Povestea vorbei – „câinii latră, caravana trece” și „a trece o cămilă prin urechile acului”

Cred că mulți dintre noi am folosit expresia „câinii latră, caravana trece”, în
momente în care am simțit o împotrivire, o piedică în calea unui demers al nostru, ceea ce nu
ne-a oprit ci, dimpotrivă, ne-a făcut să fim și mai determinați în a continua ceea ce am
început. Așadar, proverbul este folosit cu înțelesul că nu trebuie să ne lăsăm abătuți din drum
de bârfele sau protestele invidioșilor, că trebuie să ne urmăm calea indiferent de ceea ce spun
cei care ne calomniază și încearcă să ne descurajeze, că suntem siguri de noi înșine și
disprețuim obstacolele pe care alții încearcă să ni le pună în cale, când nu suntem afectați de o
insultă sau o critică de orice fel. Proverbul este foarte vechi și un indiciu asupra originii sale
ne este oferit de termenul „caravană”, specific deșerturilor. Într-adevăr, proverbul este de
origine arabă și a ajuns la noi adus de către turci. Pentru a înțelege mai bine semnificația și
originea expresiei îi invit pe cititori să facă un exercițiu de imaginație și să călătorească înapoi
în timp și în spațiu, cu mii de ani și de km distanță față de prezent, până într-un „douar” din
Africa de Nord sau Orientul Mijlociu. În acele locuri, douarul era și este „un grup de locuințe
fixe sau mobile, temporare sau permanente, care reunesc indivizi legați prin rudenie pe baza
unui ascendent comun în linie paternă” (https://fr.wikipedia.org/wiki/Douar). Este, așadar, o
relicvă a vechii organizări de tip patriarhal a societății, specifică trecerii de la preistorie la
istoria propriu-zisă. Douarul era un fel de tabără nomadă, formată de cele mai multe ori din
corturi dispuse în cerc, astfel încât în spațiul mare din centrul taberei să poată sta turmele de
animale domestice. Asemănător unui mic sat de case permanente sau de corturi, adăpostind
turme de animale necesare subzistenței zilnice, dar și nevoilor de transport, douarul adăpostea
și un număr consistent de câini, al căror rol nu era acela de a servi ca animale de companie, pe
care arabii, de altfel, le disprețuiau, ci de a semnala apropierea străinilor și de a asigura paza
turmelor de animale. Până în urmă cu un secol și ceva, prin aceste regiuni mai puteau fi
văzute lungi caravane de cămile, câteodată de ordinul sutelor, care cu mersul lor încet legănat
și cu capacitatea de a căra poveri mari au făcut să fie supranumite „corăbiile deșertului”. Când
caravanele ajungeau în dreptul acestor așezări de tip douar, erau întâmpinate de lătratul mârâit
al câinilor de acolo. Cu toate acestea, imperturbabile și maiestuoase, de la înălțimea celor
peste doi metri ai lor, cămilele își continuau nestingherite deplasarea. „Câinii latră, caravana
trece”, iată care este, așadar, realitatea istorică ce a dat naștere acestui proverb. Un alt proverb
referitor la cămile spune, despre un demers imposibil că înseamnă „a face să treacă o cămilă
prin urechile acului”. Pentru a afla contextul frazei trebuie să ne întoarcem la Iisus Hristos și
la evreul bogat care, deși a respectat poruncile, nu a vrut să împărtășească săracilor din
bunurile sale pământești. În Evanghelia după Matei, Iisus zice: „Vă spun că este mai ușor să
intre o cămilă prin urechile unui ac, decât să intre un bogat în Împărăția Lui Dumnezeu”.
Astfel, expresia este folosită când o persoană dorește să încerce imposibilul. Iisus a continuat,
însă: „Pentru oameni este imposibil, dar pentru Dumnezeu totul este posibil”.

Douarul marocan Souani, de lângă Tanger, pe la 1845

Caravană de cămile în deșertul Danakil, din Etiopia

Imagine a parabolei Lui Iisus referitoare la trecerea cămilei printre urechile unui ac

Prof. Dr. Daniel BOTEZATU