istorice decât
piramidele. Din ele reiese că pe timpul dinastiei a IV-a guvernarea era încă patriarhală şi majoritatea

despre Cronologie).
înaltelor funcţii în stat erau adsignate membrilor familiei regale. În cursul dinastiei a V-a însă se dezvoltă
tot mai mult o clasă de funcţionari şi preoţi, care s-au impus prin calităţile lor intelectuale, creând în cele
din urmă o structură tot mai specializată şi mai ierarhizată. Cu timpul, sub dinastia a VI-a, această
aristocraţie de funcţii se transformă într-o nobilime ereditară. Ca un semn al slăbirii puterii centrale,
marii funcţionari şi notabilii locali încep a se înmormânta în propriile provincii 19.

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ
(vezi cursul complet)

Complexul funerar a lui Djoser de la Saqquarah (Eg. de Jos, 20 km sud de Cairo). Dinastia
a III-a, cca. 2690-2660 a. Chr..

Statuia regelui Djoser.

Calcar acoperit cu un strat fin de
stuc şi apoi pictat. Lipseşte doar
o parte din barba de ceremonie,
azi ruptă. Înălţime 142 cm.
Descoperită în campania 1924-
25 de Seviciul Egiptean de
Antichităţi în incinta funerară a
lui Djoser de la Saqquarah.
Dinastia a III-a, cca. 2690-2660
a. Chr. Muz. Cairo,.

Panou cu basorelief reprezentându-l pe Hesire.

Lemn. Înălţime 114 cm. Descoperit în mastabaua A3 din
Saqquqrah, la nord de complexul funerar a lui Djoser.
Dinastia a III-a, pe la 2700 - 2650 a. Chr. Muz. Cairo,

19Scribii din epoca elenistică numeau aceste regiuni în limba greacă "nome", termen încetăţenit
astăzi.
 Piramidele lui Snofru
Piramida în trepte de la Meydum.
Începutul dinastiei a IV-a, cca. 2625
a. Chr.

Piramida cu laturile frânte de la

Dahshur

Dahşur, piramida "roşie", sau de nord .

Statuia prinţului
Rahotep şi a soţiei sale,
Nofret
Calcar pictat. Înălţime
121-122cm. Provin din
mastabaua lui Rahotep, aflată la
nord de piramida lui Snofru de la
Meydum (săpături A. Mariette
1871). Dinastia a IV-a, pe la
2620 a. Chr. Muz. Cairo. f.inv.
Ansamblul funerar de la Gizeh al faraonilor Keops, Kephren şi Mikerinos.
Dinastia a IV-a, cca. 2600-2475 a. Chr.

Piramida lui Keops, în egipteană

Khufu

Piramida lui Kephren

(în egipteană Kafere) cu Sphinx-ul

Templele funerare ale lui Kephren

Statuia regelui Kephren.

Diorit verde închis cu vinişoare
alb-gri şi ocru. Înălţime 168 cm. Triada lui
Descoperită în 1860 de A. Mariette la Mykerinos.
Giseh în templul funerar al lui Kephren. Altorelief de şist gri.
Dinastia a IV-a, cca. 2540-2505 a. Chr. Înălţime 92,5 cm.
Muz. Cairo, Dinastia a IV-a, cca.
2500-2482 a. Chr.
Muz. Cairo
 Statuetă a unui "scrib".
"Scribul" Calcar pictat. Ochii
Calcar, acoperit cu un strat
sunt realizaţi din cuarţ
fin de gips şi apoi pictat.
Înălţime 53,7 cm, cam
Cca. 50 cm înălţime, cam
jumătate din cea reală.
jumătate din dimensiunile
Descoperit de A. Mariette
naturale. Descoperit în
într-o mastaba din Saqqarah.
cursul săpăturilor din 1893
Muz. Luvru. Dinastia a IV-a,
dirijate de J. de Morgan la
cca. 2550 a. Chr.
Saqquarah. Începuturile
dinastiei a V-a, pe la 2475
a. Chr.. Muz. Cairo,

Statuia lui Kaaper ("Şeich el-

Beled" = "Primarul satului").
Lemn de sicomor. Înălţimea
păstrată 112 cm. Descoperită de
A. Mariette în 1860 la
Saqquarah, în mastabaua C8,
lângă piramida lui Userkaf.
Începutul dinastiei a V-a, pe
vremea faraonului Userkaf
(2475-2467 a. Chr.). Muz. Cairo,

Cele două statui ale lui

Ranefer. Calcar pictat. 186 cm
înălţime statuia cu perucă,
respectiv 178 cm cea fără.
Provin din necropola de la
Saqquarah, mastabaua nr. 40
(săpături A. Mariette 1860).
Începutul dinastiei a V-a, pe la
2475 a. Chr. Muz. Cairo
Mastabaua lui Ti.
Saqqarah, mormântul nr. 60 (circa 1 km nord-
vest de piramida în trepte). Dinastia a V-a, cca. 2400 a.
Chr. (epoca faraonilor Neferir-ka-Re şi Neuser-Re, v.
mai jos). Săpături A. Mariette - 1860.

Templul soarelui (Re) ridicat de faraonul

Neuser-re
Abu Gurab, între Giseh şi Saqquarah. Dinastia
a V-a, cca. 2428-2398 a. Chr. Săpături: L. Brochardt şi H. Schäfer între 1898 şi 1901.

Capul încoronat al şoimului Horus. Placă de aur masiv (635 g), cu ochi
de obsidian (32 g). H cu coroană = 37,5 cm. Descoperit în 1897-98 la
Hierakonpolis. Dinastia a VI-a, pe la 2350 a. Chr.. Muz. Cairo,

2. Prima perioadă intermediară (cca. 2150-2050 a. Chr).

Dinastiile VII-X.
Sfârşitul regatului vechi se datorează luptelor interne ce au opus diferiţi dinaşti locali dornici de
a-şi afirma independenţa. Practic au fiinţat concomitent două regate, unul în nord, controlând delta şi
care continua tradiţia memphitică şi unul în zona centrală, cu capitala la Herakleopolis (lângă oaza
Fayum). De aceea prima perioadă intermediară se numeşte şi herakleopolitană.
 EGIPTUL DE SUS, FAIYOUM
OAZA FAIYOUM

HERAKLEOPOLIS

BENI HASAN

HERMOPOLIS

HERAKLEOPOLIS TELL EL AMMARNAH

EL BADARI

EGIPTUL DE SUS
ÎNTRE MEMPHIS ŞI THEBA
DENDERAH

Ca dovadă a dispariţiei autorităţii centrale, textele piramidelor, ce erau menite să ghideze

sufletul faraonului după moarte, se regăsesc acum şi în mormintele oamenilor obişnuiţi. Lipsite de
sprijinul unei monarhii puternice arhitectura şi plastica decad, dar apar tocmai acum scrierile literaturii
clasice egiptene, care deplâng flagelul războaielor civile. "Învăţătura pentru regele Meri-ka-re" şi mai
apoi "Învăţăturile regelui Amen-em-het", de la începutul regatului mijlociu sunt primele exemple de
literatură patristică şi ilustrează problemele cărora trebuia să le facă faţă monarhul acelor timpuri
instabile. La rândul său "Dialogul dintre un om şi sufletul său" este un prim exemplu de literatură
sapienţială, care rediscută sistemul de valori tradiţional, constituit în jurul ideii de nemurire, extinzând
conceptul postexistenţei şi pentru oamenii de rând.
Odată cu cea de a XI-a dinastie, sub Antef şi apoi sub Mentuhotep al II-lea, apare un nou
centru de putere, în sud, cu capitala la Theba. Zeul suprem de aici era Amun, divinitate celestă care va
fi combinată mai târziu cu zeul solar Re. Pe la 2025 a. Chr. Mentuhotep al II-lea definitivează
reunificarea regatului şi va rămâne în tradiţia egipteană ca un al doilea întemeietor după Menes.

3. Regatul mijlociu (cca. 2050-1780 a. Chr.)

Dinastiile XI-XII.
Unificatorul Egiptului, Mentuhotep, fiind originar din Theba, aceasta devine noul centru politic
şi religios. Aici, la Deir-el-Bahari şi-a construit Mentuhotep celebrul templu-mormânt semihypogeu.
În timpul dinastiei a XII-a capitala se mută spre nord, la Lişt, apoi la Dahşur şi în fine la
Fayoum. În provincia Fayoum faraonii Sesostris II şi III şi Amenemhet III realizează mari amenajări
hidrografice, bazate pe desecarea mlaştinilor, pe canale şi bazine de acumulare. Mormintele acestei
perioade sunt tot sub formă de piramidă, dar din cauza dimensiunilor mai reduse şi a materialelor
perisabile (miez de lut şi cărămidă crudă, cu simplu înveliş de piatră) piramidele de la Lişt, Dahşur şi
Fayum sunt reduse azi la aspectul unor simple movile.
Deşi formal sunt reluate titlurile şi structurile vechiului regat, noua aristocraţie provine în primul
rând dintre familiarii dinaştilor din prima perioadă intermediară. Marea aristocraţie, înalţii funcţionari şi
nomarhii (guvernatori ai unei provincii, noma) îşi comandă propriile monumente funerare, adesea
deosebit de somptuoase şi, ca dovadă a scăderii centralismului, înmormântările încep a se face în
propria provincie şi nu alături de suveran. Mormintele hypogee de la Beni Hassan, Theba sau Assuan
au un mobilier funerar deosebit de bogat şi sunt decorate cu numeroase reliefuri şi picturi murale.
Pe plan social se constată dezvoltarea acum a unei clase mijlocii, alcătuită din funcţionari
mărunţi şi meşteşugari.
Apar în această perioadă "textele sarcofagelor", scrieri religioase ce continuă pe cele ale
piramidelor şi care spre sfârşitul epocii se regăsesc şi pe pereţii mormintelor marii aristocraţii. Dar
principala creaţie a regatului de mijloc este literatura laică, domeniu în care au fost acum concepute
marile opere ce vor fi asiduu copiate în epocile ulterioare. Pe lângă gustul regatului vechi pentru
proverbe şi reflecţii, această literatură a moştenit de la prima perioadă intermediară lirismul ce se
manifestă în balade şi povestiri: "Balada lui Sinuhe" sau "Marinarul naufragiat", în imnuri de slavă pentru
zei sau faraon "Imnul Nilului" sau "Imnul lui Sesostris III" şi chiar în scrieri şi pamflete politice "Profeţia
lui Nefertiti" sau "Satira negustorilor".

4. A doua perioadă intermediară (cca. 1780-1550 a. Chr.).

Dinastiile XIII-XVII.
Noua decădere a autorităţii centrale nu se mai datorează unor cauze interne, ci invaziilor
externe. Partea de nord a ţării ajunge în mâinile hyksoşilor, "stăpânii din ţări străine", sau "regii păstori".
Este vorba despre populaţii imigrate dinspre Syria şi regatul hurrit, puse în mişcare de pătrunderea
primelor valuri indoeuropene în Orientul apropiat, care aduc cu sine calul şi carul de luptă, noi tipuri de
săbii şi arcuri, arsenal care va juca un rol important în istoria ulterioară a Egiptului. Capitala regilor
hyksoşi a fost Avaris, în deltă. Principalul zeu venerat era Seth, stăpânul forţei violente şi al dezordinii.
Concomitent în Egiptul de Sus domneşte o dinastie locală ce va conduce lupta pentru
alungarea dominaţiei străine. Primii paşi îi fac faraonii Sequenenre, Kamoses şi Ahmoses.

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ
(vezi cursul extins)

Învăţătură pentru regele Meri-ka-re. Dinastia a X-a, pe la 2100-2025 a. Chr. Textul, cu

numeroase lacune şi pasaje obscure, s-a păstrat pe trei fragmente de papirus din vremea
Regatului Nou (din. a XVIII-a), care redau un document de la sfârşitul primei perioade
intermediare. Fragmentele au fost publicate mai întâi de Gilénischeff, Les Papyrus
hiératiques nr. 1115, 1116 A et 1116 B de l'Ermitage Impérial de St. Petersbourg., St.
Petersburg 1913.Traducerea românească se găseşte la Daniel 1974, p. 107-110.

Învăţăturile lui
Amenemhet. Papirus
fragmentar, de unde lacunele
din text, datând din perioada
Regatului Nou, pe la 1550 a.
Chr. (probabil domnia lui
Amenophis I). Limba şi
scrierea arată însă că
documentul este o copie după
originalul redactat la
începuturile dinastiei a XII-a.
Publicat mai întâi de F. L.
Griffith, în Ägyptologische
Zeitschrift, vol. 34, p. 35; (trad.
rom. C. Daniel 1974, p. 98-
100).
Monumentul funerar al lui Mentuhotep al II-lea de la
Deir el Bahari. Dinastia a XI-a (cca. 2061-2010 a.
Chr.). Săpături E. Naville 1903-1907.
 Complexul funerar al lui Sesostris I.
Plan. După Müller-Karpe 1974, Taf. 108/1.

Statuia lui Nebhepetre

Mentuhotep al II-lea.Calcar pictat.
Înălţime împreună cu soclul = 138 cm.
Dimensiuni naturale. Descoperită de H.
Carter pe la 1900 în templul funerar al lui
Mentuhotep II. de la Deir el-Bahari. Epoca
lui Mentuhotep al II-lea (2061-2010 a.
Chr.), dinastia a XI-a. Muz. Cairo,

Statuie a lui Sesostris (Senurset) I. tronând. Calcar alb-gălbui. Înălţime 200 cm.
Provine, împreună cu alte nouă piese identice, din templul funerar a lui Sesostris I de la Lişt.
Săpături: Institut Français d'Archéologie Orientale, 1894. Dinastia a XII-a, cca. 1971-1929 a.
Chr. Muz. Cairo,
 Mormântul hipogeu al lui Sarenput II de
la Asuan.
Mormântul nr. 31 al necropolei de la Asuan,
dinastia a XII-a, epoca lui Sesostris al II-lea, cca.
1897-1878 a. Chr.

AMENEMHET III.
Din. a XII-a.
Cca. 1842-1798.
H = 73,5 cm.

Statuia lui Sesostris III. Granit gri-

violaceu. Fragmentară (sunt rupte
membrele superioare şi cele inferioare de
la genunchi în jos). Dimensiuni naturale;
înălţimea păstrată este de 150 cm.
Descoperită la Theba, în curtea din faţa
templului lui Mentuhotep al II-lea, de la
Deir el-Bahari. Dinastia a XII-a, cca.
1878-1842 a. Chr. Muz. Cairo,

5. Regatul Nou ( 1550-1070 a. Chr.)

Dinastiile XVIII-XX.
Este epoca de aur a Egiptului. Pentru circa cinci secole ţara va cunoaşte o mare stabilitate şi
prosperitate. Sub o serie de faraoni Egiptul devine un mare imperiu. Realizările arhitecturii şi artei egalează
creaţiile vechiului regat, dar le întrec în cantitate şi rafinament. Numeroase monumente sunt azi încă în
picioare, iar din acest moment evoluţia artei egiptene poate fi urmărită practic secol de secol.
În timpul dinastiei a XVIII-a (1550-1315 a. Chr.) Theba (azi localitatea Luxor) constituie principalul
centru politic şi religios. Amun-Re este zeul suprem al ţării şi lui i se ridică numeroase temple, printre care
marele complex de cult de la Karnak şi de la Luxor. La vest de Nil se găsesc celebrele temple funerare şi
morminte hypogee (din "valea regilor" si "valea reginelor"). Theba nu era doar principalul centru religios,
ci - din punct de vedere politic şi economic - era adevărata inimă a ţării. Aici se depuneau impozitele
locale, aici ţările supuse îşi aduceau tributul (Nubia, Palestina, Fenicia, Syria), aici soseau darurile din ţări
îndepărtate: Punt, Lybia, Creta, insulele Mării Egee, sau Mesopotamia.

HERMOPOLIS

TELL EL AMMARNAH
EGIPTUL
DE SUS

EL BADARI

DENDERAH

KOPTOS DENDERAH
KOPTOS
ABIDOS

REGIUNEA THEBEI

HIERAKONPOLIS

KARNAK EDFU
LUXOR

KOM OMBO

Principalii faraoni ai dinastiei a XVIII-a sunt:

-Regina Hatşepsut, soţia şi totodată sora vitregă a lui Tutmosis al II-lea, care a fost numită regentă
pe timpul minoratului lui Tuthmosis al III-lea. Ea s-a comportat asemenea unui suveran în lege şi poate fi
văzută pe reliefurile templului funerar de la Deir-el-Bahari, îmbrăcată în faraon, cu barbă de ceremonie,
îndeplinind ritualurile specifice monarhului. Domnia ei a fost o perioadă de pace, când s-au făcut mari
construcţii la Karnak şi Deir-el-Bahari (ambele în perimetrul Thebei).
-Tuthmosis al III-lea, cel care a trebuit să aştepte 22 de ani sub tutela lui Hatşepsut pentru a-şi
putea, în fine, pune în valoare vocaţia de mare cuceritor. El este adevăratul fondator al Imperiului egiptean.
În 30 de ani de domnie independentă a susţinut 17 campanii întinzând hotarele ţării sale de la a 4-a
cataractă a Nilului şi până dincolo de Eufrat, după cum o arată "analele lui Tuthmosis al III-lea de la Karnak".
Şi el s-a remarcat prin mari construcţii în zona Thebei.
-Amenhotep al IV-lea, care continuând nişte tendinţe din timpul predecesorului său, Amenhotep
al III-lea, a înfăptuit o mare reformă religioasă, rupând-o cu tradiţia ancestrală şi proclamând ca religie de
stat o formă de monoteism. În locul vechilor zei el introduce cultul unic al discului solar, Aton, şi-şi modifică
numele în Echnaton. Totodată el înfiinţează o nouă capitală Achetaton (azi Tell el -Amarna), oraş care,
fiind abandonat după moartea sa, a devenit astăzi un excepţional sit arheologic. Aici a fost descoperită
celebra arhivă diplomatică a lui Echnaton. Nu numai gândirea religioasă s-a rupt de tradiţie, dar şi arta
caută forme cu totul noi de expresie, în disonanţă cu imobilismul funciar al culturii egiptene tradiţionale.
Plastica capătă aspecte naturaliste şi expresioniste chiar, principala sursă de inspiraţie fiind însăşi realitatea
cotidiană. Tot sub Echnaton sunt însă pierdute posesiunile imperiale cucerite de Tuthmosis al III-lea.
-Tuthankamun, fiul lui Echnaton, a revenit însă la cultul tradiţional al lui Amun-Re, dar a murit
foarte tânăr. Este amintit în istorie datorită descoperirii în 1922 a mormântului său, în cea mai mare parte
intact şi care ne dă măsura luxului, rafinamentului şi bogăţiilor fabuloase de la curtea faraonilor.
 THEBA ANTICĂ

13. VALEA REGILOR

11. DEIR EL
BAHARI
12.QURNA. T. LUI SETHOS I-II
10. T. LUI TUTHMES III.
14. VALEA REGINELOR 9. T. LUI AMENHOTEP II
8. RAMESSEUM 1. KARNAK
7. T. LUI TUTHMES IV
6.T. LUI MEREMPTAH
4. MEDINET
5. COLOŞII
HABU. T. LUI
LUI MEMNON
RAMSES III.
3. MALKATA. P. LUI
AMENHOTEP III.
2. LUXOR

KOPTOS
ABIDOS
THEBA CATARACTELE NILULUI
EGIPTUL
PRIMA CATARACTĂ
DE SUS HIERAKONPOLIS
EDFU
KOM OMBO ABU SIMBEL
ASSWAN
ELEPHANTINA
PRIMA CATARACTĂ A DOUA
PHILAE
CATARACTĂ

A TREIA
CATARACĂ A PATRA
CATARACTĂ
ABU SIMBEL
A CINCEA
CATARACTĂ
A DOUA
CATARACTĂ

A ŞASEA
CATARACTĂ
 Dinastiile a XIX-a şi a XX-a marchează maxima grandoare, dar şi începutul decadenţei regatului
nou. După moartea prematură a lui Tuthankamun şeful armatei, Horemheb, reuşeşte să apere ţara de
invaziile străine şi restaurează puterea regală. Principalii reprezentanţi ai dinastiei a XIX-a, Sethos I şi
Ramses al II-lea au refăcut imperiul lui Tuthmosis III, dar expansiunea egipteană a fost stopată în nordul
Syriei de către imperiul hitit. Bătălia de la Quadesh a contribuit la instituirea unui status quo şi la definirea
sferelor de influenţă a celor două imperii, îngrijorate de fapt de expansiunea assiriană. Pe zidurile marelui
templu de la Luxor sunt gravate faptele lui Ramses al II-lea, cel care a asigurat stăpânirea egipteană
asupra Siriei. Tot el a construit, dincolo de prima cataractă, un templu hipogeu la Abou Simbel.
În timpul dinastiei a XX-a Egiptul cunoaşte ameninţarea "popoarelor mării", grupuri eterogene,
cu o puternică componentă indoeuropeană (aheeană), puse în mişcare de vastele tulburări din secolele
XII-XI a. Chr. Ramses al III-lea reuşeşte să îndepărteze din deltă pericolul invaziilor şi "popoarele mării"
vor sfârşi prin a se aşeza pe coasta palestiniană, căreia i-au dat şi numele. (În Biblie aceştia apar sub
numele de "filistini").

6. A treia perioadă intermediară. (1070-750 a. Chr.)

Dinastiile XXI-XXIV.
Succesele externe nu au putut opri alunecarea societăţii egiptene pe panta decadenţei şi corupţiei.
Egiptul se împarte din nou în două regate. Cel sudic, cu capitala la Theba, este condus de marii preoţi ai
cultului lui Amun-Re din Karnak, iar cel nordic se află sub autoritatea prinţilor de la Tanis. Începând cu
dinastia a XXII-a puterea va fi acaparată de principi de origine libiană.

7. Regatul târziu. (750-332 a. Chr.).

Dinastiile XXV-XXX.
Faraonii dinastiei a XXV-a provin din Sudan, unde îşi păstrează în continuare şi capitala Napata.
Este epoca numită "a kuşiţilor", care se încheie cu cucerirea asiriană în 664 a. Chr. Urmează epoca
"saită", a renaşterii culturii şi civilizaţiei egiptene sub cea de a XXVI-a dinastie, ce-şi avea reşedinţa în
deltă, la Sais. În 525 a. Chr. perşii cuceresc însă ţara şi inaugurează astfel o nouă perioadă, cea a
dinastiilor XXVII-XXX, când sub suzeranitate persană, ajung la putere şi monarhi de origine egipteană.

8. Epoca elenistică (332-31 a. Chr.).

Dinastia a XXXI-a.
Alexandru cel Mare cucereşte Egiptul în 332 şi în anul următor fondează Alexandria, noua capitală
a ţării şi unul din cele mai mari centre de cultură elenistică. După moartea sa tronul va fi ocupat de dinastia
ptolemeilor, care a domnit până în anul 31 a. Chr. când Cleopatra a VII-a, aliata lui Marcus Antonius e
înfrântă de Octavianus Augustus în bătălia navală de la Actium.

În epoca romană Egiptul va constitui o provincie cu un statut special, fiind administrată

direct de împărat, ca un domeniu propriu, căci împăratul era moştenitorul faraonilor, iar Egiptul reprezenta
principalul grânar al Romei. Alexandria rămâne cel mai mare oraş al Imperiului în partea răsăriteană, până
la apariţia Constantinopolului şi va fi unul din principalele centre ale lumii creştine.

În 640 p. Chr. bizantinii pierd Suezul şi începe ofensiva arabă. În 646 p. Chr.
Alexandria este cucerită, marea sa bibliotecă este incendiată şi Egiptul devine o
provincie islamică.
DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ (vezi cursul general)

Templul funerar al reginei Hatşepsut de la Deir el Bahari.

Dinastia a XVIII-a, cca. 1490-1470 a. Chr.

Statuie colosală a reginei Hatşepsut în

chip de Osiris. Portret fragmentar.Calcar
pictat. Înălţimea fragmentului 61 cm.
Descoperit prin 1926-27 în templul funerar al
reginei de la Deir el-Bahari. Dinastia a XVIII-
a, cca. 1490-1470 a. Chr. Muz. Cairo,

Statuie-bloc a lui Senenmut cu

prinţesa Neferure. Granit negru.
Înălţime 100 cm. Epoca lui
Hatşepsut (1490-1470 a. Chr.).
Muz. Berlin,

Complexul de la Karnak, cu sanctuarul lui Amun-Re şi Khonsoau, sanctuarul lui Montou şi

cel al lui Mout
 Drumul ritual de la Karnak la Luxor (după
Ruinele templului lui Amun Re Wildung 2000)

Intrarea monumentală (pylon-ul) temlului receptacol de la Luxor

Analele lui Tuthmosis al III-lea. Karnak, templul lui Amun-Re, dinastia a XVIII-a, epoca
lui Tuthmosis al III-lea (1490-1439 a. Chr.). Fragmente considerabile au apărut în Lascu,
Daicoviciu 1960, p. 25-31.
Statuie a lui Tuthmosis al III-lea
(portret).
Bazalt gri-verzui. Înălţimea totală a
statuii 200 cm. Descoperită de către G. Legrain
prin 1904-1905 în templul lui Amun-Re de la
Karnak.Dinastia a XVIII-a, cca. 1490-1439 a. Chr.
Muz. Cairo.

Statuetă a lui
Tuthmosis al III-lea
purtând ofrande.

Marmură. Înălţime 26
cm. Descoperită de J.
Baraize în 1912 lângă
Theba la Deir el-
Medineh. Dinastia a
XVIII-a, cca. 1490-
1439. Muz. Cairo

Statuia lui Amenophis, fiul

lui Hapu, în chip de scrib.
Granit gri. Înălţime 128 cm.
Descoperită în 1913 de G.
Legrain în templul lui Amun
de la Karnak, în dreptul celui
de al X-lea pilon. Dinastia a
XVIII-a, pe timpul lui
Amenophis al III-lea (1403-
365 a. Chr.). Muz. Cairo

Statuia lui Amenophis, fiul lui Hapu, în calitate de orant.

Granit gri. Înălţime 117 cm. Găsită în 1901 de G. Legrain în dreptul celui de al VII-lea pilon a
templului lui Amun de la Karnak.

"Cartea morţilor" a scribului Nebqed.

Fâşie de papirus, lungime totală 6,30 m. Scris cu vopsea neagră şi roşie.
Vignete frumos pictate. Dinastia a XVIII-a. Din necropola Thebei. Prima publicare:
Deveria-Pierret, Le papyrus de Nebqed (1872). Muzeul Louvre, Paris, inv. AE/N 3068.
"Coloşii lui Memnon". Calcar. H =
15,60 m, din care soclul are 2,30m.
Teba, în faţa templului lui Amenophis
al III-lea.

O vilă din timpul dinastiei a XVIII.

Reconstituirea unei reşedinţe bogate
din timpul Regatului Nou se bazează pe
o pictură descoperită într-un mormânt
teban Sfârşitul domniei lui Amenophis
al III-lea, către 1365 a. Chr. Muz. Cairo

Portretul lui Nefertiti. Calcar gri deschis,

de granulaţie medie, acoperit pe alocuri cu
un strat subţire de stucatură şi apoi pictat.
Lobii urechilor sunt parţial rupţi şi lipseşte
şarpele uraeus din frunte. H = 48 cm (lăţime
19,5 cm). Dimensiuni naturale. Provine din
săpăturile sistematice de la Tell el-
Amarnah, din atelierul sculptorului
Thutmoses, fiind descoperit în decembrie
1912.Dinastia a XVIII, epoca lui Echnaton,
cc. 1365-1349 a. Chr.. Ägyptsiches
Museum Berlin, inv. 21300.

Statuia lui Echnaton purtând ofrande. Calcar pictat. H =

35 cm. Descoperită de L. Borchardt în 1911 la Tell el-Ammarna.
Dinastia a XVIII-a, cca. 1365-1349 a. Chr.
 Mască a unui "curtean" de la Tell el-
Amarna.
Stuc. Înălţime 24 cm. Provine din atelierul
unui sculptor, pe nume Thutmosis, de la Tell el-
Amarna. cca. 1360-1350 a. Chr. Ägyptisches
Museum Berlin, inv. 21228.

Scrisoare a regelui babilonian Burraburiaş al II-ea către faraonul Echnaton

Placă de lut cu inscripţie cuneiformă, provenită din arhiva diplomatică
descoperită la Tell-el-Amarna (Textele originale au fost editate prima oară de J. A.
Knudtzen, Die El-Amarna Tafeln, Leipzig 1909-1912). Epoca lui Echnaton, cca. 1365-
1349 a. Chr., probabil perioada de început.

Imn pentru Aton. Textul acestui celebru imn a fost descoperit la Tell el-Amarna, în
mormântul faraonului Ay, al treilea succesor al lui Echnaton.

Relief cu scena: "plimbare în Ladă de haine din mormântul lui

grădină". Stuc pictat. Fragment de cca.
25 x 20 cm. Provine din săpăturile
germane de la Tell el-Amarna. Dinastia a
XVIII-a, prima parte a domniei lui
Semenchkare (1349-1347 a. Chr.).
Ägyptisches Museum, Berlin.
Tutanchamun.
Lemn sculptat, acoperit cu stucatură pictată,
cu foiţe de aur şi bronz, şi cu plăcuţe de
fildeş. În plus, intarsie cu fildeş şi abanos. 72
x 53 x 48 cm. Teba, mormântul nr. 62 din
Valea Regilor, aparţinând lui Tutanchamun,
descoperit de H. Carter şi Lord Carnavon în
1922-23. Dinastia a XVIII-a, cca. 1347-1337
a. Chr.. Muz. Cairo
 Masca de aur a mumiei lui Tutanchamun. Aur masiv, decorat cu lapislazuli,
carneol, cuarţ, amazonit, obsidian, turcuaz şi sticlă colorată. Greutate totală 11 kg. H =
54 cm. Provine din mormântul nr. 62 din Valea Regilor, ce a aparţinut faraonului
Tutanchamun. Dinastia a XVIII-a, cca. 1347-1337 a. Chr.. Muz. Cairo,

Al patrulea sarcofag al lui Tutanchamun. Aur masiv (de 22 de carate), pietre

semipreţioase (carneol, obsidian), sticlă colorată. L = 187,5 cm; greutate 110,4 kg ! Teba,
mormântul nr. 62 din Valea Regilor, aparţinând lui Tutanchamun. Dinastia a XVIII-a, cca.
1347-1337 a. Chr.. Muz. Cairo
 Templele rupestre
ale lui Ramses al II-
lea şi a reginei
Nefertari de la Abu
Simbel. Cele două
temple sunt săpate în
stânca de pe malul
vestic al Nilului şi, deşi
sunt construcţii
hipogee, au un plan
similar templelor
construite la suprafaţa
solului.

Analele lui Ramses al II-lea. Bătălia de la Kadeş (1285 a. Chr.).

Acest text oficial a fost reprodus pe pereţii mai multor temple construite
sau restaurate de Ramses al II-lea (templul lui Amun-Re de la Luxor;
Ramesseum-ul, templul funerar al faraonului de pe malul vestic al Nilului, sau
templul hipogeu de la Abu-Simbel).Textul original a fost publicat de Ch. Kuentz,
La bataille de Quadesh, Cairo,1928-1934.

Templul funerar a lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu.

Dinastia a XX-a, cca. 1175 a. Chr.
 Templul lui Khonsu din
complexul lui Amun-Re de
la Karnak. Dinastia a XX-a,
epoca lui Ramses al III-lea,
continuat în timpul dinastiei a
XXI (cca. 1193-1045 a. Chr.)
şi cu completări ulterioare
(Taharqa, 690-664 a. Chr.).

Pairusul Harris. Acest important document de la sfârşitul domniei lui Ramses al III-
lea ne prezintă averile şi veniturile a trei temple, cel de la Amun Re de la Karnak (antica
Theba), cel al lui Re de la Heliopolis şi cel al lui Ptah de la Memphis.

Templul lui Horus de la Edfu. Epoca elenistică. Construcţia a durat aproape două
secole. Ea a început în 237 a. Chr., sub Ptolemaios al III-lea Euergetes, iar zona
centrală cu sanctuarele şi sălile adiacente a fost terminată pe la 212 a. Chr. (sub
Ptolemaios al IV-lea), dar decorarea lor a continuat până în 147 a. Chr.. Marele
vestibul (prima sală hipostilă) a fost adăugat ulterior, fiind terminat prin 122 a. Chr.,
sub Ptolemaios al IX-lea. Apoi curtea, pilonul şi zidul de incintă au fost realizate în
cursul secolelor II-I a. Chr., iar decorarea lor s-a încheiat în 57 a. Chr., sub Ptolemaios
al XIII-lea.
 LECŢIA 3. MAGISTRALIA. COMENTARII Şi ANALIZE
3.1. INSTITUŢIILE POLITICE
MONARHIA Şi STATUL, sunt două noţiuni care în cazul Egiptului se confundă, căci, fiind vorba
despre un sistem ultracentralizat, întreaga alcătuire statală s-a bazat pe ierarhia piramidală, care-l avea în
vârful său pe monarh. Şi în izvoare ideea de stat egiptean apare numai împreună cu persoana faraonului20.
a) Statul era văzut de egipteni mai degrabă ca o federaţie a două entităţi, Egiptul de Sus şi Egiptul
de Jos, a căror unire era realizată prin persoana monarhului. De fapt formarea statului egiptean a fost
urmarea unei îndelungate perioade de conflicte între cele două părţi (cursul inferior, respectiv delta Nilului),
deosebite atât sub aspectul condiţiilor de mediu, cât şi sub cel al situaţiei economice şi demografice. Dacă
analizăm ritualul încoronării, care nu face decât să reia actul emblematic al fondării regatului de către
legendarul Menes, vom observa de la început că totul se concentrează în jurul ideii de unire a Egiptului de
Jos cu cel de Sus.
După "piatra de la Palermo" (v. mai sus), ca şi după monumentele primelor dinastii (în primul rând
"reliefurile din complexul funerar al lui Djeser", dar şi "templul soarelui al lui Neuser-re"), ritul de încoronare
cuprindea trei ceremonii distincte:
1. Che nesut, che biti - Înălţarea ("răsăritul") regelui pe tronul din Sud şi pe cel din Nord.
2. Sema taui - Unificarea celor două Tărâmuri (ţări).
3. Pechrer hainb - "Alergatul zidului", de fapt procesiunea în jurul "zidului alb" de la Memphis.

1. "Înălţarea" faraonului. Regele, purtând

însemnele lui Osiris, toiagul de păstor şi biciul, se
înfăţişează zeilor şi supuşilor săi pe o estradă la care se
ajunge urcând o scară. Apoi, primind coroana albă a
Egiptului de Sus din mâinile lui Seth (mai târziu Thot) 21, el
"răsare asemenea lui Re" (cheu mi Re), aşezându-se pe un
tron, ca monarh al Sudului. Coroana Egiptului de Sus,
numită hedjet, era o tiară conică, oblongă, terminată cu o
sferă în vârf. Deşi era făcută din stuf verde, ea purta epitetul
de "cea albă", căci albul, care simboliza puritatea, era
culoarea asociată zeiţei vultur Nechbet, totemul
capitalei Egiptului de Sus, Necheb.
După aceasta, faraonul repeta ritualul "răsăritului",
aăezându-se pe un alt tron, cel al Nordului, şi purtând pe
cap coroana roşie a Egiptului de Jos, primită de la Horus. Relief al lui Sesostris III
Aceasta, numită deshret, era un fel de mitră cilindrică, uşor (după Giedion 1966, Fig. 149.)
evazată şi care în spate se termina cu o supraînălţare
prelungă. Deşi de culoare roşie, epitetul ei era "cea verde", căci verdele simboliza viaţa. Această coroană
era personificarea zeiţei cobră, Uadjet, totemul capitalei Egiptului de Jos, Buto. În fine, într-o nouă etapă,
arborând ambele coroane suprapuse, numite de greci pskent (pa skenti în egipteană înseamnă "cea care
îmbrăţişează" capul suveranului), el ia loc pe "tronul lui Horus".
Întregul ritual trimite la începuturile statului Egiptean, când după Manethon şi după "piatra de la
Palermo", domnia au avut-o zeii fondatori ai statului, Osiris şi fiul său Horus (v. mai jos). Transmiterea
puterii de la faraonul defunct la cel viu este prezentată sub forma legendei domniei lui Osiris, zeul chtonian
şi argest, care simboliza pământul negru şi roditor din valea Nilului şi care a fost ucis de fratele său Seth,
simbolul deşertului roşu. Dar, prin strădaniile lui Isis, forţa vitală a lui Osiris se reface şi ei procrează postum

20Relativ recent a fost publicată o culegere de studii ale mai multor egiptologi dedicate regalităţii
egiptene, sub redacţia lui: D. O'Connor & D. P. Silverman, Ancient Egyptian Kingship. New investigations,
Brill 1994-95.
21Pentru a elimina orice confuzie precizăm că este vorba despe un ritual în cadrul căruia diferiţi
preoţi purtau măşti care-i identificau cu unul sau altul dintre zei. Prezentarea de faţă nu este decât o
descriere a reliefurilor şi picturilor murale, care redau asemenea scene şi nu o relatare despre ceremonia
însăşi, care nu e descrisă ca atare în textele literare şi de aceea tonul este al celui ce priveăte o imagine
unde zeii şi oamenii coexistă.
un fiu, Horus, zeul cerului şi al luminii solare, care şi-a răzbunat tatăl şi a recucerit puterea. Identificarea
faraonului în viaţă cu Horus (mai târziu şi cu discul solar Re) este ilustrată de verbul "che", care
desemnează urcarea pe tron, dar care literal înseamnă "a răsări".
2. Urmează prezentarea "stâlpului unirii" (sema taui), un pilastru (sema) cu cele două capete
lăţite în formă de clopot, în jurul căruia erau împletite ("unite" = taui) tulpini de lotus, planta heraldică a
Egiptului de Sus, şi de papirus, planta
heraldică a Egiptului de Jos. "Stâlpul unirii"
era prezentat faraonului de către cele două
zeiţe întruchipând cele două ţinuturi, Nechbet,
zeiţa Sudului şi Uadjet, zeiţa Nordului.
Pilastrul sema taui era apoi aşezat la baza
tronului, aşa cum se vede pe multe
reprezentări chiar târzii, iar cele două zeiţe
luau loc alături de suveran. Împletirea lotusului
şi papirusului simboliza unificarea celor două
Egipturi, iar sema taui plasat sub tron
simboliza faptul că această reuniune s-a
petrecut sub egida monarhului-Horus (mai
târziu Re sau Amun-Re). Hieroglifa sema taui
apare redată pe tronul regal încă din perioada
Regatului Vechi (v. statuia lui Kephren). Pe
unele monumente din perioada Regatului Baza statuii lui Amenophis al III-lea
Mijlociu şi Nou zeii tutelari ai Sudului şi
Nordului, Seth şi Horus, sunt reprezentaţi de o parte şi de alta a stâlpului sema, împletind lotusul şi papirusul
(v. de exemplu baza tronului lui Sesostris I). Cu timpul, Thot îl înlocuieşte pe Seth în asemenea imagini,
căci zeul şacal e perceput tot mai mult ca simbol al deşertului aducător de moarte decât ca suveran al
Sudului. Uneori cei doi protagonişti pot fi simple personificări ale Nilului (cf."Coloşii lui Memnon").

3. "Alergatul zidului" (pechrer hainb)

este ceremonia înconjurării "zidului alb" de la
Memphis de către faraonul precedat de
însemnele divine. Prin această procesiune rituală
noul monarh ia în stăpânire cele două Egipturi. În
"Textele piramidelor" când monarhul defunct a
ajuns în ceruri i se spune: "Aşezat pe tronul lui
Osiris, cu sceptrele în mâini, tu ai domnit peste
cei vii; tu ai făcut înconjurul (pechrer) tărâmurilor
lui Horus şi al tărâmurilor lui Seth" (adică al celor
două ţări, de Sus şi de Jos). "Zidul alb" era
fortificaţia construită la cumpăna dintre cele două
Egipturi, probabil pentru a împiedica invaziile din
Deltă asupra sudului, iar trecerea şi de o parte şi
Neuser-re efectuând "pecher hainb" de alta a zidului simboliza pacea obţinută prin
unificare. Până târziu în epoca elenistică
suveranii ptolemaici se încoronau încă la Memphis, după cum ne-o arată rândul 8 al textului grecesc din
"piatra de la Rosette". După Herodot, II, 99 şi III, 91 şi Diodor din Sicilia XI, 74, Memphis a fost fondat de
Menes, iar după Manethon de către Athotis, fiul lui Menes. Oricum, ceremonia reflectă începuturile statului
Egiptean, când s-a pus capăt conflictelor dintre Nord şi Sud, iar în locul celor două capitale Necheb şi Buto
a apărut una singură, la Memphis, în punctul strategic ce domina ambele ţinuturi. În concluzie "alergarea
zidului alb" simbolizează luarea în stăpânire de către monarh a întregii ţări reunite.
Analiza titulaturii monarhului duce spre aceiaşi concluzie: în ochii egiptenilor unitatea statală se
datora forţei divine a suveranului, care însă nu s-a intitulat niciodată spre exemplu "faraon al Egiptului", căci
o atare noţiune nu exista sub aspect politic. Ce-i drept, termenul Kemi (literal "cel negru") a fost folosit de
vechii egipteni pentru a desemna valea Nilului sub aspect geografic, iar egiptenii se numeau pe ei înşişi
Remtu kemi (oamenii [pământului] negru), dar ei nu au folosit niciodată un nume propriu pentru a desemna
formaţiunea politică (regatul) pe care grecii de mai târziu obişnuiau să îl numească Aigyptos. Monarhul
egiptean se intitula rege al Ţării de Sus, respectiv de Jos, ca şi cum ar fi vorba mai degrabă despre un stat
dualist, decât despre unul unitar.
 Cât despre titlul de "faraon", trebuie subliniat de la început că el nu a fost niciodată utilizat de către
egipteni în epoca clasică pentru a desemna instituţia monarhică. Termenul "faraon" îşi datorează
celebritatea Bibliei şi surselor greceşti târzii, unde PIRAAH, respectiv PHARO, derivate din egipteanul Per-
ao (sau Pir-aa), îl desemnează pe monarh, după o modă egipteană recentă. Titlul "faraon" a ajuns să fie
echivalat cu cel de rege abia începând cu dinastia a XXII, când pentru prima oară în texte apare o sintagmă
de genul "faraonul Sheshonk"22.
Înainte, pentru monarh în general, se foloseau termeni ca: nesu = rege (în expresii ca nesut-biti),
ity = suveran (înrudit cu iti = tată), neb = domn, stăpân. În acte, referindu-se la sine, monarhul folosea
termenul hemy, ceea ce s-ar putea traduce cu "maiestatea mea", iar supuşii i se puteau adresa cu hemke
= "mijestatea ta", sau în vorbirea indirectă foloseau hemef = "maiestatea sa". Dar toate aceste apelative
erau utilizate în vorbirea curentă, căci în inscripăiile oficiale protocolul cerea folosirea unei titulaturi
complexe.

Titulatura monarhului a evoluat treptat, astfel încât dacă în Regatul Vechi erau consacrate trei titluri-
nume: cel de Horus, cel de "stăpân al celor două coroane regale" şi cel de "rege al Ţării de Sus şi al Ţării
de Jos". Sub Regatul Nou s-au mai adăugat încă două, cel de "Horus de aur" şi cel de "fiu al lui Re", pe
lângă numeroase epitete protocolare.
1. Numele de Horus îl identifică pe monarh cu zeul şoim, stăpânul cerului,
cu discul solar (grecii traduceau Horus prin Apollon) şi cu zeul care învingându-l pe
Seth a fondat statul unitar. În epoca predinastică Horus a fost totemul familiei regale
din Buto, care s-a impus în Egiptul de Jos şi care rivaliza cu Seth-nubti (cel de aur),
zeul familiei domnitoare în Egiptului de Sus şi originară din Ombos. Titlul de Horus
apare deja la Acha (războinicul), al cărui nume (simbolizat prin două ideograme,
scutul şi ghioaga) e înscris în faţada unui palat, după obiceiul primelor dinastii thinite.
Deasupra se găseşte imaginea şoimului, ceea ce face ca lectura să fie Horus Acha,
adică "Horus cel războinic" (v. mai sus plăcuţa lui Acha-Men). Încă din timpul primei
dinastii numele de Horus al faraonului Andjib apare susţinut de cele două braţe ale
hieroglifei Ka, ce simboliza spiritul dinastiei şi forţa creatoare a regelui în care se
întrupase Horus. Necesitatea de împăcare a celor două Egipturi a făcut ca unii
faraoni thiniţi să adopte alături de numele de Horus şi pe cel de Seth, cum a fost
cazul ultimului reprezentant al dinastiei a II-a, Horus Chasechem (în traducere "Horus cel puternic îşi face
apariţia"), care după înfrângerea unei răscoale în Ţara de Jos, pe când Ţara de Sus îi rămăsese fidelă, a
adoptat numele de Horus-Seth Chasechemui (ceea ce înseamnă "Horus-Seth, cei doi puternici îşi fac
apariţia"). Evoluţia va fi desăvârşită în timpul dinastiei a III-a, când apare numele de Horus-nubti (Horus
de aur), scris cu numele regal urmat de semnul lui Horus deasupra semnului lui Seth din Ombos (nubti).
Din Regatul Mijlociu acesta va deveni însă un nume distinct de cel de Horus, pe care îl vom aminti la locul
său. Începând cu dinastia a V-a preoţii de la Heliopolis vor asimila pe
Horus cu discul solar la răsărit (Re-harnachti). Evoluţia se va încheia în
Regatul Mijlociu, sub dinastia a XII-a, când apare imaginea şoimului
purtând pe cap discul solar şi care îl întruchipează pe Horus-Re. În
concluzie, primul nume, cel de Horus, indică natura divină a faraonului,
care în limbajul plastic a fost atât de bine exprimată de sculptorul statuilor
tronânde ale lui Kephren, unde zeul şoim şi suveranul se contopesc în
aceiaşi contemplaţie profundă (v. mai sus).
2. Cel de al doilea titlu al monarhului era Nebty, care în traducere
înseamnă "cele două stăpâne". Numele era figurat sub forma unui vultur
şi a unei cobre, aşezate în câte un coş, care simboliza totalitatea. Cele două animale au fost la origine
totemurile capitalelor Necheb şi Buto, iar în epoca istorică întrupau zeiţele Nechebt (vulturul) şi Uazet
(cobra). Ele erau în acelaşi timp personificările celor două coroane, cea albă a Egiptului de Sus şi cea roşie

22Iniţial, în vremea Regatului Vechi şi a celui Mijlociu, Per-aa desemna "o casă mare", "un palat",
dar treptat i s-a lărgit aria semantică, ajungând să însemne şi "viaţă, sănătate, forţă". Sub Regatul Nou, la
sfârşitul dinastiei a XVIII-a, acest termen cu sensul de "măreţ, grandios" apare ca unul din numeroasele
epitete hiperbolice aplicate şefului statului. Astfel, într-o scrisoare adresată lui Achetaton găsim
următoarea înşiruire de apelative : "Per-aa, anch, udja, seneb, neb", care se traduce prin "Măreţie, viaţă,
sănătate, forţă, stăpân". În timpul dinastiei a XIX-a cuvântul faraon apare cu sensul de "maiestate", în
exprimări indirecte (de genul "maiestatea sa a spus..."), de unde a ajuns apoi să fie echivalat cu cel de
rege.
a Egiptului de Jos. Nebty reprezenta tocmai reunirea celor două coroane. Acestea erau privite de egipteni,
nu ca nişte simple simboluri ale puterii monarhice, ci erau de-a dreptul personificate şi divinizate, devenind
"cele două stăpâne", sursă a forţelor supranaturale ale faraonului. De altfel, textele greceşti de epocă
ptolemaică traduc numele de Nebty prin "κ̀υριoς βασιλει˜ωv", adică prin sintagma "stăpân al celor două
regine", referindu-se evident la coroane. Acest al doilea nume, care simbolizează clar reunirea celor două
Egipturi prin dubla încoronare, datează încă de pe vremea lui Menes, după cum o dovedeşte plăcuţa lui
Acha-Men, unde numele de Horus-Acha, înscris într-o faţadă de palat, e urmat de hieroglifa men, tabla de
ţah, înscrisă într-un pavilion, care se citeşte nebty.

3. Cel de al treilea titlu, numit nesut biti (cel ce aparţine trestiei şi albinei) exprima stăpânirea asupra
Ţării de Sus şi a celei de Jos. El era figurat printr-o trestie şi o albină deasupra a două pâini, simbolizând
pământul, ceea ce face din acest titlu unul topografic. Trestia (sau rogozul, căci sensul cuvântului sut e
nesigur) reprezenta un suveran din sudul deltei Nilului, probabil de la Herakleopolis şi a cărui autoritate
extinzându-se asupra sudului, a ajuns să însemne "rege al Egiptului de Sus".
Albina, biti, era simbolul oraşului Buto (pe lângă cobra Uazet), căci în textele
piramidelor "regele din Buto" era adesea numit "regele albinei" şi simboliza prin
urmare Egiptul de Jos. Titlul nesut-biti era transcris în epoca ptolemaică de către
persoanele bilingve, greco-egiptene: "Βασιλεὸυς τ˜ωυ τεv ̀αvo κὰι τεν κάτω
χωρ˜ωv", adică "rege al Ţării de Sus şi a celei de Jos". Cel de al treilea nume
apare deja în cursul primei dinastii, fiind atestat la Udimu, al cincilea rege al ei şi
semnifică iarăşi stăpânirea asupra unui stat dualist.

4. Hor n nub, cu sensul de "Horus cel de aur" şi fără conotaţii referitoare la Seth nubti de la Ombos,
este folosit din vremea Regatului de Mijloc şi trece în faţa numelui nesut biti. Primul care a aşezat discul
solar peste semnul lui Seth nubti a fost Djeser, numele citindu-se astfel Re-nubti şi fiind o referire la victoria
soarelui asupra lui Seth. Urmaşul său, Cheba, a înlocuit discul solar cu imaginea şoimului, revenind la
tradiţia conform căreia Horus a fost învingătorul lui Seth. Titlul se citeşte deci Hor-nubti, unde nubti
înseamnă cel din Ombos. Dar prin aliteraţie s-a ajuns la nub, care înseamnă aur, carnea lui Horus şi
strălucirea lui Re. S-a ajuns astfel la Hor n nub, care înseamnă "Horus cel de aur". Titlul are o clară conotaţie
solară şi arată fuziunea lui Horus, ca zeu al cerului, cu Re, discul solar.

5. Sa Re, fiul lui Re, este un titlu care, adăugat la celelalte, subliniază dubla natură divină a
faraonului: el nu este numai Horus fiul lui Osiris, ci şi o încarnare a soarelui însuşi, Re. Discul solar a fost
invocat în numele faraonilor încă din timpul dinastiei a II-a (de ex. Nerfer-ka-re = Frumos este Ka-ul lui Re),
iar la Kephren (dinastia a IV-a) apare chiar formula sa Re, dar abia o dată cu dinastia a V-a îşi face loc
constant un al doilea nume, pe lângă cel de botez, numit "numele de încoronare" şi care face într-un fel
sau altul aluzie la Re. Primul care şi-a luat un asemenea nume de încoronare a fost cel de al treilea
reprezentant al dinastiei a V-a, Kakai, care din momentul investirii ca faraon şi-a spus Neferir-ka-re.
Începând cu faraonul Cheti din dinastia a XI-a se regularizează titulatura regală. Numele de încoronare va
fi înscris într-un prim "cartuş", urmat de epitetul "sa Re", fiul lui Re, după care urmează într-un alt "cartuş"
numele de botez23.

Iată două exemple de titulaturi din perioada Regatului Nou, a lui Thutmes al III-lea şi a lui Ramses
al II-lea:

1. Horus, taurul cel puternic care s-a ridicat din Theba

2. Stăpânul celor două coroane, care fac ca regalitatea să dăinuie asemenea lui Re în ceruri
3. Horus cel de aur, puternic prin bărbăţia sa, sfânt prin diademele sale
4. Rege al Ţării de Sus şi a celei de Jos; (în cartuş numele de încoronare:) Mencheper-re
5. Fiu al lui Re (în cartuş:) Thutmes nefer Cheperu (Thot l-a zămislit cu chip frumos)
după care urmează alte apelative şi epitete neconvenţionale ca: "cel iubit de Hator, doamna turcoazelor".

23Cartuşul,
numit în egipteană ăenu, de la verbul ăeni = "a înconjura", a apărut pentru prima oară
la Djeser, sub forma unui sigiliu circular aşezat după numele Re-nubti, nou adoptat. Ulterior, începând cu
Snefru (din. a IV-a), numele regal a fost înscris în cartuş şi acesta a devenit în consecinţă oval. La
Sahure (din. a V-a) apare pentru prima oară cartuşul în formă de frânghie, care se va generaliza apoi.
1.Horus-Re, taur puternic iubit de către dreptate
2. Stăpânul celor două coroane, apărătorul ţării, care uneşte ţările străine
3. Horus de aur, bogat în ani şi mare în victorii
4. Rege al Ţării de Sus şi al celei de Jos; (în cartuş numele de încoronare:) Bogat întru dreptatea lui Re,
ales de către Re
5. Fiul lui Re (în cartuş): Iubit de către Amon, Ramses (zămislit de Re).

b) Monarhul.
Imaginea pe care posteritatea şi-a făcut-o despre monarhul egiptean a fost modelată de două
atitudini extreme. Pe de o parte Biblia ni-l prezită pe faraon ca pe un tiran asupritor, care-i supunea la munci
grele pe robii săi. În Cartea Exodului, I, 13-14 stă scris:
"Atunci egiptenii au adus pe copii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin munci
grele, la lut, la cărămizi şi la tot felul de munci ale câmpului; şi în toate muncile acestea pe care-i sileau să
le facă erau fără milă".
Faraonul e prezentat în Biblie ca un monstru care a ordonat uciderea tuturor copiilor evrei de parte
bărbătească şi care nici în ruptul capului nu a vrut să-i elibereze pe evrei, cu toate cumplitele urgii pe care
Domnul le abătuse pe capul egiptenilor din cauza aceasta.
La polul opus, Diodor din Sicilia (Biblioteca Istorică, I, 70-72) vedea în faraonul egiptean un model
de monarh-părinte al poporului său, călăuzit de legi drepte şi sfătuit de înţelepţi:

"(70) Întâi de toate regii egiptenilor nu duceau o viaţă tot atât de liberă ca aceea a regilor celorlalte
neamuri ce săvârăesc orice după bunul lor plac, fără să dea socoteală nimănui. În Egipt orice faptă a regilor
era orânduită prin legi - nu numai în ceea ce priveşte cârmuirea, dar şi când era vorba de viaţa lor zilnică
şi de hrana lor. Nu robii erau slujitorii regelui - fie că vor fi fost robi cumpăraţi, fie născuăi chiar în casa lor
- , ci îi slujeau toţi feciorii trecuţi de 20 de ani ai celor mai de vază dintre preoţi. Aceşti fii de preoţi primiseră
o creştere aleasă şi astfel regii aveau pe lângă ei pentru îngrijirea lor şi ca să vegheze asupră-le zi şi
noapte, pe cei mai destoinici tineri de la care n-ar fi putut să deprindă apucături urâte. Căci nici un stăpânitor
n-ar lua calea răului dacă n-ar avea slujitori care să-i măgulească slăbiciunile. Vremea - ziua ori noaptea
- când regele trebuia să-şi îndeplinească datoriile regale, era hotărâtă prin lege şi nu era lăsată la bunul
său plac. De îndată ce se deştepta din somn dis de dimineaţă el trebuia mai întâi să citească scrisorile
trimise de pretutindeni, ca să fie în stare să-şi orânduiască treburile obşeşti, după ce cunoştea cu de-
amănuntul tot ce se petrece în regatul Egiptului. Apoi, după ce se îmbăia şi se îmbrăca în veşminte
strălucitoare, punându-şi şi semnele puterii regeşti, el aducea jertfe zeilor. Victimele erau aduse la altar şi,
potrivit datinei egiptene, marele preot, care stătea în preajma regelui, se ruga la zei cu glas răsunător să-i
hărăzească sănătate şi toate bunurile vieţii, dacă acesta va fi fost drept cu supuşii săi. Marele preot avea
datoria să înşire şi să recunoască toate virtuţile regelui, înfăţişându-l ca pe un om plin de evlavie faţă de
divinitate şi foarte blând faţă de oameni. Îl arăta ca fiind un rege înfrânat, mărinimos, lipsit de prefăcătorie,
dornic de a înfăptui tot ce este bine; pe scurt, ca pe un om care-şi stăpâneşte poftele. Regele - urma
marele preot - îi pedepseşte pe vinovaţi cu pedepse mai puţin aspre decât li s-ar fi cuvenit, iar faptele bune
sunt răsplătite mai mult decât s-ar cădea. Iar, după ce mai adăuga în rugile înălţate numeroase alte laude
asemănătoare, marele preot îşi încheia rugăciunea cu un blestem aruncat asupra greşelilor pe care regele
le-ar fi săvârşit din neştiinţă; căci cârmuitorul ţării nu putea să fie vinovat de nimic; marele preot arunca vina
asupra slujitorilor şi sfetnicilor care îl povăţuiseră rău, socotind că este drept ca pedeapsa să se abată
asupra lor. Marele preot făcea toate acestea ca să-i trezească regelui teama de zei şi totodată să-l îndrume
a duce o viaţă cucernică şi potrivită unui rege. El nu-l dojenea cu asprime, ci se folosea de laude, care -
fiindu-i plăcute - îi erau regelui şi un puternic imbold spre fapte frumoase şi cinstite. După aceea regele
cerceta măruntaiele unui viţel şi, dacă prevestirile erau bune, scribul sacru citea din cărţile sfinte în faţa
adunării câteva sfaturi folositoare şi câteva înfăpturi care puteau fi luate drept pildă, sfaturi rostite şi fapte
înfăptuite de oamenii cei mai de vază. În chipul acesta omul căruia îi fusese hărăzită cârmuirea putea să
orânduiască treburile obşteşti, rând pe rând, după lege, şi folosindu-se de cele mai frumoase pilde care-i
stăteau la îndemână. Timpul îi era rânduit nu numai pentru a se consfştui cu ai săi sau pentru a împărţi
dreptatea, dar şi pentru a se preumbla, a se îmbăia, a se odihni alături de soţia sa şi, pe scurt, pentru tot
ce era în legătură cu viaţa lui. Hrana era simplă, regele mâncând doar carne de viţel şi de gâscă. Băutura
lui era numai vinul, pe care-l bea păstrând o anume măsură, cumpănită în aşa fel încât nici să-l sature
peste măsură şi nici să nu-l îmbete. Ca să nu lungim vorba, felul său de viaţă era orânduit cu atâta
moderaţie,încât ai fi putut crede că nu legiuitorul, ci medicul cel mai bun prescrisese acest regim, grijuliu
de sănătatea lui"
(Traducere: R. Hîncu, Bucureşti 1981, p. 80-81).
 Textul lui Diodor din Sicilia suferă de aceiaşi "egiptomanie" pe care o întâlnim la numeroşi alţi autori
greci, începând cu Herodot şi continuând cu Platon sau Isocrate. Dar dincolo de datele denaturate de preoţii
egipteni, care-l informaseră şi care evident îl îndoctrinaseră pe Diodor, răzbate poziţia particulară a
monarhului egiptean, care era un om pe care toţi îl considerau un zeu şi care probabil se credea şi el
suprauman. Încă din titulatura regală, prezentată mai sus, a reieşit cu pregnanţă natura divină a persoanei
faraonului, asimilat la început cu Horus, apoi şi cu Re (mai târziu cu Amun-Re).
După tradiţia consemnată atât de sursele egiptene originale ("papirusul de la Torino", "piatra de la
Palermo"), cât şi de Manethon sau de autorii greci (Herodot, Diodor din Sicilia, Eusebiu), monarhia
egipteană descindea direct din zei şi era prin urmare "de drept divin". După două dinastii de zei,
corespunzând după unii (Manethon de exemplu) celor două "eneade heliopolitane" (grupări de câte 9 zei),
au urmat domniile, tot mitice, ale semizeilor (sau eroilor) şi abia apoi dinastiile thinite, care începeau cu
Menes.
Eusebius, după Manethon, citează următoarea succesiune de zei-regi din prima dinastie a
Egiptului: Hephaistos (creatorul demiurg) > Helios > Ares > Kronos > Osiris şi Isis > Typhon > Horus, fiul
lui Isis. Dacă înlocuim numele greceşti cu echivalentul egiptean (folosit desigur în originalul lui Manethon)
ajungem la prima eneadă (cea "majoră"): Atum-Re (zeul primordial din Heliopolis) sau Ptah (demiurgul
oraşului Memphis), probabil preferat de Manethon > Re (soarele) > perechea Şu - Tefnut (aerul şi apa /
soarele şi luna) > perechea Geb - Nut (pământul şi cerul) > cele două perechi Osiris - Isis, părinţii lui Horus
şi apoi Seth (Typhon) - Nephthys (care întruchipau Osiris, pământul negru al Egiptului, iar Seth, deşertul
roşu, adică împreună "Lumea" întreagă, în optica egipteană).
Papirusul de la Torino, deşi fragmentar, redă o primă dinastie divină similară: Re > Şu > Geb, care
a trăit [...] > Osiris > Seth, care a domnit 200 de ani > Horus, viaţă, sănştate şi forţă, care a domnit 300 de
ani > Thot, viaţă sănătate, forţă, care a trăit 3126 de ani > Maat (dreptatea), care a domnit [...] ani > Horus
[...], total [...]. Domniile mitice au evident durate astronomice 24. Ele exprimă pe plan religios creaţia statului
egiptean, care a urmat creaţiei lumii, astfel soarele a generat aerul şi oceanul primordial, apoi s-a separat
pământul (mascul) şi cerul (femelă) şi apoi s-a născut Egiptul, din opoziţia dintre pământul negru şi roditor
(Osiris) şi deşertul roşu (Seth). În răzbunarea lui Horus, care în lupta contra lui Seth îşi pierde un ochi, unii
au văzut o transpunere în plan mitic a unui conflict real între un rege al Egiptului de Jos şi unul din Egiptul
de Sus, unde Seth era iniţial adorat, fără conotaţiile ulterioare, referitoare la moarte şi la rău.
Cea de a doua dinastie divină corespunde în general "eneadei minore" (dar aici textul lui Manethon
este destul de corupt): Horus > Ares - Anhor > Anubis > Heracles (Khonsu) > Apollo (Horus din Edfu) >
Amun > Tithoes (Thot) > Sosos (Şu) > Zeus (Amun-Re).
Urmează apoi dinastia eroilor, cărora Manethon le spune "morţi semi-zei" (vέκυες ήμιθέoι)25 şi
cărora "papirusul de la Torino" le spune "spirite (umbre), servitori ai lui Horus" (Anchu, ăemsu Hor) 26.
Conform tradiţiei aceşti eroi au transmis regaliatea de la zei la oamenii-zei, care erau faraonii.
E greu de spus în ce măsură faraonul se credea el însuşi zeu, dar atunci când zilnic toată lumea
te asigură că eşti de natură divină, e greu să-ăi păstrezi simţul realităţii şi să nu aluneci într-o paranoia
provocată de anturaj. Faraonul era considerat fiu al zeului suprem, aşa cum rezultă din reliefurile templului
lui Amenophis al III-lea de la Teba, unde este figurată zămislirea faraonului prin hierogamia dintre Amun-
Re şi regina-mamă. La naştere zeiţa Hator (întruchipând maternitatea) îl prezintă pe viitorul faraon celorlalţi
zei, iar Amun-Re îl salută cu cuvintele: "Bun venit în pace, tu, fiu al trupului meu!". Pentru vechii egipteni
faraonul reunea în sine toate puterile divine: capul corespundea şoimului Horus, nasul lui Thot, coapsele
zeiţei broaşte, iar fesele celor două surori Isis şi Hephthys. Dar mai presus de toate el era o întrupare a
zeului suprem (la început Horus, apoi Re şi după aceea Amun-Re). Evident că viaţa unui asemenea
personaj nu era uşoară, căci toate acţiunile sale erau reglementate de un strict ceremonial şi căpştau
valoare emblematică, faraonul trebuind să se comporte asemenea unei entităţi de natură divină.
Iată cum reconstituia A. Moret (1926, p. 182-183) începutul unei zile pentru un monarh din Regatul

24"Papirusul de la Torino" dă un total de 23 200 de ani pentru primele două dinastii mitice şi 13 420
pentru cea de a treia, în total 36 620 de ani. Manethon (citat de Eusebius) acordă 13 900 de ani domniei
primelor două dinastii şi 11 000 ultimeia. Herodot şi Diodor folosesc de asemenea cifre astronomice.
25Termenul se înrudeşte cu cel de Dii Manes ai romanilor, adică strămoşii deificaţi prin moarte.
26 Aceşti suverani legendari, pornind din Egiptul de Jos, vor fi extins regalitatea şi în cel de Sus,
dominat de "cei ce-l urmau pe Seth" (imu-khet Seth). Ulterior regii din sud, aparţinând aşa numitei "dinastii
0", ca Narmer, sau "Regele scorpion", "Regele Leu", ori faraonul distrugător de cetăţi, par să fi intervenit
eliberând Egiptul de Jos de invaziile libienilor şi asiaticilor. Aceşti predecesori ai lui Menes au realizat nu o
dată uniuni efemere ale statului.
Vechi. Deşi autorul francez nu-l citează direct pe Diodor din Sicilia, este evident că a avut în vedere textul
autorului grec, dar el a dat faptelor o nouă semnificaţie, căci citând papiri şi "Textele piramidelor", istoricul
modern explică şi justifică comportamentul particular al monarhului egiptean, ceea ce-i scăpase autorului
grec.
"Regele trebuie să se scoale la ivirea zorilor, să "răsară" (che), asemenea soarelui. De cum
deschidea ochii, femeile din harem îl salutau cu un imn de bun augur, acompaniat de muzică instrumentală:
"Trezeşte-te în pace, aşa cum zeiţele coroanelor se scoală în pace; fie trezirea ta liniştită" (apud Ad. Erman,
Hymnen an das Diadem der Pharaonen, p. 18). În temple zeii la ceasul deşteptării erau întâmpinaţi în
acelaşi fel, aţa încât cuvântului "dimineaţă" (dua) a ajuns a fi asociat cu salutul matinal şi cu adoraţia de
dimineaţă şi astfel "dua" cu un determinativ anume a sfârşit prin a însemna "a adora". Odată trezit regele
îşi face abluţiunile într-un "refrigerium", o sală de baie (quebehut), unde servitorii îl spală, îl masează şi îl
ung. El e comparat cu zeul Re: acesta la trezire e întâmpinat pentru a fi servit de fiica lui Anubis, zeiţa
"Prospeţimii" (quebehut), care cu apa din patru vase "îi împrospătează zeului inima la trezire" (Textele
piramidelor nr. 1180). După baie "Horus îi masează trupul lui Re, iar Thot îi masează picioarele 27" (ibidem,
nr. 533). Apoi, bine spălat şi curat, regele îşi pune veşmântul divin şi ia masa de dimineaţă.
Când a sosit momentul să-şi îndeplinească "marea funcţie regală", monarhul intră în palatul său
unde îl întâmpină scribul particular (al lui Re era zeul Uneg) şi ceilalţi scribi."
Aici regele rezolva probleme administrative curente. Apoi el se întâlnea cu sfetnicii săi, care sunt
în primul rând familia (fraţi, fii, nepoţi), apoi "amici" de-ai săi (smeru), în fine "cunoscuţi" (rech) (v. cazul lui
Nofret soţia prinţului Rahotep) şi "înţelepţi" , care provin din "casa vieţii", şcoala scribilor, ghicitorilor şi
magicienilor. Cum va fi arătat o asemenea reşedinţă ne putem face o idee din complexul funerar al lui
Dejeser, care este o adevărată replică în piatră a capitalei faraonului. De fapt, existau două palate
administrative, unul pentru Egiptul de Sus (per-ur), celălalt pentru Egiptul de Jos (per-neser).
Pentru audienăe faraonului i se scotea tronul în faţa porăilor palatului. Actul avea valoarea
ceremonială a apariăiei (epiphaniei) zeului în faţa credincioăilor. De aici el îăi exersa cele două funcăii
publice de bază: "comanda" şi "judecata". Orice cuvânt rostit de monarh devenea o comandă, un ordin
regal, adică un decret, înscris pe tăbliăe sau pe papirus şi chiar gravat pe "stele" (plăci de piatră). Cum
regele era considerat un zeu, tot ceea ce rostea el devenea un imperativ pentru supuşii săi, la fel cum orice
vorbă a sa era considerată un mare adevăr. Pe un papirus (Sethe, Urkunden...I, 39) putem citi: "Tot ceea
ce iese din gura majestăţii sale se realizează pe loc". Pentru cei vechi cuvântul era înzestrat cu puteri
magice, creative, astfel încât nu e de mirare să citim în textul 1146 al piramidelor:"....ceea ce spune
monarhul există şi el face să se nască ceea ce încă nu există", sau în textul 1159-69: "ceea ce spune el
există, iar ceea ce nu rosteşte el nu există". Dintr-o asemenea optică justiţia regală era o expresie a dreptăţii
divine ma'at. Ceea ce-i plăcea faraonului era drept, ceea ce-i displăcea era strâmb. Într-un papirus (Sethe,
Urkunden...I, 71) putem citi: "Eu sunt supus regelui, eu sunt supus marelui zeu: eu iubesc binele şi detest
răul, iar ceea ce-i este pe plac zeului acela e lucrul cel drept".
Exemplaritatea faptelor faraonului îl ridica pe acesta deasupra muritorilor, iar tot ce făcea el era în
directă corespondenăă cu acţiunile zeului suprem. Nu întâmplător verbul "chay" = "a răsări", "a străluci",
era folosit şi pentru "a te urca pe tron", "a domni". Apariţia lui Re în fiecare dimineaţă însemna o nouă
victorie a sa asupra monstrului tenebelor, Apophis, şi echivala cu recreerea lumii. La fel trezirea faraonului
echivala cu renaşterea întregului Egipt. De aici au dedus egiptenii legătura indisolubilă dintre domnia
faraonului şi ordinea universală, orice răzvrătire împotriva statului echivalând cu o ameninţare la adresa
stabilităţii cosmosului. Aşa cum despre "zeul cosmizator", Re, se afirma că "el a pus ordinea (ma'at) în locul
haosului", tot aşa despre Pepi al II-lea se spunea "el a aşeazat ma'at în locul minciunii", iar despre
Tutanchamun, restauratorul vechilor credinţe după erezia tatălui său Echnaton, se spunea că a fost un
"reinstaurator al lui ma'at".
Iată de ce pentru vechii egipteni prosperitatea statului depindea de sănătatea şi integritatea
monarhului. În aceste condiţii, pentru faraon îndeplinirea funcţiilor zilnice devenea o datorie, căci el era
chemat să vegheze asupra supuşilor săi ăi, asemenea zeilor cu care se identifica, el trebuia să asigure
pacea şi bunăstarea poporului. De aceea funcţiile administrative prevalează la monarhul egiptean faţă de
funcţiile războinice, atât de importante în unele state ale Orientului antic. Chiar şi în "Învăţăturile lui
Amenemhat", scrise într-o perioadă tulbure de aprige confruntări interne şi de conflicte externe, autorul,
prezentând (la persoana întâi) faptele faraonului defunct, insistă nu numai asupra "şansei / norocului" care
l-a însoţit încă de la naştere, ca expresie a graţiei divine ce-l înconjura, ci şi asupra forţei vitale şi virtuţii
faraonului care au asigurat recoltele mereu îndestulătoare de orz şi de alte cereale, precum şi inundaţii

27Este vorba evident despre mari preoţi purtând măşti şi "întrupând" astfel pe zeii respectivi (n.
ns.).
aducătoare de prosperitate. În consecinţă, se laudă regele defunct, nimeni nu a suferit de foame cât a
domnit el (v. mai pe larg cap. "Documentaţie suplimentară").
Legătura dintre sănătatea faraonului şi prosperitatea ţării este pusă în evidenţă de sărbătoarea
jubileului (heb-sed), care echivala cu o revigorare a forţelor monarhului concomitent cu o renaştere a
statului. Desfăşurarea sărbătoarii heb-sed ne este cunoscută numai din reliefuri şi nu există un text care să
precizeze implicaţiile profunde al gesturilor şi ritualurilor. Ea avea loc o dată la 30 de ani (mai rar la 12 ani)
şi înlocuia, după unii autori, obiceiul ancestral al sacrificării monarhului bătrân pentru a putea fi încoronat
altul mai tânăr şi mai viguros (tot aşa cum taurul, simbolul fecundităţii - altă ipostază a faraonului - era
periodic sacrificat). Decorul în care se desfăşura ritualul regenerării era un pavilion, numit în mod
semnificativ "casa milionului de ani". Iată un text dedicat lui Sethi I, care ne lămureşte asupra efectelor
sărbătorii Sed. Zeii i se adresează faraonului astfel: "Pentru tine noi am reunit cele Două Ţări, aşezate
acum sub sandalele tale (= la picioarele tale). Pentru tine noi am unit lotusul cu papirusul (cele două plante
heraldice ale Egiptului de Sus şi a celui de Jos; v. supra ceremonia încoronării); răsărind (che) pe tron ca
rege al Sudului şi al Nordului..., tu stai pe tron asemenea lui Horus care tronează, atunci când te afli în
pavilionul sărbătorii Sed ("casa milionului de ani")... Tu te reînnoieşti şi reîncepi, tu întinereşti asemenea
zeului Lunii-copil (Chonsu); tu creşti ca el din lună în lună, la fel ca Nun (oceanul primordial) la începuturile
timpului; tu îţi reînnoieşti naşterile repetând sărbătorile Sed. Toate vieţile suflă la nările tale, căci tu eşti pe
veci rege al întregului pământ" (apud Moret 1926, p. 149).

Jubileul heb-sed avea trei etape:

a) În prima parte era reluat ritualul încoronării, descris mai sus. Prin aceasta monarhul se reînnoia
din punct de vedere fizic, dobândind "milioane de ani".
b) A doua parte este mai greu de interpretat şi consta dintr-o ceremonie la care luau parte soţia şi
copiii faraonului, ceea ce probabil era o aluzie la continuitatea dinastiei, la un Horus (Re) virtual, care era
unul din moştenitori.
c) Cea mai importantă parte era "ridicarea venerabililui stâlp Djed" (sehâ zed ăepes). Faraonul
purta în acest caz o mantie lungă,specială, derivată din giulgiul lui Osiris, şi în plus el avea însemnele
acestui zeu al vegetaţiei, toiagul şi biciul. Principala acţiune era ridicarea unui stâlp-fetiş ce simboliza trupul
lui Osiris şi care conform tradiţiei trebuia reaşezat vertical, pentru ca zeul să-şi reia funcţiile monarhice.
Este posibil ca în cursul ritualului faraonul să joace efectiv rolul lui Osiris şi să fie supus aceluiaşi tratament
din partea lui Isis şi a lui Anubis (rearticularea şi mumificarea), respectiv a lui Horus şi Thot ("deschidrea
gurii" = "redarea suflului"). Stâlpul Djed avea forma unui copac curăţit de crengi şi simboliza probabil
arborele sacru din Byblos (cioplit în formă de coloană), în care a fost închis după legendă trupul lui Osiris.
Hieroglifa "djed", care-l reda, însemna şi "stabilitate". Se pare că iniţial acest fetiş îl reprezenta pe zeul
Sokar, patronul necropolei tebane, dar când cultul acestuia a fost asimilat de cel al lui Osiris, djed a devenit
un simbol al celui din urmă.

ILUSTRAŢIE: Mormânt din timpul dinastiei a XVIII-a

reprezentând "ridicarea stâlpului Djed" de către faraonul
Amenophis al III-lea (după Moret 1926, p. 154, Fig. 37). Faraonul
poartă "coroana albastră" (chepreş) şi mantia jubiliară. Secondat de
câţiva înalţi funcţionari el ridică stâlpul cu ajutorul unor frânghii.
Îngenunchiat în faţa fetişului osirian un preot face libaţii. Faraonul e
succedat de soţia sa, purtând coroana cu pene şi Uraeus (cobra) şi
de concubinele din "haremul lui Amon", care poartă în mână câte un
"sistrum" al lui Isis (instrument muzical al cărui zgomot avea rol
apotropaic, adică alunga răul). Sub imaginea principală sunt redate
alte scene, pe trei registre suprapuse. Hieroglifele explicative
precizează că este vorba despre "locuitorii lui Pe" şi "locuitorii lui
Dep", ceea ce înseamnă poporul din Buto, vechea capitală a Egiptului de Sus.
În primul registru de sus distingem o procesiune cu purtători de ofrande şi dansatori. În cel de al
doilea sunt figurate confruntări şi lupte rituale, care par să redea episoade din cucerirea Egiptului de Jos
de către regii-eroi "servitorii lui Horus". După explicaţiile hieroglifice de lângă imagine unii dintre combatanţi
strigă "L-am prins pe Horus, Châ-m-ma'at (Amenophis al III-lea)!", alţii răspund "ţine-L bine!", iar alăii
răcnesc "Nu te mai opune!". Asemenea scenete cuprinzând lupte rituale, de fapt specifice religiilor de
"mistere", au fost vizionate de Herodot în Deltă, la Busiris (lăcaşul lui Osisris), când a asistat la o sărbătoare
închinată lui Isis, în marele templu dedicat ei aici. În fine, în cel de al treilea registru se pot distinge munci
agricole, ca aratul şi semănatul, legate de sărbătoarea lui Osiris de la începutul iernii. Această parte a
ritualului seamănă cu sărbătoarea lui Sokar-Osiris de la 1. Tyb, prima zi a lunii germinaţiei seminţelor. şi
atunci avea loc o reîncoronare a regelui, care marca reînnoirea Egiptului pentru anul respectiv.

Dar, dincolo de calităţile

charismatice ale unui monarh, era nevoie ca
acesta să fie un judecător corect şi un bun
administrator. Autorul "Învăţăturii pentru
regele Merikare" insistă în mai multe rânduri
asupra necesităţii emiterii unor sentinţe
drepte şi conchide: "Fă dreptatea atâta
vreme cât eşti pe pământ.[...] Păzeşte-te să
dai pedepse nedrepte". La fel, din
"Învăţăturile lui Amenemhet" aflăm că toate
poruncile date de faraon trebuiau să fie
adecvate situaţiei reale. În definitiv, faraonul
era considerat instauratorul ordinii şi al
dreptăţii, "ma'at", asemenea tatălui său divin,
aşa cum s-a arătat mai sus.
Corolarul activităţilor gospodăreşti
ale monarhului îl constituia ridicarea unui
Abydos. Palatul lui Sethi I. Ridicarea stâlpului Djed nou palat somptuos şi a unui mormânt pe
măsură. Dar, nici prosperitatea supuşilor şi
nici pacea internă, sau liniştea la hotare, nu
s-ar fi putut înfăptui fără o administraţie eficientă şi fără o armtă bine organizată.
În fine, funcţia de comandant suprem al forţelor armate, intră în atributele generale ale oricărei
monarhii, la fel ca privilegiul vânătorii majore, apropiată războiului ca grad de periculozitate. În "Învăţăturile
lui Amenemhet" monarhul se laudă astfel: "Am biruit lei, am prins crocodili. Am supus pe nubieni sub
picioarele mele şi am pus pe fugă popoarele din Sud. Am făcut pe neamurile din Asia să umble ca nişte
căţei". Vânătoarea de lei, regii animalelor terestre şi cea de crocodili, regii animalelor acvatice, era evident
un atribut al monarhului. Prin înfrângerea lor faraonul înfăptuia un gest ritual de supunere a elementelor
naturale. Aceste atribuţii cinegetice coboară adânc în preistorie, faraonii prethiniţi şi chiar cei thiniţi purtând
coadă de câine sau de taur (v. Docum. supl. s.v."paleta lui Narmer"), asemenea vânătorilor de odinioară şi
fiind identificaţi cu animale totemice ca lei dezlănăuiţi sau tauri furioşi (v. epitetele regale de mai târziu). Şi
victoria supra "barbarilor" era asemuită cu triumful lui Horus (a cărui întruchipare era faraonul) asupra zeului
deşertului Seth, sau cu cel al lui Re asupra lui Apophis, practic devenea o victorie a ordinii cosmice asupra
haosului şi dezordinii28.

II. ARHITECTURA şi PLASTICA

1. Principalele monumente arhitectonice.

Arhitectura egipteană şi-a câştigat renumele prin edificii de dimensiuni colosale şi care au fost
durate din roci rezistente la scurgerea vremii, deşi de fapt majoritatea construcţiilor pe vremea aceea erau
de lemn şi lut. Pentru Regatul Vechi şi Mijlociu aproape toate monumentele disponibile pentru cercetătorul
de azi au caracter funerar şi - cu rare excepţii - abia în vremea Regatului Nou se adaugă marile edificii
templare, construite tot din piatră, precum şi palate, vile ori locuinţe obişnuite.

Monumentele funerare au evoluat de la mormintele de cărămidă cu rezaliţi din epoca thinită, care
prezintă clare analogii cu arhitectura mesopotamiană contemporană, la mastabalele şi la marile complexe
funerare ale Regatului Vechi de la Saqquarah şi Giseh.
Prima realizare majoră a arhitecturii egiptene a fost ansamblul funerar al faraonului Djoser de
la Saqquarah, datorat arhitectului Inhotep. Acest unic monument este practic o eternizare a capitalei
Egiptului vechi, căci Inhotep a transpus în piatră edificii funcţionale de lemn şi lut, aflate pe atunci la
Memphis. Ideea în sine nu este nouă, căci la Abydos (vechea capitală thinită) existau incinte funerare de

28Încompletare, o mai largă analiză a monarhiei egiptene în comparaţie cu aceiaşi instituţie a

altor popoare antice, poate fi găsită la M.-A. Bonhöme & A. Forgeau, Pharaon. Les secrets du pouvoir,
Paris 1988.
lut, adatând din timpul primelor două dinastii şi care par să reproducă reşedinţa curentă a faraonului.
Diferenţa este că incinta şi clădirile de la Saqqarah au fost construite de Inhotep din piatră. Nu întâmplător
o serie de detalii decorative îşi mai trădează încă originea (de ex. tavanul coridorului cu aspect de buşteni,
sau semicoloanele care aduc cu mănumchiurile de tulpini de papirus). Totuşi, arhitectul a reuşit să creeze
de cele mai multe ori forme şi volume esenţializate şi cu o geometrie clară, specifică pietrei. Adoptarea
unor soluţii adecvate materialului de construcţie existent caracterizează de fapt o gândire arhitectonică
matură.
La rândul său "oraşul funerar" de la Giseh, din timpul dinastiei a IV-a, cuprinzând complexele
funerare ale lui Keops, Kephren şi Mykerinos, care se articulează într-un ansamblu coerent cu o
riguroasă planimetrie, a uimit întreaga lume prin dimensiunile piramidelor de aici. Dar nu mai puţin izbutite
sunt şi templele funerare, cu sălile hipostile cufundate în penumbră. Simbolistica acestora trimite la ideea
de înviere, la opoziţia viaţă / moarte şi la mitul fertilităţii.
Acum piramida îşi găseşte forma clasică, de prismă regulată, ce impresionează, dincolo de masa
covârşitoare, prin marea sa simplitate. Piramida a evoluat de la cea în trepte, ca la Saqquarah şi Meidoum,
la cea cu laturi frânte de la Dahşur, pentru a atinge abia apoi forma esenţializată, clasică de la Giseh.
După unii, ea nu ar fi fost decât un simbol al colinei primordiale, răsărită din ocean, dar foarte probabil ea
evoca natura supraumană a faraonului şi - ca materializare a razei de soare - piramida era percepută de
egipteni ca un fel de scară spre ceruri pentru sufletul faraonului. Piramida făcea deci legătura între lumea
profană a oamenilor şi cea sacră a zeilor. După o inscripţie din Vechiul Regat vârful piramidei era aurit şi
se găsea în directă legătură cu soarele. Coridorul şi uneori serdabul cu statuia faraonului, era orientat spre
nord, spre steaua polară, singura considerată nepieritoare, iar camera funerară cu sarcofagul se găsea în
partea de vest, unde era regatul morţilor, în timp ce templul funerar era întotdeauna orientat spre răsărit.
Mormintele hipogee şi-au făcut apariţia încă de la sfârăitul Regatului Vechi (în cazul unor potentaţi
locali), dar abia odată cu Regatul Nou ele vor deveni lăcaşul de veci tipic şi pentru faraoni. Mormântul lui
Mentuhotep al II-lea de la Deir el Bahari, la începutul Regatului Mijlociu, face trecerea de la o formă
funerară la alta, căci combină piramida cu mormântul semihipogeu. Urmaşii săi din dinastiile a XI-a şi a XII-
a au continuat să ridice piramide la Lişt, Dahşur şi Fayoun, dar din lut şi piatră sfărâmată, având numai
un înveliş superficial de piatră; în consecinţă azi ele apar ca nişte simple movile.
În perioada Regatului Nou faraonii se înmormântau în "valea regilor" la vest de Teba. Dintre
mormintele hipogee ale epocii, doar cel al lui Tutanchamun a rămas nejefuit. Pe malul apusean al Nilului
apar acum temple hipogee, ca cel al lui Hatşepsut de la Deir el Bahari sau cel al lui Ramses al II-lea şi
al reginei Nefertari de la Abu Simbel, aproape de cataractele Nilului. Monumentul lui Hatşepsut de la
Deir el Bahari, ridicat de arhitectul Senemut, este un excelent exemplu de integrare a unui ansamblu
arhitectonic în peisaj, căci verticalelor peretelui de piatră le sunt contrapuse orizontalele teraselor, ale căror
faţade erau ritmate de pilaştri. Succesiunea planurilor înclinate şi a teraselor creează un efect scenografic
impresionant pentru vizitator. Monumentele hipogee de la Abu Simbel reiau problema complexă a
iluminatului unei succesiuni de încăperi şi coridoare la capătul căreia se afla statuia defunctului, ce urma
să fie animată în fiecare dimineaţă de razele soarelui.

Primele temple propriu-zise apar sub dinastia a V-a (de exemplu templul soarelui al lui Neuser-
re) şi erau dominate de un obelisc scund, dar marea arhitectură templară se afirmă în epoca Regatului
Nou, de când datează complexul lui Amun Re de la Karnak şi Luxor. La Karnak se mai găseau templele
lui Mout şi Montou, pe lângă templul lui Amun Re, vestit pentru succesiunea de zece porţi-piloni şi care
găzduia în marea sa incintă şi templul lui Khonsou. Dar alături de templele propriu-zise existau temple-
receptacol, unde barca cu statuia zeului poposea la anumite sărbători. Celui din urmă tip îi aparţine atât
templul lui Amun Re de la Luxor, cât şi templele funerare de pe malul stâng al Nilului (celebrul Rameseum
şi "templul milionului de ani" al lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu). Toate complexele de cult
cuprindeau pe lângă templul propriu-zis şi o vastă incintă, cu numeroase clădiri anexe (hambare, birouri,
locuinţe ale clerului), dar şi cu o dumbravă sacră şi chiar un lac, menite să reproducă peisajele nilotice.
Cele mai bine păstrate edificii de cult, care permit o mai bună percepere a problemelor legate de
statica construcţiilor, de susţinerea plafoanelor şi mai ales de iluminat, datează din perioada târzie şi sunt
date adesea drept tipice pentru întreaga arhitectură egipteană: templul lui Horus de la Edfu şi templul
lui Hator de la Denderah (cf. şi templul lui Isis din insula Philae, sau templul lui Khum de la Esna şi cel
dublu de la Kom Ombo).
În pofida diferenţelor de plan, există câteva elemente comune majorităţii templelor egiptene: la
intrare un "pylon" (traducerea grecească a egipteanului bekhent), adică o poartă cu două turnuri, ce separă
spaţiul sacru din interiorul edificiului de cult de spaţiul profan de afară; o curte înconjurată de portice, unde
sunt primiţi credincioşii; o sală hipostilă, unde clerul de rând aşteaptă apariţia zeului, o sală pentru
repoausoarul bărcii sacre, unde pătrundeau doar iniăiaţii şi "sfânta sfintelor", încăperea ce găzduia statuia
zeului. Pe măsură ce înaintai sporea penumbra, lumina de afară fiind filtrată de coloane, sau pătrunzând
numai prin fantele de pe laturile navei centrale. Cu fiecare nouă încăpere podeaua era mai ridicată, iar
tavanul mai coborât, pentru ca statuia de cult, care constituia capătul de perspectivă, să fie pusă mai bine
în valoare, căci era iluminată de un spot propriu de la o fantă din tavan. Planul templelor este simetric şi
riguros, dar vizitatorul nu-l percepe ca atare, fiind copleşit de dimensiunile colosale şi de efectul penumbrei
crescânde.
Templele soarelui din timpul dinastiilor a V-a şi a VI-a, cu altarul în centrul curţii şi masivul obelisc,
sau templele discului solar (Aton) de la Tell el-Amarna, aveau un aspect diferit. Ele prezentau o
succesiune de curţi, deci de spaţii deschise, care să poată fi cât mai bine inundate de razele solare, iar
altarul era întotdeauna în aer liber.
Arhitectura profană ne este mai puăin cunoscută, capitala de la Tell el- Ammarna constituind de
fapt mai degrabă o excepţie. Urbanismul său riguros se datorează faptului că oraşul a fost conceput ex
abrupto, ca orice aşezare nou întemeiată. Construcţiile de aici, nu lipsite de grandiozitate, erau totuşi
realizate din cărămidă crudă, căci nu erau menite să dăinuiască asemenea templelor sau mormintelor. Cu
toate acestea palatele regale şi vilele nobilimii de la Tell el-Amarna ne arată un rafinament al amenajărilor
ambientale, cu grădini interioare şi portice umbroase, ce constituie interesante precedente ale arhitecturii
domestice greco-romane.

2. Funcţionalism şi estetică în arhitectură.

Aceste două elemente sunt indisolubil legate de conceptul modern de arhitectură, căci pentru noi
formele arhitectonice, soluţiile spaţiale şi volumetrice pentru care optează un arhitect, derivă pe de o parte
din funcţia pe care trebuie să o îndeplinească edificiul sau spaţiul interior dat, pe de alta, atât concepţia de
ansamblu, cât şi finisajele, trebuie să corespundă unor norme estetice, legate de noţiunile de "frumos" ori
de "expresiv sau evocator". În plus, arhitectul trebuie "să gândească în material", adică să conceapă
acele forme care sunt adecvate materialelor de construcţie disponibile. Indubitabil marile monumente ale
arhitecturii egiptene corespund unor astfel de criterii de judecată, dar ca istorici, trebuie să ne întrebăm în
ce măsură egiptenii înşişi vor fi fost conştienţi de asemenea imperative şi dacă ei le-au urmărit în mod
programatic.
Ce-i drept, o serie de texte egiptene folosesc termeni ca "frumos", "magnific" sau "somptuos", cu
referire la diferite temple, ceea ce implică o evaluare estetică. Dar ea se subsumează scopului religios,
căci formele plastice sau edificiile care corespund ideii de "frumos" au fost concepute pentru a crea plăcere
divinităţii, pentru ca aceasta să le umple de sacralitate. Un text egiptean citat de Henri Stierlin (f.a., p. 86),
este în acest sens edificator: "Când marele scarabeu înaripat (i.e. soarele) răsare din oceanul primordial şi
călătoreşte prin ceruri călăuzit de Horus [...], el se opreşte pe bolta cerească în faţa acestui templu şi când
îl priveşte inima i se umple de bucurie. Şi atunci el se contopeşte cu statuia lui, în lăcaşul ce-i este atât de
drag [...] şi se arată mulţumit cu monumentul pe care regele [...] l-a ridicat pentru el".
Dar templul nu este o simplă locuinţă a zeului, căci dacă ar fi fost aşa, el nu ar fi reprodus decât un
palat ideal. Textele de epocă dovedesc însă că simbolistica edificiilor sacre era mult mai complexă:
ele erau comparate cu lumea primordială (orizontul celest din care soarele a răsărit pentru a aduce lumina
în univers). În acelaşi timp ele erau imagini ale lumii (şi în acest sens ale întregului Egipt), dar totodată şi o
replică a macrocosmosului şi a lumii zeilor. În primul rând însă, templul este locul sacru unde este posibil
contactul umanităţii cu divinitatea. E cert că pentru cei vechi utilitarismul şi esteticul erau subsidiare
cerinţelor religioase şi nu constituiau imperative programatice.
Mai mult chiar, este îndoielnic că în lipsa unei concepţii raţionale egiptenii vor fi căutat să
declanşeze trăiri şi sentimente puternice vis a vis de un spaţiu sau o construcţie. Mai degrabă omul secolului
XX este înclinat să judece un monument pentru ambianţa pe care o crează sau pentru sugestiile pe care
le insuflă. Pentru omul religios al societăţilor tradiţionale fundamentală era gândirea simbolică şi
asociativă.

3. Simbolistica29.
Am arătat deja că ar fi zadarnic să căutăm în forma piramidelor sofisticate doctrine ezoterice sau
abstracte cunoştiinţe ştiinţifice, care ar fi urmat să fie transmise în mod criptic generaţiilor următoare. Pe

29Relativ recent a apărut o excelentă sinteză pe această temă: R. H. Wilkinson, Symbol & Magic
in Egyptian Art, London 1994.
de altă parte, în cazul templelor ambianţa misterioasă creată de penumbra crescândă, spoturile luminoase
abil dirijate pe statui şi combinaţiile de culori se dovedesc a nu fi fost realizate cu scopul de a impresiona
vizitatorul şi de a-i crea trăiri mistice sau emoţii estetice, ci din pure raţiuni simbolice.
Lumina, fiind considerată emanaţia divină a zeului soare, nu era percepută doar ca un mijloc de
ecleraj al spaţiilor interioare, ci ca adevărata sursă a vieţii. Egiptenii credeau că lumina ce scălda un obiect
îl şi însufleţea, fie că era vorba despre statuia zeului sau a defunctului, fie că era o simplă hieroglifă sau o
siluetă pictată pe un perete. Întrucât lumina alungă întunericul malefic şi forţele telurice, ea este în primul
rând o sursă a binelui şi adevărului (zeului Thot, ca reprezentant al lui Re îi revenea misiunea de a apăra
lumina de ameninţarea întunericului). Fantele practicate în pereţi pentru a ilumina statuile lui Kephren din
marea sală hipostilă a templului său funerar de la Giseh, orientarea spre est a mormintelor hipogee, cum e
cel al lui Sarenput de la Asuan, sau templul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel, ori spotul ce coboară din
tavan asupra nişei cu statuia zeului Horus din templul său de la Edfu, toate nu aveau altă menire decât să
permită luminii ca atingând statuile să le trezească pe acestea la viaţă.
Culorile alese de pictori, ca şi diferitele materiale asociate cu ele, aveau de asemenea un
simbolism precis, mai ales întrucât în limba egipteană acelaşi cuvânt desemna noţiunea de "culoare" şi pe
cea de "esenţă". Astfel, când se spunea despre zei că "nu li se cunoaşte culoarea", se afirma de fapt esenţa
inpenetrabilă a divinităţii lor. Negrul, culoarea pământului Egiptului, însemna fertilitate. Statuile zeului Min,
personificarea forţei de procreaţie, erau unse conform unui străvechi obicei cu un amestec de răşină şi praf
de cărbune. Zeul Osiris, stăpânul regatului subpământean, din al cărui trup răsăreau conform legendei
plantele, avea de asemenea pielea neagră. Şi statuile faraonului dacă erau acoperite cu vopsea neagră (v.
Mentuhotep al II-lea), chiar fără a-l reprezenta pe acesta cu atributele lui Osiris, trimiteau la ideea de
fertilitate şi renaştere. Verdele, culoarea plantelor, simboliza implicit viaţa, iar acelaşi zeu al vegetaăiei,
Osiris, apare în "textele piramidelor" (nr. 628) ca "marele verde". Zeiţa Uatjet, şarpele verde, doica lui Horus,
era întruchiparea coroanei Egiptului de Jos şi în consecinţă aceasta din urmă, deşi era din pânză roşie,
era denumită "cea verde", adică cea dătătoare de viaţă. Lor li se opunea culoarea roşie, a deşertului şi deci
a morţii, a violenţei, întruchipată prin Seth. Combinaţia paviment de alabastru negru şi pereţi de granit roşu
a "templului din vale" al lui Kephren simboliza de fapt întregul Egipt (o fâşie de pământ negru, fertil,
înconjurată de deşertul roşu). Albul era culoarea purităţii şi sfinţeniei, culoarea vulturului Nekhebet,
personificarea coroanei Egiptului de Sus. Astfel, deşi aceasta era confecţionată din stuf verde, era numită
în mod curent "cea albă", căci forţa simbolului era mai puternică decât realitatea aparentă. Albastrul
simboliza imensitatea cerului, transcendenţa, forţa divină şi nu întâmplător pe reliefurile templelor de la
Karnak şi Luxor corpul lui Amun Re era pictat cu un albastru cerumen, după cum o dovedesc urmele de
vopsea vizibile şi azi. Dar "carnea zeilor" era aurul şi pe acest motiv chipurile divine erau sculptate în nobilul
metal. Cu excepţia capului încoronat al şoimului Horus de la Hierakonpolis, nici o statuie egipteană de cult
nu a supravieăuit antichităţii, tocmai pentru că acestea erau confecţionate din aur (după cum o mărturisesc
numeroase izvoare, inclusiv greco-romane). Acelaşi sens de deificare îl are şi folosirea aurului pentru
măştile mortuare ale faraonului (v. Tutanchamun).
Esenţele lemnoase şi plantele aveau şi ele o semnificaţie aparte. Lemnul de sicomor, din care a
fost cioplită statuia lui Ka-aper, era legat de ideea reînvierii, căci sicomorul ca arbore al cerului, simbolizat
de zeiţa Nut, a legănat între ramurile sale sufletul lui Osiris, care astfel a întinerit. După "Textele piramidelor"
(nr. 916) arborele de sicomor sprijină cerul şi pe zei, iar în "Cartea morăilor" (cap. 109) se spune că la
marginea de est a cerului, acolo de unde zilnic răsare Re, se află "doi sicomori de turcuaz". La rândul său
palmierul, cu frunzele sale ca nişte raze, fiind considerat locul de apariţie a zeului soare, constituia cel mai
bun element decorativ pentru coloanele templelor lui Re, Amun sau Aton. El era asociat cu oraşul Buto, din
Egiptul de Sus, capitală în epoca predinastică. Pe de altă parte papirusul, simbolul plantei primordiale şi al
creaţiei era adecvat tuturor templelor, căci aici creaţia se repeta în fiecare zi şi cu fiecare ritual. Dacă în
scenele de unificare a ţării (sema-aui) lotusul, sau alteori crinul, reprezenta Egiptul de Sus, planta celui de
Jos era papirusul, care o întruchipa pe zeiţa-şarpe Uto, cea "verde". Hieroglifa având ca semn papirusul
reprezenta culoarea "verde" sau verbul "a înverzi", şi prin aceasta viaţa. Prin urmare, în incintele diferitelor
temple dumbravele sacre din jurul lacurilor, dacă cuprindeau papirus, simbolizau Delta Nililui şi locul unde
s-a desfăşurat drama Osiriană. Lotusul, de fapt un nufăr care se închide seara şi se scufundă în ape pentru
a reveni dimineaţa desfăcându-şi petalele o dată cu răsăritul soarelui, reprezenta prima plantă ce a ieşit
din oceanul primordial purtându-l pe tânărul soare. În "Cartea morţilor" (cap. 8) stă scris: "Re este tânărul
de aur ce a răsărit din lotus".
Simbolistica templului era prin urmare foarte complexă. După cum s-a văzut deja templul era
perceput nu doar ca un palat al zeului, ci şi ca o "imago mundi" şi prin restrângere ca o imagine ideală a
Egiptului. Totodată spaţiul său era sacru şi se opunea spaţiului profan din afara zidurilor. Fiecare element
arhitectonic pe lângă funcţiile sale constructive avea şi o semnificaţie religioasă precisă.
 Pilonul templului, o poartă străjuită de
două blocuri masive, supraînălţate, reprezenta
tocmai locul de trecere dintre cele două lumi, cea
profană din exterior şi cea sacră dinlăuntru. În faţa
blocurilor de zidărie se găseau catarge cu flamuri.
Fără dificultate recunoaştem în această formă o
materializare a orizontului, pe care egiptenii şi-l
figurau sub forma a doi munţi dintre care răsare
soarele. Şi într-adevăr de regulă templele trebuiau
orientate spre răsărit, iar cei din prima curte puteau
urmări cum soarele se înalţă printre cele două
blocuri ale pilonului. Nu întâmplător deasupra
intrării în templul lui Ramses de la Abu Simbel, care
reproduce un pilon străjuit de patru statui tronânde
ale faraonului, este reprezentat soarele care
răsare, Re Haractis. Alegerea locului noii capitale a
lui Echnaton, numită "orizontul lui Aton" (aket-aton), Orizontul la est, văzut de pe locul
s-a datorat faptului că de aici se văd la orizont două capitalei Aketaton.
stânci, exact în locul unde răsare soarele. Pe de Răsărit de soare, văzut de la Tell El Ammarnah
altă parte, cele două masive de zidărie care
străjuiesc poarta au fost identificate cu zeiţele Isis şi Nephthys, cele două surori ale lui Osiris, care au
străjuit corpul zeului, în acest sens ele devenind paznicii templului. Totodată cele două zeiţe surori sunt
adesea reprezentate ridicând soarele la orizont.

Coloanele nu erau doar un element portant pentru tavane. Acestea din urmă, fiind adesea decorate cu
stele, reprezentau cerul, iar coloanele erau asociate cu zeii, care după tradiţie susţineau bolta cerească.

La începuturi din răsuflarea lui Atum s-au născut zeul Şu (aerul) şi zeiţa Tefnut (umiditatea), care
au separat cerul (zeiţa Nut) de pământ (zeul Gheb), interpunându-se între ele. Pe pereţii marii săli hipostile
a templului din Esna, singura care a supravieţuit din acest edificiu, sunt înscrise o serie de explicaţii
referitoare la decoraţia templului. Astfel pentru fiecare coloană care are un capitel floral se arată asocierea
dintre numele plantei şi o anumită divinitate. Asemenea combinaţii nu se bazau doar pe simbolistica
teologică expusă mai sus, ci la fel de valabile erau şi rime sau omonimii întâmplătoare. Cum în scrierea
egipteană se notau numai consoanele, posibilitatea unor potriviri formale e şi mai mare. Astfel la Esna,
printre altele, putem citi următorul joc de cuvinte: "El a modelat (n-b) coloana florală (n-b-t-y) pentru stăpânul
(n-b) roţii de olar (textul se referă la unul din zeii veneraţi aici)" [apud Stierlin f.a., p. 90,b]. O asemenea
alegorie era admisibilă căci pentru egipteni (ca şi pentru alte popoare orientale) numele avea aceiaşi
valoare ontologică ca şi obiectul în sine, reprezentând chiar esenţa sa.
Dar există şi cazuri când legătura dintre coloană şi divinitate este cât se poate de evidentă. Astfel
"coloanele hatorice" au capitelurile decorate cu chipul zeiţei care ţine discul solar între coarnele sale. Sau
în templele funerare, adesea în faţa pliaştrilor şi făcând corp comun cu ei, apar statui ale faraonului în chip
de Osiris.
 În cazul tavanelor, primatul simbolisticii asupra funcţionalismului
poate atinge cote nebănuite de omul modern. Astfel cele câteva bolţi, adesea
în formă de U (cum sunt cele de la capelele laterale ale templului funerar al
lui Hatşepsut de la Deir el Bahari), au fost utilizate nu pentru că oferă o soluţie
de rezistenţă mult mai bună decât planşeul orizontal, ci pentru că tavanele
simbolizau bolta cerească, care pentru egipteni avea exact această formă. Nu
întâmplştor aceste bolţi sunt pictate cu stele.

4. Plastica majoră.
Dacă marile creaţii ale arhitecturii egiptene, cum sunt piramidele, au fost mereu în conştiinţa
umanităţii, sculpturile, reliefurile şi picturile create de artiştii din valea Nilului s-au făcut remarcate abia odată
cu săpăturile sistematice din secolul XIX. În scurtă vreme acestea şi-au câştigat un binemeritat renume,
căci pe de o parte depăşeau alte produse orientale similare prin eleganţa formelor şi rafinamentul liniilor,
pe de alta purtau marca inconfundabilă a unui stil propriu civilizaţiei egiptene. Originalitatea acestei arte
poate fi în parte explicată prin relativa izolare a Egiptului, iar consecvenţa cu care anumite trăsături au fost
păstrate peste milenii îşi are obârşia în controlul strict pe care factorul religios l-a avut asupra creaţiei
plastice. Nu întâmplător o revoluţie în credinţă, cum a fost cea de pe vremea lui Echnaton, a fost
acompaniată de reevaluări nu mai puţin spectaculoase ale limbajului plastic şi a concepţiilor estetice.

Statuaria s-a dezvoltat în legătură cu credinţa că după moarte una din componentele spirituale ale
omului, Ka, se va întoarce şi - în absenţa unui corp conservat - se va întrupa în substitutul său, realizat
dintr-un material mai rezistent, adică în statuie. O funcţionalitate similară cu plastica funerară o aveau şi
statuile de cult din temple, care - cu excepţia capului de aur al şoimului Horus de la Hierakonpolis - nu au
supravieţuit avidităţii jefuitorilor antici. În aceste statui divinitatea urma să se întrupeze pentru câtva timp
(de obicei la marile sărbători). Cu câteva excepăii 30, abia începând cu Regatul Mijlociu apar în temple şi
statui de oranţi sau de aducători de ofrande, menite a-l eterniza, mai întâi pe faraon, apoi şi pe alţi oameni
de seamă, ca veşnici închinători ai unei divinităţi. Nicicând statuaria majoră nu a avut însă un rol politic sau
civic, ca la greci şi la romani, unde personalităţile ce au binemeritat patriei erau recompensate cu o statuie
postumă sau chiar din timpul vieţii.

Principalele tipuri iconografice s-au conturat încă din timpul Regatului Vechi. Pentru faraon cea
mai adecvată formă de reprezentare era tronând (v. statuetele lui Chasechem de la Hierakonpolis,

30Vezistatuile lui Casechem din templul de la Hierakonpolis sau statuia lui Pepi I, din dinastia a
VI-a, de la Brookliyn Museum, unde faraonul îngenunchează aducând vin ca ofrandă (Ch. Desroches-
Noblecourt, Egypt în Antiquity. Forms and Styles, Köln-Bratislava 1994, nr. 135).
statuia lui Djeser de la Saqquarah, prima de dimensiuni naturale, sau capodopera care e statuia lui
Kephren cu şoimul Horus de la Giseh). Faraonul putea fi reprezentat şi în picioare, păşind cu stângul
înainte (partea norocoasă) în, ceea ce numim îndeobşte, "pasul pe loc" (v. Triada lui Mikerinos). Dar şi
alţi membri ai familiei regale sau înalţii funcăionari puteau fi redaţi tronând (prinţul Rahotep şi soţia sa
Nofret) sau păşind cu stângul înainte (Ka-aper, dublul Ranefer et c).

Cea mai potrivită formă de reprezentare pentru intelectualul egiptean era însă ipostaza de "scrib",
aşezat cu picioarele încrucişate. În Regatul Mijlociu şi în cel Nou faraonul tronând rămâne cel mai distins
tip iconografic (v. Mentuhotep II, Sesostris I, sau coloşii lui Ramses al II-ea din faţa sălii hipostile de la
Luxor sau cei din faţa intrării în templul funerar de la Abu Simbel, ori "coloşii lui Memnon"). Dar apare şi
faraonul în picioare cu ambele mâini aşezate cu palma în jos pe coapse, în semn de rugăciune (Sesostris
al III-lea în chip de orant), sau se generalizează ipostaza de ofrant, adică îngenunchiat cu două vase de
vin în mâini (Tuthmes al III-lea), ori chiar prosternat în faţa zeului (Ramses al II-lea). În Regatul Nou
faraonul în chip de Osiris (tip existent şi mai devreme), cu antebraţele încrucişate pe piept şi ţinând în
mâini toiagul de păstor şi biciul, se generalizează în context funerar (v. statuile lui Ramses II din sala
hipostilă de la Abu Simbel sau sarcofagul lui Tutanchamun). Printre înalţii funcţionari se menţin
aceleaşi tipuri iconografice, la care se adaugă în perioada Regatului Nou statuia în chip de orant aşezat în
genunchi (v. Amenofis fiul lui Hapu) sau cea aşezată cu mâinile cuprinzând genunchii şi din care a derivat
"statuia în formă de cub" (v. statuia lui Senmout).
 Dar dincolo de persistenţa unor tipuri iconografice, ceea ce caracterizează statuaria majoră
egipteană este existenţa unor canoane, care nu s-au modificat timp de câteva milenii. Este vorba despre
legea frontalismului şi a simetriei, sau de atitudinea hieratică. Conform legii frontalismului personajul
reprezentat trebuie să privească drept înainte. Conform legii simetriei dacă unim cu o linie centrul frunţii
şi ombilicul şi apoi o prelungim în jos ea va cădea exact în locul geometric dintre cele două picioare. Această
linie desparte figura în două părţi simetrice, hemicorpul drept fiind egal cu cel stâng. Atitudinea hieratică
este poza rigidă cu o gestică controlată, ce e impusă statuilor, care altfel ar fi lipsite de demnitate în ochii
autorilor. În opoziţie cu ele statuetele, reprezentând adesea oameni simpli, sunt mult mai degajate,
dovedind că artistul egiptean era capabil să redea mişcarea liberă, dar o considera neadecvată plasticii
majore. Spiritul riguros al egiptenilor a mers până într-acolo încât să impună proporţii matematice precise
pentru fiecare figură şi pentru părţile corpului uman.

Iată cum descrie canoanele artei egiptene un grec de la sfârşitul epocii elenistice, Diodor din Sicilia
(Biblioteca istorică, cap. 1, 98, 5-9; trad. R. Hîncu, Bucureşti 1981, p. 105-106):

"5. Se zice că sculptorii cei mai vestiţi pe care i-au avut în vremurile de demult elenii şi-au făcut
ucenicia la egipteni. Este vorba despre Telecles şi Theodoros, fiii lui Rhoicos31, aceia care au cioplit pentru
locuitorii din Samos statuia lui Apollo din Pytho. 6. Legenda spune că o jumătate din acestă statuie a fost
făcută la Samos de Telecles, iar jumătatea cealaltă la Ephes de către Theodoros. Aceste două părţi s-ar fi
potrivit atât de bine una cu cealaltă, încât întreaga statuie părea să fi fost lucrarea unui singur om. Dar
acest fel de sculptură nu este obişnuit la eleni, pe câtă vreme el poate fi întâlnit foarte des în Egipt. 7.
Egiptenii nu stabilesc proporţiile statuilor, cum fac elenii, după o apreciere din ochi 32, ci, după ce au
pregătit33 blocurile de piatră, îşi fac lucrarea în aşa fel ca toate părăile să se potrivească între ele, până în
cele mai mici amănunte. 8. Iată, aşadar, pentru ce sculptorii egipteni împart înălţimea trupului în douăzeci
şi una de părţi şi un sfert, realizând astfel "symetria" 34 lucrării. Şi, după ce meşteşugarii au hotarât între ei
cât să fie de înaltă statuia - despărţindu-se - fac o lucrare proporţională până în cele mai mici amănunte.
Felul în care îşi îndeplinesc munca ne stârneşte uimirea. 9. Aşa s-a lucrat statuia lui Apollo din Samos,
urmându-se procedeul iscusiţilor egipteni. Din creştetul capului şi până la părţile ruşinoase, statuia este
împărţită în două jumştăţi, întru-totul egale. Egiptenii spun că această statuie, care-l înfăţişează pe Apollo
cu mâinile întinse şi cu picioarele îndepărtate, ca şi cum ar merge, este cât se poate de asemănătoare cu
statuile egiptene".

Relieful şi pictura s-au dezvoltat concomitent cu plastica

tridimensională. Egiptenii au creat două tipuri de relief, ambele strâns
înrudite cu pictura: "relieful plat" şi "cel încrustat".
Relieful plat (în
franceză numit relief
meplat) se caracterizează
printr-o slabă detaşare a
siluetelor de fundal, practic
doar o lumină razantă
punând în valoare conturul
personajelor şi al
obiectelor (v. de ex.
panourile lui Hesire).

Relief plat. Esna. Relief plat. Hesire.

31Eroare, în realitate erau tată şi fiu.

32Fals,aici D.S. exagerează, căci sculptorii greci ţineau cont şi ei de proprţii sau de ritm, care
erau cuantificate matematic, dar nu au făcut din asta o lege imuabilă.
33În traducerea lui R. Hîncu: "după ce au aşezat cum trebuie".
34Acest termen corespunde noţiunii noastre de "proporţie".
 Relieful încrustat e înrudit cu acesta, dar îi îndepărtează neajunsurile căci contururile sunt mai
uşor sesizabile. În acest caz, după trasarea siluetelor era îndepărtat materialul litic prin încrustare doar în
interiorul figurilor, unde volumele erau valorate, spaţiul dintre personaje rămânând necioplit. În acest fel
formele par adâncite în masa pietrei şi o lumină uşor razantă le
pune deja în evidenţă. Această
tehnică înfloreşte mai ales la
marile reliefuri narative şi
triumfale ale Regatului Nou.

Relief încrustat.
Templul lui Hator de la
Denderah

Relief încrustat.
Templul lui Horus de
la Edfu

În cazul mormintelor, rolul reprezentărilor bidimensionale, fie reliefuri, fie picturi, era în primul rând
acela de a oferi un suport material pentru Ka-ul defunctului (în cazul siluetelor umane) şi pentru a-i procura
acestuia toate obiectele şi bunurile de care s-a folosit în viaţă şi de care va avea nevoie şi după aceea. De
aceea reliefurile şi picturile funerare egiptene redau scene comune - adesea cu caracter anecdotic - şi
sunt pe larg folosite ca izvor istoric pentru reconstituirea vieţii cotidiene. Pe pereţii templelor figurile reliefate
sau doar pictate reprezentau adesea simple hieroglife, fiind încărcate cu aceiaşi forţă magică, căci egiptenii
credeau că o dată atinse de lumină ele prind viaţă. Mai rar relieful apare în afara sferei funerare sau de
cult, şi atunci el slujeşte scopuri propagandistice, comemorative sau triumfale (v. paleta lui Narmer sau
marile reliefuri narative ale Regatului Nou).
De la primele manifestări ale artelor bidimensionale a fost evident că scopul principal al artizanului
egiptean era de a crea un mesaj vizual de o maximă claritate, fără a se preocupa în mod expres pentru
producerea iluziei profunzimii prin "racursi" sau perspectivă unghiulară.
Astfel, ca şi în cazul sculpturii, de la început s-au impus o serie de canoane, atât în ceea ce priveşte
redarea fiinţei umane, cât şi pentru naturi moarte şi peisaje.
La om:
- capul este redat din profil, dar ochiul e văzut din faţă
- la nivelul centurii scapulare corpul e şi el văzut din faţă, astfel încât ambele membre superioare
să poată fi integral percepute de privitor, dar el e răsucit nefiresc la nivelul centurii pelviene, această parte
fiind văzută din profil
- membrele inferioare sunt redate din profil, dar nu unul în faţa celuilalt, ci ambele sunt plasate în
acelaşi plan
- personajele importante au o gestică rigidă, hieratică, spre exemplu dacă priveau spre dreapta,
înaintau nefiresc, atât cu piciorul drept şi cât şi cu mâna deaptă în faţă; doar în cazul oamenilor de rând
siluetele se mişcă firesc
- proporţiile sunt ierarhice şi indivizii sunt redaţi în acelaşi plan, fie pe o singură linie, fie în registre
bine delimitate, astfel persoanele de rang egal au aceleaşi dimensiuni şi capetelelor se găsesc la acelaşi
nivel (regula izocefaliei), dar oamenii importanţi sunt redaţi mai mari decât cei umili.
În cazul naturilor moarte sau al peisajelor:
- fiecare obiect este redat din perspectiva cea mai
caracteristică, de obicei din profil, dar artistul nu se sfieşte să
modifice unghiul de vedere al aceleiaşi piese, astfel încât o
masă - să zicem - apare până la urmă frântă nenatural, cu
picioarele văzute din lateral, dar cu tăblia privită de sus, pentru
a se putea percepe cât mai bine tot ce se găsea pe masa
respectivă
- raporturile spaţiale dintre obiecte sunt redate dintr-o Regatul Nou. Scribul Userkaf
perspectivă verticală, cu privire de sus şi prin urmare planul aducând ofrande
unei vile - spre exemplu - este atât de clar, încât după o asemenea pictură se pot face reconstituiri precise
ale configuraţiei ansamblului antic.
Existau de asemenea, ca şi în sculptură,
canoane precise privind proporţiile, fapt dovedit de
descoperirea unor schiţe făcute de învăţăcei, care
desenau cu culoare neagră conturul personajului,
folosindu-se de un caroiaj trasat anterior, după
care intervenea maestrul, cu culoare roşie şi
corecta abaterile de la canon. Acest sistem de
învăţare a meşteşugului a asigurat dăinuirea
peste veacuri a unui anume stil. Aceleaşi schiţe-
eboşe arată că artizanului i se pretindea
virtuozitatea de a desena o siluetă dintr-o singură
tuşă, fără a ridica pensula de pe papirus sau de
pe suprafaţa peretelui.
În pictură alegerea culorilor nu era dictată
atât de realitate, cât de valoarea simbolică (v.
mai sus) sau de anumite convenţii cromatice
British Museum. Plăcuţă de lemn cu schiţa
(cum ar fi pictarea corpului masculin cu un ocru-
unei statui a lui Thustmosis al III-lea pe un
brun închis, în timp ce corpul feminin era colorat cu
caroiaj roşu pre-existent.
un ocru-gălbui deschis). În asemenea condiţii
combinaţiile cromatice urmează reguli estetice doar în măsura în care artistul a optat pentru anumite tonuri
şi nuanţe în defavoarea altora. Vopselele erau de natură minerală şi se diluau cu apă. Culorile de bază
erau obţinute după cum urmează: negrul din cărbune, albul din var, ocrul, galbenul şi roşul din pământuri,
albastrul din lapis-lazuli, iar verdele din malachit.

Mastabaua lui Ti. Din. a V-a., cca. 2400 a.Chr.

Mormântul lui Nakt, Din. XVIII, pe la 1300 a. Chr. Mormântul lui Nebamon, Din. XVIII
pe la 1400 a.Chr.
 Mormântul lui Nebamon, Din. XVIII, Cartea Morţilor, papyrusul sribului Nacht
pe la 1400 a.Chr.

III. VIAŢA SPIRITUALĂ: RELIGIA.

Pentru Herodot egiptenii erau "cei mai religioşi dintre oameni". Şi într-adevăr nici o altă civilizaţie
nu i-a datorat în asemenea măsură religiei propria sa coerenţă, stabilitatea şi stilul inconfundabil, aşa cum
a făcut-o cea egipteană. Imobilismul acestei lumi aparte îşi are originea în convingerea fermă că orice
schimbare riscă să producă dezordine, tulburând bunele rânduieli stabilite întru începuturi de către zei. Or,
întregul edificiu statal îşi găsea justificarea în cosmogonia petrecută în vârsta de aur, numită şi "vârsta lui
Re" sau top zepi, ceea ce literal înseamnă "prima oară". În concepţia egiptenilor de la domnia zeilor şi până
la fondatorul primei dinastii, Menes, era o perfectă continuitate, ceea ce impregna de sacralitate nu numai
persoana monarhului ci şi toate instituţiile, legile şi obiceiurile stabilite "prima oară". Acestă concepţie
paseistă e specifică gândirii mitico magice şi e cunoscută îndeobşte sub numele de "perfecţiunea
începuturilor". Nu întâmplător toate trăsăturile definitorii ale civilizaţiei egiptene se cristalizaseră deja în
timpul primelor două dinastii thinite, iar după dinastia a V-a prea puţine lucruri semnificative sub aspect
cultural s-au adăugat la patrimoniul existent. O atare rigoare în păstrarea aceloraşi valori, întinsă pe mai
bine de două milenii, se datorează deci faptului că orice modificare a rânduielilor era văzută în ultimă
instanţă ca o regresiune de la cosmos la haos (v. mai sus raporturile dintre faraon şi ma'at, ordinea,
dreptatea).
Obsesia imobilismului era atât de mare încât egiptenii venerau tot ceea ce nu era supus schimbării,
cum ar fi spre exemplu regnul animal. Aparent, pe când fiinţa umană este atât de schimbătoare, şacalii,
crocodilii, sau păsările, sunt mereu egali sieşi. Iată de ce vechii egipteni nu s-au sfiit să atribuie trăsături
zoomorfe propriilor zei. Desigur şi în cultul taurului Apis şi al altor divinităţi similare există certe reminiscenţe
de zoolatrie, dar dacă gândirea teologică egipteană, atât de rafinată la un moment dat, nu a resimţit nevoia
eliminării unor astfel de atavisme, este pentru că animalele erau asemuite zeilor prin aparenţa lor de
participare la eternitate.
O caracteristică a religiei egiptene a fost fărâmiţarea, fiecare centru urban având propriul panteon,
propriul zeu tutelar, preoţii locali fiind de altfel predispuşi să elaboreze de fiecare dată o cosmogonie şi o
teologie aparte. Pe măsură ce o localitate se impunea drept capitală, zeul său trecea în fruntea panteonului
oficial, mai ales că era vorba despre divinităăi urano-solare uşor asimilabile una cu cealaltă (Horus, zeul
cerului, Re soarele, Amun, zeu celest - un fel de Uranos, Aton, discul solar).
 Mult mai unitară a fost viziunea despre "Lumea de dincolo", unde se poate uşor observa treptata
"democratizare" a ideii de nemurire, la început rezervată faraonului şi anturajului său, apoi tot mai extinsă,
încât a ajuns până la urmă să cuprindă pe toată lumea.
Documentaţia pentru cunoaşterea religiei egiptene este foarte bogată şi se bazează în primul rând
pe "Textele piramidelor", "Textele sarcofagelor" şi pe "Cartea morţilor" (v. docum. supl.). Acestea însă
conţin mai ales formule magice şi rituale, pe care defunctul trebuia să le cunoască pentru a ajunge cu bine
în regatul de apus al lui Osiris. Cu rare excepţii (exempli gratia "Teologia memphită", un text gravat pe
vremea lui Şabaca, pe la 700 a. Chr.), nu ne-au parvenit expuneri teologice coerente, de genul poemelor
mesopotamiene ("Enuma eliş", "Coborârea lui Iştar în Infern") şi prin urmare creaţia religioasă a egiptenilor
trebuie reconstituită din fragmente, adesea disparate.

1.Cosmogonia şi panteonul.
Cosmogonia este tema centrală a religiilor tradiţionale. Pentru vechii egipteni expunerea despre
naşterea zeilor, geneza universului sau originea omului şi a instituţiilor politice, echivala cu o o analiză a
aspectului, structurii şi felului de funcţionare al acestora. De altfel este tipic pentru gândirea mitico-magică
ca, în loc să explice realitatea (aşa cum o face gândirea sistematică), să se mulţumească cu prezentarea
unei poveşti fabuloase despre originea lumii şi a lucrurilor.
Concepţiile despre creaţie ale egiptenilor erau destul de primitive. Peste tot întâlnim ideea
"oceanului primordial" din care ar fi răsărit de cele mai multe ori o colină sau un munte, mai rar un lotus, ori
un ou, sau vreun balaur.
La Heliopolis exista probabil o movilă în templul soarelui, numită "Colina de nisip" şi care era
asimilată primei ridicături de pământ care a răsărit din ape la începuturile creaţiei. Însăşi piramidele erau
privite ca o replică a muntelui cosmic pe care faraonul urca spre ceruri, pentru a-l întâlni pe zeul soare. In
schimb la Hermopolis se găsea un lac sacru din care se spunea că a răsărit "Lotusul primordial". În fine,
ca şi în Mesopotamia, cea dintâi făptură era figurată ca un monstru ofidian, un balaur. Astfel în capitolul
175 din "Cartea Morţilor" se afirmă că Atum, cel dintâi dintre zei după preoţii heliopolitani, avea aspectul
unui şarpe, deci a unui monstru nediferenţiat, tipic pentru făpturile proteice.
Celelalte etape ale creaţiei erau imaginate la fel de primitiv. Acelaşi zeu primordial, Atum, ar fi
născut din propria substanţă divină pe ceilalţi zei, secretând spermă sau salivă (prin masturbare, respectiv
scuipând).
Astfel s-ar fi născut perechile succesive de zei care alcătuiau eneada heliopolitană (grupul celor
9 zei principali): din Re-Atum purced Şu (atmosfera) şi Tefnut (lichidele), apoi din aceştia provin Gheb
(pământul) şi zeiţa Nut (cerul), iar din hierogamia (căsătoria lor sacră) s-au născut cele două cupluri, Osiris-
Isis şi Seth-Nephtis, întruchipând "Lumea", de fapt Egiptul înconjurat de deşert şi care a fost considerat
multă vreme singura realitate de pe pământ. Acest scenariu al separării succesive a elementelor esenţiale
- aer, apă, cer şi pământ - este similar cu cel întâlnit atât în Mesopotamia, cât şi în alte părţi ale Lumii Vechi
(inclusiv în Grecia). Nu lipseşte nici lupta cosmogonică dintre părintele zeilor Re şi balaurul Apophis,
expresie a tenebrelor, după care zeul învingător "pune ordine (ma'at) în lume", cu alte cuvinte o
organizează, o cosmizează.
Nici naşterea omului nu a fost rezolvată în mod mai subtil, căci constatându-se potrivirea dintre
cuvântul "om" (r-m) şi "lacrimă" (r-m) egiptenii au dedus că oamenii provin din lacrimile lui Re.
Dar depăşind asemenea concepţii primitive (uneori chiar naiv-triviale), teologii egipteni au imaginat
şi sisteme mai rafinate, cum era cel memphit, după care Ptah a creat universul prin forţa cuvântului şi a
gândului său. O asemenea teorie se apropie de cea ebraică a "cuvântului" şi de teologia creştină a
"logosului", ca să nu mai vorbim de ideea filosofică a "voinţei" creatoare.
După mărturisirea "Teologiei memphite" Ptah a creat lumea prin spirit (="inima sa") şi prin cuvânt
(="limba sa"). Pentru vechii egipteni inima era nu numai sediul simţirii ci şi al gândirii, ea îndeplinind şi
funcţiile creierului. La rândul său limba dădea expresie voinţei inimii. Iată textul:"Cel care s-a manifestat ca
inimă, cel care s-a manifestat ca limbă, sub aparenţa lui Atum, este Ptah, cel foarte vechi...".
Dintre miturile egiptene cel mai cunoscut este mitul lui Osiris şi al soţiei sale Isis, care ne-a fost
transmis de către Plutarh (sec. II. p. Chr.) în tratatul redactat în greceşte şi intitulat în latineşte De Iside et
Osiride.
Conform tradiţiei Osiris fusese la origine un păstor (nu întâmplător atributele sale sunt bastonul şi
biciul), care a devenit apoi un rege viteaz şi activ. El i-a învăţat pe oameni cultivarea pământului şi practicile
religioase. Dar invidios, fratele său Seth - cel cu chip de şacal - l-a ucis. După unele variante trupul său
a fost sfârtecat şi bucăţile împrăştiate în tot Egiptul. Soţia sa Isis, împreună cu sora ei Nephthys au reuşit
să găsească diferitele părţi şi să rearticuleze cadavrul lui Osiris. După altă variantă cadavrul închis într-o
ladă a plutit pe Nil şi apoi pe mare până la Byblos, unde un copac a crescut în jurul său. Cadavrul a fost
astfel integrat în trunchiul copacului din care regele din Byblos a pus să se cioplească o coloană. Isis însă
l-a recunoscut şi l-a primit de la rege. Prin forţa magiei sale ea l-a resuscitat parţial pe Osiris, având cu el
un contact sexual în urma căruia a rămas însărcinată. Astfel se născu Horus, care după ce a crescut l-a
provocat la luptă pe Seth, care-i uzurpase domnia lui Osiris. Pentru început Seth reuşeşte să-i scoată un
ochi, dar Horus continuă lupta şi până la urmă iese învingător. Atunci Horus coboară în Infern şi anunţă
tuturor vestea victoriei, fiind încoronat ca succesor al lui Osiris. Astfel el reuşeşte să-l trezească pe tatăl
său. De fapt e vorba despre fiinţa spirituală a lui Osiris, care de acum încolo va asigura fertilitatea ogoarelor
şi prosperitatea Egiptului.
Mitul redă după unii un conflict dinastic real (v. mai jos), dar semnificaţia sa este mai profundă.
Osiris, cel negru, trebuie comparat cu pământul roditor al Egiptului (chemi). Pe timpul germinării seminţelor
se spunea că Osiris este mort şi că el reînvie primăvara odată cu natura. La sărbătoarea sa, care avea loc
înainte de semănat, la 1. Tyb (prima zi de iarnă), egiptenii făceau momâi de pământ cu chipul lui Osiris în
care aşezau seminţe, din care răsăreau apoi diferite plante. În schimb, adversarului său, Seth, îi este
asociată culoarea roşie, a deşertului şi morţii. El reprezenta totodată furtuna, tunetul şi vântul funest, fiind
duşmanul luminii. Prin urmare cei doi reprezentau universul, care consta din mănoasa vale a Nilului
înconjurată de pustiul mort, expresie a haosului. Pe de altă parte împerecherea lui Osiris cu Isis
(transformată într-un vultur) reia tema hierogamiei zeului pământului Gheb, cu zeiţa cerului Nut. Sub aceste
aspecte mitul lui Osiris redă misterul fertilităţii argeste.
Dar pornindu-se de la mitul reînvierii naturii s-a speculat pe marginea succesiunii la tronul Egiptului
şi a faptului că faraonul defunct, asimilat lui Osiris, trăieşte în fiul său devenit Horus. Treptat Osiris a fost
asimilat Marelui Zeu, stăpânul lumii de apus (a regatului morţilor) şi judecătorul suprem al inimii defuncţilor.
În Regatul Mijlociu ideea supravieţuirii sufletului sub domnia lui Osiris a câştigat tot mai mult teren în faţa
ideologiei solare a faraonilor, pentru ca în epoca târzie acestă credinţă să genereze una din religiile
mântuirii, cea isiacă.
Spre deosebire de alte popoare ale antichităţii, pentru care religia constituia un domeniu autonom
şi imuabil, la egipteni ea a fost strâns legată de persoana monarhului şi a evoluat în funcţie de modificările
politice. În perioada primelor dinastii faraonul era asimilat lui Horus, zeul cerului, figurat printr-un şoim. El
e cunoscut în mai multe ipostaze, de copil (Harpocrate) sau, începând cu dinastia a V-a, identificat cu Re
de către preoţii de la Heliopolis a devenit Re-Harachti (Horus al orizontului). O serie de comentatori au
văzut în Horus cel Bătrân de la Behedet pe primul suveran al Deltei, care împreună cu şemsu Hor (urmaşii
lui Horus) a realizat în epoca predinastică cucerirea Egiptului de Sus, unde se găseau adepţii lui Seth din
Ombos. Pe pereţii interiori ai galeriei ce înconjoară naosul templului de la Edfu sunt figurate aceste lupte
sângeroase. Urcaţi în bărci cu o singură pânză, şemsu Hor, înarmaţi cu harpoane, vânează hipopotami,
care-i simbolizează pe adepţii lui Seth.
Începând cu dinastia a V-a figura faraonului e asimilată unui nou zeu uranian, Re, soarele
strălucitor. Egiptenii şi-l închipuiau străbătând cerul într-o barcă pe timpul zilei. Noaptea, ocolind pământul
pe dedesupt, el lumina regatul morţilor. Incorporând alţi zei similari, Re a câştigat mai multe ipostaze:
soarele de dimineaţă Re-chepri (combinat cu scarabeul "chepri") şi întruchipat de un copil, Re-Harachti
(Horus al orizontului, v. mai sus), Re triumfător, care străluceşte la miez de zi şi Re-Atum (combinaţie cu
părintele zeilor), soarele la asfinţit, figurat printr-un bătrân. În cea din urmă ipostază preoţii de la Heliopolis
l-au aşezat în fruntea eneadei, ca zeu cosmizator. La începuturile timpului el a triumfat astfel asupra
monstrului proteic Apophis (v. mai sus).
Refacerea unităţii Egiptului sub faraonii dinastiei a XI-a şi a XII-a, originare din Theba, a adus în
prim planul ideologiei monarhice pe zeul celest local Amun, care prin asimilare cu mai vechiul simbol regal,
soarele, a devenit Amun-Re, zeul suprem al Regatului Mijlociu şi al celui Nou. De obicei, în reprezentările
plastice el apare purtând o coroană cu două pene mari. Deşi era numit "Taurul Heliopolisului", animalul său
sacru era berbecele. Ca zeu suprem el era adorat ca "Domnul eternităţii", dar şi ca "Domn al dreptăţii
(ma'at)", apărătorul celor năpăstuiţi, stăpânul iertător şi bun. La Theba, în marele complex de la Karnak şi
Luxor, mai erau veneraţi soţia sa Mut (zeiţa-vultur, tot cu caracter uranian, asimilată şi unei leoaice şi
patronând războiul) şi fiul Chonsu, personificarea Lunii. În vremea Regatului Nou i s-au dedicat mai multe
imnuri, care-l arată în postura de zeu suprem, cu o clară tendinţă spre unicitate (henoteism), ceea ce a
pregătit calea reformei lui Echnaton. Încă din timpul dinastiilor XI.-XII. Re este numit în mod curent
"Dumnezeul", stăpânul, zeul prin excelenăă, fiind ridicat astfel mult deasupra celorlalţi zei. Un imn închinat
lui pe vremea lui Merikare (din. a X-a, cca. 2095-2075 a. Chr.) foloseşte termeni şi imagini pe care le vom
regăsi cinci secole mai târziu la reformatorul Echnaton:
"...Căci bine sunt conduşi oamenii, turma Domnului! El a făcut cerul şi pământul pentru plăcerea
lor; el le astâmpără setea cu apă, El a creat aerul ca să aducă viaţa la nările lor. Ei sunt propria Sa imagine,
născuţi din carnea Lui. (În fiecare dimineaţă) Re urcă pe cer după voia lor. El a făcut plantele pentru ei, şi
animalele şi păsările şi peştii, ca să-i hrănească. Dar El îşi ucide totuşi duşmanii şi îşi dojeneşte proprii
copii, atunci când complotează vreo răzvrătire... Dar, atunci când plâng, El îi ascultă..." (apud Moret 1926,
p. 281). Interesant este că acest text relativ timpuriu nu numai că plasează omul în centrul creaţiei, dar îl
ridică la rangul de finalitate, de scop al ei şi de unic beneficiar al firii. În plus el afirmă legătura directă dintre
om şi divinitate, căci omul a fost creat după chipul zeului şi "din carnea Lui".
Odată cu alungarea hiksoşilor rolul marelui preot a sporit şi faraonul trebuia tot mai mult să ţină
seama de acest "al doilea om în stat"(după unii Egiptul ameninţa să se transforme chiar într-o teocraţie)35.
Pentru anihilarea influenţei acestuia Amenophis al IV-lea (1365-1349 a. Chr.) a procedat la o reformă
radicală. El proclamă ca zeu suprem şi unic pe Aton, discul solar, figurat sub forma unui soare ale cărui
raze se termină în mâini ce ating lumea pământeană (de ex. îl mângâie pe faraon). Acest zeu, care a
absorbit trăsăturile celorlalţi, era Dumnezeul personal al faraonului, singurul care i-a pătruns misterul, aşa
cum o afirmă Echnaton la finalul frumosului imn închinat lui Aton (v. docum. supl.). Prin urmare este
îndoielnic că masele ar fi urmat o atare credinţă cu tentă monoteistă, deşi calea spre proclamarea unui zeu
unic fusese deschisă încă de predecesorii lui Echnaton. Într-un imn de pe vremea lui Amenophis al III-ea
există pasaje care anunţă clar marele imn al lui Aton, compus de faraonul reformator:

"Salutare Ţie, frumosule Re de fiecare zi; Tu care răsari în fiecare dimineaţă fără încetare, Chepri,
cel neobosit! Aurul nu străluceşte aşa tare ca razele Tale. Tu eşti Ptah (zeul demiurg), căci ţi-ai născut
propria carne; Tu eşti propriul Tău creator, fără să fii creat, unic de felul său, cel care străbate eternitatea
în fruntea milioanelor de oameni pe care-i conduce. [...] Toăi ochii Te contemplă; dar faptele Tale nu
încetează atunci când seara Te odihneşti. Tu Te trezeşti pentru a răsări dimineaţa şi atunci toate animalele
îşi deschid ochii la strălucrea razelor Tale. Când Tu Te odihneşti pe Manu (muntele de la apus) toţi dorm
de parcă ar fi morţi.
Salutare ţie, disc al zilei (Aton), creator al făpturilor muritoare şi dătător de viaţă, mare şoim cu
pene pestriţe, care se naşte pe sine fără să fi fost născut, Horus, suflet ce sălăşluieşte în inima lui Nut (zeiţa
cerului), căruia i se fac aceleaşi aclamaţii când se culcă şi când se scoală. [...] El este căldura atunci când
vrea, el este prospeţimea, atunci când vrea; el bagă oboseala în trupuri şi tot El le îmbrăţişează (ca să le
însufleăească)..." (apud Moret 1926, p. 369-370).

Practic Echnaton nu a făcut decât să ducă până la ultima consecinţă o direcţie de gândire religioasă
ce se cristalizase treptat. În ultimă instanţă într-un stat ultra centralizat cum era Egiptul, în care faraonul
avea o putere de necontestat ideea henoteistă a zeului suprem cu tendinţe spre unicitate, nu este de loc
surprinzătoare. Pentru omul antic lumea a fost alcătuită după modelul divin, căci între planul vieţii sociale
şi cel cosmic există o perfectă concordanţă. Prin urmare şi invers, dacă în lume există un ins care ontologic
tranascede condiţia umană, fiind singurul zeu pe pământ, de ce nu ar fi şi un singur zeu adevărat şi în cer?
De fapt "monoteismul" lui Echnaton nu a fost unul radical, căci acceptă existenţa altor zei. Astfel în imnul
său dedicat lui Aton (v. docum. supl.) el îl pomeneşte pe Re, părintele zeilor şi în alte texte ne vorbeşte
despre Ma'at, dreptatea, adevărul, la fel cum şi despre el însuşi afirmă că este un zeu. În orice caz, prin
măsurile sale Echnaton a lovit în marea preoţime de la Theba, căreia i-a desfiinţat privilegiile şi din acest
punct de vedere reforma sa a avut un clar caracter politic.
Acestă judecată istorică nu diminuează cu nimic meritele pe plan teologic ale lui Echnaton. Cele
două imnuri, mai ales varianta lungă (cf. docum. supl.) ilustrează o fervoare religioasă fără precedent şi o
mare putere de evocare poetică. Acest faraon labil fizic a descoperit întreaga sacralitate a creaţiei, de la
natura înconjurătoare, până la misterul naşterii şi vieţii. Sub ochii săi opera lui Aton capătă dimensiuni cu
adevărat cosmice.
Pe drept cuvânt marele imn al lui Echnaton a fost comparat cu psalmul 104 din Vechiul Testament.
Asemănările ar putea fi puse pe seama unor "locuri comune" din literatura orientală. Dar totuşi, dincolo de
viziunea generală, absolut similară, există unele potriviri izbitoare, cum ar fi pasajul despre noaptea
dominată de făpturi malefice, dar urmată de dimineaţa care aduce bucurie şi viaţă, prin trezirea întregii firi.
Iată textul biblic:

35Şi
numai dacă aruncăm o privire fugitivă asupra ansamblului de la Luxor şi Karnak ne dăm
seama de imensa forţă economică care se afla în spatele influenţei politice a marelui preot al lui Amun-
Re.
 "PSALMUL 104: 1. Binecuvântează suflete pe Domnul! Doamne Dumnezeule, Tu eşti nemărginit
de mare! Tu eşti îmbrăcat cu strălucire şi măreţie! 2. Te înveleşti cu lumină ca şi cu o manta şi întinzi cerurile
ca pe un cort. 3. Cu apele Îţi întocmeşti acoperişul locuinţei Tale; din nouri Îţi faci carul şi umbli pe aripile
vântului. 4. Din vânturi Îţi faci soli şi din flăcări de foc, slujitori. 5. Tu ai aşezat Pământul pe temeliile lui şi
niciodată nu se va clătina. 6. Tu l-ai acoperit cu adâncuri, aşa cum l-ai acoperi cu o haină; apele stăteau
pe munţi, 7. dar, la ameninţarea Ta, au fugit, la glasul tunetului tău au luat-o la fugă, 8. suindu-se pe munţi
şi coborând în văi, până la locul pe care li-l hotărâseşi Tu. 9. Le-ai pus o margine, pe care nu trebuie să o
treacă, pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pământul, 10. Tu faci să ţâşnească izvoarele din văi şi
ele curg printre munţi. 11. Tu adăpi la ele toate fiarele câmpului; în ele îşi potolesc setea măgarii sălbatici.
12. Păsările cerului locuiesc pe malurile lor şi fac de le răsună glasurile prin ramuri. 13. Din lăcaşul Tău
înalt Tu uzi munţii; şi se satură pământul de rodul lucrărilor Tale. 14. Tu faci să crească iarba pentru vite şi
verdeţurile pentru nevoile oamenilor; (Tu faci) ca pământul să dea hrană: 15. vin, care înveseleşte inima
omului, ulei, care-i înfrumuseţează faţa şi pâine, care-i întăreşte inima. 16. Se udă cedrii din Liban, pe care
i-a sădit El. 17. În ei îşi fac păsările cuiburi; iar cocostârcul îşi are locuinţa în chiparoşi; 18. munţii cei înalţi
sunt pentru ţapii sălbatici, iar stâncile sunt adăpost pentru iepuri. 19. El a făcut luna ca să arate timpul; şi
soarele ştie când trebuie ca să apună. 20. Tu aduci întunerecul şi se face noapte: atunci toate fiarele
pădurilor se pun în mişcare; 21. puii de lei răcnesc după pradă şi îşi cer hrana de la Dumnezeu. 22. Când
răsare soarele ele fug înapoi şi se culcă în vizuinile lor. 23. Dar omul iese la lucrul şi la munca sa până
seara. 24. Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune şi pământul e
plin de făpturile Tale. 25. Iată marea cea întinsă şi mare: în ea mişcă nenumărate vieţuitoare mici şi mari.
26. Acolo în ea umblă corăbiile şi în ea este leviatanul acela, pe care l-ai făcut să se joace în valurile ei. 27.
Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă ca să le dai hrana la vreme. 28. Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi deschizi
Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale. 29. Dacă Îţi ascunzi Tu faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele
mor şi se întorc în ţărâna lor. 30. Îţi trimiţi Tu suflarea, ele sunt zidite şi înnoieşti astfel faţa pământului. [...]
32. El priveşte pământul şi pământul se cutremură; El atinge munţii şi ei fumegă...".

Şi iată fragmentul corespunzător din marele imn al lui Aton (v. textul integral la cap. de
"Documentaăie suplimantară"):

"Când apui la orizontul din vest, pământul se cufundă în întunerec, ca şi cum ar fi mort. Oamenii
dorm în camerele lor, cu capul acoperit şi nici un ochi nu-l vede pe altul. Li se poate fura tot ce şi-au pus
sub cap, fără ca ei să simtă. Atunci tot leul iese din vizuina sa, tot şarpele muşcă. E întunerec ca într-un
cuptor; pământul tace, căci cel ce le-a creat pe toate se odihneşte dincolo de orizont.
Dar iată că vin zorile, Tu răsari la orizont şi străluceşti ca Aton al zilei; Tu împrăştii întunerecul cu
strălucirea razelor Tale. "Cele două ţări" (i.e. Egiptul) sunt în sărbătoare; oamenii se trezesc şi sar în
picioare, tu îi faci să se scoale. Se spală pe mâini şi se îmbracă; pământul întreg se apucă de lucru".

Este evident că dacă autorul psalmului biblic nu a cunoscut exact imnul lui Aton care ne-a parvenit
nouă, el trebuie să fi avut în vedere modele egiptene, ce vor fi fost inspirate din creaţia faraonului eretic.
Desigur şi influenţe inverse sunt posibile, de vreme ce hiksoşii care cu puţin timp în urmă dominaseră o
parte a Egiptului veneau din Asia, unde tendinţele spre monoteism erau manifeste. Spre exemplu la
Babilon, cu două trei secole înainte de Echnaton, Hamurabi îl declarase pe Marduk singur stăpân, Bêl,
înfăptuind o reformă henoteistă, care nu a rezistat însă. Tendinţa sa era de a pune în acord lumea oamenilor
cu cea a zeilor; unui stat ultracentralizat trebuia să-i corespundă o ierarhie divină pe măsură.

130
 2. Lumea de dincolo de mormânt.
Pentru vechii egipteni postexistenţa pe "Lumea cealaltă" a fost problema majoră a reflecţiei
religioase. Nu întâmplător izvoarele privind universul celor morţi sunt mult mai bogate decât cele referitoare
la lumea divină. Pentru Regatul Vechi posedăm "Textele piramidelor" (prima dată publicate de K. Sethe,
Die altägyptischen Pyramidentexte, Leipzig 1910), care ne dau însă informaţii numai despre monarh.
Probabil că el era singurul căruia i se recunoaştea o postexistenţă deplină (în calitate de zeu) în lumea
astrală, anturajul său participând într-o oarecare măsură la nemurire (căci înalţii funcţionari şi familiarii erau
îngropaţi aproape de faraon, în morminte cu camere de ofrande şi cu statui unde Ka-ul lor să se întrupeze).
Nu ştim nimic despre credinţele referitoare la soarta oamenilor de rând, dar se pare că pentru ei
perspectivele post-mortem nu erau prea ademenitoare. Din aceleaşi texte ale piramidelor putem deduce
că ei urmau să fie judecaţi de Osiris şi aveau acces foarte probabil la un fel de infern subteran. De altfel,
se pare că principala revendicare în timpul crizei sociale din prima perioadă intermediară a fost accesul
generalizat la formulele magice care asigurau nemurirea, căci de atunci înmormântările cu mobilier funerar
şi ofrande se generalizează, iar în mormintele hypogee din timpul dinastiilor IX-X-XI apar pe pereţi inscripţii
similare cu cele din piramide. Sub Regatul Mijlociu, "Textele sacofagelor" (prima dată publicate de A. A. de
Buck, The Egiptian Coffin texts, 7 vol., Chicago, 1935-1961) atestă folosirea tot mai largă a formulelor
magice care deschideau accesul spre "Lumea de dincolo", dovadă a "democratizării" concepţiilor despre
postexistenţă.
Textele piramidelor sunt o suită de incantaţii şi formule magice cu ajutorul cărora sufletul faraonului
(ba) urma să străbată drumul spre "câmpurile de ofrande", sau "câmpiile de trestii (sechet ialu)". Practic
asemenea inscripţii s-au găsit numai în cinci piramide de la Saqqarah: cea a lui Unas (dinastia a V-a) şi
cele ale lui Teti, Pepi I., Merenre şi Pepi II., toţi din Dinastia a VI-a. Imediat după descoperire textele au fost
publicate împreună într-o "Carte a piramidelor" de către Gaston Maspero.
Egiptenii nu au avut noţiunea de individ sau de persoană-personalitate, aşa cum au definit-o pentru
prima oară grecii. De aceea în legătură cu omul ei vorbeau de mai multe principii spirituale, pe care astăzi
le denumim generic "spirit" sau "suflet"36. "Textele piramidelor" atestă pentru faraon trei entităţi de natură
spirituală: "ach", "ba" şi "ka", în afară de "inima" şi de "sinele" său. Primul dintre acestea "ach" era un fel
de "dublu divin" sau "geniu protector", care exista în ceruri concomitent cu faraonul în viaţă şi care era
similar zeilor. Când omul murea se spunea "s-a dus la ach-ul său". "Ba" este mai aproape de ceea ce noi
numim îndeobşte "spirit". Egiptenii şi-l figurau sub forma unei păsări, de obicei ibis, iar din Regatul Nou el
apare redat ca o pasăre cu cap de om. Ba era de natură divină şi a pogorât pe pământ întrupându-se în
faraon. El urma să călătorească după moarte înapoi la zeul soare, Re. Exista apoi "ka", un fel de suflet, de
energie vitală, creativă. De fapt, erau mai multe kau (puralul de la ka), unul care dădea forţă de muncă,
altul care dădea forţă reproductivă, fertilitate, altul pentru văz sau auz, altul pentru autoritate, respectiv
voinţă, nobleţe, înţelepciune magică etc. Practic este vorba despre un fel de personificări ale virtuţilor sau
calităţilor individuale. În perfecţiunea sa Re poseda toate cele 14 kau imaginate de egipteni, dar un individ
sau altul posedau numai o parte din ele.

Înainte ca ba-ul faraonului să ajungă în cer, pe "câmpiile ofrandelor" (sau pe cele "ale trestiilor",
sechet ialu), el avea de trecut un lac cu maluri sinuoase, pentru care trebuia purificat. Apoi el avea de făcut
faţă mai multor încercări de natură iniţiatică, pe care le putea depăşi folosindu-se de formule magice şi
ajutat de zei. Paradisul era imaginat pe atunci sub forma unor câmpii mănoase străbătute de un fluviu,
unde individul ara şi semăna orz şi alac, apoi secera din belşug. Soarele nu era prea arzător şi bătea o
briză dinspre nord. De fapt este idealul prozaic al unor ţărani, care au proiectat în ceruri una din câmpiile
Deltei. Merită remarcat faptul că în perioada Regatului Vechi stăpânul "Lumii de dincolo" era Re, Osiris fiind
doar o divinitate argestă, probabil stăpân al unui infern subpământean. Astfel în "Cartea piramidelor", nr.
145-146 citim: "Re-Atum (părintele zeilor) nu te dă lui Osiris, care nu-ţi judecă inima şi nu are putere asupra
inimii tale...Osiris, tu nu vei pune stăpânire pe el şi nici fiul tău Horus nu va pune stăpânire pe el..." (apud
Eliade 1991, p. 102). În acelaşi timp însă faraonul era deja asemuit cu Osiris pentru forţa sa germinativă:

36Şi unii dintre contemporanii noştrii fac încă distincăia dintre "suflet" = "principiu vital" şi "spirit" =
"principiu intelectual", aşa cum şi grecii aveau "ψυχή" şi "πvεμα", iar romanii "umbra" şi "anima", apoi
"spiritus".

131
"Tot aşa cum Osiris trăieşte, la fel acest rege Unas trăieşte, tot aşa cum Osiris nu moare, nici regele Unas
nu moare" (Piramide nr. 167).
Textele sarcofagelor din Regatul Mijlociu reproduc în general tematica textelor piramidelor. În 7
volume de câte 400 de pagini fiecare au fost adunate prima oară de către egiptologul olandez A. A. de
Buck miile de formule religioase menite să asigure trecerea nestingherită a sufletului spre "lumea de
dincolo" şi care au fost pictate cu minuţiozitate pe pereţii sarcofagelor de lemn din Regatul Mijlociu (cea
mai recentă ediţie R. Faulkner, The Ancient Egyptian Coffin Texts, 3 vol., Warminster 1973-77-87). Nu este
vorba despre vreo reflexie teologică profundă, sau despre vreo expunere a felului cum e alcătuită "lumea
de dincolo", ci sunt banale formule magice. O simplă enumerare a principalelor titluri este edificatoare:
"Formulă ca să nu ajungi să mergi cu capul în jos în lumea morţilor", "Formulă ca să nu ajungi să mănânci
excremente şi să bei urină în regatul morţilor", Formulă ca să ajungi rege al cerului", "Formulă ca să devii
magician", "Formulă ca să devii şoim divin în lumea de dincolo", "Formulă ca să ai asigurată pâinea în
câmpiile de trestii".
Apar însă în aceste texte şi incantaăţii care conţin pasaje mai elevate, cum este cel despre originea
omului: "Eu sunt sufletul zeului Chou, care s-a născut pe sine însuşi. Eu m-am născut din carnea zeului
care s-a creat pe sine... el m-a născut prin voinţa sa, el mi-a dat viaţă prin forţa sa, el m-a suflat din nările
sale şi eu sunt deci făptura ce a ieşit din nările lui "(apud Ch. Ziegler, în Écriture 1982, p. 288). Ideea că nu
numai faraonul, dar fiecare individ are un Ba al său, care este de origine divină, este de un profund
umanism. Ea îl ridică pe om deasupra restului creaţiei divine, deasupra naturii, căci afirmă că în fiecare din
noi sălăşluieşte un grăunte de divinitate.
Dar gândirea teologică egipteană nu s-a oprit aici în meditaţia sa asupra "lumii de dincolo". În
Regatul Nou, "Cartea Morţilor" (v. docum. supl.; prima ediţie R. Lepsius, Das Totenbusch der Ägypter nach
dem hierogliyphischen Papyrus in Turin, Leipzig 1842. Mai recent R. Faulkner, The Ancient Egyptian Book
of the Dead, Austin 1990, cf. bibliografia comentată) atestă un stadiu superior atins de reflexia religioasă.
Acum ideea formulelor magice şi a curăţeniei religioase, care asigură pasajul spre regatul morţilor şi spre
o postexistenţă fericită, este înlocuită cu valorificarea sub aspect etic a faptelor individuale. Conform Cărţii
Morţilor Ba are nevoie în continuare de numeroase formule magice, dar apare ideea Judecăţii de Apoi,
prezidată de Osiris, care e secondat de cei 42 de asesori ai săi. Judecata e precedată de celebra
"Confesiune negativă" (în care defunctul enumeră păcatele pe care nu le-a făcut) şi constă în "cântărirea
inimii", când faptele rele trag balanţa în jos, iar cele bune o ridică. Din "Confesiune negativă" rezultă că
erau considerate păcate nu numai nerespectarea îndatoririlor faţă de zei, ci şi minciuna, furtul, deparavarea,
maltratarea altora etc. Această idee că dincolo de o existenăă exemplară în raport cu zeii şi de tot felul de
formule magice sau de cunoştiinţe ezoterice, ceea ce contează sunt faptele individuale, ridică gândirea
religioasă egipteană peste nivelul obişnuit în societăţile tradiţionale. Ea precede cu câteva secole bune
"Cele zece porunci" ale lui Moise şi cu mai bine de un mileniu Deuteronomul, care sunt capodoperele eticii
religioase ebraice.

3. Cult, ritual, magie.

Dar studiind numai aspectele teologice riscăm să ne facem o imagine greşită asupra religiozităţii
egiptene. Omul de rând percepea prea puţin nuanţele discursului intelectual, pentru el contactul cu divinul
se producea prin intermediul preoţilor şi al cultului, participând la marile sărbători şi ritualuri, sau apelând
la forţa magiei.
După cum rezultă din inscripţiile foarte detaliate de pe pereţii templelor târzii (cum este cel al lui
Horus de la Edfu) aici se desfăşurau atât slujbe zilnice, cât şi ceremonii extraordinare. Cultul cotidian consta
din libaţii pentru hrănirea zeului şi din întreţinerea statuii şi la el participau preoţi mărunţi, care foloseau
intrările secundare ale edificiului. În momentele de sărbătoare se deschideau porţile templului şi poporul
putea trece de pragul lumii profane pentru a se împărtăşi din sacralitatea lăcaşului de cult. Dar mirenii nu
puteau depăşi curtea templului, căci numai membrii personalului sacerdotal aveau dreptul să pătrundă în
sala hipostilă, după care închideau porţile în urma lor şi restul ceremoniei se desfăşura departe de privirile
oamenilor de rând. Mai departe, în repausoarul bărcii intrau numai preoţii de rang superior. Ei participau la
libaţii şi la ritualul de purificare al bărcii. După aceea, marele preot rupea sigiliile de lut şi deschidea uşa,
pătrunzând în "Sfânta sfintelor". Aici el se prosterna în faţa statuii (atingea pământul cu nasul), declarând
că "a ajuns în ceruri" pentru a-l contempla pe zeu. Statuia, de obicei de aur masiv, era apoi purificată cu

132
natron (în egipteană netjeri = sare naturală de natriu) pentru ritualul "deschiderii gurii", care echivala cu
trezirea zeului. În fine ea era spălată şi îmbrăcată şi în faţa ei se făceau libaţii pentru a-l hrăni pe zeu. În
cazul marilor festivaluri statuia era aşezată în barca sacră şi scoasă mai întâi în sala hipostilă, unde avea
loc o nouă slujbă. Abia apoi se deschideau porţile acesteia şi zeul se arăta mulţimii. Uneori zeul putea fi
scos din templu pentru a merge să viziteze alte lăcaşuri de cult. La întoarcere porţile erau rând pe rând
închise şi sigiliile refăcute.
Toate aceste acţiuni exprimă concepţia vechilor egipteni despre templu, ca reprezentând spaţiul
sacru, în opoziţie cu cel profan (v. la capitolul anterior paragraful despre simbolistica templului). El era în
primul rând locuinţa divinităţii, unde în afara zeului puteau să pătrundă numai cei iniţiaţi. Diferitele etape
parcurse în timpul ceremoniilor, de la curtea laicilor şi până la "sfânta sfintelor", unde avea loc contacul cu
divinitatea, ilustrează de fapt treptele drumului de la pământ la cer. Din acest punct de vedere templul era
o imagine a universului (imago mundi).
Marile sărbători, cu ritualurile care le erau asociate, ritmau existenţa vechilor egipteni asemenea
inundaţiilor regulate ale Nilului. Ele au căpătat la un moment dat o asemenea extensie, încât la sfârşitul
Regatului Nou aproape că o zi din trei era dedicată sărbătorii. Astfel, marele festival Opet, desfăşurat în
cinstea lui Amun-Re din Teba dura 11 zile pe vremea lui Thutmosis al III-lea, pentru ca să ajungă la
aproape o lună sub Ramses al III-lea. El avea loc în momentul când apele Nilului atingeau cotele maxime
de inundaţie şi avea ca punct central marea procesiune de la Karnak la Luxor, care este reprezentată în
detaliu pe pereţii templului lui Amun. Probabil prinosurile aduse la sărbătoarea Opet serveau la asigurarea
prosperităţii până la viitoarea inundaţie.
Alte ritualuri, ca cel al anului nou (când era reluată lupta mitică a lui Re cu balaurul Apophis), jertfa
stâlpului Djed (un fetiş simbolizându-l pe Osiris) şi care era o sărbătoare legată de începerea lucrărilor
agricole, sau "alergarea lui Apis", taurul ce asigura fecunditatea, precum şi ceremoniile regale deja
discutate mai sus, erau toate menite într-o formă sau alta să contribuie la prosperitatea societăţii. Ele erau
de fapt ritualuri ancestrale, care coborau adânc în lumea neolitică. Cu toată vechimea lor şi cu tot caracterul
simbolic al acţiunilor, semnificaţia lor profundă nu putea să-i scape egipteanului de rând. Fie că era evocat
mitul lui Osiris şi Isis, ori lupta lui Re cu Apophis, participarea la ritualul respectiv însemna ieşirea din timpul
profan, care se scurge inexorabil şi intrarea în timpul sacru, care este imobil, etern. Participanţii reveneau
"in illo tempore", în acele vremuri de început, retrăindu-le alături de zei.
Dacă în general libaţiile şi jertfele erau menite să faciliteze acţiunea divină, se spera ca prin magie
forţele lumii de dincolo să fie controlate şi folosite în interesul celui ce stăpânea această disciplină ocultă.
Înşişi zeii recurgeau la recitarea unor formule sau la rostirea unor nume prin care se spunea că se
înstăpâneau asupra forţelor ascunse. Din lumea egipteană provin numeroase texte cu formule vrăjitoreşti,
reţete de elixiruri miraculoase sau variate amulete. Ca în mai toate societăţile primitive farmecele de tot
felul erau folosite cu scopul de a controla "lumea de dincolo", căci gândirea magică a fost o primă formă de
abordare sub aspect intelectual a realităţii profunde, care transcede datele conferite de simţurile noastre.

BIBLIOGRAFIE COMENTATĂ
Fundamental pentru cunoaşterea istoriei politice a Egiptului antic de către studenţii anului I, rămâne
capitolul respectiv din Em. Condurachi, Curs de istoria Orientului antic. Fascicula I. Orientul Apropiat
(mileniile III-I î.e.n.), Bucureşti 1980, p. 109-162 şi cel din S. Moscati, Vechi imperii ale Orientului,
Bucureşti 1982, p. -187. Se poate consulta, dar cu precauţie privind interpretările, C. Daniel, Civilizaţia
Egiptului antic, Bucureşti 1976 şi idem, Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraniene, Bucureşti 1980. O
expunere succintă se poate regăsi şi la L. Bârzu, R. Ursu, Istorie universală veche. I. Istoria Orientului
Antic, Bucureşti 1999, p. 19-41. Între timp a apărut cartea specialistului bucureştean M. Cihó, Introducere
în egiptologie, Bucureşti, care este foarte bine documentată.

(pentru restul literaturii vezi Cursul Extins)

133
 MODULUL 4
ISTORIA EVREILOR ÎN ANTICHITATE
(De la Avraam la răscoala lui Bar Kohba)

INTRODUCERE.

Spre deosebire de marile civilizaţii antice din Orientul Apropiat, cea egipteană şi cea
mesopotamiană, care au făcut obiectul cărţii mele din anul 2001 (Mari civilizaţii ale Orientului Antic)37, în
prelegerea de faţă mă voi ocupa de istoria unui mic popor, care a suferit adesea jugul dominaţiei străine şi
care s-a hrănit nu o dată cu pâinea amară a exilului, neputând să dureze nici construcţii măreţe şi nici să
fondeze structuri politice de anvergură. Dacă nu a creat o civilizaţie majoră el a născut însă o cultură unică,
ce a lăsat urme adânci în istoria gândirii religioase şi morale. Iniţial un popor seminomad, pătruns în partea
vestică a "semilinei fertile" încă din mileniul III a.Chr., poporul evreu a opus o rezistenţă neobişnuită marii
civilizaţii integratoare a lumii antice, cea greco-romană, contribuind în cele din urmă la sinteza helleno-
creştină, care stă la bazele civilizaţiei europene de astăzi. Astfel, gândirea religioasă ebraică, ilustrată de
Vechiul Testament, s-a dezvoltat apoi în creştinism (Noul Testament) şi a fost în final "altoită" pe trunchiul
raţionalismului şi umanismului greco-roman. Legând Vechiul de Noul Testament prin doctrina "concordiei"
dintre ele, teologii creştini, de la Origenes la Giaccomo da Fiore, au integrat istoria biblică (adică istoria
antică a evreilor) în cea a Europei creştine. Prin urmare pe o mare parte a Globului sunt cunoscute astăzi
cât de cât datele esenţiale ale istoriei evreilor, în timp ce despre alte popoare ale lumii vechi nu se ştie
aproape nimic. De fapt dramele istoriei Istraelului sunt cele ale multor popoare mici din Orientul de ieri şi
de azi (să ne gândim doar la armeni sau la curzi), dar prin forţa spiritului - dată de credinţa sa religioasă -
poporul evreu a izbutit să reziste vicisitudinilor timpului şi după aproape două milenii, la mijlocul sec. XX, el
a reuşit chiar să-şi reîntemeieze statul, desfiinţat de romani. Întreprinderea nu a fost uşoară şi nu
întâmplător astăzi, după aproape şase decenii, acest stat se vede confruntat cu problemele complexe ale
coexistenţei cu un alt "desmoştenit" al istoriei, vecinul palestinian. Parcurgând istoria epocii elenistice şi
romane vom fi izbiţi de asemănarea dintre conflictele de atunci şi cele de astăzi. Pe de altă parte să nu
uităm că şi monoteismul islamic se revendică tot de la Vechiul Testament. Astfel, sunt sigur că în cele din
urmă popoarele Orientului Apropiat vor găsi destule temeiuri în propria istorie pentru a nu lăsa ca ura oarbă
şi intoleranţa să otrăvească pentru multe generaţii relaţiile interumane din "Ţara Sfântă".
Cu atât mai firesc apare astăzi, atât interesul pentru arheologia biblică, cât şi cel pentru exegeza
de text a Vechiului Testament. Dar, cu excepţia unor precizări stratigtafice şi a unei descoperiri singulare,
"manuscrisele de la Marea Moartă", care de fapt interesează cu precădere istoria creştinismului, arheologia
biblică nu a adus decât contribuţii minore, ceea ce face ca şi azi să folosim în primul rând textul biblic pentru
reconstituirea istoriei vechi a Israelului.
Prima chestiune care trebuie lămurită, înainte de a proceda la expunerea istoriei antice a evreilor,
este care a fost noutatea adusă de Vechiul Testament în ceea ce priveşte gândirea religioasă? Am arătat
deja în legătură cu civilizaţia egipteană (Mari civilizaţii ale Orientului Antic, Cluj Napoca 2001, p. 268-270)
că prin reforma lui Echnaton s-a impus, cu aproape 5 secole înainte de Moise, o primă formă de monoteism
şi că psalmul 104 din Biblie nu este decât o trducere a imnului compus de faraonul eretic pentru proslăvirea
lui Aton, discul solar, ridicat de el la rangul de zeu suprem. Prin urmare există o legătură directă între
reforma religioasă egipeană şi monoteismul iudaic, care face ca doctrina mozaică să nu ne apară astăzi ca
strict orignală. În plus, chiar şi dimensiunea morală, carateristică textului biblic, este precedată de pasajele
cu valenţe etice din Cartea Morţilor. Şi totuşi, nici egiptenii, nici vechii babilonieni, nu au depăşit vreodată
nivelul perceperii timpului ca pe un ciclu, analog cu cel al anotimpurilor, pe când în Vechiul Testament

37 Vezi recent cea de a doua ediţie, revăzută şi adăugită pe alexandrudiaconescu.ro

134
descoperim - în locul tradiţionalului "prezent etern" al sărbătorilor religioase - un timp istoric, care se scurge
inexorabil din viitor înspre trecut. Evenimentele dobândesc astfel unicitate, ele nu mai sunt nici exemplare
şi nici repetabile, ca în mit, ci devin "fapte istorice". Prin efortul profeţilor aceste întâmplări au fost
interpretate ca reprezentând voinţa lui Dumnezeu, care fie că-l pedepseşte, fie că-l răsplăteşte pe "poporul
ales". În această viziune istoria devine câmpul de manifestare a voinţei divine, o permanentă epifanie a lui
Dumnezeu. Ideea a fost preluată şi amplificată de istoriografia creştină.
După tradiţia biblică istoria Israelului începe cu Avraam, care la îndemnul Domnului, părăseşte
oraşul mensopotamian Ur, pentru a se stabili în final de cealaltă parte a deşertului Negew, în "Ţara
Făgăduită". Întâmplările anterioare, relatate de Cartea Genezei (Adam şi Eva, Cain şi Abel, Noe şi Potopul,
Turnul lui Babel şi amestecul limbilor), ţin evident de mitologie şi ele interesează istoria gândirii religioase
ebraice, nu pe cea politică. Conform Vechiului Testament istoria politică a evreilor se împarte în mai multe
perioade: epoca Patriarhilor (începută de Avraam şi continuată de urmaşii săi, Isaac, Iacob şi Iosif), cea a
Judecătorilor (care începe cu exodul din Egipt, pe la 1200 a.Chr.), apoi cea a Regilor (începută pe la 1020
a.Chr. cu Saul, urmat de David şi Solomon) şi care are două subperioade, regatul unitar şi monarhia
dezbinată o dată cu 932 a.Chr., când se separă regatele lui Iuda şi Israel (şi când se remarcă primii profeţi,
Iosua, Isaia, Eremia). Samaria, capitala Israelului e cucerită de către assirieni în 722 a.Chr., iar Ierusalimul,
capitala Iudeei, e cucerit de neobabilonieni în 586 a.Chr.. Urmează perioada exilului în Babilon, dominată
de personalitatea profetului Ezechil, apoi reîntoarcerea în patrie şi reconstruirea Templului, după 537
a.Chr., apoi răscoala Maccabeilor împotriva dominaţiei seleucide (167-144 a.Chr.) şi refacerea statului (cu
un caracter tot mai teocratic), pentru ca în 62 a.Chr. Pompei cel Mare să cucerească Ierusalimul, intaurând
dominaţia romană. Cucerirea din nou a Ierusalimului şi distrugerea Templului de către Titus în 70 p. Chr.,
a marcat transformarea completă în provincie romană, după care - în urma răscoalei lui Bar Kohba - în 135
p.Chr. pe locul Templului e construit un capitoliu pentru Jupiter (mai precis varianta sa grecească, Zeus
Olympios) şi evreilor li se interzice să mai locuiască în Ierusalim, oraşul devenind colonia Aelia Capitolina
şi fiind populat cu greci. Astfel începe lungul exil al evreilor.
Cadrul geografic al expunerii de faţă este reprezentat de extremitatea sud-vestică a "semilunei
fertile", cunoscută în general sub numele de Palestina. Termenul apare deja la Herodot şi a fost folosit de
romani pentru a desemna provincia creată aici de ei în 135 p. Chr., după răscoala lui Bar Kohba. Numele
vine însă de la filistinii aşezaţi pe coastă în sec. XII a.Chr., după ce au fost respinşi de egipteni şi a desemnat
multă vreme doar teritoriul restrâns, locuit de aceştia. În Biblie ţinutul unde s-au aşezat evreii la sfârşitul
mileniului II. a.Chr. este numit Canaan. Graniţele sale nu au fost niciodată clare. Spre nord sunt Munţii
Libanului, spre est şi sud semideşertul, iar la vest marea. În Biblie se foloseşte expresia "de la Dan la Beer
Şeba" pentru a se delimita spre nord şi sud teritoriul locuit de triburile de evrei (v. Harta 1), circa 240 km.
Axul acestui teritoriu l-a constituit valea Iordanului, cu aspect de canion şi care prezintă zone de câmpie
doar lângă Marea Galileei (Lacul Tiberiadei) şi Marea Moartă. Primul se găseşte la 200 m sub nivelul Mrii
Mediterane, iar cea de a doua la 400 m sub acelaşi nivel, fiind cea mai joasă porţiune de uscat de pe Terra.
De o parte şi alta a Iordanului se găseşte un relief muntos, foarte fragmentat şi deosebit de variat. Astfel
se nasc diferenţe considerabile la mici distanţe. Spre exemplu Ierusalimul este aşezat la o înălţime de 750
m deasupra nivelului mării, pe când Ierihonul, la numai 37 de km de el, se găseşte la 250 de m sub nivelul
mării. În zona centrală se găseşte muntele Carmel, iar dincolo de el pe coastă erau aşezaţi filistinii la sud
şi fenicienii la nord.
În general sunt aici două anotimpuri, cel ploios, din octombrie şi până în aprilie şi cel secetos, când
bate vântul fierbinte dinspre deşertul aflat la răsărit. Ameninţarea secetei a fost mereu o problemă, după
cum o arată episodul cu proorocul Ilie (1 Regi, cap. 18), dar în multe zone se putea spune că "curgea
laptele şi mierea". Desigur, trebuie ţinut cont de faptul că în antichitate toată această parte a "semilunei
fertile" era mai propice vieţii umane decât astăzi. Deşi climatul a devenit tot mai arid în utimele două milenii
înainte de Christos, marea catastrofă ecologică s-a produs abia prin sec. VII-VIII p.Chr., când bune părţi
din Irakul şi Syria de astăzi s-au transformat în deşerturi38. În sudul Palestinei deşertul Negew de astăzi
găzduia pe vremea lui Ioşua nu mai puţin de 17 oraşe! Săpăturile arheologice de la Awdat au confimat de
altfel abandonarea acestei regiuni în sec. VII p.Chr.

Aşa numitele "oraşe moarte" din nordul Syriei nu au fost părăsite din cauza cuceririi arabe, ci această
38

mare mişcare de populaţie a fost prilejuită de înăsprirea condiţiilor climatice, care au făcut ca la est de
munţii Liban, Antiliban şi Aloui precipitaţiile să devină insuficiente pentru o agricultură rentabilă.

135
LECŢIA 1. ÎNCEPUTURILE ISTORIEI BIBLICE

1. EPOCA PATRIARHILOR
este descrisă de Cartea I-a a Vechiului Testament, Geneza (Facerea), începând cu cap. 12. Conform
tradiţiei, Avraam a părăsit cetatea Ur din Chaldeea (sudul Mesopotamiei), stabilindu-se iniţial la Harran, în
nord-vest, iar mai apoi mânându-şi caravanele până în Canaan (Palestina) şi chiar în Egipt. Urmaşii săi,
Isac, Iacob şi fiul acestuia Iosif, vor trăi în Ţara Canaanului. Iosif este cel care pleacă în Egipt, şi ajungând
la mari demnităţi, îi cheamă aici pe ai săi. Nu are rost să ne lansăm aici în enumerarea a tot felul de ipoteze
privind peregerinările strămoşilor evreilor în mileniul II a. Chr 39. Cert este că cel puţin în Syia semideşertul
de astăzi, populat de beduini, oferă încă resurse de hrană pentru turmele puţin pretenţioase. Primăvara el
se umple chiar de un covor verde! În textul biblic găsim ecoul acestor mişcări desfăşurate la marginea
deşertului, cu pătrunderi periodice în Canaan şi în Mesopotamia.

(Pentru exemple concrete vezi Cursul Extins)

Textele biblice ne prezintă o societate seminomadă patriarhală, în care femeile erau cumpărate cu
daruri de la familia lor, purtau brăţări şi verigi, iar faţa le era acoperită cu un văl 40. Este o lume semitică
tradiţională unde întâlnim mumeroase obiceiuri cunoscute şi din alte izvoare, mai ales mesopotamiene.
Elementul de noutate survine pe plan religios şi constă în ceea ce numim "credinţa abrahamică",
în care se stabileşte o legătură directă între om şi divinitate. Avraam este ales de zeu, care face un fel de
pact cu el, bazat pe devotamentul lui Avraam, dar care nu-l obligă pe acesta la nimic concret (nu aşa cum
în religia greco-romană omul se târguieşte cu divinitatea, "do ut des" = "dau în măsura în care dai"). Spre
exemplu episodul sacrificiului lui Isaac, pe care Avraam era gata să-l săvârşească, nu este un reflex al
sacrificiului către Moloh a primului născut, aşa cum e cazul la fenicieni, sau a regelui moabit Mesha, pentru
a forţa victoria. Decizia lui Avraam de a urma cererea zeului izvorăşte din credinţa profundă în justeţea
voinţei divine. Acest "Dumnezeu al lui Avraam" este un zeu patriarhal, al clanului. El apare sub forma
"Dumnezeul lui Avraam" (Geneza 31, 53), "Dumnezeul tatălui lui Avraam"(Gen. 26, 24), "Dumnezeul lui
Avraam, Isaac şi Iabob, et c. Acest "Dumnezeu al talălui", este invocat cu nume ancestrale, precum "pahad
Yishāk", "teama lui Isaac", care se poate traduce însă şi "tatăl lui Isaac", sau "'abhîr Ya'aqobh", ceea ce
înseamnă "puternicul" sau "apărătorul lui Iacob". Dar o dată cu aşezarea în Canaan acest zeu patriarhal ia
trăsăturile lui El, "stăpânul" (Bel în Mesopotamia). Astfel în Geneza 21, 33, Dumnezeu este numit "El olam"
= "Stăpânul veşniciei", iar în prima parte a cărţii Genezei Dumnezeu apare ca "El ohim" (pluralul lui "El oah"
= "Stăpân şi zeu", în latină "Dominus et Deus"). Astfel "Dumnezeul tatălui" dobândeşte dimensiunile
cosmice ale "domnului" canaanean.

2. Fuga din Egipt deschide EPOCA JUDECĂTORILOR (1200-1020 a.Chr),

cuprinsă în cărţile Exodul, Numeri, Iosua, Judecători şi prima carte a lui Samuel (Leviticul nu priveşte
evoluţia istorică, ci organizarea tribului de preoţi, leviţii). Primele episoade, legate de activitatea lui Moise
şi a fratelui său Aaron în Egipt, precum şi fuga de acolo, au mai degrabă semnificaţie mitică şi sunt greu
de documentat sub aspect arheologic şi istoric. Cert este că grupuri de evrei s-au infiltrat în Egipt pe la
mijlocul mileniului al II-lea, profitând şi de vremurile tulburi provocate de dominaţia hiksoşilor. Alte triburi au

39 Semiţii orientali (akkadienii) au pătruns în Mesopotamia încă de la mijlocul mileniului III a.Chr., iar cei
occidentali sunt atestaţi la marginea deşertului sirian cam tot pe atunci, după cum o dovedeşte arhiva de
la Ebla.
40 Mult mai târziu, în peroada monarhiei desbinate, profetul Isaia (3, 16-22), criticând luxul, le descrie astfel

pe evreice: "16. Domnul zice: "Pentru că fiicele Sionului sunt mândre şi umblă cu gâtul întins şi priviri
pofticioase, pentru că păşesc mărunţel şi zornăie cu verigile de la picior, 17. Domnul va pleşuvi creştetul
capului fiicelor Sionului, Domnul la va descoperi ruşinea". 18. În ziua aceea Domnul va scoate vergile cari
le slujesc ca podoabă la picioare şi sorişorii şi lunişoarele, 19. cerceii, brăţările şi măramele; 20. legăturile
de pe cap, lănţişoarele de la picioare şi brâiele, cutiile cu mirosuri şi băierele descântate, 21. inelele şi
verigile de la nas; hainele de sărbătoare şi cămeşele cele largi, mantiile şi pungile; 22. oglinzile şi cămeşele
subţiri, turbanele şi măramele uşoare".

136
 rămas desigur în Canaan. Dovadă a contactului cu egiptenii sunt şi o serie de nume biblice, care-şi au
originea în ţara faraonilor. De exemplu chiar Moise = Mosesh, respectiv consoanele m-s-y, înseamnă în
egipteană "fiu" (vezi "Ramses" = r-m-s-s = Re-mosesh, adică fiul lui Re). Pe la 1.200 a.Chr., proitând de
crizele politice din vremea ultimilor Ramesiszi (dinastia a XX-a), grupurile de evrei din Egipt vor fi revenit în
Sinai, şi traversând deşertul, s-au infiltrat în Canaan. După tradiţie Moise nu a ajuns în Tărâmul Făgăduit,
murind la est de Iordan, în faţa Ierihonului. Lui Iosua îi revine sarcina cuceririi Palestinei (noul nume al zonei
litorale, unde se aşezaseră filistinii, "popoarele mării", respinşi de Ramses al III-lea). De pătrunderea uneori
violentă a evreilor sunt legate de către arheologi o serie de straturi de incendiu şi distrugere din cetăţile
canaateene, cum ar fi Gibeon şi Hazor.
Acastă situaţie conflictuală a determinat unificarea triburilor israelite sub autoritatea unor
conducători, în celaşi timp laici şi religioşi, judecătorii. După mărturia biblică puterea acestora era limitată,
instituţia judecătorilor apărând ca una arhaică şi care a precedat-o pe cea regală. Judecata se făcea pe o
înălţime, iar judecătorul cu lancea în mână pronunţa cuvîntul Domnului. El era o persoană charismatică, iar
inspiraţia divină îl făcea apt să conducă şi operaţiunile militare, nu numai să împartă dreptatea. Judecata
era itinerantă, ne-existând încă o capitală propriu-zisă. Cf. 1 Samuel (7, 15-17).
Textul biblic acreditează ideea că fiecare judecător avea o autoritate extinsă asupra întregii
Palestine, dar în realiatae se pare că cei menţionaţi ca atare în cartea sfântă şi-au exercitat adesea
concomitent magistratura şi nu succesiv. Mai degrabă s-ar putea vorbi despre o confederaţie a celor 12
triburi ale lui Israel, menţionate în mai multe rânduri în Biblie, şi care vor fi fost reunite în jurul sanctuarului
comun de la Ghilgal şi apoi de la Silo, asemenea unei amficţionii greceşti. S-a sugerat chiar că numărul de
12 corespunde lunilor anului, fiecare trib asigurând serviciul în sanctuar timp de o lună. Aici "Chivotul Sfânt"
era păstrat într-un "Tabernacol", dar el putea fi transportat unde
era nevoie, aşa cum s-a întâmplat în bătălia dezastruoasă de la
Aphec, când el a căzut în mâinile filistinilor41. Instituţia
judecătorească este cunoscută şi la alte seminţii semitice, chiar
dacă la fenicieni de exemplu "suffeţii" seamănă mai degrabă cu
magistraţii greco-romani, decât cu nişte inşi "inspiraţi de
Dumnezeu".
Epoca judecătorilor inaugurează prin Moise un nou sentiment
religios. "Dumnezeul tatălui" devine acum un "zeu naţional", care a
făcut un pact cu întregul Israel: acesta este poporul său ales.
Pentru definirea noii dimensiuni a divinităţii semnificativ este
episodul întâlnirii lui Moise cu Domnul pe Muntele Horeb. Moise se
apropie de un tufiş care arde şi de unde aude glasul Domnului.
Remarcăm încă de la început caracterul abstract al acestei
divinităţi, care nu se întrupează într-o fiinţă umană, ci se manifestă
doar prin puterea elementelor, cum este focul. Se inaugurează
astfel o religie eliberată de fetişism, zoolatrie sau animism, chiar şi
de antropomorfism, ceea ce se va reflecta şi în artele plastice, căci
este interzisă închinarea la "chipul cioplit". Dar acest Dumnezeu nu
este doar inefabil (de nedefinit); Lui nu i se poate pronunţa nici
numele (Exodul, 3, 13-14).
În textul ebraic pentru "Cel care este", respectiv "Eu sunt"
corespund consoanele Y-h-w-h, citite Iahve sau Iaşveş. Acest
CELE 12 TRIBURI ALE LUI Dumnezeu se defineşte deci prin modul de a fi, fără a-şi revela
ISRAEL persoana. În plus, El este un Dumnezeu al Israelului, iar evreii sunt
"poporul ales", "poporul lui Iahve".
Trebuie făcută precizarea că în acest stadiu al gândirii religioase
ebraice nu este vorba despre un monoteism absolut. Prima din cele 10 porunci transmise lui Moise sună

41 Înfrângerea a dus la instaurarea lui Samuel ca judecător, iar pierderea "Chivotului Sfânt", ar fi produs
foarte probabil o ctastrofă, dacă nu ar fi fost energicul Samuel, a cărui conducere a deschis calea instituţiei
regalităţii. Săpăturile daneze de la Silo au dus la identificarea unui nuvel de distrugere violentă, de pus în
legătură cu acestă înfrângere.

137
astfel: "Să nu ai alţi Dumnezei în afară de Mine!"42, iar Moise exclamă la un moment dat (Exod., 15, 11):
"Cine este asemenea Ţie între Dumnezei?". Există deci şi alţi "Dumnezei", dar ei sunt ai altor popoare şi
contra acestor zei trebuie luptat (nu întâmplător imediat după sosirea în Canaan se declanşează conflictul
cu cei care l-au adoptat pe Baal din Peor).
În mod inevitabil însă, după aşezarea statornică în Canaan, iahvismul se îmbogăţeşte cu o serie
de trăsături ale religiei argeste locale. Baal apare chiar ca un epitet al lui Iahve, iar Ghedeon şi-a dobândit
supranumele de "Ierubaal", adică "apere-se Baal" (Judecători, 6, 32), după ce i-a dărâmat acestuia altarul
şi parul ce-i era dedicat şi căruia i se închina chiar tatăl său. Episodul demonstrază că evreii trecuseră la
construirea unol altare sacrificiale, cu sâlpi de lemn împodobiţi cu măşti şi veşminte, contrar intransigenţei
iahvismului primitiv, care avea un puternic caracter abstract, potrivit lumii pastorale (cf. Judecători 2, 10-
23). Acest conflict, între idealurile purismului iniţial şi contaminările datorate amesctecului cu populaţia
locală, va marca de acum încolo istoria religioasă a Israelului şi se va concretiza în demersurile profeţilor,
care acţionează în paralel cu preoţimea tradiţională.
În perioada judecătorilor Iahve apare ca un zeu războinic şi vindicativ, intransigent în raport cu
celelalte culte43. (Cf. Exod 23, 24 şi 34, 13; Deuteronom 7, 2-5 şi 12, 2-3; Judecători 2, 2).
Dar cu toate aceste succese în epoca judecătorilor evreii nu au reuşit să cucerească decât Canaanul şi
regiunile sale limitrofe, nereuşind să-şi croiască drum spre mare, căci coasta era ferm în mâinile filistinilor.

LECŢIA 2. PERIOADA PRIMULUI TEMPLU

3. MONARHIA UNITARĂ (1200-932 a.Chr.).

Slăbirea puterii marilor imperii la sfârşitul mileniului II., conjugată cu ameninţarea filistinilor dinspre
vest şi a moabiţilor şi edomiţilor dinspre sud, a determinat abandonarea formei primitive de organizare în
favoarea regalităţii. După tradiţie, Samuel ne făcând faţă ameninţării filistine, este silit de popr să numească
un rege, după modelul altor popoare. Cu toată argumentaţia lui Samuel împotriva sistemului monarhic,
Domnul îi ordonă să facă pe plac maselor şi astfel Saul este "uns" rege 44 (cf. 1 Samuel, 8 , 11-17).
Sistemul schiţat de nefericitul Samuel este unul de tip tributal. Regele ia pentru el şi slujitorii săi o
parte din pământuri, dar în rest locuitorii sunt datori cu 10% din recolte şi din animale, cu prestarea unor
munci şi cu serviciul militar. În schimb soluţia regalităţii s-a dovedit salutară din punctul de vedere al
conflictelor militare. Totuşi Saul, după un debut în care înţelegerea cu puterea religioasă a fost deplină,
intră în conflict cu aceasta, fiind atras de cultele locale. Astfel în Biblie Saul apare ca regele părăsit de
Dumnezeu.
În contrast cu el David marchează un moment de rară coeziune în cadrul istoriei ebraice. El
recucereşte Ierusalimul de la filistini şi recuperează Chivotul Sfânt, ceea ce conferă regatului un centru
politic şi religios.
Solomon (971-932 a.Chr.), urmaşul lui David, este după tradiţie prototipul înţeleptului. Sub el
regatul atinge o mare bogăţie, dar fastul, ilustrat printre altele de construcţiile măreţe, cum ar fi Templul şi
palatul regal, intră în conflict cu sentimentul religios tradiţional. La moartea sa, în 932 a.Chr., regatul se va
scinda.
Organizarea statului în perioada monarhiei unitare a făcut evidente progrese faţă de epoca
anterioară. Sub David este atestat un aparat administrativ central, cu scribi, administratori, generali şi
gardă, dar structura pe triburi (fiecare cu centrul său) se păstrează încă (astfel pentru armată recrutarea se
făcea prin delegaţii tribali). Sub Solomon procesul de centralizare face noi progrese: ţara e împărţită în 12
districte, fiecare cu un guvernator şi fiecare având obligaţia de a aproviziona palatul timp de o lună.
Obligaţiile în muncă şi produse sunt precizate în detaliu. Sistemul politico-administrativ începe să semene

42 Compară cu Deuteronomos, Cea de a doua lege, care este evident mai târzie şi unde se precizează
(Cap. 4, 35): "...numai Domnul este Dumnezeu şi nu există alt Dumnezeu în afară de El", sau (4, 39):
"...numai Domnul este Dumnezeu, atât sus în cer, cât şi jos pe pământ şi nu există alt Dumnezeu în afară
de El".
43 Vezi de exemplu Deuteronomos 4, 24: "căci Domnul, Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un

Dumnezeu gelos".
44 Ritualul consta efectiv din ungerea pe cap cu ulei ca simbol al graţiei divine. Vezi 1 Samuel 10, 1.

138
cu cel egiptean, dar nu trebuie să pierdem o clipă din
vedere faptul că la evrei regele era doar "unsul" lui
Dumnezeu şi nu era nici măcar repezentantul său, ca în
lumea mesopotamiană. El era puternic concurat de marele
preot al Templului din Ierusalim, care tindea să devină
liderul spiritual şi ar fi devenit dacă nu s-ar fi ivit profeţii,
care să se proclame ei înşişi inspiraţi direct de divinitate.
Sub Solomon caracterul laic al monarhiei se
accentuează. După modelul marilor vecini pe colina Sion-
ului din Ierusalim e construit un templu gigantic de piatră,
iar în apropiere apare un palat pentru rege şi unul pentru
regina, care era de origine egipteană.

4. MONARHIA DESBINATĂ (932-586 a.Chr.).

După moartea lui Solomon se formează două
regate: cel de nord, Israel, cu capitala la Samaria şi cel de
sud, Iuda, cu capitala la Ierusalim. Regii ambilor continuă
politica tradiţională a instituţiei monarhice, de apropiere de
civilizaţiile învecinate, ceea ce a provocat reacţia tot mai
înverşunată a profeţilor. Ei propovăduiau revenirea la
puritatea credinţei ancestrale, acuzând decadenţa unui
prezent în care sentimentul religios tradiţional este
pervertit. Proorocul, "nabi" în ebraică, este un personaj
specific istoriei evreieşti. El are revelaţii personale, fiind în
contact direct cu Dumnezeu, dar pentru aceasta nu
recurge la tehnici extatice sau şamanice. În general
profeţii, precum Isaia, accentuează asupra lipsei de
conţinut a jertfelor şi închinăciunilor din sanctuare. Pentru Graniţele
districtelor
profeţi nu contează formele exterioare ale cultului, ci financiare ale
credinţa individuală, ilustrată de pietatea şi de faptele lui Solomon
fiecăruia. Astfel valoarea morală a actelor individuale
REGATUL UNITAR
este contrapusă actelor formale de cult.
Dar critica poate atinge chiar accente sociale, ca în Isaia 3, 14-16:
Profetismul din perioada monarhiei se caracterizează prin faptul că anunţă nimicirea regatului lui
Israel sau al lui Iuda, datorită judecăţii Domnului, ce va trimite duşmani puternici, care să le distrugă (noul
Imperiu Assirian şi cel Neobabilobian). Cauza catastrofelor este ceea ce profeţii numesc "desfrânarea" lui
Israel, care a păcătuit acceptând sincretismul cu cultele străine (cf. Ezechil, 23, 1-49, despre cele două
surori curve, Ohola şi Oholiba).
Prin urmare cucerirea assiriană şi neobabiloniană nu sunt decît urmări fireşti ale unui
comportament deviant de la regulile purismului religios tradiţional. În anul 722 a.Chr. Samaria cade sub
Salmanassar al V-lea (după unii autori abia în 721 sub Sargon II.) şi 27.290 de prizonieri sunt deportaţi. În
701 a.Chr. Ierusalimul rezistă şi regatul Iuda devine stat vasal al Assiriei. Ca urmare a criticilor profeţilor
(acum este activ Eremia), în anul 621 a.Chr. regele din Iuda, Iosia, purifică cultul, alungă zeii străini şi
închide toate sanctuarele, lăsând doar Ierusalimul ca unc centru religios. După tradiţie acum a găsit marele
preot în "casa lui Iahve" Deuteronomul, "cea de a doua Lege", expresie codificată a poruncilor transmise
de Moise. Cum faţă de cartea Exodului există şi o serie de diferenţe nu este exclus ca Deuteronomul să fi
fost redactat chiar în sec. VII a.Chr. (după unii autori abia în sec. V a.Chr.).
După cum arătam mai sus Deuteronomul reprezintă stadiul matur al monoteismului iudaic.
Totodată el accentuează dimensiunea morală a legilor. Cu toată xenofobia moştenită din intransigenţa
religioasă (v. mai sus), Deuteronomul are cuvinte de înţelegere şi pentru străini şi chiar pentru duşmani.
Profundul umanism face din Deuteronom o legislaţie caritabilă faţa de cei slabi (Deuteronomos, 24, 14).
Dar evoluţia acestui umanism va fi încetinită după "întoarcerea din exil", când rolul marelui preot
devine tot mai important şi când structura teocratică a statului evreu nu va mai permite inovaţii la Lege,
Torah. În schimb ideea de "popor ales", noul pact cu Iahve şi promisiunea mîntuirii viitoare a lui Israel, va
deschide o falie tot mai adîncă între evrei şi celelalte popoare.

139
 5. CAPTIVITATEA BABILONIANĂ. 586-538 a.Chr.
În 586 a.Chr. Nabucodonosor cucereşte regatul Iuda şi distruge complet Ierusalimul. Un mare
număr de evrei sunt deportaţi în Chaldeea. Profetul Ezechiel va îmbina autoritatea proţească cu charisma
profetului. De acum încolo pentru secole bune nu va mai exista un stat al evreilor, dar naţiunea va rezista
tocmai datorită coeziunii pe care i-a conferit-o credinţa. În perioada exilului se conturează ideea mântirii
viitoare, realizată prin voinţa lui Iahve, sub forma unei epoci de aur. Nu este vorba despre promisiunea
fericirii în viaţa de apoi (ideea va apărea la farisei, dar mai târziu), ci despre un paradis terestru. Această
viziune grandioasă este sintetizată în Deutero-Isaia, cap. 44-55, unde se arată cum, după eliberarea din
captivitatea babiloniană, evreii din toată lumea se vor întoarce la Ierusalim, Iahve va fi repus în templul său
de pe colina Sionului, ţara va fi reconstruită din temelii şi triumful lui Iahve va fi deplin (de exemplu Deutro-
Isaia, 51, 3-4).

LECŢIA 2. PERIOADA CELUI DE AL DOILEA TEMPLU

6. REVENIREA ÎN PATRIE. Perioada dominaţiei persane, lagide şi seleucide

(537-164 a. Chr.).

În 537 a.Chr., la mai puţin de un an de la cucerirea Babilonului de către Cirus, Zorobabel, trimisul
perşilor şi marele preot Ioşua, pun piatra unghiulară la temelia noului templu. Se inaugura astfel „perioada
celui de al doilea templu”, care va fi complet distrus în anul 70 al erei creștine. Abia în 515 a.Chr. „cel de
al doilea templu” era gata pentru a fi sfinţit (Zorobabel fusese între timp îndepărtat de către perşi). În
perioada dominaţiei persane statul evreu începe a se înfiripa, tot mai mult ca o structură religioasă mai
degrabă decât una politică. În lipsa unei autorităţi regale, marele preot, ca pe vremea exilului, exercita
autoritatea reală. Se constituie astfel treptat la Ierusalim o comunitate teocratică, așezarea devenind un
adevărat oraş-templu. Comunitatea era împărţită în mari familii patriarhale, care posedau în comun
pământul, loturile familiale fiind distribuite numai între rude. Aproape jumătate dintre locuitorii Ierusalimului
erau preoţii (leviţii) şi familiile lor. Se definitivează acum reforma legalistă, conţinută mai ales în codul de
prescripţii rituale, Leviticul (cf. Cap.17-26). Tot acum circumcizia devine un semn distinctiv pentru evrei, la
fel ca şi respectarea Sabbatului.
Pe la 450 a.Chr. Neemia este numit guvernator al Israelului de către perşi şi obţine chiar de la
Artaxerxes I. dreptul de a reface zidurile Ierusalimului, ca simbol al largii sale autonomii. Neemia este
continuatorul reformei începută de Ezra, al cărei scop era "curăţenia rituală". Legea, Torah, este acum
exaltată, ceea ce va constitui o trăsătură defintorie a vieţii religioase ebraice de acum încolo. Rezultatul a
fost o tot mai profundă izolare a evreilor faţă de celălalte neamuri. Conform lui Neemia, Cap. 8, Ezra a citit
în faţa întregului popor "cartea Legii lui Moise", probabil Pentateuch-ul, sau o parte a lui (citirea a durat o
jumătate de zi). Din acest moment religia lui Israel poseda oficial o carte sacră, o "scriptură". De fapt
ahemenizii recunoşteau ca licită doar acea religie care poseda o scriptură, astfel încât cea mai mare parte
a Vechiului Testament a fost redactată în perioada dominaţiei persane.
Cu Alexandu cel Mare, care cucereşte Palestina în 332 a.Chr., se inaugurează o nouă pagină în
istoria antică a evreilor: confruntarea cu cultura greacă. La moartea lui Alexandru teritoriile locuite de evrei
intră în cadrul regatului lagid. Pe la 200 a.Chr. suveranitatea Ptolemeilor va fi înlocuită cu cea a Seleucizilor.
Epoca elenistică a însemnat peste tot o extraordinară expansiune, culturală dar şi economică, a
elementului grecofon, iar ţinuturile biblice nu s-au putut sustrage acestui fenomen inexorabil, căci
numeroase oraşe au ajuns să aibă şi aici o structură şi un aspect grecesc şi chiar Ierusalimul s-a umplut
de greci. Această elenizare s-a făcut simţită nu numai prin întemeierea de noi aşezări de către seleucizi, ci
şi prin influenţa culturală, care a putut fi sesizată atât la nivelul elitelor laice, cât şi al celor religioase (chiar
până la marele preot). Astfel cartea a doua a Maccbeilor (4, 9) relatează cu oroare cum, pe vremea lui
Antiochos al IV-lea Epiphanes (175-164 a. Chr.), marele preot Iason a construit un gimnaziu cu palestră,
unde tineri nuzi urmau să se antreneze conform obiceiului grecesc! După cucerirea Ierusalimului de către
Antiochos al IV-lea în 168 a. Chr., Templul lui "Iahve", "Cel fără de nume" (şi pentru care pe vremea
ahemenizilor cu decenţă era folosit în actele oficiale termenul de "Stăpânul Ceresc", echivalentul lui "Bel"),
a devenit acum templul lui "Zeus Olympios", căruia i s-a construit chiar un altar alături de cel mai vechi. De
altfel Antiochos al IV-lea Epiphanes a şi interzis Torah, la uneltirile "tobiazilor", partida philhellenică, care

140
au profitat de răscoala nereuşită a "oniazilor", partida tradiţionalistă 45. Ierusalimul a rămas totuşi capitala
spirituală a poporului evreu, marele preot fiind numit şi revocat de către regele seleucid.Privilegiile
religioase ale acestui oraş-templu au fost consemnate prin edictul lui Antiochos al III-lea (223-187 a. Chr.)46.
Marele preot putea avea ranguri înalte şi în regatul seleucid, ca de exemplu Ionathan, pe vremea lui
Alexandru Balas (150-145 a.Chr.), care a fost "amic"- philos, apoi frate, "adelphos" şi în fine "protos philos",
"cel dintâi amic" al regelui, având privilegiul de a purta purpură şi o serie de podoabe de aur (v. 1 Maccabei
10-11). El putea percepe o taxă de la fiecare evreu pentru Templu. Alături de marele preot conducerea
Ierusalimului era adsignată unui "sinedriu", un sfat al notabililor. În schimb poporul de rând avea numeroase
obligaţii fiscale faţă de regalitatea seleucidă, cum ar fi "phoros" tributul colectiv, dar şi alte dări directe şi
indirecte.

7. DE LA RĂSCOALA MACCABEILOR LA CUCERIREA ROMANĂ. Refacerea

regatului ca stat teocratic (164 - 63 a. Chr.).
Resentimentele evreilor tradiţionalişti s-au concretizat în răscoala Maccabeilor, care a avut ca prim
rezultat cucerirea Ierusalimului de către Iudas Maccabeul în 164 a. Chr., când cultul a fost restabilit în
termenii consacraţi. Dar Seleucizii au revenit, stabilind până la urmă un echilibru, care permitea părţii
greceşti a oraşului Ierusalim să coexiste alături de cea evreiască. Urmaşul lui Iudas, Ionathan, pomenit mai
sus, a reuşit pe la 150 a. Chr. să realizeze un nucleu de stat teocratic evreiesc independent, profitând de
luptele interminabile pentru tronul seleucid. După mai bine de cinci secole se profila refacerea regatului
evreu, evident nu în vechile forme. Fratele şi urmaşul lui Ionathan, pe nume Simon, reuşeşte să ocupe în
143 a. Chr. Ierusalimul şi prin urmare este ales mare preot de către reprezentanţii poporului, deşi nu era
de neam regesc. Acest act corespundea cu o declaraţie de independenţă faţă de regatul seleucid, căci
până atunci marele preot era numit de principele grec, nu ales de evrei. Simon are meritul de a fi extins
statul său teocratic până la mare, cucerind de la seleucizi o parte din coasta filistină, cu portul Jaffa. În 141
a. Chr. el a reuşit să transforme funcţia sacerdotală supremă într-una ereditară, ceea ce a apropiat-o de
cea monarhică şi i-a asigurat succesiunea fiului său, Ioan Hyrcan I.
De numele acestuia din urmă se leagă cucerirea Edomului (în 109 a. Chr.) şi a Samariei. Evreii
samariteni erau consideraţi impuri de către ceilalţi iudei, căci s-ar fi căsatorit cu "alte neamuri" în timpul
exilului. Capitala Sechem şi colina Gerizim, cu templul samaritenilor, au fost distruse în 128 a. Chr, ceea
ce făcea iarăşi din Ierusalim singurul centru religios, iar în 107 a. Chr., datorită sprijinului acordat
Seleucizilor, întreaga Samarie a fost din nou trecută prin foc şi sabie. Aceste conflicte explică de ce pe
vremea lui Iisus iudeii şi samaritenii "nu aveau legături unii cu ceilalţi"(v. Ioan, 4, 9), sau de ce samaritenii
se închinau pe o colină, unde ştiau că se închinasreă şi strămoşii lor mai înainte şi nu se închinau la
Ierusalim, după cum arată evanghelistul Ioan (4, 20-21)47.
Politica lui Ioan Hyrcan I a fost urmată de energicul său fiu Aristoboulos I (104-103 a. Chr.), care a
cucerit părţi din Galileea şi Iturea, deschizând strălucita domnie a fratelui său, Alexandru Ianneus (103-76
a. Chr.). Acesta a mai adăugat regatului Transiordania, ajungând la dimensiunile vechiului stat al lui
Solomon.
Dar acum aceste teritorii nu mai erau locuite doar de către evrei şi peste tot monarhia teocratică
de la Ierusalim a dus o politică forţată de impunere a legii lui Moise. Rând pe rând edomiţii, apoi itureii şi
grecii din oraşele de pe costă, sau din Transiordania, s-au văzut siliţi să opteze între pierderea proprietăţilor
şi convertirea la cultul mozaic. Acestă convertire impunea nu doar acceptarea "Legii", Tora, ci literalmente
transformarea indivizilor din străini (hellenes), în evrei, prin circumcizie, respectarea sabatului, alimentaţie
strict controlată et.c. O persoană care candida la noul statut, dar care încă nu-şi abandonase total

45 La Arac el Emir, lângă Ierusalim se găseşte mausoleul familiei Tobiazilor, construit pe la 175 a.Chr. în
stil enenistic, dar decorat cu o friză de lei de inspiraţie assiro-persană.
46 citat in extenso de istoricul Flavius Iosephus, Antiquitates Iudaicae, 12, 3, 3.
47Pe de altă parte resentimentele evreilor galileeni faţă de samariteni rezultă şi din episodul plecării lui

Iisus spre Ieruslim, când un sat samaritean nu a vrut să-L găzduiască fiindcă mergea spre centrul religios
al evreilor, iar Iacob şi Ioan supăraţi, ar fi vrut să se pogoare foc din cer ca să-i mistuie pe samariteni. Iisus
însă i-a dojenit pe drept cuvânt pentru asemenea gânduri (Luca, 9, 51-55).

141
comunitatea din care făcea parte, se numea "prozelit". Dar, nici după transformarea totală el nu devenea
un membru deplin al "poporului ales", căci fiind impur din punct de vedere rasial el era desemnat de ceilalţi
ca un "neofit". Abia urmaşii săi erau pe deplin integraţi în comunitatea evreiască.
Galileea a devenit un tărâm predilect al coloniştilor evrei şi -- deşi nu mai era un teritoriu evreiesc
-- în scurtă vreme fii lui Israel au ajuns aici majoritari. Înainte vreme în caz de primejdie minoritatea
evreiască putea fi chiar retrasă din Galileea (I. Maccabei, 5, 14-23)48. Pe vremea lui Iisus partea de la răsărit
de Marea Galileei era încă cunoscută ca "Galileea Neamurilor" (gentiles), adică "a străinilor" (Matei, 4, 15).
La rândul lor evreii din Galileea aveau reputaţia unor naţionalişti aprigi, care însă vorbeau aramaica cu un
accent specific, care l-a trădat de exemplu pe Petru la Ierusalim (Matei 26, 73). Dar această politică a avut
două tăişuri, căci mulţi dintre neeverii supuşi au văzut ulterior în administraţia romană o eliberare.
Pe de altă parte politica hasmoneilor nu a fost cea a unor naţionalişti fanatici, ei comportându-se
mai degrabă ca toţi despoţii orientali din acea vreme. Astfel, marile lor cuceriri se datorau mercenarilor
neevrei, iar ei înşişi şi-au durat palate luxoase, căci cu fiecare zi procesul de elenizare al clasei politice era
tot mai evident49. Dar de conflictele latente, care măcinau statul Maccabeilor, au ştiut să profite romanii,
prin Pompei cel Mare, care în 63 a. Chr. a găsit modalităţile de a aduce această regiune sub protectoratul
Republicii romane.
Raporturile evreilor cu romanii au fost la început foarte cordiale, căci Iudas Maccabeul îşi dăduse
seama că se poate baza pe sprijinul acestora împotriva Seleucizilor. Tratatul din 161 a. Chr., păstrat în I.
Maccabei, 8, 23-32 şi la Flavius Iosephus, Antichit. Iud., 12, 10, 6, este un foedus aequum, care aşeza pe
picior de egaliate republica romană şi statul teocratic incipient al evreilor, pe care în schimb Seleucizii îl
considerau o formaţiune vasală50. Bunele relaţii au fost continuate sub Ionathan (tratatul fiind reînnoit pe la
144 a. Chr.), iar urmaşul acestuia, Simon, şi-a datorat succesele mai degrabă alianţei cu Roma, decât
valorii pe câmpul de luptă. În plus, Simon a obţinut de la romani protecţie nu doar pentru evreii din Iudeea,
ci şi pentru cei din diaspora. Scrisoarea romanilor către regele Egiptului, prin care se afirmă protectoratul
republicii de pe Tibru asupra comunităţilor everieşti, păstrată în I. Maccabei, 15, 15-24, se încheie cu o
înşiruire a teritoriilor avute în vedere, ca fiind locuite de comunităţi evreieşti: "(22) Aceiaşi scrisoare a fost
adresată regelui Dimitrie (id est regele seleucid Demetrios al II-lea Nikator - 145-138 a. Chr.), lui Atalus
(i.e. Attalos al III-lea, care a domnit între 138-133 a. Chr. asupra Pergamului, devenit apoi provincia romană
Asia), lui Ariarate (i.e. Atiarathes al VI-lea, Epiphanes Philopator, care a domnit singur asupra Cappadociei
între 130-111 a. Chr., anterior el purtase coroana alături de tatăl său Orophernes) şi lui Arsachis (nu poate
fi Arsakes al II, care a domnit în Parthia între 210-191 p. Chr., ci vreun urmaş al marelui Mithradates I, 171-
138 a. Chr.51), (23) precum şi tuturor ţărilor: Sampsame (Samosata, capitala regatului Commagene),
Sparta, Pamphilia, Lycia, Halicarnas, Cos, Side (port la graniţa dintre Pamphilia şi Cilicia), Aradus (oraş din
nordul Feniciei, autonom din 259 a. Chr.), Rodos, Faselis (probabil Phasis, colonie milesiană în Colchida,
pe coasta răsăriteană a Mării Negre), Gortina (i.e. Gorthyna, capitala Cretei), Cnidus, Cipru şi Cirene".
Interesant este că o înşiruire similară apare şi în Faptele Apostolilor, 2, 9-11. Scena se petrece la Ierusalim
în ajunul sărbătorii Cincizecimii, când se adunaseră acolo evrei de pretutindeni şi când - inspiraţi de Spiritul
Sfânt - apostolii au prins a vorbi pe limba fiecăruia. Erau de faţă:"(9) Parţi, mezi, elamiţi, locuitori din
Mesopotamia, Iudeea, Cappadocia, Pont, Asia, (10) Phrigia, Pamphilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cyrene,
oaspeţi din Roma, iudei şi prozeliţi, (11) cretani şi arabi...", ceea ce arată că diaspora evreiască se stabilise
în linii mari încă de pe la mijlocul secolului II a. Chr. în principalele puncte ale Orientului. Or, misiunea
creştină în prima sa etapă s-a desfăşurat tocmai pe traseele care legau comunităţile evreieşti din exil şi de

48De altfel colonizarea trebuie să fi continuat până târziu, căci şi familia lui Iisus fusese recent stabilită

la Nazareth, din moment ce, pentru recensământul din anul 6 a. Chr., Iosif a trebuit să meargă cu familia
în sud, la Bethleem, de unde era el originar.
49Treptata grecizare se observă şi din inscripţiile de pe monede şi mai ales din numele monarhilor. La

început ei au un nume genuin everu, apoi se mai adaugă unul grecesc. In fine, cel grecesc ajunge a fi
plasat în faţă şi până la urmă el rămâne singurul nume (astfel chiar Ianeus, al doilea nume al lui Alexandru
Ianeus, nu este decât forma elenizată a evreiescului Ionathan).
50Cu puţin mai devreme (prin 165-164 a. Chr), în timpul conflictului dintre Iudas Maccabeul şi Lysias,

generalul lui Antiochos al V-lea Eupator, solii romani s-au adresat revernţios "poporului (ethnos) evreu" (II
Maccabei 11, 34), pe când spre exemplu generalul seleucid Lisias vorbea cu dispreţ despre "gloata"
(plethos) a răzvrătiţilor (II. Maccabei 11, 16).
51El a fost adevăratul fondator al Imperiului parth, cucerind Media, Babilonia - care devine centrul

economoc şi politic al statului, cu capitala la Seleukia-Ktesiphon - şi apoi Elamul.

142
aceea pasajul din Faptele Apostolilor, mai sus amintit, merită toată atenţia.
Sprijinul roman s-a manifestat şi sub Ioan Hyrcan I, când Flavius Iosephus, Ant. Iud., 14, 10, 22,
aminteşte o hotărâre a senatului care prevedea printre altele că Antiochos al IX-lea al Siriei trebuie să
retrocedeze evreilor porturile ocupate (printre care şi Jaffa), iar oricine ar obţine bunuri de pe teritoriul
regatului evreu, care era aliat cu romanii, nu le poate scoate din ţară fără a plăti evreilor taxele cuvenite,
scutit fiind doar Ptolemaios al Egiptului, şi el aliat şi prieten al romanilor.

8. PERIOADA DOMINAŢIEI ROMANE. Statul teocratic al evreilor de la Pompei

cel Mare la distrugerea „celui de al doilea templu”.

8.1. De la Primul Triumvirat la moartea lui Tiberius.

Dar, o dată dispărut regatul seleucid, interesul republicii romane pentru statul evreu a scăzut, iar
rivaliatatea dintre cei doi fii ai Alexandrei, văduva lui Alexandru Ianneu, şi anume Hyrcan al II-lea şi Aristobul
al II-lea, i-a permis lui Pompei cel Mare să se amestece, cucerind Ierusalimul şi înstăpânindu-se în 63 a.
Chr. asupra întregului regat. Totuşi Pompei nu a creat aici o provincie asemenea Syriei, ci un stat vasal,
integrat celui roman. Iudeii erau obligaţi la un tribut (de genul celui din statele elenistice), oraşele de pe
litoral au fost pierdute, la fel ca şi Skythopolis, Samaria şi Marisa, regatul fiind redus la Iudeea şi Edom în
sud, la Galileea şi Pereea în nord (între ele interpunându-se Samaria, supusă guvernatorului Siriei şi
Dekapolis, v. imediat mai jos). Hyrcan al II-lea, nu primeşte însă titlul regal şi e confirmat numai ca mare
preot. În Transiordania se formează liga celor 10 oraşe, Dekapolis (Marcu, 5, 20; Matei, 4, 25), ostilă
iudeilor.
Dar lucrurile nu se vor opri aici, căci datorită unor noi tulburări, guvernatorul Siriei, Gabinius, a
profitat pentru a prelua în mâna sa administraţia seculară a fostului regat. El a împărţit teritoriul în cinci
districte fiecare cu o capitală. Iudeea a fost divizată în districtul Ierusalimului, cel al Gazei şi cel al
Ierihonului, capitala Galileei a devenit Sepphor, iar Hamath capitala pentu Pereea. Probabil şi Hyrcan al II-
lea a fost decăzut din calitatea de mare preot în cea de simplu administrator al Templului.
Şi totuşi evreii nu s-au lăsat, căci datorită relaţiilor personale, dar şi dintr-un abil calcul politic,
Caesar i-a restituit lui Hyrcan demnitatea de mare preot împreună cu dreptul de a percepe tributul pentru
Templu, atât de la evreii din Iudeea, cât şi de la cei din diaspora. În plus, Hyrcan al II-lea devenea "ethnarch"
(dacă nu rege, cel puţin "şef al neamului" său; v. Flavius Iosephus, Ant. Iud., 12, 10). Acelaşi Caesar a
acordat evreilor deplină libertate religioasă, atât acasă cât şi în exil, conferind practic religiei mosaice
calitatea de religio licita în Imperiul Roman. Mai mult chiar, li se permitea evreilor să se asocieze în colegii
religioase, privilegiu negat grecilor, de exemplu. Totodată evreii erau scutiţi de o serie de obligaţii militare.
Nu întâmplător, ca şi alţi provinciali dealtfel, evreii au deplâns amarnic uciderea lui Caesar. Această situaţie
este foarte importantă pentru a înţelege poziţia primilor creştini, care plecând din sânul comunităţilor
evreieşti, se bucurau de privilegiile acestora, de dreptul de întrunire şi asociere religioasă şi de dreptul
practicare a cultului52.
Şi totuşi Hircan al II-lea, deşi avea titlul de "ethnarch", nu a obţinut prerogative regale, nici măcar
în administarea internă, căci aceasta a fost atribuită unui "procurator" sau "epitropos", în persoana lui
Antipatros, care nici nu era de neam evreiesc, ci edomit. Fiul acestuia, Herodes (Irod), s-a bucurat de atâta
stimă şi amiciţie din partea lui Octavian (dar şi a lui Marcus Antonius) încât în 40 a. Chr. el a fost proclamat
rege al iudeilor într-o procesiune solemnă la Roma. Tot atunci în Iudeea Hyrcan al II-lea a fost înlocuit în
postura de mare preot de Antigonos, care însă în 37 a. Chr. a fost îndepărtat de către Herodes-Irod, sprijinit
de romani (Flavius Iosephus, Ant. Iud., 14, 490). Cu ajutorul romanilor Ierusalimul este încă o dată ocupat,
iar Herodes primeşte în ochii supuşilor puteri depline, deşi în realitate era doar un rege vasal. În fine, regatul

52E total fals să ni-i închipuim pe primii creştini adunaţi în secret prin catcaombe şi hărţuiţi continuu de

statul roman, aşa cum i-a zugrăvit literatura romantică. În realitate catacombele erau o formă normală de
cimitir la Roma şi în jurul ei, unde marea densitate de locuitori a generat înmormântările în asemenea galerii
subterane. De fapt, primii prigonitori ai creştinilor au fost tocmai evreii, care-i denunţau pe creştini ca ne
făcând în realitate parte dintre ei şi deci ca ne beneficiind de privilegiile religiei mosaice.

143
evreilor exista din nou, chiar dacă cel care-l conducea nu numai că nu era din stirpea lui David, dar la
origine era chiar edomit! De altfel funcţia de mare preot a fost separată de cea de rege. Cu toate acestea,
între 37 şi 4 a. Chr., Irod a domnit cu o deosebită strălucire, primind epitetul de "cel Mare". El a purtat titlurile
de "rex", "dynast" şi "ethnarch", iar membrii familiei sale erau primiţi "in aequo foedere in societatem
Romanorum" (în alianţă cu Roma prin tratat de egalitate). Irod - Herodes cel Mare putea purta chiar
războaie pe cont propriu şi îşi putea desemna succesorii (care urmau apoi să primească acordul Romei).
Pe vremea sa nu au fost încartiruite trupe romane în teritoriile aflate sub controlul său. La moartea lui Irod
însă, fiul cel mare, Archelaos, nu a mai primit titlul regal, ci doar pe cel de "ethnarch", trebuind să împartă
puterea cu fraţii săi, Herodes Antipa şi Phlippos, care deveneau "tetrarchi".
Irod cel Mare este important şi pentru că e pomenit în Noul Testament. El s-a remarcat printre
altele datorită măreţelor construcţii pe care le-a iniţiat la Ierusalim: palatul regal şi mai ales Templul. Acesta
din urmă a început a fi refăcut în 20 a. Chr., pe o suprafaţă de 470 x 280 m şi construcţia a fost terminată
abia sub Irod Agripa al II-lea, în anul 64 p. Chr., adică şase ani înainte de distrugere. La Samaria însă Irod
cel Mare a construit un templu al lui Augustus şi a rebotezat oraşul Sebaste 53, apoi la Caesarea Maritima
a ridicat un alt Sebasteion (lat. Augusteum, templu imperial), iar portul a fost rebotezat Sebastos Limen.
Sub el şi alte oraşe, ca Ierihon şi Sepphoris, au fost dotate cu construcţii tipic greceşti, ca băi, fântâni
arteziene, colonade, sau temple. Deşi a reuşit să menţină un echlibru între sadducei şi pharisei (v. mai jos),
el însuşi neputând ocupa funcţia de mare preot, căci nu era din neamul Hasmoneilor, Irod cel Mare s-a
manifestat în primul rând ca un rege de tip elenistic (de exemplu pe monedele sale limba ebraică a fost
înlocuită cu greaca). Pe plan familial s-a remarcat prin numeroase atrocităţi, mai ales spre fârşitul domniei.
Tradiţia creştină (Matei, 2, 16-17) îi atribuie "masacrul pruncilor", care nu e pomenit de Flavius Iosephus.
Acesta s-a inspirat însă dintr-o sursă părtinitoare, Nicolae din Damasc, fost secretar al lui Herodes. O
asemenea oroare nu ar fi unică în istoria ultimei regalităţi iudaice, căci acelaşi Iosephus (Antiquitates
Iudaicae, 13, 345-346) pomeneşte o masacrare de copii sub Alexandru Ianneus.
Regatul vasal Romei şi asupra căruia domnea Irod cel Mare nu se întindea şi asupra
Transiordaniei, unde coroana a primit-o un frate al său, Pheroas.
După moartea lui Irod cel Mare, în 4 a. Chr., puterea a fost împărţită între fii săi. Cel mai mare,
Archelaos, a fost numit "ethnarch" peste Iudeea, Samaria şi Idumeea, iar ceilalţi doi au primit doar titlul de
"tetrarch". Herodes Antipas, fiul mijlociu, a domnit între 4 şi 37 p.Chr. asupra Galileei şi Pereei (două teritorii
care erau separate între ele de Samaria şi Dekapolis). El a fost numit de Iisus la un moment dat "vulpea
aceea" (Luca, 13, 32) şi este cel care, datorită uneltirilor celei de a doua soţii, Herodias (Irodiada), a ordonat
tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul (Marcu, 6, 14-29; Matei, 14, 1-12; Luca, 3, 19-20 şi 9, 7-9). Sub
Tiberus (14-37 p. Chr.) Irod Antipa s-a descurcat foarte bine, fondând chiar un nou oraş-capitală, numit
după împărat "Tiberias" şi care era aşezat pe malul "Mării Galileei", devenită "lacul Tiberiadei". Cel de al
treilea fiu al lui Irod cel Mare, Philippos (căsătorit cu Salomeea, fiica Herodianei), a devnit tetrarch peste
ţinuturile nord-estice, în Itureea, şi a fondat Cesarea Philippi (amintită în Matei 16, 13 şi Marcu 8, 27). El a
fost primul conducător evreu care a bătut monede cu chipul împăratului Roman. La moartea sa, în 34 p.
Chr. teritoriile tetrarchiei sale au revenit provinciei Syria.
Primul dintre fii lui Irod cel Mare, Archelaos, a fost cel mai puţin norocos, căci după nici 10 ani de
domnie, în anul 6 p. Chr., a fost exilat în Gallia, teritoriul ethnarchiei sale trecând sub directa administrare
a lui Augustus, care a trimis aici un procurator cu rang praesidial 54. Procuratorul avea sarcini financiar-
fiscale, juridice (inclusiv dreptul de a pronunţa decizii capitale) şi conducea trupe auxiliare. Tributul intra
direct în visteria împăratului, fiscus, şi nu în cea publică. Afirmaţia lui Iisus, "daţi dar cezarului ce este al
cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Matei 22, 21), este deci riguros exactă şi reflectă
situaţia din zona aflată sub administrarea procuratorului roman. După modelul statului seleucid,
responsabilitatea fiscală revenea sinedrului, dominat de saducei şi pharisei şi care se reunea în Templu.
Sinedrul putea judeca o serie de cauze de natură religioasă, dar deciziile capitale reveneau procuratorului.
Tocmai de aceea sinedriul a trebuit să facă presiuni asupra lui Pontius Pilat pentru condamnarea la moarte
a lui Iisus. Reşedinţa procuratorilor era la Caesarea Maritima şi pentru împărţirea dreptăţii guvernatorul se
deplasa în diferite oraşe55.

53De fapt a fondat un nou oraş de tip elenistic, cu tramă stradală ortogonală, lângă vechiul oraş.
54Această funcţie a fost ocupată de: Coponius (6-9 p. Chr.), Marcus Ambibulus (9-12 p. Chr.), Annius
Rufus (12-15 p. Chr.), Valerius Gratus (15-26 p. Chr.), Pontius Pilatus (26-36 p. Chr.), Marcellus (36-37
p. Chr.) şi Marullus (37-41 p. Chr.).
55La Ierusalim, unde Pontius Pilat L-a judecat pe Iisus, procuratorul îşi avea probabil reşedinţa în fostul

144
 Dar în teritoriul aflat sub jurisdicţia procuratorului praesidial existau numeroase enclave: astfel
oraşul Gaza ţinea de provincia Syria, oraşul Askalon era o republică independentă de aspect elenistic, iar
Iamnia şi Azotus aveau o situaţie oarecum similară (civitates liberae et foederate), pe când Phasaelis şi
Archelais fuseseră dăruite de Irod cel mare surorii sale, care le-a lăsat prin testament Liviei, soţia lui
Augustus şi apoi au intrat în patrimonium principis, fiind direct administrate de către
împărat.

REGATUL LUI IROD 7

ANTIPA (1 şi 2) SIDON
6 DAMASC

1. GALILEEA TYR
CAESAREA PHILIPPI
2. PEREEA
PTOLEMAIS
3. IUDEEA SUB UN 1 5
PROCURATOR
4. DEKAPOLIS CAESAREA MARITIMA
5. TETRARHIA 4
LUI PHILIPPUS SEBASTE

6. PROVINCIA SYRIA 2
IAMNIA 3
7. ABILENE
ASDOD
8. REGATUL ASKALON IERUSALIM

NABATEEAN 8
GAZA

Practic principalele episoade din Noul Testament s-au desfăşurat departe de centrele elenistice de
pe litoral, în zona compact locuită de evrei, dar în două teritorii cu statut juridic diferit: pe de o parte provincia
romană, care cuprindea Samaria, Iudeea şi Idumeea, pe de altă parte regatul vasal al lui Herodes Antipas,
care cuprindea Galileea şi Pereea. Cum Iisus era galileean, deci sub jurisdicţia lui Irod (Herodes Antipas)
şi nu era originar din provincia romană, evanghelistul Luca (23, 7-12) relatează că procuratorul roman
Pontius Pilat, după ce iniţial nu L-a găsit vinovat, L-a dat pe mâna lui Irod, care se afla şi el pe atunci la
Ierusalim, pentru a-L judeca. Dar Irod Antipa L-a trimis pe Iisus înapoi, făra o decizie clară şi după acest
episod, remarcă evanghelistul, Pontius Pilat şi Irod Antipa s-au împreitenit, după ce mai deveme se
duşmăneau. Probabil că fiecare a manifestat cu această ocazie o deosebită curtoazie faţă de ius gladii
(dreptul la sentinţe capitale) al celuilalt. Sinedriul de la Ierusalim nu avea un atare privilegiu şi, după ce L-
a găsit vinovat pe Iisus, pentru a-şi atinge scopurile, a trebuit să-L predea lui Pontius Pilat, singurul care
putea să-L condamne la moarte şi să-L execute prin crucificare56. După cum bine se ştie sinedriul a făcut
presiuni asupra pocuratorului praesidial, pentru ca să-L găsească pe Iisus vinovat de o "crimă împotriva
statului", pe care de fapt nu a comis-o. În ultima clipă guvernatorul roman a descoperit probabil subterfugiul

palat al lui Irod cel Mare, căci bunurile regale reveniseră împăratului şi deci nu a fost necesară construirea
unui sediu (praetorium) aparte. După Ioan 19, 13, ultima judecată a fost ţinută într-un loc numit "pardosit
cu pietre", sau "Gabata" în aramaică, probabil o curte a fortificaţiei Antonia, care ocupa colţul nord-vestic
al incintei Templului.
56 Uciderea cu pietre (lapidarea) lui Ştefan la Ierusalim, primul creştin care a plătit cu viaţa credinţa sa, a

avut loc în condiţii speciale, căci s-a petrecut foarte probabil în anul 36 p.Chr., când Pontius Pilat a fost
rechemat urgent la Roma, în urma denunţului guvernatorului consular al Syriei şi când Iudeea rămăsese
deci fără guvernator.

145
cu originea galileeană a lui Iisus, căutând să-i transfere răspunderea sentinţei capitale (şi executarea ei)
lui Herodes Antipas. Cum şi acesta s-a eschivat, Pontius Pilat a făcut o ultimă încercare de a-L salva pe
Iisus invocând obiceiul graţierii unui condamnat cu ocazia sărbătorii Paştelui, care celebra eliberarea
evreilor din Egipt. Zeloţii, mai bine organizaţi decât „nazaretienii”, au făcut ca aclamaţiile populare să-l
prefere pe Barabbas57.

8.2. Un evreu numit Iisus din Nazareth.

Dar cine era şi ce făcuse acest Iisus din Nazareth
? El s-a născut fie prin anul 5-4 înaintea erei creştine,
adică pe vremea când încă Irod cel Mare era la
domnie58, fie abea în anul 6 al erei creştine, când a avut
loc recensământul ordonat de Augustus şi amintit de
Luca (2, 1-5). Iisus provenea dintr-o familie de colonişti
evrei, recent aşezaţi în Galileea, la Nazareth (ei aveau
proprietăţi şi la Capernaum)59. Familia avea ascendenţă
regală (fiind din stirpea lui David) şi conform prorocirilor
din ea urma să se nască viitorul Messiah, "Mântuitorul"60,
cel care urma să instaureze pe pământ "Noul regat al lui
Israel". Iisus nu s-a numit niciodată pe el însuşi cu acest
termen, autodesemnându-se doar ca "fiul omului"
(termenul fusese folosit în Scriptură, de exemplu la
Daniel 7, 13), adică cel ce va avea puterea din mâinile
Domnului la sfârşitul veacurilor61. De altfel "Împărăţia
Cerurilor" de care vorbea El nu era "Noul Israel", un stat
teocratic, aşa cum îşi doreau zeloţii, ci o împărăţie
spirituală. Dar mulţi contemporani au luat vorbele sale
stricto sensu şi l-au acuzat că vrea să se încoroneze ca
rege al evreilor.
Probabil în anul 28 al erei creştine Iisus s-a
alăturat vărului său, Ioan Botezătorul, un ascet de
extracţie eseniană, care anunţa venirea Împărăţiei
Cerurilor, dar afirmând despre el însişi că nu este
Messiah, ci doar profetul Lui. El practica ritualul
botezului, ca pe o renaştere iniţiatică, purificatoare de
păcate. Înainte de a fi arestat pentru criticile sale
vehemente la adresa lui Irod Antipas, Ioan L-a declarat
pe Iisus adevăratul Messiah. Conform tradiţiei creştine, botezarea a atras asupra lui Iisus graţia divină, prin
pogorârea Spiriului (Duhului) Sfânt sub forma unui porumbel asupra fiinţei Sale.

57 Acesta nu a fost un tâlhar oarecare, ci un fel de șef revoluționar, pe numele său Iisus
Barabbas, în aramaică „bar-abbas” însemnând „fiul Tatălui” (evident cel ceresc), un nume charismatic (tot
așa cum conducătorul ultimei mari răscoale a evreilor s-a numit Barkohba = „fiul stelei”). Iisus din
Nazareth (Christos) s-a desemnat pe el însuși ca „fiul omului”, (ben-adam), în grecește "ὁ υἱὸς τοῦ
ἀνθρώπου", cu sensul de cel care va pune capăt dominației „bestiilor” pe acest pământ și va mântui
omneirea vestind Judecata de Apoi (vezi mai jos). Numele Iisus (Yoshua) era frecvent în mediile iudaice
tradiționaliste.
58 Matei 2,1-19 pomeneşte despre "uciderea pruncilor" ordonată de Irod, iar Luca 1,5, spune că

"pe vremea lui Irod" i-a fost vestită Elisabetei şi lui Zacharia naşterea lui Ioan Botezătorul, iar câteva luni
mai târziu Maria şi Iosif au aflat că avea să se nască Iisus.
59 Cum recensământul roman prevedea ca fiecare să fie înregistrat în satul de baştină, Sf. Iosiv a

trebuit să meargă cu toată familia la Bethleem în sudul Iudeei, de unde era originar.
60 Ad litteram "Cel Uns" adică pe greceşte "Christos".
61 Totuşi întrebat de marele preot, Caiafa, în faţa sinedriului dacă El se consideră "Chrisos"-ul, fiul

lui Dumnezeu, adică Messiah, Iisus nu a negat (v. Marcu, 14, 61-62, Matei, 26, 62-64 şi Luca 22, 66-71).
După Ioan însă El a precizat în faţa lui Pilat: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!"

146
 Misiunea lui Iisus s-a desfăşurat în anii 28-29 ai erai creştine şi a cuprins cu precădere Galileea.
Ea a constat în predici, ţinute atât în sinagogi cât şi în aer liber, precum şi în vindecări miraculoase.
Evanghelistul Ioan (6, 15) relatează că atunci când, în urma minunii cu înmulţirea pâinilor şi peştelui pe
malurile Lacului Tiberiadei, masele au văzut în El pe regele mântuitor, Iisus S-a retras cu discipolii Săi,
traversînd lacul într-o barcă şi evitând astfel să se pună în fruntea unei revolte populare.
La sfîrşitul anului 29, sau la începutul celui următor, Iisus a plecat împreună cu discipolii Săi la
Ierusalim, centrul religios al lumii iudaice, pentru confruntarea cu mai marii zilei. Din evanghelii (Marcu 9,
13 şi Matei 17, 12) rezultă că El îşi asumase conştient rolul de profet sacrificat, aşa cum fusese plastic
descris în Isaia 52, 13-15 şi 53, 1-12. La începutul lunii aprilie a anului 30, înaintea sărbătorii Paştelor (care
comemora "fuga evreilor din Egipt"), Iisus intră în Ierusalim aclamat de mase, ca un rege ("cel ce vine în
numele Domnului", Marcu 11, 1-10; "fiul lui David", Matei 21, 1-9; "împăratul care vine în numele Domnului",
Luca, 19, 29-38)62. În Templu Iisus se comportă ca un profet revoltat, alungându-i pe comercianţi din "casa
Tatălui Său". Conflictul cu liderii religioşi ai evreilor era iminent. După ce "în ziua dintâi a praznicului
Azimilor" (= joi, 6 aprilie; Matei 26, 17) Iisus a celebrat în cetatea Ierusalimului cu discipolii săi "cina cea de
taină" (o masă frugală, de post, nu "masa de Paşte"), El S-a dus cu ei în grădinile Getsimani, unde era locul
prevăzut pentru popasul pelerinilor. Acolo a fost arestat de către gărzile mai marilor evreilor şi a fost judecat
foarte rapid în timpul nopţii. În zorii zilei de vineri, cu o zi înaintea Paştelor, după cum precizează Ioan, 18,
28 (ceea ce corespunde cu ziua de 14 a lunii Nissan = 7 aprilie, anul 30 p. Chr.) 63 El se găsea în faţa lui
Pontius Pilat, iar pe la 9 dimineaţa (după Marcu 15, 25) era deja răstignit pe înălţimea Golgota, adică "dealul
Căpăţânii" (cf. Matei 27, 45, Marcu 15, 33, Luca 23, 44). După Ioan () însă, răstignirea s-a produs abea în
ceasul al şaselea, adică pe la orele 12, ceea ce permite mai bine încadrarea în timp a tuturor evenimentelor
din cursul dimineţii de vineri. Prin urmare după Ioan, Iisus a pătimit pe cruce între amiază şi orele 15 sau
16 (când cerul s-a întunecat). Astfel, "pe la ceasul al nouălea" Iisus a murit, soldații romani certificând
decesul. Erau de faţă o parte din ucenicii Săi, precum şi femeile din Galileea, care-L însoţeau, printre care
şi mama Lui, Sf. Maria (Matei 27, 45-49; Marcu 15, 33-37; Luca 23, 44-49; Ioan 19, 17-34). Seara Pilat a
acceptat să predea corpul neînsufleţit unui adept al lui Iisus, Iosif din Arimateea, care era posesorul unui
mormânt nou cioplit în stâncă şi aflat în apropiere 64. Discipolii şi adepţii Săi erau dezamăgiţi. În dimineaţa
zilei de 9 aprilie anul 30 femeile din anturajul Său s-au dus la mormânt pentru a unge din nou trupul cu
uleiuri, după obicei. Mormântul era gol. Restul nu mai ţine de istorie ci de credinţa creştină. Discipolii în
frunte cu Petru afirmă cu tărie că El a înviat, căci s-au întâlnit cu El de mai multe ori. Vestea e dusă de ei
la Ierusalim şi astfel s-a aprins printre evrei flacăra unei noi credinţe, care va arde peste veacuri.
Relatări despre Iisus există şi în sursele evreieşti, ele confirmând în linii mari evenimentele descrise
în evanghelii. Cel mai favorabil creştinilor e textul istoricului Flavius Josephus, care a fost redactat pe la
100 p.Chr. Acest pasaj, aşa numitul "Testimonium Flavianum", este cuprins în cartea XVIII, 116-119, din
Antiquitates Judaicae:
"Pe vremea aceea a trăit Iisus, un om deosebit, căci el a înfăptut multe lucruri de seamă.
Stăpân peste cei care erau gata să primească cu inima deschisă învăţăturile de bună calitate,
el a câştigat de partea sa numeroşi evrei şi chiar "Hellenes". Atunci, când în urma denunţului
mai marilor noştri, Pilat l-a condamnat la crucificare, cei care-i acordaseră dragostea lor au
continuat să-l iubească, fiindcă el le-a apărut a treia zi, iarăşi viu, după cum au spus proorocii
şi mi-au relatat şi mie multe minuni despre el. Nici în ziua de azi nu a dispărut spiţa celor care
după el se numesc creştini".

62 Scena fusese prezisă de Zacharia (9, 9) astfel: "Iată că împăratul tău vine la tine. El este
neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar".
63 Data e confirmată şi de Talmudul Babilonian (Sanhedrin 43a). Marcu 14, 12 afirmă că Iisus se

întâlnise cu discipolii săi la "cina cea de taină" ca să celebreze Paştele, ceea ce ar plasa sărbătoarea
respectivă cu o zi mai devreme, dar masa frugală invocată de el nu a fost praznicul propriu-zis, de unde
aparenta contradicţie. Ziua de 14 Nissan, adică Vinerea Mare, cade într-o zi de vineri şi în anul 33, când
se poate presupune că Pontius Pilat era încă în funcţie. În acest caz ea ar corespunde datei de 3 Aprilie.
În orice caz, procesul Sfântului Pavel din Achaea şi convertirea sa din anul 36 conferă un terminus post
quem non pentru crucificare.
64 Trupul I-a fost uns cu uleiuri aromate şi învelit în fâşii de pânză, după obiceiul iudeilor. Graba

cu care a fost înmormântat se explică prin apropierea zilei de Sabat, când orice activitate era interzisă.

147
 Un ton cu totul diferit abordează Talmudul Babilonian (Sanhedrin 43a) într-un text redactat pe la
mijlocul sec. II:

"Tradiţia spune: în ajunul Paştelor a fost executat Iisus. Un crainic a mers înaintea lui 40 de
zile şi striga "Acest om va fi lapidat pentru că a practicat magia şi l-a înşelat şi l-a amăgit pe
Israel. Cei ce ştiu cum să-l apere să vină şi să mărturisească în favoarea lui". Dar nu s-a găsit
nimeni, care să dea mărturie pentru el şi astfel fu el executat în ajunul Paştelor".

Este clar că percepţia despre Iisus în lumea iudaică contemporană a fost diferită. Ajunşi în acest
punct, e cazul să cercetăm care au fost pe atunci curentele de opinie şi grupările religioase din sânul
poporului evreu. După Flavius Iosephus (Ant. iud., 13, 171-173), în preajma naşterii lui Iisus liniştea lumii
iudaice era minată de câteva "secte filosofice" rivale: sadduceii, phariseii şi esenienii. În umbra lor însă
trebuie să vedem ameninţător spectrul zeloţilor revoltaţi, dintre care s-au recrutat şi unii adepţi ai lui Iisus.
În afara acestora existau şi numeroşi evrei elenizaţi, în primul rând aşa numiţii "herodieni" (amintiţi ca atare
doar în Noul Testament, nu şi de Flavius Iosephus).
Sadduceii reprezentau o grupare rigoristă, ultra tradiţionalistă, care nu accepta nici o derogare de
la litera Legii-Tora. Ei proveneau din elitele sociale ale evreilor în epoca elenistică, iar sub Maccabei ei au
dominat sinedriul. Phariseii erau mult mai apropiaţi de popor şi ei acceptau o serie de inovaţii ideologice
(de obicei cu susţinere şi în Scriptură), cum ar fi credinţa în "lumea de dincolo", cu pedepse sau
recompense, credinţa în înviere, în îngeri şi în demoni, sau în posibilitatea fiecăruia de a se căi pentru
păcatele sale şi de a dobândi iertarea65. Ei plasau de asemenea puterea sacerdotală desupra celei politice,
regale sau imperiale şi propovăduiau ca pe o morală curentă mila, compasiunea faţă de cei săraci. În
acelaşi timp erau vajnici apărători ai Legii şi, începând cu Irod cel Mare, au ajuns să domine sinedriul în
locul sadduceilor. Alături de sadducei şi pharisei, care alcătuiau elitele sacerdotale, "scribii", din clasa de
mijloc, reprezentau intelectualitatea evreilor. Ei erau persoane instruite, capabile să susţină discuţii
doctrinare, dar şi să desfăşoare activităţi laice, ca dreptul sau învăţământul şi au avut meritul de a fi
răspândit adânc în mase cunoştiinţe din cele mai variate. Astfel, gradul de alfabetizare al clasei mijlocii
evreieşti nu are paralelă în toată lumea veche.
Dar dacă herodienii, sadduceii, phariseii cu scribii erau legaţi de Ierusalim, învăţătura creştină s-a
adresat în primul rând lumii rurale, mai puţin sofisticate. Nu întâmplător în această lume periferică s-au
dezvoltat tot felul de mişcări, care contestau supremaţia absolută a Ierusalimului, accentuând pe rolul
propriei sinagogi (localul de reuniune) în faţa Templului. Critica acestor secte nu se mărginea la aspectele
doctrinare ci a îmbrăcat un caracter social tot mai accentuat. De altfel creştinii au avut cele mai mari afinităţi
cu secta esenienilor, de la care provin vestitele "manuscrise de la Marea Moartă" 66. Esenienii erau o sectă
monastică, exclusiv masculină, retrasă în deşert, asemenea sfântului Ioan Botezătorul. Sub conducerea
"Învăţătorului Dreptăţii" ei au părăsit "societatea idolatrică" pregătindu-se pentru înfruntarea finală dintre "fii
luminii" şi "fii întunerecului". Practic esenienii recunoşteau un fel de dualism, bine-rău, dar nu unul extrem,
căci echilibrul Lumii înclina spre bine, Domnul fiind bun dintru-început. Principalul lor ţel în viaţă era să
predice şi să răspândească voinţa Domnului, conform Scripturii. Noii veniţi trebuiau să renunţe la bunurile
lor, să accepte traiul în comun, pentru ca după un an să fie recunoscuţi ca membri cu drepturi depline 67.

65În multe puncte doctrina creştină incipientă nu se opunea credinţei profesate de majoritatea
evreilor, după cum o dovedeşte depoziţia apostolului Pavel în faţa Sinedriului, prezentată în Faptele
Apostolilor 23, 6-8: " (6) Pavel, ca unul care ştia că o parte din adunare sunt sadducei iar alta pharisei a
strigat în plin sinedriu: "Fraţilor, eu sunt phariseu, fiu de phariseu şi din pricina credinţei în învierea morţilor
sunt dat în judecată". (7) Când a zis vorbele acestea s-a stârnit o neînţelegere între sadducei şi pharisei şi
adunarea s-a desbinat. (8) Căci saducceii zic că nu este înviere, nici înger şi nici spirit, pe când phariseii le
mărturisesc pe amândouă".
66Aşezarea monastică de la Qumran, de unde provin manuscrisele, a fost distrusă prin anul 68-69

p. Chr., probabil de legiunea a X-a, în timpul războiului iudaic. Fragmente literare similare au fost
descoperite şi la Masada, unde zeloţii au rezistat între 70 şi 74 p. Chr..
67 De la descoperirea manuscriselor de la Qumran numeroşi comentatori au accentuat asupra

legăturilor ideologice ale esenienilor cu primii creştini, dar nu trebuie să uităm şi diferenţele. Creştinii nu au
manifestat acelaşi rigorism social, căci Iisus, simpatizând cu săracii şi îndemnând la abandonarea bunurilor,
nu-i dispreţuia pe cei avuţi şi nu le-a refuzat compania, nici lor şi nici vameşilor sau soldaţilor, subliniind că
fiecare are şanse de mântuire. Creştinii respectau totodată instituţiile statale şi acceptau lumea aşa cum

148
 Zeloţii erau cei mai radicali oponenţi nu numai ai romanilor, ci şi ai ordinii sociale. La început unii
din ei au văzut în Iisus un posibil conducător, dar când au înţeles că mesajul cristologic nu era nici anti
roman şi nici extremist, nu au ezitat să li se opună creştinilor. Ei propovăduiau rezistenţa armată contra
autorităţilor romane şi nu întâmplător erau numiţi "siccari", adică "cuţitari" (de la sicca = pumnal).
În acest context e cazul să ne întrebăm care a fost noutatea mesajului lui Iisus? În primul rând, aşa
cum am arătat deja, pentru El "Împărăţia Cerurilor" era de natură spirituală şi nu lumească. Mântuirea avea
să fie individuală şi ţinea de credinţa fiecăruia în parte. În cadrul ei esenţială era pocăinţa, căci "oaia
rătăcită" şi regăsită, ca şi fiul rătăcitor, care a revenit cerând iertare, şi în general orice păcătos care s-a
pocăit, era mai "drag Domnului" decât o sută de oameni virtuoşi 68. Convingerea larg răspândită printre
evreii acelei vremi că bogăţia, "mammon", era o răsplată meritată pentru o viaţă exemplară, a fost
răsturanată de Iisus când afirma "Adevăr grăiesc eu vouă că mai degrabă va trece cămila prin ochiul acului
decât să intre bogatul în Împărăţia Cerurilor". Asta nu înseamnă că Iisus preconiza o comunitate de avere
ca la esenieni, căci El nu a evitat compania celor bogaţi. Mai mult chiar, contrar moralei tradiţionale El nu
s-a sfiit să ia masa cu vameşul şi alţi păcătoşi (Marcu, 2, 16-17), să-l ajute pe centurionul de neam străin
(Matei 8, 5-13 şi Luca 7, 1-10) şi mai ales le-a tratat pe femei ca pe nişte fiinţe normale. Or în lumea ebraică
antică femeia era lipsită de drepturi atât în căsnicie cât şi în societate. Cam prin anul 90 p.Chr. Rabbi Eliezer
spunea: "Mai bine să arzi Torah decât să i-o predai unei femei", motivul fiind că "ea este în toate privinţele
inferioară bărbatului" (Talmudul Babilonian, Jer. Sotah 19a). Dar cu siguranţă cea mai revoluţionară
atitudine a lui Iisus a fost deschiderea spre alte neamuri, ai căror membri pot accede la fel de bine spre
mântuire ca şi "poporul ales".

8.3. De la Caligula la Vespasian. Distrugerea „celui de al doilea templu”.

După moartea lui Tiberius, noul împărat, Caligula (37-41 p. Chr.), fiind amic cu Herodes Agripa,
fratele Herodianei (soţia lui Herodes Antipas), l-a numit pe acesta rege al iudeilor, succesor al lui Herodes
Antipas, pe care l-a exilat în Galia. În plus el i-a făcut cadou lui Agripa şi teritoriile asupra cărora domnise
Philippos. Din nou, un rex socius al iudeilor îşi datora stăpânirea prieteniei personale cu împăratul roman.
Mai mult chiar, Caligula i-a dăruit lui Herodes Agripa I. şi teritoriile aflate sub procuratorul praesidial, astfel
încât între 41 şi 44 p. Chr. acesta a domnit aupra unui regat de talia celui al lui Irod cel Mare. Împăratul
Claudius (41-54 p. Chr.), după moartea în condiţii neclare a lui Irod Agripa, a transformat regatul acestuia
din nou în provincie romană, numind în fruntea ei iarăşi procuratori imperiali69. De data aceasta provincia
Iudeea era mult mai întinsă decât pe vremea lui Pontius Pilat şi teritorii care se bucuraseră timp de mai
multe generaţii de o oarecare independenţă se vedeau acum sub administrare romană directă.
Rezistenţa anti romană a luat la început forma refuzului evreilor de a participa la cultul imperial,
prima criză fiind înregistrată sub Caligula. Când în 66 p.Chr. marele preot Eleazar a instituit sacrificiul pentru
împăratul Nero în Templu, revolta a izbucnit. Cu toată încercarea herodianilor, saducceilor şi phariseilor de
a împiedica un conflict armat cu Roma, zeloţii, care controlau masele, au declanşat ostilităţile în Ierusalim.
Concomitent fortăreaţa Masada, la vest de Marea Moartă, este cucerită şi garnizoana romană e măcelărită.

este, pentru ei mântuirea fiind de natură spirituală şi nicidecum revoluţionară şi -- chiar dacă s-au recrutat
şi dintre zeloţi --, ei nu s-au organizat în tabere paramilitare pentru a-i alunga pe romani şi pe Irod, sau
aşteptând sfârşitul lumii. Spre deosebire de Ioan Botezătorul, Iisus se alimenta normal şi bea vin, refuzând
excesele ascetice. El se îmbrăca după obiceiul vremii cu o cămaşă lungă, peste care venea un caftan şi o
mantie în caz de vreme rea, pe când despre Ioan Botezătorul aflăm că umbla dezbrăcat, acoperinduşi
anumite părţi ale corpului doar cu frunze. Dar mai presus de toate, aşa cum vom arăta mai jos, mesajul
christologic se adresa nu numai celor umili şi săraci, sau celor păcătoşi, ci şi femeilor, considerate inferioare
şi impure de toate celelalte doctrine iudaice. Totodată Iisus nu a propovăduit doar mântuirea "poporului
ales", ci a tuturor locuitorilor pământului, samariteni, eleni, romani, iar apostolii Săi au fost "apostolii
neamurilor" şi nu doar ai poporului evreu, ceea ce deosebeşte fundamental creştinismul de doctrina
eseniană.
68 Cf. Luca, 15, 7: "Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos

care se pocăieşte, decât pentru nouăzecişinouă de oameni neprihăniţi, cari nu au nevoie de pocăinţă".
69Până la marea răscoală izbucnită în 66 p. Chr. procuratorii Iudeei au fost: Cuspius Fadius (44-46

p. Chr.), Tiberius Alexander (46-48 p. Chr.), Ventidius Cumanus (48-52 p. Chr.), Antonius Felix (52-60 p.
Chr.), Portius Festus (60-62 p. Chr.), Albinus (62-64 p. Chr.) şi Gessius Florus (64-66 p. Chr.).

149
Treptat revolta se propagă de la un oraş la altul, garnizoanele romane fiind anihilate. Acolo unde evreii erau
în minoritate s-au produs însă pogromuri, ca la Caesareia, Askalon, Skythopolis, la Damasc în Syria sau
la Alexandria în Egipt.
Desfăşurarea evenimentelor ne este cunoscută datorită lucrării istoricului evreu Flavius Iosephus,
De bello Iudaico. El a fost la început unul din conducătorii revoltei, dar după ce a căzut prizonier şi s-a
convins de superioritatea miliatră a romanilor, a căutat să-i convingă pe ai săi să renunţe la conflictul armat.
Lucrarea sa reflectă pe larg şi conflictele existente în tabăra evreilor. În anul 66 p.Chr. guvernatorul Syriei,
Cestius Gallus, a încercat fără succes să cucerească Ierusalimul şi pe drumul de întoarcere este înfrânt la
Bet Horon. Dar romanii nu se lasă şi noul comandant numit de împărat, Vespasian, recucereşte în 67
Galileea. Conducătorul zeloţilor, Ioan din Ghişala s-a retras în Ierusalim unde a instituit un regim de teroare.
Sosirea aici a unui alt conducător Simon Bar Giora s-a soldat cu o nouă baie de sânge. Totuşi Vespasian
acţiona cu prudenţă, făcându-se vinovat chiar de pasivitate. De fapt sinuciderea lui Nero în anul 68, urmată
de succesiunea lui Galba, Otho şi Vitellius, i-a deschis lui Vespasian calea spre tron. În vara lui 69 el se
îmbarcă din Alexandria pentru Roma, lăsându-l în fruntea armatei pe fiul său Titus. Simon Bar Giora a
profitat de pasivitatea romană şi s-a înstăpânit asupra Idumeei. Conflictul cu Ioan din Ghişala este însă
escaladat şi se ajunge la lupte fratricide în Ierusalim. Asediul Ierusalimului de către Titus a început în aprilie
anul 70 p. Chr. şi s-a încheiat pe 9 august, când romanii pătrund în oraş. După mai bine de o lună
Ierusalimul este complet cuerit, fiind trecut prin foc şi sabie. Templul a fost distrus şi în triumful din anul 71
de la Roma Titus a dus în fruntea alaiului său obiectele de cult din "sfânta sfintelor": chivotul sfânt,
candelabrul cu 7 braţe, menorah şi masa pentru expunerea pâinii, aşa cum vedem pe arcul onorific de la
Roma. Treptat întreaga Palestină a fost pacificată. Masada cade abia în 73 (cercetările arheologice de aici,
prin materialul extrem de bogat şi de bine conservat, au dus la identificarea multor detalii legate de asediu
şi de ultimele zile ale zeloţilor).
Distrugerea templului a avut repercursiuni şi asupra diasporei evreieşi. A dispărut locul tradiţional
de pelerinaj, iar tributul de două drahme trebuia acum dat pentru Jupiter Capitolinul 70.

8.4. Naşterea unei noi erezii iudaice, creştinismul. Pavel, "apostolul

neamurilor".

Cele mai timpurii documente ale religiei creştine sunt scrisorile apostolilor, în primul rând ale lui
Pavel, către diferitele grupuri de evrei elenizaţi din diaspora. Ca şi documentele ulterioare ele au fost
redactate în limba greacă, care era "limba internaţională" în regiune, aşa cum era latina în vest şi aramaica
în est. (Pavel, născut la Tarsus - în sud-estul Asiei Mici - şi cetăţean roman, era probabil bilingv, sau chiar
trilingv, stăpânind la fel de bine greaca şi aramaica şi descurcîndu-se probabil în latină)71. Despre
începuturile bisericii creştine suntem informaţi apoi de Faptele Apostolilor, lucrare redactată de către
evanghelistul Luca şi aşezată în urma evangheliei sale. Ultimele evenimente relatate se leagă de prezenţa
lui Pavel la Roma prin anii 61-62 p.Chr., ceea ce înseamnă că opera a fost redactată scurt timp după aceea.
De altfel şi celelalte evanghelii sinoptice, după Marcu şi Matei, vor fi fost elaborate tot cam atunci, adică
între circa 65 şi 80 p.Chr.72. Evanghelia lui Ioan a fost scrisă ceva mai târziu, căci apostolul respectiv a

70 Abia împăratul Nerva (96-98 p.Chr.) a abrogat această decizie.

71 Educaţia sa a fost însă cea a unui evreu ortodox şi în niciuna din scrierile sale nu se găseşte
vreo referinţă, care să lase să se înţeleagă că Saul - Pavel ar fi avut contacte reale cu filosofia şi literatura
greacă.
72 Cele trei evanghelii se numesc sinoptice, căci se potrivesc între ele. Aşa cum a demonstrat

Origenes în sec. III p. Chr., aşezând textele pe trei coloane paralele, textele corespund în mare măsură.
Toate trei au avut la bază o sursă comună, aşa numitul text Q (de la termenul "Quelle" = "izvor" în germană),
care era o culegere de discursuri, maxime şi pilde ale lui Iisus (logia) şi care va fi circulat printre primii
creştini începând cu anii 50 p.Chr.. Culegerea era redactată în limba greacă, folosită de evreii elenizaţi, dar
a existat şi o variantă în aramaică, limba maternă a lui Iisus şi a apostolilor din Galileea, după cum o
demonstrează "Evanghelia după Toma", lucrare apocrifă (atribuită pe nedrept unuia dintre apstoli), după
cum aprecia deja Origenes, care o plasa printre lucrările "heterodoxe" şi care a fost redactată undeva în
Syria de est. Ea a fost tradusă ulterior în limba coptă (în care sunt mai toate fragmentele cunoscute), dar
are prea multe puncte comune cu Matei mai ales, pentru a nu presupune folosirea "sursei comune", Q.

150
murit abia prin anii 90 p.Chr. la Efes73. Ea se adresează unui public iniţiat în discuţii doctrinare şi care
stăpâneşte un limbaj cu sensuri multiple, preocupându-se mai puţin de faptele în sine, cât de valoarea lor
simbolică şi de sensul profund al mesajului christologic 74.
După evenmentele din anii 30 discipolii lui Iisus au rămas la Ierusalim, propagând de aici ştirea
despre învierea Domnului. Aceasta era mai importantă decât mesajul christologic în sine şi îndemna la
pocainţă imediată, căci primii creştini aşteptau cu înfrigurare revenirea lui Christos. În fruntea apostolilor îl
vedem pentru început pe Petru, pentru ca apoi Iacob, fratele lui Iisus, să preia şefia biseicii din Ierusalim,
Petru primind misiunea de a predica "celor circumcişi", iar Pavel celorlalţi, adică evreilor elenizaţi şi
neevreilor, cu alte cuvinte "neamurilor"75.
Primele conflicte cu conducătorii religioşi din Ierusalim au avut loc destul de devreme din moment
ce Ştefan a fost lapidat foarte probabil în anul 36 p. Chr.. Cu această ocazie aflăm şi despre primii misionari.
În Faptele Apostolilor 11, 19-20, citim: "Cei ce se împrăştiaseră din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul
lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiochia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor. Totuşi
printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cyrene, cari au venit în Antiochia, le-au vorbit şi grecilor
(Hellenes) şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Iisus".
Unul dintre prigonitori a fost Saul, pe numele său roman Paulus, care, scurt timp după aceea în
drum spre Damasc, a avut o viziune în care i-a apărut Iisus Christos. În urma acestei viziuni el s-a convertit
devenind apostolul Pavel, ale cărui scrisori vor avea o înrâurire decisivă asupra definirii doctrinei creştine.
Momentul de turnură în istoria creştinismului timpuriu l-a constituit conferinţa apostolică de la
Ierusalim din anul 48 p.Chr., când evreii tradiţionalişi s-au înfruntat cu apostolul Pavel pe tema circumciziei
(v. rezumatul confeinţei în scrisoarea către Galateni, 2, 1-21). Pavel obţine pentru străinii care vor să-L
mărturisescă pe Christos să nu trebuiască să se taie împrejur, cu alte cuvinte să nu fie nevoie să devină
evrei pentru a fi creştini76. Se deschide astfel calea bisericii universale. Totuşi principalele succese ale lui
Pavel vor fi în sânul comunităţilor evreişti, din aşa numita "sinagogă elenizată", nu printre grecii sau romanii
propriu-zişi77.

Textele în aramaică au servit misiunii creştine orientale, în Mesopotamia şi Partia.

73 Un fragment din Evanghelia după Ioan, capitolul 18, este cuprins în papirusul Raylands, datat

pe la 125 p.Chr. şi care este cel mai timpuriu text al Noului Testament păstrat în manuscris. Urmează
papirusul Egerton, databil pe la 150 p.Chr. şi care cuprinde pasaje din Evanghelii reproduse din memorie.
74 Tot la sfârşitul sec. I al erei creştine a fost redactată Didaché, o culegere de sfaturi practice şi

instrucţiuni de viaţă, ca de la Iisus la Apostolii săi. Textul e de origine siriană şi manuscrisul a fost descoperit
prin 1875 la Constantinopol. În 95 p.Chr. a fost elaborată şi scrisoarea către corinthieni a lui Clement,
episcop de Roma. Evanghelia apocrifă după Toma, amintită mai sus, a fost redactată în forma actuală pe
la 125 p.Chr., dar nucleul său este mult mai vechi, deoarece nu are aspectul unei povestiri, ci al unei simple
culegeri de spuse ale lui Iisus, precum sursa Q. Din aramaică textul a fost tradus în greacă şi în coptă,
principalul manuscris fiind descoperit în 1945 la Nag Hammadi, lângă Lixor. El cuprinde 12 cărţi în limba
coptă, scrise pe la mijlocul sec. IV p.Chr.. Tot heterodoxă este şi Evanghelia după Petru, o relatare originală
a patimilor, judecăţii şi crucificării, redactată pe la 130 p.Chr. şi păstrată într-un manuscris grecesc de sec.
VIII din Egipt.
75 În tradiţia evanghelică de limbă greacă biserica creştină îl are în frunte pe Petru, "piatra" pe care

Iisus a spus că-şi va clădi biserica (Matei 16, 11 şi Ioan 1, 42), dar în cea aramaică şeful este Iacob, care
a condus comunitatea din Ierusalim. Cf. Evanghelia după Toma, log. 12: "Oriunde veţi merge, vă veţi duce
la Iacob cel Drept, datorită căruia sau făcut cerul şi pământul". Apelativul "cel Drept" trimite la calitatea de
cap al bisericii similar Învăţătorului Dreptăţii, care conducea secta esenienilor.
76 Termenul "Christianoi" (= "partizanii lui Christos") s-a născut la Antiochia în Syria, înlocuindu-l

pe cel de "Galileeni", cum li se spunea evreilor creştini la Ierusalim.

77 Iată cronologia călătoriilor sfântului apostol Pavel:

a. 46-48: Cipru, Galatia şi Pisidia.

a. 48: conferinţa apostolică la Ierusalim.
a. 49-52: Phrigia, Troada, Macedonia, Grecia (Atena şi Corint).
a. 53-56: Ephesos şi valea Meandrului până la Laodiceea.
a. 56-57. Corint, Philippi, Tessalonic, apoi Troada şi insulele Egeei.
a. 58. Milet, apoi Ierusalim, unde este arestat.
a. 58-59: închisoare la Ierusalim, apoi în 59-60 călătoria la Roma. În 61-62 Sf. Pavel predică în
Roma.

151
 Mai departe Faptele Apostolilor 12, 1-19, relatează despre noi conflicte între evreii creştini şi cei
ortodocşi sub Irod Agripa I., când Iacob, fratele lui Ioan, a fost condamnat la moarte, iar apostolul Petru a
scăpat miraculos din temniţă. Ulterior între 58 şi 60 p. Chr. procuratorul Antonius Felix, pentru a-l proteja,
l-a ţinut întemniţat pe apostolul Pavel la Caesarea, căci era prigonit de eveii ortodocşi, care voiau să-l ucidă.
După Faptele Apostolilor 24, 26, guvernatorul spera de fapt să obţină bani de la apostolul Pavel şi de aceea
a întârziat să-l elibereze. Urmaşul său, Portius Festus, după ce s-a sfătuit cu Irod Agripa al II-lea, a fost
gata să-l elibereze, dar Pavel, în calitate de cetăţean roman, a făcut apel la împărat şi a fost astfel trimis la
Roma.

LECŢIA 4. PERIOADA CELUI DE AL TREILEA TEMPLU.

PROVINCIA ROMANĂ ŞI REGATELE CLIENTELARE.

9.1. De la distrugerea Templului până la revolta lui BAR KOHBA (70-135

p.Chr.).
Despre această epocă suntem destul de prost informaţi de sursele istorice. Dio Cassius s-a
preocupat doar de răscoala propriu-zisă, singura importantă la scara imperiului, iar Eusebius, în a sa Istorie
Ecclesiastică, a relatat doar evenimentele legate de creştini. Aceştia s-au ţinut de-o parte la răscoala din
66-70 p.Chr., retrăgându-se din Ierusalim la Pella, ceea ce nu înseamnă că ei nu se considerau evrei. O
serie de scrisori din noul Testament, redactate după distrugerea Templului din 70 p. Chr., se adresează tot
sinagogilor de pretutindeni, adică din diaspora. Astfel "epistola pastorală a lui Iacob" a fost adresată "către
cele 12 seminţii (triburi) care sunt împrăştiate (în textul gecesc en te diaspora)"78.
Acum aşteptarea sosirii iminente a sfârşitului lumii şi a celei de a doua veniri a lui Christos le-a
făcut pe multe grupuri iudeo-creştine să se concentreze asupra propriei desăvârşiri, fără a căuta atragerea
de noi membri. De fapt creştinismul se răspândise numai printre centrele diasporei evreieşti ca Egiptul (cu
Alexandria), sau Bithinia et Pontus, provincia Asia, Cappadocia, sau Grecia continentală. Cele mai
puternice comunităţi se găseau în marile oraşe din jumătatea grecească a Imperiului, unde evreii
reprezentau o minoritate importantă: la Antiochia şi la Cyrene, unde au fost redactate cărţile a 4-a şi
respectiv a 2-a a Maccabeilor, apoi la Alexandria, cel mai mare oraş al Orientului, ori la Ephesos şi în
celelalte centre urbane importante ale provinciei Asia. Dar existau comunităţi iudaice consistente şi în
partea vestică a lumii romane, la Roma sau la Puteoli (principalul port al Italiei în secolul I p. Chr.), ca şi la
Cartagina. La sfârşitul secolului I p. Chr. Flavius Iosephus (Ant. Iud., 14, 115) îl putea cita pe Strabon, care
afirma că nu exită oraş mai răsărit "care să nu fi primit în sânul său pe acest neam şi în care el să nu-şi
facă simţită puterea"79.
La Alexandria de exemplu, evreii alcătuiau majoritatea populaţiei în două din cele cinci cartiere ale
oraşului80. Puţini dintre ei aveau cetăţenie alexandrină, dar ei formau o "politeuma", o comunitate
corporatistă de rezidenţi străini, care se bucura de o anumită autonomie. Din rândurile intelectualităţii
evreieşti alexandrine, profund grecizate, s-a ridicat o personalitate, care a lăsat urme adânci în cultura
evreiască şi creştină, Philon Iudeul (sau Philon din Alexandria) (20 a. Chr.- 50 p. Chr.). Philon a fost în
acelaşi timp un evreu loial şi un mistic, dar şi un filosof platonic şi un adept al Romei. El a realizat prima
sinteză dintre gândirea platonică şi cea biblică, deschizând calea şi pentru exegeza iudaică ortodoxă, dar
şi pentru gnosticism, sau pentru creştinii din Alexandria.
De altfel de la evreii din Alexandria a izbucnit revolta din 115-117 p.Chr., care s-a răspândit în
Cyrenaica şi Cipru, iar mai apoi spre Mesopotamia.
Dar marea răscoală s-a produs în Palestina, atunci când, după relatarea lui Dio Cassius, împăratul
Hadrian a vrut să închidă Templul. Simon bar Kochba, conducătorul revoltei, a fost considerat un adevărat
Messiah, "fiul Stelei" şi restauratorul iudaismului, această interpretare fiind susţinută de autoritatea lui Rabbi

78 Cf. şi 1 Petru, mai timpurie şi care a fost adresată "către aleşii cari trăiesc ca străini, împrăştiaţi

prin Pont, Galatia, Cappadocia, Asia şi Bithinia".

79Grupuri evreieşti au fost identificate atât în centrele greceşti din nord-estul extrem, din Crimeea

(la "sciţi"), cât şi în sud-vest la Volubilis, în Mauretania.

80 După mărturia lui Philon din Alexandria aici ar fi trăit circa un milon de evrei.

152
Akiba, conducător al academiei de la Iamnia 81. El l-a salutat ca "steaua din Iacob", care conform Numeri,
24, 17 va fi izbăvitorul lui Israel ("O stea răsare din Iacob, un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El
străpunge laturile Moabului şi prăpădeşte pe toţi copii lui Seth"). Conflictul a avut aspectul unui război de
guerilla, insurgenţii rezistând în grotele şi peşterile deşertului 82. Rezistenţa a fost disperată şi până şi
împăratul Hadrian a venit la faţa locului. În urma înfrângerii Ierusalimul a fost transformat într-un oraş
complet păgân (colonizat cu greci), numit colonia Aelia Capitolina, dotat cu tramă stradală, teatru, terme et
c. Accesul evreilor în el a fost interzis sub ameninţarea cu moartea. Abia în secolul IV li se va permite
revenirea aici o zi pe an pentru plângerea dărâmării Templului. Pentru creştini, respinşi se pare cu violenţă
de către oamenii lui Bar Kohba, înfrângerea definitivă a evreilor ortodocşi a marcat şi începutul desprinderii
formale de iudaism.

9.2. Desprinderea treptată de iudaism a creştinismului.

Pentru perioada dintre 70 şi 135 p. Chr., adică între cele două distrugeri ale templului din Ierusalim,
pe drept cuvânt W. H. C. Frend (The Rise of the Christianity, London 1984, p. 119-151) foloseşte termenul
de "sinagogă creştină" (şi nu de "biserică creştină"), căci acum creştinii se adunau încă în sinagogi 83
pentru a se ruga de trei ori pe zi asemenea celorlalţi evrei şi posteau de două ori pe săptămână, dar
miercurea şi vinerea, pentru a comemora prinderea şi crucificarea Domnului şi nu lunea şi joia ca restul
evreilor. Ei se considerau încă "poporul lui Dumnezeu" (Evrei, 4, 9) şi "o seminţie aleasă, o preoţie
împărătească, un neam sfânt" (1 Petru, 2, 9), în termenii consacraţi de tradiţia mosaică84. Evident că aceşti
evrei din diaspora vorbeau în primul rând greaca, presărată uneori cu termeni aramaici (cf. Diaché, 10, 6).
Ei se întruneau în "synagogae" (mai rar în simple case de reuniune) şi erau conduşi de un "synagogarch"
ajutat de un sfat al bătrânilor (gerousia), care-i judeca pe membrii propriei comunităţi.
Dar, după cum am arătat deja, evreii creştini începeau să se deosebească de ceilalţi evrei, chiar şi
în ochii autorităţilor romane85. După distrugerea Templului de către romani în 70 p. Chr., în absenţa acestui
centru nevralgic al religiei iudaice, viaţa cultural religioasă a evreilor fiind continuată prin sinagogi, ea era
totuşi coordonată de la un centru, pe care l-a constituit academia de la Iamnia, întemeiată de rabi Jochanan
ben Zakkai, singurul supravieţuitor al sinedriului, care a părăsit Ierusalimul cu puţin timp înainte de a fi
cucerit de romani. Acelaşi împărat Titus, care a dstrus Templul din Ierusalim, prin acordul de constituire a
acestei academii a contribuit la fondarea centrului ortodoxiei iudaice. Pe la 90 p. Chr. această academie,
condusă de pharisei, a decis alungarea creştinilor din sinagogile "ortodoxe" şi a introdus pe lângă "Cele 18
binecuvântări", care se recitau în sinagogile fidele, chiar un blestem împotriva "Nazaretienilor" şi ereticilor
(minim). Intransigenţa academiei de la Iamnia a ajutat de fapt la separarea celor două religii, creştinii
încetând a se mai revendica drept "adevăratul Israel", pentru a-şi mărturisi vocaţia universalistă86.
Principalul punct de dezacord între cele două comunităţi era că cea creştină Îl mărturisea pe Iisus ca
Dumnezeu şi Messiah, ceea ce evreii ortodocşi nu puteau accepta. Până către mijlocul secolului II p. Chr.

81A doua distrugere a Templului a însemnat şi sfârşitul acestei academii, majoritatea învăţaţilor
evrei emigrând în afara Imperiului roman, în Babilonia, care va deveni de acum încolo centrul de gravitaţie
a iudaismului ortodox.
82 O serie de documente personale ale lui Bar Kochba au fost descoperite în peşterile de la

Muraba'at şi Engedi.
83Cf. Iacob 2, 2: "Căci de pildă dacă intră în adunarea voastră (în textul grecesc en te synagoga)

un om..." şi Ireneus, Adversus Hereses, 3, 6, 1.

84Ioan, autorul celor trei epistole pastorale din Noul Testament scrise pe la 90 p. Chr. (după unii

comentatori acelaşi cu autorul celei de a patra evanghelii, ceea ce nu mi se pare deloc deplasat), era şeful
bisericii din Efes, de care ţineau alte biserici mai mici. După tradiţia creştină, păstrată în Iistoria Ecclesiastică
a lui Eusebius (24, 3), Ioan din Efes, ca şi Iacob la Ierusalim, purta pe frunte "petalon", însemnul marelui
preot evreu.
85Plata tributului transferat de la Templu către Iupiter Capitolinul a pus problema separării evreilor

veritabili (din naştere) de cei ce "trăiau ca evreii", după cum spune Suetonius în Vita XII Caesarum.
Domitian 12.2.
86Pentru prima dată termenul grecesc de "katholikos", cu sensul de "universal" aplicat bisericii creştine

apare la Ignatius, Epistola către Smyrneeni, 8, 2, scrisă pe la 107-108 p. Chr. în drumul lui Ignatius prin
Asia Mică.

153
"adevăraţii iudei" au fost principalii adversari, defăimători şi prigonotori ai creştinilor, după cum rezultă din
Dialogul cu Trypho, al lui Justin Martyrul, scris pe la 160 p. Chr. 87.
Prin anul 112 p. Chr., Plinius cel Tânăr (Scrisori X) îl consultă pe împăratul Traian asupra
tratamentului aplicat de el unei secte "Christiani", ai cărei adepţi au fost aduşi în faţa sa la Amastris, în estul
Bithiniei. Misiunea lui Plinius ca guvernator trimis de Traian era să liniştească o provincie ameninţată de
faliment şi dezordine din cauza unor greci recalcitranţi, ca cei din Niceea, sau nesăbuţi, ca cei din
Nicomedia. Traian se pronunţase deja împotriva oricăror asociaţii (hetairii), iar creştinii păreau să constituie
aşa ceva. Totuşi investigaţia lui Plinius (inclusiv prin torturarea a doi sclavi) a arătat că secta nu prezintă
pericol pentru statul roman, nu are practici nedemne şi nu e o asociaţie subverivă, ci doar o "superstitio", o
credinţă obscură. Prin urmare Plinius nu o leagă de iudaism, care era o "religio licita", bucurându-se de
recunoaştere din partea autorităţilor romane. În răspunsul său Traian a arătat că Plinius a procedat just şi
nu are rost ca creştinii să mai fie urmăriţi atâta vreme cât nu crează tulburări, mai ales că el nu vrea să
reînvie comportamentul tiranic al lui Domitian. Răspunsul echivala cu o acceptare tacită a noii religii.
Mai mult chiar, rescriptul imperial dat de Hadrian în 124-125 p. Chr. către C. Minucius Fundans,
guvernatorul Asiei88, arăta că creştinii nu trebuie să mai fie hărţuiţi prin informatori anonimi şi condamnaţi
fără dovezi intemeiate. Orice acuzaţie contra unui creştin trebuie adusa în faţa tribunaluliui şi dacă el e
absolvit, îl poate urmări în justiţie pe falsul acuzator pentru clomnie. Mai clar decât rescriptul lui Traian, cel
al lui Hadrian acorda protecţie legală creştinilor şi exprimă toleranţa manifestată de dinastia Antoninilor faţă
de noua religie. De fapt în tot secolul II p. Chr. creştinii nu au pus probleme serioase administraţiei imperiale,
aşa cum au făcut-o evreii, a căror ultimă revoltă s-a consumat în 132-135 p. Chr..

(pentru începuturile creştinismului şi mărturiile arheologice din sec. I-III, vezi

Cursul Extins)

87Trypho, adversarul lui Justin era un evreu grecizat, refugiat la Efes după cea de a doua distrugere a
Templului de către împaratul Hadrian, în 135 p. Chr., şi care astfel s-a întâlnit cu Justin.
88Textul a fost citat de Justin Martyrul în "Prima Apologie" a sa din 155 p. Chr.

154
 CONCLUZII
Profilul spiritual al omului din societăţile agricole tradiţionale
ale Orientului Antic

În estul Europei generaţii întregi de studenţi au fost îndoctrinate timp de decenii cu aserţiuni de
genul: "religia nu a fost decât o simplă reflectare denaturată a realităţii, izvorâtă din incapacitatea omului
primitiv de a-şi explica fenomenele naturale". Pentru propagandiştii Vechiului Regim ea nu ar fi fost decât
o înşelătorie mârşavă, menită să asigure exploatrea celor mulţi şi creduli de către cei puşni şi vicleni.
Analizele întreprinse în acest volum credem că au demonstrat convingător că la nivelul societăţilor agricole
tradiţionale fenomenul religios trebuie alfel abordat. În realitate gândirea mitico-magică a constituit o primă
formă de meditaţie a omului asupra existenţei sale, asupra locului său în lume, sau asupra alcătuirii
naturii şi a cosmosului.
Deja o dată cu "revoluţa neolitică" misterul naşterii, vieţii şi morţii a fost rezolvat pe plan intelectual
prin asimilare cu ritmurile naturale bazate pe reînnoirea ciclică a vegetaţiei. Omul a ajuns astfel în mod
inductiv la ideea postexistenţei, a învingerii morţii prin înviere, prin regenerare, după modelul naturii. Mai
mult chiar, el a înţeles că în spatele fenomenelor aparent aleatorii există ritmuri ale firii şi constante cosmice,
altfel spus, el a realizat că dicolo de aparenţe se găsesc esenţele. Dar structura realului nu a fost înţeleasă
doar ca alcătuită din două planuri (primul direct perceptibil şi aparent haotic, iar cel secund, ascuns la prima
vedere, dar semnificativ), ci această "a doua realitate" a fost resimţită în mod iraţional ca ceva majestuos
şi terifiant, ca ceva guvernat de o forţă divină (numen îi spuneau romanii). Acest "altceva" decât realitatea
palpabilă se constituia într-un mister fascinant, care putea fi revelat (şi nu dedus prin metode logice)
datorită "epiphaniilor" sale, adică a variatelor forme de manifestare a forţelor divine în spaţiul profan.
Cultivatorul primitiv a revalorizat astfel universul, descoperindu-i sacralitatea. În ultimă instanţă omul
religios este cel care percepe lumea ca încăracată de sens şi de semnificaţii profunde, pentru el reprele
fundamentale ale existenţei fiind neomogene, căci el distinge între un timp sau un sapţiu profan şi unul
sacru.
Prin urmare trebuie să admitem că gândirea religioasă, care a precedat reflexia filosofică, a avut o
funcţie similară cu aceasta, căci a abordat aceleaşi mari teme de meditaţie. Numai că gândirea mitico-
magică - spre deosebire de cea sistematică - nu operează în cadrele logicii bivalente, aristotelice, cu care
suntem noi obişnuiţi. Aşa cum a rezutat din studiile de caz oferite de civilizaţiile Mesopotamiei şi Egiptului
omul acelor vremi nu poseda capacitatea de abstractizare a celui actual, fiind lipsit de orizontul noşonal şi
conceptual folosit de lumea modernă. El gândea în mod concret, pentru abstracţuni folosind asocierile de
imagini, de unde exprimarea sa metaforică, adese ori "confuză" pentru omul de azi 89. De fapt, pe aceste
asocieri se bazaeză întreaga simbolistică religioasă şi artistică pe care am încercat să o descifrăm mai sus.
Dar, prin însuşi acest efort de abstractizare primele civilizaţii agricole ale Orientului au trecut de la
percepţia directă a concretul imediat la o proiecţie ideatică globală, creind ceea ce numim o primă religie
cosmică. Aşa cum a demonstrat în mai multe rânduri Mircea Eliade, ideea fundamnetală care a guvernat
viziunea despre lume a societăţilor tradiţionale era cea a "homologiei", adică a corespondenţei dintre
diferitele planuri ale existenţei: socio-uman, natural, divin-cosmic. Sărbătorile anului nou sau jubileele, care
se constituiau în adevărate reeditări ale creaţiei, au fost organizate în jurul ideii că moartea anuală a naturii,
echivalând cu sfârştul întregului univers, atrăgea după sine şi disoluţia societăţii umane 90. Urma apoi

89Spre exemplu potrivirile formale, ca jocurile de cuvinte, căpătau pentru omul din societăţile tradiţionale o
valoare de raţionament. Dacă egipteanul a constatat că între consoanele care alcătuiau cuvântul "coloană
florală" (n-b-t-y) şi cele din cuvântul "a modela", sau "stăpân (al roţii olarului), n-b" exista o potrivire, el nu
s-a sfiit să asimileze un element portant, de rezistenăă, al unei structuri arhitectonice cu un angrenaj
artizanal, diferit şi ca sapect şi ca funcţionalitate. La fel, scribii assirieni au înlocuit chiar în textele oficiale
termenul de "rege al universului" (şar-kiş-şati ) cu cel de "rege din Kiş" (şar-kiş), numai pentru că sunetele
se potriveau fonetic până la un punct.
90Astfel la sfârştul anului, la Babilon, regele era "umilit"şi îşi pierdea însemnele puterii, după care întreaga

ierarhie socială era desfiinţată. Nu numai în Orient ci şi la Roma sărbătoarea "Saturnaliilor", celebrată tot
de anul nou, cunoştea aceiaşi revenire a umanităţii la haosul şi promiscuitatea iniţială. Nu numai că
barierele sociale (distincţia stăpân-sclav de exemplu) erau abolite, dar erau abandonate chiar reguli morale
şi tabuuri sexuale, încât totul lua aspectul unei "sărbători a nebunilor".

155
refacerea instituţiei statale şi a edificiului social, tot aşa cum natura învia şi cosmosul se regenera. Această
reînnoire a lumii implica o revenire în timpurile mitice de la începuturi, când zeii au creat universul, sau
când strămoşii legendari (uneori divini) au fondat statul 91.
Aceiaş idee a corespondenţei stă şi la baza simbolismului arhitectonic, căci orice edificiu sacru
creat de om era perceput ca o "imago mundi", o reprezentare a universului structurat/organizat, atât a
celui profan, cât şi a celui divin92. Asemenea construcţii ilustrează şi concepţia despre spaţiu a lui "homo
religiosus", căci pentru el suprafaţa pământului nu este omogenă din punct de vedere ontolgic. Pentru el
există un spaţiu sacru, care este "real", e situat mereu în centrul universului şi este evident ordonat şi
orientat după axele cardinale, aşa cum există un spaţiu profan, care-l înconjoară pe primul şi care este
omogen, neutru şi infinit. Spaţiul sacru are un centru, care devine "buricul pământului"(ombilicum mundi) şi
"axis mundi", figurată adesea prin "arborele vieţii"93. Întemeierea unei noi aşezări capătă astfel valoarea
unei reluări a creaţei, căci spaţiul iniţial haotic (străin şi amorf) este "cosmizat" prin orientare, adică este
ordonat. Nu întâmplător oraşele nou înfiinţate de faraoni sau de regii asirieni, amintite mai sus (Achet-Aton
sau Dur-Şarrukin), aveau o tramă stradală ortogonală, orientată după punctele cardinale 94.

91În Egipt ritualurile de anul nou comemorau lupta lui Re cu balaurul Apophis, care a constituit momentul
decisiv al creaţiei, sau drama osiriană, simbolizând pe de o parte regenerarea vegetaţiei şi naturii, pe de
altă parte chiar fondarea statului Egiptean. Încoronarea monarhului sau sărbătoarea jubileului, heb-sed,
evocau de asemenea uciderea lui Osiris urmată de lupta lui Horus cu Seth şi de instaurarea monarhiei
divine, făcând apoi referire şi la unificarea efectuată de legendarul Menes. Aceiaşi funcţie o avea în
Mesopotamia lupta lui Marduk cu Thiamat, mimată de suveran la Babilon, în timp ce se recita poemul
cosmogonic "Enuma eliş". Ritualuri similare cu akitu din Babilon aveau loc şi în lumea hitită, unde
sărbătoarea anului nou se numea purulli şi unde se recita mitul luptei dintre "Zeul furtunii" şi Dragonul
(illuyanka), sau în lumea persană unde ceremonia de nawroz se desfăşura în cetatea sacră Persepolis.
Aici regele îl reprezenta pe eroul Thraetona, care urma să-l învingă pe monstrul Aş Dahâka. Ideea creerii
universului în urma confruntării dintre un zeu/erou şi un balaur/monstru ofidian era foarte răspândită în
lumea antică. O întâlnim nu numai în Siria (lupta lui Baal cu Yam), ci şi în India (Indra versus Vătra) şi chiar
în Grecia (Zeus contra Typhon). În ultimă instanţă peste tot scenariul este acelaşi: universul în stare
haotică, adică amorf, nediferenţiat şi inert devine cosmos, adică se transformă într-o existenţă polimorfă,
diferenţiată şi dinamică, într-o lume organizată. Monştrii proteici, balaurii lipsiţi de membre sau alte organe
bine definite, reprezintă tocmai prima stare, cea de fixitate, de virtualitate, acea monadă primodrială pe
care eroul cosmizator o transformă în pluralitate şi o structurează (de exemplu el trece la fixarea aştrilor pe
cer şi a traiectoriei lor, stabilind astfel domeniile de competenţă ale fiecărui zeu precum şi destinele lumii
sau oamenilor). Conform acestui scenariu de la organizarea lumii în general se trece treptat la refacera
societăţii umane.
92Astfel de exemple sunt în Egipt templul-locuinţă a zeului, cu lacul său sacru simbolizând peisajul din Deltă.

La fel, oraşul nou creat de Echnaton la Tell el-Ammarnah, cu străzile sale care se întretaie în unghiuri
drepte era o copie ideală a universului cosmic, organizat şi odonat după axele cardinale. Şi în Mesopotamia
atât construirea de temple cât şi de oraşe (v. Dur-Şarrukin, cu trama sa stradală ortogonală) era guvernată
de aceleaş principii ale "homologiei" cu lumea divină. Nu în ultimă instanţă simbolismul ziguratului pleacă
de la aceiaş "colină primordială", ce a răsărit cea dintâi din ape în vremurile mitice ale creaţiei. Ea constituia
totodată un eşafodaj spre cer, care permitea regelui care îl escalada contacul cu divinitatea, aşa cum
piramida, materializare a razei de soare, facilita în viziunea egiptenilor aceiaşi ascensiune a faraonului spre
lumea zeilor.
93Cea mai convingătoare expresie plastică a acestei concepţii ne-o conferă harta lumii de la Sippar, care

ilustrează faptele lui Sargon I. Pământul, având aspectul unui disc înconjurat de ape, este figurat ca
străbătut de cele două axe cardinale, N-S şi E-V. La fel, în epopeea lui Ghilgameş, nemuritorul Utnapiştim
sălăşluia la umbra arborelui vieţii, în centrul lumii "de unde izvorăsc cele patru fluvii", care curgeau spre
cele patru puncte cardinale.
94Lumea romană ne oferă cele mai multe informaţii (pe care le putem extrapola şi la nivelul altor societăţi

tradiţionale) despre felul cum era valorizat din punct de vedere religios spaţiul urban. Fondarea unui nou
oraş, a unei colonii, era precedată de un ritual de "consecratio", desfăşurat după regulile ancestrale, fixate
de "disciplina etrusca". Prima etapă consta din sacrificii şi din luarea de auspicii de către haruspices
(cercetarea măruntaielor victimelor). A doua etapă era "inauguratio", în cadrul căreia augurul - aşezat cu
faţa spre răsărit - împărţea cerul şi pământul în patru regiuni după punctele cardinale. Apoi el trasa pe
pământ cele două axe (cardo, N-S şi decumanus, E-V) şi desena un dreptunghi care le încadra şi care se

156
 Pentru acelaşi "om religios" timpul este de asemenea neomogen; el nu se scurge în mod mecanic
din viitor înspre trecut, aşa cum îl percepem noi. Pentru omul societăţilor tradiţionale exista un timp sacru,
cel al sărbătorii, când se revenea "ab origine", în vremurile imemoriale şi un timp profan, care se scurge
cilcic, fiind reînnoit în fiecare an. Timpul sacru este reversibil, căci el este retrăit la prezent o dată cu fiecare
sărbătoare95.
Cum ori ce modificare a ritmurilor cosmice se considera că impietează asupra bunului mers al
treburilor zilnice şi invers, modificarea ordinii umane echivala prin urmare cu o dramă la scară cosmică. Din
această similitudine între planul societăţii umane şi cel natural-cosmic derivă şi obligaţiile profunde care
revin suveranului pentru asigurarea fertilităţii ogoarelor şi chiar a prosperităţii supuşilor. Exemplele furnizate
de Egipt şi Mesopotamia arată cât de falsă este imaginea despotului oriental, care-şi exploatează până la
extenuare supuşii şi care pronunţă grele pedepse împotriva lor, imagine pe care ne-a creat-o Biblia în
legătură cu "Faraon" (Exodul, 1, 8 - 14, 29), sau cu "Nabucodonosor - Nebucadnezar" (Daniel, 1-5). La fel
de eronat este şi chipul de desfrânat ros de vicii al lui "Sardanapallos" (Assurbanipal), aşa cum l-a zugrăvit
Diodor din Sicilia (2, 23-27). Mai apropiat de realitate e portretul idealizat al faraonului egiptean pe care l-a
creat acelaşi Diodor din Sicilia (1, 70-72).
Şi totuşi atât egiptenii epocii saite sau ptolemaice, cât şi neo-babilonienii sau asirienii depăşiseră
stadiul primitiv al "prezentului etern", căci ei erau conştienţi că dincolo de reluarea ciclurilor anuale, în urma
lor s-au derulat totuşi mai bine de două milenii de istorie. Numai că atitudinea lor faţă de studiul istoriei era
alta decât astăzi. Principala deosebire de mentaliatate între noi şi oamenii acelor vremuri este că, pe când
azi este preţuit tot ce e mai nou, progresul şi schimbarea fiind de-a dreptul fetişzate, cei vechi exaltau
"perfecţiunea începuturilor", când oamenii erau mai apropiaţi de zei şi de aceea o învăţătură, cu cât era
mai veche, cu atât era mai venerabilă 96. Această poziţie explică marele conservatorism al civilizaţiilor
orientale şi apărarea cu străşnicie a vechilor aşezăminte morale şi sociale sau a canoanelor artistice, căci
noul şi schimbarea nu puteau să însemne decât tulburarea ordinii universale, chiar bulversarea ei. Pentru
aceşti oameni progresul era deci contra firii! După ei lumea a involuat de la vremurile fericite când pe pămint
domneau zeii, la epoca semizeilor (eroilor) şi apoi la cea a oamenilor. Prin urmare studiul istoriei te apropia
de zei şi de aceea această activitate a scribilor şi a preoţilor era atât de preţuită în Orientul antic 97.

numeşte templum. Spre deosebire de un simplu sanctuar (fanum) sau de o capelă (aedes) templul este un
spaţiu sacru care a fost în prealabil orientat după marile axe ale universului. După "orientatio" urma
"dedicatio", actul solemn prin care spaţiul respectiv era trecut în proprietatea divinităţii. În fine, în jurul său
se trasa viitoarea piaţă publică (forum) şi apoi erau stabilite drumurile oraşului. Pe direcţia celor două axe
erau amplasate drumurile principale, cardo maximus şi decumanus maximus. Urmau apoi alte drumuri N-
S, cardines şi altele E-V, decumani, desemnând un caroiaj. Astfel întregul oraş căpăta un aspect raţional,
perfect organizat, asemenea cosmos-ului. Limitele acestui spaţiu luat în stăpânire de om erau trasate cu
plugul, aşa cum o făcuse legendarul Romulus când a stabilit hotarele "Cetăţii Eterne". Dincolo de pomerium
(zona sacră de 1000 de paşi care înconjoară oraşul) se întindea spaţiul profan, dezorganizat şi nestăpânit
de om. Aici se îngropau morţii. Practic întreaga operaţiune de întemeiere unei noi aşezări urbane reia
fondarea Romei quadrata (împărţită în patru), iar rezultatul era o cetate "imago mundi".
95Cel mai plastic exemplu provine tot de la Babilon, unde festivităţile anului nou aveau loc în cele 11 zile

adăugate la capătul lunii Nisan, pentru a pune în acord calendarul lunar cu cel solar şi care în mod
semnificativ erau numite "zilele din afara timpului".
96Impresionanta bibliotecă a lui Assurbanipal de la Ninive s-a năcut din ambiţia acestui suveran de a

concentra în propria capitală toate cunoştiinţele omenirii. Dar principala preocupare a scribilor săi a fost să
adune cele mai vechi scrieri, căci ele erau cele mai preţuite. Performanţa păstrării atâtor texte sumeriene
(într-o limbă ce dispăruse cu un mileniu şi jumătate mai devreme) s-a datorat interesului pe care
predecesorii lor din epoca veche babiloniană şi asiriană l-au avut pentru textele sumero-akkadiene. La
rândul lor acei scribi beneficiaseră de prodigioasa muncă a confraţilor de pe vremea celei de a III-a dinastii
din Ur, care efectuaseră prima mare operă de restituire a vechilor texte şi de arhivare a lor. Aceiaşi
mentalitate paseistă i-a făcut pe egipteni - înaintea lui Manethon - să păstreze timp de trei milenii listele
primilor faraoni.
97Chiar şi grecii sau romanii au manifestat aceiaş veneraţie pentru "perfecţiunea începuturilor". Grecii admirau fără
rezerve înţelepciunea egiptenilor, căci era de dată mult mai veche decât a lor, iar romanii preţuiau nu numai "disciplina
etrusca" (ştiinţa mistică a etruscilor, deja dispăruţi), ci şi cunoştiinţele magilor chaldei sau persani. De altfel însăşi
savanţii epocii moderne au sperat nu o dată că descifrând hieroglifele vor pătrunde cunoştiinţele ezoterice ferecate de
vechii egipteni în piramide, sau că citind tăbliţele cuneiforme vor accede la tainele magiei orientale.

157
 La ce ne foloseşte atunci nouă studiul acestor vechi civilizaţii? La ce bun lectura acestei cărţi? În
definitiv, studiul trecutului istoric ne ajută prea puţin să prevedem viitorul, iar evenimentele vieţii politice din
trecut nu ne învaăă decât că lupta pentru putere este un şir de violenţe şi abuzuri, de minciuni şi
compromisuri, sau că iscusinţa politică constă dintr-un amestec de propagandă şi manipulare, de
promisiuni şi trădare. Pentru aşa ceva e suficientă istoria ultimelor secole, şi într-adevăr există unii care
pretind că studiul evenimentelor de la "Declaraţia de independenţă a S.U.A." şi până după "Revoluţia din
decembrie" ar fi singura cercetare istorică ce contează. Dar nu simpla studiere a evenimentelor politico-
militare, ci analiza unor modele de civilizaţie care au evoluat pe parcursul mai multor milenii şi faţă de care
există suficientă detaşare pentru a putea formula concluzii, ne permite descifrarea unor constante ale
comportamentului omului civilizat şi definirea trăsăturilor esenţiale ale creaţiilor sale, în ultimă instanţă a
profilului spiritual al omului creator. Dincolo de tradiţia noastră culturală, de esenţă greco-romano-creştină,
alte exemple de civilizaţii ne conferă modele alternative asupra cărora merită să medităm înainte de a emite
judecăţi de valoare.
Încercând astfel, prin studierea istoriei civilizaţiilor, să descifrăm însăşi esenţa
fiinţei umane de pe întreg mapamondul, nu ne trădăm câtuşi de puţin istoria naţională, ba
poate o vom înţelege mai bine şi mai profund. În ultimă instanţă de ce să nu contemplăm
grandiosul spectacol al Lumii, aşa cum ne îndeamnă Echnaton în imnul său către Soare,
căci poate astfel vom fi mai apropiaţi de misterul creaţiei şi de cel mai desăvârşit produs
al său, OMUL!

158