Chico Xavier

ELIBERAREA

LA PORŢILE DESCHISE

La intrarea porţilor deschise către sublimul demers

creştin şi cunoaşterea înălţătoare pe care Andre Luiz ni le
dezvăluie, ne bucurăm să amintim o veche povestioară
egipteană despre un peştişor roşu.
În mijlocul unei frumoase grădini se afla un heleşteu
impresionant, mărginit cu dale de culoare albastru-
turcoaz. Heleşteul era alimentat printr-un canal mic din
piatră, iar apa sa se scurgea printr-o deschizătură
îngustă cu grilaj, aflată în partea opusă.
În acest heleşteu bogat trăia o colectivitate
numeroasă de peşti, ce erau foarte bine hrăniţi şi
mulţumiţi, hoinărind de colo-colo, prin toate locurile
ascunse, încâlcite, umbroase şi pline de o vegetaţie
luxuriantă. Peştii îşi aleseseră ca rege pe unul dintre
tovarăşii lor cu cele mai impresionante aripioare şi trăiau
astfel în voracitate şi trândăvie, complet netulburaţi.
În această comunitate se afla un peştişor roşu ce era
agresat şi terorizat de către toţi ceilalţi. Nu i se permitea
nici măcar să privească spre un viermişor sau să-şi caute
un adăpost printre meandrele şi spărturile noroioase ale
heleşteului. Ceilalţi peşti erau cu toţii foarte lacomi, mereu
cu burţile pline, şi astfel acaparau toţi viermii pentru ei
înşişi, ocupând cu indiferenţă toate locurile destinate
celorlalţi.
 Micul peştişor înota mereu de colo-colo, în mare
suferinţă, chinuit de căldură sau de foame. Deoarece nu
putea să-şi aleagă un loc în care să se odihnească în
marea casă, peştişorul nu avea mult timp pentru tihnă,
astfel că a început să studieze cu mare atenţie heleşteul.
A numărat toate dalele care înconjurau marginile şi a
făcut o listă cu toate spărturile şi peşterile lacului. Ştia
exact unde se acumula cel mai mult noroi atunci când
ploua torenţial. După mult timp şi investigaţie atentă, el a
descoperit scurgerea îngrădită.
Pus în faţa unei ocazii neprevăzute, de a se aventura
într-o lume mai bună, el şi-a spus: „N-ar fi interesant să
cunosc mai bine viaţa şi să explorez alte locuri?” Astfel că
a hotărât să plece.
În ciuda faptului că era atât de slab din lipsă de
hrană, a suferit teribil când a pierdut câţiva solzi în timp
ce traversa canalul îngust. Încurajându-se mereu, a
avansat plin de optimism de-a lungul canalului, încântat
de noile privelişti, de malurile pline de flori, de razele
soarelui. Astfel a continuat plin de speranţă.
După o vreme, peştişorul a ajuns la un mare râu şi a
cunoscut o mulţime de peşti, din multe specii diferite, care
i-au devenit prieteni şi l-au avertizat despre problemele pe
care le-ar putea întâlni pe cale, arătându-i direcţia cea
mai uşoară. Peştişorul a fost uimit să vadă pe malurile
apelor oameni şi animale, bărci şi poduri, palate şi
maşini, case şi păduri.
Deoarece se obişnuise să mănânce puţin, se
mulţumea cu ceea ce găsea, şi astfel nu şi-a pierdut
niciodată uşurinţa şi agilitatea dobândite. În cele din
urmă, peştişorul roşu a ajuns la ocean, dornic să
cunoască şi să exploreze cât mai multe.
Pentru început, captivat de pasiunea sa de a observa
totul, s-a apropiat de o balenă mare, pentru care toată
apa heleşteului în care trăise nu ar fi fost decât o mică
înghiţitură. Impresionat de acest spectacol, peştişorul s-a
apropiat mai mult decât trebuia şi a fost aspirat odată cu
elementele care alcătuiau pentru balenă prima masă din
acea zi.
Prins în necazuri, peştişorul s-a rugat Zeului-Peşte,
cerându-i protecţie în burta monstrului. În ciuda
întunericului în care s-a rugat să fie salvat, rugăciunea lui
a fost ascultată, căci măreaţa cetacee a început să vomite,
returnând peştişorul curenţilor oceanului.
Foarte recunoscător, micul călător a plecat în căutare
de prieteni adevăraţi şi a învăţat să evite pericolele şi
tentaţiile. Transformându-şi complet viziunea asupra
lumii, el a început să se bucure de bogăţiile infinite ale
vieţii, în adâncimile oceanului a întâlnit plante
luminescente, animale ciudate, stele-de-mare şi o
varietate de flori. Însă cel mai important, a cunoscut mulţi
peşti firavi şi curioşi precum era el, şi aceasta l-a
mulţumit foarte mult.
Acum trăia în pace, fericit, împreună cu sute de
prieteni, în Palatul de Coral pe care îl alesese să-i fie o
casă minunată. Amintindu-şi de începutul său plin de
necazuri, şi-a dat seama că făpturile acvatice puteau fi
protejate cu adevărat doar în ocean, deoarece în zilele de
vară, când aerul era fierbinte, apele de la înălţimi mari
continuau să se reverse în ocean, răcorindu-l.
Micul peştişor s-a gândit şi a contemplat... şi a simţit
o imensă compasiune pentru peştii cu care îşi împărţise
viaţa în anii săi timpurii. Astfel că a hotărât să-şi dedice
timpul pentru salvarea şi dezvoltarea lor.
Nu era potrivit să se întoarcă şi să le spună
adevărul? Nu era lăudabil să-i ajute oferindu-le aceste
informaţii valoroase? Peştişorul roşu nu a ezitat. Susţinut
de generozitatea şi prietenia binefăcătorilor săi, ce trăiau
alături de el în Palatul de Coral, s-a aventurat în lunga
călătorie de întoarcere.
A ajuns mai întâi la marele râu; de acolo a înaintat
către pârâiaşe şi apoi a înotat prin canalul care l-a dus
înapoi la prima sa casă.
Foarte mulţumit de viaţa sa de studiu şi de dăruire
faţă de ceilalţi, a trecut prin deschizătura cu grilaj şi a
mers să-i caute cu nerăbdare pe vechii săi tovarăşi.
Însufleţit de fapta sa plină de iubire, peştişorul roşu era
convins că întoarcerea sa va provoca atât surpriză, cât şi
un entuziasm general. Cu siguranţă, întreaga comunitate
va sărbători vitejia sa. Foarte repede a aflat însă că
nimănui nu-i păsa câtuşi de puţin de aceasta.
În heleşteu se aflau aceiaşi peşti graşi şi leneşi, care
hoinăreau printre spărturile umplute de noroi, protejaţi de
florile de lotus, din care ieşeau doar pentru a-şi umple
burţile cu larve, muşte sau viermi. Peştişorul a strigat că
se întorsese acasă, dar nimeni nu i-a acordat vreo atenţie,
căci nimeni nu remarcase măcar absenţa sa. Primit doar
cu batjocură, a mers să-l caute pe peştele-rege, un peşte
cu nişte branhii uriaşe, căruia i-a povestit despre
aventura sa extraordinară.
Regele, însetat de putere, i-a adunat pe toţi ceilalţi
peşti şi i-a permis micului mesager să-şi relateze
povestea.
Astfel că binefăcătorul cel dispreţuit a profitat de
ocazie şi a început să explice că exista o altă lume
acvatică dincolo de heleşteu, o lume glorioasă şi
nesfârşită. Heleşteul era neînsemnat şi putea să dispară
oricând. Însă dincolo de scurgerea din apropiere se
desfăşura o altă viaţă şi o altă experienţă. În afara sa
existau pârâiaşe decorate cu flori, râuri puternice pline de
tot soiul de vietăţi, şi apoi venea oceanul, unde viaţa era
tot mai bogată şi mai surprinzătoare cu fiecare zi. El a
descris viaţa chefalului şi a somonului, a păstrăvului şi a
câinelui-de-mare. Le-a povestit despre peştele-lună,
despre peştele-iepure şi peştele- dulgher. Le-a spus că a
văzut cerul împodobit cu milioane de stele sublime şi că a
descoperit copaci uriaşi, vapoare imense, oraşe lângă
ocean, monştri înfricoşători, grădini scufundate şi stele-
de-mare. S-a oferit chiar să-i conducă la Palatul său de
Corali, unde puteau trăi cu toţii în pace şi prosperitate. În
final, el i-a informat că asemenea fericire îşi avea totuşi
preţul ei. Era necesar ca ei să slăbească destul de mult,
aceasta însemnând să se abţină de la a mai mânca atât
de mulţi viermi şi atâtea larve în ascunzişurile lor
întunecate, şi să fie doritori să muncească şi să studieze
cât era necesar pentru călătoria aventuroasă.
Când a încheiat, ascultătorii săi au râs în hohote.
Nimeni nu l-a crezut pe micul peştişor. Câţiva vorbitori s-
au ridicat şi au afirmat solemn că peştişorul roşu delira în
mod evident, că orice altă viaţă în afara heleşteului era
imposibilă şi că poveştile lui despre râuri, pâraie şi
oceane nu erau decât fantezia unei minţi tulburate. Alţii
chiar au declarat că vorbeau în numele Zeului-Peşte, care
cuvânta numai şi numai prin ei.
Pentru a-l batjocori şi mai mult pe micul peştişor,
regele a mers cu el până la scurgerea heleşteului, însă
după ce a schiţat un gest de a trece prin grilaj, a rostit cu
putere:
- Nu vezi că nici măcar una dintre înotătoarele mele
nu trece prin el? Eşti un prost! Pleacă de aici! Nu ne
deranja pacea. Lacul nostru este centrul Universului...
nimeni nu are o viaţă ca a noastră!
Alungat de asemenea vorbe de sarcasm, peştişorul a
făcut călătoria de întoarcere şi s-a stabilit pentru
totdeauna în Palatul de Corali, aşteptând cu răbdare.
Peste câţiva ani, o secetă teribilă a devastat pământul.
Nivelul apelor a scăzut, iar heleşteul în care trăiau acei
peşti leneşi şi vanitoşi a secat, întreaga populaţie pierind
în noroiul uscat.
Eforturile lui Andre Luiz de a arunca lumină în
întuneric seamănă cu misiunea peştişorului roşu.
Încântat de descoperirile sale dobândite după multă
suferinţă şi conflict lăuntric, şi care au implicat căi
infinite, el se întoarce în sfera Pământului pentru a le
spune foştilor săi tovarăşi că dincolo de micile spaţii în
care ei trăiesc străluceşte o altă viaţă, mai frumoasă şi
mai intensă, care necesită însă o dezvoltare individuală
specifică, pentru a călători printre căile înguste ce conduc
la o sublimă iluminare.
Andre vorbeşte, aduce informaţii, pregăteşte,
iluminează...
Cu toate acestea, există mulţi „peşti umani" care
zâmbesc şi trăiesc în sarcasm şi indiferenţă în căutarea
lor de ascunzişuri tranzitorii şi de larve efemere. Aceştia
se aşteaptă ca după moarte să găsească un Rai gratuit,
plin de minunăţii uluitoare.
Dar, lăsând la o parte mesajele lui Andre Luiz şi ale
noastre - umili servitori ai Bunăvoinţei - Păstorul Divin a
rostit aceste cuvinte nemuritoare către toţi cei care străbat
calea vieţii umane: „Fiecăruia după faptele sale”.
Emmanuel
Pedro Leopoldo, 22 februarie 1949
 Cap. 01 - Ascultarea explicaţiilor

Eram adunaţi în marele auditoriu al unei instituţii

educaţionale. Ministrul Flacus ne privea cu un
magnetism plăcut, invitându-ne să reflectăm asupra
cuvintelor sale, împreună cu câteva zeci de colegi
venisem să ascult prelegerea sa lămuritoare şi nu era
nicio îndoială că urma să fie de un interes profund.
Eram liberi să punem oricând întrebări legate de
subiectul în cauză şi să folosim orice informaţie
relevantă pentru noul demers pe care urma să-l facem.
De multă vreme auzisem comentarii cu privire la
coloniile purgatoriale, ce erau foarte bine organizate
pentru munca de ispăşire pentru care fuseseră
întemeiate, aducând laolaltă mii de suflete înlănţuite
acolo în urma faptelor lor greşite. Instructorul Gubio,
care era aşezat tăcut lângă noi, ne permisese în cele din
urmă să-l însoţim într-una din aceste colonii uriaşe.
Interesaţi de cuvântarea fluentă şi captivantă a
vorbitorului, i-am urmat cursul gândirii cu acea
expectativă înţelegătoare a elevului care nu doreşte să
piardă niciun cuvânt din învăţătura primită. O stare de
atenţie şi de seninătate se putea citi pe feţele tuturor
celor prezenţi. Fiecare suflet aflat în auditoriu era un
candidat pregătit să-şi asiste surorile şi fraţii torturaţi în
întuneric...
Solicitându-ne întreaga atenţie, Ministrul a
continuat cu încredere:
- Spiritele superioare care doresc să se angajeze în
muncă substanţială şi consecventă în numele spiritelor
inferioare nu pot folosi aceleaşi arme precum acestea din
urmă. În caz contrar, ele vor coborî la acelaşi nivel cu
acestea. Rigoarea aparţine celor care oferă învăţătură,
însă dragostea este însoţitorul celor care slujesc.
Ştim că, cel mai adesea, educaţia acţionează dinspre
periferie spre centru, însă adevărata muncă de renaştere
lăuntrică se petrece în sens invers. Atât educaţia, cât şi
renaşterea lăuntrică sunt hrănite şi controlate de forţe
mentale aproape necunoscute.
Mintea umană interacţionează cu conceptele de
putere mentală şi electricitate. Dar diferenţa este că,
deşi omul a învăţat să controleze electricitatea în
procesul de dezvoltare continuă de pe Pământ, el este
aproape complet inconştient de puterea sa mentală. Iar
aceasta ne conduce fiecare activitate din viaţă.
Prin urmare, strict vorbind, nu există tărâmuri
infernale conform vechiului model teologic - tărâmuri ce
sunt locuite în veşnicie de spirite rele din toate epocile.
În schimb, există sfere ale întunericului în care se adună
conştiinţele amorţite de ignoranţă, acestea fiind practic
îngheţate într-o stare de trândăvie condamnabilă sau
trăiesc confuze în eclipsa temporară a propriilor lor
înclinaţii şi motivaţii. Disperate şi rebele, ele au creat
regiuni de agonie reparatorie. Însă asemenea fiinţe nu
pot fi regenerate doar prin puterea cuvintelor. Ele au
nevoie de un ajutor eficient, ce le poate modifica cursul
vibraţional lăuntric, şi astfel să le fie ridicat nivelul de
simţire şi gândire.
 Mulţi gânditori eminenţi au trasat instrucţiuni
pentru salvarea sufletelor, dar considerăm că există mai
mult decât suficiente asemenea scripturi în toate zonele
cunoaşterii terestre. Acum avem nevoie de fiinţe care pot
ghida gândirea umană către tărâmurile superioare. A ne
angaja în acest demers stimulaţi doar de valorile
culturale ar însemna să ne bazăm pe tehnocraţie, ce
urmăreşte doar mecanizarea vieţii; iar acest lucru
înseamnă distrugerea seminţelor bune ale unei vieţi
eterne, spontane şi mulţumitoare.
Niciodată nu s-a dus lipsă de mari politicieni şi de
venerabili lideri. Ei răzbesc printre mulţimile de oameni,
îi provoacă sau îi organizează în regimente. Dar nu uitaţi
că organizarea umană în sine nu răspunde nevoii
adevărate a fiinţei eterne.
Pericle, omul de Stat care a dat numele unei epoci, a
realizat o muncă educaţională constructivă cu grecii; cu
toate acestea, el nu le-a diminuat firea bătăioasă şi pofta
de supremaţie. În consecinţă, el a ajuns să sufere de o
mâhnire cumplită.
Alexandru cel Mare a organizat un imperiu vast şi a
întemeiat o civilizaţie remarcabilă; cu toate acestea, el
nu a reuşit să-şi oprească generalii din a provoca
conflicte sângeroase, ce au dus la prădăciune şi moarte.
Augustus cel Divin a unificat Imperiul Roman pe
fundaţii solide, stabilind un program politic avansat în
numele tuturor, dar nu a reuşit să alunge din Roma
atitudinea nebunească de stăpânire cu orice preţ.
Constantin cel Mare, susţinător al creştinilor lipsiţi
de apărare, a oferit un nou standard de viaţă planetei;
cu toate acestea, el a eşuat în a transforma atitudinea
detestabilă a celor care duceau război în numele lui
Dumnezeu.
Napoleon, dictatorul, a stabilit noi metode de
dezvoltare materială pe întreaga planetă, în schimb el
însuşi a rămas prins în ghearele tiraniei, din cauza
lăcomiei sale.
Pasteur, omul de ştiinţă, a sprijinit şi a apărat
sănătatea trupului uman, dedicându-se cu altruism
combaterii junglei microbilor; însă nu a reuşit să-şi
oprească contemporanii din a se ruina unii pe alţii prin
competiţii nemiloase, inexplicabile.
Ne confruntăm cu o lume care pare civilizată la
suprafaţă, o lume care se manifestă zgomotos nu doar
pentru cei care predau Binele Dumnezeiesc, ci în special
pentru cei care îl practică. Este absolut esenţial ca
torenţii de compasiune cerească să cadă asupra
izvoarelor de cultură din văile Pământului, ridicând
munţi de iubire şi abnegaţie.
Hristos străluceşte nu doar prin învăţăturile Sale
sublime, ci şi datorită vieţii Sale exemplare. Dacă îl
urmăm, trebuie să avem curajul de a-i susţine şi salva
pe ceilalţi, coborând în cotloanele abisului.
Nu departe de acest loc de pace relativă, milioane de
fiinţe trăiesc în tărâmuri ale întunericului, în deziluzie şi
disperare, strigând după compasiune... De ce să nu
aprindem o lumină pioasă în noaptea în care sunt
cufundaţi fără ghidare? De ce să nu semănăm speranţă
în inimile celor care şi-au pierdut încrederea în sine?
De aceea, în faţa acestor colectivităţi imense care se
roagă cu părere de rău pentru îndreptare, ajutorul
vindecător nu poate aştepta. Suntem spirite încă infinit
de modeste şi de imperfecte pentru a ne proclama brusc
candidaţi pentru lumea îngerilor.
În comparaţie cu măreţia insondabilă a milioanelor
de sori ce ascultă de legile dumnezeieşti şi suverane din
întregul Univers, Pământul nostru, cu toate tărâmurile
de materie ultra-fizică ce îl înconjoară, este precum o
mică portocală la poalele munţilor Himalaya. Iar dacă ne
comparăm cu sublimul spiritelor din ordinele
superioare, care guvernează prin înţelepciune şi
sfinţenie, nu suntem decât o bacterie controlată de
impulsul de foame şi de magnetismul iubirii. Cu toate
acestea, ridicaţi la înălţimile inteligenţei, suntem bacterii
care visează la o creştere personală nesfârşită.
În timp ce fiinţele umane - fraţii şi surorile noastre -
sunt cuprinse de veneraţie în faţa atomului, noi, ca
spirite în afara corpului grosier, studiem aceeaşi energie
de pe un nivel inimaginabil de către ştiinţa pământească
actuală. Suntem călători într-o dezvoltare infinită şi de-
abia începem să probăm puterea mentală ce
condiţionează manifestările în cele mai variate planuri
ale naturii.
Deşi suntem încă supuşi legii ce ne îndeamnă să ne
întoarcem în planul fizic, am asimilat recapitulări şi
lecţii multiseculare pentru multe milenii.
Acum ştim că spiritul uman, luat ca întreg, a avut
capacitatea de a raţiona de exact 40 de mii de ani... Cu
toate acestea, cu acelaşi imbold furios cu care
neanderthalienii s-au omorât unii pe alţi cu topoarele,
oamenii din timpurile moderne - considerate a fi epoca
glorioasă a puterilor lumeşti - îşi extermină fraţii şi
surorile cu arme de foc. Cronicarii cât de cât înzestraţi
cu principii religioase consideră această anomalie
sinistră ca fiind simpla îndărătnicie a cărnii firave şi
imperfecte, ca şi cum trupul uman este o persoană în
veşnicie diabolică. Cu toate acestea, ei au trecut cu
vederea faptul că această materie densă este un întreg,
şi el conţine nenumărate vieţi inferioare ce trec prin
procesul de dezvoltare, creştere şi eliberare.
Pe Pământ mintea funcţionează ca şi cum ar fi
sedată de narcoticele periculoase ale iluziei; însă o
putem ajuta să perceapă şi să realizeze faptul că spiritul
continuă să vibreze pe toate nivelurile existenţei.
Fiecare specie existentă, de la cristale la fiinţa
umană, de la fiinţa umană la îngeri, cuprinde în ea
nenumărate familii de vieţuitoare ce operează pe
frecvenţe specifice ale Universului. Iar iubirea
dumnezeiască le atinge pe toate, precum lumina soarelui
care-l îmbrăţişează pe înţelept, dar şi pe vierme. Totuşi,
cei care trec la o sferă mai înaltă rămân conectaţi cu cei
aflaţi imediat mai jos de ei.
Regnul vegetal apelează la regnul mineral pentru a
se susţine şi evolua. Animalele folosesc plantele în
creşterea lor. Oamenii se ajută unii pe alţii pentru a
creşte mental şi pentru a-şi continua evoluţia. Toate
regnurile vieţii - tot ceea ce cunoaştem pe Pământ - se
agonizează unele pe altele, se torturează şi se devorează
reciproc, astfel încât calităţile spirituale să se dezvolte,
să strălucească şi să reflecte lumina dumnezeiască.
Învăţatul Ministru a făcut o pauză lungă, ne-a privit
cu bunătate şi a continuat:
- Însă... dincolo de condiţia umană, dincolo de
limitele senzoriale care stăpânesc sufletul încarnat,
protejându-l cu grijă printr-o vedere limitată şi o
capacitate binefăcătoare de a-şi uita trecutul, începe un
vast imperiu spiritual: lumea vecină a omenirii. Aici
sălăşluiesc milioane de spirite imperfecte, ce împart cu
vieţuitoarele Pământului condiţiile locuibile ale
suprafeţei acestuia. Fiinţele umane aflate pe o lungime
de undă vibraţională diferită se folosesc de minţile
încarnate cu ajutorul a nenumărate grupuri de creaturi
ce sunt la fel de semi-conştiente în responsabilitate şi la
fel de incomplete în virtuţi precum fiinţele umane în
sine.
Deoarece aduce laolaltă milioane de vieţi
embrionare, materia este o condensare de energie, ce
serveşte imperativelor unui „sine” ce prezidează asupra
destinului său. De la hidrogen la ansambluri atomice
complexe, puterea spiritului etern acţionează precum o
manetă de ghidare pentru protoni, neutroni şi electroni,
de-a lungul căii infinite a vieţii. Spiritul întrupat şi
înzestrat cu inteligenţă dăinuie în sfera umană într-o
regiune tranzitorie menită nevoilor sale de progres şi
perfecţiune, în care protoplasma îi oferă uneltele pentru
muncă, dezvoltare şi expansiune. Cu toate acestea, în
acelaşi spaţiu materia se extinde pentru a-şi asuma alte
stări, în care mintea dezîncarnată, în călătoria sa de
dobândire a cunoaşterii şi a virtuţii, rămâne prinsă în
sfera fizică, căutând să o domine şi să o absoarbă,
stabilind astfel un conflict imens de gândire, de
neconceput pentru fiinţele umane obişnuite.
 Frustraţi în aspiraţiile lor de stăpânire deşartă
asupra locuinţei lor paradiziace, bărbaţi şi femei din
toate climatele şi civilizaţiile se întâlnesc şi se ciocnesc
în această regiune, în care activităţile lor pământeşti
continuă aşa cum s-au obişnuit. Ei aleg să domine
asupra Pământului, ca şi cum ar fi singura fericire
demnă de cucerit. Din cauza permanentei discordii
dintre ei, aceşti copii rebeli ai Providenţei caută să
discrediteze măreţia dumnezeiască, iar prin aceasta îşi
stimulează puterea autocratică a inteligenţei lor rebele şi
vanitoase. Ei caută să se folosească de activităţile lor
pământeşti pentru a perpetua la nesfârşit ura,
rebeliunea, vanitatea şi criminalitatea, ca şi cum
planeta, în manifestarea ei inferioară, ar fi singurul
paradis care nu s-a supus complet toanelor lor. Înrobiţi
de propria lor ignoranţă, în care frica, viciile, cruzimea,
suferinţa şi persecutarea reciprocă le distrug forţele şi le
irosesc timpul, ei nu-şi dau seama cât de gravă este
condiţia lor.
În afară de dragostea adevărată, fiecare uniune este
temporară, iar războiul va fi mereu starea naturală a
celor care persistă în rebeliune. Un regat spiritual divizat
şi torturat înconjoară experienţa umană din toate
direcţiile, iar scopul lui este de a-şi mări tărâmul
permanent de tiranie şi putere.
 Ştim că Soarele emite radiaţii care susţin viaţa la
milioane de kilometri depărtare. Indiferent de condiţiile
materiei în care suntem cufundaţi, trebuie să ne
amintim că cele mai rudimentare forme de existenţă din
sistemul nostru, de la vârfurile pline de soare până la
peşterile cele mai adânci, sunt supuse influenţei sale.
La fel ca în cazul marilor corpuri cereşti, din punct
de vedere spiritual suntem şi noi pe calea către apogeul
evoluţiei şi experimentăm radiaţiile emise de fiecare
dintre noi. În acest proces variat de intersectare,
atracţie, magnetizare şi respingere, lumile şi sufletele
progresează într-o colectivitate universală.
În această realitate activitatea noastră pământească
se desfăşoară într-un câmp de influenţe pe care nici
măcar noi, spirite aflate în tărâmuri superioare, nu le
putem înţelege întru totul.
Incapabili de a se ridica din mormânt direct către
Ceruri, aceşti copii ai disperării s-au organizat în vaste
colonii de ură şi decădere morală, luptându-se pentru
controlul asupra Pământului. Ca şi noi, ei deţin un mare
şi nepreţuit patrimoniu intelectual; iar precum îngerii
căzuţi ai Ştiinţei, ei caută mai presus de toate
degradarea procesului dumnezeiesc care ghidează
evoluţia planetară. Adânc înrădăcinaţi în pasiuni
întunecate ce le distrug conştiinţa, spiritele ale căror
minţi sunt înrobite de răzvrătire caută în zadar să
submineze Armonia Dumnezeiască, creând chisturi de
viaţă inferioară pe Pământ. Ei cunosc nenumărate
moduri de a tulbura, răni, distruge şi întuneca. Ei
subjugă lucrarea benefică a reîncarnării în mari sectoare
de ispăşire, şi se folosesc de factori de discordie
împotriva fiecărei personificări a scopurilor sublime
pentru care Dumnezeu ne-a creat acţiunile.
 Bărbaţii şi femeile care, în momente de parţială
desprindere de trupurile lor, au reuşit să perceapă
existenţa acestor spirite rebele, s-au întors rapid în
trupurile lor, înfricoşaţi de priveliştea teribilă, şi au
răspândit ideea unui iad crud şi fără margini, care ne
aşteaptă în zone sinistre după moartea fizică.
Inspirându-se din teologia tradiţională, mintea
copilărească, însufleţită de tandreţea paternă a
Providenţei, nu ar putea niciodată să înţeleagă esenţa
realităţii spirituale care ne guvernează destinele.
Puţini înţeleg că moartea este doar o modificare a
trupului; chiar mai puţini sunt aceia - deşi sunt dintre
cei mai învăţaţi oameni religioşi - care sunt suficient de
înţelepţi să trăiască în acest vas fizic (trupul uman)
conform principiilor superioare pe care le-au adoptat. A
venit vremea să proclamăm vechile adevăruri urechilor
bătrâne şi noile adevăruri urechilor tinere ale inteligenţei
lumeşti.
În calitate de moştenitori prezumtivi ai coroanei
cereşti, fiinţele umane sunt propriile lor călăuze de-a
lungul căii evolutive. Între spiritele apropiate de starea
angelică şi primitivii încă limitaţi de iraţionalitate se află
mii de niveluri şi de frecvenţe ocupate de raţiune şi
sentimente de o foarte mare varietate. Există un flux
luminos şi minunat de spirite încarnate şi dezîncarnate
care se află pe calea către desăvârşirea spirituală,
cântând imnuri glorioase ce laudă viaţa în întregul ei -
munca valoroasă, nemurirea, frumuseţea şi speranţa;
dar există şi un alt flux, unul întunecat şi plin de
suferinţă, care ţinteşte să coboare în cotloanele
întunecimii spirituale, împrăştiind necazuri,
descurajare, discordie, umbre, şi care plăteşte tribut
morţii.
 Deoarece suntem încă spirite imperfecte, îi urmăm
pe cei cu care rezonăm şi culegem fie roadele ascensiunii
şi ale victoriei, fie daunele declinului şi ale eşecului, fiind
controlaţi de spirite inteligente mai puternice decât noi
şi care se află aproape, în zonele de progres sau de
declin în care ajungem prin propria noastră frecvenţă.
De aceea, iadul este o chestiune de direcţie
spirituală. Satana este inteligenţa perversă.
Răul reprezintă pierderea timpului cu lucruri inutile
sau folosirea energiei în scopuri contrare menirii
orânduite de Dumnezeu.
Suferinţa semnifică repararea sufletului sau o lecţie
repetată.
În orice caz, sufletele căzute, indiferent cine sunt
ele, nu se află într-o cursă spirituală care să le
condamne la o lâncezire veşnică într-o stare de nebunie,
la o condiţie complet lipsită de simţire, ca parte a
colectivităţii dezîncarnate. Nu, ele interferează cu
mulţimile terestre şi au o puternică influenţă asupra
multor case şi administraţii. Interesul principal al celor
mai inteligente dintre ele este să menţină lumea în
distragere şi întuneric, încurajând ignoranţa şi egoismul,
şi astfel amânând la nesfârşit venirea împărăţiei lui
Dumnezeu printre oameni.
Regiunile întunecoase în care ele locuiesc trec prin
transformări considerabile în decurs de milenii, în
acelaşi mod în care se petrece cu regiunile temporare
locuite de fiinţele terestre. Materia conţinută în aceste
regiuni ale întunericului suferă modificări imense şi,
conform tiparelor Binelui Infinit, are loc un minunat
proces de selecţie naturală, ca parte a acestei
transformări. În orice caz, în ciuda faptului că aceste
regiuni sunt constant modificate prin noi înlocuiri,
locuitorii lor rămân în aceeaşi stare secole la rând,
observând cursul civilizaţiilor şi urmând cu atenţie
măreţia şi experienţele acestora, precum şi nenorocirile
şi înfrângerile desfăşurate.
Ministrul s-a oprit pentru un moment pentru a oferi
publicului şansa de a pune întrebări - ceea ce mie mi s-a
părut oportun şi necesar. Atunci cineva a întrebat:
- Respectate binefăcător, ştim că ceea ce spui este
adevărat, însă de ce Domnul Cel înţelept şi plin de
Compasiune nu elimină pur şi simplu asemenea lucruri
îngrozitoare?
Învăţatul mentor a dat din cap cu înţelegere şi a
răspuns:
- Este ca si cum am întreba de ce chiar noi avem
nevoie de atât de mult timp pentru a ajunge să trăim în
conformitate cu împărăţia Dumnezeiască, nu-i aşa?
Credeţi că sunteţi atât de iluminaţi încât să puteţi nega
latura întunecată a personalităţii voastre? Aţi scăpat de
toate tentaţiile care emană din adâncurile misterioase
ale conflictelor voastre lăuntrice? Nu vedeţi că însuşi
Pământul are cicluri de lumină şi întuneric, la fel ca
propriile noastre inimi? Aşa cum ne luptăm cu propriile
conflicte lăuntrice, tot aşa face şi viaţa planetară în
desfăşurarea ei cea mai tainică. Cât despre intervenţia
Domnului, să ne amintim că studiile noastre curente nu
se preocupă de aspectele referitoare la compasiune, ci de
cele legate de justiţie.
 Împreună - omenirea cu suflete încarnate şi
dezîncarnate - reprezentăm doar o mică parte din familia
universală, deoarece suntem constrânşi de propriile
noastre frecvenţe vibraţionale unice.
Cu totul suntem câteva miliarde de fiinţe faţă în faţă
cu Eternitatea. Să nu uităm că, aşa cum un diamant are
nevoie să fie tăiat şi şlefuit de un alt diamant, răul poate
fi corectat doar cu rău - aceasta înseamnă că dreptatea
lucrează printr-o aparentă injustiţie, până când se naşte
iubirea care-i salvează pe cei care s-au condamnat la
pedepse lungi şi dureroase în faţa Legii Binelui.
Fiinţele perverse, criminale, inconsecvente şi egoiste
sunt supravegheate de spirite de aceeaşi frecvenţă cu
ele, care rezonează cu tendinţele lor.
De fapt, deoarece spiritele gardiene nu-şi neglijează
niciodată străjile, nu a existat niciodată o lipsă de
protecţie cerească împotriva chinurilor semănate pe
Pământ de către sufletele foarte rele; în mod evident, ar
fi extrem de ilogic să pui un înger să supravegheze nişte
criminali, în general vorbind, spiritele încarnate sunt
înconjurate de emanaţiile întunecate şi înjositoare
venind de la spiritele imperfecte şi nehotărâte care au
aceleaşi frecvenţe cu ele; aceste spirite pot fi invizibile,
însă împart cu fiinţele umane casele acestora.
 De aceea planeta este un imens labirint pentru
creşterea spirituală, şi doar acele fiinţe care au ajuns la
o evoluţie excepţională prin propriile lor eforturi reuşesc
să scape şi să ajungă în sfere sublime.
Într-o situaţie similară, învăţătorul Divin a afirmat
înaintea judecătorului din Ierusalim: „împărăţia Mea nu
este din această lume”. Din acelaşi motiv, Apostolul
Pavel a scris către Efeseni, după o luptă chinuitoare:
„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a
sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în locurile cereşti”.
(Efeseni 6:12).

De aceea, imediat dincolo de tărâmul uman imperiul

imens al sufletelor dezîncarnate participă neîncetat la
judecata omenirii.
Trebuie să înţelegem condiţia noastră de lucrători
imperfecţi ce se agaţă de vechi probleme şi inhibiţii
teribile ce ne împiedică să creştem spre lumină, şi
trebuie să dezvoltăm resurse care să ne ajute,
recunoscând faptul că munca de mântuire este o lucrare
educativă prin excelenţă.
 Sacrificiul învăţătorului a fost fermentul
dumnezeiesc care a plămădit întreaga pâine. De aceea
Iisus este, mai presus de toate, Cel care oferă purificarea
pentru o viaţă eternă. El s-a abţinut de la a manipula
patimile mulţimilor, deoarece a ştiut că adevărata
muncă de mântuire este cea a inimii. El a rămas departe
de decretele politice, în ciuda respectului Său
indiscutabil faţă de autoritatea existentă, ştiind că
lucrarea pentru împărăţia Cerească nu depinde de
angajamentele exterioare, ci de preocuparea individuală
faţă de bunăvoinţă, abnegaţie şi altruism în numele
celorlalţi.
Fără cooperarea noastră personală la lucrarea
Binelui, strădania regeneratoare va zăbovi la nesfârşit.
Este imperativ să ne extindem ajutorul fratern către cei
care sunt înlănţuiţi temporar în rău, astfel încât ei să
accepte Voinţa Dumnezeiască şi să înveţe să-şi
folosească puterea luminii lăuntrice. Doar dragostea
simţită, crezută şi trăită de noi poate produce naşterea
dragostei în semenii noştri.
Dacă nu ne focalizăm energiile sufleteşti asupra a
ceea ce este dumnezeiesc şi nu ajustăm direcţia lor către
Centrul Universului, orice plan de salvare rămâne doar o
risipă de cuvinte, facându-l imposibil de atins.
 Ministrul şi-a încheiat prelegerea cu o întrebare:
- A fost limpede ceea ce am prezentat?
Cu toţii doream să auzim mai multe. Însă Flacus,
înconjurat de o aură luminoasă, a coborât de pe podium
şi a început să converseze cu noi.
Prelegerea se încheiase.
Ca de obicei, ceea ce tocmai auzisem mi-a stârnit
interesul, însă trebuia să aştept ocazia potrivită pentru a
primi explicaţii mai ample.
 Cap. 02 - O discuţie cu Instructorul

Când am părăsit instituţia educaţională,

Instructorul Gubio ne-a privit cu ochii săi limpezi, pe
mine şi pe Eloi, însoţitorul nostru, şi a spus:
- Este dificil pentru multă lume să înţeleagă
înregimentarea ageră a spiritelor rele. În orice caz,
aceasta este logică şi firească. Dacă noi înşine suntem
departe de sfinţenie, în ciuda scopurilor elevate care ne
ghidează, ce putem spune despre fraţii şi surorile
noastre aflaţi în suferinţă, care s-au lăsat prinşi în
capcana ignoranţei şi a nelegiuirii? Ei nu au înţeles că
există o regiune superioară sferei fizice, de care ei încă
se agaţă cu legături puternice. Deoarece sunt înlănţuiţi
de forţe inferioare, ei nu pot înţelege frumuseţea vieţii
superioare, iar când alte mentalităţi, firave şi bolnave, se
apleacă în faţa lor cu umilinţă, aceste spirite lipsite de
pietate îşi impun regulile asupra acestora. Ei le
organizează în comunităţi ample şi le ghidează pe baza
unor reguli sumbre de ură şi disperare tăcută. Astfel
creează adevărate oraşe care adăpostesc grupuri uriaşe
de suflete care, ruşinate de ele însele, fug din calea
oricărei manifestări a luminii dumnezeieşti. Copiii
rebeliunii şi ai întunericului se adună acolo cu miile,
căutând menţinerea în stările lor jalnice şi sprijinindu-se
unii pe alţii.
Observând mirarea noastră evidentă, Instructorul a
continuat să ne răspundă întrebărilor tăcute:
- Asemenea colonii tulburate trebuie să-şi fi început
existenţa în momentul când primele suflete pământeşti
inteligente au început să se complacă în nesupunere şi
rebeliune faţă de poruncile Paternităţii Cereşti. Sufletul
căzut pe niveluri de vibraţie dizarmonioase, deoarece a
abuzat de libertatea cu care a fost încredinţat, trebuie
să-şi găsească drumul spre propria reajustare. Însă
milioane de suflete trândave şi neascultătoare refuză să
facă un asemenea efort, prelungindu-şi rătăcirea în care
s-au complăcut secole la rând. Ele sunt incapabile să
facă această călătorie stringentă către Ceruri, din cauza
pasiunilor distructive care îi înlănţuie, iar prin tendinţele
inferioare pe care le împărtăşesc ele formează grupuri la
suprafaţa Pământului; astfel, ele se hrănesc cu vieţile şi
emanaţiile inferioare ale Pământului, în acelaşi mod în
care acesta hrăneşte şi sufletele încarnate. Principalul
obiectiv al acestor armate ale întunericului este de a
menţine starea de înapoiere mentală a fiinţelor umane,
astfel ca planeta să rămână sub jugul lor tiranic cât de
mult posibil.
Explicaţiile lui Gubio m-au uluit foarte tare.
Am petrecut şi eu ceva timp în tărâmurile inferioare
după moartea trupului (O relatare cu privire la aceste
lucruri se poate citi în cartea Nosso Lar, scrisă de acelaşi
spirit-autor. - N.tr.); cu toate acestea, nu am întâlnit
niciodată asemenea aglomerări de entităţi rele în lumea
spiritelor, deşi am auzit multe comentarii cu privire la
ele, în mai multe ocazii. De fapt, nu reuşisem încă să uit
de toate amintirile legate de acea perioadă îngrozitoare
pe care mi-o deschisese moartea trupului.
Îmi aduc aminte că am traversat zone mlăştinoase
uriaşe... Torturat şi în suferinţă, am mers astfel în
neştiinţă zile şi nopţi în şir. În orice caz, nu puteam
înţelege faptul că acţiunile rele erau organizate într-un
gen de organism călăuzitor. În consecinţă, cu mintea
focalizată acum asupra scopului Binelui Dumnezeiesc,
am îndrăznit să întreb:
 - Eliberate şi despuiate de învelişul cel greu al
cărnii, de ce oare nu pot aceste legiuni înapoiate să vadă
că duc o luptă pe care nu o pot câştiga niciodată? Dacă
sunt duse în planurile iluminării pure, nu-şi pot înţelege
situaţia? Nu sunt înconjurate de cele mai sublime
revelaţii ale naturii? Nu-şi dau seama cât de edificatoare
şi valoroase sunt studiile din nivelurile înalte de
dobândire a cunoaşterii sfinte? De ce oare se adună în
asemenea mulţimi diabolice şi josnice? Este uşor de
înţeles că dezvoltarea evolutivă a fiinţelor umane
continuă şi dincolo de mormânt, însă amânarea ei
deliberată, din cauza cruzimii şi a urii, este pur şi
simplu de neînţeles.

Ghidul a zâmbit cu înţelegere şi a explicat:

- Vorbim despre spirite care sunt întru totul umane,
în ciuda faptului că nu mai au învelişul de carne.
Asemenea întrebări, Andre, pot fi puse în ceea ce
priveşte tărâmul fizic. Înainte de trezirea conştiinţei
noastre faţă de revelaţia dumnezeiască, de ce am fost
înrobiţi noi înşine în sferele inferioare, încălcând atât de
grav Legea dumnezeiască? La urma urmei, fluxul
binecuvântat al luminii soarelui a coborât neîncetat
asupra noastră din Spaţiul Infinit... Ştiam că existenţa
trupului nostru va fi scurtă şi că ne vom confrunta cu
moartea ca toată lumea; ştiam că va trebui să ne
întoarcem din lumea fizică prin acelaşi tunel misterios
prin care am intrat. Cu toate acestea, de câte ori am
dispreţuit înţelepciunea sublimă cu atitudinea noastră
de indiferenţă criminală? în lumina explicaţiilor pe care
le-ai primit din Planul Dumnezeiesc, îţi aduci aminte de
vreun moment din trecut în care te-ai gândit cu adevărat
la desăvârşirea ta? Dacă vom dezgropa trecutul, prietene
drag, vom descoperi multe amintiri deplorabile. Însă nu
trebuie niciodată să ne oprim sau să fim descurajaţi.
Precum o mlădiţă firavă, trebuie să creştem şi să
ajungem la aerul de deasupra noastră; precum copacul
umil ce este constrâns să crească şi să se dezvolte
conform seminţei din care a ieşit, trebuie să ne ridicăm
către aerul pur şi măreţia peisajului, în ciuda lanţurilor
care ne leagă, astfel încât să manifestăm Binele pe care
îl aşteaptă Domnul Dumnezeu de la noi.
Argumentele lui Gubio erau minunate şi expresive,
însă încă aveam dificultate în a accepta ideea unor
purgatorii şi iaduri organizate.
- Sunt de acord cu ceea ce spui, am rostit politicos.
Însă o asemenea ignoranţă care ne menţine în iluzie
dincolo de trup este aproape incredibilă. Mormântul
deschide un nou drum pentru noi toţi. Este de înţeles că
o minte tulburată trebuie să îndure suferinţa readaptării
până când se vindecă; însă faptul că spiritul dezîncarnat
preia controlul asupra anumitor părţi ale acestui drum,
ca şi cum ar fi stăpânul absolut, doar pentru a-şi
menţine tirania, este ceva dincolo de puterea mea de
înţelegere.
- Da, a răspuns convingător ghidul, pentru cineva
care s-a gândit mult şi intens la acest subiect, chiar
dacă nu corespunde realităţii, ideea este destul de
uluitoare; cu toate acestea, nu văd nicio piedică în a
înţelege această lecţie. De exemplu, ştim că fiinţele
umane obişnuite au trecut prin etape evolutive de
iraţionalitate acum mii de ani; cu toate acestea, în multe
ocazii ele încă afişează comportamente inferioare
condiţiei lor.
Adăugând un ton grav vocii sale plăcute şi fraterne,
el a continuat:
- Trebuie să nu uităm că noi, spiritele dezîncarnate,
trăim într-un câmp de materie caracterizat de o
densitate specifică, ceva mai rarefiată în comparaţie cu
vechile noastre forme fizice, şi că mintea noastră,
indiferent dacă ne aflăm aici sau pe Pământ, este un
centru psihic
de atracţie şi respingere. Spiritul încarnat trăieşte
într-o zonă de vibraţie mai lentă, constrâns într-un
vehicul alcătuit din trilioane de celule ce sunt vieţi
microscopice ele însele. Cu toate acestea, fiecare viaţă,
indiferent cât de nesemnificativă este, posedă o calitate
magnetica specială. În ciuda faptului că este
condiţionată de legile cosmice şi morale, voinţa
controlează comunitatea de corpuscule vii care o slujesc
pentru o scurtă perioadă, aşa cum un electrician
conectează energia venită de la o staţie electrică pentru a
fi folosită într-o mlaştină sau într-un turn. De vreme ce
fiecare dintre noi este o putere inteligentă ce deţine
capacităţi creatoare şi acţionează in Univers, noi
generăm continuu factori psihologici prin intermediul
energiei mentale, prin care ne exteriorizăm gândurile, şi
astfel creăm cauze benefice, ale căror efecte pot fi
imediate sau îndepărtate de punctul de origine. Dacă
alegem să nu ne folosim voinţa, vom fi nişte marionete
ale circumstanţelor predominante care ne înconjoară;
însă imediat ce alegem să ne folosim voinţa, trebuie să
rezolvăm problema direcţionării ei, deoarece stările
noastre personale reflectă alegerile noastre lăuntrice.
Există în universul microcosmic principii, forţe şi legi
aşa cum există şi în universul macrocosmic. Dacă cineva
îşi direcţionează voinţa către ideea de boală şi durere, ea
va răspunde cu toate caracteristicile tiparelor
structurate de gândurile de boală, deoarece o sugestie
mentală creează afinitate şi receptivitate în zona
organică, conform impulsului emanat Iar în conformitate
cu ordinele interioare primite în mod repetat microbii
care trăiesc şi se reproduc în câmpurile mentale ale
milioanelor de persoane care le hrănesc se vor grăbi apoi
către celulele care le atrag, formând astfel în corp
infirmitatea sau boala vizualizată. Bineînţeles, în această
privinţă, există problema încercărilor necesare - acele
cazuri ce implică faptul ca fiecare fiinţă să fie renăscută
conform cerinţelor lecţiilor de ispăşire; dar chiar şi aşa,
problema de conexiune mentală este infinit mai
importantă, deoarece persoana bolnavă, ce se complace
în starea sa de decădere, pe care o acceptă, sfârşeşte
prin a fi un focar excelent de bacterii şi simptome
morbide. Pe de altă parte, atunci când spiritul ce trece
prin procesul de readaptare se luptă cu mult curaj
împotriva bolii, chiar dacă suferinţa este benefică şi
meritată, găseşte o mulţime de resurse pentru a se
focaliza asupra Binelui şi pentru a se alinia victorios
fluxului vieţii.
Am ascultat cu atenţie explicaţiile sale şi m-am
lămurit foarte mult; însă, în ciuda acestei pauze lungi şi
spontane, n-am îndrăznit să-i întrerup cursul
argumentelor şi raţionamentul.
Respectatul şi onorabilul Gubio a continuat:
- Mintea noastră este o entitate plasată între forţele
superioare şi cele inferioare, iar scopul ei este
perfecţiunea spirituală. Corpul subtil - rezultat sublim al
evoluţiei - precum şi trupul nostru fizic, pot fi comparate
cu polii unui aparat electromagnetic. Spiritul încarnat
experimentează influenţe inferioare prin organele
sexuale şi abdomen, şi primeşte stimuli superiori - chiar
dacă provin de la suflete mai puţin pure - prin inimă şi
creier. Atunci când fiinţele individuale caută să obţină
controlul asupra propriei voinţe, ele aleg tovărăşia pe
care o preferă şi pornesc pe calea pe care o doresc.
Sferele inferioare pot deveni casa a milioane de influenţe
primitive - unele sub condiţia formei pământeşti -
determinându-ne să ne menţinem în aceleaşi emoţii şi
dorinţe joase; totodată, ele ne împing să cădem în
abisurile simţirii distructive - prin care am trecut deja cu
multe secole în urmă. Dar există, de asemenea, milioane
de chemări superioare, dumnezeieşti, ce ne invită să
ascensionăm către nemurirea plină de glorie.

Instructorul ne-a privit profund şi cu multă pace, şi

a întrebat:
- Acum înţelegeţi de ce unele spirite aleg o casă a
întunericului şi a păcatelor după ce mor, aşa cum există
milioane de spirite încarnate care, în deplină armonie cu
natura lor pământească, adoră să trăiască într-o casă a
infirmităţii. Atitudinile mentale rigide nu se pot
transforma cu uşurinţă. Deoarece nu acceptă să urmeze
principiile înălţătoare ale aspiraţiilor ideale, astfel încât
să le asimileze şi să le dezvolte aşa cum este firesc,
monarhii ce conduc mulţimile de suflete, liderii obişnuiţi
să- şi impună decretele cu o mână de fier sau cei care s-
au obişnuit să se supună orbeşte celorlalţi nu devin
servitori umili instantaneu, doar pentru că s-au eliberat
de povara celulelor fizice. Dacă nu sunt trimişi în abisul
nebuniei pentru un timp indeterminabil, în urma
abuzului lor de putere şi a raţionamentului greşit, sunt
menţinuţi şi respectaţi în efortul evolutiv al lumii, ca
rezultat al calităţilor apreciabile şi valoroase pe care le-
au dobândit, chiar dacă viaţa lor lăuntrică mai păstrează
pasiuni violente, şi sunt folosiţi de spiritele din lumile
superioare pentru lucrarea de perfecţionare a planetei.
Prin urmare, ei îi supraveghează şi îi corectează pe cei
mai slabi, iar la rândul lor ei sunt supravegheaţi şi
corectaţi de cei mai puternici; treptat şi imperceptibil, ei
se îndreaptă către Binele Dumnezeiesc suprem şi
acceptă Planul dumnezeiesc, la care iau parte cu
credinţă şi vrednicie. Într-o asemenea poziţie, ei ajută şi
sunt ajutaţi, dau şi primesc, iar prin aceasta
progresează şi evoluează la rândul lor.
Gubio a făcut o pauză scurtă, apoi a continuat în
altă direcţie:
- O asemenea realitate ne constrânge să reflectăm
asupra proporţiei lucrării spirituale, din fiecare unghi
evolutiv. Educaţia pentru viaţa eternă nu este limitată la
învăţăturile superficiale pe care le primeşte o persoană
obişnuită după câţiva ani de facultate. Este o lucrare a
răbdării, care necesită secole. Dacă există copaci ce
trăiesc sute de ani pentru a-şi atinge scopurile, ce
putem spune despre mileniile necesare unei fiinţe
individuale pentru a atinge perfecţiunea spirituală?
 De aceea nu trebuie să uităm dragostea pe care o
datorăm celui ignorant, celui slab şi celui oropsit.
Trebuie să mergem pe urmele Celui care şi-a întins către
noi braţele pline de compasiune.
Argumentul era prea constructiv pentru noi pentru
a întrerupe discursul cu noi întrebări. Gubio a profitat
de aceasta pentru a explica mai departe:
- Atomii ce alcătuiesc anafura euharistică de la
biserică sunt în esenţă aceiaşi cu cei care compun
pâinea săracă dintr-o închisoare. Prin urmare, întreaga
materie este în esenţă pasivă şi maleabilă; este aceeaşi
esenţă în mâinile învăţatului sau ale ignorantului, în
mâinile entităţilor iubitoare sau în mâinile entităţilor
animalice, în stările dense de pe Pământ sau în stările
de pe alte planuri de existenţă. În consecinţă, putem
înţelege formele tranzitorii construite pe planul nostru
de către fiinţele care s-au îndepărtat de Dumnezeu.
Pentru cei care şi-au amorţit capacităţile lăuntrice
benefice prin căutarea de plăceri efemere urmează un
proces lung şi dureros după separarea de carnea fizică,
în care nu pot înţelege ceea ce se petrece. Dacă luăm în
considerare faptul că cei mai mulţi oameni caută
plăcerile senzoriale ale corpului fizic - ca şi cum
atracţiile genetice şi ataşamentul frenetic pentru
bunurile temporare inferioare le aduc întreaga fericire
din lume - recolta personalităţilor dezechilibrate este
întotdeauna îngrijorătoare, deoarece menţine nealterate
rândurile întunecate ale cultivatorilor insensibili de
fericire egoistă cu orice preţ. Lunaticii periculoşi ce se
lasă de bunăvoie controlaţi de spirite inteligente
suverane, specializate în dominare, formează hoarde
cumplite ce păzesc ieşirile din tărâmurile inferioare, de
jur-împrejur.
 - De ce permite Dumnezeu o asemenea anomalie? -
a întrebat Eloi cu vădită consternare. Nu ar fi suficientă
o poruncă din partea Celui Veşnic pentru a îndepărta
dizarmonia?
Gubio s-a grăbit să-i răspundă cu prietenie. Cu un
zâmbet larg, el a rostit entuziast:
- Nu este acelaşi lucru cu a întreba de ce Domnul
ne-a aşteptat şi pe noi atât de mult timp? De ce credem
în paradisurile minunate? Nu ştim că fiecare persoană
se va aşeza pe tronul pe care şi l-a construit sau se
cufundă în adâncurile abisului pe care şi l-a dorit? Chiar
mai mult, trebuie să ne amintim că, aşa cum tăietorul
de pietre foloseşte o pilă aspră pentru a şlefui piatra, tot
astfel Domnul Universului foloseşte inimi împietrite, ce
sunt temporar străine de munca Sa dumnezeiască,
pentru a perfecţiona caracterul copiilor ce s-au
îndepărtat de Casa Sa. Cel mai bun judecător nu poate
fi mereu cel mai amabil individ.
Calităţile morale şi virtuţile superioare nu sunt doar
simple vorbe - ele sunt forţe vii, fără de care spiritul
uman nu poate evolua. Oamenii obişnuiţi sunt
dependenţi de protecţia oferită de resursele exterioare şi
îşi focalizează cele mai bune emoţii asupra lor, prin
aceasta agăţându-se de fantezii inutile. Astfel, ei îşi
înrobesc minţile în nesiguranţă, fragilitate şi frică. Şocul
morţii îi afectează
profund şi imprimă conflicte teribile asupra corpului lor
subtil, vehiculul menit manifestării lor în noul cerc al
materiei, diferit de cel cu care s-au obişnuit în planul
fizic. Astfel, după ce au risipit ani binecuvântaţi în sfera
didactică a tărâmului corporal (fizic), ei rătăcesc de colo-
colo rebeli, dezolaţi şi fără energie, şi se unesc cu primul
grup de spirite rele care le promite continuarea unei vieţi
de plăceri fictive. Astfel, formează grupuri enorme bazate
pe emanaţiile ce provin de la suprafaţa Pământului, din
care milioane de bărbaţi şi femei îşi hrănesc nevoile lor
de bază. Ele îşi susţin viaţa colectivă efemeră absorbind
energie din casele fiinţelor încarnate, aşa cum o
comunitate mare de criminali trăieşte în detrimentul
unei cirezi generoase de vaci. În orice caz, trebuie să ne
amintim că fiinţele umane exploatează vitele, ce sunt
lipsite de conştiinţă şi incapabile să fie judecate pentru
vreun lucru greşit, în timp ce în sfera umană lucrurile
sunt diferite. Creaturile raţionale nu-şi pot micşora
responsabilităţile. În timp ce persecutorii invizibili
ochilor pământeşti formează grupuri în scopul de a
răspândi răzvrătirea şi egoismul, fiinţele încarnate -
„maeştri” ai patrimoniilor cunoaşterii sfinte - îşi asigură
munca dizgraţioasă evitând continuu îndatoririle divine
de ajutori ai lui Dumnezeu în spaţiul în care trăiesc,
alimentând astfel o alianţă dezastruoasă. Astfel,
împărţind rezultatele indiferenţei distructive sau ale
acţiunii condamnabile, ambele grupuri de fiinţe
(încarnate şi dezîncarnate) se torturează şi se agită
reciproc, precum animalele sălbatice care se devorează
unele pe altele în junglă. Ele se urmăresc reciproc,
indiferent dacă se află în sfera cărnii sau în tărâmurile
subtile. În consecinţă, ele petrec secole în şir
subjugându-se în iluzii lamentabile şi scopuri rele,
cauzându-şi dezechilibre extreme, de vreme ce
moştenirea Raiului este complet inaccesibilă pentru toţi
cei care dispreţuiesc seminţele divine sădite în ei înşişi.
Există milioane de suflete umane care nu au părăsit
suprafaţa Pământului, nici măcar după mai mult de zece
mii de ani. Ele mor în corpul grosier şi renasc în el, aşa
cum copacii încolţesc din nou şi din nou deoarece sunt
foarte bine înrădăcinaţi în sol. Individual şi colectiv,
aceste fiinţe repetă lecţii multimilenare, fără a descoperi
măcar darurile cereşti pe care le-au moştenit. Ele îşi
abandonează în mod deliberat templul lăuntric,
preferând nisipurile mişcătoare ale acţiunilor egoiste,
ducând din când în când războaie dezastruoase care
afectează ambele planuri, în intenţia greşit direcţionată
de a se elibera prin intermediul crizelor abominabile de
furie şi suferinţă, în consecinţă, ele distrug ceea ce au
clădit din greu şi modifică procesele vieţii exterioare de
la o civilizaţie la alta.
Percepând atenţia mărită cu care ascultam ceea ce
ne spunea, Instructorul a continuat după o scurtă
pauză:
- În orice caz, în fluxul şi refluxul multelor epoci,
copiii planetei ce au fost atenţi la hotărârile divine şi
care s-au eliberat de sclavia faţă de sărăcia morală, se
întorc în planurile întunecate ale captivităţii pe care au
abandonat-o, cu scopul de a-şi ajuta fraţii şi surorile
rămaşi în ignoranţă şi încăpăţânare, fiind plini de o
compasiune sublimă. Ei formează avangarda lui Hristos
în cele mai diverse puncte de pe glob; sub ghidarea Sa,
milioane de asemenea fiinţe lucrează în iubire şi
altruism, şi continuă, chiar dacă se confruntă cu mari
dificultăţi, să elimine ofensiva nimicitoare, cu ajutorul
binecuvântărilor Luminii Cereşti.
Expunerea nu putea să fie mai clară, însă Eloi a
remarcat deconcentrat:
- Cine şi-ar putea imagina vreodată că viaţa infinită
ar putea continua într-un mod atât de ciudat şi de
îngrozitor?
 - Într-adevăr, a fost de acord ghidul nostru. În orice
caz, ortodoxia poate fi considerată moartea revelaţiei.
Miile de ani de argumente teologice au întunecat mintea
umană în ceea ce priveşte realităţile divine. Indiferent de
situaţie, fiinţa individuală va continua sarcina de auto-
descoperire. În lupta de zi cu zi, puterea minţii este
restricţionată la cercul îngust al personalităţii egoiste,
aşa cum moluscă este limitată la scoica ei. Ştim că o
asemenea putere - moştenirea eternă prin care fie ne
sfinţim, fie decădem - emite raze creatoare către materia
pasivă ce ne înconjoară; prin urmare, direcţia pe care ele
o urmează depinde de noi. Dacă milioane de raze
formează o singură stea strălucitoare, este firesc ca
milioane de raze minuscule de disperare să formeze un
iad perfect. Deoarece suntem moştenitori ai Puterii
Dumnezeieşti Creatoare noi generăm energii oriunde ne
aflăm. Nu este perfect inteligibil? De aceea Domnul a
poruncit ca sfatul Lui ceresc să fie consemnat în Cartea
Divină: „Iată, Eu stau la uşă şi bat”. (Apocalipsă 3:20)
Dacă cineva deschide uşa vie a sufletului, va exista un
adevărat colocviu de mântuire între Maestru şi Discipol.
Inima este un tabernacul, iar purificarea şi sublimarea
puterilor care îl conţin este singura cale de acces către
tărâmurile superioare.
Ghidul cel devotat ne-a dat de înţeles că încheiase. A
zâmbit cu bunăvoinţă şi a întrebat:
- Care dintre noi ar fi atât de prost să încerce să
zboare cu un balon care încă este legat de sol? Mintea
umană, înlănţuită ferm de cele mai puternice interese
pământeşti, nu oferă niciun alt simbol.
Am rămas tăcuţi, deoarece setea noastră de
explicaţii era acum potolită. În doar câteva minute
adunaserăm suficient şi valoros material de studiu
pentru o lungă perioadă de timp.
Am mers în tăcere, extaziaţi de frumuseţea măreaţă
a nopţii pline de minunate stele. O briză blândă aducea
către noi melodii fără cuvinte printre frunzişul luminos,
iar grupurile de prieteni ce treceau pe lângă noi emanau
aceeaşi fericire ce inunda dumbrava înflorită.
Astfel, îmbăiaţi în emoţii sublime, am mers către
sanctuarul de unde urma să primim instrucţiuni pentru
următoarea noastră misiune, plini de încredere şi
bucurie, precum muncitorii triumfători ce se îndreaptă
cu încredere către luptă, ca şi cum ar merge la un
festival al luminii.
 Cap. 03 - Un acord

Sub strălucirea lirică a lunii, cupola înstelată

răspândea în jurul nostru vibraţii de o frumuseţe
indescriptibilă, împrăştiind speranţă, bucurie şi linişte.
După ce am fost informaţi cu privire la obiectivele
pentru care vom coborî la suprafaţa Pământului, o parte
implicând o mare colonie de ispăşire, m-am folosit de
timpul plăcut pentru a profita de compania lui Gubio, şi
am căutat să dezvolt câteva remarci ce erau întotdeauna
înveşmântate în învăţături nepreţuite.
- Sunt întru totul uimit, m-am aventurat respectuos,
că se organizează în tărâmul nostru expediţii veritabile
care se ocupă de un simplu caz de persecutare.
- Fiinţele încarnate, a început el cu o anumită
neclaritate în privire, ca şi cum privea imagini trecătoare
din trecut, nu-şi pot nici măcar imagina măsura
tovărăşiei în care se trezesc în cercurile noastre de
acţiune. Suntem suflete fascinate unele de altele, în
scopul trezirii unor experienţe binecuvântate. În
romanul evolutiv şi izbăvitor al umanităţii, fiecare spirit
deţine un capitol special. Legăturile tandre sau dure de
iubire sau de ură, de empatie sau de respingere, ne
leagă pe toţi laolaltă. Sufletele întrupate sunt menţinute
într-o stare de uitare temporară în ceea ce priveşte
vieţile lor anterioare. Ele sunt cufundate în râul Styx
(Râul ce separă lumea celor vii de lumea celor morți în
mitologia greacă, (www.pantheon.org) - N.tr. eng.) al
anticilor, ale cărui ape le oferă, pentru un timp,
siguranţa incalculabilă de a folosi ocaziile de creştere
spirituală. Dar, în timp ce sunt cufundate în starea de
uitare benefică, noi, pe de altă parte, aşteptăm într-o
stare de veghe binecuvântată. Pericolele ce-i ameninţă
pe cei dragi nouă, de acum sau din alte epoci, nu ne
permit să rămânem pasivi. Fiinţele umane nu sunt
singure pe calea îngustă a încercărilor lor constructive.
Responsabilitatea pentru perfecţionarea lumii cade
asupra tuturor.
După ce am fost informaţi despre tânăra femeie pe
care urma să o ajutăm, am întrebat respectuos:
- Femeia bolnavă pe care o vom ajuta este înrudită
cu tine, dintr-o experienţă trecută?
- Da, este, a confirmat modest Gubio, dar nu mi-a
fost atribuit cazul Margaridei doar pentru că ea mi-a fost
fiică într-o epocă trecută. În fiecare caz de asistenţă sunt
implicate mai multe părţi. Din cauza enigmei persecuţiei
pe care sperăm să o rezolvăm, va trebui să cercetăm
toate individualităţile care alcătuiesc imaginea de
ansamblu. În fiecare proces de asistenţă, un mare
număr de persecutori şi de persecutaţi sunt conectaţi
unii cu alţii. Fiecare spirit este o verigă importantă în
marele lanţ al fiinţelor umane. Cu cât mai mult creştem
în cunoaştere şi aptitudini, dragoste şi autoritate, cu
atât mai mare este perimetrul cercului nostru de
legături. Există suflete care sunt vegheate cu grijă de
milioane de alte suflete. Atât timp cât activităţile vieţii
sunt supravegheate armonios sub auspiciile Binelui
Dumnezeiesc, nu există probleme; însă când apar
necazurile, nu este uşor să distrugi obstacolele,
deoarece, în asemenea circumstanţe, trebuie să
acţionăm cu o totală imparţialitate, oferind fiecăruia
ceea ce merită. Mai ales în momentele de agonie fiinţele
încarnate nu văd, în general, decât punctul lor de
vedere, însă deasupra justiţiei obişnuite se întrunesc
instanţe superioare. În consecinţă, fiecare caz de
dizarmonie spirituală de pe Pământ creează o largă reţea
de slujitori în acest plan. Aceştia, pe baza iubirii
exemplificate de Iisus, tratează fiinţele implicate fără
înclinaţii personale. În asemenea ocazii suntem pregătiţi
să satisfacem toate imperativele muncii de recuperare pe
care ne-o impune sau ne-o oferă misiunea, în mijlocul
activităţilor ce sunt conectate cu aceste fiinţe.
În acel moment al conversaţiei instructive am ajuns
la un templu graţios.
În acel spaţiu primitor, dedicat materializării
spiritelor sublime, lumina blândă a nopţii împrăştia un
aer calm, minunat.
Vibraţiile constante ale epocilor îndelungate de
meditaţie creaseră o atmosferă încântătoare în jurul
structurilor măreţe.
Adia o melodie cerească, iar florile delicate din
atrium păreau să răspundă sunetelor cristaline,
modificându-şi aproape imperceptibil nuanţele şi
strălucirea.
Inima mi-era grea, ca şi cum fericirea ultimelor ore,
în care auzisem atâtea explicaţii grave, deşi liniştitoare,
cu privire la expansiunea lumii şi a vieţii, mă făcuseră
conştient de insignifianţa mea în faţa măreţiei
dumnezeieşti. Lacrimi pline de pace mi-au inundat faţa.
Instructorul ne-a condus în grădina care înconjura
sanctuarul minunat.
Câţiva fraţi şi câteva surori au venit să ne
întâmpine.
Unul dintre ei, Instructorul Gama, ce era
responsabil cu serviciile de la templu, ne-a îmbrăţişat şi
a spus cu amabilitate:
- Aţi ajuns la timp. Cei care îşi vor oferi emanaţiile
sublimate sunt pregătiţi. De asemenea, se află aici şi
cealaltă comisie.
 Am intrat. Mi s-a spus că mai exista un grup ce
includea două surori venite să primească instrucţiuni
pentru o misiune în sferele inferioare.
O lumină blândă, albăstruie inunda sala mare
decorată cu flori albe ca zăpada, ce semănau cu crinii.
Nu era timp pentru conversaţii pregătitoare. După
salutările scurte şi cordiale, s-a format grupul de
rugăciune.
Nu departe, 20 de mediumi specializaţi în
materializările în planul nostru erau pregătiţi să
furnizeze energie radiantă.
În sala alăturată a început o melodie emoţionantă şi
înălţătoare, ce ne-a indus o stare de meditaţie elevată.
Imediat după rugăciunea minunată şi spontană
făcută de liderul instituţiei, podiumul a fost înconjurat
de lumină. S-a format un nor de culoare alb-
strălucitoare şi gradat a apărut figura vie şi
reverenţioasă a unei femei venerabile. Privirea sa plină
de bunătate afişa o seninătate indescriptibilă; avea
înfăţişarea unei madone antice. Ne-a salutat cu un gest
de binecuvântare, ca şi cum răspândea raze din lumina
de smarald ce forma o aureolă în jurul capului ei.
Cele două femei ce făceau parte din cealaltă comisie
de asistenţă s-au apropiat cu lacrimi în ochi şi au
îngenuncheat în faţa ei.
- Dragă mamă, a rostit una dintre ele cu o voce atât
de emoţionată încât ne-a înfiorat întreaga fiinţă, lasă-mă
să-ţi vorbesc! Dorul nostru de tine este precum un foc ce
ne mistuie inimile. Ajută-mă! Nu mă lăsa să pierd acest
moment divin preţios!
În ciuda lacrimilor de emoţie, ea a continuat:
- Binecuvântează-ne pentru marea noastră
călătorie!... Am aşteptat atât de mult acest scurt
moment cu tine... Iartă-ne, mamă dragă, că am insistat
să te vedem, dar fără protecţia ta iubitoare cum vom
depăşi vârtejul abisului?
Dorind probabil să se justifice în ochii mamei, ea a
adăugat înlăcrimată:
- În afară de sarcinile noastre obişnuite în zona în
care ne-a plasat bunătatea ta, am urmat sugestiile tale
iubitoare şi l-am supravegheat pe tata în întuneric,
pentru ultimii şase ani, însă fără succes... El evită
influenţa noastră reînnoitoare şi adoră tovărăşia
entităţilor care-i vampirizează pe ceilalţi oriunde merg.
El nici măcar nu ne poate percepe grija plină de iubire,
în afara unor gânduri vagi de care se descotoroseşte
imediat; iar dacă ne amplificăm eforturile de a-l salva, se
comportă ca un nebun. Îşi agită braţele cu furie, strigă
blasfemii şi imploră ajutorul tovarăşilor săi răi, ale căror
emanaţii întunecate se întreţes cu fiinţa lui, astfel
respingându-ne sugestiile şi prezenţa. El preferă
compania spiritelor ignorante şi ticăloase, detestându-ne
grija şi afecţiunea.
O criză şi mai emoţionantă a oprit femeia din a-şi
continua discursul.
Doamna cea nobilă a coborât de pe podium, şi-a
ridicat cele două fiice îngenuncheate şi le-a cuprins cu
braţele; cu o voce tristă, a rostit plină de mângâiere:
- Fiicele mele dragi, soarele trebuie să lupte
împotriva întunericului în fiecare zi. Noi trebuie să
luptăm neîncetat împotriva răului, până ieşim victorioşi.
Să nu credeţi că sunteţi singure în această luptă
dureroasă. Să continuăm să-l iertăm pe tatăl vostru şi
să muncim împreună pentru a-l aduce pe tărâmul
luminii. Dacă Hristos a muncit din greu pentru noi de la
începutul timpurilor, fără ca noi să înţelegem complet
măreţia altruismului Său, ce putem spune despre
obligaţia noastră de a-i ajuta şi accepta pe ceilalţi?
Claudio va primi mereu respectul şi recunoştinţa
noastră, în ciuda nelegiuirii secrete şi îngrozitoare care-l
ţine înrobit în adâncuri... El a otrăvit un membru de
familie ca să obţină bogăţia materială necesară pentru a
ne oferi educaţie şi confort în lumea fizică. Datorită
devoţiunii sale extreme faţă de noi trei, el nu a ezitat în
faţa tentaţiei ce a revendicat angajamentul său infernal.
Datorită iubirii sale neobosite, nu a fost capabil să
aştepte binecuvântarea timpului şi a înfăptuit
nelegiuirea îngrozitoare pentru a ne oferi o poziţie de
înşelătoare superioritate... Pentru a se asigura că noi
suntem înstărite, a trăit 40 de ani în remuşcare şi
suferinţă, la cheremul spiritelor răuvoitoare şi
răzbunătoare ale întunericului. Astfel, datorită nefericirii
sale, noi am putut trăi o viaţă binecuvântată de progres
şi confort, într-o casă fericită şi îmbelşugată, fără să
ştim că la baza noastră spirituală se află o faptă de
violenţă şi crimă!
În acest moment, spiritul materializat a început să
plângă, vădit afectat. Scena era nespus de emoţionantă,
cu cele trei femei îmbrăţişându-se, însă mama a găsit
tăria de a continua:
- Să ne întoarcem pe câmpul de luptă cel benefic şi
regenerator... La ce ne foloseşte peisajul ceresc dacă nu-i
putem elibera pe cei pe care-i iubim? Sufletul iubitor va
refuza să pătrundă într- un spaţiu luminos, pentru că va
fi chinuit de dorinţa de a rămâne lângă cel iubit care se
luptă cu şerpii în mlaştina întunericului... Putem oare
să ne bucurăm de spectacolul măreţ al tărâmurilor
strălucitoare şi să ascultăm armonia lor indescriptibilă,
când această condiţie dumnezeiască ne-a fost creată de
cei care strigă şi pier în întuneric? A-l abandona pe cel
care ne-a ajutat să urcăm este una dintre formele cele
mai îngrozitoare de nerecunoştinţă. Domnul nu poate
binecuvânta o recoltă bună care cauzează agonie celor
care au adunat-o. Sunt convinsă că există mai multă
măreţie în îngerul care coboară în iad pentru a-i ajuta pe
copiii nefericiţi şi rebeli ai lui Dumnezeu, decât în
spiritul-mesager care se opinteşte în faţa Tronului Celui
Veşnic pentru a-L lăuda, în timp ce-şi uită binefăcătorii.
Venerabila femeie şi-a şters lacrimile abundente şi a
continuat:
- Prin urmare, fiicele mele, să uităm ceea ce suntem
azi, pentru a-i putea ajuta pe cei care, în scopul de a ne
servi, au alunecat pe panta cea chinuitoare şi funestă.
Să ne lichidăm datoriile cu devoţiune şi altruism. Mai
târziu îl voi primi pe Antonie, nepotul otrăvit de Claudio,
în braţele mele materne, aducând pacea între el şi
Claudio, prin respect şi cordialitate reciprocă. Cu
tandreţe plină de iubire îl voi învăţa să rostească numele
lui Dumnezeu şi să îndepărteze norii întunecaţi de
răzvrătire, care i-au obturat viaţa lăuntrică. Pentru a-l
îndrepta cât mai eficient către înţelegere şi milă, m-am
angajat să primesc în tabernaculul meu matern şase
creaturi rebele ale lui Dumnezeu, de care s-a ataşat
nebuneşte în regiunile inferioare, ca urmare a vinovăţiei
sale. Dragostea mea va domni cu dificultate într-o casă
plină de suflete care nu vor avea prea multe în comun
cu mine, însă Iisus mă învaţă să înţeleg cu bucurie
lecţia dulce şi solitară a sacrificiului de sine... Mă voi
confrunta frecvent cu discordia şi tentaţia; evident, nu
putem crede în fericirea bruscă. Trebuie să ne ajutăm de
cooperarea binecuvântată pentru a obţine pacea pe care
Claudio a dorit-o pentru noi şi de care el nu s-a bucurat,
în orice caz, pentru a putea să mă reîncarnez, tatăl
vostru trebuie să se nască primul; altfel nu pot începe
noua fază a procesului nostru de izbăvire. Deci, să ne
ajutăm una pe cealaltă. În timp ce eu voi căuta să-l
transform pe Antonio să fie mai iubitor, voi două îl puteţi
îndrepta pe tatăl vostru către speranţă şi reflecţie.
Cele două tinere femei au plâns emoţionate, pline de
speranţă şi bucurie, dar şi cu tristeţe văzând că mama
lor iluminată se pregăteşte să plece, în timp ce a
adăugat:
- Nu vă descurajaţi. Timpul este unul dintre cele mai
preţioase daruri de la Dumnezeu şi ne va ajuta. Viitorul
ne va aduce din nou împreună, în spaţiul binecuvântat
al Pământului. Astfel renăscuţi, Claudio şi cu mine vom
primi mulţi copii. Voi două veţi fi printre ei, pentru a
aduce alinare sufletelor noastre. Inima îmi va fi
încărcată cu câteva pietre preţioase ce vor necesita o
şlefuire zilnică, dar în sufletul meu vor fi două flori - voi
două - a căror mireasmă îmi va oferi puterea necesară
pentru a persevera până la capăt. Voi veţi fi recompensa
mea în această străduinţă... Unite de o dragoste
nepieritoare vom acţiona astfel, ajutate de frânturile
amintirilor noastre din viaţa glorioasă în lumea
spiritelor, ce ne va întâmpina în fericire şi triumf. Să nu
uităm de Iisus şi să ne continuăm lucrarea.
Emisarul a încheiat. Conştiente de faptul că timpul
lor împreună se încheiase, cele două fiice şi-au
îmbrăţişat strâns mama. Ea le-a sărutat cu iubire şi,
după ce a trimis un salut cordial în direcţia noastră, s-a
întors pe podium şi a dispărut într-un nor de abur
subtil.
Ne-am privit unii pe alţii cu lacrimi în ochi, ca şi
cum ni se permisese să ne odihnim fluxul gândurilor
într-o atmosferă duioasă.
Cele două surori s-au întors la locurile lor şi am
auzit o muzică blândă împrospătând ambianţa, în mod
evident o reflectare a necesităţii de a ne modifica
frecvenţa vibraţională.
 Reflectând asupra bunătăţii nemăsurate a Tatălui
Ceresc, mi-am adus aminte de legăturile de iubire care
m-au legat de trecut şi am înţeles, încă o dată, că toate
aspectele Binelui Dumnezeiesc sunt planificate şi
îndeplinite cu grijă de către cei care devin asemenea
îngerilor, nişte mesageri ai Raiului. În adâncul meu m-
am căit amarnic pentru ocaziile ratate din alte timpuri,
când înţelegerea adevărată a vieţii nu mi-a bucurat
spiritul.
Încă nu-mi revenisem complet din această
digresiune profundă, când un alt strat de substanţă albă
cu nuanţe aurii s-a făcut vizibil ochilor noştri. Curând,
înveşmântat în lumină, a apărut un alt mesager pe
podium.
Un magnetism blând, plin de sfinţenie, emana din
ochii ei.
Purta un veşmânt neted, asemănător unei mantii
fine, de un albastru-strălucitor, şi a coborât dreaptă şi
maiestuoasă, privindu-ne cu blândeţe şi căutând în mod
evident o anumită fiinţă.
Instructorul s-a ridicat cu veneraţie şi s-a îndreptat
către ea precum un discipol supus.
Cu o voce firească, de o tandreţe infinită, ea a rostit
cuvinte pline de pace:
- Frate Gubio, îţi mulţumesc pentru cooperarea
generoasă. Cred că a venit momentul să accept ajutorul
tău frăţesc pentru a-l elibera pe sărmanul meu Gregorio.
Am aşteptat secole pentru renaşterea şi penitenţa sa.
Înzestrat cu resurse imense de putere într-un trecut
îndepărtat, el a comis nelegiuiri atroce cu mintea sa. Ca
membru al unei organizaţii periculoase de netrebnici, el
s-a specializat în a asupri sufletele ignorante şi jalnice
după moartea fizică. Din cauza inimii sale împietrite, el a
câştigat încrederea spiritelor tiranice, iar acum
realizează funcţia odioasă de mare preot al tainelor
întunericului. El conduce un grup de sute de alte spirite
ticăloase şi condamnabile ce sunt afundate în rău, care i
se supun cu o orbire deplorabilă şi cu încredere aproape
deplină. El şi-a mărit răspunderile datoriilor stringente
pe care le-a adus odată cu rătăcirea sa pământească şi a
devenit un instrument regretabil în mâinile duşmanilor
puternici şi ingraţi ai Binelui Dumnezeiesc... În orice
caz, în ultimii 50 de ani am reuşit să-l abordez mental.
La început a fost recalcitrant şi dur, dar acum opune
mai puţină rezistenţă, fiind oarecum plictisit, o stare ce
este precum o binecuvântare în inimile celor
necredincioşi în Dumnezeu. Mintea lui dă semne
rudimentare de transformarea de care are nevoie. Sub
mănuşa de fier a pocăinţei binecuvântate, el se
manifestă în continuare dur şi pare departe de căinţa
salvatoare; cu toate acestea, se îndoieşte de victoria
răului şi îşi pune întrebări. Nu mai este atât de dur cum
obişnuia să fie în timp ce comandă spiritelor nefericite
care-i urmează ordinele, şi pot vedea că înfrângerea
rezistenţei sale nu este prea departe.
Am observat că venerabila femeie vărsa lacrimi
discrete, ce alunecau pe chipul ei precum nişte stropi de
lumină.
A tăcut pentru câteva momente, tulburată de
amintirile dureroase, şi apoi a continuat:
- Frate Gubio, iartă-mi lacrimile; ele nu înseamnă
nici amărăciune, nici descurajare... Potrivit unei judecăţi
umane obişnuite, fiul meu este, probabil, un monstru;
însă pentru mine el este cea mai nepreţuită fiinţă a
inimii mele pline de dor. Mă gândesc la el ca fiind cea
mai frumoasă perlă dintr-o mare de noroi şi mă înfior la
gândul de a-l vedea din nou. Cuvintele mele nu izvorăsc
dintr-o pasiune bolnavă, ci din iubirea pe care Domnul a
aprins-o în noi de la începuturi. În faţa lui Dumnezeu
suntem captivaţi de magnetismul divin, aşa cum stelele
se atrag unele pe altele în imperiul Universului. Nu-mi
voi găsi pacea cerească până când Gregorio nu se va
îndrepta în simţire către înţelepciunea veşnică. Noi ne
hrănim în rândul creaţiei cu razele vieţii eterne pe care
ni le trimitem unii altora. Cum voi putea găsi
beatitudinea supremă dacă primesc doar raze de energie
greşit canalizate din partea fiului meu iubit?
Ghidul nostru a privit-o cu ochii umezi şi a răspuns:
- Dragă Matilde, suntem pregătiţi! Spune-ne ce
doreşti să facem! Orice am face întru bucuria ta,
eforturile noastre vor fi mici şi modeste în comparaţie cu
sacrificiile pe care le-ai făcut în numele nostru.
Cu un zâmbet trist, femeia respectabilă a continuat:
- În doar câţiva ani voi coborî în vârtejul
zbuciumului corporal, în scopul de a-l aştepta pe
Gregorio pentru o viaţă de salvare dificilă şi dureroasă. Îl
voi educa potrivit celor mai înalte principii ce guvernează
viaţa. El va creşte sub inspiraţia mea directă şi va primi
încercarea primejdioasă şi dureroasă a bogăţiilor
materiale. Planul nostru este ca, treptat şi cu efort, să
primească legiunea de servitori rătăciţi care acum îl
urmează şi îl ascultă, astfel încât el să-i îndrume cât mai
mult timp posibil - atât pe cei încarnaţi, cât şi pe cei
dezîncarnaţi - pe calea sfinţeniei, prin disciplină
binefăcătoare şi trudă constructivă. Va suferi defăimarea
şi dispreţuirea, şi deseori va fi umilit în faţa oamenilor
săi. Va avea reuşite în lucruri efemere şi onoruri
înşelătoare. Pe măsură ce eforturile sale de salvare vor
progresa, va fi tentat continuu de colonia de ignoranţă,
perversitate şi delincvenţă morală cu care este asociat
acum; însă după experienţe zdrobitoare va cunoaşte
abandonul prietenilor falşi, mizeria, bătrâneţea şi
singurătatea. Se va agăţa de grija mea în copilărie,
adolescenţă şi maturitate, dar chiar şi aşa, printre cele
mai dure încercări ale sale se va număra călătoria mea
către mormânt înaintea vremii sale... Însă inima mea
maternă, deşi aflată în tărâmul spiritelor, va continua
să-l încurajeze la fiecare pas către victorie. Aceasta pot
să prezic de acum. În amărăciunea şi iluziile ce-l vor
ajuta să-şi restructureze şi să-şi perfecteze puterile
minţii, vocea mea plină de dragoste veşnică va fi auzită
cu siguranţă de el... Însă până atunci, Gubio, trebuie să
lucrez mult şi cu optimism şi să valorific de acum
avantajul timpului. Voi pune în mişcare strunele
intervenţiei divine, îmi voi mobiliza prietenii şi mă voi
ruga la Iisus pentru tărie şi seninătate. Vom începe, cu
ajutorul tău altruist, salvarea lui din tărâmul abisal.

Mesagerul venerabil a făcut o scurtă pauză,

focalizându-şi privirea asupra Instructorului nostru, şi a
adăugat cu o tonalitate diferită:
- Vei veghea asupra Margaridei, care a fost fiica ta
iubită, şi faţă de care Gregorio încă se simte atras în
urma legăturilor întunecate ale trecutului. De asemenea,
vei colabora cu devoţiunea mea maternă, astfel încât
sufletul său să fie convertit de la rebeliune la umilinţă, şi
de la indiferenţă la căldură sufletească. Când îl vei găsi,
să porţi mantia servitorului merituos şi să-i vorbeşti în
numele meu. Sub răceala care i-a îngheţat simţirea se
află flacăra de iubire care ne-a unit mereu şi care arde
încă. Am obţinut permisiunea să pot fi percepută şi sunt
sigură că, în lumina efortului tău iubitor, vei reuşi să-i
înmoi spiritul împietrit.
Ştiu cât de dificilă va fi pentru tine această
incursiune în tărâmurile durerii, căci doar cel care ştie
cum să iubească şi să îndure poate triumfa asupra
conştiinţelor pervertite de rău; să nu uităm, prietenul
meu, că darurile dumnezeieşti coboară asupra noastră
chiar şi în mijlocul conflictelor condiţionale. Domnul ne-
a înzestrat cu multe daruri, ca să-i putem înzestra şi pe
ceilalţi; El ne-a înzestrat cu capacitatea de a-i
binecuvânta pe ceilalţi cu ajutorul Lui; El ne-a ajutat
astfel ca şi noi să-i ajutăm pe cei care au cea mai mare
nevoie. Cel care culege roadele cele mai bogate este cel
care a semănat cel mai mult.
În faţa ochilor ei divini, acoperiţi în lacrimi, Gubio a
profitat de scurtul răgaz şi a rostit cu veneraţie:
- Draga mea Matilde, sunt prea mic pentru a merita
cuvintele tale pline de altruism. Acolo unde există
bucurie, suferinţa nu poate dăinui. M-ai ajutat cu
intervenţia ta în ceea ce priveşte nevoile Margaridei.
Inima unui tată este mereu norocoasă să se plece în faţa
copiilor săi iubiţi. Sunt cu totul îndatorat ţie, iar dacă
Gregorio m-ar pedepsi în sferele pe care le controlează, o
asemenea nenorocire ar deveni bucurie în fiinţa mea.
Indiferent cum ar fi, el mi-ar aminti de bunătatea şi
devoţiunea ta faţă de scopul meu, ajutându-mă să cobor
în planurile inferioare pentru a sluji. Durerea pe care aş
putea să o simt ar fi doar ţepii trandafirilor pe care mi i-
ai oferit. În numele tău îmi voi salva fiica, a cărei viaţă
curentă în corpul grosier este extrem de importantă
pentru viitoarele noastre reîncarnări. Voi munci,
conştient de şansa pe care mi-ai oferit-o; voi lupta, plin
de încurajare şi bucurie.
Cu chipul luminat de bucurie şi speranţă intensă,
femeia i-a mulţumit cu amabilitate şi a concluzionat:
- Când vei încheia faza esenţială a misiunii tale, în
următoarele câteva zile, voi fi anunţată de mesagerii
noştri şi te voi întâlni în zona de ieşire (Expresia „zonă
de ieșire” se referă la granița dintre planurile inferioare și
cele superioare. - N. spiritului-autor). Iar atunci, cine
ştie?... Probabil va avea loc acea întâlnire personală
după care tânjesc de atâta timp, căci este posibil ca
Gregorio să vină cu tine până în zona în care, să
sperăm, manifestarea luminii poate să apară în faţa
întunericului.
Expresia luminoasă de pe faţa emisarului s-a
intensificat, reflectând aşteptarea tandră a sufletului
său, şi a concluzionat:
- A sosit timpul... Domnul va fi cu noi. Există un
timp pentru semănat şi un timp pentru recoltat.
Gregorio şi cu mine vom semăna încă o dată. Vom fi
mamă şi fiu încă o dată!
Adresându-se în special Instructorului, femeia a
spus extatic:
- Fie ca lacrimile mele de bucurie să cadă asupra
spiritului tău sârguincios. Îţi voi urma eforturile şi voi
veni cândva fi momentul oportun. Cred în victoria
iubirii, când va străluci timpul ca noi să ne întâlnim. În
acea zi binecuvântată, Gregorio şi spiritele care-l
urmează şi care sunt pe aceeaşi frecvenţă cu el vor fi
aduse de noi în sferele de regenerare, iar de acolo
intenţionez să reorganizez elementele înainte de viitorul
promis, vizualizând alături de el realizările de care
suntem responsabili.
Gubio a rostit câteva cuvinte de angajament fratern.
 Vom munci neobosiţi. Ne vom da silinţa să ducem la
îndeplinire ordinele ei iubitoare.
Conversaţia deosebită s-a încheiat cu rugăciuni de
recunoştinţă către Tatăl Cel Veşnic.
După ce s-a încheiat această slujbă a iubirii
nemuritoare, ne-am luat la revedere de la familia
creştină adunată acolo.
Afară, noaptea se făcuse şi mai frumoasă. Luna
domnea pe un tron de un albastru pal, înconjurată de
stele sclipitoare.
Flori nenumărate ne-au întâmpinat cu mireasma lor
îmbătătoare.
L-am privit pe Instructor cu ochi întrebători, însă
Gubio m-a bătut pe spate şi a spus:
- Potoleşte-ţi mintea şi nu mai pune întrebări acum.
Mâine ne vom îndrepta către noua noastră sarcină, ce va
necesita multă prudenţă şi înţelegere fraternă. Poţi fi
sigur că acea muncă ne va ilumina prin limbajul său
viu.
 Cap. 04 - Într-un oraş bizar

A doua zi am pornit la drum. La întrebările noastre

cordiale, Instructorul ne-a răspuns că vom fi plecaţi
doar câteva zile.
Urma să ne ocupăm de sarcina noastră principală
şi, de asemenea, să participăm la câteva activităţi
adiţionale de asistenţă. Ca specialist în asemenea
misiuni, el a spus că era o sarcină de care se putea
ocupa singur, însă acceptase ajutorul nostru nu numai
pentru că avea încredere în noi, ci şi datorită necesităţii
de a instrui noi colaboratori specializaţi în a oferi
asistenţă sufletelor din tărâmurile întunecate.
După ce am traversat câteva regiuni „în coborâre”,
cu scurte opriri în diferite avanposturi şi instituiţii de
asistenţă, am pătruns într-o zonă vastă a întunericului.
Lumina soarelui părea diferită. O ceaţă cenuşie
întuneca întregul cer. Zborul era imposibil.
Vegetaţia părea sinistră şi dezolantă. Copacii erau
aproape goi, iar ramurile uscate păreau a fi nişte braţe
ridicate într-un gest de implorare.
Nişte păsări mari, prevestitoare de rău şi care
semănau cu nişte corbi croncăneau precum nişte
monştri înaripaţi, scrutând orice pradă ascunsă privirii.
Însă aspectul cel mai tulburător nu era priveliştea
sumbră - ea semăna oarecum cu celelalte zone
întunecate pe care le vizitasem - ci strigătele
pătrunzătoare venind din mlaştină. Vaietele ce aduceau
cu vocea umană erau de toate tipurile.
Mi-aş fi dorit să-i pot examina mai îndeaproape pe
acei suferinzi, însă, precum ceilalţi instructori, Gubio nu
dorea să ne oprim pentru curiozităţi inutile.
 Mi-am adus aminte de „pădurea întunecată” din
poemul nemuritor al lui Dante Alighieri, şi mintea mea
s-a umplut de întrebări neliniştitoare.
Oare copacii aceia ciudaţi, cu frunzişul lor uscat,
dar totuşi viu, erau suflete ce deveniseră nişte străji
tăcute ale durerii, exact ca soţia lui Lot, care s-a
transformat simbolic într-un stâlp de sare? Şi ce erau
corbii aceia bizari, ai căror ochi luceau atât de
dezagreabil în întuneric? Erau fiinţe umane dezîncarnate
ce fuseseră pedepsite teribil şi luaseră acea formă? Cine
erau cei care jeleau amarnic în vastele ţinuturi
mlăştinoase? Erau creaturi care au trăit pe Pământ ca
fiinţe umane, sau erau nişte spiriduşi răi, necunoscuţi
nouă?
Din când în când grupuri ostile de entităţi tulburate
treceau prin faţa noastră, indiferente şi incapabile să ne
observe prezenţa. Vorbeau tare, într-o portugheză
stricată, dar inteligibilă, iar râsul le trăda starea de
ignoranţă deplorabilă în care se aflau. Erau îmbrăcate în
nişte veşminte sinistre şi duceau cu ele obiecte de luptă
şi distrugere.
Am continuat să coborâm, dar atmosfera a devenit
sufocantă. Am reuşit cumva să ne odihnim, învinşi de
oboseală. După câteva momente, Gubio a explicat:
- Precum un costum de scufundări ce este construit
dintr-un material absorbant, corpurile noastre subtile
nu ar trebui să reacţioneze la vibraţiile joase ale acestui
plan, dacă ne focalizăm voinţa. Suntem precum fiinţele
care-şi demonstrează iubirea cufundându-se într-o
mocirlă imensă pentru a-i ajuta pe cei care s-au adaptat
ei; aceştia ajung să fie acoperiţi de materia ce alcătuieşte
mocirla şi suferă apoi cu răbdare şi curaj influenţa ei
deprimantă. Am traversat graniţe vibraţionale
importante şi trebuie să ne ajustăm forma exterioară la
mediul nostru înconjurător, astfel încât să le fim cu
adevărat de folos celor pe care intenţionăm să-i ajutăm.
După ce vom încheia transformarea temporară, vom
putea fi văzuţi de locuitorii acestui loc dezolant. De
acum încolo rugăciunea trebuie să fie singura noastră
cale de comunicare cu Tărâmurile Superioare, până
când voi percepe momentul cel mai potrivit pentru a ne
înveşmânta din nou cu forma luminoasă. Posibil să nu
fim în adâncurile infernale, dar am ajuns în marele
imperiu al spiritelor perverse şi înapoiate, care
sălăşluiesc în imediata apropiere a suprafeţei
Pământului, unde cei încarnaţi suferă din cauza
influenţei lor necontenite. A venit timpul să facem o
mică demonstraţie. Este esenţial să manifestăm cât mai
multă abnegaţie pentru a ne îndeplini scopurile. Am
putea eşua din lipsă de răbdare sau din dorinţă de
sacrificiu. Pentru cei mai mulţi dintre surorile şi fraţii
înapoiaţi pe care îi vom întâlni, noi vom părea doar nişte
dezîncarnaţi inconştienţi de destinele noastre.
Am început să inhalăm substanţa densă din aerul
din jur, ce părea că este alcătuit din fluide vâscoase.
Eloi gâfâia; în ciuda sentimentului acut de asfixiere,
am căutat să fac ceea ce făcea Instructorul nostru care,
tăcut şi foarte palid, se adapta metamorfozei. Am fost
dezorientat şi am observat că integrarea noastră volitivă
în elementele planului inferior ne desfigura enorm.
Încet- încet ne-am simţit mai grei. M-am simţit ca şi
cum m-am reconectat brusc cu corpul fizic deoarece,
deşi încă aveam controlul asupra individualităţii mele,
m-am aflat acoperit de materia cea densă, ca şi cum aş
fi fost brusc obligat să port o armură grea.
După câteva minute ghidul nostru ne-a îndemnat:
 - Să mergem! Pentru o vreme vom fi doar nişte
ajutoare necunoscute. Nu trebuie să dezvăluim acum
cine suntem.
- Dar este corectă o asemenea abordare? - a întrebat
Eloi, simţindu-se mai bine.
Gubio ne-a privit cu bunăvoinţă şi a explicat:
- Nu vă amintiţi pasajul din Evanghelie în care se
spune ca mâna ta stângă să nu ştie ce face mâna ta
dreaptă? Acum este un asemenea moment. Domnul nu
se poartă înşelător atunci când ne oferă resurse
invizibile de mântuire, chiar dacă fiinţele noastre nu-L
pot vedea. În această comunitate mohorâtă există
nenumărate spirite ale Binelui Dumnezeiesc, ce lucrează
în aceleaşi condiţii. Dacă am afişa o flamură
provocatoare pe acest câmp de luptă, în care 95% din
spirite sunt devotate răului şi dizarmoniei, planurile
noastre ar fi năruite imediat. Sute de mii de spirite aflate
aici suferă şocul amar al întoarcerii la realitate şi sunt
supravegheate de triburile barbare ale spiritelor brute,
invidioase şi egoiste. Pentru o sensibilitate oarecum
dezvoltată, suferinţa de aici este fără margini.
- Există vreun guvern recunoscut în asemenea
tărâm ciudat şi sinistru? - am întrebat.
- Bineînţeles, de ce n-ar fi? - a răspuns amabil
Gubio. La fel ca în sfera corporală, Puterile Superioare
au stabilit în acest plan o formă de conducere
temporară. Acest vast imperiu de suferinţă
regeneratoare este condus de un despot de o cruzime
incredibilă, care şi-a arogat titlul pompos de „Mare
Judecător”. El este ajutat de consilieri politici şi religioşi,
ce sunt la fel de perverşi şi de cruzi ca el. O imensă
aristocraţie de spirite implacabile controlează miile de
minţi trândave, bolnave şi delincvente moral.
- De ce permite Dumnezeu o asemenea atrocitate?
 De data aceasta întrebarea a fost pusă de
colaboratorul meu, pe jumătate speriat în faţa sarcinilor
pe care urma să le îndeplinim.
Neperturbat, Gubio a răspuns:
- Din aceleaşi motive instructive pentru care
Dumnezeu nu extermină rasa umană atunci când,
înnebunită de setea de stăpânire, ea dezlănţuie războaie
nemiloase şi distructive. Dimpotrivă, El o îndrumă spre
ispăşirea crimelor ei şi către nefericirea produsă de
faptele rele, astfel încât oamenii să înveţe să devină
parte a ordinii eterne care guvernează viaţa universală.
În decursul multelor secole materia folosită de aceste
spirite înzestrate cu inteligenţă este lucrată şi
restructurată la fel ca în cercurile pământeşti; dar dacă
Domnul vizitează omenirea prin intermediul fiinţelor
sfinte, El îndreaptă, de asemenea, spiritele cu ajutorul
făpturilor animalice sau împietrite.
- Deci, asta înseamnă că spiritele rele, demoniace...,
am început eu cu ezitare.
- ...suntem noi înşine, a completat răbdător
Instructorul, atunci când ne îndepărtăm fără remuşcări
de Legea dumnezeiască. Şi noi am străbătut aceste
tărâmuri întunecate şi chinuitoare. În orice caz,
vibraţiile biologice ale renaşterii şi dezîncarnării voastre
mai mult sau mai puţin recente nu permit ca tu sau Eloi
să vă amintiţi complet trecutul. Pentru mine însă
situaţia este diferită. Perioada lungă petrecută în această
viaţă a libertăţii mi-a permis să-mi amintesc în detaliu
multe lucruri şi cunosc dinainte lecţiile care vouă vă par
noi. Multe dintre spiritele noastre prietene, care au
ajuns în tărâmurile superioare, nu mai percep aceste
împrejurimi ca având un scop în sine, ci ca fiind doar un
loc de oboseală, aversiune şi groază; cu toate acestea,
trebuie să realizăm că această mlaştină este în realitate
o zonă a naturii care necesită asistenţa lucrătorilor cei
puternici şi binevoitori.
Putem auzi o muzică stranie în depărtare. Gubio ne-
a spus să fim prudenţi şi umili, pentru a ne asigura
succesul misiunii noastre.
Ne-am ridicat şi am pornit din nou la drum. Paşii
noştri erau înceţi şi progresam lent.
Cu o voce şoptită, ghidul nostru ne-a adus din nou
aminte de recomandarea sa:
- În fiecare moment de presiune lăuntrică nu trebuie
să uităm de rugăciune. De acum încolo rugăciunea va fi
singurul mijloc de a ne mobiliza rezervele mentale
superioare de care vom avea nevoie pentru reîncărcarea
noastră psihică. Orice imprudenţă ne poate atrage în
stări joase, primitive şi să ajungem la un nivel
asemănător spiritelor nefericite pe care dorim să le
ajutăm. Trebuie să fim echilibraţi şi fermi, blânzi şi
curajoşi, cu sufletele focalizate asupra lui Hristos.
Trebuie să ne amintim că am acceptat această sarcină
nu pentru a judeca, ci pentru a sluji şi educa.
Am zorit pasul cât am putut de mult.
Peste un scurt timp am intrat într-o mare
aglomeraţie de străzi înguste, mărginite de locuinţe
sordide şi neîngrijite.
Chipuri dezgustătoare ne-au privit la început pe
furiş, dar, pe măsură ce am înaintat, am fost cercetaţi de
privirile ostile ale trecătorilor cu înfăţişare
înspăimântătoare.
Pe o distanţă de câteva mile străzile publice pline de
privelişti sfâşietoare s-au desfăşurat înaintea noastră.
Sute de entităţi dezechilibrate emoţional, împreună
cu altele desfigurate şi cu tot felul de diformităţi
compuneau imaginea îngrozitoare.
 Afectat de multitudinea de creaturi diforme, adunate
acolo pentru o experienţă colectivă, am adresat discret
Instructorului câteva întrebări.
De ce exista o asemenea comunitate mare de fiinţe
în suferinţă? Ce făcuseră pentru a afişa asemenea
diformităţi flagrante? Ca întotdeauna răbdător, Gubio
nu a ezitat să răspundă:
- După moarte, milioane de fiinţe întâlnesc duşmani
periculoşi, din cauza fricii şi a ruşinii. În sfera acţiunilor,
cuvintelor şi gândurilor noastre, Andre, nimic nu este
pierdut. Înregistrarea vieţii noastre se face în două faze
distincte: în afara noastră, prin efectele acţiunilor
noastre în ceea ce priveşte semenii noştri, situaţiile şi
faptele noastre ca indivizi, şi înlăuntrul arhivelor
conştiinţei noastre, unde sunt înregistrate matematic
toate rezultatele faptelor noastre bune sau rele. Spiritul
acţionează în mijlocul propriilor sale creaţii.
Imperfecţiunile tenebroase şi calităţile merituoase
înveşmântează spiritul oriunde s-ar afla. Oamenii de pe
Pământul pe care şi noi călătorim aud argumente cu
privire la rai şi iad, şi cred vag într-o lume a spiritelor
care îi aşteaptă după moarte. Însă mai devreme decât
consideră, ei îşi pierd corpul fizic şi îşi dau seama că nu
se mai pot ascunde după masca lui, precum broasca
ţestoasă în carapacea ei. Acum sunt văzuţi aşa cum
sunt în realitate şi se tem de copiii luminii, ale căror
daruri de pătrundere le dezvăluie îndată defectele.
Corpul subtil este pentru minte, datorită compoziţiei
sale rarefiate, o capsulă foarte delicată ce poate reflecta
fie măreţia, fie corupţia sa. În consecinţă, în atitudinea
de răzvrătire faţă de îndatoririle de care fiecare este
responsabil în munca de purificare, sufletele căzute se
alătură comunităţilor precum acestea de aici unde, cât
mai mult posibil, ele îşi exteriorizează înclinaţiile
lamentabile specifice, în ciuda faptului că sunt împunse
de acul spiritelor puternice şi nemiloase.
- Dar nu există niciun mijloc de a ajuta asemenea
comunităţi?
- Aceeaşi lege a efortului personal se aplică şi aici.
Acestor spirite nu le lipseşte chemarea purificatoare din
partea Celui înalt; cu toate acestea, în absenţa aderării
lăuntrice la idealul creşterii spirituale, orice iniţiativă
reală este irealizabilă în ceea ce priveşte readaptarea
generală. Până când spiritul - stăpânul motivaţiilor şi al
valorilor eterne ce rezultă din el - nu decide să-şi
mobilizeze propria moştenire divină, pentru a-şi eleva
vibraţiile, nu este drept să-l forţăm să se ridice la sferele
înalte, către care el încă nu aspiră. Până când nu se
hotărăşte să întreprindă propria sa ascensiune, va fi
folosit de către legile universale oriunde va fi util Lucrării
dumnezeieşti. Viermele, atât timp cât este vierme, este
constrâns să muncească în pământ; peştele, cât timp
este peşte, nu poate trăi în afara apei.
Mulţumit de argumentaţia sa, Gubio a concluzionat
cu o notă veselă:
- Astfel, este firesc ca oamenii - stăpânii
nenumăratelor teorii referitoare la mântuire - să fie
utilizaţi în activităţi inferioare, atât timp cât persistă în
convoiul inferiorităţii. Legea este în perfect tandem cu
Logica.
Instructorul s-a oprit, obligat în mod evident de
necesitatea de a nu atrage prea multă atenţie asupra
noastră.
Cu toate acestea, atins de nefericirea care adunase
atât de multă suferinţă în jurul nostru, m-am pierdut
într-o mare de introspecţie lăuntrică.
Ce fel de tărâm ciudat era acesta? Un fel de ţară în
care prosperau speciile subumane? Ştiam că asemenea
creaturi nu aveau corpuri fizice şi că erau menţinute în
acest tărâm al purgatoriului pentru binele lor. Totuşi,
erau înveşmântate în nişte zdrenţe scârnave. Lombrosso
şi Freud ar fi găsit cu siguranţă mult material de studiu
aici. Erau nenumărate tipuri ce ar fi interesat domeniile
criminalităţii şi ale psihanalizei, aşa cum hoinăreau fără
ţintă într-o stare de absorbţie în sine. Nenumărate
exemple de fiinţe asemănătoare cu piticii, a căror natură
nu o pot defini, treceau în grupuri imense. Multe plante
bizare şi dezagreabile privirii proliferau în acest loc, iar
turme de animale monstruoase cutreierau fără ţintă,
precum nişte fiinţe asuprite pe care nişte mâini grele le
transformaseră în creaturi ciudate ale naturii. Au apărut
tot mai multe râpe şi alei întunecate, intensificându-ne
chinul.

După ce am traversat o regiune vastă, am simţit

nevoia să-mi exprim gândurile ce-mi acaparaseră
mintea. Instructorul a explicat discret:
- Păstrează-ţi deocamdată întrebările neliniştitoare.
Aceasta este o imensă colonie de ispăşire. Cei care nu
trec prin procesul penitenţei dureroase şi regeneratoare
pot fi consideraţi ca fiind spirite subumane, chiar dacă
sunt înzestrate cu inteligenţă. Mii de creaturi, folosite la
munca cea mai dură, sunt active în acest loc de la
suprafaţa Pământului. Deocamdată ignoranţa lor nu le
conferă gloria responsabilităţii asumate. Pe măsură ce
îşi dezvoltă tendinţele vrednice, ei doresc să se încarneze
în planul uman. Conştiinţa acestor fiinţe se află la
graniţa dintre raţiunea fragmentată a primatelor şi ideile
simpliste ale fiinţelor umane primitive. Astfel, ele fie se
ataşează de personalităţile încarnate, fie se supun
orbeşte spiritelor puternice care controlează regiunile
asemănătoare cu aceasta de aici. Ele se menţin într-o
stare de primitivism şi loialitate, aşa cum sunt câinii.
Contactul cu anumite fiinţe le îndreaptă fie către bine,
fie către rău, şi cu toţii suntem responsabili pentru
Forţele Superioare care ne guvernează în ceea ce
priveşte tipul de influenţă pe care-l exercităm asupra
minţilor infantile ale acestor creaturi. Cât despre
spiritele umane cu aparenţă animalică de pe aceste
străzi sinistre, putem vedea exemple variate de
anormalitate ce rezultă în urma dizarmoniei noastre
lăuntrice. Activitatea noastră mentală afectează şi
modelează corpul nostru subtil. Putem confirma
adevărul a ceea ce spun chiar în timp ce suntem în
lume. Oamenii mâncăcioşi încep să capete un aspect
deprimant. Alcoolicii ajung să simtă că au un „pietroi în
stomac”, fiind constrânşi să cadă la pământ precum
nişte viermi uriaşi. Femeile care îşi vând trupul, uitând
astfel de scopurile sacre ale vieţii, afişează o mină tristă.
Însă aici, Andre, focul devorator al pasiunilor
dizgraţioase îşi revelează victimele cu cea mai haină
cruzime.
Datorită preocupării mele în ceea ce priveşte
asistenţa oferită de spiritele luminii, ghidul nostru a
continuat:
 - Grija individuală şi sistematică pentru cel bolnav
este lipsită de practică într-un oraş cu mii de fiinţe
bolnave şi alienate. Un doctor din lumea fizică poate
întâlni sute de cazuri de amnezie, de psihastenie (O
formă de tulburare nevrotică ce este caracterizată prin
obsesii, fobii, stări de nehotărâre și anxietate. - N.tr.) şi de
nebunie, din cauza nevrozelor complexe, şi poate ajunge
la concluzia că fiecare patogenie îşi are cauza într-o
tulburare mintală. Doar timpul şi compasiunea
dumnezeiască pot aduce vindecare în aceste locuri, cu
ajutorul muncii ambasadorilor altruismului; fiind
inspiraţi de bunăvoinţă, ei intervin pentru spiritele ce se
căiesc şi aspiră să asculte poruncile Legii dumnezeieşti.
O mulţime de trecători respingători a trecut pe lângă
noi atingându-ne, însă Gubio a considerat că este mai
înţelept să nu spunem nimic.
Am observat câteva unităţi de deservire care, în
sfera fizică, ar părea mai degrabă simple şi copilăreşti
prin indolenţa ce ieşea în evidenţă. Şi pentru că nu am
văzut niciun copil, poate cu excepţia acelor creaturi cu
aparenţă de pitici - unde nu puteam distinge adulţii de
copii - am riscat încă o întrebare şoptită.
Gubio a răspuns:
- Pentru oamenii de pe Pământ, acest plan este
aproape ca iadul. Dacă pe Pământ compasiunea umană
ţine la distanţă copiii de criminalii cunoscuţi, cu atât
mai mult dragostea şi compasiunea cerească îi păzeşte
aici.
- Dar de ce există o atât de mare indolenţă în acest
plan? - am întrebat mai departe.
- Aproape toate sufletele umane din aceste furnale
sug energie de la cei încarnaţi şi le vampirizează vieţile,
precum ţiparii nesăţioşi din oceanul oxigenat al
Pământului. Ele tânjesc să se întoarcă în corpul fizic,
deoarece nu şi-au dezvoltat suficient minţile pentru a
ajunge în planurile superioare, şi caută emoţiile
tărâmului corporal cu nebunia celor care mor de sete în
deşert. Aşa cum fetuşii trecuţi de termen absorb energia
mamei lor, aceste suflete asimilează cantităţi imense de
energie de la fiinţele încarnate care le hrănesc,
rămânând ignorante faţă de cunoaşterea superioară. De
aici provine disperarea cu care apără forţa inerţiei şi a
aversiunii cu care abordează orice progres spiritual sau
orice ascensiune umană către sfera desăvârşirii. În
esenţă, aceste spirite încă trăiesc în sfera fiinţelor
umane obişnuite şi astfel se agaţă cu înverşunare de
sistemul de hoţie psihică ce le hrăneşte.
Am ajuns într-o zonă cu pământ accidentat, peste
care ne-a condus Instructorul. Apoi am urcat un drum
abrupt până la un mic platou ce s-a deschis în faţa
ochilor noştri temători. Aici peisajul era diferit.
Au apărut palate ciudate, impunătoare, luminate de
o lumină asemănătoare cu tăciunii aprinşi sau precum
oţelul incandescent.
Pieţele aglomerate şi îngrijite erau pline de care trase
de sclavi şi animale. Priveliştea ne-a adus aminte de
marile oraşe din Orient, de acum două sute de ani.
Lecticile şi trăsurile transportau indivizi îmbrăcaţi în
veşminte de culoare predominant roşie, fapt ce scotea în
evidenţă duritatea chipurilor ieşite din ele.
Un edificiu impunător, ce avea toate caracteristicile
unui templu, ieşea în evidenţă în mijlocul unei fortăreţe.
Ghidul nostru ne-a confirmat părerile, spunând că locul
era folosit pentru ritualuri de adorare.
În timp ce admiram palatul masiv, ce contrasta
şocant cu tărâmul vast de suferinţă şi mizerie pe care
tocmai îl traversasem, cineva ne-a abordat grosolan,
întrebându-ne:
 - Ce faceţi aici?
Era un bărbat înalt, cu un nas încovoiat şi ochi de
felină, ce avea toate trăsăturile unui poliţist necuviincios
care îţi cere să te identifici.
- Îl căutăm pe Gregorio, preotul; i-am fost
recomandaţi, a explicat umil Gubio.
Bărbatul ne-a spus să îl urmăm, ducându-ne la o
vilă foarte urâtă.
- Aici locuieşte! - a spus el sec. Ne-a prezentat unui
bărbat în vârstă ce purta o robă complexă, şi apoi a
plecat. Gregorio nu ne-a primit cu amabilitate. L-a privit
îndelung pe Gubio cu ochii suspicioşi ai unei fiare
speriate şi a întrebat:
- Aţi sosit de pe Pământ cu mult timp în urmă?
- Da, a răspuns Instructorul nostru, şi avem nevoie
de ajutorul tău.
- Aţi fost deja examinaţi?
-Nu.
- Cine v-a trimis? - a întrebat preotul.
- Un anume mesager pe nume Matilde.
Gazda noastră s-a înfiorat, dar a răspuns
implacabil:
- Nu am auzit niciodată de ea. Oricum, puteţi intra.
Trebuie să particip la slujbă şi nu vă pot ajuta chiar
acum, însă mâine seară veţi fi duşi la departamentul de
selecţie, înainte să puteţi fi admişi în slujba mea.
Nu a mai avut nimic altceva de spus.
Am fost încredinţaţi unui servitor cu înfăţişare
dezagreabilă, care ne-a condus într-un beci întunecat.
Trebuie să mărturisesc că i-am însoţit pe Gubio şi Eloi
cu sufletul tulburat şi cu o spaimă indescriptibilă.
 Cap. 05 - O procedură de selecţie

În acea seară, după câteva ore de meditaţie şi

rugăciune într-o încăpere întunecată, fără ca cineva să
spună vreun cuvânt, am fost conduşi la o clădire mare şi
stranie.
Palatul bizar era modelat sub forma unui hexagon
imens, şi avea turle maronii ce se înălţau către cer. Mai
multe încăperi erau dedicate unor slujbe ciudate.
Luminat din afară şi din interior de nişte torţe uriaşe,
locul avea aspectul neplăcut al unei clădiri în flăcări.
Eram în custodia a patru străji ai lui Gregorio, care
ne-au spus că trebuia să fim examinaţi înainte de avea
orice contact cu preotul. Am intrat astfel într-o sală
mare, în care se aflau câteva zeci de entităţi cu o
înfăţişare deplorabilă.
Bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei se plimbau prin
jur, iar unii dintre ei gemeau şi plângeau.
Puteam vedea că aproape toţi erau bolnavi. Câţiva
erau în mod evident debili mintal. Afectat de această
privelişte, le-am studiat aspectul bolnăvicios.
 Corpurile lor subtile erau la fel de opace precum un
trup fizic. Semnele bătrâneţii, ale bolii şi ale dezamăgirii,
care marchează experienţa umană, erau acum complet
victorioase.
Frica îi controla pe cei mai disperaţi, deoarece
tăcerea era sufocantă, iar anxietatea era extrem de
vizibilă pe fiecare chip.
Câţiva slujitori ce purtau o ţinută specifică îi
separau pe dezîncarnaţi în mai multe grupuri, pe
măsură ce aceştia intrau pentru a fi selectaţi şi testaţi.
Instructorul a explicat discret:
- Judecătorii nemiloşi care trăiesc aici realizează
această ceremonie în fiecare săptămână. Procesul de
selecţie se bazează pe radiaţiile emise de fiecare subiect.
Anumite culori caracterizează aurele spiritelor ignorante,
perverse şi dezechilibrate, iar străjile responsabile cu
selecţia sunt tehnicieni care identifică diferitele boli
indicate de aceste culori. Acest proces de selecţie face ca
munca judecătorilor să fie mai uşoară şi mai temeinică.
Oamenii lui Gregorio ne-au lăsat oarecum liberi,
însă şi-au păstrat atenţia asupra noastră în sălile
aglomerate.
Din fericire, personalul responsabil cu selecţia nu
ne-a despărţit, ci ne-a aşezat pe toţi trei cu restul
victimelor.
După ce am ascultat explicaţia lui Gubio, am
întrebat:
- Toate aceste spirite au fost constrânse să vină aici
aşa cum am făcut noi? Sunt spirite cu adevărat
satanice, precum cele din picturile religioase, ce se luptă
pentru suflete în pragul morţii?
- Da, Andre, fiecare minte trăieşte în mijlocul
tovărăşiei pe care a ales-o. Acelaşi principiu se aplică
celor care trăiesc în corpul grosier sau în afara lui. Este
important să înţelegem însă că cele mai multe suflete
din acest loc se află aici datorită forţelor atracţiei. Ele au
fost incapabile să perceapă prezenţa spiritelor
binefăcătoare, care lucrează printre cei încarnaţi, şi care
se străduiesc plini de altruism şi de bunăvoinţă; din
cauza nivelurilor lor vibraţionale joase - urmare a multor
greşeli repetate, indolenţe fără pic de remuşcare sau
încăpăţânare în greşeală - ele nu au perceput altceva în
afara întunericului din jur. Singure şi confuze, au pornit
în căutarea celor dezîncarnaţi cu care aveau o afinitate,
şi au ajuns astfel în acest stup imens, aducând cu ele
toate pasiunile distructive care le-au definit călătoria.
Când asemenea suflete ajung aici, trebuie să îndure apoi
supravegherea din partea spiritelor puternice şi
împietrite, care domnesc asemenea unor dictatori în
aceste regiuni, în care fructele amare ale răului şi ale
indiferenţei umplu cămara inimilor nepregătite şi
răzbunătoare.
- Of! - am exclamat şoptit. De ce conferă Dumnezeu
capacităţi de judecători unor asemenea spirite
despotice? De ce se află justiţia în mâinile unor lideri
diabolici în acest oraş ciudat?
Gubio m-a privit cu înţelegere şi a adăugat:
- Cine ar îndrăzni să numească un înger al iubirii
pentru a îndeplini rolul unui persecutor? De asemenea,
exact ca în planul corporal, fiecare poziţie după moarte
este ocupată de cei care o doresc şi o caută.
Am privit în jur şi am fost copleşit de compasiune, în
acea comunitate de victime, adunate laolaltă precum
animalele rare la un ospăţ, modestia şi mâhnirea erau
stăpâne; însă printre santinele, otrava ironiei depăşea
orice limită.
Cuvintele batjocoritoare erau strigate nemilos şi fără
chibzuială.
 O mulţime lipsită de respect se afla în faţa unei
platforme mari, chiar sub coridoarele laterale pline de
spectatori.

După câteva minute neplăcute şi apăsătoare, s-a

auzit o voce puternică:
- Judecătorii! Judecătorii! Faceţi loc! Faceţi loc
pentru preoţii dreptăţii!
Curios, am căutat să privesc afară. Am văzut oficiali
îmbrăcaţi exact precum lictorii Romei antice, purtând
securea simbolică pe umeri, flancaţi de servitori ce
duceau torţe mari pentru luminat drumul. Au intrat în
sala de judecată cu paşi ritmici, iar după ei au venit
şapte judecători îmbrăcaţi ciudat, aşezaţi pe şapte
palanchine purtate de diferiţi prelaţi.
Ce fel de ceremonie religioasă era aceasta? Acele
lectici erau identice cu sedia gestatoria, tronul decorat
amplasat pe platformă, folosit în ceremoniile papale.
Lictorii au intrat în sala de judecată, şi-au lăsat
deoparte instrumentele simbolice şi au urcat pe
platforma imensă, pe care ardea o torţă
înspăimântătoare.
Judecătorii au coborât pompos de pe tronurile lor şi
s-au aşezat pe locurile destinate, într-un fel de alcov,
inspirând tăcere şi frică, căci mulţimea lipsită de raţiune
a tăcut dintr-odată.
 Mai multe tobe au început să bată, ca şi cum eram
la o paradă militară; apoi o muzică oarecum sălbatică le-
a ţinut ritmul, într-un mod extrem de agasant pentru
nervii noştri.
Când toată hărmălaia a încetat, unul dintre
judecători s-a ridicat şi s-a adresat mulţimii cam în
acest mod:
- Fără lacrimi şi tară lamentări.
Fără condamnări şi fără iertări gratuite.
Acest tribunal nu pedepseşte şi nici nu răsplăteşte.
Moartea este drumul către dreptate.
Orice recurs la compasiune este inutil printre
delincvenţi.
Noi nu împărţim suferinţă, ci suntem comisari ai
Guvernului Lumii.
Munca noastră este de a separa delincvenţii morali,
astfel încât pedepsele elaborate prin propriile lor voinţe
să poată fi aplicate în momentul şi locul potrivit.
Cei care au deschis gura pentru a defăima şi a răni
trebuie să fie pregătiţi să primească energiile cumplite pe
care le- au declanşat prin cuvintele lor otrăvitoare.
Cei care s-au desfătat cu calomnia vor trebui să
îndure fiinţele nefericite pe care le-au ascultat.
Cei care au abuzat de vedere stăruind asupra urii şi
a dezordinii vor descoperi noi energii pentru a contempla
rezultatele dezechilibrului la care au participat de
bunăvoie.
 Cei care şi-au focalizat simţurile pentru a abuza de
capacităţile lor sacre vor simţi de acum înainte nevoi
înnebunitoare, căci pasiunile înjositoare, nutrite de
suflet în corpul fizic, vor exploda aici. Pentru mult timp,
stăvilarul a ţinut departe de cursul liniştit al apelor
microbii şi monştrii; însă vine momentul când vârtejul
decadenţei copleşeşte barajul din piatră, şi formele
respingătoare, odată eliberate, se împrăştie şi cresc
odată cu fluxul.
Servitori ai viciului şi ai ticăloşiei, tremuraţi!
V-aţi condamnat singuri. V-aţi păstrat minţile
prizoniere celor mai joase forţe ale vieţii, precum
amfibiile care, în decursul secolelor, s-au obişnuit să
rămână blocate în adâncurile mlaştinii!
Vorbitorul s-a oprit şi am privit audienţa.
Ochii tuturor erau larg deschişi, plini de groază.
Judecătorul nu a arătat nicio urmă de milă, ci era
interesat doar să creeze o atmosferă nefastă, în locul
oricărei forme de povăţuire morală, inducând astfel în
mod făţiş teama în ascultătorii săi.
 Deoarece pauza s-a continuat, am aruncat o privire
rapidă şi întrebătoare către ghidul nostru, care a
răspuns şoptit:
- Judecătorul este pe deplin conştient de legile
magnetice ale sferelor inferioare şi încearcă să-şi
hipnotizeze în mod distructiv victimele, în ciuda faptului
că a rostit adevărul necioplit, aşa cum am văzut.
- Nu are rost să vă plângeţi de modul în care este
condusă această colonie - a continuat vocea bubuitoare
- deoarece nimeni nu scapă de consecinţele faptelor sale,
aşa cum fructul nu poate scăpa de proprietăţile
copacului ce l-a produs.
Fie ca toţi cei care nu ne respectă deciziile să fie
blestemaţi de către Guvernul Lumii, căci deciziile
noastre sunt bazate pe arhiva mentală a fiecărei fiinţe.
Simţind intuitiv plângerea mentală a publicului său,
el a răcnit înspăimântător:
- Cine ne acuză că suntem nemiloşi? Nu este
directorul închisorii binefăcătorul spiritului uman
colectiv? Şi ce sunteţi voi?... Doar un gunoi uman, căci
aţi venit aici conduşi de idolii pe care-i adoraţi.
La această remarcă, mulţi au fost copleşiţi de
plânsete spasmodice, şi s-au auzit strigăte chinuite ce
implorau milă. Câţiva au căzut în genunchi. O stare de
amărăciune copleşitoare se abătuse peste toţi.
Gubio şi-a pus mâna dreaptă peste piept, ca şi cum
şi-ar fi ţinut inima. Cât despre mine, în timp ce priveam
marele grup de spirite rebele, umilite, trufaşe şi învinse
cum îşi regretă şansele irosite, mi-am adus aminte de
propriile mele moduri trecute de iluzionare şi - de ce să
nu recunosc? - am îngenuncheat şi eu plin de căinţă,
implorând în tăcere mila.
Înfuriat, judecătorul a zbierat:
 - Iertare? V-aţi iertat vreodată sincer tovarăşii din
viaţă? Arătaţi-mi un singur judecător drept care oferă
milă cu impunitate!
Folosindu-şi mâinile pentru a-şi focaliza întreaga
putere magnetică asupra unei sărmane femei care îl
privea consternată, el i-a poruncit cu o voce sumbră:
- Vino aici! Vino aici!
Ca hipnotizată, nefericita a ascultat porunca, ieşind
din mulţime şi plasându-se sub razele puternice ale
atenţiei judecătorului.
- Mărturiseşte! Mărturiseşte! - a poruncit
judecătorul nemilos, conştient de fiinţa fragilă şi supusă
căreia i se adresa.
Sărmana femeie a început să se lovească în piept, ca
şi cum recita Confiteor-ul (Confiteor-ul (numit astfel după
primul cuvânt, confiteor, „eu mărturisesc”) este o
mărturisire generală a păcatelor; este folosit în ritualul
roman la începutul slujbei, dar şi cu alte ocazii diferite, ca
pregătire pentru primirea unei graţii. - N.tr. eng.), şi a
strigat cu durere:
- Iertare! Iertare, Dumnezeul meu!
Ca şi cum se afla sub influenţa puternică a unui
drog misterios, ce o făcea să- şi dezvăluie în faţa noastră
aspectele cele mai adânci ale sufletului, femeia a rostit
cu voce tare şi ezitantă:
- Am omorât patru copilaşi inocenţi... şi am plătit pe
cineva să-mi omoare soţul insuportabil... Dar crima mea
este un monstru viu. M-a torturat în timp ce m-am aflat
în corpul fizic... Am încercat să fug de ea prin orice
mijloc posibil, dar inutil... cu cât am încercat mai mult
să-mi înec ticăloşia în băutură şi plăcere, cu atât mai
mult m-am afundat... În mlaştina propriului meu suflet.
Brusc, părând că experimentează amintirea unor
gânduri detestabile, ea a strigat cu putere:
 - Vreau vin! Vin! Plăcere!
Demonstrându-şi amploarea puterii, judecătorul a
afirmat triumfător:
- Cum ar putea rugăciunile şi lacrimile să elibereze o
asemenea fiară umană?
Apoi, fixându-şi emanaţia privirii sale înfricoşătoare
asupra femeii, el a declarat poruncitor:
- S-a condamnat singură! Nu este decât o lupoaică,
o lupoaică...
În timp ce repeta aceste cuvinte, ca şi cum încerca
să o determine pe femeie să se simtă ca un animal, am
văzut cum chipul femeii profund afectate începe să se
modifice. Gura i s-a răsucit, gâtul s-a curbat brusc către
în faţă, iar ochii i s-au transformat în orbite. Faţa femeii
a devenit asemănătoare unui lup.
Prin această etalare de putere am înţeles că eram,
evident, martor la efectul de hipnoză asupra corpului ei
subtil.
Gubio a explicat şoptit:
- Remuşcarea este, bineînţeles, o binecuvântare ce
ne îndeamnă să ne izbăvim, dar poate fi şi o breşă prin
care creditorul ne cere să plătim pentru fapta noastră.
Duritatea ne blochează sensibilitatea pentru o anumită
perioadă de timp; cu toate acestea, întotdeauna vine
momentul când remuşcarea ne deschide viaţa mentală
către şocurile propriilor noastre emanaţii ce se întorc
atunci la noi.
Cu o voce abia auzită, el a adăugat:
- Suntem martori la geneza fenomenului de
licantropie, care este încă un mister pentru doctorii ce o
cercetează în planul fizic. Îţi aminteşti de
Nabucodonosor, puternicul rege la care se fac referiri în
Biblie? Cartea Sfântă ne spune că timp de şapte ani el a
trăit ca şi cum era un animal. Hipnotismul este la fel de
vechi precum lumea şi a fost folosit atât de fiinţele bune,
cât şi de cele rele. În esenţă, se bazează pe elementele
maleabile ale corpului subtil.
Observând că femeia nefericită încă mai avea acele
trăsături faciale ciudate, am întrebat:
- Această soră sărmană îşi va păstra de acum încolo
înfăţişarea degradantă?
După o lungă pauză, Instructorul a răspuns cu
tristeţe:
- Nu ar fi ajuns să îndure o asemenea umilire dacă
nu ar fi meritat-o. Chiar şi aşa, deşi s-a supus energiilor
puternice ale judecătorului nemilos, în ale cărui mâini a
căzut, poate face un efort lăuntric pentru a-şi reînnoi
viaţa mentală în scopul Binelui suprem, şi să se
racordeze la influenţa binefăcătorilor care nu sunt greu
de găsit pe calea izbăvirii. În cazuri ca acestea, Andre,
totul este o chestiune de rezonanţă. Viaţa noastră se va
dezvolta în direcţia gândurilor noastre predominante.
Ghidul nostru nu a mai putut continua. În jurul
nostru lamentările erau din ce în ce mai zgomotoase.
Nu exista capăt la exclamaţiile de teroare şi
mâhnire.
Judecătorul a poruncit să fie linişte şi i-a certat pe
sărmanii bocitori. Apoi a anunţat că Spiritele Selectoare
se vor materializa în curând, iar cei care doreau puteau
să le ceară orice explicaţie. În acelaşi timp, şi-a ridicat
mâinile cu reverenţă, rostind cu voce tare o invocaţie,
indicând astfel că el controla ciudata adunare şi că
statutul lui era cel de hierofant ce trebuie respectat cu
mare solemnitate.
După ce şi-a încheiat discursul, pe platforma până
atunci goală a apărut un strat de substanţă întunecată.
Gradat, în faţa ochilor noştri uimiţi, trei spirite au
luat o formă perfect umană. Cel care deţinea cea mai
înaltă autoritate avea în mâini un mic instrument
cristalin.
Spiritele purtau nişte robe alcătuite dintr-o
substanţă ciudată, nedefinită, de culoare gălbuie, şi
aveau aure roşiatice, lipsite de strălucire. Aureola era
mai evidentă în jurul capului şi emana radiaţii
perturbatoare ce semănau cu intensitatea fierului
încins.
Cei doi acoliţi ai săi au luat documentele dintr-un
cufăr din apropiere şi l-au urmat în timp ce cobora către
noi în tăcere.
Mulţimea agitată a devenit brusc tăcută.
Încă nu ştiam din ce organizaţie secretă veneau
aceste spirite, însă am observat că şeful celor trei avea o
privire extrem de melancolică.
El a ridicat instrumentul cristalin în faţa primului
grup compus din 14 bărbaţi şi femei de diferite tipuri. A
făcut câteva remarci pe care nu le-am putut auzi şi apoi
a spus ceva însoţitorilor săi, care au început imediat să
scrie. Dar, înainte de a trece mai departe, doi membri ai
grupului i-au implorat mila:
- Dreptate! Dreptate! - a implorat primul. Sunt
pedepsit pentru ceva ce n-am făcut... Am fost un
gânditor şi un învăţat printre cei încarnaţi... De ce
trebuie să fiu pus în compania avarilor?
Apoi a adăugat, privind cu groază către spiritul-
selector:
- Dacă judeci drept, atunci eliberează-mă din acest
labirint.
Nici nu şi-a încheiat bine vorbele, căci al doilea a
intervenit:
- Venerabile judecător, oricine ai fi! Nu fac parte
dintre avari. Am fost pus la un loc cu fiinţe josnice şi
mârşave! Mi-am petrecut viaţa înconjurat de cărţi, nu de
bani... M-a fascinat ştiinţa, iar preocuparea mea a fost
studiul... Cum ar putea un intelectual să fie clasificat ca
un cămătar?
Cu o atitudine de milă distantă pe chipul calm,
liderul selectorilor a explicat ferm:
- Vă plângeţi degeaba, căci vibraţiile dezgustătoare
ale egoismului vă caracterizează pe fiecare. Ce aţi făcut
cu comorile educative pe care le-aţi primit? „Tonul
vostru vibraţional” arată o avariţie sarcastică. Cei care
acumulează ranguri şi cărţi, teorii şi valori ştiinţifice,
fără să le împărtăşească întru beneficiul celorlalţi, sunt
surorile şi fraţii nefericiţi ai acelora care strâng cu grijă
bani şi acţiuni, titluri şi obiecte preţioase fără să ajute
pe nimeni. Pe cântarul vieţii, acelaşi taler îi cuprinde pe
amândoi.
- Pentru numele lui Dumnezeu! - a implorat unul
dintre privitori cu lacrimi în ochi.
- Aceasta este o casă a dreptăţii în numele
Guvernului Lumii! - a declarat calm judecătorul.
Apoi, impasibil, deşi vizibil îndârjit, a trecut la
următorul grup. A început să scruteze cu privirea un
grup de opt indivizi; însă, în timp ce se consulta cu
ajutoarele sale cu privire la observaţiile pe care le făcea,
un bărbat cu o faţă cadaverică a strigat cu furie:
Ce se petrece în acest loc ciudat? Mă aflu în mijlocul
unor calomniatori spovediţi, în timp ce eu am avut rolul
unui om respectabil... Am crescut o familie mare, nu mi-
am trădat vreodată îndatoririle sociale, am fost
respectabil şi demn şi, în ciuda faptului că m-am
pensionat devreme, mi-am îndeplinit fiecare îndatorire
pe care lumea mi-a impus-o.
Ceva mai înverşunat, el a continuat:
- Cine mă acuză?... Cine mă acuză?
Selectorul a explicat senin:
 - Condamnarea ta vine din tine însuţi. Ţi-ai defăimat
propriul trup, creând obstacole şi boli pentru el, ce
existau doar în imaginaţia ta, pentru a evita munca
benefică şi regeneratoare. Ai atribuit deficite şi boli
deplorabile unor organe sănătoase, doar ca să te
pensionezi devreme. Ai reuşit. Te-ai folosit de prieteni, ai
supus conştiinţe criminale şi ai primit salariu timp de
40 de ani, în care nu ai făcut nimic în afară de a dormi
şi a purta conversaţii inutile. Acum este de înţeles că
învelişul tău vital este în rezonanţă cu toţi cei care s-au
cufundat în mocirla defăimării.
Nefericitul nu a mai avut nimic de argumentat. Cu
lacrimi în ochi, el a cedat şi s-a întors la locul său.
Când a ajuns la al treilea grup, compus din mai
multe femei, liderul de-abia a apucat să-şi îndrepte
instrumentul ciudat înspre câmpul lor vibraţional, când
a fost abordat de o femeie îngrozitor de desfigurată, care
i s-a plâns direct în faţă:
- De ce o asemenea umilire? - a întrebat ea cu
lacrimi mari curgându-i pe faţă. Am avut o casă ce
necesita foarte multă muncă şi am venit aici înconjurată
de consideraţii speciale, datorită statutului meu social.
De ce sunt blocată aici împreună cu aceste femei
nedemne? Sunt nobilă. Cine sunt oficialii care mă obligă
să trăiesc cu aceste târfe?
Un şiroi de lacrimi i-a întrerupt lamentarea.
Cu un calm aproape glacial, judecătorul a afirmat
sec:
- Acesta este un tărâm în care rareori se petrec
greşeli. Întreabă-ţi conştiinţa. Ai fost cu adevărat
supraveghetoarea casei respectabile, după cum spui?
Nivelul tău vibraţional arată că ai abuzat de energiile
tale feminine şi sublime. Arhiva ta mentală conţine
nereguli ce îţi vor lua mult timp să le purifici. Arată că,
de fapt, nu casa ta a fost locul preferat.
Femeia a strigat, a gesticulat şi s-a plâns, dar
spiritul- selector a trecut mai departe.
Când a ajuns la noi el şi-a folosit instrumentul, care
afişa nişte oglinzi minuscule, şi le-a spus asistenţilor:
- Entităţi neutre.
Şi-a fixat privirea scrutătoare asupra noastră, ca şi
cum bănuia tăcut intenţiile noastre ascunse, şi a trecut
mai departe.
Gubio a explicat:
- Nu suntem acuzaţi de nimic. Vom putea să facem
ceea ce am intenţionat aici.
- Ce fel de instrument era acela? - a întrebat Eloi,
anticipând curiozitatea mea.
- Este un receptor de unde mentale. O selecţie
personalizată ar dura prea mult. Autorităţile care
conduc această regiune preferă evaluarea de grup, care
este posibilă datorită culorilor şi vibraţiilor învelişului
vital care ne înconjoară pe fiecare.
- De ce a spus că suntem neutri? - am întrebat.
- Aparatul nu este capabil să determine condiţia
mentală a entităţilor din sfera noastră. Este folosit
pentru identificarea corpurilor subtile dezechilibrate şi
nu poate testa condiţia sferelor superioare.
- Dar de ce vorbeşte în numele „Guvernului Lumii”?
Instructorul a făcut un gest expresiv şi a adăugat:
- Andre, nu uita că acesta este un plan compus din
materie destul de densă, nu o sferă de puritate
glorioasă. Nu uita cuvântul „evoluţie” şi aminteşte-ţi că
cele mai crunte crime ale civilizaţiilor pământene au fost
comise în numele Divinităţii. De câte ori am fost martori
la sentinţe nemiloase date de minţile ignorante în
numele lui Dumnezeu, când ne-am aflat în corpul fizic?
 După o vreme, ceremonia s-a încheiat cu aceeaşi
fală cu care a început. Sub privirea vigilentă a
santinelelor ne-am întors acolo unde începuserăm, în
meditaţie şi rugăciune profundă.
 Cap. 06 - Observaţii şi noi descoperiri

Întorşi la locuinţa lui Gregorio, am fost mutaţi din

celula întunecoasă într-o cameră ce avea ferestre cu
gratii. Totul era dezagreabil ochilor. În mod evident ne
datoraserăm schimbarea rezultatului încurajator al
procesului de selecţie, dar, în realitate, chiar şi aici ne
aflam într-o adevărată groapă de gunoi. În orice caz, era
extrem de consolator faptul că puteam privi afară la
câteva stele, prin ceaţa care împresura peisajul nocturn.
Instructorul, bine experimentat în asemenea situaţii,
ne-a spus să nu atingem barele de metal, deoarece erau
electrificate, căci eram consideraţi în continuare
prizonieri.
Dar puteam privi la lumea de afară şi am văzut că
imaginile meritau să fie studiate.
Pe stradă exista destulă agitaţie, iar mai multe
grupuri de fiinţe erau angajate în conversaţii la o
distanţă scurtă de noi. Conversaţiile erau surprinzătoare
şi aproape toate aveau ca subiect tărâmul corporal.
Aspecte mărunte şi nesemnificative din vieţile
private erau analizate cu un vădit interes; însă tonul
dominant era de dezechilibru emoţional, iar emoţiile de
bază erau cele ale experienţei fizice.
Cu ajutorul nuanţelor diferite de culori am putut
percepe expresiile diferite din „aurele vibraţionale” ce
înveşmântau personalităţile fiinţelor respective.
M-am întors către Gubio pentru explicaţii.
- Încă nu ai înţeles măsura schimburilor dintre
încarnaţi şi dezîncarnaţi, a răspuns el săritor. În
anumite ore din noapte trei sferturi din populaţia
ambelor emisfere ale Pământului sunt puse în contact
cu tărâmul nostru şi cele mai multe fiinţe, pe jumătate
eliberate de corpurile lor în momentele de somn natural,
sunt reţinute în sfere vibraţionale joase, cum este
aceasta. Dramele dureroase care sunt jucate în lumea
fizică sunt fabricate în locuri precum acesta. Marile
crime sunt concepute aici, iar dacă nu ar fi existat
lucrarea activă şi perseverentă a spiritelor protectoare
care veghează asupra fiinţelor umane, sacrificându-se
pline de dragoste sub directa îndrumare şi instruire a lui
Hristos, chiar şi mai multe evenimente tragice s-ar fi
abătut asupra umanităţii.
Cu sufletul îndreptat asupra noţiunilor vieţii infinite
sugerate de acel mediu, am reflectat asupra cursului
constant al civilizaţiei umane. Gânduri elevate mi-au
limpezit mintea. Bunătatea lui Dumnezeu nu îşi forţează
calea către inima omului. Împărăţia Dumnezeiască este
născută în ea şi, asemenea seminţei de muştar, se
eliberează din sămânţă pentru a creşte şi a se înălţa
constant sub îndemnul constructiv al fiinţei.
A te bucura de paradis fără niciun pic de efort este
un concept atât de încrezut!
Gubio mi-a perceput gândurile şi a căutat să mă
ajute:
- Da, Andre, coroana de înţelepciune şi dragoste este
câştigată prin evoluţie, muncă grea şi acordarea fiinţei la
scopurile Creatorului. Marşul civilizaţiei este încet şi
dureros. Conflictele intense şi extreme sunt cruciale
pentru ca spiritul să-şi dezvolte şi să-şi amplifice lumina
lăuntrică. Fiinţele încarnate trăiesc pe trei planuri
diferite în acelaşi timp. Precum copacul care îşi înfige
rădăcinile în pământ, cei încarnaţi îşi au rădăcinile
temporare în viaţa fizică; ei îşi ridică ramuri de
sentimente şi dorinţe în cercurile de materie mai uşoară,
precum planta care se înalţă către cer; şi apoi sunt
hrăniţi de principiile subtile ale minţii, aşa cum copacul
trăieşte din seva sa. La copac avem rădăcina, frunzişul
şi seva - trei procese diferite ce-l ţin în viaţă. La fiinţele
umane avem corpul grosier al cărnii, corpul subtil
alcătuit dintr-o materie mai rafinată şi mintea - toate
trei reprezentând expresii diferite ale susţinerii vieţii, ce
lucrează pentru acelaşi final al călătoriei. Potrivit
aspectelor pe care le-am observat, pentru a se susţine pe
scena evoluţiei, fiinţele încarnate au nevoie de o relativă
siguranţă biologică, de hrană pentru emoţiile lor
individuale psihice şi de o bază mentală pentru lumea
lor lăuntrică. Viaţa este moştenirea tuturor, însă
direcţionarea ei este responsabilitatea fiecăruia. Spiritele
simţitoare căzute se rostogolesc în abisuri, iar în sferele
joase în care ajung să trăiască - în urma rezonanţei cu
acestea - ele găsesc milioane de vieţi inferioare;
împreună, ele sunt folosite de către înţelepciunea
Cerească pentru preamărirea lucrării dumnezeieşti. În
planul dumnezeiesc al Domnului Dumnezeu nimic nu
este pierdut; fiecare resursă este folosită în procesul
chimic al Binelui Infinit. Chiar în acest oraş a existat, la
început, un tărâm veritabil al vieţilor primitive. Dar
treptat el a devenit locuit de largi comunităţi de suflete
trufaşe şi nemiloase. Ele au ajuns să rămână blocate
aici, în scopul nebunesc de a lupta împotriva Bunătăţii
Supreme; cu toate acestea, ele joacă un rol util cu
grupurile lor enorme, de fiinţe încă subumane, în ciuda
muncii lor pe care am putea-o considera insuportabilă.
Ele folosesc foarte multă violenţă; dar, în decursul
anilor, influenţa lor intelectuală va aduce mari beneficii
celor care sunt acum asupriţi şi putem fi siguri că, în
ciuda etalării trufaşe a inteligenţei şi a puterii lor, ele vor
rămâne în funcţiile actuale doar atât timp cât consideră
Direcţia Dumnezeiască, pe baza principiului că fiecare
grup trebuie să aibă guvernarea pe care o merită.
Instructorul a făcut o pauză mai mare, în timp ce eu
mi-am focalizat atenţia asupra a două femei care
discutau aproape de gratii.
Una dintre ele era deja dezîncarnată şi îi spunea
tovarăşei sale încă încarnate, ce era parţial eliberată de
sub aripile somnului:
- Am observat că pari mai slăbită şi mai supusă în
ultima vreme... Eşti descurajată de angajamentele pe
care le-ai făcut?
Cu o stare puţin confuză, cealaltă femeie a explicat:
- Joao s-a alăturat unui cerc de rugăciune, fapt care
ne-a transformat oarecum vieţile.
Cealaltă femeie nu-şi putea crede urechilor şi,
precum un animal surprins, a exclamat:
- Rugăciune?! Eşti oarbă faţă de pericolele a ce
înseamnă aceasta? Cei care se roagă devin supuşi.
Trebuie să-l batjocoreşti, să-l chinui şi să-l răneşti, astfel
încât starea lui rebelă să-l menţină în sfera noastră.
Dacă are stări de compasiune, ne va ruina planul şi nu
va mai putea fi un instrument util.
Cealaltă însă a remarcat cu naivitate:
- El spune că se simte mai calm şi mai încrezător...
- Marina, a întrerupt-o furioasă cealaltă, ştii că nu
putem realiza miracole şi că nu este bine să acceptăm
reguli şi şiretlicuri din partea spiritelor laşe care, sub
pretextul credinţei religioase, îşi atribuie rolul de
dictatori ai salvării. Avem nevoie de soţul tău şi de toţi
ceilalţi care, precum el, trăiesc pe nivelul nostru. Planul
nostru este imens şi de mare importanţă pentru noi! Ai
uitat cât de mult am suferit? Eu însămi am lecţii dure de
plătit.
Şi bătând-o pe umeri pe prietena ei, a adăugat:
 - Să nu crezi în nicio vrajă spirituală. Realitatea este
a noastră şi trebuie să profităm la maximum de ocazie,
întoarce-te în trupul tău şi nu accepta absolut nimic.
Fugi de acei aşa-numiţi apostoli. Ei sunt răi pentru
noi. Ocupă-i tot timpul lui Joao şi nu-l lăsa să plece.
Răneşte-l treptat, în final, el va fi disperat şi odată cu
izbucnirea lui de neascultare, afişată în favoarea
noastră, ne vom atinge scopurile. Nicio toleranţă. Nu te
preocupa de promisiunile de rai sau iad după moarte.
Viaţa este întotdeauna ceea ce facem noi din ea.
Rămas fără grai la ceea ce tocmai auzisem, am
observat că spiritul viclean şi răzbunător l-a învăluit pe
celălalt cu o substanţă fluidă întunecată, aşa cum fac
hipnotizatorii obişnuiţi.
Am privit întrebător la instructorul nostru care,
după ce a privit cu atenţie scena, ne-a informat:
- Există milioane de cazuri la acest nivel de
persecuţie. Acea sărmană femeie oscilează în credinţa sa
şi este incapabilă să aprecieze fericirea pe care Domnul
i-a acordat-o printr-o căsătorie demnă şi iubitoare. Se va
trezi dis-de-dimineaţă cu un suflet suspicios şi zdrobit.
Oscilând între „a crede” şi „a nu crede”, ea nu va putea
să-şi polarizeze mintea cu adevărul cu care trebuie să
facă faţă dificultăţilor şi nu va aştepta manifestările
elevate ale planurilor superioare. Din cauza nesiguranţei
lăuntrice ce-i caracterizează atitudinea, ea va rămâne
ataşată de sora ei ignorantă şi nefericită, care o
persecută şi o subjugă în scopul unei răzbunări
deplorabile. Astfel, ea va deveni un motiv de tulburare
pentru soţul ei, căruia îi va pune în pericol realizările
incipiente.
- Cum ar putea să se elibereze de un asemenea
duşman? - a întrebat Eloi.
 - Prin menţinerea unor principii superioare de
fermitate şi dor de Dumnezeu. Cu un asemenea efort
nobil şi constant, ea şi-ar putea amplifica înţelegerea
mentală şi s-ar bucura de sursele sublime ale vieţii; iar
în loc de a absorbi radiaţii bolnave şi depresive, ea ar
începe să emită radiaţii transformatoare şi constructive,
în numele ei şi al spiritelor care sunt cu ea. În fiecare
scenă a Universului noi suntem precum nişte sateliţi
unii faţă de ceilalţi. Cel mai puternic îl atrage pe cel mai
slab pe orbita lui; dar nu trebuie să uităm că cel mai
firav de astăzi poate deveni cu adevărat puternic mâine,
conform eforturilor sale individuale. Noi emanăm şi
recepţionăm razele magnetice în acelaşi timp. În
consecinţă, este important să ne amintim că cei care se
află sub controlul energiilor oarbe şi care cedează
loviturilor şi sugestiilor forţelor tiranice emise de
spiritele perverse care le asaltează rămân ca nişte
receptori ai dizarmoniei psihice, un timp îndelungat.
Este foarte dificil de reajustat o fiinţă care nu doreşte să
fie reajustată. Ignoranţa şi răzvrătirea sunt, de fapt,
focarul în care se dezvoltă relele sufocante.
În timpul pauzei spontane am observat, nu departe
de noi, mai multe forme întunecate, tremurătoare, ce
păreau a fi legate de personalităţile pe care le studiam.
Arătau precum nişte sfere mici de forma oului, fiecare
fiind foarte puţin mai mare decât craniul uman. Afişau
caracteristici diferite. Câteva se deplasau prin propria lor
forţă, precum nişte amibe uriaşe ce trăiau şi respirau în
acea atmosferă spirituală; altele însă erau nemişcate,
aparent inerte, conectate de aura vitală a fiinţelor când
acestea se deplasau de colo-colo.
Am privit scena mult timp, cu atitudinea curioasă a
tehnicianului de laborator ce priveşte la nişte forme
necunoscute.
 Un număr mare de spirite ce defilau în apropierea
ferestrei purtau asemenea sfere vii, ca şi cum sferele
erau atrase de radiaţiile emise de spirite. Nu mai
văzusem până atunci un asemenea fenomen.
În colonia noastră, chiar şi atunci când ne îngrijeam
de fiinţe tulburate şi suferinde, câmpul emanaţiilor era
întotdeauna normal. Iar atunci când am lucrat cu
sufletele dezechilibrate de la suprafaţa planetei nu am
văzut asemenea neregularităţi, cel puţin prin prisma a
ceea ce mi s-a permis să observ.
Am fost uluit şi m-am întors către Instructorul
nostru pentru ajutor.
- Andre, a răspuns el circumspect, indicând faptul
că subiectul era serios, îţi pot înţelege uimirea. Am văzut
imediat că eşti nou faţă de acest tip de muncă, dar cu
siguranţă ai auzit de „a doua moarte”.
- Da, am auzit. Am însoţit câţiva prieteni în
demersul reîncarnării, când, atraşi de imperativele
evoluţiei şi ale mântuirii, s-au întors în corpul fizic.
Alteori, deşi mai rar, am primit veşti de la prieteni care
şi-au pierdut corpul subtil la intrarea în tărâmuri mai
înalte. Acei nobili misionari au fost distinşi cu titluri
elevate într-o viaţă superioară şi am fost incapabil să-i
urmez îndeaproape.
Gubio a zâmbit şi a remarcat:
- Deci ştii că vehiculul subtil are, de asemenea,
capacitatea de a se transforma şi de se altera, deşi este
alcătuit dintr-o materie mai rafinată.
- Da..., am răspuns ezitant, în dorinţa mea de a
învăţa.
- Atunci ai văzut spirite care şi-au dizolvat corpul
subtil când au pătruns în sferele sublime, a căror
măreţie nu o putem intui acum. De asemenea, ai
observat surori şi fraţi ale căror corpuri subtile au trecut
prin procese de reducţie şi dezintegrare, în scopul de a
renaşte în corpul carnal, pământesc. Primele spirite sunt
slujitori înnobilaţi şi glorioşi, care şi-au îndeplinit cu
succes misiunile, în timp ce ultimele sunt tovarăşii
noştri care au meritat reîncarnarea în urma intervenţiei
rugăciunilor. Dar exact aşa cum se petrece în cazul celor
două tipuri de spirite, se petrece şi în cazul spiritelor
ignorante, rele, înapoiate şi criminale - ele îşi pierd după
o vreme forma lor subtilă. Din cauza densităţii minţilor
lor, saturate de imbolduri joase, ele nu pot creşte
spiritual şi gravitează în jurul pasiunilor acaparatoare
care au devenit de mulţi ani centrul interesului lor.
Foarte multe spirite aflate în aceste condiţii, în special
cei care au săvârşit crime condamnabile, sunt atrase de
foştii lor complici. Aşa cum adepţii lui Iisus rămân în
legătură cu El prin intermediul firului imponderabil de
dragoste, inspiraţie şi recunoaştere, tot aşa şi elevii urii
şi ai perversităţii rămân uniţi sub ghidarea spiritelor
care îi ţes într-o pânză a răului. A ne îmbogăţi mintea cu
noi cunoaşteri, a-i perfecţiona capacităţile de expresie, a
o purifica cu fluxul iluminator al Binelui Dumnezeiesc şi
a o înnobila cu asimilarea definitivă a principiilor demne
înseamnă a ne dezvolta corpul glorios - după cum s-a
exprimat Apostolul Pavel - la esenţa cea elevată şi
dumnezeiască. Această esenţă, Andre, este tipul de
vehicul la care aspirăm atunci când ne referim la viaţa
superioară condiţiei noastre. Noi încă suntem constrânşi
de aglutinarea celulară a elementelor fizice şi subtile
(astrale), aşa cum ţestoasa este limitată la carapacea ei.
Ne cufundăm în fluidele cărnii şi ne eliberăm din ele prin
efectul basculant şi vicios al multelor vieţi, până când ne
trezim şi ne direcţionăm viaţa mentală către exprimări
superioare, sublime. Suntem precum copacii înfipţi în
pământ. Rădăcinile noastre emoţionale sunt adâncite la
diferite grade în sferele animalităţii primitive. Apoi, coasa
morţii vine şi ne taie ramurile dorinţelor pământeşti; cu
toate acestea, legăturile noastre reţin o vitalitate extremă
în straturile mai joase şi renaştem printre aceiaşi indivizi
cu care ne-am asociat multă vreme, în urma luptelor
purtate împreună, şi faţă de care suntem înlănţuiţi prin
interesele comune ale liniei noastre evolutive.

Explicaţia era minunată şi nouă pentru mine; în

consecinţă, mi-am liniştit gândurile întrebătoare şi am
ascultat cu mare atenţie consideraţiile Instructorului, pe
măsură ce el a continuat:
- Viaţa fizică este un stadiu pur educaţional în
mijlocul eternităţii şi nimeni nu este chemat la ea pentru
a fi favorizat de paradisuri, ci pentru a ne modela un rai
viu în sanctuarul spiritului, profitând total de şansele pe
care le primim, pentru a ne perfecţiona calităţile
mentale, prin creşterea şi dezvoltarea fiinţei din
seminţele pe care le-am adus cu noi. Munca neîncetată
pentru Binele Dumnezeiesc, purificarea intenţiilor
noastre în experienţa tranzitorie, disciplinarea
impulsurilor noastre personale, manifestarea liberă a
sentimentelor noastre cele mai nobile şi perseverenţa
către Binele infinit - acestea conduc la creşterea
mentală, prin care dobândim lumina vieţii nemuritoare.
Toate fiinţele se nasc pe Pământ pentru a se îmbogăţi
lăuntric, prin munca în folosul societăţii ca întreg.
Sacrificiul de sine înseamnă depăşirea fiinţei, prin
aceasta dobândind Viaţa Glorioasă. De aceea a spus
Hristos că cel mai mare în împărăţia Cerului este cel
care se dăruieşte şi îi slujeşte pe ceilalţi. Oamenii de pe
Pământ pot fi respectaţi şi temuţi datorită titlurilor pe
care le dobândesc prin mijloacele convenţiilor umane,
dar dacă nu progresează în tărâmul ideilor,
îmbunătăţindu-se şi perfecţionându-se, vor avea o minte
foarte îngustă şi bolnavă. Pe scurt, a trece prin materia
fizică şi a ne întoarce în sfera de încercări în care ne
aflăm în prezent implică să ne supunem şocurilor
biologice profunde, menite să ne dezvolte şi să ne
expansioneze elementele divine ce vor ajunge să fie parte
într-o zi din forma noastră glorioasă.
Văzând că eram într-o atitudine de învăţăcel care se
întreabă în tăcere, Gubio a continuat:
- Pentru a fi şi mai clar, să detaliem exemplul
copacului. Vasul fizic este planta în sine, care este
limitată în spaţiu şi timp; corpul subtil este fructul care
manifestă rezultatul multelor operaţiuni ale copacului,
după o anumită perioadă de maturizare; iar materia
mentală este sămânţa, care reprezintă substratul
copacului şi al fructului, fiind concentrarea experienţei
lor.
Pentru a dobândi înţelepciune şi dragoste, fiinţele se
nasc de foarte multe ori în câmpul fiziologic, tot aşa cum
sămânţa se reîntoarce în pământ. Iar cei care aleg de
bunăvoie să-şi îngreuneze situaţia, îndepărtându-se de
calea dreaptă, către zonele dezechilibrate în care au
experienţe alienante, îşi vor întârzia, bineînţeles,
progresul şi vor pierde foarte mult timp în încercarea de
a ieşi din zonele primejdioase în care s-au retrogradat
singuri. Ei se asociază cu grupuri mizerabile de spirite
asemănătoare, care şi-au pierdut în mod nechibzuit
calea în urma faptelor lor grave. Înţelegi acum?
În ciuda bunăvoinţei Instructorului de a clarifica
problema, am îndrăznit să întreb:
- Putem comunica cu acele sfere vii? Ne pot auzi? Au
vreo capacitate de a ne percepe?
 Gubio a răspuns amabil:
- Da, desigur. Dar nu uita că, într-o asemenea
situaţie din tărâmurile joase precum este acesta, cele
mai multe dintre ele sunt adormite, subjugate unor
coşmaruri ciudate. Ele ne pot auzi chemarea, dar
răspunsurile lor sunt vagi. În noua formă în care s-au
izolat, ele nu se pot exprima pe deplin fără vehiculele
mai dense pe care le-au pierdut, fapt ce le înrăutăţeşte
păcatele rezultate în urma trândăviei sau a practicii
răului. De fapt, le poţi considera ca fiind nişte „amibe”
mentale sau fetale, ce pot fi folosite de spiritele perverse
sau rebele. Calea pentru asemenea făpturi este
reîncarnarea pe Pământ sau în alte sectoare ale vieţii
comunitare, aşa cum se petrece cu o sămânţă care este
plasată în solul întunecat pentru munca de răsad -
producţie, selecţie şi perfecţionare. Bineînţeles, în timpul
tranziţiilor, spiritele ce trec prin procesul evoluţiei
naturale nu experimentează fenomenele dureroase
precum acestea pe care le observăm aici. Oaia care
merge ferm pe calea cea dreaptă poate conta mereu pe
beneficiile îndrumării oferite de păstor; însă cele care se
abat de la cale pentru a se complace în aventuri efemere
nu vor avea parte mereu de surprize plăcute sau
constructive.
Ghidul meu a tăcut pentru moment şi apoi a
întrebat:
- Deci, înţelegi importanţa existenţei pământeşti?
Da, propria mea experienţă m-a învăţat valoarea
vieţii în corpul fizic; dar aici, în timp ce priveam cu
uimire la acele sfere vii - triste minţi umane fără niciun
mijloc de manifestare - respectul meu pentru vehiculul
material a crescut enorm. Am înţeles pe deplin
semnificaţia sublimă a cuvintelor lui Iisus: „Umblaţi cât
aveţi Lumina”. Subiectul era fascinant şi mi-ar fi plăcut
să-l analizez mai îndeaproape, însă Gubio, fără să-şi
trădeze politeţea caracteristică, a sugerat să aşteptăm
până a doua zi.
 Cap. 07 - O privelişte dureroasă

Dimineaţa, un emisar cu o privire acră ne-a

anunţat, în numele preotului Gregorio, că ne puteam
bucura de ceva libertate până după-amiază, când
Gregorio ne va întâlni pentru o conversaţie privată.
Am părăsit cămăruţa cu sentimente de uşurare.
Noaptea fusese destul de obositoare, cel puţin pentru
mine, deoarece nu reuşisem deloc să mă odihnesc. Nu
numai că zgomotele de afară fuseseră continue şi
neplăcute, ci atmosfera era greoaie şi sufocantă.
Conversaţiile dezechilibrate din jur m-au afectat şi
uimit.
Gubio ne-a invitat la o plimbare instructivă,
asigurându-mă blând:
- Andre, hai să vedem dacă putem folosi câteva
minute pentru a studia „ovoizii”.
Eloi şi cu mine l-am însoţit bucuroşi.
 Strada era plină de fiinţe ce afişau diferite anomalii.
Prin faţa noastră au trecut tot felul de schilozi, spirite
tulburate mintal, ce aveau înfăţişări diverse, bărbaţi şi
femei cu chipuri chinuite. Erau exemple perfecte de
alienare mentală. Cu excepţia câtorva care se uitau la
noi cu suspiciune şi cruzime, o expresie evidentă a
răului, cei mai mulţi păreau să se afle undeva între
ignoranţă şi primitivism, între amnezie şi disperare.
Mulţi afişau mânie în faţa calmului nostru. Din cauza
deteriorării şi a dărâmăturii existente, am concluzionat
că efortul colectiv de întreţinere ducea lipsă de vreun
serviciu metodic cu privire la materia din acel plan.
Discuţiile fără temei erau trăsătura dominantă.
Instructorul ne-a explicat că, în general, minţile
pierdute se luptau cu idei obsedante şi implacabile, şi
aveau nevoie de mult timp pentru reajustare. Decăzute
prin propriile lor acţiuni, ele pierd noţiunea de bun-gust,
confort constructiv şi frumuseţe sublimă, şi se complac
într-o neglijenţă deplorabilă.
De fapt, scena lăsa mult de dorit în ceea ce priveşte
ordinea. Clădirile, cu excepţia palatelor din perimetrul
guvernamental, unde puteam vedea că muncea un
număr mare de sclavi, arătau complet dărăpănate.
Zidurile, acoperite de o substanţă asemănătoare cu
mâzga, erau nu numai respingătoare la vedere, ci şi
fetide.
Peste tot vegetaţia era rară şi veştejită.
Strigătele umane - rezultat al suferinţei şi
inconştienţei - se auzeau frecvent, fapt ce ne provoca o
sinceră compasiune.
Dacă trecătorii nefericiţi ar fi fost doar câţiva, am fi
gândit că ar fi avut nevoie de un ajutor personal şi
metodic. Dar ce era de făcut când un întreg oraş era
locuit, în mod clar, de lunatici? într-un asemenea
furnicar, persoana sănătoasă la minte, care ar încerca
să ajute spiritele în mod colectiv, ar fi considerată de ele
complet nebună. De aceea, orice organizaţie
binefăcătoare nu ar fi deloc practică, cu excepţia celei de
ajutorare pe care o realiza Instructorul nostru, adică
lucrarea plină de abnegaţie şi de purificare întru Hristos.
În afară de dezordinea predominantă, capabilă să
declanşeze un război al nervilor în fiinţele ceva mai
stabile din planul fizic, în aer exista o ceaţă sufocantă
prin care de-abia puteai zări orizontul îndepărtat.
Printr-o perdea groasă de fum, a cărui origine nu am
putut să o determin, soarele arăta precum o minge de
sânge coagulat.
Eloi a încercat din greu să insufle puţin umor şi a
întrebat dacă iadul putea fi un azil de asemenea
proporţii vaste precum acest plan, la care ghidul nostru
a dat din cap şi a răspuns că fiinţele individuale
obişnuite au doar o foarte vagă idee despre importanţa
creaţiilor mentale în vieţile lor.
Gubio a explicat că mintea studiază, proiectează,
determină şi îşi materializează propriile dorinţe în
materia care o înconjoară; aceasta îi modelează
impulsurile şi este continuu formată de către
nenumărate vieţi inferioare ce trec prin procesul
evoluţiei în peisajul Universului infinit.
Ne-am grăbit, şerpuind prin lungi labirinturi, până
când am ajuns în faţa unei clădiri mari pe care, pentru a
fi politicoşi, o vom numi doar azil pentru spiritele
vulnerabile.
Dacă aş fi fost în corpul fizic mi-ar fi fost extrem de
greu să cred că există o asemenea imagine ca cea care s-
a dezvăluit ochilor noştri uluiţi. Nicio suferinţă după
moartea corpului nu mi-a afectat vreodată inima atât de
intens.
 Ţipetele din jurul nostru erau pur şi simplu
îngrozitoare. Am mers de-a lungul unui zid acoperit de
mocirlă şi, după ce am mai mers puţin, scena teribilă ni
s-a dezvăluit în întregime. Am văzut o vale lungă şi
adâncă, înţesată cu absolut fiecare tip de suferinţă
imaginabilă. Părea că ne aflăm pe marginea unei câmpii
ce se deschide brusc într-un abis.
În faţa noastră se întindeau cât vezi cu ochii peşteri
şi caverne, ca şi cum ne aflam în faţa unui imens crater
al unui vulcan activ, hrănit de suferinţa umană; căci
înăuntrul lui vârtejul vocilor exploda continuu, ca un
amestec ciudat de strigăte umane şi animalice.
Am simţit că tremur până în măduva oaselor. Atât
eu, cât şi Eloi am simţit instinctiv că voiam să fugim de
acolo, însă Instructorul a rămas neclintit.
În loc să ne aprobe slăbiciunea, el a ignorat-o în
mod deliberat şi a spus calm:
- Aici, ca şi cum ar fi nişte crengi veştejite, se află
mii şi mii de suflete care au abuzat de darurile sacre ale
vieţii. Ei sunt inculpaţi în tribunalul propriei lor
conştiinţe; sunt personalităţi care au reuşit să
supravieţuiască ruinelor „sufletului” lor, fiind blocate în
sectorul întunecat al alienării mintale. Aici ele se
eliberează de reziduurile otrăvitoare pe care le-au
acumulat în fiinţa lor în decursul anilor îndelungaţi
lipsiţi de muncă spirituală constructivă în lumea fizică.
Acum sunt angrenate în zile nesfârşite de agonie
izbăvitoare.
Probabil pentru că uimirea noastră continua să
crească la vederea scenei îngrozitoare şi sfâşietoare, el a
adăugat senin:
- Ceea ce vedem acum nu este decât suprafaţa
temniţelor sumbre ce sunt blocate sub crusta acestor
prăpăstii.
 - Dar nu există scăpare din această tortură? - a
întrebat Eloi, frângându-şi mâinile.
Gubio s-a gândit câteva momente şi a continuat pe
un ton grav:
- Când găsim un trup mort, este uşor să-i oferim o
înmormântare adecvată, dar atunci când există o
mulţime de cadavre nu putem face altceva decât să le
aruncăm laolaltă într-un canal. Toate spiritele renasc în
tărâmul fizic pentru a distruge idolii minciunii şi ai
întunericului, şi pentru a întrona pentru totdeauna în
fiinţa lor principiile elevării victorioase, atunci când nu
se află pe calea evolutivă simplă. Cu toate acestea, în
ceea ce priveşte manifestarea pe un tărâm subtil
superior - care ar trebui să fie responsabilitatea lor - ele
preferă, în cele mai multe cazuri, să se dăruiască mai
degrabă morţii, prin complacerea în trândăvie, în
ignoranţă calomnioasă sau în crimă deghizată, neglijând
nemurirea glorioasă ce le aparţine şi pe care trebuie să o
obţină. În loc de a-şi construi un destin al desăvârşirii,
păstrând în minte viitorul infinit, ele neglijează şansele
de a creşte, fug de experienţa educativă benefică şi aduc
o mulţime de păcate violente asupra lor, astfel
amânându-şi progresul spiritual. Dacă aceste suflete,
moştenitoare ale darurilor preţioase ale inteligenţei, ce
au la dispoziţie întreaga comoară a revelaţiilor religioase
pentru a rezolva problemele sufletului, se încredinţează
de bunăvoie acestor amânări, ce putem noi să facem în
afară de a urma traseul răbdării prin care este
reglementată influenţa binefăcătorilor noştri? Da,
această privelişte este sfâşietoare şi tulburătoare, dar
este de înţeles şi necesară.
L-am întrebat dacă în aceste locuri de ispăşire
existau şi însoţitori prietenoşi cu misiuni de consolare,
la care Instructorul a răspuns afirmativ.
 - Da, a spus el, această colectivitate imensă,
compusă din individualităţi care, din cauza suferinţei
continue, sunt caracterizate de un comportament
subuman, nu este uitată. Altruismul lucrează mână în
mâncă cu Iisus, pretutindeni. În acest moment însă nu
avem mijloacele de a identifica misionarii şi slujitorii
Binelui Dumnezeiesc. Să ne focalizăm mai bine asupra a
ceea ce ne interesează.
Am coborât câţiva metri şi am văzut o femeie
sordidă întinsă la sol.
Gubio a privit-o cu ochii săi lucizi, iar după câteva
momente ne-a cerut să-i înţelegem observaţia precisă.
- Poţi vedea, Andre? - a întrebat el.
Am observat că făptura nefericită era înconjurată de
trei forme ovoidale, diferite una de cealaltă în caracter şi
culoare. Ar fi fost imperceptibile ochilor mei dacă nu mi-
aş fi concentrat întreaga atenţie.
- Da, am răspuns curios, pot vedea trei creaturi vii
suprapuse peste corpul ei subtil, deşi par să se
manifeste printr-un gen de substanţă asemănătoare cu
o gelatină uşoară, fluidă şi amorfă.
Gubio a explicat:
Sunt entităţi nefericite care au irosit foarte mult
timp preţios în scopuri răzbunătoare, din cauza stărilor
de răzvrătire care le torturează fiinţa. Şi-au irosit corpul
subtil în agonia cumplită a disperării şi sunt astfel
atrase automat de femeia pe care o urăsc; este o soră
care, la rândul ei, nu a descoperit încă faptul că ştiinţa
iubirii este ştiinţa libertăţii, a iluminării şi a mântuirii.
Am privit la sărmana creatură mai îndeaproape.
Gubio avea atitudinea unui doctor aflat în prezenţa
pacientului şi a stagiarilor.
 Învăluită într-o aură de „energii sumbre cenuşii”,
femeia suferindă a simţit prezenţa noastră şi a strigat
într-o stare de obidă şi alienare mintală:
- Joaquin! Unde este Joaquin? Vă rog, spuneţi-mi,
pentru Dumnezeu! Unde l-aţi dus? Ajutaţi-mă, vă rog,
ajutaţi-mă!
Ghidul nostru a consolat-o cu câteva cuvinte, dar
nu putea să-i ofere ceva mai mult decât oferă psihiatrul
unui pacient aflat într-o criză severă. Apoi mi-a spus:
- Analizează ovoizii! Testează-i magnetic cu mâinile
tale.
Am făcut aceasta imediat. L-am atins pe primul şi
am observat că a reacţionat pozitiv.
Mi-am folosit voinţa şi mi-am conectat capacitatea
auditivă la câmpul lăuntric al entităţii, iar cu ajutorul
firului gândurilor am fost uimit să aud strigăte şi fraze,
chiar dacă păreau că sunt undeva departe:
- Răzbunare! Răzbunare! Nu voi găsi odihna până
când nu se va încheia totul... Această femeie nemernică
îmi va plăti!
Am repetat experimentul asupra celorlalte două
forme ovoidale, iar rezultatele au fost identice.
Strigătele de genul: „Criminala! Criminala!” emanau
din fiecare.
După ce a examinat femeia, Instructorul a explicat:
- Joaquin a fost soţul ei, care a precedat-o în
demersul către reîncarnare. El s-a întors deja în tărâmul
fizic pentru a pregăti un loc pentru ea. Sărmana fiinţă
aşteaptă o şansă pentru a se întoarce în câmpul de
luptă izbăvitor. Pot înţelege drama ei crudă. A fost o
proprietară de sclavi în secolul trecut (secolul al XIX-
lea). În arhivele ei mentale pot vedea amintiri despre
plantaţia ei norocoasă şi prosperă. Era tânără şi
frumoasă, însă, în conformitate cu planul încercărilor
izbăvitoare, ea s-a căsătorit cu un domn în vârstă, care
se angajase deja în relaţii sentimentale cu fiica modestă
a unui sclav. În ciuda schimbării naturale din viaţa sa,
adusă de căsătorie, el nu şi-a abandonat faptele
păcătoase. În consecinţă, sărmana sclavă, încă tânără,
penitentă şi nefericită, a rămas legată de plantaţie
împreună cu copiii rezultaţi în urma relaţiei de iubire
nefericite. Pe măsură ce a trecut timpul, soţia posesivă şi
iscoditoare a aflat despre relaţie şi şi-a exprimat furia
care-i umpluse sufletul. Şi-a confruntat soţul cu mânie
şi violenţă, obligându-l să cedeze geloziei care-i
acaparase mintea. Sărmana sclavă a fost separată de
ambii ei copii şi vândută într-o regiune insalubră a ţării,
unde a pierit repede din cauza epidemiei de malarie.
Soţia mânioasă a pus ca cei doi băieţi ai sclavei să fie
legaţi de un stâlp, unde au fost umiliţi şi biciuiţi în faţa
celorlalţi sclavi.

Au fost acuzaţi de supraveghetor - la porunca femeii

nemiloase şi egoiste - că erau hoţi, şi au fost obligaţi să
poarte un lanţ greu în jurul gâturilor deja rănite. Au
trăit o constantă umilire, şi în câteva luni au murit de
tuberculoză. După moarte, şi-au reîntâlnit mama rebelă
şi au format un trio aducător de necazuri pe plantaţie,
hrăniţi de scopul sinistru al răzbunării. În ciuda
rugăminţilor de toleranţă şi iertare din partea spiritelor
benefice care i-au vizitat frecvent, ei nu au renunţat
deloc la scopurile întunecate la care au aderat în inimile
lor. Au atacat fără milă femeia care le-a adus atât de
multă suferinţă, impunând stări de remuşcare
distructivă asupra spiritului ei slab şi fluctuant.
Deoarece i-au dominat viaţa psihică, ei au devenit
torţionarii ei nevăzuţi şi s-au folosit de orice mijloc
posibil pentru a-i agrava nefericirea. Ca urmare, ea s-a
îmbolnăvit foarte grav, însă a sfidat toate sfaturile şi
mijloacele de vindecare. În ciuda faptului că a fost
ajutată de mulţi doctori şi preoţi, ea nu şi-a recuperat
niciodată echilibrul fizic, iar trupul ei s-a ofilit încetul cu
încetul. Incapabilă să crească mental şi să asimileze
principii ideale şi nobile, care ar fi putut să-i corecteze
rătăcirile şi să-i faciliteze cooperarea vibraţională cu
sufletele care se află în planuri superioare, sărmana
noastră proprietară de sclavi a suferit zece ani de
amărăciune constantă şi chinuitoare, izolându-se în
mândria ei distructivă ce-i era caracteristică.
Bineînţeles, a avut prieteni care au fost gata să-i ofere o
mână binevoitoare în momentul inevitabil al morţii; în
orice caz, când suntem orbiţi de rău, suntem incapabili
să primim orice resurse din partea Binelui Dumnezeiesc.
 Instructorul a făcut o pauză scurtă şi apoi a
continuat:
- Eliberată de legăturile fizice, ea s-a găsit
persecutată de victimele de odinioară, iar abilitatea ei de
a se deplasa a fost restricţionată, din cauza emanaţiilor
vibraţionale ale propriilor ei frici perturbatoare. A suferit
incredibil, în ciuda compasiunii binefăcătorilor din
sferele înalte, care au continuat să-i arate calea către
umilinţă şi reînnoire, prin intermediul iubirii. Însă ura
împărtăşită este un furnal incandescent care menţine
sufletul în orbire şi răzvrătire. După ce a părăsit planul
fizic, soţul ei aproape nebun a găsit-o într-o stare de
apatie invincibilă; dar nu a putut nici el să o ajute, din
cauza agoniei propriei sale ispăşiri dificile. Duşmanii ei
nemiloşi şi-au continuat misiunea deplorabilă şi, chiar şi
după ce şi-au pierdut corpurile subtile, ei s-au ataşat de
ea pe baza principiilor materiei mentale care îi
înconjoară. Rebeliunea şi frica de necunoscut, împreună
cu lipsa totală a capacităţii de iertare îi leagă unul de
altul precum verigile de bronz. În condiţia ei actuală,
nefericita femeie nu-i poate vedea sau atinge, dar le
simte prezenţa şi le aude vocile prin intermediul sferei
auditive clare a conştiinţei. Astfel, ea trăieşte în tortură
şi fără nicio direcţie. Se comportă precum o fiinţă
aproape complet nesimţitoare.
Creatura nefericită nu a părut să perceapă aceste
informaţii, căci încă striga după ajutorul soţului ei.
Am profitat de ocazie pentru a pune mai multe
întrebări:
- În lumina acestei scene sfâşietoare, am putea noi
să-i aducem soluţia salvatoare? - am întrebat.
- Ne-am pierde timpul. Perturbarea apare pe
neaşteptate şi pune stăpânire foarte repede, însă dispare
foarte încet. Va trebui să aşteptăm ca timpul să-şi facă
munca binefăcătoare.
După o pauză, el a adăugat:
- Întregul caz mă face să cred că misionarii
abnegaţiei divine l-au condus deja pe soţ înapoi la fluxul
reîncarnării, şi este foarte probabil ca această sărmană
soră să-l urmeze foarte curând. Bineînţeles, ea va
renaşte într-o viaţă chinuitoare şi se va confrunta cu
obstacole uriaşe pentru a-şi întâlni din nou fostul soţ şi
pentru a lua parte la experienţele sale viitoare. Astfel...
- Aceşti duşmani vor deveni copiii ei? - am întrebat
nerăbdător, întrerupându-i reticenţa.
- Da, aşa va fi, iar cazul este deja în mâinile
autorităţii superioare. Această femeie va primi un corp
fizic şi va fi urmată de spiritele duşmanilor ei care,
împreună cu ea, vor aştepta momentul de cufundare în
fluidele Pământului.
- Oh! - am exclamat, profund uimit. Deci nu va fi
separată de persecutorii ei nici când se va întoarce? Am
văzut reîncarnări invariabil planificate conform unor
măsuri speciale.
- Da, Andre, a confirmat Instructorul, ai văzut
procese în care au fost angrenate mari elemente de
mijlocire, în scopul misiunii nobile a celor care doresc
anumite rezultate clare în viitor; cu ajutorul Divinului
există milioane de asemenea cazuri. În orice caz, în
anumite sectoare ale strădaniei umane există milioane
de renaşteri ale sufletelor criminale, care se întorc în
corpul de carne obligate de Sferele Superioare, în scopul
de a-şi ispăşi fapte foarte grave. În asemenea cazuri,
fiinţa individuală responsabilă de dizarmonia creată
devine centrul gravitaţiei conştiinţelor dezechilibrate
prin faptele ei, şi astfel îşi asumă conducerea eforturilor
lungi şi complexe de reajustare a fiinţelor implicate, în
conformitate cu ordinele Legii dumnezeieşti.
Observând uimirea mea, Gubio a comentat:
- De ce eşti aşa uimit? Principiile rezonanţei
guvernează întregul Univers. Există nuclee şi sateliţi în
sistemele planetare, la fel ca în sistemele atomice. În
viaţa spiritului, aspectele esenţiale nu sunt diferite. Aşa
cum spiritele bune reprezintă centri de atenţie şi interes
pentru spiritele ce rezonează cu ideile şi tendinţele lor,
tot astfel marii criminali devin nuclee magnetice pentru
minţile care se îndepărtează de calea corectă, fiind
supuse acestora. Noi creştem spiritual împreună cu
aceia pe care-i iubim, şi ne mântuim sau decădem
împreună cu cei pe care îi persecutăm şi urâm.
Afirmaţiile sale m-au făcut să reflectez profund
asupra măreţiei legilor care guvernează viaţa; atent la
cugetarea din acest moment, am evitat orice alte
întrebări.
Instructorul a mângâiat fruntea creaturii nefericite,
cu intenţia de a o înveşmânta în fluide divine
binecuvântate, şi a adăugat:
- Sărmana soră! Fie ca Cerul să o întărească pentru
călătoria pe care o va face în curând! Fiind îndeaproape
urmată de influenţa fiinţelor legate de ea prin abisurile
mentale ale urii, ea va avea o copilărie dureroasă şi
chinuită, din cauza amărăciunii şi a durerii imense care
se vor acumula, fără să ştie de ce, asupra sufletului ei
asuprit. Va suferi de boli imposibil de diagnosticat prin
prisma cunoaşterii umane actuale, deoarece ele vor fi
cauzate de activitatea constantă şi invizibilă a
duşmanilor din altă viaţă... Adolescenţa ei va fi chinuită
de vise şi instincte materne, şi nu va avea răgaz până
când nu va putea săruta în braţele ei pe cei trei duşmani
care vor deveni copiii ei dragi... Va duce cu ea trei focare
dezechilibrate de viaţă... Iar până când nu îi va reajusta
în focul sacrificiului, pentru a-i aşeza pe calea cea
dreaptă, va fi, ca mamă a lor, un magnet torturat sau un
loc obscur şi nefericit în constelaţia durerii.
Lecţia era extrem de captivantă, însă timpul ne
presa şi a trebuit să ne întoarcem.
 Cap. 08 - O intervenţie neaşteptată

Încăperea în care am fost primiţi de preotul Gregorio

era precum un sanctuar ciudat, luminat de torţe
arzânde.
Aşezat pe un mic tron care îi sublinia figura în
ambianţa dezagreabilă, personajul ciudat era înconjurat
de mai mult de o sută de spirite în postură de veneraţie.
Doi curteni îmbrăcaţi extravagant balansau nişte cupe
cu o substanţă arzândă puternic mirositoare.
Gregorio purta o robă stacojie şi era învăluit de o
aură maroniu-închis, ale cărei raze perturbatoare şi
impunătoare erau dureroase pentru ochii noştri.
Ne privea cu ochi cercetători şi scrutători; ne-a
întins mâna dreaptă, dându-ne de înţeles că ne puteam
apropia.
Foarte emoţionat, l-am urmat pe Gubio.
Care era poziţia lui Gregorio în acea încăpere? Un
şef tiranic, sau o imagine vie cu o putere misterioasă?
Douăsprezece creaturi erau îngenuncheate umil de
ambele laturi ale scaunului auriu, atente la ordinele
sale.
Cu un simplu gest el a creat atmosfera privată
pentru conversaţia noastră, căci în doar câteva secunde
camera s-a golit de personajele ciudate.
Era limpede că urma să discutăm o chestiune
serioasă, astfel că l-am observat atent pe ghidul nostru,
pentru a-i putea imita mişcările.
Urmat îndeaproape de Eloi şi de mine, Gubio s-a
apropiat de gazda noastră, care îl scruta cu o privire
neprietenoasă. Am observat eforturile Instructorului
nostru de a depăşi obstacolele prezente, astfel încât să
nu arate precum un mincinos în lumina conştiinţei sale.

Gregorio l-a salutat cu o satisfacţie simulată şi a

spus:
- Aminteşte-ţi că eu sunt judecătorul, reprezentatul
guvernului puternic stabilit aici. Prin urmare, trebuie să
rosteşti adevărul.
După un scurt răgaz, a adăugat:
- La prima noastră întâlnire ai rostit un nume...
- Da, a răspuns senin Gubio, numele unui
binefăcător.
- Repetă-l! - a poruncit imperativ preotul.
- Matilde.
Expresia lui Gregorio a devenit gravă şi suferindă, ca
şi cum ar fi fost lovit de un pumnal invizibil. Însă a
afişat o impasibilitate distantă şi a întrebat cu fermitatea
unui administrator trufaş, deşi vizibil în agonie.
- Ce are de-a face această persoană cu mine?
Ghidul nostru a răspuns netulburat:
- Ne-a spus că îţi poartă o dragoste maternă sinceră
şi plină de devoţiune.
- Este o greşeală evidentă! - a concluzionat Gregorio
furios. Mama mea m-a părăsit cu secole în urmă. Ba mai
mult, chiar dacă aş fi fost interesat să o întâlnesc din
nou, suntem separaţi unul de altul în mod fundamental.
Ea îl serveşte pe Miel, eu îi servesc pe diavoli! (Spirite
care s-au pierdut pe sine în slujirea răului încă de la
începuturile Creației planetare; acestea acționează în
tărâmurile inferioare ale vieții, manifestându-se prin
liderii rebeliunii, ai mâniei, trufiei și egoismului, în orice
caz, ele nu rămân în veșnicie demoni, deoarece și ele
ajung treptat să fie transformate pe calea către Binele
Dumnezeiesc în decursul secolelor, așa cum se petrece și
cu ființele umane. - N. spiritului-autor)
Această particularitate a conversaţiei a fost
suficientă pentru a-mi trezi complet curiozitatea. Cine
erau aceşti diavoli? Spiritele satanice din legende?
Spiritele căzute de pe calea evoluţiei, ale căror minţi s-
au întors împotriva principiilor nobile şi mântuitoare ale
lui Hristos, pe care îl venerăm cu toţii ca fiind Mielul lui
Dumnezeu? Nu, nu mă înşelam. În orice caz, Gubio m-a
privit semnificativ în timp ce îmi percepea tăcut
raţionamentul şi m-a invitat fără vorbe să păstrez
tăcerea, chiar dacă eram uimit şi gata să intervin cu
întrebări.
Incontestabil, acea clipă nu era adecvată
conversaţiei unui învăţăcel, ci era menită pentru
manifestarea sigură şi încrezătoare a unui învăţător.
- Onorabile preot - a început ghidul nostru, spre
marea mea surpriză - nu pot să cercetez motivele tale
personale. Ştiu că există o ordine absolută în Creaţie şi
sunt pe deplin conştient de faptul că fiecare spirit este o
lume aparte şi că fiecare conştiinţă îşi urmează cursul.
 - Îi critici cumva pe diavoli, care sunt responsabili
cu Dreptatea? - a întrebat cu asprime Gregorio.
- Cine sunt eu să judec? - a răspuns umil Gubio.
Sunt doar un simplu servitor în şcoala vieţii.
- Fără ei, a continuat hierofantul oarecum mânios,
cine ar mai menţine laolaltă Pământul? Cum ar putea
funcţiona iubirea fără dreptatea care corectează? Marii
Judecători sunt temuţi şi condamnaţi; dar ei îndură
murdăria umană; ei coexistă cu rănile supurânde ale
planetei, ei se ocupă de nelegiuirile lumii şi au devenit
temnicerii celor perverşi şi răi.
Precum o persoană vinovată, care simte nevoia să
meargă până la capăt pentru a se justifica, el a
continuat mânios:
- Copiii Mielului poate că ajută şi îi salvează pe
mulţi. Dar există milioane de fiinţe (Nu trebuie să uităm
că aceasta este argumentația unui puternic spirit
intelectual care nu a acceptat iluminarea lui Iisus Hristos.
Astfel, el se alătură multor indivizi din lumea fizică ce
sunt obsedați de bazaconiile minții așa-zis inteligente. - N.
spiritului-autor) cum sunt şi eu, care nu cer nici ajutorul,
nici eliberarea. Se spune că nu suntem decât nişte
delincvenţi moral. Aşa să fie. Suntem nişte criminali şi
veghem unii asupra altora. Pământul ne aparţine,
deoarece animalitatea guvernează asupra lui, şi aceasta
ne oferă atmosfera ideală. Personal nu am nicio idee de
Ceruri. Ar putea fi o sală de judecată pentru cei aleşi.
Dar pentru noi lumea este o împărăţie vastă pentru cei
condamnaţi. În corpul fizic suntem pradă păienjenişului
circumstanţelor fatale; însă păienjenişul pe care
tărâmurile inferioare l-au pregătit pentru noi va servi
multor milioane de fiinţe. Dacă destinul nostru este să
separăm grâul de neghină, ciurul nostru nu va fi unul
leneş. Deoarece suntem experimentaţi cu ceea ce
înseamnă căderea şi eşecul, îi vom testa pe toţi aceia
care apar în faţa noastră pe cale. Marii Judecători ne-au
poruncit să păzim porţile. Astfel, avem servitori
pretutindeni. Toate femeile şi toţi bărbaţii care s-au
îndepărtat de calea evoluţiei normale sunt supuşi nouă
şi ştii cu siguranţă că există milioane de asemenea
fiinţe. Mai mult decât atât, tribunalele pământeşti sunt
ineficiente în acoperirea tuturor fărădelegilor care apar.
Da, suntem nişte ochi în întuneric, însă chiar şi cele mai
mici drame tăinuite nu pot trece neobservate de noi.
În timpul scurtei pauze am privit la chipul lui
Gubio, care nu arăta niciun semn de modificare. Privind
cu umilinţă la Gregorio, Gubio a spus:
- Mare preot, ştiu că Domnul Suprem ne foloseşte în
munca Sa dumnezeiască conform tendinţelor şi
potenţialităţilor noastre, pentru împlinirea planurilor
Sale. Fagocitele din corpul uman sunt folosite pentru
eliminarea impurităţilor, aşa cum fulgerul loveşte fără
milă pentru a curăţa atmosfera de instabilităţi. Îţi
respect puterea, deoarece, aşa cum înţelepciunea
Cerească este conştientă de existenţa frunzelor delicate
ale copacului, cunoaşte, de asemenea, scopul tărâmului
vostru extins; în orice caz, nu crezi că intervenţia
noastră prevalează asupra fatalismului, cercul închis al
circumstanţelor pe care noi înşine le creăm? Nu sunt
calificat să apreciez munca Judecătorilor care
administrează aceste regiuni de suferinţă
regeneratoare... Dar ştiu despre imaginile îngrozitoare
care se desfăşoară în faţa ochilor voştri. Am văzut în
mod direct cum criminalii sunt atraşi unii de ceilalţi şi
am testat uneori dramele întunecate ale celor care se
află în abisurile suferinţei, înlănţuiţi acolo de răul pe
care l-au comis. Cunosc, de asemenea, că Dreptatea
trebuie să domnească în funcţie de anumite determinări
suverane. În orice caz, respectabile Gregorio, nu crezi că,
dacă iubirea ar fi trezită în fiecare inimă, ea ar spăla
orice păcat? Nu este posibil să crezi în victoria finală a
binelui, cu ajutorul muncii fraterne care ne înalţă şi ne
conduce către Tatăl Suprem? Dacă am angrena aceleaşi
energii în direcţia devoţiunii divine faţă de Miel, pe cât
irosim în slujba diavolilor, nu ne-am atinge mult mai
repede obiectivele triumfului final?
Nemulţumit, preotul a ascultat, dar apoi a răspuns
cu un ton dezagreabil:
- Cum am putut să te ascult în tăcere atât de mult
timp? Aici noi suntem judecătorii după moarte ai tuturor
celor care şi-au irosit comorile vieţii. Cum ar putea ca
iubirea să sălăşluiască vreodată în sufletele
destrăbălate? N-a spus cândva Mielul că n-ar trebui să
aruncăm mărgăritare porcilor? Pentru fiecare păstor de
turmă de pe Pământ există o mie de porci ce poartă
insignele cărnii. Iar dacă învăţătorul tău îşi cheamă
păstorii în slujba sa, ce am putea noi să facem, la rândul
nostru, în afară de a aduna grupuri de minţi puternice
care sunt specializate în corecţia creaturilor delincvente
moral, care ajung sub nuiaua noastră îndrumătoare?
Diavolii sunt spiritele păstrătoare ale lumii fizice şi ei
sunt mai ales interesaţi de menţinerea aglutinării
elementelor planetare. În conformitate cu logica, ei nu
cred într-un paradis impus. Dacă iubirea ar cuceri
pământul peste noapte, dezintegrându-i abisurile
întunecate, astfel ca lumina sublimă să strălucească cu
uşurinţă şi instantaneu pentru totdeauna, cum ar putea
un asemenea climat să cuprindă conştiinţele sufletelor
de lupi, lei, pantere şi tigri (prin asemănarea lor extremă
cu asemenea fiare sălbatice), care au preluat mii şi mii
de forme umane? Ce ar mai fi Raiul dacă noi nu am avea
grijă de Iad?
Un râset sarcastic şi tunător a urmat cuvintelor
sale.
Gubio însă nu a dat semne de tulburare. Cu
simplitate el a afirmat:
- Chiar şi aşa trebuie să spun că, dacă am face cu
toţii un efort real de a-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă,
această stare nefericită ar fi îndepărtată; dacă l-am
educa pe ignorant, nu ar mai exista întuneric; dacă i-am
ajuta pe cei delincvenţi moral şi i-am încuraja să
participe la lupta binefăcătoare, nelegiuirea ar dispărea
de pe faţa pământului.
Preotul a sunat dintr-un clopoţel, ceea ce mi s-a
părut doar o măsură de a-şi intensifica furia, şi apoi a
urlat răguşit:
- Taci, nebunule insolent! Ştii că te pot pedepsi!
- Da, a fost de acord ghidul nostru imperturbabil.
Cred că cunosc măsura puterii tale. La cel mai mic ordin
de pe buzele tale, eu şi tovarăşii mei am fi închişi şi
torturaţi; dar dacă aceasta este dorinţa inimii tale,
atunci suntem pregătiţi. Ştiam dinainte că avem puţine
şanse de izbândă în această călătorie; în orice caz,
dragostea ne inspiră şi avem încredere în aceeaşi Putere
Suverană care îţi permite şi ţie să-ţi desfaşori justiţia.
 Confruntat cu un asemenea curaj, Gregorio l-a privit
mut de uimire pe Gubio. Profitând evident de
transformarea psihologică a momentului, Gubio a
afirmat cu o hotărâre senină:
- Matilde, binefăcătoarea noastră, ne-a spus că nu
ţi-ai abandonat caracterul onorabil şi că trăsăturile
nobile ţi-au rămas inviolabile, în ciuda direcţiei diferite
pe care ai urmat-o. De aceea pot percepe valoarea ta
personală şi mă pot adresa cu „respectabile” în
cuvântarea mea.
Mânia preotului a părut că se atenuează.
- Nu te cred, a spus el enervat, însă fii sincer în ceea
ce doreşti. Nu am timp pentru conversaţii inutile.
- Venerabile Gregorio, voi fi concis, a declarat blând
Instructorul nostru. Ascultă-mă cu toleranţă şi
bunătate. Ştii că mama ta spirituală nu a uitat-o
niciodată pe Margarida, care este ameninţată în prezent
de nebunie şi moarte.

La auzul acestor cuvinte, hierofantul şi-a schimbat

vizibil atitudinea, iar chipul său a afişat o tulburare
nemascată. Aura ciudată din jurul capului a reflectat
nuanţe şi mai închise. În ochii săi ca de felină se putea
vedea o duritate accentuată, iar buzele i s-au contractat
într-o grimasă de amărăciune adâncă.
 Am avut impresia că ne-ar fi incinerat brusc dacă ar
fi putut, dar a rămas nemişcat, în ciuda expresiei sale
agresive.
- Ştii foarte bine că Matilde a avut în fosta ta soţie
un elev foarte iubit. Rugăciunile acelei fiice chinuite au
ajuns la sufletul altruist şi iluminat al Matildei.
Gregorio, Margarida a dorit şi s-a întors să trăiască în
corpul fizic, cu aspiraţia de a se mântui. Aspiraţiile
reînnoite i-au binecuvântat copilăria, iar acum este
căsătorită în plinătatea tinereţii; şi-a consolidat
speranţele, din dorinţa de a rămâne în câmpul cel
binefăcător pentru a-şi ispăşi trecutul greşit. În mod
evident, ai motive puternice să o forţezi să se întoarcă în
acest plan, deoarece ai condamnat-o pe calea către
moarte. Nu te condamn, nu te acuz, căci eu nu însemn
nimic. Chiar dacă Domnul mi-ar oferi o asemenea
misiune elevată, tot nu aş fi capabil să te judec, decât
după ce aş experimenta tragedia şi durerea ta.

Ştiu însă că, datorită iubirii şi urii din trecut, ea este

încă puternic legată de razele minţii tale, şi ştim cu toţii
că, mai devreme sau mai târziu, creditorii şi debitorii
trebuie să se întâlnească faţă în faţă... În orice caz,
existenţa ei curentă implică o muncă de salvare de o
măsură mai mare. Ea s-a căsătorit cu un vechi partener
al luptei evolutive, care nu îţi este străin, şi va domni
matern într-o casă în care binefăcători devotaţi vor
organiza o muncă minunată de demersuri iluminatoare.
Spiritele-prietene ale adevărului şi ale bunătăţii s-au
pregătit să primească tandreţea ei maternă, precum
florile binecuvântate de rouă cerească, în calea către a
oferi fructele preţioase. În consecinţă, am venit să te rog
să-ţi diminuezi spiritul răzbunător. Sufletele noastre,
indiferent cât de impasibile sunt, se transformă în
decursul timpului. Timpul distruge totul şi chiar ne
poate scăpa de întreaga apăsare a inferiorităţii, astfel
încât lucrarea creşterii spirituale să poată continua.
Materia care serveşte manifestărilor noastre se modifică
odată cu trecerea zilelor. Şi chiar dacă ar fi invincibili
aceşti Judecători puternici cărora li te supui, nu ar
putea niciodată înlocui autoritatea Celui Atotiertător,
care le permite să acţioneze în numele credinţelor lor
greşite, în timp ce-şi îndeplinesc sarcinile pentru binele
comun.
Deasupra noastră au planat minute grele de
aşteptare şi tăcere.
Însă Instructorul nostru, în loc de a fi descurajat, a
început din nou cu o voce rugătoare:
- Chiar dacă nu poţi asculta încă de mijloacele
ridicate de Legea Mielului Divin, care îndeamnă la iubire
reciprocă şi înălţătoare, te rog să nu rămâi surd la
apelurile inimii unei mame. Ajută-ne să o eliberăm pe
Margarida, salvând-o de la persecuţia distructivă. Nu îţi
cerem participarea personală. Indiferenţa ta va fi
suficientă pentru ca noi să putem lucra cu toată
libertatea de care avem nevoie.
Hierofantul a râs vizibil tulburat şi a spus:
- Văd că ştii ce este justiţia.
- Da, ştiu, a confirmat trist Gubio.
Gazda noastră a continuat cu neruşinare:
 - Cei care emit ordine doresc sacrificii de sine; cei
care se opun ordinelor nu cunosc iertarea. Legiuitorii
descrişi în Biblie au stabilit că judecata trebuie să se
bazeze pe principiul schimbului: „Un ochi pentru ochi, şi
un dinte pentru dinte”. De vreme ce ştii atât de multe
despre Margarida, crezi cu adevărat că poţi înăbuşi
motivele care m-au silit să-i hotărăsc moartea?
- Nu doresc să pun în discuţie motivele tale, a spus
ghidul nostru, cu mâhnire şi tristeţe, ci doresc să insist
asupra rugăminţii mele fraterne. Ajută-ne să salvăm
viaţa nepreţuită, roditoare. Iar ajutându-ne pe noi, cine
ştie? Posibil ca, în braţele iubitoare ale victimei de
astăzi, tu însuţi să te poţi întoarce în câmpul purificator
al experienţei umane şi să-ţi reînnoieşti calea către un
viitor glorios.
- Orice idee de întoarcere în corpul de carne este de
neconceput! - a strigat Gregorio.
- Ştim, mare preot, a continuat calm Gubio, că din
cauza legăturilor Margaridei cu forţa ta mentală activă,
orice activitate eliberatoare din partea noastră va fi
foarte dificilă fără permisiunea ta. Promite-ne libertatea
de a acţiona! Nu îţi cerem să îi anulezi sentinţa şi nici să
o declari inocentă pe Margarida. Cei care adună greşeli
înaintea Legilor Eterne vor fi nevoiţi să se confrunte cu
ele mai devreme sau mai târziu, pentru a se ispăşi. Îţi
cerem să amâni planul scopurilor tale. Acordă-i
debitorului tău un răgaz benefic, în onoarea devoţiunii
mamei tale. Iar dacă este posibil, timpul va modifica
acest proces dureros.
Privind foarte surprins, datorită cererii neaşteptate
de amânare, când chiar şi noi ne aşteptam ca ghidul
nostru să ceară o revocare permanentă, Gregorio a rostit
ceva mai puţin usturător:
 - Am nevoie de hrana psihică pe care doar mintea
Margaridei mi-o poate oferi.
Mai încurajat, Gubio a cerut:
- Dar ce zici dacă ai experimenta încă o dată
confortul dulce al tandreţei materne, care să-ţi
încurajeze sufletul până când Margarida, izbăvită şi
fericită, îţi va oferi pâinea sublimă a spiritului?
Preotul s-a ridicat pentru prima dată în picioare şi a
spus:
- Nu cred că...
- Dacă am propune o asemenea binecuvântare în
schimbul neutralităţii tale referitoare la eforturile
noastre de salvare? Ne-ai permite să lucrăm concomitent
cu servitorii care îţi ascultă poruncile? Te vei opri din a-i
instiga împotriva noastră, pentru a putea lucra
împreună cu ei în procesul de refacere? în acest fel
timpul va adăuga nota finală a deciziei tale.
Gregorio a reflectat un moment şi a răspuns:
- Este prea târziu.
- De ce? - a întrebat neliniştit Instructorul nostru.
- Cazul Margaridei, a explicat hierofantul cu o voce
semnificativă, se află în mâinile unui grup de 60 de
servitori foarte iscusiţi, aflaţi în slujba mea. Ei sunt
conduşi de un torţionar nemilos care urăşte familia ei.
Întreaga problemă ar putea fi rezolvată în doar câteva
ore, dar nu vreau ca ea să se întoarcă în braţele mele cu
atitudinea de victimă răzvrătită, în a cărei fântână
lăuntrică se găseşte doar apa tulburată a disperării şi a
amărăciunii. Ea trebuie să fie torturată aşa cum m-a
torturat pe mine în trecut; va suferi umiliri nesfârşite şi
va privi moartea ca fiind o salvare benefică. Doborâtă de
o asemenea suferinţă, mintea ei mă va primi ca pe un
binefăcător iubitor şi predestinat, şi mă va îmbrăţişa cu
afecţiunea pe care am aşteptat-o ani în şir... Orice
încercare de a o elibera ar fi zadarnică. Abilitatea ei de a
raţiona a fost alterată, iar munca de a-i provoca moartea
fizică este aproape încheiată.
Ghidul nostru însă nu venise pentru a fi înfrânt,
astfel că a insistat:
- Dar dacă devenim parte din grupul tău pentru a
duce la bun sfârşit procesul pe care îl propunem? Vom
avea grijă de femeia bolnavă ca prieteni ai tăi; şi, fără să-
ţi ignorăm autoritatea, vom căuta să ne îndeplinim
planul care ne-a adus aici, fiind martori la umilinţa şi
iubirea despre care ne-a învăţat Mielul.
Gregorio s-a gândit multă vreme în tăcere, însă
Gubio a continuat cu simplitate şi fermitate:
- Fii de acord!... Fii de acord!... Oferă-ne cuvântul
tău de preot! Aminteşte-ţi că, într-o zi, îţi vei întâlni din
nou mama, chiar dacă nu crezi că o vei face!
După minute lungi de tăcere, preotul şi-a ridicat
braţele şi a spus:
- Nu cred că încercarea voastră va avea succes, însă
voi fi de acord cu ea. Nu voi interveni.
Apoi Gregorio a sunat din clopoţel şi le-a spus
servitorilor să se apropie. Ca şi cum era pe jumătate
înfrânt într-o bătălie împotriva propriei conştiinţe, el a
cerut să vină un anume Timao, care a apărut în faţa
noastră cu privirea unui călău. Gregorio l-a întrebat
despre „cazul Margarida” şi i s-a spus că procesul de
alienare mentală era aproape încheiat. Dura doar câteva
zile până când urma să fie internată într-un spital.
 Oarecum constrâns, Gregorio ne-a arătat sinistrului
servitor, căruia i-a poruncit să ne plaseze în grupul care
se ocupa activ de execuţia gradată a sentinţei ei de
moarte.
 Cap. 09 - Prigonitorii invizibili

A doua zi dimineaţă am mers împreună cu câteva

spirite ignorante şi rău-îndrumate către o locuinţă
confortabilă, unde ne-a întâmpinat o scenă neprevăzută.
Locuinţa indica statutul aristocratic al ocupanţilor
ei, nu doar prin mărimea ei impresionabilă, ci şi prin
împrejurimile magnifice. Ne-am oprit în faţa aripii
stângi, unde am putut vedea că era ocupată de un
număr de spirite vrednice de milă.
Erau feţe sinistre, criminale. Judecând după aurele
lor întunecate, nu era nicio îndoială că locul era
supravegheat de temniceri duri şi impasibili.
Am păşit pragul cu sufletul greu. Aerul era încărcat,
sufocant şi otrăvitor. Am făcut tot posibilul să-mi
ascund disconfortul în timp ce adunam impresii
tulburătoare şi dureroase.
Un grup mare de spirite din ordinele inferioare a
apărut la intrare pentru a ne testa intenţiile. În orice
caz, urmând instrucţiunile instructorului nostru, am
făcut tot posibilul să arătăm precum nişte criminali
obişnuiţi. Am observat că Gubio însuşi făcuse ca forma
lui subtilă să arate atât de întunecată şi de opacă, încât,
dacă nu am fi fost cu el de la început, nu l-am fi
recunoscut.
Un tip grosolan şi vioi, pe nume Sergio, ne-a
prezentat lui Saldanha, paznicul-şef.
Acesta ne-a salutat într-un mod ostil, dar când am
rostit consemnul pe care ni-l dăduse Gregorio, ne-a
acceptat ca pe nişte camarazi importanţi.
- Deci şeful a hotărât să o torturăm ceva mai mult? -
l-a întrebat Saldanha confidenţial pe Instructor.
 - Da, aşa a hotărât, a declarat vag Gubio, dar am
vrea să analizăm pacienta, cât şi condiţiile generale.
- Tânăra este din ce în ce mai slăbită, a explicat
personajul cel rău, în timp ce ne-a condus pe un hol
lung, impregnat de substanţe fluide detestabile.
Ne-a însoţit cumva graţios, dar fără încredere, iar
după o scurtă pauză ne-a lăsat singuri la uşa unui
dormitor mare.
Afară era o dimineaţă însorită, iar soarele lumina
încăperea printr-o fereastră cristalină.
O tânără femeie, cu un chip nobil, dar extrem de
palid, stătea îngândurată şi tulburată. Era în mod
evident Margarida, femeia persecutată, pe care ghidul
nostru dorea să o ajutăm.
Două spirite dezîncarnate şi cu o înfăţişare
înspăimântătoare erau aplecate peste pieptul femeii,
supunând-o unei operaţii magnetice complexe. Această
scenă singulară era suficient de îngrozitoare prin ea
însăşi, dar frica mea s-a înteţit când mi-am concentrat
întreaga atenţie asupra capului femeii chinuite.
Întrepătrunse cu materia densă a patului în care era
culcată, se aflau câteva zeci de „corpuri ovoide” de
diferite mărimi, de culoarea plumbului. Arătau ca nişte
nuclee mari însufleţite, legate de creierul pacientei prin
intermediul unor fire foarte fine, atent aranjate de-a
lungul măduvei spinării.
Lucrarea spiritelor dezîncarnate era meticuloasă şi
crudă.
Corpul subtil al Margaridei era în întregime la
cheremul atât al persecutorilor ei brutali, cât şi al
marelui grup de entităţi inconştiente, care, în acord cu
caracterul lor mental, o vampirizau şi îi sugeau energiile.
Mai observasem până atunci multe cazuri de
persecuţie violentă, dar ele fuseseră întotdeauna supuse
unor pasiuni fulminante. Aici însă asaltul era organizat
tehnic. Era evident că formele „ovoide” fuseseră aduse de
hipnotizatorii care controlau întregul proces.
Am analizat cu toată atenţia spaţiul fizic violat al
pacientei. Am putut vedea că toţi centrii ei metabolici
erau controlaţi. Chiar şi presiunea arterială se afla sub
influenţa prigonitorilor. Zona toracică expunea răni mari
pe piele, iar când le-am examinat de aproape am văzut
că femeia inhala constant substanţele întunecate, care
nu-i afectau numai plămânii, ci şi celulele şi ţesuturile,
formând astfel ulceraţii la nivelul pielii.
Vampirizarea era continuă. Energiile normale ale
corpului păreau că se transferă neîncetat către formele
ovoidale, care se hrăneau într-un mod mecanic cu ele,
cu o mişcare de sugere.
Am regretat faptul că era imposibil să ne consultăm
cu Instructorul; dacă Gubio ar fi fost liber să vorbească,
ne- ar fi explicat lucrurile în detaliu; dar am
concluzionat că sărmana femeie era înlănţuită prin
intermediul sistemului nervos central, căci, judecând
după distrugerea lentă a fibrelor şi a celulelor nervoase,
scopurile macabre ale torţionarilor erau evidente.
Margarida era epuizată şi plină de mâhnire. Având
nervul acustico-vestibular (responsabil cu echilibrul
corporal) controlat, iar nervii optici supuşi influenţei
hipnotizatorilor, ochii ei înspăimântaţi aveau aerul unui
fenomen de halucinaţie care-i asalta mintea, ceea ce ne
permitea să percepem nivelul inferior al viziunilor şi al
sunetelor la care era supusă.
Mi-am întrerupt analiza detaliată pentru a examina
postura psihologică a ghidului nostru, care riscase atât
de mult pentru a ajuta femeia bolnavă pe care o iubea ca
pe o fiică foarte dragă.
 Gubio se lupta să nu-şi trădeze imensa compasiune
care îl domina în faţa pacientei conduse către moarte.
În condiţia mea umană mi-am dat seama că, dacă
un pacient mi-ar fi atât de drag, nu aş fi ezitat nicio
clipă să aplic pase eliberatoare de-a lungul coloanei
vertebrale, pentru a-l uşura de acea povară mentală
grea, inutilă şi bolnavă. Aş fi luptat cu toţi persecutorii
lui.
Dar Instructorul nostru nu a procedat astfel.
Gubio a privit scena sfâşietoare cu o tristeţe
evidentă, dar apoi şi-a întors brusc privirea amabilă
către Saldanha, ca şi cum i-ar fi cerut opinia sa expertă.
Fără să-şi dea seama că fusese atins de impulsul
benefic al ghidului nostru, liderul operaţiunii de tortură
s-a simţit obligat să-i ofere informaţii spontane.
- Am muncit foarte mult, de exact zece zile, a
început el cu hotărâre. Prada a fost prinsă complet pe
nepregătite, însă, din fericire, nu a opus nicio rezistenţă.
Dacă ai venit să ne ajuţi, îţi pot spune că nu cred că
trebuie făcut ceva mai mult. În câteva zile vom încheia
lucrurile aici.
În mod sigur Gubio ştia toate detaliile problemei,
dar, pentru a câştiga încrederea lui Saldanha, a
întrebat:
- Şi soţul?
- Ah! - a exclamat Saldanha cu un zâmbet
dispreţuitor. Acea creatură mizerabilă nu are nici cea
mai mică idee despre ce înseamnă o viaţă morală. Nu
este un om rău, dar căsătoria l-a făcut să treacă de la a
se bucura de viaţă la a fi un om serios. Dacă ar fi fost
tată, ar fi avut responsabilităţi prea mari pentru el, iar
copiii ar fi fost doar nişte obiecte neînsemnate. Astăzi îşi
va duce soţia la biserică.
Cu un ton şi mai sarcastic, el a adăugat:
 - Merg la slujbă în speranţa că lucrurile se vor
ameliora.
De-abia şi-a terminat cuvintele, că în cameră a
intrat un domn trist, cu o înfăţişare blândă. Expresia sa
iubitoare indica foarte clar faptul că era soţul victimei.
Şi-au adresat cuvinte iubitoare şi încurajatoare, apoi a
ajutat-o să se îmbrace.
După câteva minute m-am amuzat să văd cum
cuplul, însoţit de grupul de prigonitori, a luat un taxi şi
s-a îndreptat către o biserică catolică.
I-am însoţit.
În viziunea mea mentală, taxiul arăta precum o
maşină de carnaval. Mai multe spirite erau înghesuite în
el şi pe el, de la caroserie până la acoperiş.
Curiozitatea mea era imensă.
Când am intrat în biserica minuţios lucrată, am fost
martor la un spectacol ciudat. Erau probabil de cinci ori
mai multe spirite dezîncarnate decât credincioşi în carne
şi oase - un dezechilibru total. Curând mi-am dat seama
că cei mai mulţi dintre ei se aflau acolo cu scopul
deliberat de a-i tulbura şi înşela pe cei încarnaţi.
Saldanha era prea ocupat cu victimele ca să fie
atent la noi, astfel că Gubio ne-a luat deoparte pentru a
ne explica anumite lucruri.
Am intrat în biserică, în care se aflau nu mai puţin
de şapte sau opt sute de oameni.
Zarva făcută de spiritele dezîncarnate, ignorante şi
scandalagioase, era asurzitoare. Atmosfera era
încărcată, aproape imposibil de respirat din cauza
fluidelor semi- materializate abundente. Cu toate
acestea, când am privit la altar, o surpriză plăcută mi-a
alinat inima. Paramentele şi obiectele de adorare
emiteau o lumină blândă ce se reflecta până pe tavanul
însorit al naosului. Exista o demarcaţie clară şi
perceptibilă între energiile părţii inferioare a bisericii şi
cele superioare. Fluidele se separau precum apa
cristalină şi uleiul impur dintr-un mare rezervor.
În timp ce contemplam lumina minunată a firidei, l-
am întrebat pe Instructorul nostru:
- Ce anume vedem aici? Oare nu spune porunca a
doua a lui Moise că omul nu trebuie să cioplească
imagini care să-L reprezinte pe Tatăl Ceresc?
- Ba da, a răspuns Gubio, iar Testamentul declară
că nimeni nu trebuie să se închine în faţa lor. De fapt,
Andre, este o greşeală să creăm idoli din lut sau din
piatră pentru a simboliza măreţia Domnului, când
obligaţia noastră primordială este să-L adorăm în
propria noastră conştiinţă. Chiar şi aşa, Bunătatea
Dumnezeiască este infinită, iar aici ne aflăm printre
foarte multe minţi copilăreşti.
Apoi a adăugat zâmbind:
- Cât de des, prietene, se joacă cei mici cu păpuşile
pentru a se pregăti cât mai adecvat pentru
responsabilităţile vieţii de adult? Ei sunt încă precum
triburile primitive care-L venerează pe Tatăl în sunetul
tunetului; şi chiar există triburi care fac din felurite
animale obiecte de idolatrie. În orice caz, Domnul aude
toate rugile. El se foloseşte de impulsurile elevate pe care
ei I le oferă pentru a-i ajuta în toate necesităţile lor
educative. În această casă de rugăciune altarul primeşte
proiecţiile substanţei mentale sublimate a credincioşilor.
De aproape un secol rugăciunile fervente ale miilor de
credincioşi s-au imprimat pe toate firidele şi obiectele de
adorare. Este firesc deci să strălucească. Mesagerii
cereşti folosesc această substanţă pentru a oferi daruri
spirituale tuturor acelora care se acordează cu frecvenţa
tărâmurilor înalte. Lumina pe care o oferim Cerului
serveşte întotdeauna ca bază pentru manifestările
Cerului pe Pământ.
În timpul scurtei pauze mi-am îndreptat atenţia
către congregaţia selectă şi bine-îmbrăcată.
Aproape toţi - chiar şi cei care ţineau obiecte
delicate de veneraţie în mâini - erau foarte departe
mental de adevăratul spirit de adorare a Divinităţii.
Aurele lor vitale erau alcătuite din culori de frecvenţă
joasă. Nuanţele de maro-închis şi gri dominau chipurile
celor mai mulţi dintre ei. În câţiva, petele de roşu-
murdar indicau stările de mânie răzbunătoare, care nu
puteau fi ascunse de noi. Spiritele dezîncarnate, aflate în
situaţii deplorabile asemănătoare, erau împrăştiate peste
tot.
Mi-am dat seama că acei credincioşi bine-îmbrăcaţi
chiar şi cei care urmăreau să se roage cu sinceritate -
trebuiau să facă un efort imens.
Liturghia a anunţat începutul slujbei, dar, spre
marea mea uimire, preoţii, asistenţii şi slujitorii erau
învăluiţi în umbre, în ciuda veşmintelor lor mândre, în
timp ce se îndreptau către zona luminoasă din jurul
marelui altar. Cu toate acestea, trei spirite înalte din
tărâmurile superioare au devenit vizibile pe altarul sfânt,
în scopul evident de a-şi oferi darurile divine. Ele au
magnetizat apa, impregnând-o cu energii vitalizante şi
purificatoare exact aşa cum se petrece în timpul
întâlnirilor spiritiste creştine - şi apoi au aplicat fluide
benefice asupra pâinii de împărtăşanie, transferându-şi
energiile lor sacre asupra structurii fine.
Uimit, m-am întors la observarea congregaţiei, însă
nici fiinţele încarnate, nici surorile şi fraţii dezîncarnaţi
şi ignoranţi aflaţi la slujbă nu au perceput prezenţa
nobilelor spirite-emisari ce acţionau în numele Binelui
Infinit.
 Observând aurele multor oameni, am putut vedea că
unii făceau cu adevărat un efort de a-şi îmbunătăţi
atitudinea mentală în rugăciune. Scânteieri violacee cu
tendinţă către o strălucire timidă apăreau pe ici, pe colo;
însă spiritele dezîncarnate malefice căutau dinadins să-i
tulbure pe cei care îşi reînnoiau credinţa. Mi-am
focalizat atenţia pe o femeie din apropiere, care îl asculta
pe preot cu dorinţa evidentă de a primi binecuvântarea
divină. Ochii ei umezi şi razele subţiri de lumină ce
ţâşneau din mintea ei reflectau aspiraţia sinceră către o
viaţă mai nobilă, care în acel moment îi îmbăia gândirea
evlavioasă. Cu toate acestea, când au perceput
speranţele ei constructive, două spirite rele din
tărâmurile inferioare au încercat să-i distragă atenţia, şi,
pe cât am putut să-mi dau seama, i-au sugerat amintiri
bolnave care făceau ca încercările ei să fie inutile.
L-am privit pe Gubio, care a explicat cu bunătate:
- Istoria spiritelor demoniace care îi atacă pe
devotaţii de toate tipurile este în esenţă complet
adevărată. Spiritele pervertite, incapabile de a primi
daruri divine, devin nişte instrumente pasive ale
spiritelor rebele. Acestea sunt interesate să menţină în
ignoranţă mulţimile de oameni, inoculând în ei
denigrarea lamentabilă a spiritualităţii superioare care
ne guvernează destinele. De aceea dobândirea credinţei
necesită cel mai perseverent efort individual,
Încrederea în Binele Dumnezeiesc, împreună cu
entuziasmul pentru viaţă, pe care lumina religioasă îl
infuzează în noi, ne modifică vibraţia. Noi beneficiem
infinit prin impregnarea energiilor noastre în idealismul
sublimat al credinţei sfinte de care ne ataşăm. Totuşi,
sarcina noastră reală nu implică doar vorbe simple.
Profesarea credinţei nu este totul. Experienţa sufletului
în corpul grosier este destinată în mod fundamental
perfecţionării individului. Prin intermediul luptelor de pe
cale fiinţa creşte, se purifică şi devine iluminată. Cu
toate acestea, tendinţa celor mai mulţi credincioşi este
de a evita conflictele de pe cale. Există oameni care,
după ce au slujit idealului lor religios timp de doi ani,
plănuiesc să trândăvească 20 de secole, în toate locurile
de adorare mesagerii Domnului îşi oferă favorurile şi
binecuvântările compatibile cu necesităţile fiecăruia; cu
toate acestea, este esenţial ca inima să fie pregătită şi să
merite să le primească. Între emisie şi recepţie
predomină necesitatea de acordare la frecvenţa
adecvată. Fără un efort pregătitor, atmosfera pentru a
primi beneficii este imposibilă. Ar fi zadarnic pentru noi
să impunem imediat asupra celor primitivi o viaţă într-
un palat construit de o cultură modernă. În loc de
sunetele muzicii noastre, ei ar asculta mai degrabă
vâjâitul vântului, iar o tolbă plină cu săgeţi va părea
mult mai valoroasă decât grădinile noastre perfecte.
Astfel, pentru ca cineva să meargă pe calea către o
poziţie superioară în societate, trebuie să fie politicos,
educat, plin de bunăvoinţă şi deschis la sugestiile de
perfecţionare şi muncă.
 Gubio a privit la mulţimea aparent pocăită, care lua
parte la ceremonie, şi a subliniat:
- În realitate, liturghia este un act religios venerabil
ca oricare altul, în care inimile caută să se identifice cu
Divinitatea ocrotitoare; însă există puţine persoane care
participă cu întregul spirit orientat către asimilarea
asistenţei cereşti. Iar pentru formarea unei asemenea
stări lăuntrice, fiecare credincios, în afară de munca de
purificare a emoţiilor, trebuie să lupte, de asemenea,
împotriva influenţei perturbatoare a spiritelor
dezîncarnate, care caută să le înăbuşe fervoarea.
Gubio a continuat să ne ofere explicaţii nepreţuite
cu privire la ritualul bisericesc, pe măsură ce slujba se
apropia de final.
Vocile corului răspândeau vibraţii armonioase şi
luminoase în întregul naos, şi am fost fascinat să văd
mai multe spirite sublime cu chipuri glorificate
înconjurând altarul, unde oficiantul a ridicat potirul
după ce l-a binecuvântat.
O lumină intensă a emanat din chivot pentru a
impregna elementele, dar am fost surprins să văd cum,
la ridicarea ofrandei sfinte, preotul a stins această
lumină cu razele negricioase pe care el însuşi le trimitea
în toate direcţiile. Apoi, în timp ce se pregătea să
distribuie masa euharistică celor unsprezece care
primeau Sfânta împărtăşanie îngenuncheaţi umil în faţa
altarului învelit în pânză, am observat că bucăţile de
cuminecătură de pe discul de argint erau flori reale,
încununate de o dulce splendoare. Ele radiau lumina cu
asemenea putere, încât magnetismul întunecat al
mâinilor preotului n-o puteau stinge. Cu toate acestea,
când a fost plasată pe limba ce trebuia să primească
pâinea simbolică, cuminecătura s-a făcut neagră ca prin
magie. Doar o singură tânără femeie, a cărei căinţă era
necondamnabilă, a primit floarea divină cu suficientă
puritate. Am privit cum cuminecătura, precum un fulg
de fluide luminiscente, a coborât prin faringe şi i-a
luminat apoi întreaga regiune a inimii.
Am fost intrigat, iar Instructorul grijuliu a explicat:
- Ai înţeles lecţia? în ciuda faptului că este
hirotonisit, oficiantul este un ateu, care se complace în
desfătarea simţurilor. Nu a făcut niciun efort pentru
sublimarea sa lăuntrică. Mintea îi este departe de altar.
Este foarte preocupat să încheie slujba cât mai repede
posibil, astfel încât să nu piardă o călătorie de desfătare
a simţurilor. Cât despre cei care au venit la masa
euharistică cu sentimente întunecate şi vrednice de
dispreţ, şi-au anulat singuri darul ceresc nemeritat. Aici
se află mulţi aşa-zişi credincioşi, însă foarte puţini
prieteni întru Hristos şi slujitori ai Binelui Dumnezeiesc.
Preotul grăbit le-a dat drumul credincioşilor care, la
finalul slujbei, arătau mai degrabă precum un stol de
păsări gălăgioase şi frumos împănate.
Absorbit în priveliştea pe care tocmai o observasem,
am mers împreună cu ghidul nostru şi cu Eloi să
însoţim pacienta şi pe soţul ei în drumul spre casă,
înconjuraţi de aceeaşi ceată de spirite deplorabile, care
nu suferiseră nici cea mai mică transformare.
 Cap. 10 - O experienţă de învăţare

Când am ajuns înapoi la casa Margaridei, am fost

extrem de surprins de faptul că Instructorul nostru nu a
făcut nimic pentru a-şi apăra pacientul cel drag.
Epuizată, tânăra femeie s-a aşezat din nou în pat,
cu privirea pierdută în spaţiu, absorbită de o groază
indescriptibilă.
La semnalul lui Saldanha, unul dintre
magnetizatorii neîndurători a început să aplice energii
perturbatoare peste ochii ei, pentru a-i irita ţesutul
protector. Astfel, nu numai că ambii ochi au început să
perceapă fenomene halucinatorii, ci şi arterele oculare
au arătat modificări evidente.
Am văzut încă o dată cât de uşor era pentru spiritele
rele ale întunericului să-şi hipnotizeze şi să-şi paralizeze
victimele, torturându-le după bunul lor plac.
Faţa pacientei a fost inundată de lacrimi, indicând o
mare tulburare lăuntrică. Mintea ei sfâşiată, suferindă şi
mâhnită îi tiraniza inima ce bătea foarte repede,
cauzând schimbări grave în întregul microcosmos
organic.
După ce şi-a încheiat operaţiile complexe asupra
ochilor, magnetizatorul şi-a îndreptat atenţia asupra
nervului acustico- vestibular şi asupra celulelor auditive,
infuzându-le cu o substanţă neagră, ca şi cum umplea
un rezervor de benzină.
Chiar dacă ar fi dorit, Margarida n-ar fi putut să se
ridice. O emanaţie densă de fluide toxice era amestecată
împreună cu limfa în canalele semicirculare.
Îndată ce procedura a fost încheiată, Saldanha şi-a
înlăturat colaboratorii înspăimântători - cu excepţia
celor doi însărcinaţi cu munca de hipnoză - spunându-le
că au de lucru în altă parte a oraşului. Alte cazuri
aşteptau legiunea lui Gregorio, iar în viziunea şefului
prigonitorilor, Margarida primise suficientă materie
zdrobitoare pentru următoarele 30 de ore.
Casa s-a golit treptat, astfel că acum arăta precum
un cuib lipsit de viespile vorace. Saldanha, cei doi
magnetizatori şi noi trei am rămas în urmă, împreună
cu grupurile de minţi în „formă ovoidală”, ce erau
ataşate de creierul femeii torturate.
Aflat singur cu persecutorul teribil, Gubio a încercat
discret să-i testeze sufletul.
- Nu este nicio îndoială că loialitatea faţă de sarcinile
tale este admirabilă, a spus ghidul nostru.
Iar în timp ce Saldanha a zâmbit flatat, Gubio a
continuat cu o privire pătrunzătoare, dar blândă:
- Ce l-a făcut pe Gregorio să-ţi încredinţeze o
asemenea misiune delicată?
- Ura, prietene, ura!
- Pentru ea? - a întrebat Gubio, arătând către
pacientă.
- Nu pentru ea personal, ci pentru tatăl ei, un
judecător fără suflet care mi-a distrus casa. Exact acum
unsprezece ani sentinţa lui dură a căzut asupra
descendenţilor mei şi i-a distrus.
Instructorul nostru a părut extrem de interesat,
astfel că spiritul mizerabil a continuat:
- În răzvrătirea mea împotriva sărăciei extreme şi
depăşirii unei tuberculoze agresive, mi-am abandonat
corpul fizic, dar n-am reuşit să părăsesc mediul din
jurul casei. Sărmana mea Iracema mi-a lăsat un fiu
drag, căruia n-am reuşit să-i las moştenire nicio resursă
apreciabilă, în consecinţă, Jorge şi mama lui s-au
confruntat cu dificultăţi şi necazuri care îmi provoacă
încă o imensă suferinţă. Jorge a lucrat ca muncitor
necalificat, dar nu a reuşit să fie un ajutor suficient.
Mama lui s-a stins în tăcere şi continuă suferinţă. Chiar
şi aşa, Jorge s-a căsătorit destul de tânăr cu o colegă de
muncă, ce i-a dăruit o fiică chinuită şi suferindă. Viaţa
continua obişnuit pentru acea casă neprotejată şi
subnutrită, când o crimă cu jaf şi omor a lovit locul în
care muncea sărmanul meu băiat. Din cauza unor
dovezi circumstanţiale, vina a căzut asupra lui. Am mers
cu el în închisoare şi, fără niciun mijloc de a-l ajuta, am
privit interogaţia infernală la care a fost supus, ca şi
cum ar fi fost un ucigaş obişnuit. Astfel că, din
momentul în care m-am ataşat de familia mea după
momentul îngrozitor al tranziţiei mele corporale, nu m-
am simţit niciodată dispus să mă resemnez. Experienţa
umană nu mi-a oferit timp pentru studii religioase sau
filozofice. De foarte timpuriu am început să mă
răzvrătesc împotriva celor care se bucurau de beneficiile
lumii, în detrimentul celor defavorizaţi de soartă; iar
când am văzut că moartea fizică nu mi-a dezvăluit vreun
tărâm miraculos, am preferat să-mi continui viaţa în
casa mea murdară şi sumbră, unde traiul alături de
Iracema, prin intermediul legăturilor magnetice
profunde, mi-a oferit o oarecare alinare... Am văzut
incidente detestabile de o oroare indescriptibilă. M-am
simţit umilit. Şi pentru că eram invizibil celor încarnaţi,
am vizitat directori de închisoare şi departamente,
autorităţi şi gardieni, în încercarea de a găsi pe cineva
care să mă ajute să-l salvez pe Jorge, care era nevinovat.
L-am descoperit chiar şi pe criminalul real, care, chiar şi
acum, se bucură de o poziţie socială foarte de dorit, şi
am făcut tot posibilul să îndrept procesul ruşinos. Dar
nimic nu a mers. Fiul meu a suferit tot felul de atrocităţi
mentale şi fizice, pedepsit pentru o crimă pe care nu a
comis-o. Descurajat, deoarece nu primisem nicio
satisfacţie din partea anchetatorilor închisorii - care
reuşiseră să obţină cu forţa o mărturie falsă din partea
fiului meu - am mers la judecătorul responsabil cu cazul
său, în speranţa unei intervenţii. În loc de a accepta
inspiraţia mea ce-l invita să arate dreptate şi milă,
judecătorul a ascultat de părerile prietenilor influenţi din
cercurile politice, care, în nerăbdarea de a-l pedepsi pe
adevăratul criminal, erau foarte interesaţi de o sentinţă
nedreaptă.
Saldanha a făcut o scurtă pauză pentru a-şi
exprima ranchiuna adâncă, apoi a continuat:
- Cuvintele nu pot exprima suferinţa mea. Jorge a
trecut prin tortură îngrozitoare, iar Irene, nora mea,
copleşită de nevoi şi necazuri, şi-a uitat obligaţiile de
mamă şi s-a sinucis, pentru a fi lângă spiritul nefericit al
fiului meu. Chinuită de amărăciune, soţia mea a părăsit
corpul fizic în urma sărăciei şi s-a alăturat cuplului
chinuit. Nepoata mea - care acum a ajuns o tânără
femeie, deşi este ameninţată de un viitor nesigur - se
ocupă de gospodăria acestei case, unde fratele nebun al
Margaridei încearcă subtil să o îndrume către o deviere
morală gravă. Judecătorul responsabil de familie a
primit jurămintele mele de răzbunare într-un vis şi a
plasat-o aici împreună cu propria lui familie, în
încercarea de a-şi repara cumva crima. Chiar şi aşa,
răzbunarea mea nu va fi mai puţin severă.
Am fost surprins să văd că ghidul nostru nu a
încercat nicio educaţie spirituală. Privind cu simpatie la
Saldanha, el doar a rostit:
- A semăna durerea este cu adevărat ceea ce ne
îndurerează cel mai mult.
Încurajat de tonul prietenos al acestei rostiri,
Saldanha a continuat:
 - Mulţi oameni mi-au sugerat transformarea
spirituală, încurajându-mă să ofer o iertare seacă. Dar
nu o voi face. Sărmanul meu Jorge nu a putut să reziste
presiunii mentale agonizante a Irenei şi a Iracemei, şi a
înnebunit. A fost transferat din celula sa umedă la un
azil mizerabil, dar a ajuns precum un animal în cuşcă.
Crezi că mintea mea poată să se gândească la
compasiune când eu însumi nu am primit-o? Atât timp
cât asemenea scene se dezvăluie în faţa ochilor mei, nu
sunt deschis la nicio sugestie religioasă. Înfrunt pur şi
simplu viaţa. Mormântul doar demolează zidurile cărnii,
dar suferinţele noastre continuă la fel de vii şi de
puternice ca şi atunci când trebuia să le suportăm în
carcasa de oase. În asemenea stare m-a găsit preotul
Gregorio şi mi-a satisfăcut doleanţele cele mai ascunse.
El avea nevoie de cineva cu sufletul suficient de împietrit
pentru a prezida demontarea tehnică a acestei femei. El
vrea să o jefuiască încet de existenţa ei lumească, şi mi-
a lăudat spiritul ferm. Există aproape întotdeauna o
mulţime de servitori disponibili pentru misiuni de
corectare, dar nu este uşor să găseşti pe cineva care s-a
decis să persevereze în răzbunare până la capăt, cu
aceeaşi ură ca la început. Gregorio a văzut că eu
îndeplinesc condiţiile şi mi-a încredinţat sarcina.
Privind mânios prin cameră, a început să strige:
- Toţi de aici vor plăti! Toţi...
Uluit, am privit la Gubio, care a rămas netulburat şi
tăcut.
Dacă aş fi fost în locul lui, probabil că m-aş fi
implicat într-un lung comentariu raţional cu privire la
legea iubirii care ne guvernează destinele; aş fi cerut
empatic ca persecutorul să fie atent la învăţăturile lui
Iisus şi, dacă ar fi posibil, l-aş fi făcut să-şi muşte limba
cea nedisciplinată şi insolentă.
 Însă Instructorul nu a procedat aşa, evident. A
zâmbit fără să spună vreun cuvânt, căutând să-şi
ascundă tristeţea.
Au trecut astfel două-trei minute lungi.
Ceasul arăta 11:45 dimineaţa, când am auzit pe
cineva venind.
- Este doctorul ei, a spus Saldanha cu un sarcasm
limpede. Va căuta să găsească leziuni şi microbi, dar nu
va găsi nimic.
Chiar atunci un domn în vârstă a intrat în cameră,
împreună cu Gabriel, soţul victimei.
Doctorul s-a apropiat de pacientă şi i-a oferit cu
amabilitate câteva cuvinte de încurajare.
Margarida a încercat să zâmbească, dar era
imposibil - nu avea nicio forţă.
În timp ce vorbeau, a intrat un spirit în mod clar
binevoitor. Ne-a observat şi ne-a indicat că ne înţelege
poziţia, deoarece a privit cu grijă către noi, fără să spună
nimic. S-a apropiat de doctor, ca şi cum era asistentul
lui devotat.
Specialistul nu părea foarte interesat de caz, ci a
examinat starea de prostraţie a Margaridei şi apoi a
discutat superficial cu soţul victimei. A afirmat că, în
opinia lui, tânăra femeie se afla în mod evident sub
influenţa unei crize de epilepsie şi că pentru analiza
finală va primi ajutorul unor colegi eminenţi ce o vor
supune unei examinări detaliate în ceea ce priveşte
leziunea de la nivelul cerebro-meningeal, ce putea
implica o posibilă operaţie chirurgicală.
Dar apoi spiritul nou-venit şi-a pus mâna dreaptă
pe fruntea doctorului, ca şi cum dorea să-i transfere un
ajutor providenţial.
Doctorul a ezitat puţin, dar în câteva minute,
îndemnat de sugestia exterioară pe care nu putea să o
înţeleagă precis, l-a luat pe Gabriel deoparte şi l-a
întrebat:
- De ce nu încercaţi spiritismul? Recent am auzit de
câteva cazuri uimitoare ce au fost rezolvate cu succes
prin intermediul unui fel de psihoterapie...
Şi pentru a arăta că nu renunţase la abordarea sa
ştiinţifică în favoarea idealismului religios, a adăugat:
- Conform informaţiilor pe care le avem până acum,
sugestia hipnotică este o putere misterioasă şi aproape
necunoscută.
Soţul pacientei a primit bucuros sfatul său şi a
întrebat:
- Mă puteţi ajuta în această direcţie?
Doctorul a ezitat puţin şi a răspuns:
- Nu am prea multe legături cu reprezentaţii acestui
subiect, dar, conform părerii mele, nu va fi nicio
problemă să încercăm măcar.
A scris o reţetă de medicamente şi injecţii şi apoi s-a
pregătit să plece, în timp ce Saldanha, având controlul
deplin al situaţiei, a râs dispreţuitor.
Gubio a discutat câteva aspecte cu inchizitorul
dezîncarnat, apoi mi-a explicat:
- Andre, ne-am înţeles să mergi cu doctorul şi să
observi ce se petrece. Dar întoarce-te aici în câteva ore.
Am înţeles că ghidul nostru îmi oferea şansa de a
obţine noi cunoaşteri, astfel că l-am însoţit cu atenţie şi
mulţumire pe specialistul tulburat.
Departe de locul în care Instructorul nostru era
blocat într-o bătălie ciudată, m-am apropiat de
personalitatea care l-a asistat pe doctor şi am început
un dialog prietenos.
Numele noului prieten era Mauricio. Fusese
asistentul doctorului în timp ce se aflase în corpul fizic.
Acum veghea asupra lui şi îl asista în acţiunile sale
profesionale.
- Toţi doctorii, a afirmat el, chiar dacă au o minte
materialistă, impermeabilă credinţei religioase, se
bazează pe ajutorul prietenilor aflaţi în lumea spiritelor.
Sănătatea umană este una dintre cele mai valoroase
dintre toate darurile divine. Dar atunci când oamenii
abuzează de trupul lor, din neglijenţă sau nedisciplinare,
este dificil de refăcut şi de regenerat echilibrul, căci
toată lumea ştie că persoana surdă cea mai afectată este
cea care nu doreşte să audă. În orice caz, în ceea ce-i
priveşte pe cei din planul spiritelor, care ajută la
progresul uman, există întotdeauna modalităţi de a
proteja armonia organică, astfel încât sănătatea
oamenilor să nu fie perturbată. Bineînţeles, se fac greşeli
îngrozitoare în medicină, şi nu le putem evita. Asistenţa
noastră nu poate trece de câmpul receptiv al celor care
doresc să-i vindece pe ceilalţi sau pe ei înşişi. Dar noi
acţionăm întotdeauna de partea sănătăţii generale, cât
de mult este posibil.
Apoi a exclamat cu o expresie profundă
semnificativă:
- Ah! Dacă doctorii s-ar ruga!
Am ajuns la destinaţia noastră cu puţin înainte de
prietenul nostru încarnat.
Locuinţa era confortabilă, dar, în ciuda
împrejurimilor frumoase, era impregnată de fluide
dezagreabile.
Atmosfera din casă era extrem de perturbată.
Mauricio a explicat fără nicio introducere:
- Suntem foarte interesaţi de implicarea prietenului
nostru în marile întrebări legate de suflet, în scopul de a
îmbunătăţi mintea infirmă a femeii. De aceea, fără să
folosim mijloace directe, l-am îndrumat să cerceteze cărţi
şi publicaţii pe tema respectivă. Cu toate acestea,
contrar dorinţelor noastre, aici predomină nu numai
prejudecăţile clasei de mijloc, ci şi influenţa vătămătoare
a celei de-a doua soţii a lui. Chiar dacă este un bărbat
foarte inteligent, este extrem de ataşat de plăcerile
simţurilor şi nu a putut să rămână văduv. În consecinţă,
acum cinci ani s-a însurat cu o tânără femeie care îi cere
foarte multe, în ciuda faptului că el este mai bătrân. Iar
acest lucru a dus la tot felul de lucruri foarte grave.
Prima soţie a murit şi a lăsat în urmă doi băieţi. Este
încă ataşată de casă, pe care o consideră proprietatea ei
exclusivă. Indiferent cât de mult am încercat, nu am
reuşit încă să o îndepărtăm, deoarece gândurile fiilor ei
sunt în conflict cu cele ale tatălui şi ale mamei vitrege,
ceea ce o incită constant să facă ceva. Dualitatea
mentală din această casă este uriaşă. Nimeni nu
cedează, nimeni nu cere iertarea; lupta spirituală
neîncetată a transformat acest loc într-o arenă a
întunericului.
Mauricio a tăcut şi am putut vedea că, din postura
sa uluitoare de răzvrătită, fosta doamnă a casei era, cu
adevărat, în conexiune cu unul dintre fiii ei, un tânăr de
vreo 18 ani, care fuma nervos într-un fotoliu. Era un
receptacul perfect pentru mintea duşmănoasă a mamei
lui. Mintea îi era plină de gânduri perturbate şi greşite.
Fire magnetice subtile îl legau constant de mama sa
nefericită.
Mâinile îi erau răsucite în pumni şi arăta ca şi cum
plănuia ceva diabolic; în ciuda eforturilor lui Mauricio de
a-i ajuta, nici el şi nici mama sa geloasă nu erau
capabili să primească influenţa sa reparatorie.
- Am făcut tot ce am putut, a explicat noul meu
tovarăş, ca să insuflu valori spirituale elevate în această
casă, dar este o arenă foarte rezistentă.
 Tocmai atunci doctorul a intrat pe uşă, iar Mauricio
şi-a plasat mâna binevoitoare pe fruntea lui, pentru a-i
oferi o intuiţie precisă în legătură cu cazul Margaridei.
Imediat specialistul a început să reflecte asupra
subiectului sugerat de Mauricio, amintindu-şi de o
anumită publicaţie tehnică. Era singurul mod în care
putea percepe gândurile prietenului său subtil.
Eforturile sale s-au dovedit însă fără succes. Fiul său şi-
a atacat tatăl cu acuzaţii caustice legate de faptul că
întârziase mult la prânz.
Doctorul şi-a deconectat imediat mintea de firele
noastre invizibile, cufundându-se într-un vârtej de
vibraţii ostile. Femeia dezîncarnată l-a abordat şi ea cu
furie. Am privit cum l-a lovit peste faţă, chiar dacă el nu
a simţit nimic. Totuşi, sângele concentrat în zona
respectivă a tâmplelor şi a feţei a indicat o furie
nemascată. A rostit câteva cuvinte de indignare şi a
pierdut întregul contact cu noi.
Mauricio a fost dureros de dezamăgit şi a spus:
- Aşa este întotdeauna. Este foarte greu pentru noi
să ne apropiem de cei pe care dorim să-i ajutăm în
planul fizic. Primim ocazii nepreţuite pentru realizări
spirituale, cum este cazul Margaridei. Cu toate acestea,
strădaniile noastre au dus doar la o mare frustrare. Un
om educat în spiritul academic ar trebui să aibă de la
sine o curiozitate sfântă cu privire la viaţă şi să se abţină
de la anumite practici ce implică satisfacţia egoistă a
experienţei corporale. În orice caz, în general oamenii
caută asemenea satisfacţii până când îşi epuizează
trupurile. Indiferent cât de mult căutăm să-i îndrumăm
să facă drumul inestimabil de la periferie la centru -
astfel încât să se conformeze imperativelor vieţii care-i
aşteaptă dincolo de mormânt - eforturile noastre sunt
aproape întotdeauna considerate inutile şi vrednice de
amânat.
Mauricio a zâmbit enigmatic şi a adăugat:
- Şi putem vedea că acesta este un om chemat de
societate pentru a-i vindeca pe ceilalţi.
Între timp, mica familie s-a adunat în jurul mesei,
iar a doua soţie a doctorului m-a impresionat cu
adevărat cu aspectul ei rafinat. Machiajul era impecabil.
Ţinuta era elegantă şi sobră, iar bijuteriile alese cu gust.
Coafura îi amplifica armonios profunzimea privirii; dar
era înconjurată de o aură gri-închis, care trăda faptul că
era foarte puţin dezvoltată spiritual. Din punct de vedere
social părea foarte rafinată, dar, după ce au terminat de
mâncat, condiţia ei mentală deplorabilă a ieşit imediat în
evidenţă. După câteva schimburi de replici în
contradictoriu cu soţul ei, tânăra femeie a mers să
doarmă pe o canapea mare şi moale.
Mauricio m-a invitat să o observ în timp ce se
odihnea şi am fost extrem de uluit că nu am mai văzut
aceleaşi trăsături fiziologice în corpul ei subtil, care se
desprinsese de corpul ei fizic adormit. Am observat doar
o uşoară asemănare, deoarece femeia devenise cu
adevărat de nerecunoscut. Chipul ei arăta ca şi cum
aparţinea uneia dintre acele vrăjitoare din basmele
pentru copii. Gura, ochii, nasul şi urechile i se
transformaseră într-un mod monstruos.
 Nici măcar soţia dezîncarnată şi răzvrătită nu a avut
curajul să o confrunte, ci s-a retras oarecum speriată,
încercând să se ascundă după fiul ei.
Mi-am adus aminte de povestea scrisă de Oscar
Wilde, Portretul lui Dorian Grey, în care personajul
dobândeşte treptat o înfăţişare oribilă, pe măsură ce se
dedică lăuntric practicii răului. Am privit către Mauricio
întrebător şi el a explicat:
- Da, prietene, imaginaţia lui Wilde nu a halucinat.
Femeile şi bărbaţii, prin gândurile, atitudinile, cuvintele
şi acţiunile lor, creează în ei adevărata înfăţişare a
spiritului lor. Fiecare faptă rea, fiecare cădere lasă urme
oribile pe sufletul fiinţei, exact aşa cum fiecare acţiune
benefică şi fiecare gând elevat amplifică frumuseţea şi
perfecţiunea formei corpului subtil, în care se manifestă
adevărata individualitate, în special după moartea
corpului grosier. Există oameni care sunt foarte plăcuţi
şi atractivi fizic, dar nişte adevăraţi monştri în adâncul
lor, exact aşa cum există corpuri deformate şi urâte care
ascund spirite angelice de o frumuseţe celestă.
Şi arătând către femeia mizerabilă în timp ce
aceasta părăsea casa, fiind parţial liberă de corpul fizic,
a adăugat:
- Această sărmană soră se află sub controlul
spiritelor animalice, batjocoritoare, care o vor menţine
într-un dezechilibru teribil pentru mult timp. Până când
nu va ajunge la o credinţă reînnoită, la concepte
purificatoare şi la un comportament merituos, nu
credem că va fi capabilă să evite pericolul în care se află,
şi îşi va aminti să plângă, să înveţe şi să se dedice
Binelui Dumnezeiesc doar atunci când va părăsi în final
vehiculul fizic, care acum este cu adevărat ca al unei
vrăjitoare.
Subiectul era fascinant, iar lecţia de o mare valoare.
Din păcate, era târziu şi trebuia să mă întorc.
 Cap. 11 - O experienţă nepreţuită

Ţinând seama de sugestia doctorului, a doua zi

dimineaţă Gabriel s-a pregătit să-şi ducă soţia la un
faimos profesor în ştiinţele psihice, în speranţa de a-şi
asigura ajutorul său benefic.
Am putut vedea că libertatea oamenilor în ceea ce
priveşte asemenea consultaţii era aproape nelimitată,
căci Gubio nu era deloc mulţumit de ea şi mi-a spus
discret că urma să facă tot ce putea pentru a o preveni;
în opinia lui, ideea putea fi profitabilă şi valoroasă dacă
mergeau la un alt specialist în acel domeniu.
În opinia ghidului nostru precaut, profesorul era cu
adevărat un admirabil reprezentant al fenomenului,
purtător al unor daruri mediumnice extraordinare, dar,
deoarece mintea îi era prea ataşată de interesele banale
ale experienţei pământeşti, nu-i putea ajuta cu adevărat
pe cei care îi solicitau ajutorul.
- Lucrarea psihică, a spus Instructorul cu o voce
aproape imperceptibilă, este o activitate la fel de comună
ca oricare alta. Partea esenţială este dezvoltarea unei
lucrări cu adevărat înălţătoare. Consultarea
intermediatorilor de competenţă recunoscută - adică a
celor care posedă facultăţi extraordinare în sectorul
informativ - atunci când se ocupă de două lumi, este
precum contactarea unor deţinători de mari averi. Dacă
asemenea deţinători de mari bunuri nu sunt interesaţi
de utilizarea lor în scopul de a-i face fericiţi pe ceilalţi
oameni, asemenea cunoaştere sau avere doar le va
amplifica egoismul, distragerea inutilă, şi va fi o pierdere
regretabilă de timp.
 În ciuda acestei remarci oportune, am văzut că soţul
femeii chinuite nu era dispus să-şi modifice gândirea.
Toate eforturile noastre de a-l face să urmeze un alt
curs au eşuat. Gabriel nu ştia cum să reflecteze.
Deşi vizibil îngrijorat, Gubio a spus:
- În orice caz, suntem aici să ajutăm şi să slujim în
orice mod putem. Să urmăm cuplul în această nouă
aventură.
Curând urma să-l întâlnim pe psihiatru.
Cu mare interes, ca şi cum ştia dinainte ce urma să
se petreacă, Saldanha a avut grijă chiar şi de cele mai
mici detalii, fără să-i dea drumul femeii.
Cu câteva minute înainte de orele 11 dimineaţa ne
aflam într-o mare sală de aşteptare. Trei alte grupuri de
persoane aşteptau nervoase.
Profesorul se afla în birou, tratând un pacient
tulburat mintal, pe care-l puteam auzi cum rostea cu
voce tare nişte fraze incoerente.
Am văzut că toţi cei prezenţi acolo erau însoţiţi de
un mare număr de dezîncarnaţi. Mai precis, întregul loc
era precum un stup mare de lucrători fără corpuri fizice.
Spirite din lumi inferioare veneau şi plecau, fără să
ne acorde atenţie.
În ciuda faptului că Saldanha avea intenţia fermă de
a o menţine pe Margarida sub controlul său strict,
Instructorul nostru a spus că dorea să verifice locul şi
ne-a luat cu el pentru a-i studia pe câţiva pacienţi
prezenţi acolo.
Ne-am apropiat de un domn mai în vârstă aflat într-
un fotoliu. Era însoţit de doi bărbaţi tineri şi manifesta
simptome ale unei tulburări nervoase evidente. Fruntea
sa foarte palidă era acoperită de broboane reci şi expresii
de teroare, ce indicau o stare de leşin. Se putea vedea că
era torturat de viziuni înspăimântătoare, cunoscute doar
de el. Am perceput tulburarea sa mentală şi am fost
uimit să văd mai multe forme ovoidale, toate diferite
între ele, ataşate de corpul său subtil. Eram foarte
curios de ceea ce urma să ne spună Instructorul nostru.
Gubio îl studia meticulos, în scopul de a ne oferi
explicaţii valoroase. După câteva momente, el a spus cu
o voce şoptită:
- Observaţi ce calamităţi psihologice pot produce
unei persoane tulburările mintale. Acest om este
anchetator în cadrul poliţiei şi are probleme mentale
serioase. Nu a reuşit să folosească în mod responsabil
bastonul de poliţist, ci l-a utilizat pentru a-i umili şi răni
pe ceilalţi. A reuşit să evite remuşcarea timp de câţiva
ani, dar fiecare gând de indignare din partea victimelor
sale a început să orbiteze în jurul atmosferei lui psihice,
aşteptând şansa să se facă simţit. Faptele lui nemiloase
3tras nu numai mania multor oameni, ci şi compania
constantă a celor mai rele entităţi, care i-au ruinat viaţa
mentală. Când a venit momentul ca el să-şi privească
viaţa în pragul primelor simptome ale îmbătrânirii
corporale, remuşcarea a deschis o breşă uriaşă în
fortăreaţa în care se protejase. Energiile acumulate ale
gândurilor distructive pe care le-a atras asupra lui prin
comportamentul său nechibzuit au fost brusc declanşate
prin supărări şi frică; aceasta i-a distrus rezistenţa
organică înşelătoare, aşa cum furtunile violente
demolează barajul fragil menit să oprească acumularea
de ape. Supravieţuind crizelor, energiile dezechilibrate
ale minţii sale tulburate au lovit direct organele delicate
ale corpului său fizic. Cele mai vulnerabile dintre ele au
suferit consecinţe teribile. Nu numai că sistemul său
nervos suferă o agonie incredibilă, dar şi ficatul
traumatizat se află în prag de ciroză fatală.
 Observând întrebările noastre tăcute cu privire la o
posibilă soluţie pentru enigmele dureroase, Gubio a
subliniat:
- În esenţă, acest prieten este în realitate prigonit de
sine însuşi. Este torturat de ceea ce a fost şi de ceea ce a
făcut. Doar o transformare mentală extremă în numele
Binelui Dumnezeiesc îl va păstra în vehiculul fizic; o
credinţă reînnoită, împreună cu un efort perseverent şi
merituos către o viaţă morală mai nobilă îi vor putea
oferi forţa necesară pentru regenerarea de sine. El este
controlat de imaginile duşmănoase pe care le-a creat în
celulele întunecate şi izolate, din plăcerea de a-i maltrata
pe cei nefericiţi sub pretextul armoniei sociale
ocrotitoare. Memoria este un aparat fotografic viu şi
miraculos care păstrează imaginile acţiunilor noastre şi
înregistrează sunetele pe care le spunem şi le auzim...
Propriile noastre amintiri sunt cele care ne condamnă
sau ne absolvă.
Subiectul era foarte captivant, dar Gubio a început
să studieze un alt caz, probabil pentru a nu atrage prea
mult atenţia lui Saldanha şi a altor spirite inferioare
asupra noastră.
Ne-am apropiat de o canapea pe care stătea o femeie
cu înfăţişare respectabilă, alături de o tânără suferind
de cloroză (Formă de anemie a fetelor tinere, caracterizată
de scăderea cantităţii de hemoglobină din sânge şi având
cauze dietetice. - N.tr.eng.). Păreau să fie bunică şi
nepoată. Două spirite cu înfăţişare înspăimântătoare
flancau fata, ca şi cum era protejată de o gardă
personală foarte protectivă.
Bătrâna era foarte neliniştită în timp ce aştepta
consultaţia. Fata rostea lucruri fără sens, dar nu din
voinţa ei: fire subţiri de energie magnetică îi conectau
creierul de capul fratelui nefericit aflat în stânga ei. Era
complet controlată de gândurile lui, precum
hipnotizatorul şi subiectul său. Fata zâmbea în gol şi
pălăvrăgea fără rost despre planuri de răzbunare,
indicând toate caracteristicile stării de tulburare mintală
şi de inconştienţă.
Gubio a examinat-o cu grija sa obişnuită şi apoi a
explicat:
- Acest caz implică o dramă dureroasă din trecut.
Viaţa nu poate fi văzută prin sfera îngustă a unei
singure existenţe. Ea cuprinde eternitatea - secole
nesfârşite. Această fată a greşit foarte mult în trecut. S-a
căsătorit cu un bărbat şi l-a ademenit pe fratele ei în
corupţie. Soţul s-a sinucis şi fratele a înnebunit. Acum,
iată-i pe amândoi lângă ea, căutând răzbunare. Bunica
ei a făcut planurile să o mărite, deoarece îi este teamă să
o lase singură; cu toate acestea, înainte ca planul
benefic să poată fi materializat, ambele victime din
trecutul ei sunt hotărâte să prevină căsătoria. Fostul soţ
este înnebunit de furie şi se află încă în primele stadii de
evoluţie spirituală; tocmai de aceea nu poate uita
greşelile făcute de ea lui şi a preluat controlul asupra
centrilor de vorbire şi de echilibru ai fetei. Îi umple
mintea cu propriile lui idei, o subjugă şi revendică
prezenţa ei în sfera lui întunecată. Sărmana fiinţă este
saturată cu fluide care nu-i aparţin. Deja a consultat
mai mulţi psihiatri, dar fără rezultate; acum a ajuns aici
să caute ajutor.
- Va avea parte de un remediu adecvat? - a întrebat
Eloi, foarte impresionat.
- Nu arată ca şi cum ar fi pe drumul bun. Are nevoie
de o reînnoire lăuntrică, iar din ce pot vedea, va primi
aici doar o îngrijire paliativă. În cazurile de persecuţie
precum este acesta, în care victima încă se poate apăra
singură, rezistenţa personală este imperios necesară.
Dar nu este de ajuns să înlături obiectele care sunt
agăţate de magnet, dacă magnetul continuă încă să
atragă tot felul de lucruri.
Ne-ar fi fost de mare ajutor să aflăm mai multe
aspecte despre acest caz aparte, însă Saldanha ne privea
dubios, astfel că a trebuit să trecem mai departe.
Am ajuns în colţul cel mai întunecat al camerei, în
care se aflau doi bărbaţi de vârstă mijlocie. De departe
se putea vedea că unul dintre era complet dezechilibrat
mental. Era foarte palid şi nervos, indicând o anxietate
profundă.
Lângă ei se afla o fiinţă dezîncarnată, cu înfăţişare
modestă. M-am gândit că era doar unul dintre spiritele
grupului mare care acţiona acolo, dar am fost foarte
plăcut surprins când i s-a adresat lui Gubio, exclamând
discret:
- Pot percepe din frecvenţa voastră vibraţională că
sunteţi prieteni ai Binelui.
Arătând către pacient, el a spus:
- Am venit aici în numele acestui prieten. După cum
ştii, în acel birou există un puternic medium care încă
nu a atins iluminarea lăuntrică. A atras câteva zeci de
spirite dezîncarnate ce au puţină cunoaştere, iar ele îi
absorb emanaţiile şi lucrează orbeşte după poruncile lui,
fie ele bune sau rele.
A zâmbit şi a adăugat:
- Aici, pacienţii nu sunt de fapt ajutaţi de doctor sau
de cel specializat, ci de asistenţa spirituală şi
constructivă la care ei au acces.
L-am întrebat despre acest pacient anume, iar el a
explicat cu bunăvoinţă:
- Acest prieten este un administrator public sever.
Deoarece este un disciplinator şi un supraveghetor, nu
se poate folosi de tandreţe pentru a-i alina pe ceilalţi;
prin urmare, a devenit subiectul urii şi al persecuţiilor
tăcute care i-au biciuit mintea mulţi ani. Acest lucru a
dus la reacţii severe în sistemul circulator, zona cel mai
puţin rezistentă din organismul său. Deoarece s-a
străduit neînfricat să educe atitudinea leneşă a
angajaţilor, dar i-a lipsit scutul de dragoste cu care să se
apere, arterele sale coronariene au suferit o vătămare
foarte mare. Atacuri similare ale forţelor invizibile au fost
îndreptate şi asupra ficatului şi splinei, care se află într-
o condiţie jalnică. Mai mult, grupul mare de persecutori
care a fost trezit prin munca sa educativă şi puternică a
reuşit să insufle în doctorii săi ideea de a-i înlătura
chirurgical vezica biliară. Operaţia i-ar produce
complicaţii ce ar cauza moartea neaşteptată a trupului.
Planul gândit de aceste spirite este cu adevărat
impresionant. În orice caz, datorită bunătăţii care există
dincolo de severitatea sa, vom încerca să-l ajutăm prin
intermediul acestui medium. Am primit ordine să
împiedic operaţia şi sunt încrezător că voi avea succes.
Bineînţeles, mi-aş fi dorit să examinez pacientul
pentru a vedea cât de multe vătămări mentale a suferit,
dar o privire din partea lui Gubio m-a făcut să mă
răzgândesc.
Aveam responsabilităţi importante şi trebuia să ne
întoarcem la Saldanha. Cazul Margaridei era complex şi
trebuia să rămânem fermi în găsirea unei soluţii.
Văzând că suntem doritori să ajutăm, persecutorul
sărmanei femei ne-a întâmpinat încrezător.
Afişând atitudinea de persoană suprainteligentă, el
i-a spus Instructorului nostru că hotărâse să solicite
neutralitatea ajutoarelor spiritului profesorului. Cu un
aer viclean, el a spus că era necesar să împiedice
compasiunea mediumului şi să deruteze examinarea lui
prin orice mijloc posibil.
 După această declaraţie surprinzătoare, el a cerut
prezenţa unuia dintre cei mai influenţi colaboratori ai
săi, iar în faţa noastră a apărut un personaj pitic, cu
înfăţişare stranie şi cu o faţă enigmatică şi expresivă.
Saldanha i-a cerut ajutorul, explicând că psihiatrul
nu trebuia implicat în problema Margaridei. În schimbul
favorii sale, el a promis o recompensă excelentă într-o
colonie din apropiere, nu numai pentru pitic, ci şi
pentru ceilalţi asistenţi. I-a spus că îi va oferi lux şi
plăceri în grupul uriaş al spiritelor tulburate şi ignorante
în care îl întâlnisem pe Gregorio.
Piticul a arătat o mulţumire nedeghizată şi l-a
asigurat pe Saldanha că mediumul nu va percepe
absolut nimic.
Cu o curiozitate evidentă, am urmărit cursul
evenimentelor.
Îndată ce am intrat în birou am observat că locul nu
inspira prea multă încredere. Imediat, profesorul a
explicat cât costă consultaţia şi i-a cerut lui Gabriel o
sumă foarte mare de bani ca avans. Afacerile dintre cele
două sfere erau precum orice altă negociere.
Am putut vedea imediat că, chiar dacă mediumul ar
fi putut controla cât de cât spiritele care se foloseau de
eforturile lui, în aceeaşi măsură el era controlat de ele.
Biroul era plin de spirite din ordinele inferioare.
Saldanha a trecut imediat la treabă şi ne-a spus că
urma să monitorizeze îndeaproape procedurile
mediumului, arătându-ne vesel că angajase ajutorul
tuturor spiritelor de acolo. Astfel că noi trei puteam
observa liniştiţi ce se petrecea şi puteam învăţa o lecţie
valoroasă.
Foarte mulţumit de aranjamentele financiare,
mediumul a început să se concentreze profund şi am
observat un flux de energie emanând din toţi porii săi,
dar mai ales din gura, nările, urechile lui, precum şi din
zona pieptului. Acea forţă, ce semăna oarecum cu un
abur fin şi subtil, a umplut mica încăpere şi am văzut
cum spiritele inferioare care-l asistau pe medium în
timpul incursiunilor sale în planul nostru au inhalat
adânc acel abur, hrănindu-se cu el, aşa cum oamenii
obişnuiţi se hrănesc cu vitamine, proteine şi
carbohidraţi.
Analizând scena, Gubio a explicat cu o voce
imperceptibilă celorlalţi:
- Acea energie nu este patrimoniul celor câţiva
privilegiaţi. Este ceva comun tuturor fiinţelor, însă doar
cei care o exercită printr-o gândire precisă o pot înţelege
şi utiliza. Este „spiritus subtillissimus” al lui Newton,
„fluidul magnetic” al lui Mesmer şi „forţa elegiacă” a lui
van Reichenbach. În esenţă, este o energie plastică a
minţii, care poate fi acumulată după ce a fost preluată
din fluidul universal în care sunt cufundaţi şi regeneraţi
toţi curenţii vieţii, în tărâmurile diverse ale naturii din
cadrul Universului. Fiecare fiinţă vie este un
transformator al acestei energii, conform potenţialului
său de recepţie şi emanaţie. Fiinţele umane se
reîncarnează de sute de ori pentru a învăţa cum să
folosească, să dezvolte, să amplifice, să sublimeze, să
înnobileze şi să divinizeze această energie. În orice caz,
în majoritatea cazurilor ele evită strădania, pe care o
interpretează ca fiind durere şi mâhnire, când, de fapt,
ea este o resursă inestimabilă de creştere spirituală.
Astfel ei îşi amână propria desăvârşire, singurul mod
prin care ne putem apropia de Creator.
Observând scena care se desfăşura, am întrebat:
- Dar trebuie să recunoaştem că acest medium
văzător este un instrument puternic. El este în contact
plenar cu spiritele care-l asistă şi care, la rândul lor, îl
consideră un ajutor solid.
- Ai dreptate aici, a confirmat senin ghidul nostru,
dar nu este nicio indicaţie că ar fi o fiinţă evoluată din
punct de vedere moral. Acest profesor, care
interacţionează cu sfera noastră - o sferă inabordabilă
deocamdată omului obişnuit - se află în contact cu
emisiile vibraţionale ale spiritelor inferioare din jurul lui,
le poate auzi părerile şi le poate percepe sugestiile. Dar
acest lucru nu este suficient. Cei care se desprind de
vehiculul corpului fizic nu se iniţiază brusc în tainele
Divinităţii. Există bilioane de spirite, aflate pe diferite
trepte de evoluţie, care înconjoară fiinţele încarnate, în
fiecare zonă a luptei pământeşti. Multe dintre asemenea
spirite sunt inferioare nivelului contrapărţii lor din
planul fizic, şi astfel devin foarte uşor instrumente
pasive ale dorinţelor şi pasiunilor celor încarnaţi. Prin
urmare, este necesară capacitatea de sublimare în cazul
tuturor celor care se dedică comuniunii cu lumile
subtile, deoarece virtutea este dobândită, pe când viciile
sunt extrem de contagioase.
Între timp am văzut cum mediumul s-a deconectat
de trupul său şi a ascultat argumentaţia spiritului foarte
viclean a cărui colaborare o câştigase Saldanha.
- Întoarce-te, prietene, spunea îngâmfat spiritul
către medium, şi spune-i soţului surorii noastre bolnave
că problema ei organică este simplă şi că are nevoie doar
de ajutorul unui doctor.
- Dar nu este victima unei persecuţii vechi şi
evidente? - a întrebat oarecum ezitant mediumul.
- Nu, nu, nimic din toate astea! Fă-l să înţeleagă că
problema este strict medicală. Sistemul ei nervos este
distrus. Are nevoie să facă la spital o terapie cu şocuri.
Asta e tot.
 - Dar n-ar fi mai bine să încercăm să facem totuşi
ceva pentru a o ajuta?! - a întrebat mediumul, îngrijorat.
Spiritul a râs ca şi cum nu era niciun motiv de grijă,
şi a răspuns:
- Ei, acum. Ştii foarte bine că fiecare fiinţă îşi are
propriul destin. Dacă ajutorul nostru trebuie să fie
eficient, atunci nu este timp pentru subterfugii. Împacă-
te cu aceasta.
În acest moment Saldanha a zâmbit cu satisfacţie,
aprobând sugestia şi arătându-ne că o mulţime de
oameni pot fi păcăliţi atunci când se încred doar în
observaţiile lor înguste.
În lumina acestei scene, l-am întrebat discret pe
Gubio:
- Nu este aceasta o manifestare autentică a
spiritului?
- Ba da, aşa este, a confirmat el grav, este un
fenomen autentic în care o individualitate încarnată
primeşte opiniile uneia dezîncarnate. În orice caz, Andre,
prietenii încarnaţi ai idealului creştin îşi vor da seama
acum că asemenea fenomene sunt la fel de rebele
precum un râu puternic ce curge năvalnic şi lipsit de
control. Nu vom tolera niciodată spiritismul dogmatic şi
lipsit de înţelegere. Ci este esenţial să existe şi să
slujească un climat de rugăciune, de altruism şi de
abnegaţie; iar o credinţă mereu reînnoită, cu standarde
morale elevate, trebuie să învăluie activitatea
mediumnică transformatoare, astfel încât să putem
participa cu adevărat alături de Tatăl Suprem, în munca
Sa dumnezeiască. Acest om este un medium cu un mare
potenţial; însă, din cauza afacerilor lumeşti către care îşi
înclină capacităţile, el nu a trezit percepţii constructive
în cei care vin la ei. Poate fi considerat un colaborator
valoros în anumite cazuri, dar nu este idealul
colaborator care să poată provoca interesul marilor
binefăcători ai Vieţii Superioare. Asemenea spirite înalte
nu vor tolera ca învăţăturile nobile să ajungă la aceşti
servitori, de altfel bine-intenţionaţi, care nu ezită să-şi
vândă pe bani bunurile divine. Calea rugăciunii şi a
sacrificiului este indispensabilă tuturor acelora care
doresc să aibă o viaţă onorabilă. Rugăciunea făcută din
toată inima amplifică puterile mentale, înnobilează şi
extinde energiile minţii, iar altruismul şi bunătatea îi
iluminează pe toţi cei care se află aproape de sursa lor,
care îşi are rădăcinile în Binele Suprem şi Dumnezeiesc,
în consecinţă, nu este suficient doar să exteriorizăm şi
să ne mobilizăm forţa mentală pe care o avem cu toţii;
mai presus de toate trebuie să-i oferim o direcţie divină.
De aceea năzuim către Spiritismul centrat în Iisus -
este singurul mod în care ne menţinem pe calea cea
dreaptă.
Am absorbit explicaţiile valoroase ale Instructorului
şi, extrem de impresionat, am păstrat tăcerea.
Mediumul s-a întors în carcasa lui fizică, prin
aceasta încheind contactul tehnico-mecanic cu sfera
noastră, fără niciun rezultat cu privire la elevarea
spirituală care ar fi putut să îmbunătăţească situaţia. A
deschis ochii, s-a aranjat pe scaun şi i-a spus lui Gabriel
că problema soţiei putea fi rezolvată cu ajutorul
psihiatriei. A făcut comentarii cu privire la condiţia
nervilor ei şi chiar a recomandat un specialist pe care îl
cunoştea, care ar fi avut o abordare diferită de
vindecare.
Cuplul i-a mulţumit recunoscător, iar în timp ce îşi
luau la revedere, profesorul a sfătuit-o pe Margarida să
fie curajoasă şi atentă de fiecare dată când se simţea
deprimată.
 Tânăra femeie a ascultat aceste remarci cu
dezamăgirea şi durerea cuiva care se simţea ţinta
sarcasmului, şi a plecat.
Saldanha i-a felicitat pe asistenţii săi pentru
eforturile lor mizerabile şi i-a invitat să sărbătorească
triumful împreună. Apoi ne-a spus cu o voce fermă:
- Să mergem, prieteni! Cel care complotează
răzbunarea trebuie să o urmeze până la capăt!
Gubio i-a zâmbit cu tristeţe, pentru a-şi ascunde
mâhnirea teribilă, şi l-am urmat supuşi către ieşire.
 Cap. 12 - O misiune de iubire

Ne-am întors la casa cuplului, unde am aşteptat

răbdători. Între timp, la mijlocul nopţii, Saldanha ne-a
spus că urma să-şi viziteze fiul în spital.
Am fost şocat când Instructorul nostru l-a întrebat
pe Saldanha dacă puteam merge cu el.
Persecutorul Margaridei a fost cumva la fel de
surprins. Apoi a fost de acord, dar a vrut să ştie de ce.
- Poate că putem fi de folos, a răspuns Gubio
optimist.
Saldanha şi-a luat precauţii stricte şi i-a ordonat lui
Leoncio, unul dintre cei doi hipnotizatori implacabili, să-
i ţină locul în timp ce noi vom fi la spital.
Printre multele victime ale procesului dur de
reabilitare a demenţei, situaţia lui Jorge era cu adevărat
sfâşietoare. L-am găsit cu faţa în jos pe cimentul rece al
celulei sale primitive. Faţa sa nemişcată era culcată pe
mâinile acoperite de răni. Tatăl, care până în acel
moment păruse impermeabil şi împietrit, şi-a privit fiul
cu durere vizibilă şi cu ochii înlăcrimaţi, apoi a explicat
o voce plină de amărăciune:
- În mod clar se odihneşte după una din crizele sale
de isterie.
În orice caz, nebunia şi angoasa lui Jorge nu erau
singurele aspecte care inspirau compasiunea. Chiar
lângă el, conectate la învelişul său vital, mama şi soţia
dezîncarnate îi absorbeau resursele organice. Şi ele erau
întinse la podea, în stare semiletargică, ca şi cum trăiau
o durere îngrozitoare.
Irene, care se sinucisese, se ţinea cu mâna dreaptă
de gât - imaginea perfectă a cuiva care trăieşte efectele
dureroase ale otrăvirii, în timp ce mama îşi îmbrăţişa
fiul, fixându-l cu privirea. Ambele femei manifestau
semnele evidente ale agoniei lăuntrice. Creierele le erau
acoperite de fluide ce semănau cu nişte bule vâscoase,
de la măduva spinării până la lobii frontali, şi care
atârnau greu mai ales în zonele motorii şi ale percepţiei.
Cele două femei se concentrau pe energiile
sărmanului Jorge ca şi cum el era singurul mijloc de
comunicare cu existenţa pe care o lăsaseră în urmă,
prin aceasta demonstrându-şi dependenţa de interesele
bazale ale vieţii fizice.
- Sunt nebune, a spus Saldanha, în mod evident
căutând să fie amabil. Mă pot vedea, dar nu mă
recunosc şi nu mă înţeleg. Sunt ca nişte copii asaltaţi de
durere. Au avut inimi de porţelan care s-au spart mult
prea uşor.
Încreţindu-şi sprâncenele într-o expresie de
amărăciune insuportabilă, a adăugat:
- Foarte puţine femei se pot îngriji de casă în
mijlocul războaielor neîncetate de răzbunare. De obicei
ele cedează foarte repede, copleşite de o tandreţe inutilă.
Din dorinţa de a anula vibraţiile mânioase ale
tovarăşului nostru, ghidul nostru i-a tăiat scurt
afirmaţiile distructive, confirmând cu tristeţe:
- De fapt, ele se află într-o stare de hipnoză
profundă. Cele două surori ale noastre aflate aici n-au
reuşit să se trezească din coşmarul suferinţei în transa
morţii. Sunt precum un călător ce trebuie să traverseze
un râu impetuos fără să aibă mijloacele necesare pentru
a ajunge la malul celălalt. În momentele finale ale
trupurilor lor fizice, ambele femei şi-au focalizat toată
grija iubitoare asupra lui Jorge, combinându-şi energiile
lor agonizante cu ale lui, calmându-se astfel în mijlocul
creaţiei lor, aşa cum viermele de mătase devine
imobilizat şi în stare latentă din cauza firelor pe care el
însuşi le ţese.
Persecutorul Margaridei a ascultat cu o privire foarte
surprinsă aceste cuvinte şi a spus ceva mai liniştit:
- Oricât de mult încerc să-mi strig numele în
urechile lor, ele nu mă aud. Uneori mormăie câteva fraze
lungi şi incoerente, dar amintirile şi conştienţa lor par
moarte. Dacă insist şi le îndepărtez de el, căutând
neliniştit să le infuzez cu o viaţă nouă, astfel încât să mă
ajute să ne îndeplinim răzbunarea, eforturile mele sunt
zadarnice; imediat ce le dau drumul ele se reped către
Jorge, ca şi cum ar fi nişte bucăţi de fier atrase de un
magnet puternic.
- Da, ştiu, a răspuns ghidul nostru. Sunt temporar
zdrobite de frică, disperare şi suferinţă. Din cauza lipsei
de efort mental continuu şi coordonat, ele nu au reuşit
să alunge „energiile coagulante” ale deznădejdii pe care
singure şi-au produs-o din răzvrătire, atunci când s-au
confruntat cu cerinţele şi nevoile vieţii de fiecare zi din
planul pământesc; de aceea s-au prăbuşit cu indiferenţă
într-o toropeală deplorabilă, în care se hrănesc cu
energiile lui Jorge. Fiind constant golit de rezervele sale
psihice, pacientul - paralizat de ambele femei - trăieşte
în halucinaţie şi disperare, stări ce sunt, bineînţeles, de
neînţeles celor din jurul său.
Cu dorinţa sinceră de a ajuta, Gubio s-a aşezat pe
podeaua de ciment şi, într-un gest de extremă
compasiune, le-a aşezat capetele în poala sa
părintească. Deoarece persecutorul femeii pe care dorea
s-o salveze i-a aruncat o privire speriată, Gubio l-a privit
amabil şi l-a întrebat:
- Saldanha, îmi permiţi să fac ceva pentru ei?
Faţa persecutorului s-a schimbat brusc. Judecând
după zâmbetul care i-a inundat privirea până atunci
neplăcută şi întunecoasă, gestul spontan al ghidului
nostru îi dezarmase inima, atingându-i cele mai adânci
fibre.
- O, da, te rog! - a spus el aproape cu amabilitate.
Asta am încercat să fac şi eu, dar n-am reuşit.
Foarte impresionat de lecţia pe care o primeam, am
contemplat împrejurimile, comparându-le cu cele din
camera în care Margarida îşi îndura suferinţa şi chinul.
Aici obstacolele erau şi mai greu de depăşit. Locul era
spurcat. În celulele alăturate hoinăreau neîncetat spirite
cu înfăţişare rea. Am fost uimit să văd că unele dintre
ele aveau trăsături animalice. Atmosfera era sufocantă,
îmbibată cu substanţe întunecate formate de gândurile
dezechilibrate ale fiinţelor încarnate deplorabile şi ale
celor dezîncarnaţi ce roiau în jur.
Confruntat cu o asemenea situaţie, m-am întrebat:
De vreme ce ghidul nostru o iubeşte pe Margarida ca pe
o fiică spirituală, de ce nu i-a acordat un ajutor creştin
cum face aici? Dar am înţeles amploarea bunătăţii cu
care mentorul nostru mărinimos rezolva problema
afectivă ce îi tortura pe adversarii ei, iar eforturile lui mi-
au permis să înţeleg frumuseţea uluitoare a învăţăturii
evanghelice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe
cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi
vă prigonesc; iertaţi până de şaptezeci de ori câte şapte”.
 În timp ce priveam cu uimire, Gubio a mângâiat
frunţile celor trei spirite cufundate în suferinţă. Părea că
le eliberează pe fiecare din înlănţuirea fluidelor dense
care le ţineau amorţite în inconştienţă profundă. După
vreo jumătate de oră de acţiune magnetică stimulatoare,
Gubio a aruncat o privire către Saldanha, care îi
analizase absolut toate gesturile cu o atenţie dublă şi l-a
întrebat:
- Saldanha, te superi dacă spun o rugăciune?
Saldanha a rămas uluit.
- Ce?!... Chiar crezi într-un asemenea leac?
Dar imediat, sesizând bunăvoinţa noastră infinită, a
spus confuz:
- Bine... Da.. Dacă aşa doreşti.
 Instructorul nostru a profitat de acel moment de
înţelegere, şi-a înălţat gândurile către Sferele Superioare
şi s-a rugat cu umilinţă:
Doamne Iisuse!
Prietenul nostru Divin,
Mai mereu îi întâlnim pe cei care se roagă pentru
persecutaţi,
Dar foarte puţini îşi aduc aminte să se roage pentru
persecutori!
Oriunde mergem auzim rugăciuni
În numele celor care se supun;
Dar rar auzim rugăciuni pentru cei care dau ordine.
Sunt mulţi care se roagă pentru cei slabi, Astfel ca ei
să fie ajutaţi când va fi momentul.
Dar puţine sunt sufletele care imploră ajutorul
dumnezeiesc pentru cei puternici,
Astfel ca ei să fie bine îndrumaţi.
O, Doamne, dreptatea Ta este întotdeauna glorioasă.
 Tu îi cunoşti pe cei ce rănesc, dar şi pe cei care sunt
răniţi. Tu nu judeci după tiparul dorinţelor noastre
capricioase, Căci iubirea Ta este perfectă şi infinită.
Tu nu îi preferi doar pe cei orbi, bolnavi şi necăjiţi,
Căci, la momentul potrivit, Tu îi ajuţi
Şi pe cei care aduc orbirea, neputinţa şi descurajarea.
Dacă este adevărat că Tu salvezi victimele răului, Este la
fel de adevărat că Tu îi cauţi şi pe păcătoşi, pe cei
necredincioşi şi pe cei nedrepţi.
Tu nu ai dispreţuit laudele celor care impuneau legile,
Ci ai vorbit blând cu ei în templul din Ierusalim.
Nu i-ai condamnat pe cei bogaţi, ci ai binecuvântat
strădaniile lor folositoare.
În casa lui Simon, fariseul trufaş,
Tu nu ai alungat femeia cea ignorantă, Ci ai ajutat-o
cu mâinile tale fraterne.
Nu i-ai abandonat pe cei care făceau rău,
Ci ai acceptat tovărăşia celor doi hoţi în ziua crucii.
Dacă Tu, Stăpâne,
Mesager Imaculat,
Ai făcut astfel pe pământ,
Cine suntem noi, spirite păcătoase,
Să-l condamnăm pe celălalt?
Aprinde în noi limpezimea unei noi înţelegeri!
Ajută-ne să simţim suferinţa aproapelui nostru ca
fiind a noastră.
Dacă suntem torturaţi,
Fă-ne să simţim greutatea prin care trece cel ce ne
torturează,
Astfel ca, în Numele Tău, să depăşim toate
obstacolele. Prietene îndurător,
Nu ne lăsa fără ghidare,
Exilaţi în limitările propriilor noastre simţuri.
Ajută-ne să ne statornicim credinţa,
 Dezvăluie-ne esenţa vieţii,
Astfel ca, în cele din urmă, să înţelegem că suntem cu
toţii fraţi şi surori.
Învaţă-ne că, în afară de sacrificiu,
Nu mai există nicio lege care să ne permită să
evoluăm Către lumile divine.
Permite-ne să ne înţelegem drama noastră
ispăşitoare. Ajută-ne să transformăm ura în iubire,
Căci, în starea noastră inferioară,
Noi ştim doar să schimbăm iubirea în ură,
Când voia Ta pentru noi se modifică.
Inimile noastre sunt zdrobite şi picioarele ne sunt
rănite De lunga călătorie, din cauza neînţelegerii noastre.
Şi de aceea minţile noastre
Aspiră către Cerurile păcii adevărate
Cu aceeaşi mâhnire
Cu care călătorul obosit din deşert
Tânjeşte după apă proaspătă.
O, Doamne,
Infuzează-ne cu darul
De a ne ajuta unii pe ceilalţi.
Tu i-ai ajutat pe cei care nu credeau în Tine;
Ai vegheat asupra celor care nu Te-au înţeles;
Ai apărut în faţa discipolilor care Te-au părăsit;
Ai lăsat comoara cunoaşterii Tale dumnezeieşti
Celor care Te-au uitat şi Te-au crucificat.
Prin comparaţie cu Tine,
Cum am putea noi,
Viermi mizerabili în ţărână, aflaţi în faţa unei stele
celeste,
Să ne fie frică să întindem mâini binevoitoare Către
cei care nu ne înţeleg încă?!
 Instructorul a accentuat ultimele cuvinte cu mare
simţire.
Ochii mei şi ai lui Eloi erau plini de lacrimi, ca şi
ochii lui Saldanha, care se retrăsese departe, într-un
colţ întunecat al celulei deprimante.
Gubio însuşi se transformase. Vibraţiile puternice
ale rugăciunii venite din adâncul inimii sale înlăturaseră
substanţele întunecate cu care se acoperise când am
intrat prima dată în colonia penală şi îl întâlnisem pe
Gregorio. Lumina purificatoare strălucea acum pe chipul
său, iar lacrimile de iubire şi de compasiune au
dezvăluit o frumuseţe nespusă, strălucitoare. Părea că
ascunsese o sursă de lumină neştiută în pieptul şi pe
fruntea sa, care radiau acum raze luminoase de un
albastru-strălucitor. În acelaşi timp, un fir minunat de
lumină insondabilă îl conecta de Tărâmurile Superioare,
în faţa ochilor noştri uluiţi.
 După un răgaz el a intensificat luminozitatea cu
care le învăluise pe cele trei făpturi mângâiate de
rugăciunea sa, şi a implorat:

Pentru asemenea fiinţe, O, Doamne,

Pentru cei care se află în întunericul dens,
Îţi implorăm binecuvântarea!
Eliberează-i, O, Stăpâne al luminii şi al compasiunii,
Eliberează-i, astfel ca ei să devină echilibraţi şi să se
recunoască unii pe ceilalţi.
Ajută-i să evolueze în emoţia dragostei elevate,
Şi să renunţe pentru totdeauna la pasiunile
inferioare.
Fie ca ei să simtă afecţiunea Ta devotată,
Deoarece şi ei Te iubesc şi Te caută inconştient, Chiar
dacă sunt torturaţi
În văile adânci ale emoţiilor întunecate şi degradante.
Instructorul a încheiat. O explozie de lumină a
început să se reverse în jurul lui, din mâini invizibile
ochilor noştri. Cu emoţie evidentă, Gubio a început să
aplice pase magnetice celor trei făpturi deplorabile şi
apoi a spus tânărului încarnat:
- Ridică-te, Jorge! Eşti liber acum să-ţi ispăşeşti
păcatele.
 Jorge a deschis larg ochii, ca şi cum se trezise dintr-
un coşmar teribil. Necazurile şi tristeţea au părăsit
îndată chipul său. Dintr-un impuls automat el a
ascultat porunca lui Gubio şi s-a ridicat în picioare, în
control deplin al raţiunii sale.
Acţiunea lui Gubio a rupt astfel legăturile care-l
ţinuseră înlănţuit de fiinţele dragi dezîncarnate, şi-i
eliberaseră structura psihică.
După ce a fost martor la cele petrecute, Saldanha a
strigat cu lacrimi în ochi:
- Fiul meu! Fiul meu!
Jorge nu putea să audă exclamaţiile entuziaste ale
tatălui, dar s-a aplecat deasupra patului modest şi s-a
aşezat cu o seninătate neaşteptată.
Copleşit de cele mai înalte sentimente, Saldanha s-a
apropiat de Gubio cu atitudinea unui copil umil care i-a
recunoscut superioritatea învăţătorului; dar, înainte să
apuce mâinile lui Gubio şi să le sărute, Gubio a spus
modest:
- Adună-te, Saldanha. Acum se vor trezi şi celelalte
două prietene ale noastre.
A mângâiat capul Iracemei, iar mama nefericită a lui
Jorge şi-a revenit, exclamând:
- Unde sunt?!
Când şi-a văzut soţul stând acolo, a fost copleşită de
emoţii, i-a spus pe nume şi a strigat:
- Ajută-mă! Unde este fiul nostru? Fiul nostru!
Apoi a început să vorbească precum cineva care îşi
revede fiinţa dragă după o lungă absenţă.
Persecutorul Margaridei era lovit în cele mai adânci
cute ale sufletului şi vărsa lacrimi abundente. Instinctiv,
a privit către Gubio, cerându-i tăcut ajutorul.
 - Ce fel de vis îngrozitor a fost acesta? - a întrebat
sora nefericită, plângând în hohote. Ce loc mizerabil!
Oare chiar am trecut dincolo?
Într-un acces de disperare, ea a adăugat:
- Mă tem că Diavolul mă va lua cu el! Diavolul! O,
Dumnezeule! Salvează-mă, salvează-mă!
Instructorul nostru i-a spus câteva cuvinte
încurajatoare şi a arătat din cap către fiul ei ce era
întins lângă noi.
Femeia s-a calmat treptat şi l-a întrebat pe
Saldanha de ce era atât de tăcut, de ce nu rostea acele
cuvinte iubitoare şi încurajatoare ca în zilele din trecut.
El a răspuns semnificativ:
- Iracema, încă n-am învăţat cum să fiu util... Nu
pot alina pe nimeni.
În acel moment, mama suferindă, proaspăt trezită,
şi-a adus aminte de tovarăşa ei de suferinţă, care încă se
ţinea cu mâna de gât. Aproape nerecunoscându-şi nora,
a exclamat cu jale:
- Irene! Irene!
Gubio a intervenit cu capacitatea sa de trezire şi a
început să aplice energii puternice asupra centrilor
cerebrali ai Irenei. După câteva momente, nora lui
Saldanha s-a ridicat cu un ţipăt îngrozitor.
De-abia putea vorbi. A murmurat ceva cu voce tare,
victimă a unei angoase infinite.
Ghidul nostru vigilent i-a luat mâinile într-ale sale şi
a început să aplice pase magnetice liniştitoare către
glota şi papilele ei gustative, iar fata a dat semne de
calmare.
Deşi era trează, sinucigaşa nu era în deplin control
al simţurilor ei. Nu avea nici cea mai vagă idee că trupul
ei fizic putrezea undeva departe, într-un mormânt.
Fusese într-o stare de somnambulism total, din care se
trezise brusc.
Într-un final, după ce şi-a adunat simţurile, s-a
apropiat de soţul ei şi a exclamat cu o voce tunătoare:
- Jorge! Jorge! Mulţumesc lui Dumnezeu că otrava
nu m-a ucis. Te rog, iartă-mi fapta necugetată... Îmi voi
reveni şi te voi răzbuna! îl voi omorî pe judecătorul care
te-a condamnat la o asemenea suferinţă nemiloasă!
Contrar aşteptării ei, soţul nu a reacţionat, astfel că
ea a implorat:
- Ascultă-mă! Unde am dormit atât de mult timp?
Fiica noastră! Unde este?
Însă Jorge, având acum centrii corpului subtil
deconectaţi de influenţa ei directă, a rămas în aceeaşi
atitudine flegmatică şi indiferentă, ca cineva care nu îşi
dă seama cum să iasă dintr-o situaţie neplăcută.
Gubio s-a apropiat de Irene şi a explicat:
- Linişteşte-te, copila mea!
- Eu? Să mă liniştesc? în niciun caz! Vreau să merg
acasă... Închisoarea asta mă sufocă!... Cine sunteţi,
domnule? Vă rog, duceţi-mă acasă. Soţul meu a fost
închis pe nedrept. În mod clar nu este el însuşi... nu mă
ascultă. Gâtul meu este vătămat din cauza unei otrăvi
mortale, îmi vreau fiica şi vreau să văd un doctor!
Mângâind fruntea fetei, Instructorul nostru a spus
cu o voce tristă:
- Copilă, când ochii trupului tău s-au închis
definitiv, la fel au făcut şi uşile casei în faţa sufletului
tău. Soţul tău este liber de angajamentul căsătoriei, iar
fiica ta trăieşte de foarte mult timp într-o altă casă.
Trebuie să te refaci astfel încât să-i ajuţi cât de mult
doreşti.
- Deci sunt cu adevărat moartă? Moartea este o
tragedie mai gravă decât viaţa?
 - Moartea este pur şi simplu o schimbare de
veşminte, a explicat Gubio. Suntem ceea ce suntem.
După moartea fizică găsim doar raiul sau iadul pe care l-
am creat pentru noi înşine.
Şi cu o voce mai blândă, pentru a vorbi precum un
tată, el a continuat:
- De ce ai spart vasul sacru ce conţinea leacul
tămăduitor şi ai respins astfel vindecarea? (Aici Gubio se
referă la faptul că tânăra şi-a distrus corpul fizic, ce are
ca menire vindecarea rapidă a sufletului, fiind o cale de
ispăşire şi de evoluţie rapidă. - N.tr.) De ce nu ai ascultat
niciodată de corul celor care sufereau chiar mai mult
decât tine? De ce nu ai ţinut seama de mâhnirea care
venea din adâncul sufletului tău? De ce nu ai căutat să
înţelegi vreodată suferinţa tăcută a celor care nu au
mâini să acţioneze, picioare să meargă, voce să implore?
- Pentru că revolta a pus stăpânire pe mine...
- Da, un simplu moment de răzvrătire poate pune în
pericol destinul cuiva, aşa cum o singură eroare de
calcul, chiar minusculă, poate ameninţa stabilitatea
unei clădiri întregi.
- O, vai mie! - a suspinat adânc Irene, acceptând
realitatea crudă. Unde a fost Dumnezeu de nu m-a
ajutat când trebuia?
- Întrebarea ta este pusă greşit, a răspuns cu
bunăvoinţă ghidul nostru. Mai bine întreabă-te dacă ai
căutat vreodată să descoperi ce anume te-a făcut să uiţi
de Dumnezeu atât de tare. Bunătatea Domnului nu ne
părăseşte niciodată. Deoarece tu însăţi ai renunţat la
şansa pământească cea binecuvântată, care te-ar fi
condus către victoria spirituală, trebuie să trăieşti acum
în lacrimile căinţei, pentru a atinge stadiul de regenerare
deplină. Cred că poţi obţine curând o asemenea
binecuvântare; în orice caz, ai produs o mare prăpastie
între conştiinţa ta şi armonia dumnezeiască de care ai
nevoie pentru a-ţi atinge starea de regenerare. Va trebui
să trăieşti cu conştiinţa actului tău necugetat încă multă
vreme de acum încolo. A culege roade crude înseamnă a
practica violenţa. Ai otrăvit materia delicată ce
alcătuieşte substanţa sufletului tău, şi puţine
circumstanţe pot diminua gravitatea faptei tale greşite.
În orice caz, nu renunţa niciodată la speranţă. Aspiră
continuu către Dumnezeu. Chiar dacă orizontul pare
uneori prea departe, nu este niciodată de neatins.
Şi încurajând-o părinteşte, el a adăugat:
- Vei reuşi, Irene, vei reuşi.
Cu toate acestea, în starea de dezamăgire şi revoltă
în care se afla, Irene nu a părut interesată să asculte
asemenea sfaturi nobile. Abătându-şi atenţia de la
adevărul cel dur, ea l-a observat pe Saldanha şi a
început să ţipe.
Gubio a căutat s-o calmeze.
Îndată ce soţia lui Jorge şi-a depăşit frica
copilărească, a regresat la starea mentală obişnuită,
lipsită de cumpătare, şi-a fixat ochii suferinzi asupra
socrului şi l-a întrebat:
- Umbră sau stafie, ce faci aici? De ce nu ţi-ai
răzbunat sărmanul fiu? Oare nu te doare o asemenea
ticăloşie inutilă? Ai renunţat la armele pe care le puteai
folosi pentru a-l distruge pe judecătorul nemilos care ne-
a terfelit vieţile? Sau vrei să te fofilezi într-un rai şi să
priveşti cum Jorge este complet sfâşiat în bucăţi? Ori
vrei să ignori cruda realitate? Ce te-a făcut să rămâi
tăcut ca o statuie? De ce nu ai căutat fără încetare
dreptatea lui Dumnezeu, care nu poate fi găsită pe
Pământ?
Întrebările ei erau ca nişte explozii de foc ţâşnind
dintr-un fier încins.
 Persecutorul Margaridei le-a primit ca o lovitură
directă, căci faţa sa era palidă de o extremă indignare. A
ezitat, neştiind cum să reacţioneze; dar, amintindu-şi că
se afla în prezenţa ghidului înţelept şi iubitor, l-a privit
pe Gubio, cerându-i tăcut ajutorul. Gubio a spus cu o
voce tristă:
- Irene, oare siguranţa unei vieţi victorioase dincolo
de moarte nu-ţi infuzează inima cu respect? Crezi că
suntem supuşi unei puteri care nu este conştientă de
noi? în faţa adevărului celui nou care ţi-a surprins
sufletul, nu poţi percepe înţelepciunea infinită a
Supremului Dătător, care ne oferă toate
binecuvântările? Cum ai putea găsi fericire în
răzbunare? Sângele şi lacrimile duşmanilor noştri doar
ne adâncesc rănile care s-au deschis în inimile noastre.
Crezi că adevărata devoţiune a unui tată trebuie să se
manifeste prin tortură, crimă, persecuţie sau furie?
Saldanha a venit în această închisoare din dragoste şi
cred că victoriile sale cele mai nobile au ieşit, au
triumfat şi au renăscut la suprafaţa personalităţii sale!...
Nu alunga grija sa paternă în abisul disperării, din al
cărui întuneric ai căutat în zadar să fugi.
Femeia mizerabilă a rămas tăcută, cu lacrimi în
ochi, în timp ce socrul ei îşi ştergea lacrimile izvorâte în
timpul remarcilor binevoitoare făcute de Gubio.
Iracema a spus că era epuizată şi a cerut să se
odihnească. Ghidul nostru i-a cerut lui Saldanha să
spună ceva.
Deşi Jorge se simţea mai bine, ambele femei
dezîncarnate aveau nevoie de un ajutor imediat. Nu ar fi
fost drept să fie abandonate în acel mediu, care ar fi
putut dezintegra cele mai puternice energii mentale.
- Cu siguranţă, a fost de acord persecutorul
Margaridei, vizibil transformat. Îi cunosc pe ticăloşii de
aici, iar acum că Iracema şi Irene şi-au revenit în
simţuri, sunt preocupat de gravitatea situaţiei.
Instructorul nostru a spus că le-am putea oferi
adăpost într-un spital din apropiere, dar că aveam
nevoie de permisiunea lui.
Saldanha a acceptat bucuros. Datorită cuvintelor
cordiale ale ghidului nostru, se simţea îndemnat să facă
ce era drept, şi s-a arătat dispus să îmbrăţişeze şi cea
mai mică şansă care să corespundă dăruirii fraterne a
lui Gubio.
Câteva minute mai târziu am părăsit ospiciul
împreună cu cele două femei şi le-am dus la un spital,
unde ele au fost acceptate, în urma eforturilor şi
prestigiului virtuţilor cereşti ale lui Gubio, în faţa uimirii
vizibile a lui Saldanha, care nu ştia cum să-şi exprime
recunoştinţa sufletească.
Când ne-am întors, persecutorul Margaridei, cu
capul în jos şi umil, a întrebat timid care erau armele
potrivite pentru a fi utilizate în munca de salvare. Ghidul
nostru a răspuns cu grijă:
- În orice situaţie dragostea imensă poate ajuta
întotdeauna dragostea mai mică să-şi mărească limitele
şi să o propulseze către tărâmurile înalte. Iar
pretutindeni credinţa puternică, victorioasă şi sublimă
poate ajuta credinţa slabă şi oscilantă să atingă culmile
elevate ale vieţii.
Saldanha nu a spus nimic şi am făcut drumul de
întoarcere în tăcere.
 Cap. 13 - O familie se întruneşte

Când am ajuns la marea locuinţă în care se odihnea

Margarida, şi înainte de a ne apropia din nou de ea,
Gubio, asistat acum de foarte respectuosul Saldanha, a
sugerat să profităm de ocazia de a vorbi cu judecătorul,
pentru a determina situaţia fiicei lui Jorge, care locuia
acolo.
Judecătorul trăia cu familia sa în aripa centrală a
marii reşedinţe în care Gabriel şi Margarida îşi aveau
apartamentul. Până acum nu mai fuseserăm în acea
parte a casei.
Instructorul nostru a spus:
- Poate că am putea solicita o întâlnire a părţilor,
pentru a ajunge la un acord. Cu siguranţă, judecătorul
are un loc unde ne putem aduna câteva minute.
Saldanha a fost de acord prin câteva exclamaţii
monosilabice, ca un elev ce se simte obligat să meargă
pe mâna profesorului fără să-l contrazică.
- Noaptea este favorabilă, a spus Instructorul, iar
zorii tocmai se ivesc.
Am intrat în cameră cu respect, dar trebuie să spun
că, din cauza numărului mare de spirite suferinde care
băteau la uşile sufletului său, somnul judecătorului nu
era la fel de liniştit pe cât ne-am fi dorit. Unii cereau cu
o voce ţipătoare ajutorul, iar cei mai mulţi voiau
dreptate.
În timp ce ne aflam în camerele private ale
judecătorului, am văzut o făptură încarnată coborând cu
grijă pe scări. Saldanha l-a atins uşor pe Gubio de braţ
şi a spus:
 - Este Alencar, fratele Margaridei şi persecutorul
nepoatei mele.
- Să îl cercetăm îndeaproape, a spus Instructorul.

Am urmat tânărul, care era incapabil să ne perceapă

prezenţa. După ce a mai coborât câteva trepte, s-a oprit
la uşa unei camere modeste şi a încercat să o deschidă
cu forţa.
I-am putut simţi mirosul şi ne-am dat seama că
băuse foarte mult.
- În fiecare seară, a rostit Saldanha afectat, caută să
o abuzeze pe sărmana fată. Nu are niciun pic de ruşine.
Deoarece Lia se opune, el şi-a intensificat persecuţia cu
tot felul de ameninţări şi cred că scopul lui josnic nu a
fost încă atins doar pentru că am grijă de ea şi o apăr cu
brutalitatea mea caracteristică.
Am fost uimiţi de tonul umil al persecutorului.
Saldanha părea întru totul transfigurat. Consideraţia sa
faţă de Gubio indica o transformare bruscă. Gesturile
sale reverenţioase arătau înţelegere şi tandreţe.
Ghidul nostru a confirmat, fără niciun aer de
superioritate.
- De fapt, Saldanha, acest tânăr posedă forţe
degradante şi are nevoie de asistenţă energetică care să-i
permită să caute o purificare mentală.
 Gubio a început să aplice pase magnetice peste ochii
lui Alencar. După câteva minute, Alencar s-a întors
şovăitor în dormitorul său, cu ochii pe jumătate închişi.
Saldanha a sugerat că un gen de infirmitate inofensivă l-
ar putea încuraja să reflecteze asupra îndatoririlor unei
persoane morale, pentru câteva zile.
Persecutorul Margaridei a afişat o fericire
nemascată.
Ne-am întors împreună cu ghidul nostru în camera
privată a judecătorului.
Corpul său se odihnea pe o saltea moale, dar mintea
îi era foarte tulburată.
Gubio m-a îndemnat să ating capul judecătorului,
pentru a-i putea percepe gândurile cele mai profunde.
În acea oră târzie din noapte, domnul cu părul
cărunt se întreba: „Ce însemnătate are, în realitate,
viaţa? Unde se află pacea spirituală pe care o caut de
mai bine de jumătate de secol, dar pe care n-am găsit-o?
De ce mă agăţ încă de aceleaşi visuri şi nevoi pe care le-
am avut încă de la 15 ani, deşi acum am trecut de 60?”
Bărbatul crescuse, obţinuse o educaţie şi se căsătorise.
Dar toate strădaniile lăuntrice nu îl transformaseră
deloc. Devenise un „preot al legii” şi îşi purtase roba de
sute de ori pentru a judeca şi hotărî cazuri complicate.
Pronunţase nenumărate sentinţe şi prin voinţa sa ţinuse
în mâini soarta multor căsnicii şi chiar a unor grupuri
întregi de oameni. Datorită poziţiei sale de care se
bucurase în temuta sală de judecată, primise laudele
celor bogaţi şi ale celor săraci, ale celor mari şi ale celor
mici, în călătoria sa prin agitaţia experienţei pământeşti.
Răspunsese la mii de cazuri ce implicaseră armonie
socială, dar în viaţa sa lăuntrică un deşert dogoritor îi
umplea sufletul. Tânjea să fie omenos cu ceilalţi, dar
bogăţia şi eminenţa din viaţa publică erau obstacole
prea mari pentru el, pentru a citi adevărul pe feţele lor.
Avea o foame teribilă de Dumnezeu, însă dogmele şi
ciorovăiala religiilor sectare îl făcuseră să rămână
distant faţă de orice credinţă. Pe de altă parte, ştiinţa
negativistă şi fără scrupule îi ardea sufletul. Oare
întreaga viaţă putea fi rezumată la un simplu fenomen
mecanic al naturii? Din acest punct de vedere, viaţa
umană nu ar avea nicio importanţă, ci ar fi doar o bulă
de săpun, la discreţia vântului. Se simţea sfâşiat
lăuntric, oprimat şi epuizat. El, care-i iluminase pe
atâţia alţii cu privire la cele mai înalte standarde de
comportament personal, nu putea să-şi ilumineze
spiritul în asemenea tulburare lăuntrică. Confruntat cu
primele simptome ale bătrâneţii, reacţiona cu asprime
împotriva diminuării energiilor sale organice. De ce avea
riduri pe faţă, fire albe pe cap, vedere slăbită şi forţă
redusă, dacă tinereţea încă îi vibra în mintea sa la fel de
neliniştită? Era moartea doar o noapte fără zori? Ce
putere misterioasă conducea vieţile oamenilor către
scopuri neaşteptate şi secrete?
Mi-am luat mâna şi am văzut că judecătorul avea
lacrimi în ochi.
 Gubio s-a apropiat şi şi-a aşezat mâinile pe fruntea
judecătorului. A spus că îl va pregăti pentru conversaţia
noastră şi îl va ajuta să-şi aducă aminte de trecutul ce-l
implica pe Jorge.
După câteva momente, ochii judecătorului arătau
diferit. Părea că priveşte la nişte scene îndepărtate, de o
tortură indescriptibilă. Privirea arăta o durere mentală
deplină, agonizantă.
Instructorul mi-a spus să-i analizez din nou
gândurile, şi mi-am aşezat palma dreaptă pe creierul
său.
Având deja percepţiile ceva mai dezvoltate, i-am
ascultat gândurile încă o dată.
„De ce mă gândesc la cazul acela?”, se întreba uimit
tatăl Margaridei. În opinia sa, cazul fusese rezolvat. De
ce îl tulbura acum? Trecuseră ani de la acea crimă
îngrozitoare, dar problema era vie în mintea lui, ca şi
cum amintirea sa tiranică şi nemiloasă era o înregistrare
ce implica o suferinţă morală ciudată. Ce motive îl
făcuseră să-şi aducă aminte atât de puternic de acel
caz? Cu mintea l-a văzut pe Jorge, uitat în abisul
subconştientului său, şi şi-a amintit declaraţia sa
vehementă de nevinovăţie. Nu putea explica de ce îi
adusese fiica să trăiască acolo. A căutat zadarnic
motivul secret care-l făcea să stăruie asupra problemei
din acea noapte de insomnie inexplicabilă. Şi-a adus
aminte că Jorge îşi pierduse susţinerea celor mai buni
prieteni şi că soţia sa îşi pusese capăt zilelor din
disperare cumplită... Dar de ce îşi amintea acum de un
caz atât de neimportant? El, judecătorul, chemat să
decidă nenumărate cazuri, hotărâse soarta multor
enigme mult mai încâlcite şi mai importante; aşa că nu-
şi putea explica amintirile cu privire la acel caz banal de
crimă ce implicase în mod evident acel acuzat.
Gubio ne-a cerut să-l aducem pe Jorge - aflat acum
în afara corpului fizic - în camera judecătorului, în timp
ce el îl pregătea să se desprindă parţial de trup cu
ajutorul somnului.
Eloi şi cu mine am mers la celula închisorii
bărbatului persecutat, ce se afla acum în afara trupului.
Am administrat fluide regenerante asupra corpului său
subtil şi l-am adus în casa judecătorului.
Judecătorul şi nepoata lui Saldanha, eliberaţi
temporar din trupurile lor, se aflau lângă Gubio.
Instructorul l-a primit pe Jorge cu o grijă profundă şi i-a
adus pe toţi trei împreună, ca şi cum ar fi fost uniţi de
un curent magnetic puternic, infuzându-le minţile cu
energii, prin utilizarea unor proceduri fluidice; astfel le-a
trezit spiritele, pentru a putea fi auzit de ei cât mai
limpede. Am putut vedea că starea de trezire nu s-a
produs la fel pentru toţi trei, ci varia în funcţie de
evoluţia şi starea mentală a fiecăruia. Judecătorul era
cel mai lucid, datorită minţii sale ascuţite; tânăra Lia era
următoarea, datorită calităţilor merituoase ale
inteligenţei sale; Jorge era ultimul, din cauza slăbiciunii
sale extreme.
Când reprezentantul autoritar al justiţiei s-a văzut
în faţa fostului acuzat şi al fiicei sale, a întrebat şovăitor,
în mod evident teribil de şocat:
- Unde suntem? Unde suntem?
Nimeni dintre noi nu a îndrăznit să-i răspundă.
Gubio se ruga în tăcere. Când o lumină minunată a
radiat din zona pieptului şi a capului său, dându-ne de
înţeles că emoţia şi raţiunea erau unite în el într-o
claritate celestă, a rostit către judecătorul speriat, în
timp ce l-a atins binevoitor pe umăr:
- O casă din lumea fizică nu este doar un adăpost
pentru trupurile care se modifică odată cu trecerea
timpului, ci şi un refugiu pentru suflete, în care spiritele
pot comunica cu alte spirite atunci când somnul închide
buzele fizice capabile să mintă atât de mult. Am venit cu
toţii în casa ta pentru o audiere cu realitatea.
Proprietarul acelei locuinţe domestice asculta
perplex.
- Fiinţa individuală încarnată, a continuat Gubio,
este un suflet nemuritor ce locuieşte într-un trup
perisabil; este un suflet care străbate mii de căi pentru a
deveni una cu Adevărul Dumnezeiesc, aşa cum piatra
are nevoie de secole să se rostogolească de pe vârful
muntelui pentru a se odihni în adâncurile oceanului.
Prin iubire şi suferinţă suntem cu toţii actori în drama
sublimă a evoluţiei universale... Interferenţa noastră în
destinele altora este nedreaptă dacă ignorăm calea
dreptăţii. Iar dacă ne îndepărtăm de ea, este corect să
invocăm iubirea, astfel încât suferinţa să fie micşorată.
Magistratul a fost capabil să facă legătura dintre
aceste concepte şi prezenţa lui Jorge, şi a întrebat:
- Deci faci un recurs în numele acestui acuzat?
 - Aşa este, a răspuns Instructorul nostru fără să
clintească. Nu crezi că această victimă nerecunoscută a
injustiţiei judecătoreşti a golit deja paharul suferinţei?
- Dar acest caz este încheiat.
- Nu, nu chiar; nimeni dintre noi nu a ajuns la
capătul cazurilor noastre ispăşitoare. Jorge nu este
singurul penitent şi delincvent condamnat care merită
un răgaz de la suferinţa izbăvitoare.
Judecătorul a făcut ochii mari, afişând o mare doză
de mândrie rănită, şi a replicat sarcastic:
- Dar eu am fost judecătorul care s-a ocupat de caz.
Am consultat măsurile legale înainte de a pronunţa
sentinţa. Crima a fost investigată; rapoartele experţilor şi
ale martorilor au fost cele care l-au condamnat pe
acuzat. Nu pot accepta în niciun caz vreo amnistie, mai
ales atât de târziu, fără dovezi incontestabile.
Gubio l-a privit plin de compasiune şi a spus:
- îţi înţeleg refuzul. Fluidele cărnii au construit un
văl mult prea gros pentru a fi îndepărtat cu uşurinţă de
cei care nu caută comuniunea zilnică cu tărâmurile
superioare. Tu invoci poziţia de preot al legii pentru a
distruge destinul unui muncitor care deja a pierdut tot
ceea ce a avut, în scopul de a-şi ispăşi faptele greşite
dintr-un trecut îndepărtat. Te-ai referit la titlul cu care
te-a înzestrat convenţia umană, în mod evident atentă la
ordinele Puterii Dumnezeieşti. Cu toate acestea, nu pari
să acţionezi în conformitate cu fundamentele sublime ale
misiunii tale nobile din lume, deoarece persoanele care
au acceptat funcţia de supraveghere şi administrare a
bunurilor materiale sau spirituale, şi care se află în
lume, nu se împăunează cu poziţia lor înaltă dacă sunt
conştiente de responsabilităţile lor. Ele înţeleg că acea
administrare credincioasă este o cale de creştere
spirituală, chiar dacă ea trece prin suferinţă morală
extremă. A răspândi iubirea şi dreptatea pe Pământ în
zilele noastre, când cei mai mulţi oameni resping
asemenea daruri, înseamnă să fii înconjurat de
suferinţă. Crezi cu adevărat că oamenii trăiesc fără să fie
traşi la răspundere, chiar şi cei care se cred îndreptăţiţi
pentru a-şi judeca semenii? Crezi cu adevărat că ai avut
dreptate în toate misterele întâlnite de-a lungul
drumului? Ai acţionat imparţial în toate deciziile tale?
Nu, nu ai acţionat aşa... Judecătorul Cel Drept a fost
răstignit pe cruce datorită devoţiunii sale faţă de
suprema Dreptate. Cu toţii plasăm mult prea adesea,
de-a lungul miilor de secole de cunoaştere edificatoare,
dorinţa deasupra datoriei, şi capriciul deasupra
principiilor mântuitoare către care am promis să ne
îndreptăm. De câte ori ai înclinat legea în avantajul
atitudinii distructive şi măsluite a persoanelor dornice
de putere temporară? în cât de multe cazuri ai permis ca
sentimentele tale să fie mânjite de prejudecăţi
personale?

Judecătorul, pe care Saldanha îl considera

duşmanul de moarte, era teribil de confuz. O paloare
cadaverică îi acoperise faţa, pe care începuseră să curgă
lacrimi grele. Gubio a continuat:
- Dacă nu ar fi fost compasiunea dumnezeiască,
care, din dragoste pentru Justiţia pe care o reprezinţi, ţi-
a acordat o mulţime de ajutoare invizibile, dacă nu ar fi
fost victimele greşelilor tale involuntare şi dacă nu ar fi
fost pasiunile obsedante ale celor care te înconjoară, nu
ţi s-ar fi permis să rămâi în poziţia ta. Casa ta
somptuoasă este plină de întuneric. Mulţi dintre bărbaţii
şi femeile pe care i-ai condamnat în ultimii peste 20 de
ani nu au reuşit să treacă dincolo, din cauza efectelor
deciziilor tale. Ei te aşteaptă chiar aici, în casa ta,
pentru a le oferi explicaţii. Ca misionar al legii, care nu
are obiceiul de a se ruga şi a medita - singurele mijloace
prin care ţi-ai putea scurta suferinţa - te vei confrunta
cu o mare surpriză după ce vei muri.
A urmat o pauză mai lungă, în care ochii
judecătorului au exprimat o teroare nemărginită. Apoi a
căzut în genunchi şi a întrebat:
- Nu ştiu dacă eşti un binefăcător sau un spirit
răzbunător, dar arată-mi calea! Ce pot să fac pentru
acest om pe care l-am condamnat?
- Reexaminează-i cazul şi eliberează-l.
- Deci chiar este nevinovat? - a întrebat judecătorul,
având clar nevoie de o bază solidă pentru concluziile
sale ulterioare.
- În faţa Dreptăţii Cereşti nimeni nu suferă zadarnic.
Armonia care guvernează universul este atât de mare,
încât chiar şi faptele noastre greşite sunt sublimate în
binecuvântări. Îţi vom explica totul.
Şi arătându-ne că era necesar să întipărească în
mintea judecătorului tot ceea ce acesta trebuia să facă,
el a continuat:
- Nu te vei limita doar la a-l elibera pe Jorge. Îţi vei
ajuta fiica, trimiţând-o la o instituţie valoroasă în care
poate să primească educaţia de care are nevoie.
- Dar această fată nu este fiica mea!
 - Dar nu ţi s-ar fi cerut să faci acest lucru dacă nu
ai fi putut. Crezi că banii satisfac doar necesităţile celor
care s-au unit cu noi prin legăturile de sânge?
Eliberează-ţi sufletul, prietene! Respiră aerul unei
atmosfere mai înalte, învaţă să semeni dragoste pe solul
pe care mergi. Cu cât mai importantă este poziţia
noastră în sfera umană, cu atât mai mult putem lucra în
direcţia creşterii spirituale. Pe Pământ dreptatea
foloseşte tribunale pentru a analiza nelegiuirea în
variatele ei aspecte, şi astfel s-a specializat în
determinarea faptelor rele; dar în Ceruri armonia
dezvăluie lăcaşuri, preţuind bunătatea şi virtuţile
noastre. Acestea sunt devotate sprijinului Binelui
Dumnezeiesc în toate aspectele sale dumnezeieşti. Cât
mai este timp, fa ca Jorge să-ţi devină prieten, iar fiica
sa o tovarăşă în strădania vieţii; într-o zi ea îţi va
mângâia părul cărunt Şi îţi va oferi lumina rugăciunii,
când spiritul tău va fi obligat să traverseze portalul
negru al mormântului.
- Ce trebuie să fac?
- Dimineaţă te vei trezi cu deplina amintire a
conversaţiei noastre, căci creierul corporal este un
instrument delicat ce nu poate suporta încărcătura a
două vieţi. Dar vei avea gânduri noi, minunate şi
limpezi, cu privire la binele pe care trebuie să-l faci.
Intuiţia este ca un aparat miraculos ce înregistrează tot
ceea ce se petrece în conştiinţă. Ea va funcţiona liber şi
îţi va retransmite sugestiile din acest moment de pace şi
lumină, ca o revărsare de binecuvântări, oferindu-ţi flori
spontane, parfumate. Când se va petrece aceasta, nu
lăsa raţionamentul să-ţi blocheze imboldul de a face
faptele bune. Într-o inimă şovăitoare raţionamentul
banal luptă împotriva sentimentului de reînnoire,
pângărindu-i fluxul curat cu teama de nerecunoştinţă
sau cu ascultarea dezastruoasă faţă de prejudecăţile
deja stabilite.
În faţa lui Saldanha, care privea scena cu o
atitudine inefabilă înfloritoare, Jorge şi Lia şi-au aruncat
priviri pline de bucurie şi speranţă.
Judecătorul i-a privit gânditor şi am putut vedea că
dorea să-l mai întrebe câteva lucruri pe Instructor. Însă,
dominat de emoţiile momentului, a rămas nemişcat,
resemnat şi umil.
Gubio însă, percepându-i gândurile, i-a atins uşor
fruntea şi a spus cu o voce fermă:
- Ai vrea să-ţi spun dacă Jorge este cu adevărat
nevinovat, astfel încât conştiinţa ta de judecător să
poată consolida anumite puncte în ceea ce priveşte cazul
lui. Da, în ceea ce priveşte crima, mâinile lui Jorge sunt
curate. Cu toate acestea, o viaţă umană este precum o
ţesătură nepreţuită pe care ochii muritori o pot vedea
doar dintr-o singură parte. Prin suferinţele din prezent
noi ne plătim datoriile zilelor din trecut. Aceasta nu
înseamnă că greşelile noastre, ce sunt cauzate de obicei
de trândăvie sau de lipsa de pocăinţă din prezent, şi care
produc efecte vătămătoare pentru noi şi ceilalţi, sunt
mijloace providenţiale pentru a ne plăti greşelile trecute,
deoarece atunci am gândi că fatalismul este
conducătorul lumii; dar în fiecare moment noi creăm
cauze şi efecte prin acţiunile noastre zilnice. Entităţile
care plâng la uşile tale se află acolo dintr-un motiv
anume, iar mai devreme sau mai târziu roba pe care o
porţi acum va trebui să-i despăgubească pe toţi aceia
care se lamentează în jurul ei. Însă Jorge, care nu a
venit aici să se plângă, ci să ia parte la o înţelegere
benefică, a scăpat de o anumită parte a trecutului său
dureros.
 Gubio a tăcut pentru moment, privindu-l adânc pe
judecător, şi a continuat cu o notă gravă:
- Persoanele şi succesele care pot afecta conştiinţa
într-un anume mod nu sunt obiecte banale în scopul
dezvăluirii curgerii vieţii. Pentru moment, mintea ta este
supusă şocului biologic al întoarcerii în corpul carnal şi
nu ar putea să ne urmeze în dezgroparea aspectelor
trecutului tău recent. În orice caz, ţi-am examinat
arhivele mentale şi am văzut scene pe care timpul nu le
poate distruge. În timpul ultimului secol ai deţinut o
mare proprietate şi te-ai mândrit cu poziţia de stăpân al
multor sclavi. Cei mai mulţi dintre ei s-au reîncarnat şi
alcătuiesc grupul tău de asistenţi legali. Tu le datorezi
tuturor asistenţă şi grijă, înţelegere şi susţinere. Cu
toate acestea, nu toţi foştii tăi sclavi sunt în aceeaşi
categorie vibraţională în ceea ce priveşte spiritul tău.
Unii s-au evidenţiat în drama vieţii tale şi s-au întors pe
calea pe care mergi pentru a avea un impact special
asupra ta. Jorge, de exemplu, a fost unul dintre sclavii
tăi, deşi s-a născut sub acelaşi acoperiş care a marcat şi
primul tău strigăt la naştere. A fost un sclav conform
etichetei pământeşti, dar el a fost fratele tău conform
ordinelor divine, în ciuda faptului că a fost născut dintr-
o altă mamă. Tu nu l-ai iertat niciodată pentru o
asemenea apropiere, considerând prezenţa lui în casa ta
o insultă la numele familiei. Amândoi aţi devenit taţi, iar
fiul tău de atunci şi de acum a abuzat-o sexual pe fiica
lui de atunci şi de acum; confruntat cu o asemenea
mâhnire, cu cea mai gravă batjocorire pentru casa tristă
a unui sclav, ai luat măsuri condamnabile care au dus
la disperarea extremă a lui Jorge de atunci. Fără scop şi
pe jumătate nebun, el i-a luat viaţa fiului tău, care-i
invadase casa, dar şi-a luat şi propria viaţă, comiţând
suicid în nişte circumstanţe îngrozitoare. În orice caz,
nici moartea şi nici suferinţa nu pot şterge nenorocirile
responsabilităţii, care pot fi remediate doar printr-o
şansă reînnoită de reconciliere. Iată că eşti din nou aici,
în prezenţa lui Jorge, pe care l-ai urât zadarnic, şi în faţa
tinerei fete, căreia i-ai promis că o vei ajuta ca pe fiica ta
cea mai dragă. Lucrează, prietene! Profită de anii rămaşi,
deoarece Alencar şi straja ta vor fi atraşi către
binecuvântările căsătoriei. Lucrează cât mai poţi. Tot
binele pe care-l vei face va fi spre binele tău, căci nu
există altă cale către Dumnezeu decât înţelegerea
constructivă, bunătatea activă şi iertarea mântuitoare.
Jorge, umilit şi deziluzionat, şi-a şters păcatul deplorabil
prin faptul că a trebuit să îndure o suferinţă morală
imensă în anii de condamnare nemeritată, de
întemniţare şi tortură, cu toate infirmităţile, lipsurile şi
văduvia sa.

Instructorul nostru s-a oprit pentru a se uita plin de

compasiune în ochii judecătorului şi a întrebat:
- Eşti pregătit să te izbăveşti?
Deşi ascuns nouă, şocul binefăcător a avut un
impact evident asupra spiritului judecătorului, căci faţa
sa era complet transformată. S-a ridicat cu lacrimi în
ochi, clătinându-se. Energiile magnetice ale
Instructorului îi atinseseră cele mai profunde fibre, căci
ochii săi păreau iluminaţi de o hotărâre bruscă.
S-a apropiat de Jorge, i-a luat mâna în semn de
fraternitate - pe care fiul lui Saldanha a sărutat-o în
lacrimi - şi apoi s-a îndreptat către tânără, şi-a deschis
braţele către ea şi a spus:
- De acum încolo vei fi fiica mea!
Momentul de neuitat ne-a făcut incredibil de fericiţi.
Gubio i-a ajutat să se întoarcă în camerele lor, apoi
l-am condus pe Jorge la spital, unde îl aştepta trupul
său adormit. Atunci Saldanha, complet transformat de o
bucurie misterioasă ce se reflecta în expresiile lui faciale,
s-a apropiat de Instructorul nostru, căutând să-i sărute
mâinile, şi a spus:
- Nu am crezut niciodată că voi trăi o noapte atât de
glorioasă ca aceasta!
Şi cum Saldanha dorea să continue cu multe
mulţumiri, Gubio l-a rugat să se liniştească, spunând:
- Saldanha, în afară de iubirea lui Dumnezeu nu
există nicio bucurie mai mare precum bunătatea pe care
o regăsim în dragostea spontană a unui prieten. O
asemenea bucurie este a noastră în acest moment,
deoarece simţim prietenia ta nobilă şi sinceră în inima
noastră.
O îmbrăţişare de fraternitate plină de dragoste a
încununat scena mişcătoare şi de neuitat.
 Cap. 14 - Un eveniment extraordinar

Când am intrat în camera în care se odihnea

Margarida, i-am găsit pe cei doi hipnotizatori lucrând
insistent asupra ei.
Gubio i-a aruncat o privire semnificativă lui
Saldanha şi i-a spus discret:
- Prietene, este rândul meu să-ţi cer să faci ceva
pentru mine. Te rog, iartă-mă că a durat atât de mult să
dezvălui cine sunt cu adevărat şi care sunt scopurile
mele.
Apoi a explicat cu multă emoţie în voce:
- Saldanha, această femeie bolnavă a fost fiica
sufletului meu timp de multe secole. Simt aceeaşi iubire
pentru ea precum iubirea ta pentru Jorge şi nevoia de a-
l apăra cu toată puterea. Ştiu că necazurile ţi-au
străpuns inima cu ace ascuţite, dar şi eu am sentimente
de tată. Nu merit şi eu compasiune şi ajutor? Suntem
fraţi în devoţiunea faţă de copiii noştri şi suntem
camarazi în aceeaşi luptă.
Apoi am fost martor Ia o scenă care, doar cu câteva
minute înainte, mi s-ar fi părut imposibilă.
Persecutorul Margaridei l-a contemplat pe
Instructorul nostru cu privirea unui fiu care se căieşte.
Lacrimi mari au izvorât din ochii până mai înainte reci şi
indiferenţi. Părea incapabil să răspundă, din cauza
emoţiei care îi copleşise fiinţa. Însă Gubio l-a îmbrăţişat
frăţeşte şi a spus:
- Tocmai ce am împărtăşit un moment sublim de
strădanie, înţelegere şi iertare. Nu ai vrea să-i ierţi pe cei
care te-au rănit şi astfel s-o eliberezi pe cea care este
atât de dragă inimii mele? Vine întotdeauna un timp
când obosim să tot mergem pe căi greşite. Sufletul
nostru este îmbăiat în fântâna purificatoare a lacrimilor
regeneratoare şi uităm tot răul, pentru a îmbrăţişa tot
binele. Acum mult timp şi eu i-am persecutat şi umilit
pe ceilalţi. Nu am crezut deloc în faptele bune pe care eu
nu le făceam. Credeam că sunt nobil şi invincibil, când
de fapt eram mizerabil şi insensibil. Îi consideram pe cei
care nu-mi înţelegeau toanele primejdioase sau care nu-
mi lăudau nebunia ca fiind duşmani. Aveam o plăcere
diabolică atunci când un duşman îmi implora mila
trufaşă şi îmi plăcea enorm să practic bunăvoinţa
umilitoare faţă de cei aflaţi în subordinea mea. Dar
viaţa, care sparge chiar şi piatra cu picăturile de apă,
mi-a sfâşiat inima cu tăişul timpului, transformându-mă
încet, până când tiranul din mine a murit. Acum, să fiu
numit frate este singurul lucru de care sunt mândru.
Saldanha, prietene, spune-mi că ura a murit şi în
spiritul tău. Spune- mi că mă pot baza pe ajutorul tău
binecuvântat!
Eloi şi cu mine am vărsat lacrimi arzătoare în urma
acestei lecţii emoţionale neaşteptate.
Saldanha şi-a şters ochii şi a spus umil către Gubio:
- Nimeni nu mi-a vorbit vreodată aşa cum mi-ai
vorbit tu... Cuvintele tale curg dintr-o putere divină pe
care nu o pot înţelege, deoarece ele ajung la urechile
mele în timp ce sunt încă uluit de acţiunile tale
convingătoare. Fă cu mine ceea ce doreşti. Chiar în
această noapte ai adoptat ca fii ai inimii tale pe toţi
membrii familiei mele, care încă îşi aduc aminte de
mine. L-ai ajutat pe fiul meu, aflat în starea dementă; i-
ai reorientat percepţia soţiei mele nebune; ai avut grijă
de nefericita mea noră; ai ajutat-o pe nepoata mea
lipsită de apărare şi i-ai dojenit pe cei care mi-au creat
necazuri pe nedrept... Cum aş putea să nu-ţi ofer
ajutorul meu pentru a o salva pe sărmana femeie pe
care o iubeşti ca pe o fiică? Chiar dacă m-ar fi înjunghiat
de o mie de ori, ceea ce ai făcut pentru mine o va izbăvi
în ochii mei.
Şi căutând să-şi reţină lacrimile, fostul persecutor a
spus cu mare respect:
- Puternice spirit şi prietene drag, ai venit la mine ca
un servitor, pentru a-mi trezi energiile îngheţate în tăişul
răzbunării. Sunt gata şi doresc să te slujesc! De-acum
încolo sunt al tău!
- Suntem ai lui Iisus pentru totdeauna! - l-a corectat
Gubio.
Şi îmbrăţişându-l exuberant pe Saldanha, Gubio l-a
luat într-o cameră alăturată pentru a stabili un plan de
acţiune eficient.
Doar atunci mi-am amintit de cei doi hipnotizatori
care lucrau cu mare hotărâre asupra cuplului. Unul
dintre ei părea tulburat, fiind în mod evident conştient
că se petrecea ceva extraordinar. Însă, probabil obligat
de jurământul disciplinei, nu a spus nimic către noi.
Celălalt nu a afişat nicio emoţie, ci şi-a continuat
munca, indiferent la ceea ce se petrecea. Părea că
acţionează ca un robot, şi am fost foarte şocat de
privirea sa indiferentă.
După câteva minute apăsătoare, Gubio şi Saldanha
s-au întors.
Fostul persecutor al Margaridei era vizibil
transformat, aproape lipsit de puterea ce-l stăpânise
până atunci. Se afla la porţile renaşterii lăuntrice.
În mod limpede se gândise la un nou plan în timp ce
vorbise cu Gubio, căci l-a chemat pe cel mai activ dintre
hipnotizatori pentru o discuţie privată.
Conversaţia s-a desfăşurat limpede alături de mine.
 - Leoncio, a spus entuziast Saldanha, planurile
noastre s-au schimbat şi avem nevoie de ajutorul tău.
- Da? Ce s-a petrecut?
- Ceva extraordinar!
Şi a continuat, transfigurat:
- Se află aici un magician al luminii dumnezeieşti.
Saldanha a rezumat pe scurt ceea ce se petrecuse în
noaptea trecută şi a încheiat cu o rugăminte:
- Putem conta pe tine?
- Bineînţeles! Prietenii tău sunt prietenii mei, în
ciuda riscului pe care îl presupune aceasta.
Şi arătând către celălalt magnetizator, care-şi
continua munca asupra Margaridei precum o maşină, el
a avertizat:
- Trebuie să fim foarte atenţi cu Gaspar. Nu cred că
va fi de acord cu noul plan.
- Nu-ţi face griji, a spus Saldanha. Ne vom descurca.
Ochii lui Leoncio au strălucit şi i-a spus fostului său
şef cu o voce rugătoare:
- Ascultă! Cunoşti bine problema mea. Dacă acel
magician te-a ajutat, crezi că va face acelaşi lucru şi
pentru mine? Soţia mea este sedusă, iar fiul meu e pe
moarte.
Apoi a adăugat cu o voce mai puternică:
- Saldanha, ştii că sunt un criminal, dar sunt de
asemenea tată... Dacă aş putea să-mi salvez fiul de la
revoltă şi moarte cât mai este timp, aş fi extrem de
recunoscător. Ştii că un criminal nu doreşte ca propriii
lui copii să-i calce pe urme!
Saldanha nu a ezitat în faţa acestei rugăminţi
mişcătoare:
- Foarte bine atunci. Mergi şi explică-i cazul tău
binefăcătorului nostru Gubio.
 Leoncio nu a ezitat. S-a apropiat cu respect de
Instructorul nostru şi i-a explicat simplu şi fără trufie:
- Prietene, tocmai ce am aflat cât de doritor eşti să-ţi
foloseşti puterile pentru binele celor care s-au îndepărtat
de Dumnezeu, pentru cei ca noi, de exemplu, care ne
simţim vrednici de dispreţ în faţa tuturor. De aceea şi eu
te implor să mă ajuţi, cât de repede poţi.
- Ce putem face pentru tine?
- Am venit aici acum şapte ani, lăsându-mi în urmă
soţia şi fiul nou-născut. Eram încă tânăr când am murit
de epuizare în urma muncii foarte grele. Căutam să
câştig bani prin acţiuni imorale şi mi-am îndeplinit ţelul,
care era să am un cont gras în bancă. Ca urmare, soţia
mea a
avut de toate în casă. Dar disperarea şi agonia zadarnică
prin care am trecut încercând să mă întorc la trupul pe
care-l abandonasem, împreună cu mândria mea rănită,
m-au transformat într-un colaborator inuman, de care
şeful nostru Gregorio este atât de mândru... Vai mie! M-
am văzut ca deţinătorul exclusiv al afecţiunii soţiei mele
iubite! Acum doi ani, sărmana mea Avelina a început să
acorde atenţie propunerilor neruşinate şi scandaloase
ale unui asistent medical, care a profitat de sănătatea
şubredă a fiului meu ca să ajungă la ea, o tânără
văduvă. A fost chemat să-l ajute pe băiat după un
incident serios şi a observat bunurile materiale ale
victimei sale. A început să-l otrăvească puţin câte puţin
pe băiat cu narcotice, iar în final a obţinut ceea ce a
dorit de la Avelina: bani, iluzii, plăceri şi promisiunea
unei căsătorii. Cred că urmează să se căsătorească în
câteva zile şi m-am resemnat cu toate acestea, căci
sufletele încarnate trăiesc într-un păienjeniş gros, plin
de coşmaruri şi nevoi. Dar persecutorul deghizat îl vede
pe băiat ca pe un concurent al bunurilor pe care le-am
acumulat. Vrea să scape de el cât mai repede posibil şi
să-i fure dreptul de a avea un viitor fericit şi demn.

S-a oprit câteva momente şi apoi a continuat

emoţionat:
 - Sincer, mi-e ruşine să cer o favoare pe care nu o
merit. Dar ştiind cât de pervertit sunt ca spirit, îţi cer
ajutorul pentru a-i salva pe cei dragi, în ciuda răului pe
care l-am ales să-mi inspire calea... Binefacătorule, ai
milă! Sărmanul meu Angelo se află pe marginea
mormântului. Cred că va muri în câteva zile dacă
mâinile devotate şi generoase nu ne vor ajuta în
neputinţa noastră. Am făcut tot ceea ce am putut, dar
sunt un membru integral al unui grup mare de spirite
rele, şi răul nu poate salva sau ajuta pe nimeni.
Gubio tocmai dorea să răspundă, când Eloi a
intervenit. Spre marea noastră surpriză, el a întrebat
fără ocolişuri:
- Care este numele acestui asistent medical? Cine
este acest ucigaş de copii?
- Felicio de... când a auzit numele de familie, Eloi s-
a apucat strâns de mine să nu cadă:
- Este fratele meu! - a strigat el, fratele meu!
Faţa sa a pălit de emoţie. Deasupra noastră
atmosfera devenise foarte apăsătoare.
Dar Gubio l-a îmbrăţişat pe Eloi şi l-a întrebat cu
seninătatea deplină ce făcea parte mereu din caracterul
său:
- Eloi, arată-mi o singură persoană care nu este un
frate sau o soră în nevoie.
Această remarcă inteligentă şi binevoitoare l-a
domolit pe colegul nostru lovit. Apoi, probabil pentru a
disipa norii care ne întunecaseră locul, şi pentru a-l
transforma într-un sanctuar binecuvântat, Instructorul
nostru ne-a invitat să plecăm imediat pentru a-l vizita pe
băiatul muribund.
Saldanha a dat din cap către figura ciudată a lui
Gaspar, care părea surd şi insensibil la tot ceea ce se
petrecea, şi a remarcat:
 - Să-l lăsăm singur câteva ore. În plus, avem nevoie
de cel puţin o zi pentru a ne fortifica apărarea. Grupul
lui Gregorio nu ne va ierta.
Instructorul nostru a zâmbit fără să spună nimic, şi
am plecat.
O briză răcoroasă şi proaspătă bătea în acea
dimineaţă, dar aerul era apăsat de o agitaţie tăcută, ce
cobora peste străzile suburbiei, în timp ce ne îndreptam
rapid către locul respectiv. Leoncio mergea înainte, iar la
un moment dat ne-a indicat o casă confortabilă,
spunând:
- Acesta este locul.
Am intrat. Mama şi asistentul dormeau singuri în
camere separate, în timp ce băieţelul plângea aproape
imperceptibil în camera sa, arătând agonie şi o stare
degradantă.
Am putut vedea devastarea pricinuită de toxine.
Ochii lui arătau o tristeţe profundă.
Leoncio, hipnotizatorul de temut, l-a îmbrăţişat şi a
explicat:
- Otrava subtilă pe care o ingerează în doze mici şi
sistematice i-a străpuns trupul şi sufletul.
Am putut percepe fire magnetice, invizibile care îi
legau pe tată şi fiu, căci, în ciuda condiţiei sale
îngrozitoare, băiatul contempla, într-o stare profundă de
bucurie, portretul mare al tatălui, agăţat pe perete, şi
spunea cu voce slabă:
- Tăticule, unde eşti?... Mi-e frică, sunt foarte
speriat.
Lacrimi arzătoare au curs din ochii hipnotizatorului
Margaridei, la această chemare neaşteptată. Deşi până
atunci păruse precum o entitate înfiorătoare, Leoncio s-a
prăbuşit plângând.
 Gubio a plecat câteva momente şi s-a întors cu
Felicio, asistentul medical, care se afla temporar în afara
trupului. Chiar dacă era pe jumătate conştient, când l-a
văzut pe Eloi lângă băiatul bolnav, a încercat să fugă
cuprins de o teamă teribilă. Însă Gubio l-a împiedicat
blând.
Fizionomia lui Eloi a început apoi să se transforme
cu fiecare pas către Felicio, în mod evident pentru a-l
pune la punct.
Instructorul nostru l-a atins cu mâna sa dreaptă şi
a avertizat:
- Nu interveni, Eloi. Nu eşti în starea emoţională
necesară pentru a ajuta eficient. Mânia ta te va face
inutil pentru acest tip de muncă. Vom avea nevoie de
tine mai târziu.
Gubio a început să aplice pase magnetice de trezire
asupra lui Felicio, astfel ca mintea lui să înţeleagă lecţia
în starea sa cea mai înaltă de conştiinţă posibilă atunci.
Personajul a început să ne privească mai limpede, deşi
era ruşinat şi speriat. A fost extrem de înspăimântat
când l-a văzut pe Eloi, iar când l-a zărit pe Leoncio
plângând deasupra fiului său, a încercat din nou să
fugă. Apoi a întrebat:
- Ce este aceasta? Monstrul acela chiar varsă
lacrimi?
Gubio a profitat de această întrebare brutal de
sarcastică pentru a-şi începe intervenţia:
- Nu crezi că un tată are dreptul să fie înnebunit de
durere din cauza fiului său bolnav şi persecutat?
- Ştiu doar că el este duşmanul meu feroce, a spus
fratele lui Eloi, cu o duşmănie insuportabilă. L-am
recunoscut imediat. Este soţul Avelinei... La început
doar am văzut fotografii cu el aici, dar apoi a început să
mă vâneze în somn.
 - Ascultă! - a spus amabil Gubio. Cine şi-a asumat
primul statutul de duşman? Leoncio, care a fost umilit şi
rănit în cele mai adânci sentimente, sau tu, cu planul
tău mizerabil de a te impune peste o văduvă lipsită de
apărare? Leoncio, care suferă ca un tată devotat, sau tu,
cu planul tău sinistru de a-i ucide fiul?
- Dar Leoncio este mort!
- Şi tu nu vei fi mort într-o zi? Nu se va întoarce în
ţărână şi corpul tău de carne?
Şi pentru că Felicio nu putea răspunde, copleşit
fiind de vină, Instructorul a continuat:
- Felicio, de ce insişti să continui cu această crimă
brutală şi nemiloasă? Nu ai niciun pic de milă pentru un
copil bolnav care nu are un tată vizibil? îl numeşti pe
Leoncio monstru deoarece îşi apără fiinţa firavă cea mai
dragă lui, aşa cum o pasăre lipsită de putere sare cu
ciocul pentru a-şi apăra cuibul... Dar ce spui despre
tine, fratele meu? Nu instinctul de putere şi plăcere te-a
condus la invadarea acestui lăcaş? Ce spui despre
acţiunile tale regretabile ca asistent medical, care-şi
foloseşte darul divin de a alina şi vindeca în scopul de a
tulbura şi vătăma? Felicio, în comparaţie cu eternitatea
în care se deplasează conştiinţa, experienţa umană este
doar un vis sau un coşmar de câteva minute. De ce îţi
compromiţi viitorul cu preţul confortului iluzoriu al
câtorva zile? Cei care seamănă spini vor culege spini în
propriul lor suflet şi vor apărea înaintea Domnului cu
mâinile preschimbate în nişte gheare abominabile. Cei
care împrăştie pietre la picioarele celorlalţi vor fi copleşiţi
de duritatea şi paralizia propriilor lor inimi. Ai vreo idee
de responsabilitatea pe care ţi-o asumi? în inima ta mai
există încă semne evidente ale bunătăţii unei mari
familii binecuvântate, în care solidaritatea este cultivată
încă de la începutul vieţii. Pot vedea că entuziasmul
tineresc nu a fost complet alungat din mintea ta. Deci,
de ce doreşti să cedezi sugestiilor de crimă? Nu te
înduioşează deloc suferinţa acestui copil pe care îl
conduci la o moarte lentă? Ascultă-mă! Situaţia lui
Leoncio nu se reduce la conflictul unui aşa-zis om
„mort”, aşa cum presupui tu greşit în mintea ta
tulburată. Inima sa este cea a unui tată devotat şi
iubitor! Vei descoperi că este plin de iubire tandră şi
pură, precum strălucirea ascunsă într-o piatră brută,
neşlefuită.
Fratele lui Eloi l-a privit pe Instructorul nostru cu
ochi temători şi uluiţi.
După o scurtă pauză, Gubio a continuat:
- Vino aici. Vino la noi. Ţi-ai pierdut capacitatea de a
iubi? Leoncio este prietenul tău şi fratele nostru.
Felicio a strigat cu o stare de angoasă evidentă:
- Vreau să fiu bun, dar nu pot... Am încercat să fiu
mai bun, dar pur şi simplu nu pot...
Şi a adăugat cu vocea înăbuşită de lacrimi:
- Dar ce să fac în legătură cu banii? Cum îmi voi
plăti toate datoriile dacă nu mă însor cu Avelina?
- Şi crezi că îţi vei rezolva problemele băneşti
adunând mormane de datorii care te vor tortura un timp
foarte îndelungat? Nimeni nu te opreşte să te
căsătoreşti. Nici măcar Leoncio, ale cărui bunuri ţi-ai
planificat să le risipeşti pe plăceri efemere, nu te poate
opri. Fiecărui bărbat şi fiecărei femei, propriile lor
acţiuni le structurează destinele. Suntem responsabili
pentru toate deciziile noastre, în lumina planului Celui
Etern, şi nu putem interfera cu voinţa ta liberă. Dar aici
îţi cerem ajutorul în numele acestei vieţi fragile care
trebuie să continue să trăiască... Vrei bani, bunuri, care
să te facă respectat sau temut de către ceilalţi. Dar
trebuie să nu uiţi că bogăţia este o coroană mult prea
grea pentru capul celui care nu o poate duce; prin
epuizare şi deziluzie ea îi distruge, în general, pe toţi cei
care o poartă fără să-şi însuşească munca nobilă şi
generozitatea sufletească. Deci nu contează dacă tu
controlezi rezervele de argint şi de aur pe care le-a
strâns fără chibzuială Leoncio, căci în timp vei învăţa că
fericirea nu este măsurată prin cuferele care vor rugini
într-o bună zi. Pe de altă parte, Felicio, suntem
interesaţi de promisiunea ta în numele acestui sărman
copil aflat în suferinţă. Cruţă-i trupul firav şi aşteaptă
viitorul! Nu aduce cu tine în tărâmul morţii o asemenea
crimă, căci ea îţi va condamna spiritul în abisurile
îngrozitoare ale purgatoriilor regeneratoare.
Felicio a dorit să spună ceva şi să se justifice, dar
nu a putut.
Gubio a continuat calm:
- Dacă doreşti să te căsătoreşti, fa-o. Risipeşte
resursele preţioase ale acestei case, dacă nu poţi înţelege
scopul sacru al banilor. Avântă-te pe înălţimile vieţii
sociale efemere. Decorează-te cu titluri convenţionale,
aşa cum se obişnuieşte în lumea inferioară, care îi
răsplăteşte pe indivizii ageri ce urcă pe scara dominării
inutile şi dezastruoase fără să-şi ştirbească public
reputaţia. Dar timpul te va aştepta cu lecţii puternice.
Şi privind cu compasiune la hipnotizatorul
Margaridei, el a întrebat:
- Nu este ceea ce dorim cu toţii, la urma urmei,
Leoncio?
- O, da! - a confirmat sărmanul tată înlăcrimat. Nu-
mi pasă de bani şi înţeleg acum că Avelina este la fel de
liberă ca şi mine. Dar dacă micuţul meu va rămâne pe
Pământ, sunt încrezător în ceea ce priveşte propria mea
regenerare. Va fi tovarăşul şi prietenul meu, conectat de
memoria mea, în a cărei capacitate de slujire voi găsi
cadrul binecuvântat al muncii spirituale. Deocamdată,
acest copil este singurul mijloc pentru care trebuie să
cred din nou în binele pe care l-am evitat.
Văzând cât de greu îi este să vorbească, Gubio l-a
îmbrăţişat, l-a ridicat în picioare şi a spus:
- Leoncio, Iisus crede în cooperarea oamenilor, aşa
cum suportă şi imperfecţiunile noastre încăpăţânate,
până când acceptăm imperativele transformării noastre
personale către Binele Suprem. Deci, de ce nu am crede?
Eu cred în reînnoirea lui Felicio. Din această zi înainte
micuţul tău nu va mai fi vegheat de un persecutor, ci de
un binefăcător demn de tovărăşia noastră fraternă!
Câştigat de asemenea cuvinte, Felicio a
îngenuncheat în faţa noastră şi a jurat:
- În numele Justiţiei Dumnezeieşti, promit să
protejez acest copil ca un adevărat tată!
S-a ridicat apoi în picioare şi a încercat să sărute
mâinile lui Gubio, dar Instructorul nostru a refuzat
politicos omagiul şi ne-a cerut să ducem pacientul
înapoi la corpul său fizic, în timp ce el a început să
aplice pase de regenerare şi fortificare copilului.
Felicio s-a sprijinit de noi, iar după ce l-am ajutat să
intre din nou în trup, s-a trezit cu faţa inundată de
lacrimi.
Lucrurile nu s-au oprit însă acolo. Forţând puţin
situaţia, Eloi a aplicat un puternic curent magnetic
peste ochii fratelui său. Încă ameţit, Felicio ne-a putut
percepe timp de câteva secunde.
Cu gura căscată, nu ştia ce să spună. Dar Eloi, cu o
indignare îndreptăţită, l-a avertizat făţiş:
- Dacă omori acel băiat, te voi pedepsi eu însumi!
Felicio a scăpat un strigăt înfiorător şi s-a prăbuşit
pe pernă, pierzându-ne din vedere.
 Am ştiut chiar în acea clipă că Felicio îşi va îndeplini
întocmai promisiunea.
 Cap. 15 - În sfârşit vine ajutorul

Plin de entuziasm în faţa acţiunilor Instructorului

nostru, Saldanha afişa gesturi de o umilinţă aproape
copilărească; atât el, cât şi Leoncio au început să
coopereze cu noi şi să pregătească încheierea cazului.
Amândoi au sugerat că era bine să rămână
împreună cu noi, pentru a nu trezi cumva furia spiritelor
ignorante care s-ar fi putut opune scopurilor noastre.
Acestea s-ar fi putut organiza într-o legiune
ameninţătoare ce ne-ar ruina planurile. Cei doi
cunoşteau procedurile de ajutorare precum cea pe care o
foloseam şi erau bine informaţi cu privire la potenţialul
regiunii inamice, din care sute de adversari ar fi putut
imediat interveni împotriva acelei case, ce era slab
pregătită să reziste unui asemenea atac.
În timp ce le ascultam opiniile, eram îngrijorat de
Gaspar şi nu-mi puteam ascunde presimţirea rea cu
privire la el. Hipnotizatorul, ce afişa o prezenţă extrem
de neplăcută din cauza fluidelor pe care le emana, nu
luase parte la discuţia noastră. Ochii săi pe jumătate
sticloşi nu puteau să se focalizeze asupra noastră, fapt
ce indica un gen de paralizie a sufletului sau o împietrire
a gândirii.
Nu am reuşit să-mi reţin prea mult curiozitatea,
astfel că l-am întrebat pe Gubio despre situaţia lui
Gaspar. Care era semnificaţia acelei măşti psihologice pe
care o purta? Părea că este surd, aproape orb şi complet
nesimţitor. Răspundea la întrebările lungi şi importante
prin cuvinte vagi, monosilabice, arătând o insistenţă
neclintită de a pedepsi victima.
Instructorul era acum liber de griji şi a explicat:
 - Andre, există mulţi persecutori ce sunt extrem de
împietriţi sufleteşte atunci când se află sub influenţa
unor torţionari chiar mai puternici şi mai răi decât ei.
Aceste spirite teribile ale întunericului controlează
centrii specifici ai corpului subtil ai altor spirite ce sunt
rele şi nerecunoscătoare faţă de Dumnezeu. Ele le
folosesc ca pe nişte instrumente pentru extinderea
răului pe care au ales să-l semene. Gaspar se află în
această situaţie. Asuprit de lorzii discordiei şi amorţit de
razele lor, el şi-a pierdut temporar abilitatea de a vedea,
de a auzi şi de a simţi limpede. Este menţinut într-un
coşmar tulburător, în care suferinţa Margaridei este
singura sa obsesie.
- Nu va putea niciodată să-şi recâştige simţurile
naturale? - am întrebat uluit.
- Bineînţeles că va putea. Magnetismul este o forţă
universală care urmează direcţia pe care i-o imprimăm.
Aplicarea de pase pentru a-i neutraliza paralizia îl va
readuce la normalitate. O asemenea operaţiune însă
trebuie făcută la momentul potrivit. Resursele
regeneratoare intense sunt necesare - resurse ce se pot
găsi cel mai mult în grupurile în care mai multe fiinţe
colaborează la unison unele cu altele, în numele unuia
singur.
Tocmai atunci Saldanha s-a apropiat încrezător,
întrebând care sunt instrucţiunile.
- Binefăcătorul meu, s-a adresat Saldanha lui Gubio
cu reverenţă, dezvăluirea noii situaţii prea devreme ar
putea cauza o reacţie teribilă din partea celor orientaţi
greşit. Să spun sincer, totul este nou pentru mine şi nu
ştiu de unde să încep.
- Da, mă tem că ai dreptate aici, Saldanha. Suntem
prea slabi pentru a lupta împotriva atâtor spirite. Este
absolut esenţial ca Margarida să-şi revină înainte de a
face ceva mai mult. Să aşteptăm lăsarea serii.
Intenţionez să prezint cazul unui grup focalizat pe
iubirea fraternă. Până atunci, trebuie să menţinem
lucrurile aşa cum sunt; în plus, Gaspar are nevoie şi el
de o atenţie specială. Corpul lui subtil este foarte bolnav
şi corupt, şi are mare nevoie de o asistenţă generoasă.
De-abia şi-a încheiat Gubio remarcile, că Gabriel a
intrat în cameră şi s-a aşezat lângă soţia sa zdrobită şi
abătută.
Având acum control asupra situaţiei, Gubio s-a
apropiat de el cu blândeţe şi şi-a aşezat părinteşte palma
dreaptă pe fruntea lui Gabriel, pentru a-i insufla
inspiraţie, lăsând să treacă prin el forţele magnetice
capabile de a aduce o soluţie favorabilă acestui caz.
Am observat cum, sub această influenţă
reîmprospătoare, soţul Margaridei a început să-şi
contemple cu dragoste soţia. I-a luat mâinile cu o mare
tandreţe şi a spus:
- Margarida, mă doare să te văd astfel, atât de
descurajată.
Niciunul nu a spus nimic o vreme, dar apoi Gabriel,
cu o lumină de speranţă în ochi, a exclamat:
- Ascultă! Tocmai mi-a venit o idee. Au trecut mai
multe zile şi toate aceste medicamente puternice şi
remedii drastice nu ţi-au fost de niciun ajutor. Ai dori să
mă laşi să cer ajutorul unui prieten implicat în
Spiritismul Creştinesc?
Mişcată de unda de grijă binecuvântată, ce curgea
imperceptibil de la Gubio prin Gabriel, pacienta a
deschis ochii plină de un interes renăscut, ca şi cum
tocmai descoperise o cale neaşteptată de salvare. A fost
de acord bucuroasă:
- Sunt gata şi dispusă. Voi fi de acord cu toate
mijloacele pe care le consideri demne şi drepte.
 Plin de speranţă şi bucurie, Gabriel a plecat grăbit,
urmat de Gubio, care ne-a cerut să rămânem pe loc
împreună cu Saldanha şi să ne pregătim pentru lucrarea
ce urma să aibă loc în acea noapte.
Nu am pierdut timpul şi am dorit să-l cunosc ceva
mai bine pe fostul persecutor.
Această experienţă era complet nouă pentru mine şi
doream să-mi extind cunoaşterea şi mijloacele.
Gândeam despre mine că sunt un lucrător incomplet şi
că aveam nevoie să învăţ cât mai multe. M-am apropiat
de persecutorul ce se transformare în prieten şi l-am
întrebat:
- Saldanha, mă întrebam de ce trebuie să fim atât de
preocupaţi de spiritele primitive şi ignorante.
El m-a privit cu uimire şi a răspuns:
- Dragul meu prieten, am o perspectivă deplină
asupra situaţiei. Dacă ar trebui să luptăm deschis,
având această femeie de partea noastră, în timp ce ea
este atât de slăbită fizic, am suferi înfrângerea în doar
câteva minute. Aici, în aceste tărâmuri inferioare, răul
este forţa dominantă, pretutindeni. Suntem observaţi
îndeaproape şi nu putem face nimic în această privinţă.
A confrunta răul şi a-l înfrânge înseamnă să avem
prudenţa şi altruismul îngerilor; altfel, ne pierdem
timpul şi putem cădea, lipsiţi de apărare, în capcanele
primejdioase ale întunericului.
 Noul nostru aliat a aruncat o privire în jurul camerei
pentru a verifica dacă suntem ascultaţi de duşmani,
apoi a continuat:
- Ia exemplul meu. Imediat ce am ajuns aici am
făcut tot ce am putut pentru a fugi de rău, dar a fost
zadarnic.
Timpul nu-mi ştersese din memorie vechile
rugăciuni învăţate acasă, dar când le rosteam cu voce
tare, ele doar trezeau sarcasmul crud al duşmanilor
Binelui. Chiar dacă voinţa mea de a-mi îmbunătăţi
existenţa era sinceră în adâncul inimii, adevărul era că
mintea îmi era plină de gânduri rele. Am făcut eforturi
să rezist, dar în adâncul meu impulsul către adevăratul
Bine Dumnezeiesc era doar o briză călduţă înaintea unui
uragan. Înconjurat de toate aceste spirite dezîncarnate
rele şi răzbunătoare, mi-am pierdut şi ultimul echilibrul
moral pe care-l mai aveam. Dacă sufletul, atunci când se
eliberează de trupul de carne, nu este înzestrat cu
principiile puternice ale virtuţii divine, este aproape
imposibil să ieşim victorioşi din capcanele întunecoase
pe care spiritele rele ni le pregătesc.
- Dar, am obiectat eu, nu este această atitudine doar
o simplă reflectare a unei ignoranţe lipsite de adevăr?
- Cred că da, a admis Saldanha, surprinzându-mă
cu claritatea argumentaţiei sale. În orice caz, ştii că cea
mai mare dificultate nu se datorează ignoranţei noastre
în sine, ci împietririi inimii noastre în faţa transformării
benefice, înţelepciunea biruie ignoranţa; bunătatea
umileşte perversitatea; iar iubirea adevărată înconjoară
ura cu un cerc de fier. Cu toate acestea, cei care au
naufragiat de bunăvoie în tărâmurile inferioare aruncă
mii de arme - ale duşmăniei, calomniei, invidiei,
geloziei, minciunilor şi discordiei - împotriva Binelui
Dumnezeiesc, producând descurajare şi dezechilibru
mental.
În timp ce reflectam la logica clară şi abilă a
cuvintelor sale, am afirmat:
- Cazul tău este un exemplu viu. Sunt surprins de
remarcile tale inteligente. În niciun caz nu poţi fi văzut
ca un ignorant.
- Oh, da, sunt inteligent, a răspuns fostul
persecutor cu un zâmbet. Şi educat. Sunt complet
informat în ceea ce priveşte îndatoririle mele. Cu toate
acestea, am nevoie de compania cuiva care să-mi arate
eficienţa şi siguranţa Binelui Dumnezeiesc în mijlocul
răului atât de mare. Să ne imaginăm o persoană căreia îi
este foame şi ascultă o prelegere. Crezi că discursul îi va
satisface cerinţele stomacului? Ei bine, exact aceasta s-a
petrecut în cazul meu. Am fost atât de preocupat de
soţia mea, de nora care plecase din corpul fizic cu o
stare mentală atât de îngrozitoare, eram atât de torturat
din cauza fiului meu înnebunit şi al nepoatei, că nu mai
era niciun „loc mental” în capul meu pentru teoriile
legate de mântuire. Însă bunul Gubio mi-a arătat că
binele este mult mai puternic decât răul. Iar acest lucru
a fost suficient să mă mulţumească, în timpul
îndoielilor, iluminarea benefică caracterizează adevărata
muncă a bunătăţii şi a generozităţii.
Saldanha a privit în jur cu o privire de neîncredere
totală şi a subliniat:
- În orice caz, din experienţa mea ştiu cine sunt
spiritele rebele, deoarece ele alcătuiesc grupul din care
am făcut şi eu parte până ieri. Ca să fiu sincer, nu sunt
sigur ce se va petrece cu mine. Probabil că mă vor vâna
fără milă. Dacă ar putea, mă vor arunca în valea
nefericirii incalificabile. Dar pot întrezări transformarea
completă a spiritului meu. Sunt sigur că binele înfrânge
răul şi sper că Instructorul nostru nu mă va abandona.
Chiar dacă va trebui să sufăr, îl voi urma. Nu doresc să
mă întorc la fostele mele căi detestabile.
Leoncio, care ascultase conversaţia noastră, a
afirmat la rândul lui:
- Nici eu nu mai pot sluji în rândurile
răzbunătorilor. Mi-a ajuns...
Le-am spus că am înţeles şi, în numele ghidului
nostru, le-am promis că puteau conta pe protecţie într-
un plan superior.
Ei au zâmbit fericiţi, iar Gubio s-a întors în camera
pacientei, informându-ne că rezolvase problema. În acea
seară, Margarida şi Gabriel urmau să participe la o
întâlnire de familie, un centru important de ajutor
mediumnic.
Pacienta încarnată şi hipnotizatorul ei traumatizat
urmau să primească resurse eficiente, regeneratoare.
Am aşteptat cu nerăbdare lăsarea serii.
Din când în când, Gubio îşi plasa mâna pe fruntea
pacientei, pentru a-i amplifica rezistenţa generală.
În jurul orelor 20 a sosit o maşină pentru a lua
cuplul. Au fost însoţiţi de noi şi marele grup de „ovoizi”
ce erau încă legaţi de creierul pacientei prin procedeele
de magnetizare.
Saldanha luase măsuri să păcălească toate spiritele
aducătoare de necazuri, ce plănuiseră să ne urmeze. Le-
a dat liber, spunând că problema era deja rezolvată, ceea
ce era adevărat.
Când am ajuns la reşedinţa confortabilă, am fost
bine primiţi.
Domnul Silva, capul familiei, i-a întâmpinat pe
Gabriel şi pe Margarida cu o grijă absolută. Sidonio,
spiritul-lider al lucrării ce urma să înceapă, ne-a întins
braţele frăţeşte.
 În casă se aflau patru bărbaţi şi trei femei, membrii
obişnuiţi ai cercului familiei. Ei au început să schimbe
păreri cu musafirii, asigurându-i şi explicându-le ce
urma să se petreacă. În cele din urmă, ceasul a arătat că
era timpul să începem.
Gubio a pus întrebări despre grup, iar Sidonio a
explicat:
- Grupul nostru a obţinut rezultate satisfăcătoare; în
orice caz, rezultatele ar fi putut fi şi mai bune dacă
încrederea în Binele Dumnezeiesc ar fi fost mai
puternică în colaboratorii noştri din planul fizic şi ar fi
aspirat mai intens la idealul de a sluji Binele. Ştim că
mijlocul de acţiune este o parte esenţială a oricărui tip
de demers. Braţul este instrumentul gândirii; lucrătorul
este prelungirea administratorului; ucenicul este
vehiculul învăţătorului. Dacă nu am avea nicio fiinţă
încarnată care să corespundă obiectivelor noastre
elevate, cum ar putea fi stabilită pe Pământ
spiritualitatea adevărată? De fapt, am găsit fraţi şi surori
care sunt pregătiţi şi dispuşi să-şi acorde concursul lor
fratern, dar, inutil să mai spunem, cei mai mulţi dintre
ei speră la un gen de etalare spectaculoasă a grupului
mediumnic, care să le garanteze cooperarea cu noi. Ei
nu-şi dau seama că noi toţi suntem mediumi ai binelui
ori ai răului, într-o oarecare măsură, în funcţie de
facultăţile noastre receptive. Ei nu acceptă cerinţele
lucrării ce ne îndeamnă să căutăm iluminarea de sine
prin intermediul slujirii semenilor noştri. Ei aşteaptă
daruri mediumnice, ca şi cum ele ar fi menite să fie
revărsate în mod miraculos asupra celor care le solicită
beneficii magice, cu ajutorul vechii „baghete magice”. Ei
par să fi uitat că mediumnitatea este o energie pe care
toată lumea o are, chiar dacă o manifestă mai mult sau
mai puţin; este o energie ce se supune principiilor
direcţionării şi legii folosinţei, exact aşa cum o sapă este
folosită fie pentru a lucra pământul, fie pentru a vătăma
pe cineva, în funcţie de impulsul care o direcţionează.
Mediumnitatea continuă să crească atunci când este
folosită metodic, şi se acoperă cu rugina distructivă şi
sufocantă atunci când este abandonată şi neglijată.
Prietenii noştri nu realizează valoarea atitudinii
curajoase şi a credinţei benefice pe calea demnă de
urmat, indiferent de ceea ce se petrece. Şi chiar dacă
avem grijă de credinţa lor, cu aceeaşi grijă cu care un
fermier se îngrijeşte de mlădiţele firave ce conţin
speranţa viitoare, este nevoie doar de o vizită subtilă a
spiritelor perverse şi rele, precum ciorile de pe câmpul
de orez, iar seminţele firave pe care le-am plantat
neîncetat în solul inimii lor eşuează să încolţească. Din
clipă în clipă ei se îndoiesc de eforturile noastre, nu au
încredere în ei şi îşi închid ochii în faţa măreţiei legilor
care-i înconjoară din toate colţurile naturii. Energiile
mentale pe care ar trebui să le folosească în vederea
unei construcţii active şi înălţătoare, în scopul creşterii
lor spirituale, sunt înlăturate aproape imediat prin tot
felul de argumente înşelătoare din partea spiritelor
ignorante şi nerecunoscătoare.
Am profitat atunci de scurtul răgaz şi am îndrăznit
să întreb:
- Este la fel şi în cazul unui grup armonios alcătuit,
cum este acesta? Trebuie să înţelegem că un grup care
s-a organizat în scopuri nobile, cum este acesta, poate
deveni vizuina forţelor distructive?
Sidonio a zâmbit amuzat şi a răspuns:
- Da, la modul colectiv vorbind, ei se află împreună
chiar acum sub acest acoperiş prietenos şi caută
compania noastră spiritualizantă. Dar aceasta doar
pentru şase ore din cele 168 ale săptămânii. În timp ce
se află aici cu noi, ei sunt învăluiţi de radiaţiile blânde
de pace şi de bucurie, de voie bună şi de speranţă,
deoarece ne percep vibraţiile regeneratoare, pe care am
dori să le simtă şi să le poarte permanent cu ei, pentru
a-i proteja şi îndruma în lupta umană zilnică. Dar,
îndată ce se îndepărtează de aceste uşi, ei acceptă sau
emană mii de gânduri subtile mult diferite de cele pe
care le-am sugerat cu puţin timp înainte. Sunt gânduri
care contrazic şi se opun planului nostru de lucru;
gânduri care, născute din minţile celor încarnaţi şi
dezîncarnaţi, ne biciuiesc fără milă. Foarte puţini înţeleg
că, în realitate, credinţa este o binecuvântare ce trebuie
sporită la nesfârşit. De aceea, ei părăsesc munca pe care
ne-o oferă tuturor menţinerea, consolidarea şi
amplificarea unui asemenea dar. Mai mult, când unul
dintre ei manifestă o abilitate avansată de a sluji binele
comun în timpul somnului, în numele tărâmului de
Lumină, el este de obicei vizitat imediat de spiritele rele
ce sunt interesate să-şi extindă propria lor sferă de
întuneric. Astfel, aceşti oameni îşi distrug convingerile şi
noile scopuri elevate cu insinuări bolnave, mai ales dacă
minţile lor nu sunt susţinute adecvat de dorinţa intensă
de a progresa, de a se izbăvi şi de a creşte continuu.
Explicaţia era foarte interesantă şi ar fi fost plăcut
să auzim mai multe pe această temă, dar ceasul arăta că
era timpul să trecem la treabă.
În munca plănuită pentru această întâlnire, ce
consta din nouă fiinţe încarnate, se aflau 21 de spirite -
colaboratoare, din planul nostru de acţiune.
Gubio şi Sidonio au lucrat împreună, făcând pase
magnetice deasupra Margaridei, până când au eliberat
„formele ovoidale”, ce au fost încredinţate unor spirite
care le-au dus cu grijă în avanposturile de urgenţă.
 Apoi, în timpul rugăciunii, al studiului evanghelic şi
al contribuţiei din sfera noastră, o cantitate mare de
energie neurală, ce avea cantitatea adecvată de fluide
reîmprospătoare şi întăritoare din planul nostru, a fost
extrasă din gurile, nările şi mâinile asistenţilor încarnaţi.
Sidonio şi Gubio au aplicat apoi aceste energii peste
Margarida şi Gaspar, pentru a reface energiile corpurilor
lor subtile.
Margarida a început imediat să afişeze semne
minunate de uşurare, iar Gaspar, din starea de
indiferenţă în care se aflase, a început să geamă, ca şi
cum se trezea dintr-un coşmar lung şi înspăimântător.
În acest moment, Gubio a pregătit-o pe Dona Isaura
- doamna casei şi mediumul întâlnirii - aplicând pase
magnetice laringelui şi mai ales asupra zonei sistemului
ei nervos, ajutând-o astfel să-şi utilizeze capacitatea de
încorporare (Numită şi psihofonie - este comunicarea de
către spirite prin intermediul vocii unui medium. Acest
lucru se petrece între corpurile subtile implicate, deoarece
fiinţa dezîncarnată nu „intră” în corpul mediumului. -
N.tr.eng.). Când a fost momentul ca cei încarnaţi să-şi
înceapă lucrul iubirii creştine în numele celor
dezîncarnaţi, ghizii l-au condus pe Gaspar deasupra
mediumului, astfel ca el să primească beneficii prin
contactul cu fiinţele încarnate, care au început să-i
transmită energii vitalizante, aşa cum se petrece cu
florile care susţin truda binefăcătoare a albinelor
harnice, fără măcar să-şi dea seama.
Am putut vedea că simţurile persecutorului
insensibil s-au modificat în mod neaşteptat. Vederea,
auzul, atingerea şi mirosul său au fost trezite brusc şi s-
au intensificat. Arăta ca un somnambul trezit. Cu cât
mai mult îşi combina energiile cu cele ale mediumului,
cu atât mai repede se reactivau simţurile sale. În timp ce
se hrănea năvalnic cu resursele organice ale Donei
Isaura, printr- un gen de „altoire psihică”, hipnotizatorul
a strigat şi a început să plângă într-un mod jalnic.
Odată cu lacrimile şi cuvintele mişcătoare, amesteca
blasfemii, răzvrătiri şi penitenţă. Având acum auzul
complet restabilit, el putea conversa limpede cu
instructorul întâlnirii. Oferindu-i o lecţie constructivă,
spirituală, care ne-a mişcat adânc, dl Silva, soţul
Isaurei, i-a permis lui Gaspar să înţeleagă necesitatea
unei renaşteri spirituale. După o oră de dialog emoţional
exhaustiv, doi asistenţi din echipa noastră l-au dus într-
un loc destinat spiritelor dezechilibrate mental, unde
putea să-şi recapete treptat gândirea corectă.
Când munca a fost încheiată, întâlnirea s-a finalizat
cu o imensă bucurie revărsată din inimile tuturor.
Margarida se simţea în sfârşit uşurată. Cu lacrimi în
ochi, ea i-a cerut lui Gabriel să le mulţumească tuturor
pentru darul pe care-l primise.
Gubio însă a văzut că Saldanha era cumva
descurajat, şi a remarcat:
- Acesta nu este triumful final. Margarida a primit
asistenţă directă, dar acum trebuie să ajutăm casa ei,
până când va putea încorpora în individualitatea ei
beneficiile pe care le-a primit.
 Apoi a zâmbit cu bunăvoinţă şi a adăugat:
- Pentru ca o plantă să fie folositoare, nu este
suficient ca ea să fie frumoasă şi mirositoare într-o seră
protectoare. Are nevoie să stea afară, unde-şi poate
întări forţa, în scopul de a fi folosită pentru o cauză
bună.
După ce a ajuns la o înţelegere cu Sidonio, Gubio a
obţinut colaborarea a 12 asistenţi pentru zece zile, cu
scopul de a întări activitatea defensivă din casa lui
Gabriel, deoarece, conform lui Saldanha şi Leoncio,
începând cu următoarea zi ne puteam aştepta la un
război total cu acoliţii lui Gregorio, care puteau năvăli
peste noi continuu şi violent.
 Cap. 16 - Vrăjitorie periculoasă

La sfârşitul întâlnirii am observat că mediumul,

Dona Isaura Silva, trecuse printr-o transformare
perceptibilă.
În timpul şedinţei ea emanase radiaţii strălucitoare
în jurul creierului, oferind o ambianţă personală
plăcută; cu toate acestea, când şedinţa s-a încheiat, a
fost înconjurată de o substanţă fluidică întunecată, în
nuanţe gri-închis, ca şi cum o lumină invizibilă se
stinsese brusc în jurul ei.
Uluit, m-am adresat lui Sidonio, care a explicat
amabil:
- Sărmana fiinţă este înlănţuită de o adevărată
furtună de fluide malefice emanate de spiritele din
lumile inferioare, cu care ea se acordează inconştient
prin intermediul firelor întunecate ale geloziei. Atât timp
cât rămâne sub influenţa noastră directă, mai ales în
timpul muncii spirituale colective, în care ea acţionează
precum un robinet receptor al energiilor asistenţilor,
este fericită şi într-o bună dispoziţie. Un medium este
întotdeauna o sursă care oferă şi primeşte în timpul
lucrării sale ce implică cele două lumi. Când munca
Isaurei se încheie însă, ea cade înapoi în starea ei
nefericită.
- Dar nu putem face nimic pentru a o ajuta?
- Ba da, şi doar pentru că nu am părăsit-o, ea nu a
cedat complet până acum. Dar într-un caz ca acesta
trebuie să fim atenţi, pentru a nu o umili sau răni.
Atunci când avem grijă de o tânără mlădiţă, de la care
sperăm să culegem o floare într-o zi, trebuie să alungăm
mereu insectele invazive, fără a o tulbura. A distruge
mlădiţa de azi înseamnă a pierde roadele de mâine. Sora
noastră este o colaboratoare preţioasă, cu calităţi
apreciabile şi valoroase, dar încă mai este roasă de
gelozia cu privire la soţul ei. Prin acea breşă intră
vibraţiile violente de mânie, ce o fac să-şi piardă şansele
excelente de a sluji şi a creşte spiritual. Astăzi a avut
una dintre zilele cele mai proaste şi a cedat complet
flagelării lăuntrice. Are nevoie de ajutorul nostru
diseară, deoarece, de fiecare dată când un slujitor, trezit
faţă de calea Binelui, îndură undele vibraţiilor inferioare
pe parcursul zilei, creează un mediu pentru vizitele
fiinţelor şi forţelor întunecate care populează noaptea.
Expresia chipului său era plină de semnificaţie şi a
adăugat:
- Atât timp cât fiinţele nu au aspiraţii reale de o
natură elevată, spiritele rele nici nu se obosesc să le
tulbure; dar îndată ce ele dezvoltă aspiraţii de înălţare
lăuntrică şi încep să-şi purifice frecvenţa vibraţională,
creşterea lor spirituală începe să fie notată şi sunt
persecutate de spiritele care se complac în gelozie şi
răzvrătire.
Am înţeles atunci că acest caz al Isaurei putea fi
extrem de important pentru studiile mele particulare.
Realizând că Margarida fusese deja ajutată foarte mult,
l-am întrebat pe Instructorul nostru, cu acordul lui
Sidonio, dacă puteam rămâne puţin, pentru a studia
conflictul dificil dintre misionară şi cei care-i influenţau
ecranul întunecat al emoţiilor în acea noapte.
Cu un zâmbet, Gubio a fost de acord. Mă aştepta a
doua zi să mă întorc.
Grupul meu a plecat, luând cu el pacienta care era
extrem de fericită şi pe soţul ei, iar eu am început o
discuţie cu Sidonio.
 - În momentul prezent, a explicat el, această casă se
află sub paza noastră. Chiar dacă spiritele criminale sau
rele nu pot intra, Isaura, tulburată de gelozie, poate ieşi
afară să le întâlnească. Să aşteptăm să-şi părăsească
corpul fizic în timpul somnului şi vei vedea la ce mă
refer.
După vreo două ore, l-am văzut pe dl Silva la uşă,
făcându-ne semn cu mâna din afara trupului său fizic.
Sidonio l-a rugat pe unul dintre asistenţii săi să-l
conducă într-o călătorie educaţională.
Fratele Silva a afirmat abătut:
- Aş vrea ca Isaura să vină cu mine, dar nu vrea să
mă asculte.
- Las-o în pace, a răspuns Sidonio cu înţelegere.
Încă nu e pregătită să ia aminte la lecţiile noastre.
Faţa dlui Silva a afişat o tristeţe profundă, dar nu a
ezitat să plece cu ghidul său.
Câteva minute mai târziu, Dona Isaura a apărut în
afara trupului fizic. Corpul ei subtil era extrem de
întunecat. A trecut exact pe lângă noi, fără să ne acorde
nici cea mai mică atenţie. Avea în minte un singur gând.
Sidonio a căutat să-i spună câteva cuvinte amabile, dar
ele au trecut pe lângă urechile ei surde. De asemenea, a
încercat să o atingă cu mâinile sale luminoase, dar ea se
grăbea către călătoria primejdioasă, făcându-ne să
percepem că, în acel moment, apropierea noastră de ea
era o tortură reală. Era incapabilă să ne perceapă
prezenţa; în orice caz, ne-a receptat instinctiv vibraţiile
mentale şi ne-a arătat că îi era teamă de orice contact
spiritual cu noi.
Sidonio a spus că putea să o forţeze să ne asculte, şi
astfel să o oblige să se supună fără rezerve influenţei
noastre; însă aceasta ar fi implicat suprimarea
nedreaptă a oricărei oportunităţi de a învăţa ceva. La
urma urmei, Isaura era căpitanul propriului ei destin,
iar lăuntric avea dreptul să facă greşeli, pentru a învăţa
din ele. Acesta era cel mai bun mijloc pentru ea de a
experimenta fericirea. Sidonio se afla acolo pentru a o
ajuta să-şi conserve energiile fizice cât de mult posibil, şi
nu pentru a o constrânge să acţioneze în moduri în care
nu era de acord, nici măcar în numele Binelui
Dumnezeiesc, care nu înrolează sclavi care să-L
răspândească, ci servitori liberi, dispuşi şi optimişti.
Spre marea mea surpriză, Sidonio a explicat că
Dona Isaura avea, de fapt, o capacitate minunată de a-i
sluji pe ceilalţi. Dar dacă ea dorea să se rătăcească
puţin, nu puteam face nimic decât să o lăsăm curentului
propriei ei voinţe, până când singură se va trezi pe un
plan superior de înţelegere. Ştia foarte bine că soţul ei
nu era proprietatea sa exclusivă şi că acea gelozie
nebunească o conducea doar către primejdii spirituale.
Ştia, de asemenea, că învăţătorul Divin i-a îndemnat pe
ucenicii Săi să ierte şi să iubească, astfel încât cei ce
sunt nefericiţi să nu cadă în abisurile de pe marginea
drumului. Cu toate acestea, dacă voinţa ei era să-şi
piardă vremea pe o cale contrară celei deschise pentru
ea de către planurile superioare, nu puteam decât să o
lăsăm în limita cercului minţii ei disperate şi mâhnite,
astfel încât timpul să o înveţe cum să se îndrepte.
După aceste explicaţii răbdătoare, Sidonio a
concluzionat cu un zâmbet melancolic:
- Educaţia nu poate fi impusă. Fiecare spirit trebuie
să decidă dacă doreşte să crească spiritual sau să cadă
deplorabil.
Am urmat-o pe Dona Isaura când a părăsit casa şi
curând am ajuns pe o stradă publică. Ea şi-a grăbit
pasul până a ajuns la o casă veche, întunecată şi
dărăpănată, înăuntru se aflau două entităţi rele
dezîncarnate, duşmani malefici ai serviciului de eliberare
spirituală faţă de care ea devenise un servitor devotat.
Era evident că spiritele sperau să-i otrăvească gândurile.
Ele au abordat-o foarte amabil, inconştiente de
prezenţa noastră.
- Vai, vai, Dona Isaura, a spus unul dintre impostori
cu o falsă voce compasivă, sentimentele tale de femeie
au primit o lovitură puternică, nu-i aşa?
- Ah, prietene! - a exclamat ea, în mod evident
fericită că a găsit pe cineva care să empatizeze cu
suferinţa ei iluzorie şi infantilă. Ştii şi tu prin ce trec?
- Bineînţeles că ştiu! Sunt unul dintre spiritele care
„te veghează” şi ştiu că soţul tău este persecutorul tău
nemilos. Pentru a „te ajuta” l-am urmărit pe mizerabil
pretutindeni şi am văzut cum te înşală.
Cu lacrimi în ochi, Dona Isaura s-a destăinuit
falsului prieten:
- Da, a jelit ea, ai atâta dreptate! Sufăr ca o
nebună... Nu e nimeni mai mizerabil ca mine în întreaga
lume.
- Ştiu, ştiu cât de mult suferi moral. Am văzut ce
sacrificii ai făcut şi ştiu că soţul tău se roagă la acele
întâlniri spiritiste doar pentru a-şi acoperi păcatele. De
multe ori, în timp ce se roagă, mintea lui este plină de
gânduri lascive legate de femeile care îi frecventează
casa.
Învăluind mediumul neglijent cu vorbele sale
alunecoase, el a remarcat:
- Este o nebunie! Mă doare atât de mult să te văd
legată de un nemernic ce pretinde a fi un discipol.
- Da, asta este, a confirmat sărmana femeie, ca şi
cum era un porumbel delicat purtând un mesaj
important, ce ajunge prins pe neaşteptate într-un ciubăr
de miere. Sunt înconjurată de oameni nesinceri. Nu am
suferit niciodată aşa de mult, în toată viaţa mea!
Dând din cap către scena tristă, Sidonio mi-a
explicat:
- Mai mult decât orice, aceşti agenţi ai dizarmoniei
se joacă cu sentimentele ei pentru a-i distruge
potenţialul de misionar. Gelozia şi egoismul sunt două
porţi ce conduc foarte repede la obsesia copleşitoare
împotriva Binelui Dumnezeiesc. Din cauza geloziei ea s-a
legat mental de duşmanii vicleni ai aspiraţiilor ei
sublime.
Cu foarte multă tristeţe, el a adăugat:
- Doar priveşte!
Persecutorul viclean şi malefic a îmbrăţişat-o pe
Isaura şi a continuat:
- Dona Isaura, trebuie să crezi că noi suntem
prietenii tăi loiali. Iar adevăraţii persecutori sunt cei care
ştiu, ca şi noi, de suferinţa ta tainică. Chiar nu este
drept să continui cu făţărnicia soţului tău necredincios,
încetează să te mai întâlneşti cu alaiul prietenilor săi
ipocriţi. Ei doar par să iubească întâlnirile de rugăciune,
dar sunt nişte clovni inutili. Este periculos pentru tine
să fii implicată în acţiunea de mediumnitate în
compania unor astfel de oameni... Fii foarte atentă!
Ochii mediumului ignorant s-au deschis larg, ca
răspuns la inflexiunea ciudată a acelor cuvinte, apoi a
răspuns:
- Spirite bun şi generos, ştii cât am suferit în tăcere.
Spune-mi ce trebuie să fac!
Hotărât să distrugă lăcaşul iluminator ce funcţiona
cu mari beneficii spirituale în casa tinerei femei asediate
de argumentele sale otrăvitoare şi ipocrite, spiritul a
rostit răutăcios:
 - Doamnă, nu te-ai născut pentru circ. Nu lăsa ca
propria ta casă să devină o arenă de circ. Soţul tău şi
prietenii lui sociali îţi exploatează capacităţile. Încă mai
ai nevoie de mult timp pentru a te dezvolta suficient.
Şi învăluind-o cu vălul gros al îndoielii, care îi
anulează pe atât de mulţi lucrători bine-intenţionaţi, el a
adăugat:
- Te-ai gândit vreodată la înşelăciunea inconştientă?
Adică, poţi fi sigură că, de fapt, nu îi înşeli pe oameni?
Trebuie să fii foarte atentă. Dacă studiezi cu inteligenţă
şi corectitudine problema Spiritismului, vei vedea că
mesajele pe care le-ai psihografiat, precum şi
încorporările spiritelor aşa-zis benefice nu sunt altceva
decât influenţe palide ale spiritelor tulburate, iar un
mare procent vine din creaţiile propriului tău creier şi
din sensibilitatea ta, trezită de cerinţele eronate ale
oamenilor care îţi frecventează casa. Nu ai observat că
eşti pe deplin conştientă în timpul acelor aşa-zise
comunicări? Nu crede în abilităţi pe care, de fapt, nu le
ai. Încearcă să menţii demnitatea casei, deoarece soţul
tău nu are alte scopuri în minte decât să-ţi exploateze
credulitatea excesivă şi să te coboare pe calea tristă a
ridicolului.
 Sărmana femeie - atât de naivă şi totuşi atât de utilă
- a primit opiniile distorsionate cu oroare vizibilă.
Încremenit de pasivitatea lui Sidonio în faţa unui
asemenea asalt, l-am întrebat respectuos, dar nicidecum
calm:
- Nu crezi că ar trebui să o salvăm?
Sidonio a zâmbit cu înţelegere şi a explicat:
- Nu am pregătit-o să se apere doar acum câteva
ore, în timpul slujbei de rugăciune, oferindu-i ajutorul
nostru fratern? A lucrat ca un medium cu noi; a ascultat
o rostire evanghelică minunată, plină de simţire,
referitoare la pericolele egoismului; a colaborat cu
hotărâre, astfel ca Binele să fie concretizat, şi şi-a
împrumutat vocea astfel încât noi să putem rosti
învăţăturile mântuitoare în numele lui Hristos, Căruia
ea trebuie să I se încredinţeze. Dar iată, doar pentru că
soţul ei a fost amabil cu câteva femei ce aveau nevoie de
compania lui fraternă şi iluminatoare, gândurile ei s-au
întunecat de gelozie şi şi-a pierdut echilibrul lăuntric,
oferindu-se acum fără apărare acestor spirite care îi
exploatează sentimentalismul.
Sidonio a arătat către spiritele malefice dezîncarnate
şi a explicat:
- Asemenea personaje joase procedează cu mediumii
precum hoţii care, după ce jefuiesc o casă, îi trezesc pe
proprietari, îi hipnotizează şi îi obligă să le ia locul,
făcându-i să creadă că ei înşişi sunt hoţii şi înşelătorii.
Ei abordează minţile mediumilor neglijenţi, creează haos
în armonia lor lăuntrică, le tulbură seninătatea şi apoi,
cu un sarcasm subtil şi imperceptibil, îi forţează să
creadă că sunt induşi în eroare şi vrednici de dispreţ. O
mulţime de misionari se lasă bântuiţi de argumentaţiile
false de genul celor pe care tocmai le-am auzit şi apoi
dispreţuiesc şansele sublime de a răspândi Binele
Dumnezeiesc prin semănarea seminţelor bune care le-ar
putea îmbogăţi viitorul.
- Dar nu putem face nimic pentru a îndepărta aceşti
răufăcători?
- Bineînţeles că da. Există peste tot leacuri şi
interdicţii, ce caută să rezolve situaţiile cu ajutorul
violenţei sau al „diplomaţiei” dibace; dar, în ceea ce
priveşte eforturile noastre, ce anume ar funcţiona mai
bine: alungarea muştelor sau vindecarea rănii?
Apoi a zâmbit enigmatic şi a adăugat:
- Asemenea dificultăţi sunt lecţii valoroase de care,
atât printre încarnaţi, cât şi printre dezîncarnaţi, spiritul
mediumului trebuie să profite şi să le aprecieze ca fiind
experienţe nepreţuite, şi nu este scopul nostru să
refuzăm lecţia elevului. Atât timp cât mediumii sunt
dispuşi să asculte discursuri care-i flatează în sfera lor
personală, făcând din ele condiţii pentru participarea în
munca Binelui, înseamnă că ei încă dau valoare
fenomenelor şi aspectelor joase ale individualităţii lor,
mai presus de îndatoririle din planul dumnezeiesc. În
asemenea situaţie, ei zăbovesc foarte mult printre
încarnaţii trândavi care se luptă pentru aceeaşi pradă şi,
în consecinţă, ei îşi anulează o ocazie nepreţuită de a
creşte spiritual, deoarece, după o anumită perioadă în
care refuză ajutorul, ei pierd temporar compania
benefică a prietenilor foarte evoluaţi, care caută zadarnic
să-i îndrepte din nou către calea cea bună şi îngustă a
evoluţiei. Prin urmare, ei cad din punct de vedere
vibraţional pe nivelul moral apropiat situaţiei respective
şi se alătură spiritelor pe care le preferă, doar pentru a
se trezi când e prea târziu. Atunci îşi dau seama că au
irosit preţiosul timp.
Între timp, persecutorul Donei Isaura flecărea
continuu:
 - Studiază cazul tău. Vorbeşte cu oameni de ştiinţă
competenţi. Citeşte ultimele ştiri despre psihoanaliză şi
nu-ţi irosi şansa de a trăi aşa cum obişnuieşti. Altfel, ai
putea înnebuni.
Apoi a mers chiar mai departe, vorbind profanator:
- Îţi vorbesc în numele Tărâmurilor Superioare şi ca
un prieten loial.
- Da... Văd asta... a fost de acord Isaura, speriată şi
abătută.
Atunci, Sidonio s-a apropiat de cei trei şi s-a făcut
vizibil în faţa hipnotizatei Dona Isaura. Ea i-a perceput
prezenţa cu oarecare dificultate şi a exclamat:
- Îl văd pe Sidonio, spiritul nostru prieten şi loial!
Din cauza structurii sale emoţionale joase,
persecutorul guraliv era incapabil să ne perceapă
prezenţa, astfel că a spus în bătaie de joc:
- Ei, haide, nu poţi vedea nimic! Este doar o iluzie.
Renunţă la acest viciu mental, sau vei suferi un
dezechilibru şi mai mare.
Sidonio s-a întors oarecum descurajat şi mi-a spus:
- Din clipa în care Isaura s-a alăturat tărâmului
întunecat al geloziei, mintea ei s-a aflat într-o situaţie
dificilă şi nu mai este capabilă să înţeleagă ce îi spun.
Dar am putea să abordăm o cale diferită de a o ajuta.
Am făcut un zbor rapid şi l-am găsit pe soţul
mediumului la o întâlnire instructivă, împreună cu mai
multe spirite prietene. Sidonio i-a spus d-lui Silva să se
întoarcă imediat în corpul său fizic, pentru a-şi ajuta
soţia ce se afla într-o situaţie disperată.
Fratele Silva nu a ezitat. S-a grăbit către dormitorul
lor şi a reintrat în trup.
Lângă el, trupul soţiei zvâcnea şi se răsucea, prins
în coşmarul ei îngrozitor.
 Sub influenţa amabilă a lui Sidonio, el a început să
o trezească, atingând-o cu blândeţe.
Cu faţa plină de lacrimi, Isaura şi-a deschis ochii.
- Ah! Sunt atât de nefericită! Sunt singură! Sunt
singură!
Influenţându-l profund pe soţul foarte serviabil,
Sidonio l-a îndemnat să spună ceva:
- Draga mea, aminteşte-ţi de credinţa noastră şi cât
de multe am primit de la ghizii noştri dragi din lumea
spiritelor!
- Ah, nu-mi spune prostii din astea! - a ripostat ea
mânioasă.
- Ce vrei să spui? - a răspuns el răbdător. Nu am
fost ajutaţi chiar foarte mult prin şedinţele tale
mediumnice?
- Nu! Deloc! Totul este o farsă. Acele mesaje sunt
doar rodul imaginaţiei mele, sunt toate o plăsmuire a
minţii mele.
- Ascultă, Isaura! Nu ai fost niciodată o mincinoasă.
Văd că ai căzut în capcana fraţilor noştri nefericiţi şi ei
te conduc în infernul geloziei. Însă Iisus ne va ajuta să
îndreptăm lucrurile pe calea cea bună.
În acest punct, Sidonio s-a întors către mine,
spunând:
- Andre, cred că ai văzut esenţa lecţiei. Va urma
acum o conversaţie lungă şi epuizantă. Cu ajutorul
miraculos al timpului vom calma mintea neglijentă şi
îndărătnică a acestui lucrător respectabil. Întoarce-te la
grupul tău de asistenţă şi aminteşte-ţi ce ai învăţat aici
în această noapte.
Profund mişcat de ceea ce văzusem, i-am mulţumit
lui Sidonio şi am plecat.
 Cap. 17 - Asistentă fraternă

În cea de-a doua zi a fazei finale de asistenţă

spirituală pentru Margarida, activitatea noastră a fost
încununată de un entuziasm sublim în sanctuarul
familial, care în sfârşit era înconjurat de o lumină
blândă de pace.
Locul se transformase.
Încă din seara precedentă Saldanha şi Leoncio
fuseseră primii care întrebaseră ce să facă.
Ei au insistat să ne spună că duşmanii Binelui se
vor întoarce la muncă. Cunoşteau bine cruzimea foştilor
lor tovarăşi, şi, deoarece mulţi dintre lingăii lui Gregorio
puteau veni să verifice dacă procesul de alienare a soţiei
lui Gabriel se desfăşura cum trebuie, Gubio a început să
implementeze o graniţă puternică în jurul casei şi le-a
transferat responsabilitatea colaboratorilor pe care
Sidonio ni-i oferise cu amabilitate.
În timp ce lucram din greu la pregătirea măsurilor
de apărare, Gabriel şi Margarida se bucurau de fericirea
care se întorsese în inimile lor. Margarida se simţea mai
eliberată şi bine-dispusă şi a oferit mulţumiri Celui
Etern pentru „miracolul” petrecut. Cu bucuria unui
neofit îmbătat de speranţe sublime, Gabriel făcea mii de
promisiuni referitoare la munca spirituală.
În rândurile noastre însă responsabilităţile
începuseră să se amplifice.
Ascultând de ordinele lui Gubio, Saldanha a mers
într-o altă cameră a casei şi, prin influenţă directă, a
îndemnat-o pe menajera în vârstă să şteargă praful, să
lustruiască decorul şi să deschidă ferestrele pentru a
intra aer proaspăt.
 Casa s-a umplut din nou de armonie.
În timp ce continuau măsurile de curăţenie şi
purificare, am auzit voci aspre venind dinspre stradă.
Membrii grupului lui Gregorio îl chemau pe
Saldanha, care a venit la noi cu privirea abătută şi
oarecum tulburat. Instructorul nostru i-a sugerat:
- Mergi, prietenul meu, şi arată-le că acum mergi pe
o cale diferită. Fii curajos şi rezistă fluidelor otrăvitoare
de mânie. Fii calm şi diplomat.
Privirea lui Saldanha a arătat că a înţeles şi a ieşit
afară pentru a înfrunta trupele.
Unul dintre spirite avea o înfăţişare
înspăimântătoare. Cu mâinile în şold, el a strigat aspru:
- Aşa deci! Nu te supui ordinelor?
Saldanha, acum complet transformat, a răspuns
umil, dar ferm:
- Conştiinţa mea m-a condus către alte
angajamente. Cred că am dreptul să-mi aleg propriul
drum.
- Aha! - a spus celălalt sarcastic. Acum ai drepturi...
Vom vedea dacă este aşa...
Şi încercând să se impună mai direct, el a strigat:
- Lasă-mă să intru!
- Nu pot. Casa se află sub alte ordine acum.
Celălalt i-a aruncat lui Saldanha o privire de
insuportabilă răzvrătire şi a tunat:
- Unde ţi-e capul?
- Unde trebuie să fie.
- Nu ţi-e frică de consecinţe?
- N-am de ce să-mi fac griji.
Vizitatorul s-a strâmbat cu furie şi a spus:
- Gregorio va afla despre asta.
Apoi a plecat împreună cu ceilalţi.
 După câteva momente, şi alte spirite au asaltat
intrarea, disperate şi insolente, dar cu aceleaşi rezultate.
Apoi s-au petrecut mai multe lucruri.
Gubio a plasat semne luminoase la ferestre,
indicând noua poziţie a adăpostului familial, prin
aceasta opunându-se întunericului care obişnuia să
frecventeze casa. Spiritele suferinde, persecutate, dar
bine-intenţionate au fost atrase de semne şi au început
să apară în număr foarte mare.
Primul spirit a fost o femeie, care a îngenuncheat la
uşă şi a implorat:
- Binefăcători ai Lumii Superioare, v-aţi adunat în
această casă pentru a sluji Lumina. Vă rog, eliberaţi-mă
de nefericire!... Aveţi milă de mine! Aveţi milă!
Instructorul nostru a mers imediat la ea şi a lăsat-o
să intre. În curtea interioară ea a explicat cu lacrimi în
ochi că locuise într-o casă din apropiere, unde fusese
izolată de torţionari nemiloşi care îi exploataseră viciile.
Dar acum obosise de faptele ei greşite şi tânjea după o
transformare benefică. Îi părea rău şi aspira la o viaţă
diferită, la o cale diferită. Femeia se ruga să primească
ocrotire şi asistenţă.
Gubio a consolat-o şi i-a promis că o va ajuta.
Apoi au venit doi bărbaţi în vârstă, implorând
pentru un loc unde să se adăpostească. Ambii plecaseră
din corpul fizic în timp ce se aflau în stare nefericită
într-un spital. Erau cuprinşi de o teamă intensă şi nu
acceptaseră faptul că muriseră. Se temeau de
necunoscut şi cereau o explicaţie. Se aflau pe marginea
nebuniei adevărate.
A apărut apoi o femeie interesantă, cerând ajutorul
împotriva unui grup mare de spirite rele care o ţineau
departe de fiul ei, împingându-l pe acesta spre băutură.
 O altă femeie a cerut protecţie împotriva gândurilor
rele ale unui spirit răzbunător care o împiedica să se
roage.
Fluxul de spirite nefericite era nesfârşit.
Părea că misiunea lui Gubio devenise brusc un efort
imens de ajutor spiritual de urgenţă.
Zeci de dezîncarnaţi blocaţi în tărâmurile inferioare
se aliniaseră acum în faţa casei lui Gabriel, sub
supravegherea lui Gubio, care le-a spus să aştepte
slujba de rugăciune din acea seară.
Iar înainte de a se încheia ziua, au apărut mai mulţi
membri ai grupului lui Gregorio, gata să meargă pe calea
reînnoirii. Veniseră din colonia pe care o vizitasem. Spre
surpriza mea, unul dintre ei ştia destul de clar ce anume
dorea:
- Vă rog, salvaţi-mă de judecătorii nemiloşi! Nu mai
pot suporta atrocităţile pe care mă obligă să le fac. Am
auzit că însuşi Saldanha a fost transformat. Nu mai pot
persista în greşeală! Mi-e teamă că Gregorio va veni
după mine, dar, chiar dacă va trebui să îndur cea mai
îngrozitoare durere, o voi face făţiş. Mai bine îi îndur
loviturile decât să mă întorc. Vă rog, ajutaţi-mă! Tânjesc
la o cale nouă, una care mă va conduce către Binele
Dumnezeiesc.
Am auzit multe asemenea apeluri.
În timp ce îi adunam pe nefericiţii bine-intenţionaţi
în camera mare, Gubio ne-a cerut, mie şi lui Eloi, să ne
ocupăm de ei, să-i ascultăm cu răbdare şi să-i asistăm
unde se putea, pentru a-i pregăti mental pentru slujba
de rugăciune a serii.
Trebuie să mărturisesc că mă simţeam cu adevărat
destins.
I-am împărţit pe toţi în două grupuri separate. I-am
organizat pe fraţii şi pe surorile ce urmau să fie în
responsabilitatea mea într-un grup fratern, dar,
deoarece şi mai multe spirite în nevoie continuau să
apară, a trebuit să găsesc mai mult spaţiu pentru ele.
Afară se aflau multe spirite ce strigau sfâşietor să fie
lăsate înăuntru; însă Gubio a spus că doar cele care
arată că sunt conştiente de ce au nevoie puteau fi lăsate
să intre.
Cu mult timp înainte învăţasem că o durere mai
mare alină întotdeauna o durere mai mică, şi m-am
limitat la fraze scurte, astfel ca sărmanele spirite aflate
în grija mea să se poată încuraja unele pe altele, fără să
fie nevoie să intervin de fiecare dată.
În consecinţă, am rugat-o pe una dintre surorile
noastre, al cărei corp subtil se afla într-o condiţie
deplorabilă, să-şi descrie experienţa.
Sărmana fiinţă atrăsese atenţia tuturor prin rănile
mari care-i acopereau corpul.
- Ah, sunt atât de nefericită! - a început ea. Sunt
atât de mizerabilă! Patima m-a orbit şi m-a înfrânt şi m-
a condus la sinucidere! Eram mamă a doi copii, dar n-
am mai suportat singurătatea impusă de lume asupra
mea după ce soţul meu a murit de tuberculoză. Mi-am
închis ochii la obligaţiile ce mă invitau să-mi înţeleg
situaţia şi am refuzat să mă gândesc la viitor. Am uitat
de casă, de copii şi de îndatoriri, şi m-am aruncat cu
capul înainte în abisul suferinţei nemărginite. Timp de
exact 15 ani am hoinărit de colo-colo, fără odihnă,
precum o pasăre nechibzuită ce-şi distruge propriul
cuib... Am fost atât de proastă! Când am ajuns complet
singură şi lipsită de cele necesare, mi-am dat copiii în
grija unor rude iubitoare şi am luat otrava care să mă
scape de trup. Am crezut că îmi voi vedea din nou soţul
ori voi dispărea în abisul non-existenţei. Dar evident că
nu s-a petrecut deloc aşa. M-am trezit într-o ceaţă densă
de noroi şi cenuşă, şi, oricât de mult am strigat după
ajutor, am continuat să sufăr o tortură inimaginabilă.
Acoperită de răni deschise, ca şi cum toxina letală mi-ar
fi pătruns şi ţesuturile fine ale sufletului, am strigat şi
am plâns fără niciun scop!
Femeia era atât de copleşită de emoţie, încât nu
putea continua. Pentru a scoate în evidenţă lecţia, am
întrebat-o:
- Deci n-ai reuşit deloc să te întorci acasă?
- Ah! Ba da, am putut, dar, parcă tocmai pentru a-
mi mări chinul, când mi-am atins copiii dragi,
încredinţaţi rudelor apropiate, nu le-am adus decât
supărare şi boală. Radiaţiile suferinţei mele le-au lovit
trupurile fragile şi le-au otrăvit prin respiraţie. Când am
văzut că prezenţa mea îi otrăvea cu un „virus fluidic”
îngrozitor, am fugit înspăimântată. Mai bine aş suporta
pedeapsa propriei mele conştiinţe singuratice şi fără
scop decât să le pricinuiesc o suferinţă nemeritată! Mi-a
fost teamă şi groază de propria mea fiinţă. De atunci
merg de colo-colo fără alinare sau îndrumare. De aceea
am venit aici, pentru a implora eliberare şi siguranţă.
Sunt complet zdrobită şi epuizată.
- Ei bine, poţi fi convinsă că vei primi tot ceea ce ai
nevoie prin intermediul rugăciunii, am explicat eu,
promiţând asistenţa eficientă a lui Gubio.
Sărmana creatură s-a aşezat, simţindu-se mult mai
calmă. Am observat că unul dintre fraţii prezenţi ne
căuta atenţia, astfel încât să-şi poată expune propria
experienţă.
L-am examinat de aproape şi am văzut că avea o
strălucire ciudată în ochi. Părea dement, complet
distrus.
Cu expresia tipică a nebuniei cronice, el a început:
- Pot să te întreb ceva?
 - Bineînţeles, am răspuns, puţin surprins.
- Spune-mi: Ce este gândul?
Nu mă aşteptam deloc la asemenea întrebări, dar,
focalizându-mi capacitatea receptivă pentru a-i oferi
răspunsul potrivit, am explicat cât de bine am putut:
- Ei bine, în mod evident, gândul este puterea
creatoare a sufletului nostru. Prin urmare, este o
prelungire a fiinţei noastre. Prin gânduri noi acţionăm în
mediul nostru şi stabilim astfel tiparul influenţei
noastre, fie el bun sau rău.
- Ah! - a exclamat ciudatul domn, cumva tulburat,
asta înseamnă că ideile noastre exteriorizate creează
imagini ce sunt la fel de puternice pe cât dorim noi să
fie?
- Întocmai.
- Atunci, ce putem face pentru a anula imaginile
noastre, atunci când ele interferează greşit cu vieţile
mentale ale celorlalţi?
- Te rog, ajută-ne să-ţi înţelegem cazul, spunându-
ne mai multe despre experienţa ta, am răspuns cu
interes fratern.
Probabil atins de tonul cerinţei mele amabile,
bărbatul a început să-şi mărturisească agonia lăuntrică
în fraze şovăitoare, dar pline de sinceritate şi suferinţă:
- Am fost un om al literelor, dar niciodată interesat
de latura serioasă a vieţii. Am cultivat o inteligenţă
caustică şi un gust pentru erotism, interese pe care le-
am împărtăşit atunci tinerilor. Nu am devenit faimos, ci,
mai mult decât îmi dădeam seama, aveam o influenţă
distructivă asupra multor minţi tinere, pe care le
umpleam cu gânduri periculoase. De când am murit am
fost vânat constant de victimele insinuărilor mele
subtile, care nu mă lasă în pace nicio clipă. Iar în timp
ce se petrec toate acestea, alţii mă caută cu porunci şi
propuneri ce implică acţiuni greşite cu care nu pot fi de
acord. Mi-am dat seama că, de la începutul experienţei
mele pământeşti, am fost constant în rezonanţă cu o
ceată uriaşă de spirite perverse şi calomniatoare, care
m-au folosit ca pe o unealtă nesăbuită în scopul
manifestărilor lor mizerabile. De fapt, în mintea mea
exista suficient material pizmaş şi frivol, pe care l-au
exploatat în mare măsură, prin aceasta adăugând şi mai
multe fapte rele greşelilor mele, pe care m-au obligat să
le înfăptuiesc fără cooperarea mea activă. Dar acum că
văd adevărul, am căutat zadarnic să mă adaptez
proceselor mai înalte ale vieţii. Atunci când nu sunt
asaltat de bărbaţi şi femei ce se plâng de faptul că i-am
rănit prin ideile mele din planul fizic, forme-gând
confuze îmi alterează lumea interioară, ca şi cum s-ar fi
impregnat în imaginaţia mea. Par să fie personalităţi
autonome ce sunt vizibile doar mie. Ele vorbesc,
gesticulează, mă acuză şi râd de mine. Nu am nicio
problemă în a le recunoaşte. Sunt imagini vii ale tuturor
creaţiilor născute din gândirea şi munca mea de scriitor,
pentru a vătăma demnitatea altora. Acum ele mă atacă,
mă şicanează şi mă biciuiesc, ca şi cum ar fi nişte copii
răzvrătiţi împotriva tatălui criminal.
Am trăit fără rost, ca un caz mental neînţeles de
nimeni. Cum aş putea înţelege aceste coşmaruri?
Suntem oare locuinţe vii pentru gândurile noastre, sau
sunt ele puncte de sprijin şi de manifestare pentru
spiritele bune sau rele acordate la frecvenţa noastră?
Printre ascultători exista o aşteptare semnificativă,
în ciuda calmului general.
Sărmana fiinţă nu a mai zis nimic. Tremura
înnebunită, şi am putut vedea că era torturată de energii
din afara câmpului său. S-a uitat la mine cu ochii
buimaci şi plini de groază şi a alergat în braţele mele,
strigând:
- Acum vine unul! Intră înăuntrul meu... Unul
dintre personajele scrierilor mele vulgare. Vai de mine!
Mă acuză! Râde isteric şi mă ameninţă cu mâinile! Vrea
să mă sugrume!
Şi-a dus mâna la gât şi a strigat disperat:
- Voi fi omorât! Ajutor! Ajutor!
Celelalte spirite tulburate şi nefericite şi-au ieşit din
minţi. Unele au încercat să fugă, dar tot ce a trebuit să
fac a fost să rostesc o singură frază, şi ordinea a fost
restabilită.
Sărmanul om al literelor se zvârcolea în braţele mele
atât de tare, încât nu puteam să-i calmez mintea
depravată şi rănită.
Precaut, am trimis un mesager la Gubio, care a
apărut curând.
El a examinat cazul şi a cerut să vină Leoncio, fostul
hipnotizator al Margaridei. Când a apărut, Gubio i-a
ordonat:
- Tu vei lucra asupra lui. Oferă-i alinare.
- Cine? Eu? - a răspuns convertitul pe jumătate
transformat. Eu merit şansa să ofer alinare?
Gubio a răspuns fără ezitare:
- Activitatea constructivă şi cea distructivă sunt
ambele o chestiune de direcţionare. Torentul devastator
al apei care distruge şi ucide poate, totodată, să pună în
mişcare o centrală electrică. De fapt, prietene, cu toţii
suntem datornici atât timp cât ne aflăm de partea
răului. Dar trebuie să realizăm că Binele este uşa către
mântuirea noastră. Cei mai răi criminali îşi pot scurta
anii de pedeapsă lucrând în numele celorlalţi, şi astfel
ajung să se reabiliteze.
 Pentru a risipi îndoielile lui Leoncio, Gubio a
subliniat cu foarte multă bunătate:
- Începe astăzi, aici şi acum, cu ajutorul lui Hristos.
Dacă eşti hotărât să ajuţi, vei descoperi secretul propriei
tale fericiri.
Leoncio nu a ezitat. A început să magnetizeze
pacientul dement, care, în câteva minute, a devenit
tăcut şi profund liniştit.
După aceasta, Leoncio nu a mai plecat de lângă
mine pentru tot restul zilei. Şi-a îndeplinit atribuţiile ca
un lucrător excelent.
Mulţimea se mărea cu fiecare oră însă.
Spirite cu intenţii bune veneau la noi cu aspiraţii de
pace şi iluminare, însă mărturisesc că m-a durut să văd
atât de multă ignoranţă dincolo de moartea trupului.
Cei mai mulţi dintre cei prezenţi nu aveau nici cea
mai mică idee despre viaţa în lumea spiritelor. Gândurile
şi sentimentele lor erau încă înlănţuite de solul
pământului. Chinuite şi deprimate, aceste spirite erau
încă legate adânc de fostele lor interese şi pasiuni.
Gubio a manifestat o totală hotărâre în timp ce a
oferit ultimele instrucţiuni. Acea noapte însemna finalul
şederii noastre în casa Margaridei şi trebuia să pregătim
toate spiritele dornice de cunoaştere ce veniseră la noi
pentru slujba de rugăciune pe care el o planificase.
Urmau să participe doar după ce erau sfătuite cu privire
la noile lor obligaţii şi aspiraţii.
În consecinţă, am luat parte la conversaţii, oferind
explicaţii cât de bine puteam.
La lăsarea serii o stare de egalitate şi de mulţumire
domnea suveran pe toate chipurile. Instructorul nostru
promisese să ducă spiritele bine-intenţionate într-o sferă
superioară, pentru a le asigura calea către condiţii mai
bune. O bucurie plăcută strălucea în ochii tuturor.
 În starea înaltă de credinţă şi încredere care ne
domina, o femeie amabilă mi-a cerut permisiunea de a
cânta un imn de slavă, iar eu am fost de acord cu mare
bucurie. A fost minunat să auzim frumuseţea melodiei
desfaşurându-se în acele note încântătoare.
Fericit şi mângâiat de actul ei, ochii mi s-au umezit
de lacrimi. În timpul ultimului vers al melodiei
încurajatoare, o tânără femeie cu o înfăţişare
deznădăjduită s-a apropiat de mine şi a spus cu o voce
rugătoare:
- Prietenul meu, de acum încolo voi urma o nouă
cale. În acest cadru fratern am înţeles cu adevărat că
răul ne târăşte doar către întuneric.
M-a privit cu ochi trişti, iar după un răgaz emoţional
m-a rugat:
- Te rog, promite-mi binecuvântarea uitării în
„tărâmul noului început”! (În mediul cel mai apropiat de
experiența umană, „tărâmul noului început” reprezintă
reîncarnarea în planul fizic. - N. spiritului- autor.) Am fost
mamă a doi copii mici, frumoşi şi puri precum două
stele; din păcate, moartea m-a smuls din căminul meu
foarte devreme. Dar moartea nu a fost singura tortură
pentru mine... După numai şase luni soţul meu a uitat
anii lungi de promisiuni şi i-a încredinţat pe cei doi
îngeraşi ai mei unei mame vitrege fără caracter, care i-a
denigrat fără milă... Am luptat împotriva ei cu o repulsie
nestăpânită timp de 20 de luni, dar acum am obosit de
ura ce mi-a strâns inima! Trebuie să mă reînnoiesc
pentru Binele Dumnezeiesc, ca să pot fi de folos. Deci,
prietene, sunt nerăbdătoare să am şansa uitării. Te rog,
ajută-mă, fie-ţi milă! Du-mă într-un loc unde amintirile
mele amare pot muri în pace. Nu mă lăsa nicio clipă
pradă capriciilor mele degradante. Dorul meu de
Dumnezeu este un vestigiu minuscul de lumină în
întunericul răului ce m-a cuprins. Ai milă şi ajută-mă!
încă nu pot iubi fără gelozia violentă şi dezonorantă! Dar
ştiu că învăţătorul Divin a mers la răstignire cu cea mai
înaltă abnegaţie! Te rog, nu lăsa ca aspiraţiile mele
înalte să dispară!
Rugăminţile şi lacrimile femeii mi-au trezit amintiri
vii din propriul meu trecut.
Şi eu am suferit imens în încercarea de a mă detaşa
de legăturile inferioare ale cărnii (A se vedea mai multe
despre strădania lui Andre Luiz în cartea Nosso Lar,
prima din această serie. - N.tr.). Foarte mişcat, am privit-
o ca pe o soră a inimii şi mi-am propus să o ajut şi să o
iluminez.
Cu lacrimi în ochi, am îmbrăţişat-o ca şi cum era
fiica mea. Reflectând la problemele tuturor celor care
pornesc în călătoria revelatoare a morţii fără adevărata
iubire şi adevărata înţelegere în inimă faţă de cei pe
care-i lasă în urmă, am exclamat:
- Da, voi face tot ce pot pentru a te ajuta. Întoarce-ţi
privirea către Iisus, şi uitarea binecuvântată a
problemelor pământeşti îţi va alina mintea şi te va
pregăti pentru zborul către turnurile Cerului. Voi fi
prietenul şi fratele tău devotat.
 Femeia m-a îmbrăţişat încrezătoare, ca un copil ce
se simte fericit şi în siguranţă.
 Cap. 18 - Cuvintele unui binefăcător

Întâlnirea din noapte ne-a oferit o surpriză plină de

bucurie tuturor.
În lumina blândă a lunii, Gubio şi-a asumat
direcţionarea eforturilor noastre şi ne-a adunat în jurul
lui, într-un cerc mare.
Chiar şi prin cele mai mici gesturi era un ghid
nepreţuit ce ne putea conduce pe culmile mentale
sublime.
Ne-a spus să uităm de faptele greşite trecute şi ne-a
recomandat să abordăm o atitudine lăuntrică plină de
speranţe sublime şi de optimism reînnoitor, astfel încât
energiile noastre cele mai nobile să poate fi exteriorizate.
A explicat că orice chestiune de asistenţă, atunci când
este ghidată de principii evanghelice - cum era cazul
Margaridei - este întotdeauna capabilă să aducă multora
eliberare şi iluminare. Mai mult, ne aflam acolo pentru a
primi binecuvântarea Tărâmurilor Superioare, iar pentru
ca acest lucru să se petreacă trebuia să atingem o stare
neegalată de superioritate morală, căci în asemenea
momente gândul pune în mişcare forţele individuale ce
joacă un rol foarte important în succesul sau eşecul
participării noastre.
Chipurile tuturor au fost inundate de mulţumire şi
încredere, în timp ce ghidul nostru şi-a înălţat vocea şi
s-a rugat cu umilinţă:
Doamne Iisuse, Te rugăm, binecuvântează-ne pe noi,
discipolii Tăi însetaţi de apele vii ale împărăţiei Cereşti!
Ne-am adunat aici din dorinţa sinceră de a învăţa şi
de a participa la hotărârile Tale înălţătoare.
 Ştim că nu ne împiedici accesul la hambarele Graţiei
Dumnezeieşti şi mai ştim că Lumina Ta, strălucitoare
precum Soarele, cade atât asupra sfântului, cât şi asupra
păcătosului, atât asupra celui drept, cât şi asupra celui
căzut în greşeală... Dar, Doamne, am ajuns atrofiaţi din
cauza propriilor noastre neglijenţe. Inimile noastre au
devenit aride de egoism, iar picioarele ne-au îngheţat în
indiferenţă, neştiind către ce să ne îndreptăm. Dar,
învăţătorule, mai mult decât surzenia ce ne loveşte
urechile, şi mai mult decât orbirea ce ne absoarbe
vederea, noi suferim - din cauza propriei noastre stări
mizerabile - o pietrificare extremă în vanitate şi mândrie,
pe care le-am ales în atât de multe secole să ne fie
călăuze în abisul întunericului şi al morţii. Cu toate
acestea, ne încredem în Tine, a cărui influenţă sfântă
aduce întotdeauna regenerarea şi salvarea.
Prietene Puternic, Tu, Cel care foloseşti lava fierbinte
pentru a deschide adâncul Pământului, în deplin acord cu
Voia Tatălui Suprem, eliberează-ne spiritele din vechile
închisori ale eului, chiar dacă pentru aceasta trebuie să
trecem prin vulcanul suferinţei! Nu ne exila în abisurile
trecutului. Dezvăluie-ne viitorul şi îndreaptă sufletele
noastre către atmosfera bunătăţii şi a altruismului.
În noaptea adâncă pe care ne-am creat-o în urma
respingerii binecuvântărilor Tale, avem cu noi doar
felinarul bunăvoinţei, dar vânturile pasiunilor noastre
inferioare îl pot stinge în orice moment.
O, Doamne! Izbăveşte-ne de răul pe care l-am
acumulat în sanctuarul sufletelor noastre! în mila Ta,
deschide pentru noi calea mântuitoare ce ne poate face
merituoşi de Compasiunea Ta Dumnezeiască. Revelează-
ne Voia Ta suverană şi îndurătoare astfel ca, în faţa Ei,
să putem atinge şi noi gloria adevăratei învieri.
 Departe de corpul fizic actual, nu ne lăsa să devenim
nişte cadavre ale egoismului şi ale discordiei.
Trimite-ne cu mărinimie mesagerii Bunătăţii Tale
Infinite, pentru ca şi noi să putem abandona mormântul
iluziilor noastre trecute!
Lacrimile senine ale ghidului nostru au primit un
răspuns imediat din Ceruri, căci o ploaie veritabilă de
raze luminoase ca diamantul a început să se reverse
asupra lui din Lumile înalte, ca şi cum puteri
misterioase şi invizibile descătuşaseră un torent divin de
lumină, în numele nostru.

Gubio îşi încheiase rugăciunea, dar priveliştea

sublimă a smuls lacrimi şi emoţie negrăită din partea
tuturor. Nu era niciun spirit care să nu fie vizibil atins
de extazul binecuvântat care a izvorât brusc în inimile
noastre.
Instructorul părea să şovăie, în ciuda aurei radioase
ce-i acoperea glorios capul venerabil. Atunci mi-a şoptit:
- Andre, am nevoie să continui această muncă în
timp ce eu voi mări resursele pentru materializarea
binefăcătoarei noastre Matilde. O văd aici cu noi şi îmi
spune că noaptea îndelung anticipată pentru inima ei
maternă a sosit în sfârşit. Înainte de reuniunea ei cu
Gregorio, în compania spiritelor binecuvântate ce o vor
asista, doreşte să ne viziteze, materializându-se pentru
a-i încuraja pe toţi cei care doresc să se pregătească
pentru munca necesară intrării în sferele superioare.

M-am clătinat la auzul unui asemenea ordin, dar n-

am ezitat.
Am luat locul înţeleptului Mentor, în timp ce el s-a
îndepărtat câţiva paşi, profund concentrat.
Am văzut o lumină strălucitoare şi duioasă radiind
în unde succesive din pieptul, faţa şi mâinile lui. Lumina
părea ca un cer înstelat extrem de rafinat, deoarece
radiaţiile ei au planat în aer, ca şi cum formau
întreruperi singulare în mişcările sale caracteristice. În
câteva momente, acea masă luminescentă şi duioasă a
prins contururi, dându-ne de înţeles că nişte operatori
invizibili o infuzau cu viaţă umană.
Câteva minute mai târziu, venerabila şi
încântătoarea Matilde a apărut în faţa noastră.
Materializarea unui asemenea spirit pur în acel
cadru a avut un efect profund asupra noastră. Era
destul de similar cu ceea ce se petrece în sfera fizică.
Mai multe femei, copleşite de emoţie nestăpânită, au
îngenuncheat în faţa binefăcătorului - o atitudine
firească ce nu ne-a surprins deoarece, în realitate, eram
în contact direct cu un înger glorios în formă feminină.
Spiritul Protector şi altruist a făcut un gest de
binecuvântare, ne-a salutat scurt şi apoi a vorbit cu o
voce lentă şi plină de simţire:
- Prietenii mei, cu toţii aşteptaţi momentul fericit al
întoarcerii fericite în sfera „noului început”; în orice caz,
darul vehiculului carnal este o binecuvântare divină
nepreţuită.
- Nu căutaţi reîncarnarea doar pentru că tânjiţi
după uitare în mijlocul viselor lumii, căci tentaţiile din
planul fizic pot deveni un adevărat coşmar.
- Viaţa pe care o cunoaştem este un proces continuu
de perfecţionare.
- Dorinţa de întoarcere nu este suficientă. Trebuie
să direcţionaţi această dorinţă către Binele Infinit.
S-a oprit o clipă, probabil pentru a răspunde
întrebărilor mentale ale multora dintre ascultători, apoi
a continuat:
- Vă rog, nu gândiţi că sunt un fel de emisar special
din împărăţia Luminii. Sunt doar un servitor umil ce nu
are alt merit în faţa Dătătorului Etern decât aspiraţia
mea de a ajuta. Picioarele îmi sunt încă însemnate de
trecutul întunecat, iar inima mea este încă rănită de
profunde experienţe recente de amărăciune, pe care
zilele îndelungate nu au reuşit încă să le şteargă.
- De aceea, nu îmi acordaţi nume şi titluri ce nu îmi
aparţin. Sunt doar o soră în lupta evoluţiei, şi doresc să
vă trezesc faţă de sublimul viitorului.
- Sufletele noastre sunt temple create de Domnul
Dumnezeu, pentru ca El să locuiască în noi în veşnicie.
- Seminţele glorioase ale Divinităţii aşteaptă
armonizarea şi ajustarea noastră lăuntrică, pentru a
încolţi şi a ne purta către tărâmurile luminoase.
 - Însă dobândirea virtuţilor iluminatoare ale
sufletului nu este ceva ce se petrece peste noapte.
- Suntem ca nişte magneţi foarte puternici, nişte
nuclee de viaţă inteligentă care atrag forţe ce se
armonizează cu propria noastră frecvenţă, şi acestea ne
alcătuiesc domiciliul nostru spiritual. Oriunde se află,
fiinţele încarnate sau dezîncarnate trăiesc printre razele
de viaţă înalte sau joase pe care ele însele le emană, aşa
cum păianjenul se înconjoară de pânza sa. Cu toţii
emanăm energiile care ne definesc, iar ele dezvăluie cine
suntem în realitate mai mult decât pot spune cuvintele.
- La ce ne-ar folosi întoarcerea în munca trupului
fizic dacă nu ne înţelegem îndatoririle în faţa Justiţiei
Dumnezeieşti? Sau la ce ne-ar folosi să ne uităm
temporar trecutul - care este cea mai puternică forţă
capabilă să ne asiste în câmpul materiei dense şi care se
manifestă prin tendinţele nobile persistente - dacă nu
suntem determinaţi să ne îndreptăm greşelile?
- Întoarcerea la veşmântul carnal este o
binecuvântare pe care o primim datorită intervenţiilor
benefice, atunci când ne lipseşte meritul de a o primi la
timpul cuvenit; este foarte similar cu a primi un serviciu
în tărâmul corporal cu ajutorul prietenilor, care ne
ghidează către scopul dorit. În orice caz, după cum se
petrece adesea cu fiinţele încarnate care deţin poziţii
respectabile, în ciuda faptului că nu le merită, şi cum
este cazul celor care abuză de legile ce ne guvernează
acţiunile, multe suflete caută templul sufletului făcând
promisiuni pripite; iar prin aceasta ele îşi măresc
datoriile. Fiind timide, frivole sau inconsecvente, ele
folosesc timpul binecuvântat din Tărâmul Ceţii (Planul
fizic, corporal - N. spiritului-autor.) pentru a repeta
aceleaşi greşeli ca înainte şi irosesc complet patrimoniul
timpului, oferit de Domnul Dumnezeu.
 Matilde a făcut o pauză în cuvântarea ei pioasă şi
lămuritoare pentru a-şi întinde braţele către noi,
transmiţând raze de lumină intensă. Apoi a afirmat
matern:
- Vă rugaţi să vă întoarceţi la vălul protector al
cărnii în scopul de a elibera semnele neplăcute de pe
corpul vostru subtil. Cu toate acestea, aţi adunat
suficientă putere pentru a uita greşelile comise
împotriva voastră? Aţi ajuns la conştienţa propriilor
voastre greşeli până în punctul de a accepta ce anume
este necesar pentru a le îndrepta? V-aţi întărit spiritul
pentru a vă examina nevoile voastre specifice fără să
experimentaţi chinuri înnebunitoare? Aţi învăţat să
slujiţi alături de Mielul Divin până la sacrificiul personal
pe crucea neînţelegerii umane, anulând în sufletul
vostru zonele corupte de rezonanţă cu puterile
întunericului? V-aţi ajutat semenii de pe calea evolutivă
şi salvatoare cu intensitatea şi eficienţa care să vă
justifice cererea voastră de colaborare mijlocitoare? Ce
fapte bune aţi făcut pentru a merita resurse noi din
Ceruri? Pe cine puteţi conta astfel încât să ieşiţi
victorioşi din experienţele voastre ulterioare? Credeţi că
un fermier poate recolta grânele fără să fi plantat mai
întâi seminţele? Aţi adunat suficientă seninătate şi
înţelegere în inimile voastre astfel încât să nu vă otrăviţi
mâine în planul fizic sub bombardamentul subtil al
razelor întunecate de mânie, invidie sau gelozie? Sunteţi
convinşi că nimeni nu poate fi încălzit de Soarele Divin
fără ca mai întâi să-şi deschidă inima faţă de curenţii
Luminii Eterne? Ştiţi că trebuie, de asemenea, să lucraţi
pentru a merita binecuvântarea templului corporal? Ce
prieteni aţi ajutat astfel încât să cereţi dragostea şi
sacrificiul paternităţii şi al maternităţii în numele
vostru?
 - Nu vă înşelaţi singuri.
- Doar fiinţele primitive din sferele sălbatice ale
naturii trăiesc semi-inconştient, deoarece se află la
marginea tărâmurilor inferioare. Ele primesc
reîncarnarea aproape ca animalele, ce-şi perfecţionează
instinctul pentru a pătrunde ulterior în templul raţiunii.
Pentru noi însă, deţinători ai unor minţi puternice,
care am trăit deja în sute de forme fizice diferite şi care
am trecut deja prin multe climate evolutive, făcând
nedreptăţi şi fiind nedreptăţiţi, iubind şi urând, făcând
fapte bune şi fapte rele, ispăşind datorii şi adunând
altele noi, viaţa nu poate fi privită ca un simplu vis, ca şi
cum reîncarnarea ar fi un simplu proces de anesteziere a
sufletului.
Deci, trebuie să ne transformăm complet, să ne
perfecţionăm frecvenţa conştiinţei noastre, să o
expansionăm în numele Binelui Suprem şi să o
iluminăm cu lumina reînnoită a învăţătorului Divin.
Onorând darurile cereşti care s-au revărsat asupra
ei, mintea umană nu poate rămâne nefolositoare precum
un tufiş uscat ce nu produce nimic de folos pentru
planul evolutiv al planetei, şi nici precum un animal
care rămâne înapoiat, într-o stare de inconştienţă.
Pentru noi, o singură viaţă, indiferent cât de umilă
poate fi, este prea importantă pentru a fi neglijată. Cu
toate acestea, fără să îmbrăţişăm noţiunea
responsabilităţii individuale, ce trebuie să ne marcheze
demersul către desăvârşire, orice acţiune de acest gen
este riscantă deoarece, în procesul nostru intensiv de
învăţare şi repetare, fiecare spirit trăieşte singur în
perimetrul propriilor sale gânduri. Cu rare excepţii,
nimeni dintre tovarăşii săi de pe cale nu-i cunoaşte
scopurile sale cele mai nobile şi nu-i împărtăşeşte
aspiraţiile demne. Fiecare suflet încarnat trăieşte singur
în propriul său tărâm. O credinţă puternică şi un mare
curaj sunt indispensabile pentru a putea progresa
victorioşi sub crucea mântuitoare şi invizibilă care ne
perfecţionează vieţile, până la Golgota învierii noastre
finale.
Matilde a făcut o pauză lungă în discursul său
aducător de lumină şi înţelepciune. S-a apropiat de
Gubio, care era în genunchi şi arăta extrem de palid.
I-a mulţumit cu bunătate şi apoi, ca şi cum dorea să
rupă vraja solemnităţii aduse de prezenţa ei în acea
adunare, a cerut spiritelor prezente să-şi exprime
întrebările legate de preocupările faţă de planurile de
viitor pe care le nutresc.
S-au auzit voci pline de recunoştinţă.
Un domn cu înfăţişare puternică a fost primul care a
vorbit:
- Mare Binefăcător, am omorât doi oameni în timpul
ultimei mele încarnări. Am trăit mulţi ani în trupul
carnal ca şi cum aş fi fost cea mai paşnică persoană din
întreaga lume, în ciuda unei conştiinţe pline de
remuşcare şi a mâinilor pătate de sânge uman. I-am
păcălit pe toţi din jurul meu cu masca ipocriziei.
Torturat de amintirile dureroase, când am traversat
pragul mormântului m-am gândit că mă aşteaptă
acuzaţii îngrozitoare. Ideea mi-a adus oarecare uşurare,
căci criminalul bântuit de remuşcare găseşte un ajutor
util în umilirile care-i străpung sufletul. Însă tot ce am
găsit a fost disperarea şi dezgustul faţă de mine.
Victimele mele nu s-au zărit nicăieri - m-au iertat şi au
uitat de mine. Cu toate acestea, sunt atât de persecutat
de forţele osândirii, încât nu le pot descrie. Un tribunal
invizibil se află în conştiinţa mea şi am căutat zadarnic
să fug din locurile în care mi-am dispreţuit obligaţiile
faţă de semeni.
 Înăbuşindu-şi hohotele de plâns, el a încheiat:
- Cum aş putea începe truda de îndreptare a fiinţei
mele?
În vocea sa umilă am putut percepe o asemenea
tristeţe imensă, încât am fost cu toţii atinşi în cele mai
adânci cute ale fiinţei noastre.
Matilde a răspuns fără ezitare:
- Aici, aproape, există fraţi şi surori ce poartă povara
aceleiaşi vine. Ei rătăcesc în condiţii mizerabile, printre
coşmaruri şi tristeţi indescriptibile. Deschide-ţi inima
faţă de ei. Începe să-i ajuţi să vadă calea salvatoare şi
hrăneşte-i cu speranţe şi idealuri noi; îndrumă-i către
calea sublimării prin propriile lor eforturi şi prin practica
constantă a Binelui. Va fi necesar să le înduri insultele,
batjocura şi lipsa de înţelegere, dar vei găsi mijloacele de
a-i ajuta eficient şi cu bunătate. După o asemenea
însămânţare vei începe să culegi roadele binecuvântate
ale păcii şi luminii, căci spiritul care îi învaţă pe ceilalţi
cu iubire, chiar dacă este un delincvent criminal,
sfârşeşte prin a învăţa cele mai grele lecţii ale
responsabilităţilor pe care le poartă, transmiţând
celorlalţi revelaţii salvatoare universale. După ce ai
îndeplinit o asemenea muncă înălţătoare, vei primi un
corp fizic pentru a recapitula lecţiile înregistrare în
mintea ta reînnoită. Încă o dată va trebui să te confrunţi
cu o mulţime de motive de a deveni mânios şi violent, iar
tentaţia de a-ţi elimina duşmanii cu lovituri mortale te
va vizita adesea. Dar dacă vei rezista şi, mai ales, dacă
îţi vei înfrânge impulsurile distructive atunci când te vei
găsi implicat în lupta binecuvântată din sfera „noului
început”, semănând iubire şi pace, lumină şi perfecţiune
în jurul tău, atunci vei fi demonstrat faptul că te-ai
folosit cu adevărat şi eficient de darurile primite şi vei fi
arătat că eşti pregătit pentru o ascensiune în tărâmurile
înalte.
Înainte ca Matilde să poată aduce şi mai multă
lumină în această lecţie, o femeie înlăcrimată i-a căutat
sfatul, exclamând cu umilinţă:
- Mare Mesager al Binelui, vreau să-mi mărturisesc
greşelile aici, în faţa tuturor. Te implor să-mi arăţi calea
de regenerare. În timpul încarnării mele nu am fost
niciodată pedepsită pentru că am abuzat în mod excesiv
de plăcerile simţurilor. Am avut o casă, dar nu am
onorat-o; am avut un soţ pe care l-am părăsit repede şi
copii pe care i-am abandonat în mod deliberat, astfel
încât să mă complac în plăcerile oferite de tinereţe.
Nimeni din comunitatea mea nu a avut idee despre
păcatele mele morale; dar moartea a descompus masca
ce mă ţinea ascunsă de ceilalţi şi am început să simt un
dispreţ de sine îngrozitor. Ce pot să fac pentru a avea
puţină pace sufletească? Cum îmi pot exprima regretul
care îmi umple sufletul cu o infinită amărăciune?
Matilde a privit-o cu compasiune şi a răspuns:
- Mii de fraţi şi de surori care şi-au lepădat
veşmântul fizic agonizează în tărâmul alăturat, sub
mănuşa de fier a pasiunilor în care s-au înlănţuit
singuri, fără chibzuinţă. Poţi începe reajustarea
energiilor tale devotându-te acestor sfere, pentru a-i
ridica pe cei care suferă şi doresc să se îndrepte. Uitând
de suferinţa ta, vei scoate multe spirite din mlaştina
abuzului. Vei semăna principii noi şi lumină în minţile
lor, consolându-i şi transformându-i pe calea armoniei
dumnezeieşti. În schimb, vei câştiga dreptul de a te
întoarce la şcoala pământească binecuvântată, unde vei
primi, poate, încercarea teribilă a frumuseţii fizice, astfel
încât contactul cu tentaţiile naturii tale inferioare să-ţi
testeze capacitatea de a rămâne credincioasă iubirii
înălţătoare. Aşa este legea, copila mea! Pentru a rămâne
stabili pe propriile picioare după ce am căzut în abis este
imperios necesar să-i ajutăm pe ceilalţi care au căzut în
el, consolidând astfel, în lumina suferinţei altora,
noţiunea de responsabilitate ce trebuie să ne guverneze
acţiunile viitoare, astfel încât reîncarnarea să nu devină
doar o altă cufundare în egoism. Singura cale de a
renunţa pentru totdeauna la acţiunile greşite este să
cerem ajutorul constant al Binelui Dumnezeiesc infinit.
Binefăcătoarea noastră a tăcut pentru moment,
privind către mulţimea ce-i asculta cuvintele, şi a
concluzionat:
- Fie ca nimeni dintre noi să nu creadă că avem
acces uşor la comorile eterne doar pentru că acum
suntem liberi de lanţurile binecuvântate ale trupului
fizic. Dumnezeu a creat legi perfecte şi nemuritoare
pentru ca noi să nu putem ajunge la împărăţia Luminii
Dumnezeieşti din întâmplare, şi niciun spirit nu poate
scăpa de imperativele înţelepte ale trudei şi ale timpului!
Cei care doresc să culeagă fericirea secolului ce va veni
trebuie să înceapă chiar acum să semene pacea şi
dragostea.
Matilde a încheiat şi, în timp ce părea că este
cufundată în rugăciune, zona pieptului său luminat a
emanat raze spontane şi strălucitoare de o lumină
sublimă.
 Cap. 19 - O lecţie inestimabilă

Cu încrederea evidentă că ne-a oferit o lecţie pe care

o puteam înţelege, Matilde l-a rugat pe Eloi să o aducă
pe Margarida la acea adunare iubitoare, arătând că
planificase să-i întărească echilibrul şi rezistenţa.
Câteva minute mai târziu, fiinţa ce fusese în atenţia
noastră în ultimele câteva zile a apărut în cameră, în
afara corpului ei grosier.
Mergea şovăind şi părea pierdută, din cauza stării
de semi-conştienţă.
Din ce puteam vedea, lumina intensă nu avea niciun
efect asupra privirii ei. Părea să meargă într-un mod
impulsiv, ca şi cum era un somnambul obişnuit.
A căzut automat în braţele materne şi iubitoare ale
Matildei şi aproape instantaneu a reacţionat favorabil,
privindu-ne nervos. Părea să-şi revină gradat...
Matilde dorea să trezească anumiţi centri importanţi
din structura mentală a Margaridei şi a început să aplice
pase asupra creierului ei, operaţie pe care nu am
înţeles-o atât de mult pe cât aş fi dorit. A aplicat pase
magnetice asupra nervilor conductori ai organului
responsabil cu manifestarea gândirii, dar şi asupra
întregii regiuni simpatice. Mai târziu, Gubio a explicat că
starea naturală a sufletului încarnat poate fi comparată
oarecum cu hipnoza adâncă sau cu anestezia
temporară; structura mentală a unei persoane ajunge în
această condiţie densă, grosieră, cu ajutorul vibraţiilor
joase şi lente tipice planurilor inferioare, în scopul de a
evolua, de a creşte şi de a se izbăvi în spaţiu şi timp.
Era evident că în corpul subtil al Margaridei se
petreceau fenomene metabolice, căci ea a început să
elimine din piept şi mâini fluide ceţoase de un gri-
întunecat, care s-au evaporat în oceanul vast al
mediului înconjurător. Imediat după această „operaţiune
de curăţare”, zonele sistemului endocrin au început să
emită licăriri asemănătoare diamantelor, ca şi cum o
constelaţie cu contururi inconstante strălucea în
întunericul corpului ei subtil, care până atunci fusese
opac şi banal.
Undele luminoase au curs continuu din zona
pieptului Matildei şi cu toţii am avut impresia că
protectoarea lui Gubio primea o revărsare veritabilă de
esenţe divine.
La un anumit moment din desfăşurarea acestui
proces remarcabil de trezire, tânăra femeie şi-a deschis
larg ochii şi ne-a privit precum un copil uimit. La
început a încercat să se retragă speriată, dar, observând
chipul blând şi iluminat al Matildei, s-a liniştit, ca şi
cum era magnetizată de o dragoste nesfârşită.
Matilde a sărutat-o cu iubire. La contactul acelor
buze sublime, Margarida a părut atinsă în cele mai
adânci cute ale fiinţei şi a îmbrăţişat-o pe Matilde,
arătând o dorinţă arzătoare de integritate spirituală.
Învigorată şi cu lacrimi de bucurie în ochi, ea a
strigat:
- Mamă! Draga mea mamă!
- Da, fiica mea, eu sunt. Iubirea nu moare niciodată!
Uniunea sufletelor transcende timpul şi moartea.
- De ce m-ai abandonat? - a întrebat Margarida,
îmbrăţişând-o strâns în extazul unei fericiri
inexprimabile.
- Nu te-am abandonat niciodată! Tărâmul „ceţii
carnale” pare uneori să ne îndepărteze de ceilalţi; dar
niciun întuneric nu ne poate ţine separaţi. Aspiraţiile şi
speranţele noastre sunt întreţesute ca nişte puncte de
lumină în întunericul separării, precum stelele care
seamănă cu un far ce străluceşte în ceaţa nopţii,
amintindu-ne de infinit şi de eternitate.
La auzul acelor cuvinte iubitoare, femeia până
atunci persecutată a părut că se trezeşte din ce în ce
mai mult în planul nostru.
Cu ochii plini de dor fixaţi asupra mamei ei, ca şi
cum era magnetizată de o dragoste imensă, ea a întrebat
cu lacrimi în ochi:
- Dragă mamă, mă simt atât de extenuată şi de
nefericită!
- Da? Tocmai acum când adevărata luptă a început?
- a spus Matilde cu un zâmbet.
- Simt că sunt înconjurată de inamici fără inimă.
Sunt torturată zi şi noapte. Simt o animozitate
invincibilă între sentimentele mele şi lumea din afara
mea. Chiar şi căsătoria, în care-mi pusesem cele mai
alese visuri, a fost doar o listă neagră de dezamăgiri
crude. Sufletul îmi este extenuat şi oprimat. Frustrarea
şi ruina spirituală sunt pe urmele mele... Ştiu că am fost
o povară grea pentru soţul meu devotat. El merită o
soartă mai bună.
Suspine violente au oprit-o din a continua.
Emisarul venerabil i-a şters lacrimile şi a răspuns
cu bunătate:
- Margarida, a trăi în corpul fizic în timp ce trebuie
să ne înţelegem responsabilităţile divine nu este deloc
uşor în comparaţie cu gloria infinită ce ne aşteaptă.
Avem cu toţii vieţi anterioare de vinovăţie, pe care să le
ispăşim; dar trebuie să ne dăm seama că, deşi
experienţa umană poate fi o cale dureroasă a
sacrificiului de sine, poate fi şi o şcoală binecuvântată în
care spiritul doritor poate atinge înălţimile măreţe.
Pentru aceasta însă trebuie să ne deschidem inimile
către atitudinea lăuntrică de bunătate şi înţelegere.
Suntem diamante neşlefuite, acoperite de pietrişul dur
al imperfecţiunilor noastre învechite, dar suntem plasaţi
de mărinimia Domnului în planul Pământului.
Suferinţa, obstacolele şi conflictul sunt uneltele
binecuvântate care ne taie şi ne şlefuiesc. Ce am spune
despre piatra preţioasă care fuge din mâinile tăietorului
sau despre lutul care respinge munca olarului? Trebuie
să-ţi modifici atitudinea faţă de duşmanii tăi. Duşmanii
nu sunt întotdeauna cei care practică conştient răul. În
majoritatea timpului, lor le lipseşte adevărata înţelegere.
Ei merg pe un anumit drum al gândirii deoarece cred în
calea infailibilă deschisă înaintea ochilor lor. Ca şi noi, ei
se confruntă cu probleme de vedere pe care doar timpul
şi efortul personal în direcţia Binelui Dumnezeiesc le pot
corecta definitiv. Amfibienii şi păsările sunt caracterizaţi
de impulsuri diferite, în ciuda faptului că sunt creaturi
ale aceleiaşi lumi. Margarida, trebuie să ştim cum să ne
folosim duşmanii pentru a învăţa prin ei. Strict vorbind,
din cauza poziţiei noastre relativ neevoluate din tărâmul
mai puţin elevat în care trăim în prezent, suntem
duşmanii naturali ai faptelor îngerilor. Cu toate acestea,
îngerii nu ne pedepsesc pentru incapacitatea noastră
temporară de înţelegere a muncii lor divine în structura
Universului, în loc să ne condamne, ei privesc cu
compasiune la deficienţele noastre şi îşi întind braţele
fraterne către noi, cu mii de resurse invizibile şi
indirecte, astfel încât să putem învăţa să urcăm muntele
desăvârşirii, pe calea către înălţimile cereşti.
Când Matilde a tăcut, tânăra femeie a intervenit
entuziastă:
- Dragă mamă! îmi doresc să ascult pentru
totdeauna muzica dulce a vorbelor tale! Sunt atât de
tristă în faţa vârtejului de probleme pământeşti ce mă
aşteaptă. Acum totul este consolare şi speranţă, dar
mâine voi fi închisă în trupul de carne încă o dată, iar
memoria mea va fi anesteziată în bătălia neîncetată cu
monştrii ce mă atacă.
- Fiica mea, aceasta este obligaţia sarcinii pe care
eşti chemată să o faci. Dar nu irosi comoara timpului cu
consideraţii inutile. Umple-ţi orele de muncă
binefăcătoare cu toată armonia posibilă, sursa întregii
frumuseţi. Spiritul care a trecut cât de cât dincolo de
limitările animalice se descoperă în trupul fizic ca un
războinic aflat într-o arenă de încercări benefice. În
cadrul sublimelor posibilităţi pe care le oferă Tărâmul de
Ceaţă, există cei care ascensionează şi cei care coboară.
Nu evita obstacolele valoroase de pe calea către
perfecţiune şi nu bea din elixirul iluziei care este băut
atât de uşor de toţi cei care au fost înfrânţi de tentaţiile
descurajării, deoarece nu au fost capabili să accepte
provocările impuse de lume. Pentru fiecare suflet care
triumfă pe calea spinoasă, viaţa este slujire, activitate şi
ascensiune. Iar în ceea ce priveşte furtuna luptelor care
te vor conduce pe culmile luminoase, să nu crezi că eşti
complet singură. Mii de alte spirite sângerează în tăcere.
Ele trec prin viaţă fără iubirea unui partener valoros şi
fără binecuvântarea unei case. Spre deosebire de tine,
ele nu cunosc darul unui corp sănătos, nici nu pot spera
la cele mai mici visuri pe care le ai în inima ta ca femeie.
Sunt bărbaţi uitaţi şi femei neajutorate care trec din
leagăn în mormânt neobservaţi şi descurajaţi. Ei trăiesc
un regim de tortură mentală şi străbat calea neprotejaţi
şi sfâşiaţi lăuntric, înăbuşindu-şi lacrimile care, dacă ar
fi auzite, le-ar aduce pedepse implacabile. Cu toate
acestea, în ciuda vălului gros de lacrimi care face ca
progresul să fie atât de greu, ele continuă cu curaj,
crezând într-un mâine care este tot mai imprecis şi mai
îndepărtat, ascuns undeva după un orizont nesfârşit.
Urmând cu iubire firul gândurilor mamei, Margarida
a răspuns:
- Mamă dragă, te rog, învaţă-mă cum să izbutesc în
viaţă. Vreau să onorez ocazia binecuvântată pe care am
primit-o!
- Nu căuta să-ţi satisfaci toate dorinţele, ci slujeşte-i
fratern pe toţi cei care au nevoie să fie susţinuţi de un
braţ puternic.
Ajută-i pe ceilalţi în loc de a căuta să te ajuţi pe tine,
înţelege-i pe ceilalţi fără să aştepţi să fii înţeleasă. Iartă-i
pe ceilalţi fără să ceri propria ta iertare. Susţine-i pe
ceilalţi fără să aştepţi să fii susţinută.
Oferă fără să aştepţi să primeşti ceva în schimb.
Nu căuta respectul uman, ce te poate face să pari
mai bună decât eşti cu adevărat; în loc de aceasta,
oriunde te afli, caută binecuvântarea divină a
încuviinţării conştiinţei tale.
Nu căuta să ieşi în evidenţă; mai mult decât orice,
perfecţionează-ţi toate sentimentele din ce în ce mai
profund, fără să te făleşti cu virtuţile tale fluctuante şi
nesigure.
Acţionează drept şi ignoră comentariile otrăvitoare şi
neînsemnate ale bârfelor îndârjite.
Când primeşti sfaturi de la ceilalţi, să nu ai
încredere în cuvintele care îţi măgulesc aşa-zisa ta
superioritate, ori în cuvintele care te fac să fii
insensibilă.
Când te confrunţi cu belşugul sau neîndestularea,
aminteşte-ţi că truda Domnului te-a chemat să faci
binele în numele Lui, oriunde te-ai afla.
Aminteşte-ţi că viaţa în corpul fizic este extrem de
scurtă şi mintea ta trebuie să fie mereu plină de cât mai
multe idei înălţătoare, în timp ce mâinile îţi sunt
ocupate de muncă binefăcătoare.
Dar pentru a putea duce la bun sfârşit un asemenea
plan, trebuie să-ţi deschizi inima faţă de soarele
primenitor al Binelui Dumnezeiesc cel mai înalt.
Dacă sufletul îţi este închis faţă de fericirea
semenilor, nu vei descoperi niciodată fericirea proprie.
Bucuria pe care o reverşi la picioarele celorlalţi te va
îmbogăţi de fericire.
Atunci când semeni pacea, vei culege propria pace.
Acestea sunt principiile unei vieţi radioase.
Nimeni nu poate culege bucuria supremă
închizându-se faţă de ceilalţi.
În înţelepciunea Dumnezeiască, păstorul care şi-a
pierdut turma este la fel de nefericit precum oaia ce şi-a
pierdut păstorul. Eşecul în a-i ajuta pe ceilalţi este la fel
de defavorabil precum a-ţi pierde propria cale.
Preocuparea de sine poate crea o oază, dar nu va
construi niciodată un continent.
Margarida, trebuie să înveţi să treci dincolo de tine
şi să fii atentă la nevoile şi durerile celor din jurul tău.
Binefăcătoarea a tăcut. Simţindu-se îmbăiată în
lumina infinită a acelor momente de neuitat, Margarida
a întrebat, cu o fericire extatică:
- O, Doamne! Tu, Tată îndurător, cărui fapt îi
datorez aceste momente de graţie memorabile?
Îmbrăţişându-şi în continuare fiica şi probabil din
dorinţa de a face scena cât mai familiară, Matilde s-a
apropiat de noi şi ne-a prezentat Margaridei ca fiind
prietenii ei apropiaţi.
Ne-am împrietenit prin conversaţii călduroase, care
au oprit valul de lacrimi ce se revărsase asupra noastră
în urma lecţiei mişcătoare şi nepreţuite a Matildei.
 Binefăcătoarea a anunţat că venise momentul să
plece.
Dar înainte de aceasta, s-a adresat cu hotărâre
fiicei:
- Margarida, acum că eşti pe deplin conştientă de
tine în planul nostru de acţiune, ascultă-ne. Să nu crezi
că te-am vizitat din simpla plăcere de a te alina. Căci
aceasta te-ar putea conduce pe calea nepăsării
iresponsabile, care nu ne aduce niciodată pace. În tot şi
toate Voinţa Dumnezeiască trebuie să fie centrul a tot
ceea ce facem. Fermierul care ară pământul şi îl udă
aşteaptă ceva în schimb de la semănătura care îi solicită
efortul zilnic. Fie că este direct sau indirect, ascuns sau
evident, ajutorul Celui de Sus nu este doar o etalare de
putere cerească. Cei care trăiesc în tărâmurile
superioare nu riscă niciodată să coboare în planurile
minţii încarnate fără obiective elevate, tot aşa cum
artistul inteligent nu ar influenţa niciodată, fără un scop
educaţional, spectacolele de cultură intelectuală ce
implică fraţi şi surori cu sentimente şi raţiuni încă
rudimentare. Timpul este preţios, fiica mea, şi nu putem
să abuzăm de el fără să ne facem foarte rău nouă înşine.
În faţa chipului întrebător şi tulburat al Margaridei,
Matilde a continuat:
- În doar câţiva ani mă voi întoarce în sfera fizică a
luptei pământeşti.
- Cum?! - a strigat Margarida, şocată de perspectiva
reîncarnării unei fiinţe iluminate ce fusese amabilă să ne
viziteze. De ce ai acceptat o asemenea pedeapsă?
- Nu te agăţa de o asemenea lipsă de înţelegere în
ceea ce priveşte legea muncii, a răspuns mesagerul cu
un zâmbet. Reîncarnarea nu este întotdeauna doar un
simplu proces regenerator, deşi de cele mai multe ori ea
include o măsură corectoare pentru spiritele ce se
încăpăţânează în nelegiuire şi anarhie. Pământul este
precum un ocean imens în care sufletul sârguincios
descoperă valorile eterne prin acceptarea imperativelor
de muncă şi slujire, oferite de Bunătatea Dumnezeiască.
Mai mult decât atât, cu toţii avem relaţii preţioase ale
inimii, care pot persista multe secole în adâncurile
abisului. Este esenţial să căutăm perlele pierdute, astfel
încât paradisul să nu rămână golit de frumuseţe în ochii
noştri. După Dumnezeu, Iubirea este puterea glorioasă
care hrăneşte viaţa şi mişcă lumile.
Matilde a privit-o pe Margarida, aflată într-o stare de
fericire nespusă, şi a continuat:
- În lumina tuturor acestor lucruri, sper că nu vei
uita importanţa maternităţii în a ghida spiritele
reîncarnate. Cel mai înalt potenţial al nostru se poate
pierde în „sfera noului început”, din cauza lipsei
mâinilor hotărâte şi conştiincioase care ne-ar putea
ghida prin labirinturile lumii. Iubirea nu lipseşte
aproape niciodată într-un cămin, acolo unde sufletul se
adaptează la recapitularea demersului important al
vieţii; cu toate acestea, iubirea nemărginită poate fi la fel
de vătămătoare precum duritatea nemărginită. Nu uita,
draga mea, că, atunci când se întoarce într-un corp fizic,
chiar şi cel mai nobil spirit trebuie să îndure regulile
corporale. Legile fiziologice care guvernează viaţa pe
Pământ nu fac excepţii. Ele se aplică la fel de strict şi
celor drepţi, şi celor nelegiuiţi. Bineînţeles, îngerul care
coboară în adâncurile minei de cărbuni rămâne în
continuare înger, dar nu poate scăpa de climatul
apăsător al subsolului. Uitarea temporară mă va însoţi
în sferele celulelor fizice, dar succesul pe care îl caut va
veni doar dacă pot conta pe ghidarea ta puternică şi
trează.
 - Sunt foarte conştientă de faptul că, după ce te vei
trezi în corpul fizic ce te leagă de tărâmul luptei
pământeşti, vei uita conversaţia noastră de acum.
Totuşi, sănătatea şi armonia care îţi vor inunda calea de
acum încolo, împreună cu optimismul şi speranţa ce vor
persista în mintea ta în urma amintirilor vagi şi de
neuitat ale acestor momente divine, nu te vor lăsa să uiţi
totul.
Ai grijă de trupul tău, precum cineva care păstrează
vasul sacru pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Să mă
aştepţi în curând.
Vom trăi împreună în această călătorie lungă şi
vrednică de laudă.
Prin relaţia binecuvântată de sânge vom fi mamă şi
fiică, astfel încât să învăţăm mai profund ştiinţa
dragostei universale.
De fapt, Margarida, întoarcerea mea va fi un
sacrificiu dureros pentru trupul tău firav şi delicat; chiar
şi aşa, te rog, ajută-mă în această nouă însămânţare
înnoitoare, astfel încât să-ţi fiu de folos când va veni
recolta.
Nu mă primi în braţele tale ca pe o păpuşă alintată
şi leneşă. Înfrumuseţarea exterioară nu aduce niciodată
fericirea adevărată a inimii. În loc de aceasta, un
caracter lucid, senin şi educativ este singura fundaţie pe
care se poate ridica o conştiinţă bună. Sera poate hrăni
cele mai alese flori de pe Pământ, dar nu poate produce
cele mai bune fructe. Copacul roditor are nevoie de grija
şi asistenţa constantă a îngrijitorului livezii, dar trebuie
să înţelegem că el va creşte puternic atunci când va fi
expus arşiţei verii, ploilor puternice şi furtunilor.
Strădania şi conflictul sunt binecuvântări sublime, prin
care putem depăşi obstacolele acumulate. Nu trebuie să
le depreciem, ci să le considerăm nişte ocazii
binecuvântate pentru evoluţia noastră.
Te rog, înţelege-mi nevoile astfel încât şi eu să ţi le
înţeleg pe ale tale la momentul potrivit. Avantajele
umane sunt respectabile, dar avantajele spirituale sunt
divine. Ajută- mă să dobândesc stabilitate în planul fizic,
astfel încât să pot corespunde imperativelor cereşti ale
spiritului etern. Atunci când mă voi afla în braţele tale,
nu mă lasă pradă zădărniciei şi trufiei, sub pretextul că
mă menţii sub protecţia ta maternă. Nu prin
ornamentele exterioare vom permite copacului preţios să
crească şi să facă fructe, ci prin truda perseverentă a
sapei, a vigilenţei constante, a îngrăşământului şi a
curăţării crengilor. Nu mă scăpa din vedere, astfel încât
iubirea de Dumnezeu şi recunoştinţa mea faţă de El să
dureze în veşnicie în memoria mea fragilă. Ajută-mă,
pentru a putea fi de folos când va veni momentul.

Lămurită de această lecţie indirectă, am putut vedea

cum Margarida, cu lacrimi în ochi, a promis tot ceea ce i
s-a cerut.
Lecţia oferită de Matilde se aplica nouă tuturor şi
ştiam că o vom păstra în minte pentru mult timp de-
acum încolo. Dar venise momentul ca Matilde să plece.
 A mai rostit câteva cuvinte mângâietoare către fiica
ei iubită şi a aplicat cu iubire pase magnetice pentru a-i
reajusta centrii corpului subtil, iar apoi i-a cerut lui Eloi
ajutorul, pentru a o duce înapoi în corpul fizic.
Luându-şi apoi la revedere de la noi toţi, marele
mentor a adăugat câteva sugestii de final:
- Margarida, nu uita de împărăţia frumuseţii pe care
o poţi înălţa în casa ta.
Evită pentru totdeauna fantomele periculoase ale
geloziei şi ale discordiei. Învaţă altruismul în ceea ce
priveşte chiar şi cele mai mărunte treburi, pentru a
primi cu bucurie lumina care emană din sacrificiu. Nu-ţi
compromite cu toane şi capricii succesul spiritual pe
care ţi-l poate oferi experienţa. Poate că acum eşti liberă
de răul exterior, dar încă nu te-ai eliberat de cel lăuntric.
Încrede-te în Puterea Dumnezeiască şi nu te pierde cu
firea, chiar şi atunci când uraganul loveşte în cutele cele
mai adânci ale sufletului.

Mama şi fiica s-au îmbrăţişat pline de dragoste

inefabilă. Apoi, apropiindu-se de Gubio, Matilde a
explicat discret munca plănuită pentru următoarele
câteva ore, afirmând că ne va aştepta în apropiere.
 Apoi a mulţumit cu o imensă bunătate şi nu ne-a
dat şansa de a-i povesti despre mulţumirea şi bucuria
aduse în sufletele noastre.
Matilde a plecat, înapoindu-i Instructorului nostru
energia pe care o împrumutase temporar.
Gubio a revenit la conducerea misiunii şi ne-a
informat că, în afară de patru spirite ce vor veghea
fratern casa lui Gabriel, ar trebui să plecăm cu toţii
către sferele superioare, oprindu-ne doar în unul dintre
„câmpurile de ieşire” din tărâmul corporal.
 Cap. 20 – Rendez-vous

Era seara târziu. Instructorul nostru a privit în jur,

părând să analizeze peisajul de afară, cu o stare
meditativă şi visătoare.
A privit-o cu iubire pe fiica sa spirituală, care acum
se regenera într-o odihnă sigură şi tandră. S-a rugat
mult timp lângă ea şi apoi ne-a spus că era timpul să
plecăm.
Precum păsările ce se întorc în cuibul de pace şi
speranţă, aveam acum de dus cu noi alte păsări rănite,
ameninţate de pasiuni agonizante. Toate sufletele ce
fuseseră ajutate acolo urmau să vină cu noi către alte
sfere de activitate regeneratoare şi ispăşitoare.
Chiar şi spiritele suferinde şi amabile ce se aflau în
pragul nebuniei, din cauza dezechilibrului lor
sentimental, aveau lacrimi de bucurie şi recunoştinţă în
ochi. În fiecare dintre ele se trezise aspiraţia către
îndreptare şi viaţă nouă. Probabil că din acest motiv
aruncau priviri tulburate, dar pline de bucurie, către
ghidul nostru, ca şi cum îi devorau cuvintele.
- Atât timp cât sunt fermi în scopul restabilirii lor, a
afirmat părinteşte Gubio, toţi cei care s-au încorporat în
misiunea noastră de aici vor avea acces la sferele muncii
valoroase. Acolo, elevii Binelui şi ai Luminii îşi vor putea
pune în practică aspiraţia către o viaţă mai bună. Dar
sper să nu se aştepte la miracole. Efortul de reajustare
este o clauză a legii irevocabile din fiecare colţ al
Universului. Nimeni nu trebuie să anticipeze protecţie
nemeritată sau flori dulci-mirositoare, dacă ei au
semănat seminţe amare în trecut. Suntem nişte cărţi
deschise, iar ochii de cristal ai Justiţiei Dumnezeieşti
citesc tot ceea ce facem şi gândim în fiecare moment.
Aşa cum există un minister uman pe Pământ, care
ghidează formele de viaţă inferioară din solul planetei, şi
noi avem ministerul îngerilor, care ne direcţionează căile
evolutive în planurile noastre de acţiune. Nimeni nu
poate trăda principiile stabilite. Astăzi deţinem ceea ce
am adunat în trecut, iar mâine vom avea ceea ce
adunăm astăzi. Şi, deoarece este întotdeauna mai greu
să corectezi ceva decât să faci bine de la început, nu ne
putem baza pe favoritisme în truda laborioasă a creşterii
individuale, şi nici să aşteptăm o soluţie paşnică şi
imediată la problemele pe care le-am ţesut şi conceput
mulţi ani. Rugăciunea ajută, speranţa alină, credinţa
susţine, entuziasmul reînvigorează şi idealurile
iluminează, dar propriul nostru efort pe calea către
Binele Dumnezeiesc este sufletul împlinirii noastre mult-
sperate. Prin urmare, chiar şi aici binecuvântarea
minutului, darul orei şi comoara ocaziilor zilnice trebuie
să fi utilizate în mod adecvat, dacă aspirăm la o înălţare
purificatoare. Fericirea, pacea şi bucuria nu se petrec la
întâmplare. Sufletul dobândeşte tot mai mult pe măsură
ce lucrează neîncetat pentru a se reînnoi pe sine,
îndeplinind Planurile Dumnezeieşti. Din fericire,
deoarece suntem adăpostiţi în sanctuarul bunăvoinţei în
acest moment, nu trebuie să uităm promisiunea
evanghelică: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va
mântui”. (Matei 24:13) Fără îndoială, Graţia Cerească
este un soare permanent, sublim. Însă el ne îndeamnă
să ne cultivăm calităţile superioare, astfel încât să-i
putem primi razele binefăcătoare.
În timpul scurtei pauze am devenit conştienţi de
bucuria din jurul nostru.
Un optimism sănătos inunda feţele tuturor.
 Saldanha, cu ochii lipiţi de Gubio, ne-a uimit prin
lacrimile sale abundente, ce indicau căinţa sa
purificatoare.
Înainte ca Instructorul nostru să-şi continue
discursul încurajator şi deşteptător, un grup de surori a
început să cânte un imn de laudă a bunătăţii lui
Hristos. Ochii lor, până atunci tulburaţi şi trişti, erau
acum neînfricaţi, ceea ce ne-a umplut inimile de o bună-
dispoziţie minunată.
Raze de lumină albăstrie picurau din abundenţă
deasupra noastră în timp ce acele voci armonioase şi
umile se răspândeau în jur, atingându-ne cele mai
profunde cute ale fiinţei.
Imnul melodios ne-a amintit de gândurile sublime
exprimate în minunatul Psalm 90 al lui David. Când s-a
încheiat, Instructorul nostru a explicat că, în ciuda
bucuriei purificatoare a momentului, lupta încă nu era
încheiată.
Încă mai aveam de finalizat epilogul, a explicat el cu
o voce serioasă.
Matilde ne aştepta într-o regiune intermediară, în
care climatul vibraţional îi putea permite să se
materializeze din nou în faţa tuturor, pentru a-şi împlini
întâlnirea atât de îndelung aşteptată cu fiul ei din trecut,
ce urma să vină curând la noi pentru a se răzbuna.
Afişând o preocupare evidentă în privirea sa lucidă,
ghidul nostru a explicat că Gregorio era conştient de
noile desfăşurări din drama Margaridei, şi fusese
informat despre transformarea colegilor şi asistenţilor
lui, ce erau acum înclinaţi în mod deschis către Binele
Dumnezeiesc, fiind obosiţi de ignoranţă, ură,
perversitate şi absurditate. De aceea se răzvrătise
împotriva lui - Gubio - şi urma să apară curând pentru
a-l înfrunta. A explicat că un duel spiritual precum acela
ce urma să se petreacă necesita ca noi toţi să ajutăm cu
rugăciuni şi emisii mentale de iubire pură. Nu trebuia să
considerăm insultele şi afronturile lui Gregorio ca pe
nişte ofense personale şi nici să privim atitudinea lui ca
fiind rezultatul răutăţii sau al invidiei, în gesturile sale
lipsite de înţelegere trebuia să vedem durerea care-i
împietrise spiritul rebel şi asuprit, iar în cuvintele lui
aparent maliţioase să vedem revărsarea unui rebel
bolnav şi nefericit care-şi făcea rău singur. Gândul este
o forţă puternică care comandă şi cele mai mici
impulsuri ale sufletului. Iar dacă ne abandonăm reacţiei
lui spirituale înarmaţi cu ură şi dizarmonie, ne vom
alătura forţelor violente şi vom împiedica nu numai
manifestarea providenţială a Matildei, ci şi reînnoirea lui
Gregorio, entitatea al cărui spirit a fost aplecat către rău.
Emanaţiile de mâhnire sau răzbunare nu sunt
constructive. Vibraţiile de iubire fraternă, precum cele
lăsate nouă de Hristos, sunt energii care dizolvă cu
eficienţă răzbunarea, persecuţia, discordia, mândria şi
egoismul ce paralizează experienţa umană. Mai mult
decât atât, trebuia să ne amintim că mintea ce s-a
rătăcit şi a alunecat de pe calea dumnezeiască este
caracterizată mult mai mult de boala trufiei rănite şi
lipsite de remuşcare decât de răutate. Gregorio era doar
un mizerabil nefericit - aşa cum fusesem şi noi într-un
trecut îndepărtat - stimulat de răzvrătirea lăuntrică şi de
remuşcarea ce i-a tulburat sentimentele. În consecinţă,
el merita dăruirea noastră iubitoare şi mângâietoare,
chiar dacă părea un ticălos sau un lunatic. Mai mult, un
asemenea comportament nu trebuia să fie surprinzător,
căci, pentru a ne învăţa lecţia supremă, Hristos a trudit
în numele tuturor, şi a suferit răstignirea pe cruce de
unul singur.
 Instructorul nostru a adăugat că, atunci când va
veni la noi, preotul întunericului va fi însoţit de câţiva
asistenţi la fel de otrăviţi mental ca şi el, şi, pentru a
lupta împotriva echipei de duşmani ai luminii, trebuia să
formăm o apărare pe deplin armonioasă, de autentică
fraternitate, rugăciune mijlocitoare şi dragoste spirituală
plină de compasiune, şi să acţionăm în favoarea
restabilirii Binelui Dumnezeiesc.
Când a tăcut, Saldanha l-a întrebat dacă nu ar fi
mai bine ca apărarea noastră să fie organizată ca o
respingere energetică coordonată, la care Gubio a
răspuns zâmbind: - Saldanha, în compania învăţătorului
pe care-L îmbrăţişăm, există loc doar pentru munca
binefăcătoare ce implică o înţelegere a lecţiilor de
sacrificiu şi iluminare pe care El ni le-a lăsat. O lovitură
nu poate fi anulată cu o alta. Nu putem vindeca rana
producând o rană şi mai adâncă. Vindecarea apare doar
ca rezultat al grijii, leacului şi refacerii bazate pe iubire.
Cei care aspiră la împărăţia lui Hristos trebuie să se
abandoneze Lui. Noi suntem doar servitori. Orice
apărare depinde de Domnul Dumnezeu.
Fostul persecutor a rămas umil, nespunând altceva.
Câteva minute mai târziu am părăsit, oarecum
supuşi, casa în care învăţasem atât de multe lecţii
valoroase.
Cu cei puternici ajutându-i pe cei slabi, am pornit
pe drumul către locul de întâlnire dinainte stabilit.
După două ore, sub ghidarea lui Gubio, care era pe
deplin antrenat pentru asemenea experienţe, am ajuns.
Zona din jurul nostru era uluitor de frumoasă.
O câmpie verde luminată de razele lunii ne invita la
meditaţie şi rugăciune. Ca şi cum ne incita mintea, briza
proaspătă şi luminoasă ne invita să înălţăm gânduri
mângâietoare.
 Instructorul nostru ne-a aşezat într-un semicerc şi a
rostit diverse pasaje din evanghelii. Cu emoţie vizibilă el
ne-a spus că, în conformitate cu mesajul privat pe care îl
primise, Gregorio se îndrepta deja către noi, iar dacă
vreunul dintre noi dorea să-l evite, fuga ar fi fost inutilă,
căci cei mai mulţi dintre pelerinii adunaţi acolo nu erau
capabili de zborul către planuri superioare, din cauza
densităţii frecvenţei lor mentale.
Astfel, ceea ce era necesar atunci era atitudinea de
rugăciune şi aşteptare plină de iubire a cuiva capabil să
înţeleagă, să ajute şi să ierte.
Ne-am simţit încărcaţi de stimuli puternici coborând
din vastitatea înstelată.
Constelaţiile străluceau în depărtare, în timp ce
luna, tăcută şi frumoasă, părea gata să fie martoră la un
efort creştin minunat.
Am observat că, în timp ce s-a aşezat pe iarbă,
Instructorul nostru şi-a asumat postura unui
instrument mediumnic, aşa cum se petrecuse în timpul
întâlnirii, căci m-a plasat cu încredere la conducerea
grupului. Am acceptat fără ezitare, deşi eram teribil de
îngrijorat.
Cu asemenea măsuri stabilite, Gubio a intrat într-o
stare mentală înaltă, cu ajutorul rugăciunii.
L-am însoţit cu respect. Nu era momentul pentru
alte conversaţii în afara subiectului delicat al misiunii
noastre.
Am aşteptat într-o stare de observaţie răbdătoare,
când un zgomot îndepărtat a anunţat că lucrurile urmau
să se modifice.
Instructorul, chiar dacă palid la înfăţişare, părea
gata să comunice cu spirite din planuri superioare
imperceptibile nouă. După ce ne-a îndemnat la tăcere,
răbdare, seninătate şi rugăciune, ne-a cerut să privim
tot ce se va petrece fără repulsie, agonie sau
descurajare.
Nu a trebuit să aşteptăm mult.
Câteva minute mai târziu, a apărut Gregorio
împreună cu câteva zeci de acoliţi, atacându-ne cu
cuvinte dure, violente şi batjocoritoare. Erau însoţiţi de
un mare grup de animale monstruoase.
În orice altă situaţie am fi fugit cu siguranţă, dacă
nu am fi fost avertizaţi atât de viguros de ghidul nostru.
Dar Gubio a rămas dârz pe poziţie, hotărât şi
imperturbabil, emanând valuri de lumină intensă ce
purtau energii magnetice imponderabile, care se
revărsau asupra noastră pentru a ne întări cu resursele
de care aveam nevoie pentru acea procedură admirabilă.
În timp ce priveam la feţele sinistre ce se apropiau
de noi, trebuie să mărturisesc că nu mai simţisem
niciodată o asemenea frică, însoţită în acelaşi timp de o
molipsitoare încredere.
Preotul întunericului a înaintat către Gubio ca un
general ce negociază cu duşmanul înaintea începerii
bătăliei.
- Tu, hipnotizator mizerabil al unor servitori naivi!
Unde- ţi sunt armele pentru duelul nostru? Nu te-ai
mulţumit doar să suceşti planurile mele personale, ci a
trebuit să ademeneşti şi pe mulţi dintre colaboratorii
mei, în numele unui învăţător care le-a oferit celor care
L-au urmat doar sarcasm, suferinţă şi crucificare! Ai
crezut cu adevărat că voi fi dispus să accept principiile
care compromit demnitatea umană? Ai crezut cu
adevărat că voi fi fermecat de vrăjitorii neamului tău?
Tu, trădător al cuvântului promis, îţi voi distruge
puterile vrăjitoreşti! Nu cred în iubirea dulceagă pe care
ai ales-o ca lozincă! Cred în puterea care guvernează
viaţa şi prin care vei îngenunchea în faţa mea!
 Văzând că Gubio nu se mişca, ca şi cum era lipit de
pământ într-o stare de adâncă prostraţie, în ciuda
faptului că era înconjurat de o lumină intensă, preotul
misterelor întunericului a lovit mânerul săbiei sale
strălucitoare şi a strigat mânios:
- Laşule! Nu te poţi ridica în picioare ca să-mi auzi
acuzaţiile? Ţi-ai pierdut respectul de sine, exact ca toţi
cei care au făcut parte din mişcarea de umilire care a
nenorocit lumea de aproape două mii de ani? Acum mult
timp în urmă am crezut şi eu în protecţia cerească,
desfăşurând activităţi religioase şi fiind preocupat de
idealurile în care crezi tu acum, dar mi-am dat seama
repede că Tronul Divin este prea departe de noi pentru
ca să ne preocupăm să-L atingem. Nu există niciun
Dumnezeu îndurător, ci doar o Cauză directivă. Această
Cauză este inteligenţa, nu sentimentul. Deci m-am izolat
de acea putere determinantă, pentru a nu mă prăbuşi.
„Voinţa”, „porunca” şi „puterea” sunt în mâinile mele.
Dacă magia poate prevala peste asemenea principii,
atunci acceptă mănuşa cu care îţi lovesc faţa! Să ne
duelăm!
Gregorio a aruncat o privire necruţătoare peste
asistenţii tăcuţi ai lui Gubio şi a exclamat:
- Aici, de partea ta, se află neajutoraţi toţi
colaboratorii mei care au adormit fără ruşine din cauza
vrăjii tale ademenitoare. Dar cu toţii vor plăti scump
pentru dezertare şi trădare!
Ochii săi de felină s-au holbat la noi, dar, în afară de
mine, obligat să rămân atent la îndatorirea mea, nimeni
nu a îndrăznit să-şi modifice atitudinea de concentrare
profundă, pentru a-şi menţine starea de umilinţă şi de
iubire către care fuseserăm îndemnaţi.
Afişând o dezamăgire evidentă pentru că nimeni nu-
i răspundea insultelor, şeful temut al legiunilor
întunericului s-a apropiat şi mai mult de Instructorul
nostru senin şi a strigat:
- Te voi ridica eu însumi, acordându-ţi loviturile pe
care le meriţi!
Dar înainte de a putea lovi, un instrument luminos
şi delicat, de forma unui con şi compus din fluide
radioase, a apărut în aer. Semăna cu cele care se
formează în timpul şedinţelor ce implică vocile directe
ale încarnaţilor. Vocea tandră şi clară precum cristalul a
Matildei a răsunat deasupra capetelor noastre,
sfatuindu-l pe Gregorio cu o fermitate plină de iubire:
- Gregorio, nu-ţi înăspri şi mai mult inima, căci
Domnul te cheamă în mii de moduri către calea ispăşirii!
îndelunga perioadă de asprime şi goliciune s-a încheiat.
Nu lupta împotriva imboldului binecuvântat al Tatălui
nostru Ceresc! Spinii rănesc atât timp cât focul nu îi
mistuie; stânca îndură atât timp cât curentul de apă nu
o toceşte! Pentru sufletul tău, fiul meu, noaptea care ţi-a
eclipsat mintea către rău s-a încheiat. Ignoranţa poate
face multe, dar dispare atunci când înţelepciunea îşi
răspândeşte avertismentele. Să nu crezi că monştrii
magiei negre îţi pot hrăni inima cu adevărata fericire!
Temutul persecutor era confuz, pe jumătate îngrozit,
în timp ce noi, care eram conectaţi la misiunea lui
Gubio, nu ne puteam ascunde surpriza imensă la
vederea acelei scene neaşteptate şi pline de putere.
Am înţeles că Matilde utiliza fluidele vitale ale lui
Gubio pentru a se exprima în acel plan, aşa cum făcuse
câteva ore mai devreme în casa Margaridei.
Preotul răzvrătit şi înverşunat avea acum privirea
unei animal sălbatic, închis într-o cuşcă.
- Ai crezut cu adevărat că iubirea se poate schimba
în decursul timpului? - a continuat vocea dulce,
maternă. Ai crezut că te-aş putea uita? Ai uitat de
magnetismul destinelor noastre? Chiar dacă sufletul
meu ar fi trebuit să traverseze o mie de lumi, aş fi
continuat să-mi fie dor ca spiritele noastre să fie
împreună, astfel ca lumina sublimă a iubirii, care arde
în sentimentele noastre cele mai adânci, să poată
străluci în abisurile infernale, atrăgându-i către Domnul
Dumnezeu pe cei pe care-i iubim. Gregorio, înalţă-te!
Şi cu vocea mişcată de lacrimi, care ar fi dezarmat
chiar şi cea mai împietrită minte, ea a subliniat:
- Aminteşte-ţi cine eşti! Ai lăsat să moară iubirea pe
care ne-am făgăduit-o cu mult timp în urmă în Toscana
şi Lombardia? Ai uitat de jurămintele noastre la
picioarele altarului modest? Ai uitat de crucile de piatră
care ne ascultau rugăciunile? Nu am promis amândoi să
lucrăm împreună pentru purificarea sanctuarelor lui
Dumnezeu pe Pământ? Fiind un minunat şi vrednic
combatant în politica umană coruptă, ţi-ai lăsat mintea
să devină insensibilă, prin nebunia stărilor de trufie şi
de vanitate rezultate în urma unei reputaţii efemere. Ai
aruncat ideile preţioase în râul bogăţiei lumeşti şi ai
uitat de orizonturile divine, scufundându-te în întuneric,
pentru a-ţi mări sfera capriciilor tale. Ai adulat
grandoarea celor puternici, în detrimentul celor umili. Ai
încurajat tirania spirituală, crezând că posezi autoritatea
infailibilă. Şi ai crezut că după moarte Raiul nu va fi
decât o copie a tribunalelor şi sălilor de judecată
pământeşti. Dar o copleşitoare dezamăgire te-a cuprins
la trezirea în lumea spiritelor şi, deşi ai fost umilit şi ai
suferit, ţi-ai coagulat gândurile cu acidul otrăvitor al
răzvrătirii şi ai ales subjugarea spiritelor inferioare ca
singura poziţie demnă de câştigat. Timp de secole ai fost
doar un disciplinator al sufletelor criminale şi perturbate
pe care mormântul le-a prins în nechibzuinţă şi viciu.
Nu te-a durut condiţia tristă de a fi un spirit ticălos, fiul
meu? O asemenea întrebare nu poate rămâne fără
răspuns. Povara imensă a răului şi singurătatea
lăuntrică profundă care îţi umple timpul vorbesc de la
sine. Ai învăţat cu o dezamăgire infinită că, de fapt,
comorile divine nu se află în cuferele reci ale bogăţiei
acumulate, iar acum ştii că Iisus are puţin timp să
frecventeze bazilicile elaborate, dar respectabile, căci de
pe calea umană întunecată apar mereu valuri de pelerini
fără lumină sau casă, fără putere sau hrană.
Se putea vedea limpede că Matildei, aproape înecată
de emoţie, îi era foarte greu să continue, dar după o
lungă pauză pe care nimeni n-a îndrăznit să o întrerupă,
ea a continuat:
- Cum ai putut să arunci atât de departe, doar
pentru câteva zile de autoritate efemeră, viziunile
noastre mântuitoare referitoare la Hristos suferind pe
cruce? I-ai urmat pe Diavolii Răului pentru simpla idee
că o diademă temporară nu ţi-ar încununa niciodată
capul în tărâmul vieţii eterne, unde ai ajuns după
moarte. Dar, chiar şi aşa, Prietenul Divin nu a
condamnat niciodată promisiunile noastre de slujire şi
ne aşteaptă cu aceeaşi abnegaţie ca la început. Să
mergem înainte! Sunt Matilde, sufletul sufletului tău,
care odată te-a primit ca fiul meu drag şi pe care l-ai
iubit ca pe mama ta spirituală şi devotată.
Vocea mesagerului a rămas tăcută, întreruptă de un
şuvoi de lacrimi.
Făcând tot ce putea pentru a rămâne în picioare,
Gregorio a strigat ca şi cum dorea din răsputeri să fugă
de el însuşi:
- Nu cred! Nu cred! Sunt singur! M-am consacrat
slujirii întunericului şi nu am alte îndatoriri!
Vocea lui Gregorio, acum mai puţin trufaşă, era
copleşită de o cumplită teroare. Părea că e gata să fugă,
în mod evident afectat. Dar în faţa mulţumii tăcute şi
extatice a rămas magnetizat de cuvintele Binefăcătoarei
ce se făcuse auzită într-un mod sobru, dar tandru,
minunat, dar teribil, în timp ce îi disecase conştiinţa.
Părea să aibă înfăţişarea unui leu rănit şi, pentru că se
afla în mijlocul tuturor acelora care urmăriseră scena
neaşteptată cu mare uimire, afişa întreaga disperare
extremă pe care o adunase în suflet. Şi-a tras sabia şi a
strigat mânios:
- Am venit să lupt, nu să raţionez! Nu mi-e frică de
vrăji. Sunt un lider şi nu-mi permit să irosesc timpul cu
discuţii inutile. Nu cred că mama mea spirituală din
trecut se află cu adevărat aici. Cunosc totul despre
şiretlicurile înşelătorilor şi nu am altă şansă decât să
lupt.
Privind la forma delicată de lumină ce plutea în aer,
el a adăugat:
- Oricine ai fi! înger sau demon, arată-te şi luptă! îmi
accepţi provocarea?
- Da... a răspuns Matilde cu iubire şi umilinţă.
- Unde-ţi este sabia?
- Vei vedea îndată...
După câteva momente de aşteptare neliniştită, conul
luminos a dispărut, dar în apropiere a apărut o masă
luminoasă, fără contururi.
Mi-am dat seama că emisarul valoros urma să se
materializeze chiar acolo, folosind fluidele vitale ale lui
Gubio.
Bucuria şi încântarea dominau adunarea.
În câteva clipe, Matilde a apărut cu faţa învăluită de
un abur foarte rafinat. Roba ei albă şi strălucitoare, ce-i
cădea pe trupul zvelt şi nobil, împreună cu aureola de
culoare albastră mi-au adus aminte de o Madonă
încântătoare din Evul Mediu, care prinsese brusc viaţă.
 Impunătoare şi calmă, Matilde a înaintat către
persecutorul întunecat; dar Gregorio, perturbat şi
nerăbdător, şi-a ridicat sabia, strigând hotărât:
- La arme! La arme!
Matilde a rămas nemişcată, senină şi umilă, dar
puternică şi frumoasă, cu măreţia unei regine
înveşmântate de soare.
După câteva clipe a înaintat şi, ducându-şi mâna
dreaptă în zona inimii, a afirmat cu o voce blândă şi
iubitoare:
- Nu am altă sabie decât dragostea cu care te-am
iubit întotdeauna!
Brusc şi-a dezvăluit faţa, inundată de o lumină
intensă. Contemplând frumuseţea ei sublimă şi blândă
îmbăiată de lacrimi, Gregorio a lăsat sabia şi a
îngenuncheat, strigând:
- Mamă! Draga mea mamă! Draga mea mamă!
Matilde l-a îmbrăţişat şi a rostit:
- Fiul meu! Dragul meu fiu! Dumnezeu să te
binecuvânteze! Te doresc acum mai mult ca niciodată!
Îmbrăţişarea implica o ciocnire teribilă între lumină
şi întuneric, iar întunericul nu a mai putut îndura...
Ca şi cum ar fi fost lovit în toate colţurile sufletului,
Gregorio s-a întors la fragilitatea unui copil, eliberat
complet din strânsoarea puterii care îl acaparase. În
sfârşit începuse eliberarea sa.
Binefăcătoarea extatică l-a luat în braţele ei, în timp
ce mai mulţi membri ai grupului întunecat au fugit
îngroziţi.
Victorioasă, Matilde ne-a mulţumit cu cuvinte
duioase, ce ne-au atins toate cutele ascunse ale fiinţei.
Apoi a încredinţat fiul înfrânt în grija noastră,
asigurându-ne că altruistul Gubio va avea grijă de
comoara ei divină în următoarea perioadă.
 După ce ne-a îmbrăţişat cu afecţiune, s-a
dematerializat în ovaţiile noastre de laudă, pentru a se
pregăti pentru viitorul glorios.

După ce Gubio şi-a revenit, ni s-a alăturat.

Înălţat şi fericit, Gubio l-a sprijinit pe Gregorio, ce
era imobil, cu braţele sale, precum creştinul credincios
care este mândru să-şi susţină prietenul nefericit, şi s-a
rugat înconjurat de o lumină purificatoare, ce ne-a făcut
să vărsăm lacrimi abundente de bucurie şi recunoştinţă.
Apoi, în mijlocul păcii triumfătoare şi beatifice, Gubio a
spus că sarcinile noastre se încheiaseră şi că era
pregătit să conducă grupul cel divers şi grăitor de noi
ucenici ai Binelui, care se adunaseră în timpul
eforturilor de salvare a Margaridei, către o colonie
importantă şi binecuvântată de serviciu regenerator.
***
Venise vremea ca eu să plec, iar ochii îmi erau plini
de lacrimi.
Instructorul m-a îmbrăţişat, m-a strâns aproape şi
mi-a spus cu bunătate:
- Fie ca Iisus să te răsplătească, fiul meu, pentru
rolul tău în această călătorie de eliberare. Fie să nu uiţi
niciodată că iubirea cucereşte întreaga ură şi că binele
învinge tot răul.
 Am dorit să-i spun lui Gubio că mai degrabă eu, un
discipol incapabil, eram cel care trebuie să
mulţumească. Dar vocea mi-a fost înecată de emoţie.
Gubio mi-a citit sentimentele adânci exprimate de
ochii mei, a zâmbit şi a plecat.
Eloi a plecat de asemenea, în căutare de alte sfere
de muncă valoroase.
M-am întors singur în casa spiritului meu şi m-am
rugat cu lacrimi în ochi:
- Învăţător al Bunătăţii Infinite, nu mă abandona!
întăreşte-mi spiritul, căci sunt un slujitor imperfect şi
necredincios!
O tăcere sublimă şi insondabilă domnea în jurul
meu. Dar, în timp ce orizontul licărea în nuanţe
roşiatice, anunţând festivalul zorilor, Steaua Dimineţii a
strălucit, clipind în faţa ochilor mei precum un răspuns
luminos al Cerului.
 Table of Contents
LA PORŢILE DESCHISE ................................................ 2
Cap. 01 - Ascultarea explicaţiilor ................................... 8
Cap. 02 - O discuţie cu Instructorul ............................ 24
Cap. 03 - Un acord ...................................................... 39
Cap. 04 - Într-un oraş bizar ........................................ 54
Cap. 05 - O procedură de selecţie ................................ 67
Cap. 06 - Observaţii şi noi descoperiri ......................... 82
Cap. 07 - O privelişte dureroasă .................................. 95
Cap. 08 - O intervenţie neaşteptată ........................... 108
Cap. 09 - Prigonitorii invizibili ................................... 122
Cap. 10 - O experienţă de învăţare ............................ 134
Cap. 11 - O experienţă nepreţuită ............................. 147
Cap. 12 - O misiune de iubire ................................... 160
Cap. 13 - O familie se întruneşte ............................... 177
Cap. 14 - Un eveniment extraordinar ........................ 192
Cap. 15 - În sfârşit vine ajutorul ............................... 206
Cap. 16 - Vrăjitorie periculoasă ................................. 219
Cap. 17 - Asistentă fraternă ...................................... 230
Cap. 18 - Cuvintele unui binefăcător ......................... 243
Cap. 19 - O lecţie inestimabilă................................... 256
Cap. 20 – Rendez-vous .............................................. 269