Sunteți pe pagina 1din 382

1

Referenţi ştiinţifici:
Prof.univ.dr.ing. Gheorghe Emil Bandici
Conf.univ.dr. Andra Nicoleta Lazăr

Tehnoredactare
Şef de lucrări dr.ing. Vidican Iuliana Teodora

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


VIDICAN, IULIANA TEODORA
Proiectare peisagistică : suport de curs / Vidican Iuliana
Teodora. - Oradea : Editura Universităţii din Oradea, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-10-0935-0

712

Editura Universităţii din Oradea este recunoscută de


CNCSIS, cod 149.

2
CUPRINS

1. INTRODUCERE 9
1.1. Legătura om - natură - peisaj 9
1.2. Beneficile oferite de spaţiile verzi 16
1.2.1. Beneficii ecologice 16
1.2.2. Beneficii sociale 18
1.2.3. Beneficii economice 19
1.3. Politici privind administrarea peisajelor
24
amenajate
1.4. Situaţia spaţiilor verzi urbane din România 30
1.5. Scurt istoric al peisagisticii sau arhitecturii
37
peisagere
2. FUNCŢIILE PEISAJELOR AMENAJATE 41
2.1. Funcţiile ecologice 42
2.1.1. Funcţia hidrologică 43
2.1.2. Funcţia antierozională 44
2.1.3. Funcţia climatică 44
2.2. Funcţiile sociale 47
2.2.1. Funcţia recreativă 48
2.2.2. Funcţia sanitară 50
2.2.3. Funcţia estetică 57
2.2.4. Funcţia ştiinţifică şi educativă 58
2.3. Funcţia economică 59
2.3.1. Funcţia de producţie 60
2.3.2. Funcţia utilitară 61
3. PROIECTAREA PEISAJELOR AMENAJATE.
ELEMENTE STRUCTURALE, REGULI DE COM- 62
PUNERE ŞI ORGANIZARE
3.1. Principii compoziţionale folosite la proiectarea
62
peisajelor amenajate
3.1.1. Principiul funcţionalităţii sau al proiectării
63
organice

3
3.1.2. Principiul compatibilităţii funcţiei cu
64
ambientul
3.1.3. Principiul unităţii 64
3.1.4. Principiul armoniei 72
3.1.5. Principiul proporţionalităţii 78
3.1.6. Principiul economicităţii 84
3.1.7. Principiul istoric 85
3.1.8. Caracterul original al compoziţiei 86
3.2. Stiluri în peisagistică 87
3.2.1. Stilul geometric 87
3.2.2. Stilul peisager 90
3.2.3. Stilul mixt 93
3.3. Genul peisajului 94
4. TIPURI DE PEISAJE AMENAJATE. TIPOLOGIE,
98
ORGANIZARE ŞI AMENAJARE
4.1. Tipuri de spaţii verzi. Tipologie, organizare şi
99
amenajare
4.1.1. Parcurile 103
4.1.1.1. Parcul orăşenesc 113
4.1.1.2. Parcul pentru destindere şi agrement 114
4.1.1.3. Parcul de distracţii 114
4.1.1.4. Spaţiile de joacă pentru copii 115
4.1.1.5. Parcul dendrologic 116
4.1.1.6. Parcul natural 116
4.1.1.7. Parcul sportive 119
4.1.2. Scuarurile 121
4.1.3. Aliniamentul 126
4.1.4. Promenada 131
4.1.5. Spaţiile verzi cu profil specializat 132
4.1.6. Spaţiile verzi din cartierele de locuit 136
4.1.7. Grădina 137
4.1.7.1. Grădina botanică 137
4.1.7.2. Grădina de expoziţie 139
4.1.7.3. Grădina zoologică 139
4.1.7.4. Grădina arheologică 141
4.1.8. Pădurea de recreare 142

4
4.1.9. Rezervaţia 150
5. REALIZAREA COMPOZIŢIEI 153
5.1. Perceperea spaţiului 153
5.1.1. Peisajul ca spaţiu tridimensional 153
5.1.2. Perspectiva 160
5.1.3. Decupajul 162
5.1.4. Controlul vizual 163
5.1.5. Infrastructura 167
5.1.6. Suprastructura 172
5.2. Proiectarea drumurilor în peisajele amenajate 173
5.2.1. Elementele planimetrice. Planul. 173
5.2.2. Principii de proiectare a drumurilor 179
5.2.3. Intrările şi ieşirile în spaţiile verzi 183
5.3. Proiectarea parcărilor în peisajele amenajate 185
5.4. Proiectarea vegetaţiei lemnoase în peisajele
187
amenajate
5.5. Asocierea şi dispunerea speciilor 209
5.5.1. Rândul/şirul/aliniamentul 212
5.5.2. Curtina 212
5.5.3. Fâşia 213
5.5.4. Peretele verde 212
5.5.5. Cabinetul sau salonul verde 213
5.5.6. Labirintul 214
5.5.7. Gardurile vii 214
5.5.8. Grupuri de arbori şi arbuşti 216
5.5.8.1. Boschetul 223
5.5.8.2. Pâlcul 223
5.5.8.3. Masivul 224
5.6. Proiectarea amenajărilor floricole în peisajele
227
amenajate
5.6.1. Rondourile 229
5.6.2. Rabatele 231
5.6.3. Bordourile 232
5.6.4. Benzile 232
5.6.5. Arabescurile 233
5.6.6. Parterele 233

5
5.6.7. Mozaicul 235
5.6.8. Lotto-ul 236
5.6.9. Pata sau covorul 236
5.6.10. Asocierea speciilor floricole 237
5.7. Proiectarea suprafeţelor gazonate în peisajele
247
amenajate
5.8. Proiectarea construcţiior utitare şi elementelor
255
ornamentale în peisajele amenajate
5.8.1. Clădirile şi relaţia construcţii peisaj 256
5.8.2. Elementele de tranziţie 258
5.8.2.1. Pavilioanele 258
5.8.2.2. Teatrul verde 259
5.8.2.3. Chioşcurile 259
5.8.2.4. Belvederile 260
5.8.2.5. Pergolele 260
5.8.2.6. Treiajele 261
5.8.2.7. Coloanele 261
5.8.2.8. Arcadele şi porticurile ca şi colonade 261
5.8.2.9. Scările 262
5.8.2.10. Balustradele sau parapetele 262
5.8.2.11. Podurile şi podeţele 263
5.8.2.12. Grota 263
5.8.2.13. Peretele decorativ 263
5.8.3. Lucrările inginereşti 264
5.8.4. Mobilierul 264
5.8.4.1. Băncile şi scaunele 265
5.8.5. Lucrările de artă 265
5.8.5.1. Grupurile sculpturale 266
5.8.5.2. Vasele decorative 266
5.9. Culoarea creează atmosfera potrivită 267
5.10. Organizarea spaţială a vegetaţiei în peisajele
268
amenajate
5.11. Proiectarea elementelor din preajma apelor în
271
peisajele amenajate
5.11.1. Vegetaţia de pe malul apelor 280
5.12. Lumina naturală. Proiectarea sistemului de 282

6
iluminat în peisajele amenajate
6. FAZELE CONCEPŢIEI ŞI CONŢINUTUL UNUI
289
PROIECT DE AMENEJARE PEISAGERĂ
6.1. Cercetarea şi analiza terenului pe care urmează a
298
se executa proiectarea spaţiilor verzi
6.1.1. Proiectarea pe terenuri orizontale 303
6.1.2. Proiectarea pe terenuri în pantă 304
7. AMENAJAREA SPAŢIILOR VERZI ÎN DIFERITE
305
PERIOADE ISTORICE
7.1. Spaţiile verzi în Antichitate 307
7.1.1. Grăginile persane 307
7.1.2. Grădinile din Mesopotamia 310
7.1.3. Grădinile egiptene 313
7.1.2. Grădinile din Grecia antică 316
7.1.5. Grădinile romane 318
7.2. Spaţiile verzi în Evul Mediu 323
7.2.1. Grădina în perioada Imperiului Bizantin 323
7.2.2. Grădina din Europa occidentală 323
7.2.3. Grădinile islamice 325
7.2.4. Grădinile arabe din Spania 328
7.3. Spaţiile verzi din Extremul Orient 329
7.3.1. Grădinile în China 329
7.3.2. Grădinile Japoniei 336
7.4. Spaţiile verzi europene în perioada Renaşterii şi
340
Barocului
7.4.1. Grădina italiană 341
7.4.2. Grădina franceză 345
7.4.3. Grădina engleză 352
7.4.4. Grădina în Europa şi Rusia 355
7.5. Amenajarea spaţiilor verzi în România 365
8. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 376

7
8
1. INTRODUCERE

1.1. Legătura om - natură – peisaj

Natura, înseamnă viaţă. De la începuturi omul a trăit în


natură, dar important este faptul că trăia în armonie cu aceasta.
Mediul de pe Pământ, care ni se pare atât de firesc, unic în întreg
sistemul solar, este constituit din totalitatea factorilor naturali -
apă, aer, sol - şi a celor creaţi prin activitatea umană şi care, în
strânsă interacţiune, influentează întreaga viaţă pe planetă.
Fiinţa umană relaţionează cu toate sistemele naturale,
afectându-le, fiecare interacţiune a omului produce o reacţie în
lanţ, uneori imprevizibilă. Relaţia om-natură se manifestă în mai
multe ipostaze: în viaţa urbană, industrială, culturală etc. Omul,
prin intervenţia sa, a modificat esenţial mediul natural, în con-
formitate cu cerinţele sale. Prin progresul neîntrerupt al ştiinţei şi
tehnicii, omul şi-a manifestat tendinţa - de multe ori neraţională -
de dominare şi exploatare a naturii, modificările pe care le-a
provocat în ultimii 200 de ani depăşesc cu mult transformările
produse pe cale naturală în milioane de ani.
Dezechilibrele ecologice reprezintă rezultatul activităţii ne-
săbuite a omului asupra naturii şi sunt provocate de eroziune,
supraexploatarea resurselor (defrişări, suprapăşunat etc.) con-
strucţii de baraje, canale, poluare etc. Lumea a devenit cu adevă-

9
rat conştientă de fenomenul poluării abia la jumătea secolului al
XX-lea, când au început să se arate, tot mai alarmante, con-
secintele acţiunilor sale: smogul urban, ploile acide, efectul de
seră mărit, subţierea stratului de ozon, deteriorarea gravă a
calităţii apelor şi a solului, toate afectând, în mod dramatic, însăşi
viaţa. Oamenii devenind victime ale propriilor acţiuni, au început
să-şi asume responsabilităţi faţă de mediul în care trăiesc. Omul
se vede pe sine şi analizează lumea, a cărei parte este, iar natura
nu mai este privită ca un mecanism ci ca o entitate organică aflată
în dezvoltare, evoluţie, o entitate capabilă de autoreglare şi având
o valoare extraordinară în fiecare parte a sa. Omul secolului
nostru presupune un intelect educat aflat în contact cu realitatea
naturală, care ştie de unde provin resursele necesare existenţei
sale, conştientizează amploarea fenomenelor naturale în care
umanul este doar un detaliu.
Legătura noastră cu mediul înconjurător este primul nostru
nivel de experienţă, precum şi unul dintre cele mai importante. O
relaţie intimă cu mediul înconjurător o realizează psihicul uman,
un mediu curat şi pozitiv va avea un impact pozitiv asupra exis-
tenţei noastre, ca urmare va aduce echilibru şi o mai bună conec-
tare cu noi înşine şi cu cei din jurul nostru. În antichitate, în cazul
în care o persoană tăia un copac trebuia să planteze cinci. Avem
nevoie de a revigora aceste practici tradiţionale care promovează
atât legătura noastră cu natura cât şi conservarea acesteia. Este

10
timpul să învăţăm de la natură cum să echilibrăm forţele opuse,
în noi înşine şi în lumea din jurul nostru.
În prezent, la nivel mondial, modul de viaţă urban a mai
mult de jumătate din locuitorii planetei (adică în jur de 3,3 miliar-
de de persoane), determină suprapopularea oraşelor, ceea ce face
ca aceştia să se confrunte pe lângă intensificarea traficului, cu
poluarea atmosferică, criza de locuinţe, acumularea de deşeuri
etc., şi cu reducerea, pe alocuri dramatică, a spaţiilor verzi, prin
convertirea acestora în suprafeţe ocupate cu construcţii. Res-
trângerea spaţiilor verzi accentuează puternic riscurile ecologice
urbane şi are un impact negativ imediat asupra calităţii vieţii şi
stării de sănătate a populaţiei. De aceea, în ultima vreme, lumea
luptă sub diverse forme pentru crearea de noi spaţii verzi, în
special în zonele urbane cele mai aglomerate. Spre deosebire de
alte ţări europene, România are o situaţie net deficitară privind
suprafaţa medie a spaţiului verde pe locuitor, dacă avem în
vedere că norma OMS este de 50 mp/locuitor, iar standardul
Uniunii Europene este de 26 mp/locuitor. În aceste condiţii, po-
pulaţia multor oraşe din ţara noastră nu dispune, în prezent, de
necesarul minim de spaţii verzi (Bucureştiul deţine doar o sup-
rafaţă medie de 9,67 mp/locuitor).
Psihologia socială confirmă faptul că cei mai mulţi oameni
manifestă un ataşament puternic, chiar dacă uneori vag con-
ştientizat, faţă de lumea naturală, biologii au lansat chiar ipoteza

11
biofiliei, potrivit căreia dependenţa omului faţă de lumea naturală
s-ar extinde mult dincolo de preocupările sale privind asigurarea
bunăstării materiale. Percepţia cvasigenerală asupra virtualelor
riscuri ce decurg din degradarea ireversibilă a ecosistemului pla-
netar, în esenţă, prin procesul de urbanizare, a alimentat continuu,
în ultimele două - trei decenii, febra ecotivităţii, conceptul ce se
referă la orice activitate ce promovează conservarea şi suste-
nabilitatea ecosistemului şi biodiversităţii.
Restrângerea spaţiilor verzi accentuează masiv riscurile
ecologice urbane, având un impact negativ imediat asupra via-
bilităţii şi sustenabilităţii acestora, asupra calităţii vieţii şi stării
de sănătate a populaţiei. Deja, de mai multe decenii, creşterea
densităţii locuitorilor din zonele urbane produce o „foame”
crescândă de spaţiu. În paralel cu evoluţia teritorială tentaculară a
marilor oraşe, s-au modificat structura, arhitectura şi design-ul
urbanistic, de cele mai multe ori, în detrimentul spaţiilor verzi.
De aceea, în ultima vreme, numeroşi agenţi sociali se implică în
ofensiva creşterii, prin diverse mijloace, a suprafeţelor verzi
urbane, în foarte multe ţări ale lumii. Este vorba despre aşa-nu-
mita “gherilă verde”, ce constă în crearea de spaţii verzi cât mai
largi şi cât mai numeroase, în special în zonele urbane cele mai
aglomerate, şi de transformare a unor spaţii abandonate în spaţii
verzi. Subiectul acesta nu este lipsit de relevanţă nici în cazul
României, nici românii nu pot ignora la nesfârşit faptul că, în

12
oraşele lor, pot fi întâlnite numeroase spaţii intravilane, de di-
verse mărimi, abandonate, nu rareori având rolul de depozit pen-
tru gunoaie.
În alte ţări, în acelaşi spirit, al creşterii zonelor verzi din
oraşe, există şi alte exemple demne de urmat, astfel în anul 2008,
municipalitatea guvernamentală din Tokyo a avut iniţiativa plan-
tării celei mai înalte cortine verzi din lume (29 m), pe prin-cipala
clădire ocupată cu birouri din centrul oraşului - plantele sunt
sădite în câteva mici containere cu pământ şi sunt alimentate cu
apă prin sisteme de senzori ce fac procesul extrem de eficient.
Aceasta a determinat reducerea efectelor emisiilor de dioxid de
carbon din zonă, a diminuat sensibil consumul de energie din
timpul verii (cu aparatele de aer condiţionat) şi, nu în ultimul
rând, a probat noua tehnologie verde a Japoniei. Datorită
acesteia, pe timpul verii, temperatura din birouri a scăzut cu 4°C,
ceea ce a dus la extinderea acestei iniţiative pe tot mai multe clă-
diri japoneze. Din păcate, asemenea iniţiative sunt prea puţin
popularizate în lume, în pofida efectelor tot mai greu de suportat
ale încălzirii globale din mediile urbane.
Probabil, prima provocare legată de dezvoltarea durabilă
este aceea de a face oraşul să respire viaţă şi să nu consume mai
mult decât are nevoie - plantele sunt un element vital, indiferent
dacă există sau nu înlăuntrul graniţelor oraşelor.

13
În Europa, unele cercetări privind evoluţia spaţiilor verzi
sunt integrate în al V-lea Program - cadru al Uniunii Europene,
sub titlul „Oraşul de mâine şi moştenirea culturală”. Astfel, Pro-
iectul EC FP5 URGE (European Community Framework Progra-
mme 5 – Urban Green Environment) conceptualizează spaţiul
urban ca pe un sistem împânzit de „spaţii verzi publice utilizate
direct pentru recreere activă sau pasivă, ori utilizate indirect prin
influenţa lor pozitivă asupra mediului urban accesibil cetăţenilor,
servind diverselor nevoi ale acestora, ridicând astfel calitatea
vieţii în oraşe”.
Proiectul COST C8 – Best Practice in Sustainable Urban
Infrastructure apreciază că „infrastructura urbană verde/albastră”
constă din toate suprafeţele verzi din oraş, private şi publice,
grădini, precum şi suprafeţe de pajişte, terenuri de pădure, parcuri
sau cimitire şi râuri, terenuri umede şi eleştee. Aceasta include şi
vegetaţia spontană de pe depozite, de pe marginea drumurilor,
din lungul căilor ferate, gardurilor/zidurilor şi acoperişurile clădi-
rilor”.
Un alt proiect, COST Action C11 – Green Structure and
Urban Planning, precizează că infrastructura verde constituie mai
mult decât suma spaţiilor verzi şi implică o viziune spaţială a-
supra reţelei ce leagă spaţiile deschise, grădinile publice şi pri-
vate, parcurile publice, terenurile de sport, loturile de grădini,
terenurile de recreere din interiorul oraşelor, inclusiv terenurile

14
umede şi luncile râurilor din imediata apropiere a oraşului.
Dezvoltarea acestei infrastructuri este un rezultat al interacţiunii
pe termen lung a sistemelor natural şi uman şi necesită atenţie şi
grijă. Din nefericire, în goana după teren, majoritatea oraşelor din
lume îşi reduc volumul de spaţii verzi din lăuntrul teritoriului.
Oraşele din estul Statelor Unite, de exemplu, au pierdut 30% din
copaci de-a lungul ultimilor 20 de ani. Clădirile şi drumurile au
prioritate, transformând unele zone în ecosisteme de asfalt, care
sunt chiar şi mai lipsite de viaţă decât deşerturile”
În România, Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi
administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane precizează că prin
spaţiu verde se înţelege „zona verde din cadrul oraşelor şi muni-
cipiilor, definită ca o reţea mozaicată sau un sistem de ecosis-
teme seminaturale, al cărei specific este determinat de vegetaţie
(lemnoasă, arborescentă, arbustivă, floricolă şi erbacee)” (art.2).
Prin această lege se „reglementează administrarea spaţiilor verzi,
ca obiective de interes public, în vederea asigurării calităţii facto-
rilor de mediu şi stării de sănătate a populaţiei” (art.1).

15
1.2. Beneficile oferite de spaţiile verzi

1.2.1. Beneficii ecologice. Din perspectivă ecologică,


spaţiile verzi urbane sunt un adevărat moderator al impactului
activităţilor umane asupra mediului înconjurător. Acestea au o
contribuţie importantă la epurarea chimică a atmosferei. Prin pro-
cesul de fotosinteză, plantele consumă dioxid de carbon şi
eliberează oxigen, constituind, astfel, alături de planctonul din
oceane, principalele surse de oxigen ale planetei. Studiile actuale
arată că un hectar de pădure produce, în medie, 10 t de oxigen pe
an şi consumă 14 t CO2. În decursul unei zile, o suprafaţă foliară
de 25 m2 furnizează necesarul de oxigen pentru o persoană. Pe
lângă epurarea chimică a atmosferei, ce menţine bilanţul zi-
noapte în favoarea producţiei de oxigen, vegetaţia realizează şi o
epurare fizică a acesteia prin reţinerea prafului şi pulberilor.
Rezultatele cercetărilor ştiinţifice pun în evidenţă faptul că „o
peluză de iarbă reţine de 3–6 ori mai mult praf decât o suprafaţă
nudă, iar un arbore matur reţine de 10 ori mai multe impurităţi
decât o peluză de mărimea proiecţiei coroanei acestuia pe sol”. În
paralel cu epurarea chimică şi fizică a atmosferei, vegetaţia rea-
lizează şi o epurare bacteriologică a acesteia, distrugând o bună
parte din microorganisme prin procesul de degajare a oxigenului
şi ozonului, îndeosebi de către conifere, şi nu numai.

16
Vegetaţia are un rol vital şi în moderarea climatului urban.
În oraşe, construcţiile şi suprafeţele pavate sau betonate creează
un climat urban specific, cu temperaturi mai ridicate şi o restricţie
a circulaţiei aerului, ceea ce conduce la producerea aşa-numitului
efect de „insulă de căldură”. În contrast cu acesta, vegetaţia, prin
efectul de umbră şi de creştere a umidităţii aerului contribuie la
crearea unui mediu mai confortabil. De aici şi folosirea sintagmei
„parcul – insulă răcoroasă”, în contrast cu „insula de căldură”
urbană. Studiile climatologice susţin că, în apropierea pădurilor,
temperatura medie a aerului, în zilele de vară, este cu 2-3,5°C
mai scăzută faţă de zonele libere neplantate din oraşe, şi cu 12-
14°C mai scăzută decât temperatura construcţiilor şi ariilor
betonate şi asfaltate. Vegetaţia bogată contribuie la creşterea umi-
dităţii relative cu 7-14 % în parcuri şi păduri, cu efect benefic
asupra zonelor limitrofe.
Un alt beneficiu adus de vegetaţie îl constituie atenuarea
poluării fonice. Spaţiile verzi, în special cele compacte, constituie
adevărate bariere pentru zgomote, contribuind semnificativ la
reducerea nivelului acestora, în perioada de vegetaţie. Unele cer-
cetări arată că zgomotele, care în mediul urban ating intensităţi
cuprinse între 40 şi 80 decibeli, pot fi reduse la jumătate în cazul
existenţei unor perdele arborescente cu o lăţime de 200-250 m.
Spaţiile verzi, atunci când sunt şi naturale, au rolul de a
păstra şi perpetua vegetaţia naturală autohtonă din zonele în care

17
sunt situate oraşele, prin furnizarea şi conservarea habitatelor
pentru diferite specii, ce pot avea, uneori, o diversitate mai mare
decât în habitatele rurale.

1.2.2. Beneficii sociale. Ca spaţii publice, spaţiile verzi


contribuie la creşterea incluziunii sociale, prin crearea de opor-
tunităţi pentru ca persoanele de toate vârstele să interacţioneze
atât prin contact social informal, cât şi prin participarea la eve-
nimentele comunităţii. Spaţiile verzi pot constitui locuri de
desfăşurare pentru diverse evenimente sociale şi culturale, cum
sunt festivalurile locale, celebrările civice sau desfăşurarea unor
activităţi teatrale, cinematografice etc. Astfel, acestea „ajută la
formarea identităţii culturale a unui areal, sunt parte a profilului
său unic şi dau un sens locului pentru comunităţile locale”.
Spaţiile verzi bine întreţinute joacă un rol semnificativ în
promovarea sănătăţii populaţiei urbane. Acestea oferă opor-
tunităţi prin care încurajează un stil de viaţă mai activ, prin
plimbări, alergare, exerciţii fizice, ciclism etc., inclusiv deplasări
pe rutele dintre zonele locuite şi/sau dintre diferite facilităţi
publice (magazine, pieţe, şcoli). Unele studii arată că valoarea
principală a spaţiilor verzi decurge din capacitatea lor de refacere
a „stării de bine” a persoanelor care le frecventează. Ele oferă
citadinilor locuri liniştite pentru relaxare şi reducere a stresului,
pentru evadarea din mediul construit şi din trafic. Spaţiile verzi

18
răspund, aşadar, în principal, nevoilor umane de recreere şi petre-
cere a timpului liber. În cazul persoanelor lipsite de venituri sau
de timp, parcul rămâne soluţia cea mai la îndemână pentru acti-
vităţi recreaţionale.
De asemenea, spaţiile verzi pot deveni, în anumite condiţii,
locuri de joacă pentru copii, contribuind la dezvoltarea fizică,
mentală şi socială a acestora. Ele facilitează un necesar compor-
tament de socializare a copiilor. Spaţiile verzi urbane au o
deosebită importanţă şi din punct de vedere estetic, deoarece
atenuează impresia de rigiditate şi ariditate a oricărui mediu con-
struit - mediu ce domină în oraşe. Prin valoarea amenajării lor
peisagistice, spaţiile verzi dau identitate aşezărilor umane, con-
stituind „o artă accesibilă, uşor de înţeles şi apropiată tuturor,
pentru că foloseşte elemente naturale ce exercită o atracţie spon-
tană”.

1.2.3. Beneficii economice. Impactul pozitiv al spaţiilor


verzi se extinde şi în sfera activării vieţii economice a oraşelor.
Un mediu plăcut ajută întotdeauna la crearea unei imagini favo-
rabile asupra centrelor urbane şi, prin aceasta, poate spori
atractivitatea pentru investiţii şi pentru oferta de noi locuri de
muncă. Mai mult, prezenţa spaţiului verde, prin aspectele bene-
fice pe care le oferă locuitorilor - estetice, de sănătate etc., deter-

19
mină creşterea în valoare a zonelor urbane şi, implicit, a valorii
proprietăţilor localizate în vecinătatea lor.
Existenţa spaţiilor verzi bine întreţinute contribuie, de
asemenea, la creşterea calităţii locuirii. Cercetările au arătat că
locuitorii acordă o valoare înaltă zonelor în care se află spaţii
verzi de calitate. De asemenea, spaţiile verzi pot juca un rol
semnificativ în dezvoltarea turismului. Toate aceste beneficii
aduse de sistemul spaţiilor verzi urbane prin prisma celor trei
funcţii (ecologică, socială şi economică) sunt bine precizate şi în
Recomandarea Consiliului Europei nr. 86/11 a Comitetului
Ministerial al Statelor Membre asupra spaţiului public urban, în
sensul de spaţiu verde, şi anume: „Spaţiul public este o parte
esenţială a moştenirii urbane, un element puternic în înfăţişarea
arhitecturală şi estetică a oraşului, joacă un rol educaţional
important, este semnificativ din punct de vedere ecologic, este
important pentru interacţiunea socială, vine în sprijinul dez-
voltării comunităţii şi este încurajator pentru obiective şi
activităţi economice. Ajută la reducerea tensiunii inerente şi a
conflictului din zonele arealelor urbane; are un rol important în
oferta de facilităţi pentru nevoile recreaţionale şi de petrecere a
timpului liber a comunităţii şi are o valoare majoră în îmbună-
tăţirea condiţiilor de mediu, ajută la renaşterea economică a
oraşelor, nu numai prin crearea de locuri de muncă, dar şi printr-o

20
creştere a atractivităţii oraşului, ca un loc pentru investiţii şi afa-
ceri şi areale rezidenţiale căutate”.
Conform Practical Evaluation Tools for Urban
Sustainability – Green Blue, indicatorii evaluării spaţiilor verzi -
indicatori utilizaţi în evaluarea spaţiilor verzi urbane sunt struc-
turaţi în mai multe grupe.
Indicatori privind disponibilitatea spaţiului verde/albastru
urban: cantitatea totală de suprafaţă verde/albastră, ponderea
suprafeţei verzi şi de apă din oraş, suprafaţa de spaţiu verde/
locuitor etc. În unele cazuri sunt utilizaţi indicatori mai detaliaţi
care să furnizeze informaţii despre forma, tipurile de funcţii ale
spaţiului verde (EEA, 1995, citat în Practical Evaluation Tools
for Urban Sustainability – Green Blue).
 Indicatori privind accesibilitatea spaţiilor verzi/albastre,
respectiv proximitatea acestora, măsurată prin procentul de
populaţie care se află la mai puţin de 15 minute de mers pe
jos de suprafeţele verzi urbane (EEA, 1995, citat în Prac-
tical Evaluation Tools for Urban Sustainability – Green
Blue) sau, în alte cazuri, la 150 m de casă (COST 11).
 Indicatori de calitate ai habitatului şi de menţinere a
biodiversităţii: fragmentarea spaţiului verde şi izolarea
acestuia, calitatea vieţii sălbatice urbane măsurată în nu-
mărul de specii de păsări (Towards an Urban Atlas:
Assessment of Spatial Data of 25 European Cities and

21
Urban Areas. Environmental Issues nr. 30, Copenhagen,
2002, citat în Practical Evaluation Tools for Urban Sus-
tainability – Green Blue), de specii ameninţate şi protejate
etc.
Pentru Europa cel mai cuprinzător set de indicatori apare în
Catalogul Interdisciplinar al Criteriilor, elaborat în cadrul proiec-
tului FP5 URGE (Framework Programme 5 - Urban Green Envi-
ronment), care stabileşte următoarele grupe:
a) grupa indicatorilor privind cantitatea (disponibilitatea)
de spaţii verzi: arealul suprafeţei, fragmentarea, izolarea de alte
spaţii verzi, conectivitatea spaţiilor verzi, furnizarea de spaţii ver-
zi sau oferta, accesibilitatea, sistemul integrat intern/extern;
b) grupa indicatorilor privind calitatea spaţiilor verzi:
diversitatea speciilor, diversitatea habitatului, protejarea moşte-
nirii culturale şi naturale, capacitatea de a îmbunătăţi calitatea
mediului, identitatea oraşului, conştientizarea beneficiilor fizice
şi emoţionale derivate din impactul spaţiului verde urban;
c) grupa indicatorilor privind utilizarea spaţiilor verzi:
recreere, sport, educaţie, cultură, producţie, locuri de muncă;
d) grupa indicatorilor pentru planificare, dezvoltarea şi
managementul spaţiilor verzi: politica urbană verde şi contextul
ei legal, instrumente de planificare, includerea în planurile Agen-
da 21, responsabilităţi în cadrul administraţiei, integrarea spaţiilor

22
verzi private, buget pentru sistemul verde urban, managementul
deşeurilor, implicarea cetăţenilor etc.
Analizele internaţionale şi naţionale asupra performanţelor
spaţiului verde urban recurg, mai ales, la utilizarea unor indica-
tori comparativi între ţări şi, respect-tiv, între oraşe. Sunt utilizaţi,
în special, indicatori cantitativi, cum ar fi: suprafaţa totală de spa-
ţiu verde în arealele urbane, ponderea suprafeţei de spaţiu verde,
suprafaţa de spaţiu verde/locuitor.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, norma de
spaţiu verde pentru un locuitor trebuie să fie de 50 m 2 , în timp ce
norma minimă este de 9 m2/locuitor. La nivelul Uniunii Euro-
pene, unde mediul urban reprezintă habitatul pentru circa 70%
din populaţie, standardele în ceea ce priveşte spaţiile verzi sunt
de minimum 26 m2/locuitor (OUG nr. 108/10–10–2007, Moni-
torul Oficial nr. 698/16–10–2007). În România, situaţia spaţiilor
verzi urbane este mult sub nivelul standardelor europene, media
fiind de doar 18 m2/locuitor, datorită, în special, diminuării supra-
feţei acestora în ultimii 15 ani (Planul Local de Acţiune pentru
Mediu Bucureşti, APM Bucureşti, 2005).
Suprafeţele alocate spaţiilor verzi în cadrul oraşelor euro-
pene depind atât de managementul actual al acestora, cât şi de
tradiţiile existente în domeniu. În contextul presiunii la care este
supus spaţiul verde, suprafaţa acestuia şi modificările survenite în
totalul ei devin un indicator important în evaluarea politicilor de

23
planificare a „verdelui urban”. Dar, pe lângă asigurarea unei
suprafeţe optime de spaţiu verde, municipalităţile europene tre-
buie să aibă în vedere şi necesităţile diverselor grupe de utili-
zatori, cereri pentru varietatea formelor de recreere, îmbună-
tăţirea mediului înconjurător urban, satisfacerea necesităţilor
pentru conservarea naturii şi a locurilor importante din punct de
vedere cultural.

1.3. Politici privind administrarea peisajelor amenajate

Preocupări privind amenajarea grădinilor, a spaţiilor verzi


în general, au existat din cele mai vechi timpuri, unele popoare
străvechi având un cult deosebit pentru acest lucru. Omul a dorit
din totdeauna să modeleze natura, să se înconjoare cu elemente
din natură (arbori, arbuşti, specii ierboase, stânci, roci, apă, etc.),
să le armonizeze şi să le integreze în mediul artificial creat de
acesta, fapt asupra căruia şi-au pus amprenta cultura şi tradiţiile
poporului respectiv. Astfel, în decursul istoriei s-au conturat şi s-
au dezvoltat concepţii şi modalităţi diferite de amenajare a spa-
ţiilor verzi, concepţii ce au evoluat, au dispărut, au fost regăsite,
au interferat, s-au îmbogăţit şi dezvoltat, transmiţându-se de la un
popor la altul, de la o regiune la alta, dintr-o epocă în alta, contu-
rându-se astfel stiluri şi şcoli bine definite, cu principii şi moda-
lităţi proprii de realizare a grădinilor.

24
În prezent realizarea obiectivelor privind asigurarea
necesarului de spaţii verzi din oraşele europene diferă de la un
oraş la altul. Studiul Urban Green Space Policies: Performance
and Success Conditions in European Cities (2004), prezintă
evaluarea performanţei politicilor privind spaţiie verzi din per-
spectiva autorităţilor municipale a 25 de oraşe europene. În cate-
goria „succes mare” se încadrează cinci oraşe: Anvers, Marsilia,
Montpellier, Zürich şi Istanbul. „Succes moderat” a fost înre-
gistrat în 11 oraşe, între care Berna, Birmingham, Viena, Varşo-
via ş.a. Un număr de şase municipalităţi chestionate, între care
Berlin, Budapesta sau Cracovia, s-au încadrat în categoria unui
„succes marginal”, iar două municipalităţi – Lodz şi Ljubliana –
au apreciat nivelul lor de succes ca fiind „scăzut”.
De modul în care sunt realizate aspectele cantitative (spa-
ţiale) şi calitative ale sistemului de spaţii verzi depinde şi nivelul
de satisfacţie al populaţiei urbane. O cercetare realizată în anul
2004, Urban Audit Perception Survey, a urmărit percepţia asupra
calităţii vieţii în 31 de oraşe europene. Una dintre problemele
asupra cărora respondenţii din oraşele respective şi-au exprimat
opiniile s-a referit la nivelul de satisfacţie faţă de serviciul care se
ocupă de spaţiul verde, parcurile şi grădinile publice, ca formă de
infrastructură urbană. Din analiza datelor au rezultat niveluri
diferite de satisfacţie a populaţiei din oraşele cuprinse în cer-

25
cetare, faţă de spaţiile verzi şi calitatea serviciilor oferite din
acestea.
Oraşele cu nivel mai ridicat de satisfacţie a locuitorilor
(foarte mulţumiţi şi destul de mulţumiţi) sunt: München (cu 51%
dintre respondenţi foarte mulţumiţi şi 37% destul de mulţumiţi),
Stockholm (43%, respectiv 47%), Viena (42%, respectiv 33%),
Copenhaga (41%, respectiv 45%), Luxemburg (38%, respectiv
45%), Bruxelles (32%, respectiv 48%), Helsinki (29%, respectiv
61%) şi Marsilia (16%, respectiv 43%). Niveluri ridicate de
satisfacţie ale locuitorilor faţă de spaţiul verde se înregistrează,
mai ales, în oraşe în care şi suprafeţele de spaţiu verde sunt mai
mari. În acest sens se pot enumera oraşele Viena (cu 125,4 m 2/
locuitor), Helsinki (102,9 m2/locuitor) sau Marsilia (118 m2/
locuitor) etc. (Urban Green Space Policies: Performance and
Success Conditions in European Cities, 2004.) Aşa cum s-a arătat
mai sus există şi oraşe în care ponderea respondenţilor complet
nemulţumiţi şi destul de nemulţumiţi de serviciul responsabil cu
spaţiile verzi este semnificativă. Dintre oraşele ce se încadrează
în această categorie menţionăm: Iraklion (cu 49% dintre respon-
denţi complet nemulţumiţi şi 24% destul de nemulţumiţi), Atena
(41% respectiv, 24%), Lisabona (25% şi, respectiv, 27%), Napoli
(15% şi, respectiv, 47%) şi Madrid (10% şi, respectiv, 32%)
În ceea ce priveşte Bucureştiul, acesta se încadrează în
categoria oraşelor în care percepţia populaţiei asupra calităţii me-

26
diului înconjurător (în care sunt incluse şi spaţiile verzi) este
destul de scăzută. Astfel, studiul Diagnoza calităţii vieţii, 1990–
2006, efectuat de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, relevă,
la nivelul anului 2003, o pondere mai mare a persoanelor care
consideră calitatea acestui mediu ca fiind „proastă” şi „foarte
proastă” (37,2%), comparativ cu cele care apreciază că aceasta
este „bună” şi „foarte bună” (26,6%). O schimbare de percepţie
se înregistrează în anul 2006, când se remarcă o creştere a pon-
derii persoanelor care opinează că mediul înconjurător are o
calitate „bună” şi „foarte bună” (36,6%).
Ca urmare a diferenţelor privind performanţele mana-
gementului spaţiilor verzi, sunt consemnate şi o serie de proble-
me în mai multe ţări europene. Una dintre acestea o reprezintă
menţinerea inadecvată a spaţiului verde urban ca spaţiu public,
generată de negarea responsabilităţii. Alte studii consemnează
incertitudinea privind responsabilitatea faţă de menţinerea spa-
ţiului verde, în unele zone de locuit, cum ar fi, de exemplu, cazul
unor oraşe spaniole (Simancas, Madrid), cu repercusiuni asupra
calităţii acestuia. Astfel, în timp ce autorităţile locale susţin că
„spaţiile publice care sunt utilizate numai de locuitorii blocurilor
înconjurătoare sunt responsabilitatea locuitorilor”, locuitorii
argumentează că „scuarurile sunt publice şi, de aceea, cad în res-
ponsabilitatea autorităţilor”

27
Neajunsuri privind managementul (corespunzător) şi men-
ţinerea adecvată a spaţiului verde urban se înregistrează nu numai
în ţările vest-europene, aşa cum s-a arătat anterior, ci şi în ţările
central şi est-europene. Doar că, în cazul acestora din urmă, ele
sunt legate, în primul rând, de dreptul de proprietate asupra
terenului, nesoluţionat încă sau aflat în litigiu, în zonele de locuit
din cadrul arealelor urbane. Vânzarea celei mai mari părţi a
fondului de locuinţe de stat, după 1990, a transformat chiriaşii în
proprietari ai locuinţelor, dar terenul pe care se situează lo-
cuinţele poate fi în proprietatea unei alte părţi (municipalitate,
proprietar individual etc.). Drept urmare, s-a ajuns la o situaţie
echivocă, care duce la evitarea îndeplinirii sarcinilor de către
actorii implicaţi, pe motiv că nu se ştie cui revine responsabi-
litatea. În aceste condiţii, spre exemplu, „neglijarea spaţiilor
publice, în special a locurilor de joacă şi a terenurilor de sport, a
fost specificat ca fiind cel mai negativ aspect al zonei de locuit
Havana”
Menţinerea unor zone de spaţiu verde neglijat se poate
datora, în unele cazuri, unor dispute între instituţii privind spaţiul
respectiv, scopul urmărit fiind câştigarea controlului asupra tere-
nului, care, ulterior, este exploatat pentru profit. De asemenea, în
ţările central şi est-europene, retrocedarea terenurilor către foştii
proprietari şi dezvoltarea construcţiilor, în ultimii ani, au avut
drept rezultat reducerea în dimensiune a spaţiilor verzi urbane,

28
prin ocuparea unor suprafeţe din cadrul lor cu construcţii noi. În
plus, spaţiul verde urban este supus unei mari şi permanente
presiuni ce vine din partea potenţialilor investitori, care sunt inte-
resaţi de acesta pentru construcţii. Un studiu de caz, în Polonia,
arăta că „în timp ce locuitorii zonei Wrzeciono menţionau supra-
feţele verzi ca principala trăsătură care face zona lor atractivă
pentru locuit, managerii companiilor ce se ocupă cu construcţia
de locuinţe consideră spaţiile verzi ca locuri pentru investiţii vii-
toare”
O presiune crescândă asupra spaţiului verde urban o
reprezintă parcările, care au devenit o mare problemă, în special
în ţările Europei centrale şi de est, inclusiv în România. Această
situaţie este, în principal, consecinţa standardelor de planificare
aplicate în perioada regimurilor comuniste înainte de 1989. S-a
ajuns, în contextul unor facilităţi modeste de parcare şi a unui
număr din ce în ce mai mare de autoturisme personale, la înrău-
tăţirea situaţiei spaţiilor verzi urbane din cartierele rezidenţiale.
Tot mai mulţi sunt cei care îşi rezolvă nevoile de parcare cât mai
aproape de locuinţă pe orice spaţiu disponibil.

29
1.4. Situaţia spaţiilor verzi urbane din România

În România, Constituţia stipulează „dreptul oricărei per-


soane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic”
(art. 35). În acest context, Legea nr. 24/2007 privind regle-
mentarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane
stabileşte că „Statul recunoaşte dreptul fiecărei persoane fizice la
un mediu sănătos, accesul liber pentru recreere în spaţiile verzi
proprietate publică, dreptul de a contribui la amenajarea spaţiilor
verzi, la crearea aliniamentelor de arbori şi arbuşti, în condiţiile
respectării prevederilor legale în vigoare” (art. 6). În aceeaşi lege,
spaţiile verzi urbane sunt definite ca o reţea mozaicată sau un
sistem de ecosisteme seminaturale, al cărui specific este deter-
minat de vegetaţie (lemnoasă, arborescentă, arbustivă, floricolă şi
erbacee) şi cuprind parcuri, scuaruri, aliniamente plantate sau te-
renuri libere, neproductive din intravilan. Cele mai importante
sunt parcurile, datorită suprafeţei şi dotărilor de care dispun, dar
şi funcţiilor pe care le îndeplinesc.
După natura proprietăţii, spaţiile verzi pot fi publice
(parcuri, scuaruri, spaţii amenajate cu dominantă vegetală şi zone
cu vegetaţie spontană ce intră în domeniul public) sau private
(spaţii verzi aflate în proprietate privată şi care nu sunt utilizate în
interes public). Administrarea spaţiilor verzi se face de către
administraţiile publice locale, în cazul celor publice, sau de către

30
proprietarii acestora pentru cele private. Transformările teritoriale
ale oraşelor de-a lungul timpului nu au ţinut întotdeauna seama
de menţinerea unui echilibru între dezvoltarea urbană şi asigura-
rea necesarului de spaţii verzi. În cele 319 aşezări urbane din ţara
noastră, unde trăieşte 55,2% din populaţie, ca urmare a tendinţei
permanente de extindere a spaţiului construit, în special în ulti-
mele două decenii, s-a înregistrat, de cele mai multe ori, o dimi-
nuare a suprafeţei spaţiilor verzi. Astfel, dacă între anii 1980 şi
1990 suprafaţa spaţiilor verzi urbane din România a crescut de la
169,62 la 220,81 kmp, respectiv cu 30%, ulterior, aceasta a înre-
gistrat un trend descendent până în 2006, când s-a produs un uşor
reviriment, ajungând la 202, 69 kmp.

Tabel 1. Dinamica suprafeţei spaţiilor verzi urbane în România (1980–


2006). Sursa: Anuarul Statistic al României (1980–2006), INS,
Bucureşti.
Anul Spaţii verzi (km2)
1980 169,62
1990 220,81
1995 212,50
1997 208,58
2000 201,24
2002 201,84
2003 205,97
2004 201,22
2005 200,98
2006 202,69

Datorită acestei situaţii, s-a ajuns ca suprafaţa medie a


spaţiului verde în România să fie astăzi de numai 18 m2/locuitor,

31
în timp ce, în Europa, aceasta este frecvent de 25 m 2/locuitor
(Tabel 1). Având în vedere că norma Organizaţiei Mondiale a Să-
nătăţii (OMS) este de 50 m2/locuitor, iar standardele Uniunii
Europene sunt de 26 m2/locuitor, rezultă că populaţia oraşelor din
ţara noastră nu dispune, în prezent, în multe cazuri, de necesarul
minim de spaţii verzi
În ceea ce priveşte situaţia pe oraşe, trebuie menţionat
faptul că Bucureştiul, cel mai mare oraş al ţării, cu peste 1,9 mi-
lioane de locuitori (respectiv 16,2% din populaţia urbană), deţine
o suprafaţă medie a spaţiilor verzi de doar 9,67 m 2/locuitor – mult
sub normativul UE şi insuficient în raport cu necesităţile minime
ale populaţiei. Şi în alte 24 de oraşe, care intră în categoria ora-
şelor mari (cu peste 100000 de locuitori), ce deţin 38,8% din
populaţia urbană, situaţia nu este, în toate cazurile, cu mult mai
bună. Doar patru oraşe mari se apropie de normele europene,
având între 20 şi 23 m2/locuitor (Iaşi - 20,6, Suceava - 20,31,
Piteşti - 22,81, Satu Mare - 22,99) şi numai două depăşesc 24 m 2/
locuitor (Oradea - 24,3 şi Sibiu - 24,8). Restul oraşelor mari
înscriu valori cuprinse între 2,4 şi 17,85 m 2/locuitor (Galaţi şi,
respectiv, Bacău). Situaţia este similară şi în cele 81 de oraşe mij-
locii (cu populaţie între 20000 şi 100000 de locuitori), care
cuprind 27,6% din populaţia urbană a României. În această cate-
gorie de oraşe, numai 12 dispun de peste 20 m2 de spaţiu verde/
locuitor, dintre care cinci (Odorheiu Secuiesc, Voluntari, Carei,

32
Drăgăşani şi Buhuşi) se înscriu cu valori peste norma europeană
de 26 m2/locuitor. În oraşele mici (sub 20000 de locuitori), care
sunt în număr de 213 şi a căror populaţie reprezintă 17,4% din
totalul locuitorilor din mediul urban, spaţiile verzi prezintă valori
extrem de variate, ce merg de la 0,64 m2/locuitor (Şimleu
Silvaniei), până la 665 m2/locuitor (Cavnic). Situaţia este mai
bună în unele oraşe staţiuni balneo-climaterice, care deţin supra-
feţe importante de spaţii verzi (Covasna, Ocna Sibiului, Buşteni,
Buziaş, Băile Govora etc.), precum şi în oraşele situate în zonele
cu vegetaţie forestieră mai bogată (Bălceşti, Cavnic, Solca etc.).
În schimb, o serie de localităţi, devenite de curând oraşe, nu dis-
pun practic de spaţii verzi (Milişăuţi, Potcoava ş.a.).
Ca urmare a reducerii spaţiilor verzi urbane din ţara noa-
stră, prin OUG nr. 114/2007 pentru modificarea şi completarea
OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, se prevede obliga-
tivitatea autorităţilor administraţiei publice locale „de a asigura
din terenul intravilan o suprafaţă de spaţiu verde de minimum 20
m2/locuitor, până la 31 decembrie 2010, şi de minimum 26 m 2/
locuitor, până la 31 decembrie 2013” (art. II, alin. (1)). În acest
sens, a fost iniţiat de către Guvern (prin OU nr. 59 din 2007) Pro-
gramul naţional de îmbunătăţire a calităţii mediului prin
realizarea de spaţii verzi în localităţi, care are o perioadă de
desfăşurare de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii acesteia. În ve-
derea realizării standardelor referitoare la suprafaţa spaţiilor verzi

33
urbane în conformitate cu normele Uniunii Europene şi conform
prevederilor legislative ale OUG nr. 114/2007, se are în vedere o
serie de obiective atât pentru menţinerea şi îmbunătăţirea spa-
ţiilor verzi, cât şi pentru crearea unora noi, şi anume:
A. stoparea diminuării şi degradării spaţiilor verzi intra-
urbane şi periurbane;
B. conservarea suprafeţelor verzi existente;
C. reabilitarea zonelor verzi intraurbane şi periurbane
degradate;
D. eliminarea construcţiilor ilegale şi redarea terenuri-
lor pe care se află acestea
E. sistemului spaţiilor verzi;
F. realizarea de noi spaţii verzi în interiorul localităţilor
urbane;
G. amenajarea parcurilor cu alei, locuri de joacă şi mo-
bilier specific;
H. extinderea perdelelor de protecţie în zonele indus-
trializate.
Amenajarea de noi spaţii verzi, precum şi reamenajarea
celor existente trebuie să se înscrie în procesul general de rege-
nerare urbană, care presupune renovarea, în paralel, a ansam-
blurilor rezidenţiale vechi şi refacerea infrastructurii, ca o con-
diţie esenţială a creşterii calităţii vieţii populaţiei.

34
Termenul de "Arhitectură Peisageră" a fost folosit pentru
prima dată de către Scotsman Gilbert Laing Meason, în titlul căr-
ţii sale "Arhitectura Peisageră a Marilor Pictori ai Italiei"
(Londra, 1828), lucrarea prezenta modul de realizare a unor
compoziţii, de amplasare a clădirilor şi structurilor în cadrul unor
“peisaje frumoase”. Termenul de "Arhitectură Peisageră" a fost
preluat de către J.C. Loudon (1815-1852), designer peisagist,
horticultor, scriitor şi avocat american, un iubitor al stilului gotic
şi editor al revistei “Horticultor” (1846-1852). Dar "Tatăl Arhi-
tecturii Peisajere", este considerat Frederik Law Olmsted (1822-
1903), jurnalist, critic social şi designer peisagist, considerat a fi
primul arhitect peisagist, fondatorul profesiei moderne de arhi-
tectură peisageră. Olmsted a creat numeroase parcuri urbane în
întreaga americă (Buffalo, Prospect Parc sau Central Park, New
York). A conceput sisteme întregi de parcuri ce se interconec-
tează între ele (Milwaukee, Wisconsin) sau cu anumite oraşe
(Chicago e Riverside) de asemenea, a realizat inegrarea zonelor
de parcare în cadrul spaţiilor verzi urbane (Buffalo, New York) şi
a participat la amenajarea unor parcuri şi rezervaţii (Rezervaţia
Cascada Niagara).
Peisagistica sau arhitectura peisageră este considerată a fi
arta de a planifica, a proiecta, a menţine, şi a reabilita spaţiul ver-
de şi designul zonelor construite de către om. Scopul profesiei
include designul arhitectural, planificarea sitului, dezvoltarea

35
spaţiului din jurul casei, protecţia mediului, planificare urbană
(P.U.G. - plan urbanustic general), design urban, planificarea
parcurilor şi a spaţiilor de recreere, planificare regională, spaţii
urbane şi conservare istorică. Un practician în domeniul arhitec-
turii peisajului se numeşte arhitect peisagist sau simplificat peisa-
gist. Încă, activitatea arhitectului peisagist este adesea confundată
cu diverse alte profesii, cum ar fi cea de grădinar, designer,
arhitect, topograf sau chiar inginer, probabil datorită faptului că
aceasta este o profesie relativ nouă, şi înglobează o multitudine
de cunoştinţe şi practici. Arhitectura peisageră este o profesie
liberală interdisciplinară care reuneşte cunoştinţe din domenii
foarte diferite, cum ar fi:
 pentru studiul relaţiilor funcţionele între populaţii şi
mediul lor de viaţă: biologie, fizică, biocimie, ecologie,
fiziologie, etc.;
 pentru studii taxonomice: morfologie, botanică sistematică,
genetică, biogeografie, etc.;
 pentru studiul influenţei factorilor mediu asupra plantelor:
climatologie, meteorologie, geografie, pedologie, geologie,
hidrologie, topografie, etc.;
 pentru realizarea şi executatea proiectelor de amenajare:
horticultură, design, operare PC, urbanism şi planificare
teritorială, cadastru, legislaţie, inginerie, matematică, sta-
tistică, mecanică, estetică, istoria artelor, arhitectură, etc.

36
În ţările dezvoltate arhitectura peisagistă a fost recunoscută
ca fiind o profesie distinctă abia la începutul secolului XX, cu
toate acestea în practică există încă obişnuinţa de a atribui rolul
amenajărilor mediului ambiental tot arhitectului care planifică
construcţia clădirii. În prezent titlul de arhitect peisager este
protejat şi pentru a practica această meserie este necesară licenţa
de specialitate sau înregistrarea, după caz, astfel în S.U.A. se
oferă "acte pentru practicare" în timp ce în Europa se cer "acte de
titlu". În esenţă, indiferent de titulatură, fiecare se referă la
limitarea dintre persoanele care sunt şi cele care nu sunt licen-
ţiate.

1.5. Scurt istoric al peisagisticii sau arhitecturii


peisagere

Peisagistica sau arhitectura peisageră este în strânsă legă-


tură cu istoria grădinăritului, care nu este, însă, la fel de vastă.
Ambele arte fiind preocupate de compoziţia plantării, forma spa-
ţiului, de apă, pavaj şi alte structuri, dar:
 designul sau proiectarea grădinilor se ocupă în mod special
cu spaţiile închise, private (parc, grădină etc.);
 designul sau proiectarea arhitecturală care se ocupă atât cu
spaţiile închise cât şi cu spaţiile deschise publicului cum

37
sunt: scuarul, parcul, grădinile-parc, spaţiile verzi urbane,
etc).
De la arhitectul, inginerul şi scriitor roman Vitruvius Ma-
rcus Pollio (80/70 î.Hr. -15/23 d.Hr.) ne-a rămas primul tratat al
arhitecturii greceşti şi romane „De architectura”, care conţinea
zece volume (Organizare urbană, Materiale de construcţie,
Temple şi ordine arhitecturale I, Temple şi ordine arhitecturale II,
Construcţii civile, Arhitectură domestică, Ornamente şi decoraţii,
Alimentarea cu apă, Ştiinţele care influenţează arhitectura – geo-
metrie, astronomie, Utilizarea şi conducerea maşinilor) care era
dedicat împăratului Augustus. „De architectura” reprezintă una
din puţinele lucrări majore ale arhitecturii antice care a supra-
vieţuit până în zilele noastre şi care constituie şi în prezent o
lucrare demnă de luat în considerare datorită conceptelor şi
teoriilor pe care le dezvoltă şi care transced secolele. Conform lui
Vitruvius orice edificiu trebuie să îndeplinească trei calităţi,
respectiv să fie util, durabil şi estetic, de asemenea, dezvoltă un
concept de o puternică actualitate care consideră că arhitectura
este o imitaţie a naturii, astfel oamenii trebuie să folosească ele-
mente naturale şi mai ales edificiile arhitectonice să se integreze
mediului, peisajului înconjurător. Dar punctul culminant al
lucrărilor sale îl constituie descrierea proporţiilor ordinelor arhi-
tecturale inventate de greci: doric, ionic şi corintic, resperciv
înţelegerea proporţiilor corpului uman, teorie, ulterior, preluată şi

38
dezvoltată cu specifica sa măiestrie de către Leonardo da Vinci
care avea să o reprezinte grafic sub denumrea de ,,omul vitru-
vian” înfăţişată sub forma trup uman înscris în cerc şi pătrat (fi-
gură fundamentală a ordinului cosmic).
La fel ca şi în celelalte arte, grădinăritul a fost "reînviat" în
perioada Renascentistă, cu extraordinarele exemple (inclusiv spa-
ţiile pentru recreere de la Villa d'Este, Tivoli, inclusă în patri-
moniul UNESCO.
Grădinile renascentiste s-au dezvoltat în secolele XVI şi
XVII ajungând la superlativul grandorii sub îndrumarea lui
André le Nôtre (1613-1700), arhitect peisagist şi grădinar prin-
cipal al regelui Ludovic al XIV-lea. Contribuţia sa reprezintă
culmea stilului francez în ceea ce priveşte grădină formală, sau „à
la française Jardin” odată cu amenajarea grădinilor de la Ver-
sailles, de asemanea, a participat la proiectarea unor grădini şi
parcuri ca Chantilly, Fontaimbleau, Saint-Cloud, Saint Germain,
el a extins spre vest drădinile Tuleries, zonă care mai târziu a
devenit bulevardul de Champs – Ėlysées cuprinzând şi historique
Axe.
În secolul al XVIII-lea în Anglia a luat “naştera” un nou
stil în arhitectura peisageră, personalităţi ca William Kent, Hum-
phry Repton, şi mai cu seamă faimosul Lancelot Brown au remo-
delat marile parcuri din Anglia, pentru a semăna cu versiune

39
curată şi ordonată a naturii. Multe din aceste parcuri, au rămas
până în zilele noastre.
De-a lungul secolului XIX planificarea urbană a devenit tot
mai importantă, şi era reprezentată prin combinaţia dintre pla-
nificarea modernă şi tradiţionalul grădinărit, ceea ce a dat ahitec-
turii peisagere o concentrare unică. În cea de-a doua parte a se-
colului Frederick Law Olmsted, a completat o serie de parcuri,
care continuă să aibă o mare influenţă asupra practicanţilor arhi-
tecturii peisagere din zilele noastre, printre acestea se numără
Central Park din New York, Prospect Park din Brooklyn, şi
sistemul de parcuri numite Emerald Necklace din Boston (vezi
caietul de lucrări practice, PP1, pag. 1-18).
Arhitectura peisageră – peisagistica, continuă să se dez-
volte ca disciplină estetică reuşind să “ţină piept” multor mişcări
de estetică şi de arhitetură de-a lungul secolului XX. Azi, con-
tinuă să creeze şi să inoveze, oferind soluţii estetice competitive
pentru spaţiile verzi din parcuri şi grădini, de-a lungul drumurilor
etc., participând efectiv la înţelegerea compilată a atributelor cali-
tative a spaţiului. În prezent şi în România arhitectura peisajului a
fost preluată la o scară extensivă.

40
2. FUNCŢIILE PEISAJELOR AMENAJATE

Peisajele amenajate, ca suprafeţe acoperite cu vegetaţie, se


definesc şi prin capacitatea de îmbunătăţire a microclimatului, a
regimului fonic, prin gradul de dotare utilitară şi decorativă a zo-
nelor de odihnă, recreere, agrement, sport, şi prin valoarea este-
tică globală. Diferitele categorii de spaţii verzi existente la ni-
velul oraşelor îndeplinesc multiple funcţii, ele îşi exercită acţiu-
nea în acelaşi timp, dar unele prevalează asupra altora, cu inten-
sităţi diferite, în funcţie de tipurile specifice, dimensionarea în
cadrul intravilanului, integrarea în sistemul urban etc.
Această polivalenţă funcţională a spaţiilor verzi precum şi
evidenţierea unor beneficii oferite de acestea în funcţie de spe-
cificul urban, la un anumit moment evolutiv, determină o paletă
diversă de abordări metodologice, în încercarea de a sintetiza o ti-
pologie completă a beneficiilor oferite de spaţiile verzi. Astfel,
funcţiile spaţiilor verzi se pot grupa în trei mari categorii: funcţia
sanitar-igienică, funcţia recreativă şi funcţia estetico-peisagistică.
Dezvoltarea în ultima perioadă a urbanismului ecologic,
care promovează, pe toate căile posibile, prezenţa naturii în oraşe
ca modalitate de creştere a calităţii locuirii urbane, conduce în
prezent la o valorizare a beneficiilor ecologice pe care spaţiile
verzi le pot aduce în oraşe. Această modificare de optică este
vizibilă atât pe plan internaţional cât şi prin intermediul lucrărilor

41
autohtone de factură recentă, care scot în evidenţă funcţia eco-
logică, cu rol major de protecţie şi ameliorare a mediului am-
biant. În cadrul funcţionalităţii ecologice, principalele funcţii ale
spaţiilor verzi sunt: funcţia hidrologică, antierozională, climati-
co-sanitară, recreativă, estetică, ştiinţifică şi educativă.

2.1. Funcţiile ecologice

Din perspectivă ecologică, spaţiile verzi urbane sunt un


adevărat moderator al impactului activităţilor umane asupra me-
diului înconjurător, prin ameliorarea microclimatului urban (mo-
derarea temperaturile excesive şi atenuarea variaţiilor de tem-
peratură diurne şi sezoniere, reducând efectul de „insulă termică”
al oraşelor, stimularea schimburilor de aer, diminuarea vitezei
vântului, ionizarea atmosferei), purificarea atmosferei (prin con-
tribuţiile importante aduse la epurarea chimică, fizică şi bacterio-
logică a atmosferei urbane), reducerea poluării fonice, îmbună-
tăţirea capacităţii de retenţie hidrică a terenului, păstrarea şi per-
petuarea biodiversităţii.
Nu există o fundamentare ştiinţifică pentru a corela bene-
ficiile ecologice reale cu norma de spaţiu verde pe locuitor. Ceea
ce se poate generaliza şi afirma cu certitudine este că existenţa
spaţiilor verzi plantate, întreţinerea şi dezvoltarea lor reprezintă
un factor de reducere a riscurilor ecologice urbane, cu efecte

42
pozitive asupra aerului, desfăşurării ciclului hidrologic, solului şi
colectivităţilor umane.
Tampon al efectelor poluării atmosferice, prin capacitatea
de epurare fizică, chimică şi bacteriologică, vegetaţia este conco-
mitent însă şi victimă. Sub influenţa poluanţilor vegetaţia lem-
noasă reacţionează prin dereglări metabolice cu efecte morfolo-
gice ireversibile, precum: nanism, atrofierea organelor, necroze,
cloroze, rarefierea învelişului foliar şi în final, moartea arborilor.
Aceste modificări reflectă reacţia directă la stresul de poluare
care, acţionând continuu şi cumulativ, poate genera adevărate si-
tuaţii de criză fiziologică.

2.1.1. Funcţia hidrologică se caracterizează prin efectele


spaţiilor verzi asupra reţinerii precipitaţiilor atmosferice, echili-
brarea alimentării susţinute a pânzei de apă freatică, reducerea şi
purificarea scurgerilor de apă, prevenirea torenţilor. Umiditatea
aerului este direct influenţată prin procesele de evapotranspiraţie
specifice plantelor, umiditatea relativă a aerului în parcuri şi
păduri fiind cu 7-14% mai mare decât în zonele lipsite de vege-
taţie. În mediul urban, unde aportul higrometric al apei din
precipitaţii este redus, datorită sistemului de evacuare a apei prin
canale colectoare închise, vegetaţia (ierboasă şi lemnoasă) ume-
zeşte atmosfera, realizând acel nivel higrometric confortabil al
atmosferei urbane, în special în timpul verii. De exemplu, se

43
apreciază că un arbore de mărime medie dintr-o plantaţie stradală
poate transpira într-un sezon de vegetaţie circa 5m3.

2.1.2. Funcţia antierozională include însuşirile spaţiilor


verzi de a împiedica eroziunea solului şi degradarea rocilor, de a
reţine materialele aluvionare şi a consolida malurile cursurilor de
apă etc.

2.1.3. Funcţia climatică rezidă în însuşirile spaţiilor verzi


de a modela amplitudinile şi variaţiile climatice diurne şi sezo-
niere prin procesele de evapotranspiraţie, prin albedoul specific,
sau prin reducerea efectului de răcire a vântului, ceea ce duce la:
micşorarea vitezei vântului, sporirea umidităţii atmosferice, re-
ducerea intensităţii radiaţiei solare etc. Climatul urban se distinge
în toate sezoanele prin anomalii de temperatură, umiditate şi lu-
mină. Precipitaţiile din oraş sunt colectate şi evacuate prin cana-
lizare, ceea ce conduce la aspectul secetos, deşertic al climatului
urban. Aerul devine uscat, umiditatea relativă scăzând deseori
sub 5%, ceea ce defavorizează atât oamenii cât şi plantele.
Temperatura mai ridicată din oraş, în comparaţie cu împre-
jurimile, este sesizabilă încă din primăvară. Astfel în zona cen-
trală, liliacul, castanii, teii înfloresc cu circa 6-8 zile mai devreme
decât la periferie.

44
Clădirile înalte, blocurile (construite îndeosebi în perioada
1970-1990) sunt adevărate oglinzi ce reflectă înspre sol o parte
din razele solare şi transformă străzile, vara, în cuptoare fierbinţi.
Temperatura medie anuală este mai ridicată cu 0,5-2 0C în zona
centrală faţă de periferii. În perioada unui timp frumos, calm, di-
ferenţa de temperatură între centrul oraşului (cald) şi împre-
jurimi (răcoare) determină o circulaţie atmosferică ce
funcţionea-ză ca un vas închis, fenomen care generează poluare
urbană.
Efectele de prospeţime, răcoare, umiditate a vegetaţiei
asupra microclimatului urban se datorează fenomenului de eva-
potranspiraţie, care transformă plantele în adevăraţi refrigeratori,
prin evaporaţia puternică şi foarte eficace a apei. La evaporaţia
unui gram de apă se consumă circa 590 calorii. Un arbore mediu,
solitar, transpiră vara, în jur de 500 l apă pe zi, consumând apro-
ximativ 300000 kcal pe zi. Un arbore bine dezvoltat poate reduce
în acest fel, local, temperatura cu până la 8-12 0C faţă de aceea de
pe o stradă fără arbori. În mijlocul unui parc, diferenţa poate atin-
ge 6-80C. Fiecare aliniament stradal, scuar, parc sau zonă verde
influenţează, prin efectul răcoritor, circulaţia locală a aerului.
Vegetaţia lemnoasă, prin microclimatul pe care-l realizează, mo-
derează temperaturile excesive, astfel, temperaturile în zilele
toride de vară sunt mai scăzute în interiorul masivelor de arbori, a
perdelelor de protecţie, fâşiilor plantate în lungul străzilor, sau în

45
apropierea acestora, iar iarna temperaturile sunt mai ridicate
datorită efectului de diminuare a mişcării aerului. Suprafeţele
acoperite cu gazon se încălzesc mai puţin comparativ cu supra-
feţele acoperite cu nisip, pietriş, cărămidă, asfalt sau beton. De
exemplu, dacă temperatura aerului la suprafaţa betonului este de
30°C, în aceleaşi condiţii temperatura la suprafaţa asfaltului va fi
de 45°C, iar temperatura aerului la nivelul gazonului va avea
valori cuprinse între 22-24°C. Acest aspect se poate pune uşor în
evidenţă prin diferenţele de temperatură dintre zonele verzi şi
aglomerările de construcţii, sau dintre zonele verzi şi zonele des-
chise, lipsite de vegetaţie, care se încing în zilele toride de vară şi
sunt expuse temperaturilor foarte scăzute iarna. Viteza vântului
sau viteza de deplasare a aerului, este ameliorată în special de
arbori şi arbuşti, şi în principal de speciile cu frunziş sau coroană
densă, sau cu frunziş sempervirescent. Plantaţiile şi zonele cu
vegetaţie lemnoasă protejează împotriva vânturilor puternice,
diminuându-le considerabil viteza în zonele adiacente, acestea
comportându-se nu ca paravane compacte ce creează în spatele
lor curenţi turbionari (ca în cazul clădirilor, diferitelor construcţii
sau ziduri) ci ca adevărate filtre de atenuare şi de deviere a ma-
selor de aer aflate în mişcare. Perdelele de protecţie, alinia-
mentele stradale sau orice alt masiv de arbori sau arbuşti favo-
rizează starea de calm a masei de aer atât în interiorul acestora
cât şi în zonele învecinate, astfel, la o distanţă de 30-60 m de la

46
lizieră în interiorul unei păduri, viteza vântului scade cu 30-60%,
iar la 120-200 m în interior, atmosfera devine calmă. Aceste
valori variază în funcţie de speciile sau specia componentă, vârs-
ta arboretului, structură pe verticală, consistenţă, elagaj şi ano-
timp.
Ameliorarea intensităţii radiaţiilor solare este realizată pe
de o parte prin efectul de umbrire, datorită frunzişului speciilor
arborescente şi arbustive, dar şi prin cantitatea de radiaţii solare
reflectate de vegetaţie (albedo). Intensitatea luminii are valori co-
respunzătoare, ce nu deranjează ochii, în zonele plantate, cu ve-
getaţie ierboasă şi lemnoasă, şi este supărătoare în zonele lipsite
de vegetaţie în care abundă materialele inerte precum sticla, beto-
nul, marmura, gresia, oţelul,

2.2. Funcţiile sociale

Funcţiile sociale răspund nevoilor umane de recreare şi


petrecere a timpului liber. Verdele urban joacă un rol semnifi-
cativ în creşterea incluziunii, promovarea sănătăţii populaţiei,
fiind în acelaşi timp o resursă educaţională prin oportunităţile
oferite în dezvoltarea valenţelor ştiinţifice, civice şi estetice ale
citadinilor. Peter Groenewegen (2006), profesor la Institutul de
Cercetări Medicale din Olanda propune chiar termenul de „vita-
mina G” (engl. green - verde) pentru numeroasele beneficii aduse

47
populaţiei de către spaţiile verzi intravilane din punct de vedere
al sănătăţii, bunăstării şi securităţii sociale. Spaţiile verzi se înca-
drează în categoria „peisajelor estetice vitalizate”, cu un real po-
tenţial sanogen, fiind astfel destinate promovării sănătăţii publice.

2.2.1. Funcţia recreativă. Amenajările peisagistice sunt


benefice pentru sănătatea oamenilor nu numai prin crearea unui
microclimat mai favorabil şi a unui mediu mai calm, cu aer mai
curat şi mai bine oxigenat, ci şi prin influenţa stenică asupra stării
neuropsihice. Ca urmare a intensificării acţiunii factorilor de stres
şi poluanţilor, omul societăţii moderne „simte tot mai mult ne-
voia“ de a evada în mijlocul naturii, în scopul refacerii capa-
cităţii sale psihice şi fizice, al relaxării, al destinderii, al recreării
stării sale generale. Spaţiile verzi constituie o ambianţă deosebit
de favorabilă pentru practicarea a numeroase activităţi recreative,
ca cele din domeniile culturii, artei, sportului, divertismentului,
turismului, fiind un element compensator al condiţiilor de lucru,
al solicitării fizice, intelectuale sau psihice, la care este supus o-
mul în viaţa cotidiană, în general. Cu cât sunt mai mari aceste
solicitări, cu atât mai mare este nevoia omului de a fugi din coti-
dian, cele mai multe destinaţii, în acest sens fiind zonele cu
vegetaţie, spaţiile verzi urbane sau extraurbane. Prin recreare se
creează o stare de destindere, de relaxare, prin care se elimină
traumele psihice şi nervoase provocate de stările de tensiune, sau

48
este eliminată oboseala temporară cauzată de programul zilnic de
activitate. Însăşi trecerea printr-o zonă verde intravilană provoacă
sentimente diferite, constrastante cu cele înregistrate atunci când
se traversează peisaje urbane în care betonul, sticla, asfaltul şi
zgomotul predomină. O altă metodă de relaxare este divertis-
mentul sau amuzamentul, prin care se înlătură plictiseala, sau
efectul automatismelor zilnice, evadarea prin care individul iese
din mediul său obişnuit. În spaţiile verzi, recrearea umană se
realizează permanent. Aceasta poate fi de scurtă durată, în zonele
aglomerate, cum sunt aliniamentele stradale sau scuarurile, sau
poate fi o odihnă mai îndelungată, activă sau pasivă, ca repausul
pe o bancă sau o plimbare uşoară, realizate în parcurile publice
sau în cele de cartier, în grădinile botanice. Spaţiul verde contri-
buie enorm la confortul urban, ca parte componentă a unui peisaj
urban optim, caracterizat de un raport echilibrat între construcţii,
vegetaţie, căi de circulaţie, etc. Printre sarcinile de bază ale rec-
reării este şi dezvoltarea personalităţii prin care individul se eli-
berează pentru o perioadă de timp de automatismele zilnice,
având un comportament şi activităţi creatoare şi novatoare.
Factorii care influenţează recrearea sunt timpi de existenţă,
respectiv timpul alocat servirii mesei, odihnei prin somn, între-
ţinerii personale, serviciului, timpi de subzistenţă care este alocat
deplasării la serviciu, cumpărăturilor pentru hrană, îmbrăcăminte,
timpul liber care este împărţit la rândul său în timp liber zilnic,

49
timp liber de week-end şi timp liber de lungă durată, respectiv
concediile, vacanţele, pensia. Nivelul de trai, este un alt factor
care influenţează recrearea în funcţie de care sunt mai mult sau
mai puţin accesibile diferite obiective: staţiuni, călătorii, obiecti-
ve turistice, etc.

2.2.2. Funcţia sanitară (sanitar-igienică) a spaţiului verde


este reprezentată de ansamblul însuşirilor acestuia de a contribui
la realizarea unor condiţii de mediu favorabile sănătăţii oame-
nilor. Această funcţie se referă la acţiunea directă asupra organis-
mului uman prin crearea de condiţii cât mai apropiate de nivelul
optim existenţial al fiinţei umane prin scăderea intensităţii lumi-
nii directe sau reflectate, stimularea schimburilor de aer, oxige-
narea şi purificarea aerului, reducerea curenţilor de aer, fixarea şi
chiar metabolizarea unor noxe (monoxid de carbon, dioxidul de
azot, diverse metale grele), ionizarea negativă şi epurarea micro-
biană a aerului.
Aerul din oraş este poluat de numeroase particule aflate în
suspensie, produse de activitatea industrială, traficul rutier, diver-
se activităţi cotidiene. Aceste particule sunt: toxice (metale grele,
cum este plumbul emis de autovehicule), caustice (clorfluo-
ruraţii), cancerigene (carburi rezultate din combustii incomplete)
etc. Particulele din atmosfera urbană poluată sunt nocive pentru
aparatul respirator uman. Ele îngreunează şi suprasolicită sis-

50
temul uman de apărare şi exercită un efect depresiv asupra ampli-
tudinii mişcării aparatului respirator, diminuând oxigenarea, ceea
ce conduce la oboseală, devitalizare. Atmosfera urbană este, de
asemeni, contaminată de diverse gaze toxice. Un autovehicul de-
gajează în medie 2 - 4 grame oxizi de azot la un parcurs de un
kilometru.
Asocierea frecventă a poluării prin particule cu poluarea
gazoasă şi formarea de peroxizi, cloruri etc., sunt periculoase atât
pentru om cât şi pentru plante. Această poluare este atenuată de
foliajul arborilor; vegetaţia este capabilă de a fixa monoxidul de
carbon, pe o alee cu arbori şi arbuşti absorbându-se până la 30%
din monoxidul de carbon emis. Denumite şi plămâni ai oraşelor,
spaţiile verzi purifică aerul, captând în medie, vara, până la 50%
din praful atmosferic, iar iarna, până la 37%.
Ozonul cu care se îmbogăţeşte aerul prin oxidarea substan-
ţelor organice din litieră şi, mai ales a terebentinei din răşină,
constituie un factor sanitar important. Ozonul, fiind puţin stabil,
se descompune uşor, eliberând oxigenul sub formă de ioni. Fiind
un oxidant mai puternic decât oxigenul în stare moleculară, el
activează arderile şi produce în organism un spor de vitalitate, îl
fortifică şi creează buna dispoziţie.
Aerul ionizat exercită o acţiune pozitivă asupra orga-
nismului, având proprietăţi curative şi profilactice. Ionizarea mai
accentuată din spaţiile verzi se datorează, pe de o parte fotosin-

51
tezei, prin care se eliberează electroni ce ionizează aerul din
apropiere, iar pe de altă parte, faptului că vârfurile ascuţite ale
frunzelor mijlocesc, în anumite condiţii atmosferice, descărcarea
electricităţii care contribuie la creşterea numerică a ionilor din at-
mosferă. Aeroionii influenţează organismul uman prin acţiunea
asupra alveolelor pulmonare şi a sistemului nervos. O parte din
ioni trec în sânge şi transmite sarcina ei electrică celulelor, contri-
buind la scăderea tensiunii arteriale, la ameliorarea formulei san-
guine, la sporirea absorbţiei de oxigen, şi implicit, la mărirea ca-
pacităţii de efort şi atenţie, ceea ce creaază un sentiment de
bucurie.
Spaţiile verzi au, de asemenea, capacitatea de a neutraliza
pulberi biologic active (radioactive), extrem de periculoase
pentru sănătatea oamenilor. Având o deosebită capacitate de epu-
rare microbiană a aerului, spaţiile verzi funcţionează ca o barieră
biologică. Fitoncidele emanate de stejar distrug bacilul dizen-
teriei, iar diferite tipuri de stafilococi sunt afectaţi de fitoncidele
emanate de arţar, castan, paltin, plop, salcâm, pin, tuie, tisa. Un
hectar de ienupăr emană, în 24 de ore, aproximativ 30 kg de
fitoncide, o cantitate suficientă pentru distrugerea microorganis-
melor nocive din atmosfera unui mare oraş. Acţiunea bactericidă
este mai pronunţată la răşinoase faţă de foioase. Capacitatea de
epurare fizică depinde de specie, respectiv de mărimea frunzelor,
porozitatea acestora, durata de viaţă a frunzelor etc. De exemplu,

52
o suprafaţă îngazonată reţine de 3-6 ori mai mult praf şi particule
solide decât o suprafaţă nudă, iar un arbore de mărime medie re-
ţine de 10 ori mai multe impurităţi decât suprafaţa proiecţiei co-
roanei acestuia, acoperită cu gazon. Un hectar de pădure de stejar
poate reţine circa 68 t de particule solide şi praf, în cazul moli-
dului circa 30 t/ha, pinului silvestru circa 35 t/ha, iar a teiului
pucios circa 42 t/ha. Reducerea poluării chimice este realizată de
spaţiile verzi în primul rând prin consumarea CO2 şi producerea
de O2, prin fixarea activă a unor gaze toxice rezultate din diferite
activităţi: arderea combustibililor, industria chimică, metalurgică,
de prelucrare a petrolului, de prelucrare a produselor minerale,
transportul auto, aerian, sau diferite activităţi curente ale popu-
laţiei. Spaţiile verzi se comportă ca adevărate filtre biologice ce
îmbunătăţesc însuşirile aerului, datorită capacităţii de fixare prin
metabolizarea diferitelor gaze nocive din atmosferă. Această ca-
pacitate depinde de specie (specii mai rezistente şi specii mai
puţin rezistente), de structura spaţiului verde respectiv (monocul-
tură/amestec, omogen/neomogen, arbori+arbuşti+specii de ga-
zon), dar şi de condiţiile climatice la un moment dat (precipitaţii,
radiaţie solară, inversiuni termice, ceaţă, umiditate, ionizarea
aerului). Acţiunea antipoluantă a vegetaţiei are anumite limite, ce
sunt atinse atunci când apar simptomele diferitelor boli specifice
(cloroze, necroze, căderea frunzelor, creşteri defectuoase) sau

53
chiar simptomele uscării fitoindivizilor, aspecte evidente în cazul
spaţiilor verzi din jurul surselor de poluare intensă.
Arborii şi arbuştii produc schimbări ale condiţiilor edafice,
determină o creştere a cantităţii de humus din sol prin acumularea
litierei, îmbunătăţesc structura şi permeabilitatea solului şi modi-
fică raportul cationilor şi pH-ul.
Spaţiile verzi contribuie la reducerea poluării fonice, acţio-
nând ca o adevărată barieră acustică. Coroanele arborilor şi ar-
buştii reduc poluarea sonoră, absorbind în jur de 26% din energia
sonoră, contribuind la starea de sănătate şi confort urban. Pelu-
zele gazonate pot diminua intensitatea zgomotului cu până la 6
decibeli. În general, în oraşele mari, intensitatea zgomotului atin-
ge frecvent 80 de decibeli în zonele intens traficate faţă de 45 -55
de decibeli, cât este limita acceptabilă pentru un ambient urban.
Speciile cu coronament larg, frunziş bogat, ca arţarul teiul,
carpenul, fagul, stejarul contribuie, în mare măsură, la reducerea
intensităţii zgomotului. Crearea perdelelor de protecţie, cu lăţi-
mea de 25-30 m, formate din 5-6 rânduri de arbori, asigură o ate-
nuare a zgomotului, în medie, cu 1,8 decibeli de fiecare rând.
Pentru a se mări suprafaţa de reflectare a energiei acustice, se re-
comandă ca rândurile să fie în zig-zag, iar intercalarea unui ecran
opac măreşte eficacitatea perdelei, cu reducerea a încă 12-17 de-
cibeli.

54
Cele mai frecvente surse de zgomot sunt: transportul auto
(în zonele limitrofe autostrăzilor, intersecţiilor aglomerate, a arte-
relor principale), transportul aerian (în zonele limitrofe aeropor-
turilor), transportul pe căi ferate (în zonele gărilor şi staţiilor
CFR, sau în zonele în care se utilizează frecvent semnalizarea so-
noră), întreprinderile industriale, şantierele, etc. Zgomotele pot fi
atenuate cu ajutorul maselor dense de frunziş ale arborilor şi
arbuştilor, dispuşi sub formă de benzi în lungul porţiunilor de
drumuri sau de autostrăzi ce trec prin zone locuite, sau prin
realizarea de masive dispuse în jurul întreprinderilor ce constituie
surse de zgomot sau chiar a aeroporturilor. Prin măsurători s-a
constatat că o perdea deasă de vegetaţie lemnoasă, ce are lăţimea
de 200-250 m, reduce zgomotul cu 35-45 decibeli, echivalând cu
zgomotul sesizat la 2 km faţă de autostradă, în teren liber, fără
obstacole cu efect antifonic. În oraşe, plantaţiile stradale, plan-
taţiile rare dintre construcţii, scuarurile cu suprafaţă mică reduc
foarte puţin zgomotul (cu doar 4-5 decibeli), având un efect nese-
sizabil. Dar în parcuri sau acolo unde există plantaţii dese, peri-
metrale, vizitatorii resimt efectul antifonic al vegetaţiei, prin
senzaţia de linişte, efect maxim în sezonul de vegetaţie. Pentru
obţinerea efectului antifonic maxim, se combină de regulă dife-
rite modele de relief sau diferite panouri cu efect antifonic, cu
plantaţii dispuse în anumite dispozitive, cu rolul de a absorbi şi
de a disipa undele sonore.

55
Importanţa sanitară deosebită o au spaţiile verzi asupra stă-
rii psihice, care influenţează, într-o mare măsură, starea fizică a
organismului uman: activitatea organelor digestive, secretoare
sau cu funcţii motrice, circulaţia sângelui, respiraţia, funcţia en-
docrină etc. Se consideră că aproape jumătate din patologia
umană este condiţionată de psihic. De aceea, la amenajarea spa-
ţiilor verzi se urmăreşte ca acestea să influenţeze asupra senti-
mentelor, stimulând emoţiile stenice (bucurie, vioiciune) care
tonifică şi fortifică activitatea organismului şi să le reducă sau
înlăture pe cele astenice (îngrijorare, tristeţe, supărare, depre-
siune) care slăbesc sau dezorganizează activitatea organismului.
Prin forma trunchiului, a coroanei, dispoziţia ramurilor, modul
lor de grupare, arborii exercită o acţiune diferită asupra stării
psihice. Coroanele arborilor foioşi sau răşinoşi, de formă co-
lumnoasă sau conică, stimulează voinţa, elanul, fermitatea. Co-
roanele sferice contribuie la întreţinerea unei stări psihice nor-
male, creând o atmosferă liniştită, familială. Formele umbrelate
au efecte calmante, degajând o atmosferă de ocrotire, apărare.
Coroanele compacte cu frunziş bogat, stimulează puterea de con-
centrare şi cea creatoare, iar coroanele transparente şi contururile
vagi acţionează ca un factor conservativ, tradiţional, de conti-
nuitate.
Gradulul de luminozitate, ca şi culorile diferite ale spaţiilor
verzi, influenţează asupra stării psihice; în timp ce o poiană sau

56
un parter de flori intens luminate imprimă un sentiment de stimu-
lare, de dinamism, o porţiune umbrită dintr-o zonă verde con-
stituie un mediu tipic conservant. De aceea, pentru oamenii sup-
rasolicitaţi, agresaţi, spaţiile verzi trebuie să fie în aşa fel ame-
najate, încât dozarea luminii soarelui să fie moderată, pe când cei
în stare de depresiune psihică au nevoie de mai multă lumină.
Gama cromatică a vegetaţiei este variată şi într-o continuă
modificare, după anotimp. Culoarea verde are un efect benefic
asupra psihicului uman, în orice conjuctură. Culorile galben, ro-
şu, portocaliu şi nuanţele vii ale acestora înviorează peisajul şi
favorizează buna dispoziţie, iar culorile reci, precum albastru, gri,
predispun la linişte, calm şi pasivitate. Formele şi culorile vege-
taţiei, jocurile de lumină şi umbră influeţează psihicul uman şi
starea de spirit a celor ce beneficiază de spaţiile verzi, care îşi im-
pun, şi în acest fel, amprenta asupra calităţii mediului ambiant
urban.

2.2.3. Funcţia estetică. Este vizibilă prin valenţele deco-


rative ale speciilor vegetale, introducerea varietăţii în geometris-
mul şi monotonia construcţiilor, determinând expresivitate artisti-
că ansamblurilor arhitecturale, mascarea unor aspecte inestetice,
accentuarea perspectivelor arhitecturale. Prin prezenţa lor pe un
anumit teritoriu, spaţiile verzi imprimă acestuia o deosebită va-
loare decorativă, apreciată prin satisfacţia ce o realizează omul

57
faţă de vegetaţia arborescentă, arbustivă, erbacee sau floricolă
care, datorită tulpinilor, ramurilor, frunzelor, florilor, lujerilor,
fructelor ori seminţelor, dau impresia unui lucru bine organizat,
compus, în care părţile se îmbină între ele şi se subordonează în
mod armonios întregului, pentru a pune în evidenţă „măsura ine-
rentă a fiecărei compoziţii, ceea ce înseamnă, de fapt, frumuse-
ţe“.
Importanţa estetică a vegetaţiei în formarea peisajului arhi-
tectural urban este multilaterală. În geometrismul construcţiilor,
spaţiile verzi introduc completări contrastante. Contururile pito-
reşti şi coloritul grupurilor constituite din vegetaţie, suprafeţe o-
cupate de gazon, flori şi oglinzi de apă sporesc expresivitatea
artistică a ansamblurilor arhitecturale.
Valoarea estetică a spaţiului verde este conferită, deci, de
faptul că spaţiul verde este elementul activ ce leagă atât arhitectu-
ra urbană de om, cât şi activitatea umană de soluţia arhitecturală
a zonei, ceea ce conferă mai multă expresivitate artistică peisaje-
lor arhitecturale, varietate şi pitoresc.

2.2.4. Funcţia ştiinţifică şi educativă este exercitată de


zonele verzi monumente ale naturii, de rezervaţiile ştiinţifice,
grădinile botanice etc. Grădinile botanice se realizează, astăzi,
urmărind îmbinarea funcţiei ştiinţifice cu cea educativă, fără a se
neglija rolul decorativ al plantelor, funcţia sanitar-igienică şi de

58
recreare. Grădinilor botanice le revine principala misiune de a
conserva plantele ameninţate cu dispariţia, avându-se în vedere
ritmul intens cu care dispar unele specii. De aceea, pentru multe
specii vegetale cultura în grădini botanice rămâne singura lor şan-
să de a supravieţui. Prin gruparea ecologică a vegetaţiei, grădina
botanică modernă îndeplineşte toate funcţiile atribuite de-a lun-
gului timpului: educativă, de cercetare, de conservare a naturii.
Prin educarea tineri generaţii, începând de la primele faze
de insturire, spaţiul verde, vegetaţia, în general, şi, în ultimă in-
stanţă, natura, pot deveni obiectul petrecerii plăcute a timpului
liber şi al ocrotirii umane, acest fapt având repercursiuni pozitive
în atitudinea faţă de mediul înconjurător a viitorilor adulţi şi în
perpetuarea acestei atitudini la noile generaţii.

2.3. Funcţia economică

Impactul pozitiv al spaţiilor verzi se extinde şi în sfera ac-


tivării vieţii economice a oraşelor, prin creşterea valorii pro-
prietăţilor localizate în proximitatea verdelui urban amenajat,
crearea unor atitudini şi comportamente topofile, importanţa utili-
tară a unor categorii plante (consolidarea terenurilor nisipoase,
asanarea unor zone cu exces de umiditate, reabilitarea unor te-
renuri neproductive, neconstruibile sau degradate antropic, secu-
ritatea traficului, diminuarea propagării nocivităţilor industriale),

59
susţinerea imaginii urbane (parcuri - emblemă). Verdele urban
poate reprezenta şi o sursă de materii prime vegetale pentru in-
dustria lemnului, farmaceutică, cosmetică şi alimentară, oferind
oportunităţi în susţinerea profitabilă a întreprinderilor de produ-
cere a materialului săditor.
În perioada actuală de accentuare a crizei urbane pe relaţia
om - natură, simbioza utilitară şi estetică dintre ecologia umană şi
spaţiile verzi constituie o cerinţă prioritară a urbanismului con-
temporan. Spaţiile verzi intravilane reprezintă o componentă de
bază în structura oraşelor, datorită polivalenţei lor funcţionale.
Exercitarea acestor funcţii depinde însă de modul în care vor fi
planificate, protejate şi integrate în sistemul urban.

2.3.1. Funcţia de producţie. Este specifică fiecărui tip sau


categorie de spaţiu verde, fiind obţinute diferite categorii de pro-
duse: lemn, fructele, seminţe sau masă vegetală din diferite
culturi agricole, flori din culturile floricole. În cazul particular al
spaţiilor verzi amenajate cu rol decorativ, recreativ sau sanitar,
această funcţie are un caracter puternic diminuat. Se ştie că dintre
ecosistemele naturale, pădurile, ocupând mari suprafeţe pe glob,
exercită cea mai importantă funcţie de creare şi conservare a me-
diului de viaţă al uscatului; de aceea prezentarea lor, gospodă-
rirea şi exploatarea raţională, în contextul cerinţelor tot mai mari
cărora trebuie să facă faţă, în primul rând ca resursă economică,

60
necesită adoptarea unor strategii speciale, fundamentate ecologic,
care să asigure stabilitatea lor. Pădurile actuale sunt absolut indis-
pensabile pentru menţinerea unor echilibre în natură, pentru buna
funcţionare a întregii biosfere, condiţie de bază a existenţei în
continuare a omului.

2.3.2. Funcţia utilitară este îndeplinită de anumite plan-


taţii realizate pentru protecţia unor obiective speciale, a resurselor
hidrologice şi a diferitelor categorii de terenuri. Astfel, zonele
industriale sunt prevăzute cu plantaţii speciale pentru diminuarea
propagării substanţelor nocive, bazinele deschise de apă (acumu-
lările de apă) şi instalaţiile de aprovizionare cu apă potabilă tre-
buie să fie prevăzute cu perdele de protecţie sanitară, unele
porţiuni de drumuri sau căi ferate cu probleme sunt prevăzute cu
plantaţii ce asigură consolidarea terenului sau securitatea trafi-
cului (bariere vegetale antifar ce separă sensurile de circulaţie,
bariere împotriva vântului - cu efect de parazăpezi). Prin apli-
carea unor proiecte de dezafectare a unor întreprinderi industriale
şi de redare în folosinţă a teritoriilor respective, prin ecologizarea
spaţiilor şi prin amenajări peisagistice menite să atenueze impac-
tul vizual al instalaţiilor şi integrarea anumitor folosinţe specifice
spaţiilor verzi.

61
3. PROIECTAREA PEISAJELOR AMENAJATE.
ELEMENTE STRUCTURALE, REGULI DE
COMPUNERE ŞI ORGANIZARE

3.1. Principii compoziţionale folosite la proiectarea


peisajelor amenajate

Spaţiile verzi fac parte integrantă din viaţa comunitară,


contribuind la imaginea socială, iar gradul în care este repre-
zentată arhitectura peisagistică în urbanismul unei aşezări reflectă
statutul de dezvoltare socială şi economică a acesteia. În ultimul
timp, un rol tot mai important îl deţin iniţiativa şi investiţia pri-
vată în amenajarea peisagistică nu numai spaţiilor verzi din jurul
locuinţelor, dar şi al zonelor aferente sediilor şi spaţiilor de pro-
ducţie ale agenţilor economici şi comerciali, ale diverselor orga-
nizaţii şi chiar ale instituţiilor publice.
La crearea unor spaţii verzi, se ţine seama de anumite prin-
cipii şi legi, prin aplicarea cărora să se ajungă, în final la folosirea
corespunzătoare şi la realizarea calităţii de "frumos", o calitate
care capătă consistenţă şi valabilitate reală numai pe baza respec-
tării cerinţelor practic utile. Frumuseţea se realizează prin ordine,

62
armonie şi proporţie, acestea fiind, de fapt, principiile care stau la
baza proiectarii estetice a unei unităţi de spaţiu verde.
3.1.1. Principiul funcţionalităţii sau al proiectării
organice presupune proporţionarea funcţională a volumelor, su-
prafeţelor şi formelor planului. Prin funcţionare nu trebuie să se
înteleagă o operaţie pur mecanică, de natură tehnologico -
biologică, adică alcătuirea unor ansambluri, compuse numai din
elementele necesare funcţionării lor. Noţiunea de funcţionare
include şi condiţiile psihologice, sociale şi economice ale unei
perioade date. Deoarece omul este atras instinctiv de frumos şi
întrucât funcţionalitatea normala o unui obiect este menită să a-
tragă şi să încânte omul, frumuseţea este considerată, adesea, un
element funcţional. Mai mult, amenajările şi construcţiile trebuie
astfel executate, încât să poată îndeplini chiar şi unele funcţii
pentru care nu au fost prevăzute anticipat, în faza de proiectare.
Dacă o compoziţie exprimă o folosintă sau un complex de
folosinţe bine adaptate cu un ambient şi dacă, în şlefuirea pla-
nului, fiecărei funcţii îi este permis să se dezvolte în corelaţie
perfectă cu alte funcţii şi cu toţi factorii pozitivi şi negativi ai me-
diului, atunci o asemenea proiectare este întradevăr organică.
Un asemenea plan, elaborat prin corelarea optimă a folo-
sinţei cu ambientul, este expresiv ca funcţie, are afinităţi cu aces-
ta şi realizează maximul de armonie al relaţiei plan - mediu.
(Exemplu: într-o pădure de agrement, o alee de 2,5 m lăţime, de-

63
a lungul căreia se plantează pe un rând întrerupt din loc în loc o
serie arborescentă locală de mărimea a II-a, întâlnită şi în masiv,
este proiectată organic pentru că, înălţimea speciei permite tre-
cerea comodă o vizitatorilor (funcţionare biologică), însuşirile
biologice-forma coroanei, a tulpinii, frunzelor etc - încântă privi-
rea (funcţionare psihologică) şi se încadrează în peisajul general
al pădurii, aparţinând tipului natural, realizand maximul de armo-
nie al relaţiei plan-mediu).
Folosirea improprie a unor teritorii devine supărătoare nu
numai estetic, dar şi practic pentru că, destinaţia nepotrivită intro-
dusă forţat şi fără sens în peisaj generează fricţiuni care pot să
distrugă nu numai calităţile cele mai atragătoate ale peisajului, ci
chiar să împiedice funcţionarea adevărată.

3.1.2. Principiul compatibilităţii funcţiei cu ambientul


presupune alegerea acelor folosinţe ale spaţiilor verzi care să se
integreze mediului înconjurător. Acest principiu reprezintă un
element important al procesului de proiectare care condiţionează
reuşita proiectului de cunoaşterea, înţelegerea şi trăirea sitului în
cauză, de asemenea, de a nu neglija memoria locului, tradiţiile lo-
cale, relaţiile cu vecinătăţile, etc.

3.1.3. Principiul unităţii presupune o multitudine conto-


pită, care se bazează pe o concepţie dominantă, capabilă să în-

64
chege toate părţile într-un întreg obţinându-se în final, unitatea de
diversitate.
Alăturarea elementele unui spaţiu verde (elemente naturale
şi echipamente - alei, peluze, plantaţii, decoraţiuni florale etc),
fără grija de a le înlănţui şi de a le subordona unele în raport cu
altele, nu înseamnă a realiza o compoziţie, căci a fost neglijată
unitatea ansamblului (un trunchi şi un braţ de frunze, nu va repre-
zenta niciodată un ansamblu perfect, spre deosebire de un arbo-
re). Toate elemetele unei compoziţii sunt deci, legate unele de
altele, nici unul dintre ele nu este suficient, dar fiecare rămâne
subordonat la un altul şi toate unui element principal, numit cen-
trul compoziţiei sau capul compoziţiei. Pornind de la acest ele-
ment principal trebuie să se desfăsoare ordonarea celorlalte ele-
mente ale spaţiului verde. Cel mai adesea acest punct de plecare
este definit de către clădirea cea mai importantă sau intrarea prin-
cipală. Acest element trebuie să se impună în planul de ansamblu
prin importanţa şi situarea sa. Grădinile clasice franceze prezintă
o unitate perfectă, centrul compoziţiei (castelul) impune într-o
manieră uşor perceptibilă, rânduirea grădinii ale cărei elemente
sunt ierarhizate foarte bine.
Când se realizează unitatea perfecta a unei compoziţii, sup-
rimarea unui element de oarecare importanţă dăunează echilib-
rului în ansamblu. Hubbbard, indica trei metode compoziţionale
care favorizează unitatea compoziţiei peisajului, admiţând în a-

65
celaşi timp diversitatea în ea. Acestea sunt: echivalenţa sau echi-
librul, repetarea şi consecvenţa (vezi caietul de lucrări practice,
PP5, pag. 2-3).
a). Echilibrul presupune realizarea unei compoziţii în care
atenţia să se repartizeze egal pe partea dreaptă şi pe cea stângă a
axei verticale centrale. În orice peisaj trebuie găsite acele per-
spective, privelişti sau linii de vedere care să producă un echi-
libru vizual satisfacator, dacă aceastea lipsesc, privelistea pare
dezordonată şi neplacută.
Într-o compoziţie, echilibrul poate fi: simetric, asimetric
sau ascuns (vezi caietul de lucrări practice, PP7, pag. 12-17).
 Echilibrul simetric presupune o dozare a elementelor,
astfel încât să evite zonele cu eficienţă minimă ca interes şi
funcţionalitate. Echilibrul simetric poate fi descris ca a-
vând repertizată "greutatea" în mod egal pe ambele laturile
unui punct de sprijin central plasat. Acesta poate fi, de
asemenea, menţionat ca echilibrul formal. În cazul în care
elementele sunt aranjate în mod egal pe fiecare parte a axei
centrale, orizontală sau verticală, rezultatul este simetria
bilaterală. De asemenea, este posibilă construirea echi-
librului formal prin organizarea de elemente identice în
jurul valorii de punct central, ducând la simetrie radială.
Putem spune că, echilibrul este simetric atunci când, pe
fie-care parte a unei axe optice, a unei zone de folosinţă (o

66
potecă, stradă, bulevard) sau punct de sprijin (simetrie bi-tri sau
multi-laterală) se găsesc mase similare şi egale. Formele
simetrice ale unui plan, manevrate şi orientate cu dibacie evocă
simtul disci-plinei, al ordinii înalte, al magnificului, al forţei, al
monumen-talităţii. Prin definiţie, fiecare compoziţie simetrică se
află în echilibru şi deci în repaus. Stabilitatea apare puternică
pentru că repausul sugerează contopirea a nenumărate forţe
contrarii, men-ţinute în echilibru.
Simetria la rândul ei, este absolută şi liberă. În peisajul na-
tural, simetria absolută este o raritate, ca atare, oriunde simetria
este uşor vizibilă presupune intervenţia omului.
Simetria nu este de calitate dacă nu poate fi percepută din
cel puţin un punct sau o linie de observaţie, în acest caz, nu se în-
telege unitatea compoziţiei şi nici repaosul, ca o consecinţă a
echilibrării părţilor.
Dacă teritoriul ce urmează a fi amenajat este prea vast şi nu
poate fi perceput ca o unitate, calitaţile ce urmează a fi dobândite
prin organizarea simetrică a planului se pierd şi de aceea, o dis-
punere foarte intinsă a unui plan simetric nu este de regulă reu-
şită.
Pentru ca o compoziţie (grădină, bulevard, piaţă) să fie
reuşită, simetria ei trebuie remarcată dintr-o privire. Uneori însă,
această calitate a simetriei care pare esentială pentru succesul ei -
de a fi sesizată în intregime dintr-o singură privire - poate deveni

67
o latură negativa; exemplu: un plan care este perceput deodată şi
complet, este în general static şi odată văzut interesul dispare.
De obicei, o compoziţie simetrică are forma geometrică.
Unii proiectanţi consideră că „geometria constituie rădăcina” a
tot ce este frumos şi că frumuseţea formei şi a dispoziţiei se do-
bândeşte prin aplicarea formulelor matematice în procesul de
proiectare. Ei recomandă simetria bi-tri sau multilaterală ca ceva
foarte de dorit, ca pe un fel de ordine universală. O astfel de apre-
ciere se bazează pe faptul că oamenii simt o plăcere în întele-
gerea ordinii. Se consideră ca un plan geometric, direct şi evi-
dent, având avantajul clarităţii, este repede înteles, fără a se ţine
seama de faptul că, văzut adesea sau timp îndelungat, devine
monoton.
Simetria este, de asemenea, nereuşită dacă forţează evident
funcţiile asimetrice într-o dispoziţie simetrică de plan. Exemplu:
nu este indicată asocierea simetrică a unor suprefeţe de mare im-
portanţă în unitatea proiectată şi intens frecventate cu altele de în-
semnătate minoră.
Există o variantă de echilibru simetric numit simetrie apro-
ximativă în care formele echivalente, dar nu identice sunt aranja-
te în jurul valorii de linie-punct de sprijin.
Echilibrul asimetric sau ascuns - numit şi echilibrul infor-
mal, este mult mai complex şi se realizează prin mase nesimilare
şi inegale, echilibrate pe fiecare parte a unei axe optice sau prin

68
evaluarea minte - ochi a formei, masei, valorii, culorii şi aso-
cierii. Proiectarea asimetrică este mai subtilă, mai reconfortantă,
vizitatorul nu este condus pas cu pas ci, este lăsat să descopere
singur ceea ce este frumos, plăcut sau folositor.
Asimetria pune omul în cea mai strânsă armonie cu natura.
Eliberată de rigiditatea planului simetric, fiecare suprafaţă poate
fi dezvoltată respectându-i cât mai deplin calităţile peisagistice
naturale. Circulaţia este mai liberă, iar imaginile sunt de o varie-
tate infinită. Fiecare element din peisaj poate fi văzut şi apreciat
mai curând pentru el însăşi sau pentru corelaţia cu alte elemente
ale peisajului, decât pentru relaţia faţă de o dispoziţie precon-
cepută de plan.
Proiectarea unei compoziţii asimetrice are aplicabilitate ge-
nerală, ea este întotdeauna potrivită acolo unde trebuiesc expri-
mate direcţia, orientarea, o idee ori o temă dominantă, acolo unde
caracterul peisajului unei zone urmează a fi menţinut sau accen-
tuat. Proiectarea asimetrică perturbă într-o măsură mai redusă
peisajul natural sau artificial, fiind mai puţin destructivă şi mai
bine integrată în mediul înconjurător. Deoarece este tratată în
strânsă legatură cu ambientul, necesită în mod normal, mai puţine
nivelari, zidiri de sprijin, ecranări sau construcţii şi ca atare este
mai economică. Proiectarea asimetrică accentuiază calităţile
plastice ale construcţiilor şi peisajului. Majoritatea obiectivelor
din natură ca şi construcţiile sunt cel mai bine văzute "de jur

69
împrejur". De obicei proiectarea funcţională este asimetrică.
Echilibrul asimetric se poate realiza şi la trasarea unei axe. O ase-
menea tratare permite mai multă flexibilitate de plan şi elimină
monotonia. Ea exclude însă cadenţa controlată şi măsurată a si-
metriei bilaterale, care, uneori este foarte indicată.
 Repetarea sau ritmul reprezintă alternarea regulată la inter-
vale determinate ale aceloraşi elemente. Ritmul se poate
exprima prin modul de amplasare al speciilor, a grupurilor,
a băncilor etc., dar şi prin periodicitatea acestora. El uşu-
rează perceperea unei compoziţii, datorită faptului că, tot
ceea ce alternează regulat repetându-se de mai multe ori,
devine obişnuit şi deci este accesibil înţelegerii. Când în
perceperea unui plan, ochiul distinge un ritm al obiectelor
şi intervalelor, el anticipează următorul obiect sau interval
şi este uimit dacă această anticipare nu este satisfăcută;
atunci când întreruperea ritmului dezvăluie un spaţiu gol,
constituie o dovadă a imperfecţiunii planului şi reacţia re-
zultată este dezamăgirea. Dacă însă momentul de uimire
coincide cu descoperirea unei trăsături interesante a pla-
nului, reacţia devine plăcută, iar trăsătura pare mai ac-
centuată. De multe ori ritmul sporeşte expresivitatea an-
samblului, integritatea şi calitatea acestuia, asigurând astfel
un cadru de recreere în care aspectele estetice devin mai
pregnante.

70
Ritmul poate fi: static, dinamic, simplu, compus, liniar, de
formă, de culoare, şi bineînţeles combinaţii ale acestor variante.
 Ritmul static se realizează prin succesiunea la intervale
egale a elementelor componente identice, exemplu: un ali-
niament cu exemplare din aceeaşi specie, formă a coroanei,
înălţime, plantate la distanţe egale unele de altele.
 Ritmul dinamic se obţine prin alternarea elementelor com-
ponente, care diferă între ele ca formă, înălţime şi alte
caractere vizibile sau sunt amplasate în intervale neegale.
Repetările dinamice se folosesc atunci când se urmăreşte
creşterea treptată a expresivităţii elementelor ritmice în
scopul concentrării atenţiei către un anumit obiect. Exem-
plu: creşterea constantă a înălţimii exemplarelor dintr-un
aliniament sau reducerea distanţei dintre exemplare asemă-
nătoare, ori modificarea intensităţii frunzelor şi florilor pe
măsura apropierii acestora de centrul compoziţiei.
 Ritmul simplu presupune repetarea constantă a aceloraşi
elemente sau grupuri de elemente; exemplu: unul sau mai
multe exemplare asemănătoare alternează constant cu un
număr egal de exemplare, ca în primul caz, asemănătoare
între ele, dar diferite de primele.
 Ritmul compus are grupuri asemănătoare din punct de ve-
dere al compoziţiei şi al combinării speciilor, care se re-
petă periodic. Ritmul compus nu se remarcă prin regu-

71
laritatea alternanţei, deoarece este mascat, fiind perceput
prin intuiţie.
 Ritmul liniar se remarcă prin repetări pe verticală; exem-
plu: tulpinile şi coroanele columnare ale plopilor pirami-
dali într-un aliniament. Ritmul de formă se evidenţiază
prin repetarea elementelor asemănătoare ca formă, volum,
iar ritmul de culoare sau de iluminare se realizează prin
alter-nanţa regulată, într-o ordine prestabilită a elementelor
de culori, nuanţe sau intensităţi luminoase diferite, cum ar
fi spre exemplu: plantarea alternativă a exemplarelor cu
frun-ze roşii, argintii sau verde deschis şi verde închis, ori
a exemplarelor cu coroana deasă sau coroana transparentă.
Consecvenţa constă în a compune elemente compoziţio-
nale, astfel încât trecerea de la o parte la alta a compoziţiei să se
facă uşor şi plăcut.

3.1.4. Principiul armoniei presupune relaţia desăvârşită a


tuturor elementelor dintr-un întreg. „Frumosul” se realizează prin
faptul că un întreg este guvernat de legile armoniei, prin relaţiile
dintre părţile sale şi nu printr-o singură parte considerată prin ea
însăşi. Se consideră că ordinea este cea mai mare şi mai generală
dintre legile esteticii, iar armonia arhitecturală este dominată de
două legi: a identităţii şi a asemănării.

72
1. Legea identităţii – conform căreia armonia arhitecturală
poate fi creată sau percepută într-o compoziţie care ajunge
la ordine prin repetarea aceloraşi elemente, forme sau spa-
ţii, cu alte cuvinte printr-un ritm static.
2. Legea asemănarii- conform căreia într-o compoziţie care
ajunge la ordine, armonia arhitecturală poate fi creată sau
percepută prin repetarea formelor asemănătoare ale
elementelor sau spaţiilor.
În timp ce legea identităţii reprezintă unitatea sau armonia
în uniformitate, legea asemănării reprezintă unitate în varietate.
O deosebită importanţă în compoziţie o prezintă armonia
culorilor. Deşi este dificil să se aprecieze întotdeauna, cu sufi-
cientă obiectivitate, concordanţă sau discordonanţă, se acceptă, în
principiu că, sunt armonioase următoarele combinaţii de culori:
 combinaţii numai între culori calde, active sau numai între
culori reci, pasive - armonia comunităţii sau a generalităţii;
 combinaţii între culori complementare - armonia contras-
tului, astfel dacă se doreşte obţinerea unei suprafeţe de un
verde intens i se aplică un petic de culoare roşie aprinsă, de
asemenea pentru ca o pată roşie să scânteieze ca focul tre-
buie să se proiecteze pe un fundal de un verde cât mai in-
tens;
 combinaţii între culori diferite (pasive, active sau comple-
mentare) unificate într-o culoare neutră - armonia legăturii.

73
În proiectarea spaţiilor verzi, principiul armoniei se rea-
lizează şi prin urmatoarele procedee: abordarea ordonată, succe-
siunea, modularea spaţiului, corelarea spaţiului natural cu cel ar-
tificial, a simplităţii şi varietăţii, realizarea contrastului.
a. Abordarea ordonată: urmăreşte ca spaţiile traversate de un
individ să fie astfel amenajate, încât să imprime, anticipat,
sentimente care să ajungă la intansitate maximă în punctul
terminus al deplasării. Exemplu: dacă dintr-o localitate pâ-
nă la o pădure de recreere accesul se face parcurgând o şo-
sea mărginită de exemplare arborescente, se realizează o
armonie prin anticiparea a ceea ce vizitatorul întâlneşte la
terminarea traseului.
b. Succesiunea exprimă în compoziţie o suită de percepţii sau
trăiri care au o continuitate. Întotdeauna omul caută o suc-
cesiune armonioasă şi unitară de tranziţii de la un spaţiu la
altul asemanător sau diferit.
În natură succesiunile pot fi întâmplătoare sau libere şi
pro-gresiste. La rândul ei, succesiunea progresivă este de
ascensiune, ca de exemplu perceperea unui urcuş de la bază spre
vârf şi direc-tional când, trecând peste munţi, dealuri, câmpii se
ajunge la ma re. De asemenea, se întâlnesc succesiuni progresive
către inte-rior, când spre exemplu se merge de la marginile
însorite ale unei păduri spre interiorul ei umbros.

74
În proiectare, succesiunea este întâmplătoare sau discipli-
nată. Ea poate să rătăcească şi să fie intenţionat nepăsătoare, dar
poate să şi dobândească un scop şi să fie concepută cu un înalt
grad de ordine. În proiectarea spaţiilor verzi armonia se poate
pune uşor în evidenţă şi prin alegerea şi asocierea unor specii
care prezintă o succesiune a perioadei de înflorire.
Modularea spaţiului permite ca prin amenajarea unor su-
prafeţe sau volume să se realizeze unitate, ordine şi armonie.
Amenajarea oricarei trasături minore a peisajului (dealuri, păduri,
cursuri de apă) se poate realiza prin patru căi de acţiune spre a
obţine atributele frumosului (unitate, ordine, armonie) şi anume:
conservarea formei naturale, distrugerea, alterarea sau accen-
tuarea acestaia. Să le ilustram luând ca exemplu, dealul.
 Conservarea formei naturale. Caracterul peisagistic al
unui deal poate fi de aşa natură încât cea mai bună
armonizare a sa cu mediul înconjurător sau cea mai in-
dicată utilizare (ca rezervaţie pentru vânat sau punct
fo-cal al unei zone locuită spre exemplu) să se obţină
dacă este ferit de schimbare.
 Distrugerea formei naturale. Un deal poate fi îndepărtat
prin nivelare, divizat prin străpungere (pentru construi-
rea unei şosele) sau îngropat sub construcţii.
 Alterarea formei naturale. Caracterul de bază al peisa-
jului unui deal poate fi alterat sau chiar schimbat

75
aproape complet prin nivelare, prin îndepărtarea sau
dimpotrivă, instalarea vegetaţiei arborescente.
 Accentuarea formei naturale se obţine dacă spre partea
superioară şi pe coama dealului se plantează arbori de
mă-rimea I cu coroana columnară sau piramidală, ori se
amplasează construcţii înalte cu acoperisul foarte as-
cuţit sau trasând o alee uşor remarcabilă, care să aibă o
pantă redusă ceea ce conduce la o lungime sporită,
astfel încât să creeze impresia că diferenţa de nivel de la
baza la vârful dealului este mult mai mare decât în
realitate.
c). Armonizarea spaţiului artificial cu cel natural. De regulă,
sarcina principală a proiectantului este de a păstra, pe cât
posibil peisajul natural. Totuţi atunci când intervenţiile
apar necesare se va urmări crearea unei legături armonioa-
se, a îmbinării celei mai potrivite dintre spaţiul artificial şi
cel natural. Această corelare se realizează prin îndepărtarea
elementelor distonante sau dimpotrivă prin introducerea
unora de accentuare. De exemplu: dacă în zona montană în
vecinătatea unei păduri vârstnice de molid, constituită din
exemplare înalte, bine conformate, s-ar amenaja un parter
cu gladiole, aceste flori atât de apreciate în spaţiile verzi
urbane aici, ar deveni elemente distonante pentru că ar fi în

76
conflict cu caracterul natural al peisajului, datorită acestei
nepotriviri florile ar stabili tensiuni vizuale neplăcute.
Spre a înfăptui armonizarea între componentele naturale şi
cele artificiale ale peisajelor, apare necesară introducerea elemen-
telor de accentuare cum ar fi, construirea unor edificii cu acope-
risul plan dacă sunt situate în zona de câmpie sau dimpotrivă, cu
acoperisurile foarte ascuţite cănd se găsesc la munte.
d). Imbinarea armonioasă a simplităţii şi varietăţii pre-
supune degajarea unor spaţii de elemente nesemnificative
care conduc la discontinuitate, la lipsă de unitate şi armo-
nie.
Uneori relaţia desăvârşită dintre componentele unui întreg
(armonia) se evidentiază prin realizarea contrastului între două
sau mai multe elemente constructive. De reţinut că pentru obţine-
rea contrastului unul din elementele contrastante trebuie în mod
evident să-l domine pe celalalt, cu alte cuvinte, un element repre-
zintă trăsătura caracteristică, iar celălalt - fundalul de sprijin.
Dacă se proiectează două elemente contastante de putere egală,
atunci iau naştere tensiuni optice, care în loc să sporească,
dimpotrivă, slăbesc sau chiar distrug senzaţia vizuală. Prin urma-
re un element contrastant este proiectat corect fie ca trăsătură dis-
tinctivă, fie ca fundal. Contrastul scoate în evidenţă linistea, pasi-
vitatea sau accentuiază încordarea intensă.

77
3.1.5. Principiul proporţionalităţii exprimă relaţia dintre
mărimile unor elemente şi acţionează întotdeauna direct asupra
privitorului. În spatele a ceea ce numim a fi frumos, se află de
fapt o anumită proporţionalitate, care se verifică prin rapoarte
geometrice, respectiv ritmuri, esenţe şi sensuri de ordine şi es-
tetic, ceea ce ne trimite către valorile arhitecturale autentice, care
utilizează proporţiile de aur. Numai cei care, nu au respectat
tradiţia, au pierdut aceste valori, cu semnificaţii adânci, filoso-
fice existente de secole, de milenii.
Anumite raporturi plac ochiului mai mult decât altele
pentru motive greu de explicat, dar printe care, se pare că obiş-
nuinţa intervine într-o mare măsura. Ne place spre exemplu ca
înălţimea capului unui om sa fie de şase-şapte ori mai mică decât
înăltimea totală a corpului sau, un cap care depăşeşte aceste pro-
porţii dă impresia unei fiinţe deformate.
De-a lungul secolelor au existat preocupări susţinute
pentru stabilirea unor formule şi reguli fixe, care să poată genera
propor-ţiile construcţiilor, relaţiile dintre o construcţie şi alta sau
a unei componente a mediului înconjurător faţă de celelalte
componen-te şi faţă de om.
Astfel în secolul I î.Hr, arhitectul Vitruvius - savant roman,
a găsit ca sistem de proporţii, modulul antropomorfic, unitate ba-
zată pe proporţiile corpului uman, pe care le-a aplicat în planu-
rile şi construcţiile sale.

78
În secolul al XIII-lea Fibonacci, matematician italian, a
descoperit o prograsie, aşa-numită proporţia de aur sau secţiune
de aur, care a fost adoptată curând în toate domeniile de proiec-
tare, fiind considerată pentru mulţi creatori baza celui mai bun
raport care poate să existe. În căutarea legilor obiective ale fru-
mosului, numărul de aur poate fi considerat ca o constantă a
fenomenului estetic, atât în natură, cât şi în arhitectura populară
autentică. În lumea mineralelor, numărul de aur se regăseşte în
cristale, materii anorganice, care prezintă simetrii de ordinul 4 şi
6. În regnul vegetal şi animal, numărul de aur abundă, numărul 5
fiind regăsit în spiralele cochiliilor, dar şi în proporţiile corpului
uman.
Vitruvius definea numărul de aur, ca valoarea unei pro-
porţii între un minim de termeni, înţelegând prin ordonare, re-
laţiile convenabile de mărime, care armonizează întregul cu părţi-
le sale, relaţii care pot corecta şi înfrumuseţa dimensionările strict
utilitare. Detaliul şi ornamentul completează numai volumul, fără
a-l sufoca. Numărul de aur este dat de raportul dintre 1+ radical
din 5/2, care este egal cu 1,618. El exprimă, cum am arătat, legă-
tura cea mai strânsă dintre întreg şi părţile sale componente. Nu
există superioritate arhitecturală a unui popor asupra altui popor,
a unei epoci asupra altei epoci, a unui stil asupra altui stil.
Figurile geometrice care conţin, în diferite moduri, numă-
rul de aur, sunt: dreptunghiul de aur, având raportul laturilor egal

79
cu numărul de aur, respectiv 1,618; pentagonul regulat de aur,
regăsit din siturile preistorice, până astăzi; pentagonul stelat de
aur; triunghiul de aur cu unghi ascuţit de 36 grade, triunghiul
echilateral, pătratul. Este posibil ca proporţia de aur să fie unul
din ritmurile ordonatoare, sau, cum spunea Platon, ritmul sufletu-
lui lumii. Acest raport s-a impus ca rezultat al cercetării, prezenţa
de milenii, a raportului de aur în arhitectură, certifică acest fapt şi
dă posibilitatea reintegrării omului în armonie cu mediul natural.
Proporţiile de aur în spaţiul antropic armonizează ritmurile fizio-
logice umane cu ritmul cosmic, contribuind la creşterea gradului
de coerenţă al fiinţei umane, semnalul cosmic transformându-se
în semnal de conştiinţă, reechilibrând planul psihic.
Începând cu numerele 1 şi 2, dacă fiecare nouă cifră este
suma celor două - precedente, se formează o progresie de tipul 1,
2, 3, 5, 8, 13, 21, 43 etc. care, tradusă în forme şi ritmuri de plan,
este plăcută vederii. Mai târziu, s-a descoperit că această pro-
gresie aproximă succesiunea creşterii plantelor şi a altor organis-
me (legea Van't Hoff), aceasta i-a sporit importanţa şi a confir-
mat părerea proiectanţilor că este "naturală" şi "organică"
Şi Leonardo da Vinci a analizat şi formulat propriul sau
sistem de proporţii privind părtile componente ale figurii ome-
neşti în raport cu înălţimea totală a omului şi a dedus apoi un ta-
bel de proporţii şi raporturi clasice din care a alcătuit pentru fi-
ecare proiect un sistem modular convenabil.

80
În ceea ce priveşte grădinile, Mollet este primul care a de-
finit anumite proporţii între lungimea şi lăţimea lor. El propune
ca aleile cu o lungime în jur de 300 m să aiba o lăţime de circa 8
m, iar a celor cu lungime de 250 -300 m să li se dea o lăţime de 5
m, justificând aceasta prin faptul că "perspectiva se mutilează".
În spaţiile verzi, obiectele pot fi proporţionate la o scară
individuală sau la o scară monumentală.
Scara - fixează amploarea unei compoziţii în raport cu
omul, deoarece măsura comună a oricărei creaţii rămâne omul şi
deci în raport cu el trebuie să fie reglate dimensiunile diferitelor
elemente ale compoziţiei. Calculul scării unui plan se va face
după următoarea formulă: s = r/p; unde
p = este distanţa din plan, măsurabilă (cu rigla)
r = este distanţa din realitate (de pe teren)
s = este scara hârtii/planului
 Scara individuală. În România, arhitectura autohtonă este
concepută la scară individuală (umană), chiar şi în edifi-
ciile de cult. Această concepţia oglindeşte mentalitatea
specifică românilor, de a se reculege în spaţii intime, la
scara şi măsura cerută de smerenia omului. Forţa şi dem-
nitatea unor spaţii impuse prin supleţea şi harul propor-
ţiilor, fără ostentaţie, oferă o lecţie a măsurii cu care
trebuie să ne alcătuim creaţiile. Calităţile peisajului, rezul-
tat ca urmare a unei arhitecturi realizate la scară indi-

81
viduală, oferă un exemplu de acord ideal şi armonie între
volum, materie şi tehnologie, ilustrând măsură şi sobrieta-
te.
Majoritatea obiectelor uzuale într-un spaţiu verde sunt
construite la scară individuală (banca, masa de grădină, aleea pie-
tonală). Aceste obiecte şi elemente redau bine măsura omului.
Realizările la scara individuală emană adesea o impresie de bună-
stare, chiar de confort, datorită faptului că nici un element nu
pare copleşit. În scuaruri sau în zonele grădinilor cărora vrem să
le conferim un caracter primitor şi liniştit componentele inerte cât
şi vegetaţia vor fi realizate la scară individuală. Un loc pentru
picnic, proiectat la scara individuală, în apropiare de un arbore,
câştigă un contrast cu gigantismul arborelui; acelaşi loc realizat la
marginea unei vaste peluze câştigă, de asemenea, în conrast cu
amploarea suprafeţei orizontale - în acest caz uniformitatea şi o-
rizontalitatea suprafeţei verzi amplifică impresia de odihnă.
 Scara monumentală. În anumite împrejurări scara indivi-
duală devine insuficientă şi atunci trebuie luat în consi-
derare "omul colectiv", spre exemplu: spectatorii unui sta-
dion sau publicul numeros dintr-un parc destinat culturii
sau odihnei. În această situatie nu se mai pune problema
realizarii elementelor la scară individuală ci un număr mai
mare sau mai mic al acestora inclus într-un cadru vast con-
ceput la "scară monumentală". Scara monumentală prin

82
impresia produsă de dimensiunile sale asupra omului, con-
vine amenajărilor care trebuie să exprime o anumită forţă
sau putere (parcuri sportive), ori măreţie (o piaţă publică
sau o reşedinţă oficială). Deci, la scară individuală valoa-
rea măsurii omului, aplicată creaţiilor concepute pentru
om, există întodeauna, dar în anumite cazuri, ea se găseşte
inclusă într-un cadru mai vast, căruia îi serveşte de etalon
şi este scara monumentală.
Între dimensiunile clădirilor, grupuri de arbori etc, şi dis-
tanţa până la privitor trebuie să fie un anumit raport. După obser-
vaţii multiple s-a ajuns la concluzia că, ochiul omenesc este orga-
nizat în aşa fel încât distanţa optimă pentru vederea detaliului
unui obiect este egală cu cea mai mare dimensiune, latură sau
înălţime, a obiectului. La o clădire înălţimea are o importaţă mai
mare decât lăţimea, pentru că observatorul are mai mare libertate
în deplasarea laterală a privirii decât în sus şi în jos. O distanţă
între observator şi clădire egală cu înălţimea clădirii presupune
privirea acesteia sub un unghi de 45 de grade.
Pentru ca o clădire sau o specie arborescentă să se vadă în
modul cel mai favorabil (exceptând detaliile) observatorul trebuie
să fie separat de acestea cu o distanţă de aproximativ două înăl-
ţimi, ceea ce înseamnă că el va vedea sub un unghi de 27 de gra-
de. În acest caz obiectul va umple tot câmpul vederii observato-
rului care ţine capul nemişcat.

83
Dacă observatorul doreşte să vadă obiectul ca parte a unui
ansamblu, el trebuie să-l privească sub un unghi de 18 grade,
adică să fie separat de obiect printr-o distanţă egală cu aproxima-
tiv trei înălţimi. Când distanţa creşte, adică unghiul devine mai
mic de 18 grade, clădirea sau arborele pierd din predominanţa lor
asupra câmpului vederii. Rezultă deci că, un scuar decorativ mai
lung de trei ori decât înălţimea clădirilor în faţa cărora se am-
plasează este în „pericol” de a deveni un cadru imperfect pentru
vizionarea acestora şi în consecinţă, proporţiile unui astfel de
scuar trebuiesc schimbate.

3.1.6. Principiul economicităţii trebuie să stea permanent


în atenţia proiectanţilor şi a realizatorilor de spaţii verzi. Econo-
micitatea nu poate fi considerată ca o cerinţă conjuncturală dato-
rită unor situaţii de moment, ci este o lege a progresului, impusă
de necesitatea obiectivă a reducerii continue a efortului uman şi
creşterii eficacităţii rezultatelor lui în toate domeniile. Acest prin-
cipiu se va aplica fără a neglija celelalte principii ale proiectării,
dar trebuie avut în vedere că într-o compoziţie realizată nu se
admiră economia în sine, ci inobilarea formei, ca rezultat al unui
proces atent de eliminare a superfluului şi de păstrare a nece-
sarului, a esenţialului, ca şi capacitatea proiectantului de a satis-
face utilitatea şi frumuseţea prin dozarea cu discernământ a mij-
loacelor materiale şi estetice.

84
3.1.7. Principiul istoric este principiul care îmbină expe-
rianţa istorică cu creativitatea şi cunostinţele actuale, prusupu-
nând unirea trecutului cu prezentul. În proiectare, privim înainte
pentru a ne imagina îmbunătăţirile posibile, bazate pe utilizarea
de noi tehnici materiale şi concepţii de creere. Dar, acestea vor
trebui combinate cu tot ceea ce este mai bun din ceea ce ne-a lă-
sat trecutul, fiindcă "cei care refuză lecţiile istoriei sunt con-
damnaţi să le repete"

3.1.8. Caracterul original al compoziţiei. Deşi pentru


creerea unui spaţiu verde reuşit trebuie aplicate numeroasele me-
tode şi procedee prezentate în cadrul principiilor, totuşi în final,
fiecare lucrare se caracterizează prin autenticitate, ceea ce-i con-
feră un caracter original, propriu.
Caracterul reprezintă acea valoare, datorită căreia două
spaţii verzi de importanţă echivalentă concepute într-un stil iden-
tic şi aplicând aceleaşi reguli de compoziţie sunt la sfârşit, două
opere diferite. Invers, se poate spune că o realizare nu este cu
adevarat interesantă decât în măsura în care i s-a dat o persona-
litate, i s-a atribuit un accent care o "caracterizează"
Investigarea caracterului cuprinde două faze: în prima fază
se defineşte programul de amenajare, se stabileşte destinaţia vii-
torului spaţiu verde şi se adoptă caracteristicile generale ale sti-
lului clasic, peisager sau mixt. Faza a doua este cea în care

85
intervine vizibil "grifa" creatorului şi se încheie odată cu termi-
narea lucrării căreia i se imprimă, în final, un caracter original, o
anumită personalitate.
Alegerea şi dispunerea elementelor de detaliu, de decor,
alegerea şi gruparea vegetaţiei caracterizează amenajarea finală.
Adesea, sit-ul sau stilul clădirii principale impune particularităţile
spaţiului verde şi aceste două părţi (sit sau clădire plus spaţiu
verde) constituie, în final, un tot coerent. A decora, spre exemplu
- o grădină într-un oraş modern cu coşuri aşa cum se foloseau
acum un secol, este un non-sens, oricare ar fi calitatea decorului
format din materiele vegetale.
Materialele locale a căror întrebuinţare este recomandată
întotdeauna, ne ajută în folosirea elementelor caracteristice. Uti-
lizând spre exemplu: lemn de mesteacăn, tei, sau salcie pentru
construcţiile dintr-un spaţiu verde într-o zonă în care aceste specii
vegetează natural în arborete, înseamnă că unitatea respectivă a
intrat, parţial, în caracterul local, respectând în felul acesta un
principiu dialectic cu privire la legătura indisolubilă dintre formă
şi conţinut.

86
3.2. Stiluri în peisagistică

Prin noţiunea de stil se înţelege totalitatea particularităţilor


caracteristice unei structuri, civilizaţii, epoci, activităţi, etc. legate
de o anumită epocă şi un anumit loc şi elaborate sub influenţa
condiţiilor naturale şi a factorilor sociali. Stilul în arhitectura pei-
sageră indică modul de armonizare a elementelor naturale (relief,
apă, vegetaţie etc.) cu cele artificiale (alei, bazine, fântâni, statui
etc.) în vederea realizării unei ţinute artistice distincte. De-a lun-
gul veacurilor stilurile în arhitectura peisajului au diferit axân-du-
se totuşi pe două tipuri caracteristice: geometric, regulat sau arhi-
tectural şi peisager, natural sau liber. Din combinarea acestor
două a rezultat al treilea stil, respectiv stilul mixt sau combinat.

3.2.1. Stilul geometric. Acest stil a fost folosit de-a lungul


a 5000 de ani de istorie a omenirii şi a servit, în general, pentru
înfrumuseţarea reşedinţelor celor ce aparţineau clasei
stăpânitoare (vezi caietul de lucrări practice, PP2). Există câteva
variante în funcţie de epocă, sistemele sociale şi politice ale
popoarelor res-pective, de situaţia geografică, condiţiile
climatice, etc.
Principiile care stau la baza stilului geometric sunt următoarele:

87
 compoziţia se bazează în general pe forme geometrice re-
gulate, rezultate din asocierea liniilor drepte şi a celor cur-
be;
 scopul principal este punerea în valoare a celei mai impor-
tante clădiri (palat, castel, edificiu public, etc.) care cons-
tituie de fapt punctul definitoriu al ansamblului;
 armonizarea planului se face pe baza unei axe de simetrie,
alcătuită dintr-o perspectivă mai largă asupra clădirii prin-
cipale;
 se impune adeseori adaptarea şi transformarea naturii după
nevoile compoziţiei - relieful terenului poate fi nivelat, a-
pele pot fi rectificate, vegetaţia poate fi astfel condusă
încât să se poată vedea intervenţia omului;
 compoziţia necesită şi numeroase elemente artificiale de
construcţie sau de ornament: trepte, parapete, colonade,
fântâni, pavilioane, grupuri sculpturale, vase cu flori, etc.;
 terenurile recomandate pentru amenajarea în stil geometric
sunt cele plane, totuşi în anumite condiţii o
neuniformitatea terenului produce efecte decorative
deosebite;
 un ansamblu în stil geometric se compune, în general, din
clădirea principală, cu dependenţele sale, plus grădina sau
parcul;

88
 aşezarea clădirii, de obicei, se face în apropierea drumului
public putând astfel avea acces direct sau indirect, prin alei
mărginite cu vegetaţie;
 din mijlocul faţadei clădirii şi perpendicular pe ea porneşte
axa principală - de compoziţie - care se opreşte asupra unui
element important, natural sau artificial. Axa principală
desparte grădina sau parcul în două părţi simetrice în an-
samblul lor;
 la compoziţiile mai vaste axa principală este întretăiată de
axe secundare (transversale sau oblice) ce formează per-
spective secundare, cu rolul de a înlătura eventual mono-
tonia grădinilor prea mari;
 grădina amenajată în stil geometric este alcătuită din par-
tere cu forme geometrice regulate, plantate cu flori, având
desene simple sau complicate, ornamentate cu bazine de
apă, vase de flori, grupuri sculpturale, arbuşti de talie mică
tăiaţi în forme geometrice regulate, etc.;
 parcul amenajat în stil geometric este alcătuit dintr -o pă-
dure ale cărei margini constituie un perete de verdeaţă spre
restul amenajării, cu arbori plantaţi la distanţe egale şi
destul de des, uneori cu coronamentul tăiat în forme geo-
metrice. Aleile care străbat parcul vor fi rectilinii, presărate
din loc în loc cu pieţe circulare sau poligonale, săli verzi,
labirinturi, desişuri, etc..

89
Stilul geometric impune proiectantului să trateze vegetaţia
conform cu principiile simetriei, ordinei, geometrizării formelor,
a ritmărilor regulate etc. Plantaţiile vor fi dispuse în rânduri drep-
te. Pe marginea aleilor se vor folosi metode de plantare deasă şi
se va interveni prin tăieri curente.
Zidurile verzi, bordurile şi gardurile vii vor trebui să for-
meze labirinte dispuse asemănător încăperilor unei construcţii.
Parterele şi rondurile, perfect geometrice cu o vegetaţie dispusă
foarte regulat în motive stilizate de inspiraţie folclorică vor forma
adeseori elementele principale de administraţie de la ferestrele
clădirii.
Proiectantul va ţine seama ca, în proiectarea clădirii să se
amplaseze o vegetaţie scundă, care să permită o bună vizibilitate
iar construcţia să apară bine degajată.

3.2.2. Stilul peisager. A apărut ca o reacţie împotriva


rigidităţii şi a caracterului prea artificial al stilului geometric. Prin
adoptatarea stilului peisager în arhitectura peisajului se urmăreş-
te ca elementele artificiale să fie astfel armonizate cu cadrul na-
tural încât să pară integrate în natură, iar priveliştile să depă-
şească limitele teritoriului amenajat, legând peisajul exterior de
cel interior. Principiul simetriei, caracteristic stilului geometric,
este înlocuit cu principiul echilibrului, care presupune că întreaga
compoziţie, neuniformă prin linii şi volume, să se compenseze şi

90
echilibreze de o parte şi de alta a liniei de perspectivă (vezi ca-
ietul de lucrări practice, PP3).
Stilul peisager presupune ca vegetaţia să fie dispusă în
mod liber, ca în natură, dar urmărind unele principii de compo-
ziţie proprii astfel ca întreaga compoziţie să ne apară cât mai
pitorească. În general, la amplasarea vegetaţiei se vor respecta
următoarele principii:
 cu ajutorul vegetaţiei se va dirija privirea vizitatorilor către
privelişti îndepărtate;
 axele de perspectivă vor fi mărginite de plantaţii având
liziere sinuoase, foarte plăcute privirii;
 suprafeţele gazonale, pajiştile bine întreţinute vor trebui să
constituie adevărate covoare verzi dispuse în pante line;
 elementele inestetice vor fi mascate cu ajutorul vegetaţiei
(racordările de pantă, încrucişările de alei, neregularităţile
pantelor, construcţiile inestetice, etc.);
 evidenţierea elementelor frumoase cu ajutorul vegetaţiei se
va face prin utilizarea contrastelor, nuanţelor de culoare
diferită, formelor particulare, fundalurilor potrivite;
 pe terenurile denivelate se va evita amplasarea simetrică a
plantaţiilor;
 plantaţiile din zona racordărilor de alei, de intersecţii etc.,
trebuie să alcătuiască grupuri unitare cu forme bine con-
stituite;

91
 se vor evita plantaţiile făcute astfel încât lizierele să aibă o
linie prea uniformă;
 exemplarele izolate din nişele sau din exteriorul grupărilor
vor fi, de preferat, din aceeaşi specie cu cele de la margi-
nea masivului şi vor fi dispuse astfel ca la o diseminare na-
turală;
 forma etajată a masivelor plantate va trebui să urmărească
linia generală a plantaţiei;
 se va evita plantarea în cadrul grupărilor la distanţe egale
între exemplare sau în aliniament şi nici în mod perfect si-
metric faţă de o axă imaginară.
Amenajările în cadrul stilului peisager sunt constituite, în
general, din plantaţii joase (peluze, pajişti, staturi de flori, etc.)
încadrate cu masive de arbori, distribuiţi neregulat dar după prin-
cipii bine stabilite. În acest peisaj se încadrează apa sub formă de
lacuri, heleştee, cursuri de apă, cascade, care trebuie să apară cât
mai naturale posibil.
O concepţie deosebită este cea referitoare la trasarea a-
leilor, care contrar stilului geometric, sunt curbe şi sinuoase,
astfel încât să formeze itinerarii comode, agreabile şi să atingă
obiective bine precizate. Curbele şi sinuozităţile aleilor, diferitele
schimbări de direcţie trebuie să fie justificate de relieful şi obsta-
colele naturale ale terenului. Într-o compoziţie care are o clădire

92
centrală reţeaua de alei trebuie să fie concentrică, unind clădirea
cu punctele îndepărtate.
Vegetaţia constituie elementul principal al compoziţiei şi
se dispune diferit pe parcursul compoziţiei. Astfel, lângă clădire
se introduc specii de talie mică, cu înflorire frumoasă şi bogată,
care să permită observarea clădirii cu uşurinţă. Pe suprafeţele
mari gazonate se plantează izolat, la distanţe relativ mari specii
de arbori şi arbuşti exotice, decorative prin formă, frunze, flori,
fructe, etc. Pe măsură ce ne depărtăm de clădire se pot folosi
arbori şi arbuşti indigeni, care sunt adaptaţi cel mai bine condi-
ţiilor locale.
În proiectarea spaţiilor verzi în stil peisager se disting
două concepţii: modelul englez, în care domină peluze întinse,
alei în iarbă, grupări rare de vegetaţie, etc. şi modelul francez, în
care construcţiile mici sunt mai numeroase, vegetaţia este mai
bogată şi cu aspecte mai romantice.

3.2.3. Stilul mixt. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi


începutul secolului al XIX-lea odată cu apariţia grădini-
lor orăşeneşti se constată necesitatea rezolvării problemei compo-
ziţiei acestora, mai puţin rigidă din punct de vedere al stilului.
Parcurile în stil geometric nu puteau fi realizate în oraşe din
cauza costului ridicat dar şi datorită tendinţelor de găsire al unor

93
elemente naturale, liniştitoare, care nu se puteau încadra acestui
stil.
Din combinarea stilului natural cu cel geometric a apărut
stilul mixt care presupune tratarea unor părţi de compoziţie în stil
geometric iar a altor părţi în stil peisager, în aşa fel încât să se
realizeze o unitate organică.
Traseele drepte, cu profile transversale largi, capabile să
primească mari mase de oameni se folosesc în părţile centrale ale
compoziţiei, acolo unde se grupează şi construcţiile. În zonele
mai îndepărtate traseul devine sinuos, vegetaţia este dispusă cât
mai asemănător cu cea existentă în natură, creând astfel colţuri
mai liniştite.
În general, axele de perspectivă sunt mai scurte, nefiind
indicat ca o axă de perspectivă începută în stil geometric să fie
continuată în stil peisager. Se recomandă ca aleile trasate în stil
geometric să fie mai puţin numeroase iar cele trasate în stil pei-
sager să fie mai înguste şi cât mai variate ca traseu.
Plantaţiile din spaţiile verzi tratate în stil mixt se dispun
diferenţiat. Astfel, în apropierea intrărilor, a clădirilor, se execută
o amenajare floristică şi dendrologică mai bogată, cu vegetaţie
mai scundă, uneori tunsă, din loc în loc folosindu-se şi arbori izo-
laţi, foarte decorativi.
Apele se pot prezenta sub diverse forme: bazine, fântâni
arteziene, mici căderi, lacuri naturale de mici dimensiuni, ape

94
curgătoare, etc., urmărindu-se încadrarea cât mai bună a acestora
în peisaj.

3.3. Genul peisajului

Genul unui peisaj reprezintă caracterul general al expre-


sivităţii artistice a acestui peisaj precum şi influenţa lui asupra
stării sufleteşti. Genurile peisajelor sunt multiple iar sentimentele
pe care le determină sunt numeroase şi diferite în funcţie de
percepţia individului. În decursul timpului, percepţia asupra ge-
nului peisajului a fost diferită, atât în cadrul istoric cât şi în cadru
geografic.
Chinezii deosebeau trei genuri ale peisajului, şi anume: de
veselie, de groază şi de basm. Home, considera în 1762 că o gră-
dină poate inspira sentimentele: de grandoare, de admiraţie, de
veselie, de melancolie, de sălbăticie, de mirare. La începutul
secolului al XX-lea, E. André şi Vacherot deosebeau următoarele
genuri de peisaje: cel al nobleţei sau al grandorii, cel al veseliei şi
cel al pitorescului sau al sălbăticiei. Hubbard adaugă la cele două
genuri de mai sus genul de tristeţe şi cel de melancolie.
Carmazin-Cocovschi deosebeşte două mari categorii de ge-
nuri: genuri majore şi genuri minore. Genurile majore sunt: inspi-

95
rator, de bucurie, visător şi protectoriar genurile minore sunt: cal-
mant şi melancolic. În prezent, datorită similitudinii sentimen-
telor de factură apropiată, ce gravitează de fapt în jurul unui sen-
timent dominant, ce constituie şi denumirea genului respectiv.
Sunt luate în considerare următoarele genuri: grandios, de bu-
curie, romantic şi liniştit.
 Genul grandios, inspirator, solemn sau maiestuos, im-
primă vizitatorului sentimente de solemnitate, de inspiraţie,
de admiraţie şi respect. Acest gen este caracteristic supra-
feţelor întinse, destinate activităţilor de masă, în care este
prezent „omul colectiv”, dar şi masivelor mari de arbori,
clar conturate, formate din arbori înalţi dar şi arbuşti, ce
dau impresia de compactitate. Aceleaşi sentimente sunt
imprimate şi de întreruperile mari ale masivelor, sub forma
unor poieni largi sau peluze întinse, de suprafeţele mari o-
cupate de oglinzile apelor stătătoare sau chiar curgătoare.
Efectul grandios al unei suprafeţe verzi este accentuat prin
prezenţa suprafeţelor mari acoperite cu specii floricole, cu
înflorire abundentă, cu un efect decorativ deosebit.
 Genul de bucurie, de veselie sau de entuziasm, induce şi
creează veselie şi bună dispoziţie prin diferite combinaţii
contrastante dar unitare de linii, forme, volume, culori, um-
bră şi lumină. O compoziţie realizată în acest gen are ca-
racteristice spaţiile verzi deschise, largi, în care sunt plan-

96
taţi arbuşti solitari sau sub formă de mici grupuri, decora-
tivi prin frunzişul bogat sau prin flori numeroase. De ase-
menea, aici se încadrează şi spaţiile verzi largi în care se
folosesc speciile floricole în grupuri, cu flori având culori
calde, ce influenţează activ buna dispoziţie a omului.
 Genul visător sau romantic determină stimularea fan-
teziei şi predispune la visare. Senzaţia de mister a peisaju-
lui amenajat poate fi dată de arborii seculari, de lumini-
şurile retrase, de stâncile, cascadele, trunchiurile bătrâne de
arbori doborâţi, ruinele sau mormintele false ce apar pe
neaşteptate într-o anumită compoziţie, pe măsură ce vizita-
torul o descoperă progresiv. Fascinaţia exercitată de astfel
de elemente asupra privitorului, surpriza descoperirii aces-
tora la un moment dat induc aceste sentimente cu caracter
romantic.
 Genul liniştit sau calmant predispune la repaus şi la
odihnă, atât sub aspect psihic cât şi fizic. Acest gen este
ca-racteristic colţurilor liniştite, dispuse într-un masiv
pădu-ros, sau în anumite sectoare sau zone mai retrase, dar
şi zonelor situate lângă suprafeţele apelor liniştite, având
ca fundal imagine unor munţi înalţi, a unui masiv păduros
sau chiar albastrul liniei orizontului (în cazul peisajelor
mărgi-nite de imensitatea unui lac, unei mări sau ocean).

97
4. TIPURI DE PEISAJE AMENAJATE.
TIPOLOGIE, ORGANIZARE ŞI AMENAJARE

Spaţiile verzi sunt un element esenţial al habitatului uman.


Gama spaţiilor verzi este foarte largă, luându-se în evidenţă două
mari categorii: spaţiile verzi extravilane şi intravilane (sau spaţii-
le verzi urbane).
Termenul de spaţiu verde este înscris în cadrul Legii nr. 24
din 15 ianuarie 2007 (legea privind reglementarea şi adminis-
trarea spaţiilor verzi urbane) ca zona verde în cadrul oraşelor şi
municipiilor, definită ca o reţea mozaicată sau un sistem de eco-
sisteme seminaturale, al cărei specific este determinat de vegrta-
ţie (lemnoasă, arborescentă, arbustiva, floricolă şi erbacee).
O altă definiţie prezintă spaţiul verde ca o zonă verde ce
constă din teritorii ce au o valoare semnificativă de patrimoniu
natural şi care necesită protecţie şi/sau ecosisteme de o biodiver-
sitate unică, ameninţate de poluare, ca şi coridoare ce leagă „in-
sule” protejate izolate.
Dacă în trecut spaţiile verzi se aflau numai în curţile dife-
ritelor locuinţe mai răsărite, odată cu creşterea densităţii popu-
laţiei umane şi realizarea locuinţelor supraetajate, s-a impus nece-

98
sitatea păstrării şi realizării conştiente a unor suprafeţe verzi tot
mai mari în oraşe. În prezent urbaniştii apreciază că un oraş, cu
cât este mai mare, cu atât are nevoie de spaţii verzi mai mari/ lo-
cuitor, acestea având influenţă asupra zonei învecinate pe distan-
ţe diferite în funcţie de tipul şi mărimea spaţiului verde (Tabel 2).

Tabel 2 . Necesarul de spaţii verzi în localităţile urbane.


Nr. locuitori mp spaţiu verde / locuitor
20 000 11
20 000 – 50 000 12
50 000 – 100 000 13 – 20
Peste 100 000 17 – 26

4.1. Tipuri de spaţii verzi. Tipologie, organizare şi


amenajare

1. Tipuri de spaţii verzi. În categoria spaţiilor verzi


urbane intră parcurile, scua-rurile, amenajările din faţa unor
edificii mai importante, grădinile botanice, zonele verzi de-a
lungul cursurilor de apă, cimitirele, rondourile de la întretăierea
unor drumuri mai importante, alinia-mentele stradale şi chiar
unele zone de parcare.
În zonele urbane (Legea nr. 24/2007, art.3), spaţiile verzi
se compun din următoarele tipuri de terenuri:
a) parcuri;
b) scuaruri;

99
c) aliniamente plantate în lungul bulevardelor şi străzilor;
d) terenuri libere, neproductive din intravilan: mlaştini, stân-
cării, pante, terenuri afectate de alunecări, sărături care pot
fi amenajate cu plantaţii.
Clasificarea spaţiile verzi
1. După dreptul de proprietate asupra terenului (Legea nr. 24/
2007, art. 4), spaţiile verzi sunt:
a) publice - parcuri, scuaruri, spaţii amenajate cu domi-
nanta vegetală şi zone cu vegetaţie spontană ce intră în do-
meniul public;
b) private - spaţii verzi ce sunt în proprietatea persoa-
nelor fizice sau juridice.
2. După modul de folosinţă şi funcţionalitatea lor avem:
Spaţii verzi de folosinţă generală:
a) scuarurile,
b) grădinile,
c) parcurile,
d) pădurile-parc
e) spaţiile verzi de pe arterele de circulaţie.
Spaţii verzi cu acces limitat:
a) parcurile sportive,
b) grădinile instituţiilor,
c) spaţii verzi industriale,
d) grădinile locuinţelor individuale.

100
Spaţii verzi cu profil specializat:
a) grădini botanice,
b) parcuri dendrologice,
c) grădini de trandafiri,
d) grădini şi parcuri zoologice,
e) plantaţii de cimitire.
Spaţii verzi cu funcţii utilitare:
a) plantaţii de consolidare a terenurilor în pantă,
b) plantaţii de protecţie a surselor de apă,
c) plantaţii pe şosele şi autostrăzi.
Obiectivele legate de zonele verzi din oraşe au în vedere
dezvoltarea spaţială şi sub aspectul diversităţii biologice a aces-
tora, concomitent cu refacerea unei sistem de spaţii verzi, pe de o
parte prin realizarea legăturilor dintre acestea, iar pe de alta prin
recrearea legăturilor cu zonele naturale existente din teritoriul
înconjurător.
2. Tipologia, organizarea şi amenajarea spaţiilor verzi
din intravilanul oraşelor. Principiilele de compoziţie utilizate în
proiectarea spaţiilor verzi intravilane trebuie să asigure integrarea
armonioasă a elementelor naturale şi ale celor construite atât în
cazul parcurilor cât şi a grădinilor publice. În ultima perioada se
constată o simplificare exagerată a modalităţilor compoziţionale,
cu rezutate vizibile asupra obţinerii unor efecte decorative mai
slabes.

101
Proiectele de amenajare peisagistică elaborate în stadiile
iniţiale de concepere a unor parcuri au suferit în unele situaţii
modificări semnificative de-a lungul timpului, sistematizarea co-
munistă înlăturând în mare parte elementele constructive cu va-
lenţe decorative în favoarea unei tratări simplificate.
Dispunerea vegetaţiei în interiorul ansamblurilor de locuin-
ţe îmbracă trei modalităţi de integrare spaţială, fiind corelată cu
poziţia, orientarea şi înălţimea clădirilor:
 sub formă de fâşii perimetrale, cu dezvoltare mai mare în
zonele de faţadă, unde ocupă suprafeţe de 150 - 500 mp,
reprezintă forma cea mai des întâlnită. Cartierele cu fron-
turi paralele de blocuri, pot dispuse de mai multe şiruri de
zone plantate, care sunt compartimentate de către aleile
pietonale de acces;
 dispunerea sub forma unor mici „grădini” de cartier, cu
suprafeţe de 800-2000 mp, în cazul cvartalelor de locuinţe.
Dimensiunile acestor grădini permit dezvoltarea unei vege-
taţii arborescente sau utilarea cu bănci şi spaţii de joacă
pentru copii;
 dispunere mixtă, situaţie în care ponderea vegetaţiei poate
depăşi 40-50% din suprafaţa ansamblurilor de locuinţe,
determinând un peisaj urban verde.
Modul în care aceste spaţii verzi vor fi gestionate în viitor
poate contribui la schimbarea imaginii urbane, în prezent alterată

102
prin moştenirea arhitecturală din perioada comunistă, percepută
în general sub forma unui complex de elemente negative, între
care „spaţiile verzi” cu aspect de maidan sau cu o utilizare incertă
joacă un rol care nu este de neglijat.
Spaţiile verzi publice se impun în structura verdelui urban
prin accesibilitate sporită şi diversitatea dotărilor care asigură un
grad maxim de utilizare de către citadini. Create şi gestionate în
principal de administraţiile publice care le decid rolul, evoluţia,
modul de întreţinere şi funcţionalitatea, aceste spaţii verzi răs-
pund cel mai bine unor imperative de ordin social, recreativ, este-
tic, igienico-sanitar şi arhitectural.

4.1.1. Parcurile în temeiul legii nr. 24/2007 sunt repre-


zentate prin întinderi mari ocupate cu vegetaţie lemnoasă şi
ierboasă, ce depăşesc 20 ha, dar nu mai mult de 100 ha, fiind cele
mai mari unităţi de spaţiu verde urbane formate dintr-un cadru
vegetal specific şi din zone construite, cuprinzând dotări şi
echipari destinate atât pentru odihnă pasivă cât şi pentru diferite
manifestări artistice, sportive, culturale şi ştiinţifice fiind denu-
mite parcuri de cultură şi odihnă. Parcurile existente diferă ca
origine, apariţia şi amenajarea lor fiind în relaţie directă cu par-
ticularităţile procesului de urbanizare de la nivelul fiecărui oraş.
Amplasarea parcurilor la nivelul perimetrului construibil este o
rezultantă a conjugării unor factori istorici şi naturali favorabili,

103
evoluţiei teritoriale a oraşelor dar şi deciziei la nivel de organi-
zare a teritoriului. Normele de proiectare a spaţiilor verzi au în
vedere necesităţile de folosinţă exercitate de acestea: funcţiilor
ecologice - pondere de 45-50% pentru oraşele sub 50000 de
locuitori şi 60% din totalul verdelui public.
Mărimea parcurilor se stabileşte în funcţie de mărimea
zonei deservite, şi de densitatea populaţiei, considerându-se că
10% din populaţia oraşului frecventează simultan un parc, cu o
normă de 60 m2 pentru un vizitator. Se recomandă dimensionarea
sectoarelor astfel încât densitatea maximă să nu depăşească 300
vizitatori/ha în zonele de odihnă activă (sectoarele sportive), în
sectorul pentru copii sau în sectoarele distractive, şi să nu depă-
şească 160 vizitatori/ha în zonele de odihnă pasivă (zonele pentru
plimbări sau pentru odihnă propriu-zisă, respectiv staţionare).
Din datele de mai sus rezultă faptul că în oraşele cu peste 30.000
de locuitori trebuie să existe un parc. În foarte multe cazuri, dato-
rită suprafeţei pe care o reclamă, parcurile se întind în vecinătatea
localităţilor, mai ales dacă există şi vegetaţie lemnoasă ce consti-
tuie nucleul de constituire a parcului respectiv. Zona în care este
amplasat un parc nu trebuie să fie poluată fonic sau chimic, şi
dacă este posibil să fie situată în apropierea unei ape curgătoare
sau stătătoare, recomandându-se ca microrelieful acestei unităţi
de spaţiu verde să fie cât mai variat.

104
Din suprafaţa totală a parcului circa 65 - 75% trebuie să fie
destinată vegetaţiei, ce cuprinde plantaţii mari de arbori şi arbuşti
(30-60%), precum şi spaţii vaste acoperite cu gazon (35-67%).
Plantele floricole sunt dispuse în zona intrării principale sau în
zonele intens frecventate, ocupând doar 3-5% din suprafaţa totală
a parcului. Aleile şi căile de acces (10-15%) vor permite reali-
zarea de trasee pentru plimbare, de lungimi şi dificultăţi diferite.
Luciul de apă împreună cu alte dotări vor avea ponderea de 15-
20% din suprafaţă. Parcurile prezintă diferite dotări ce oferă vizi-
tatorilor atât posibilitatea plimbării sau repausului în aer liber,
într-un cadru peisagistic deosebit, cât şi practicarea diferitelor
activităţi cu caracter sportiv (jocuri, sporturi, agrement) sau a
unor activităţi cu caracter cultural (spectacole, expozii, manifes-
tări artistice). Numărul de intrări şi amplasarea acestora se sta-
bileşte în funcţie de afluenţa de vizitatori, de direcţiile dominan-
te de afluenţă ce corespund principalelor zone exterioare deser-
vite, de reţeaua stradală limitrofă, şi de capacitatea proiectată a
parcului. Intrarea principală trebuie să corespundă cu direcţia
celei mai mari afluenţe de vizitatori, iar intrările secundare să fie
dispuse în zone intens frecventate. Intrările vor fi prevăzute cu
parcări dimensionate faţă de afluenţa de vizitatori, izolate de căile
pietonale cu vegetaţie arbustivă şi arborescentă. Trasarea aleilor
trebuie să fie simplă, adaptată terenului, să evite încrucişările şi
să conducă spre obiective interesante.

105
În proiectarea unui parc se prevăd mai multe zone sau sec-
toare, dispuse unele faţă de altele astfel încât să îşi poată în-
deplini funcţiile cât mai bine, pentru ca diferitele activităţi să nu
se contrarieze, conform cu sectorizarea funcţională. În funcţie de
mărimea şi complexitatea parcului, aceste sectoare sunt: sectorul
de odihnă pasivă, sectorul pentru distracţia adulţilor, sectorul
pentru copii, sectorul sportiv, sectorul istoric, sectorul natura-
listic, teatrul, estrada de concerte sau dans, cinematograf, săli de
lectură în aer liber, restaurant, pavilioane pentru expoziţii, etc.
 Sectorul pentru odihna pasivă nu se va amplasa lângă cel
sportiv, ci cât mai departe de acesta, în zone liniştite ale
parcului, cu o pondere mare a vegetaţiei forestiere, com-
ponentă ce atenuează fonic eventualele zgomote.
 Obiectivele care implică o mare aglomerare de vizitatori
sau cele care sunt generatoare de agitaţie şi zgomot, pre-
cum cinematograful, teatrul, terenurile şi dotările spor-
tive, zona pentru distracţii sau restaurantele, se ampla-
sează periferic sau în locuri uşor accesibile, la distanţe
convenabile de sectoarele liniştite ale parcului, fiind pre-
văzute cu alei de acces dimensionate corespunzător, pre-
cum şi cu parcări exterioare, dispuse la limita parcului.
 Sectorul pentru copii se va amplasa în apropierea intrării
principale, fiind separat de celelalte sectoare prin vege-

106
taţie forestieră (arbori şi arbuşti), având cât mai puţine alei
pietonale.
 Sectorul sportiv poate avea în componenţa sa terenuri, sta-
dion sau alte amenajări pentru diferite sporturi. Pavilioa-
nele pentru expoziţii se vor amplasa opus intrării princi-
pale, lângă o intrare secundară iar restaurantele în locuri-
le intens frecventate, cu acces direct din oraş.
Pe tot cuprinsul parcului pot fi dispuse chioşcuri, iar ele-
mentele ornamentale precum fântâni arteziene, statui, partere cu
flori, se vor amplasa în faţa clădirilor sau pavilioanelor, în punc-
tele intens frecventate sau în lungul aleilor principale. Este ne-
cesară constituirea şi a unui sector administrativ-gospodăresc,
care să cuprindă o pepinieră pentru cultura diferitelor specii orna-
mentale, sere, răsadniţe pentru producerea de răsaduri, anexe sau
diferite construcţii administrative, sector care va fi separat de ac-
cesul publicului larg şi care va avea o poziţie limitrofă parcului.

Tabel 3. Procente de repartizare a principalelor componente ale unităţilor de


spaţiu verde (scuar, grădină publică şi parc).
Unitate Destinaţia suprafeţelor (%) din vegetaţie
Nr. de Total Arbori Specii Gazon Alei Alte
crt. spaţiu şi floricole dotări
verde arbuşti
1. Scuar 60-85 20-60 5 -10 30-75 15-20 10-20

2. Grădina 40-70 30-60 4-8 32-66 10-20 20-40


publică
3. Parc 65-75 30-60 3-5 35-67 10-15 15-20

107
Se recomandă ca vegetaţia lemnoasă şi cea ierboasă să
ocupe suprafeţele recomandate, pentru a nu se supraâncărca
parcurile cu diferite construcţii în detrimentul vegetaţiei, con-
strucţii care distrag atenţia vizitatorului de la frumuseţea naturii
(Tabel 3).
În funcţie de mărimea, dotările existente şi funcţiile în-
deplinite, se pot distinge trei mari categorii de parcuri:
 parc urban - zonă de agrement, caracteristic este spaţiul
verde care se distinge prin suprafaţa net superioară şi o
serie de dotări sportive sau de agrement. Acesta este cadrul
recreativ favorit al citadinilor în sezonul cald, dar şi locul
unor serbări tradiţionale, festivaluri şi târguri expoziţio-
nale. Parcurile se pot afla în exteriorul zonei centrale sau la
periferia oraşelor, având dotări foarte diferite din punct de
vedere al construcţiilor utilitare şi ornamentale.
 parc emblemă, îndeplineşte funcţia de spaţiu recreativ, dar
şi element de prestigiu al localităţii şi necesită o dotare cu
rol de particularizare a imaginii urbane, fapt care implică o
accesibilitate sporită şi întreţinere mai atentă din partea
edililor. În parcurile - emblemă, accentul se va pune pe îm-
binarea şi susţinerea rolului de „loc de promenadă” şi de
destindere a unor categorii mai largi de populaţie.
 parcuri deficitare în amenajări specifice sau destructurate
după 1990, care se pot constitui în „rezerve” importante

108
pentru viitoarele lucrări de modernizare şi amenajare peisa-
gistică, transformându-se astfel în spaţii atractive pentru
petrecerea timpului liber, cu efecte rapide asupra calităţii
locuirii din cartierele aflate în zona acestora de influenţă.
În primul caz, în activităţile de organizare a spaţiului verde
s-a insistat asupra „robusteţii” parcului în profil funcţional,
dar şi volumetric.
Forma parcurilor, influenţează modalităţile de amenajare
peisagistică, îmbracă contururi variate, limitele exterioare fiind
stabilite în urma modificărilor funciare survenite de-a lungul tim-
pului, sau proiectate prin relaţionare cu trama stradală înconjură-
toare, elementele naturale sau antropice au influenţat decisiv con-
turul spaţiului verde şi au restricţionat posibilităţile de extindere:
văi înguste, cursuri majore de apă, căi ferate. Retrocedarea unor
terenuri şi apariţia construcţii la periferia zonelor verzi au schim-
bat după 1990 configuraţia parcurilor. Gradul de fragmentare
impune soluţii diferite de amenajare pentru obţinerea unei per-
cepţii optime a spaţiului ca întreg dar şi din punct de vedere al
zonării funcţionale. Vegetaţia caracteristică parcurilor prezintă
particularităţi, după cum urmează:
 Vârstă, compoziţie, densitate, sunt determinate de aşezarea
geografică a oraşelor, existenţa unor factori geo-ecologici
cu manifestare azonală, vechimea şi specificul lucrărilor de
amenajare;

109
 Etajarea vegetaţiei este vizibilă prin creşterea treptată a
ponderii răşinoaselor, de la 20-25% în cazul oraşelor si-
tuate sub 250 m altitudine, la peste 50% în cazul oraşelor
intramontane, cu o climă mai răcoroasă. Oaşele situate la o
altitudine cuprinsă într 490 şi 530 m, prezintă o vegetaţie
aparţinând etajului fagului şi răşinoaselor, specii care sunt
dominante şi în peisajul spaţiilor verzi. Prezenţa cursurilor
de apă a determinat dezvoltarea speciilor de esenţe albe,
caracteristice formaţiunilor de zăvoi, plopi (Populus alba,
Populus nigra), sălcii (Salix alba, Salix fragilis, Salix
babylonica), arin negru (Alnus glutinosa), etc.;
 Gradul de acoperire cu vegetaţie lemnoasă conform nor-
melor recomandate pentru proiectarea parcurilor de odihnă
este de 300-400 arbori/ha şi 600-1000 arbuşti/ha. Cele mai
mari densităţi de arbori apar în cazul parcurilor cu supra-
feţe însemnate, permiţând amenajarea unor masive consis-
tente, de regulă la periferia spaţiilor verzi.
 Asocierea şi dispunerea speciilor va reflecta o concepţie
unitară de tratare compoziţională. Sunt favorizate aleile şi
intrările principale, unde se va respecta în general plantarea
pe aliniamente sau sub formă de curtine din specii decora-
tive (Thuja occidentalis fastigiata), arborele lui Iuda (Cer-
cis siliquastrum), arborele prinţesei (Paulownia tomento-
sa), magnolie (Magnolia denudata), stejar roşu american

110
(Quercus borealis), molidul înţepător (Picea pungens), pi-
nul american (Pinus strobus), cătină roşie (Tamarix ga-
llica), glădiţă (Gleditsia triacanthos), zadă (Larix decidua)
şi zâmbru (Pinus Cembra) etc.;
 Zonarea internă a parcurilor urbane este determinată de
suprapunerea în timp, a diferitelor dotări pe fondul natural
preexistent, dimensiunea spaţiului verde nefiind un criteriu
riguros în utilarea cu elemente constructive;
 Localizarea parcurilor în ţesutul urban şi existenţa unor
factori naturali determină proiectarea şi utilarea diferen-
ţiată, ceea ce permite apariţia unor situaţii particulare de
manifestare spaţială.
 Zona de regenerare a arboretelor sau zona de protecţie a
exemplarelor juvenile, este constituită din diverse supra-
feţe, dispersate în cadrul celorlalte două zone, reunind până
la 5% din suprafaţa arboretului, care sunt interzise acce-
sului publicului. Suprafeţele rezervate protecţiei stratului
regenerativ pot avea mărimi de 2-3 ha şi vor fi împrejmuite
şi prevăzute cu panouri explicative pentru informarea pub-
licului larg. Aceste suprafeţe pot fi incluse în zona de pri-
mire sau în zona de plimbare, fiind total protejate, cu sco-
pul ca regenerarea să se realizeze în cele mai bune condiţii,
fiind eliminate tasarea solului, circulaţia vizitatorilor sau

111
eventualele pagube inerente, rezultate prin ruperea, smul-
gerea sau tăierea puieţilor.
Specificul dotărilor şi ponderea ocupată de elementele ve-
getale şi constructive determină o tipologie funcţională a parcu-
rilor urbane, aceste încadrându-se în următoarele categorii:
 parcuri cu funcţii complexe, care, prin dimensiuni şi dotări,
pot susţine o diversitate de activităţi, asigurând atractivitate
pentru majoritatea grupelor de vârstă;
 parcuri cu funcţii specializate, diferenţiate în parcuri care
beneficiază de prezenţa factorilor naturali de cură balneară
parcuri cu o funcţie dominantă de odihnă şi recrearea cop-
piilor şi parcuri de agrement, cu o atractivitate sporită pre-
ponderent în anumite luni ale anului;
 parcuri nespecializate, cu o structură simplă şi dotări mo-
deste, frecventate prin calităţile intrinseci ale spaţiului ver-
de, îndeosebi de citadinii din proximitate, în limitele unei
izocrone de mers pe jos de 10-20 minute.
Diversitatea tipologică conferă posibilităţi de combinare a
categoriilor menţionate, în măsura în care decizia edililor, mai
mult sau mai puţin argumentată, poate aduce modificări substan-
ţiale ale funcţionalităţii acestor spaţii verzi, prin modalităţi con-
crete de modernizare sau remodelare peisagistică a unor zone sau
chiar parcului în întregul său.

112
4.1.1.1. Parcul orăşenesc, ocupă o suprafaţă de minim 20
ha în funcţie de mărimea oraşului. Parcul orăşenesc împreună cu
pădurea parc fac parte din marile unităţi ale sistemului de spaţii
verzi din intravilan. Alegerea amplasamentului va ţine cont de
mai multe condiţii:
 suprafaţa minimă de 20-30 ha, fiind situată într-o zonă
nepoluată;
 terenul să aibă o topologie animată care să permită o varie-
tate a ambienturilor (reducându-se la strictul necesar lucră-
rile de sistematizare verticală şi favorizarea evacuării a-
pelor de ploaie);
 utilizarea cu precădere a terenurilor neproductive sau nere-
comandabile pentru construcţii în regim dens;
 racolarea – când este posibil – unui curs de apă sau a unei
oglinzi de apă alimentată de izvoare;
 în vecinătate să fie amplasate staţii de transport în comun
şi parcaje care să permită un frecvenţa unui flux mare de
oameni;
 evitarea prezenţei aeroporturilor în apropiere;
 deservirea a cât mai multe arii rezidenţiale;
 legături comode cu zona centrală;
 organizarea spaţiilor se va subordona profilului propus sau
dominant, care presupune mai multe intrări, o anumită dis-
punere a zonelor de interes şi o ierarhizare a circulaţiilor.

113
4.1.1.2. Parcul pentru destindere şi agrement este dedicat
odihnei pasivă şi active. Aici destinderea este asociată cu instru-
irea, cu observaţia astfel încât este necesar ca toţi polii de mare
interes pentru public să fie amplasaţi în perimetrul parcului. Ale-
gerea amplasamentului şi amenajarea lui va ţine cont de mai
multe condiţii:
 să se ofere cât mai multe posibilităţi de destindere pentru
toate categoriile sociale, respectiv plimbări pe jos, cu bar-
ca, călare, cu bicicleta, cu patinele, cu rotile, plajă, imense
peluze, patinaj, instruire, etc.;
 toate punctele de interes să fie legate printr-o reţea de alei
care să fie la rândul lor dispuse într-o manieră peisageră;
 să existe un relief animat, unde vegetaţia şi ambienturile
create caută să intre în contrast cu vecinătăţile rigide ale
urbei;
 încercarea aducerii naturii sălbatice în mijlocul oraşului;
 cadrul natural trebuie să devină suport pentru diversele
obiecte sau pretexte pentru diferite scenarii -“grădini“.
4.1.1.3. Parcul de distracţii este o creaţie a secolului XIX.
Se va întinde pe o suprafaţă de aproximativ 50 ha şi va beneficia
de:
 sectorul de instalaţii din cele mai variate pentru atragerea
copiilor şi adulţilor;

114
 teatru de pantonimă, de estradă, sală de concerte, restau-
rante, comerţ ambulant;
 zone de odihnă prevăzute cu bănci şi scaune;
 lac cu ambarcaţiuni şi alte amenajări pentru distracţii;
În alegerea amplasamentului va ţine cont de mai multe
condiţii:
 terenul să fie puţin accidentat, obligatoriu în vecinătatea
mijloacelor de transportul în comun de mare capacitate;
 existenţa unei suprafaţe considerabile ocupată de parcaje,
circulaţie pietonală;
 existenţa sectorului gospodăresc reprezentat de spaţii teh-
nice, de întreţinere şi depozite, etc.;
 prezenţa apei dintr-o sursă naturală, dacă este posibil.
În aceste parcuri 2/3 din suprafaţă va fi acoperită de insta-
laţii de distracţie iar vegetalul va fi redus la minimul necesar.
4.1.1.4. Spaţiile de joacă pentru copii. Sunt suprafeţe ce
variază între 100 m2 până lacâteva hectare. Aceste spaţii se vor
amplasa departe de circulaţia auto şi în apropierea locuinţelor
colective.
După grupa de vârstă căreia se adresează, avem:
 grupa 0-3 ani - necesită mici amenajări asemănătoare cu
cele ale creşei;

115
 grupa 3-6 ani - necesită balansoare, tobogane, leagăne,
platforme rotitoare, spaliere de căţărat, dispuse în spaţii
deschise şi în zone umbrite pentru însoţitori;
 gupa 6-10 ani - presupune favorizarea jocurilor colective
(cetăţi din lemn, colibe), în vederea ,,stimulări curajului”
se impun echipamente de căţărare, labirinturi, piste de car-
todrom, etc. Pentru stimularea activităţilor sportive indivi-
duale sau de grup se vor monta aparate de gimnastică, co-
şuri de baschet, şi se vor amenaja diverse terenuri de sport.
4.1.1.5. Parcul dendrologic. Are misiunea de a asigura a-
daptarea la climatul tării a speciilor exotice, de a le înmulţi, de a
le conserva pe unele şi de a le răspândi pe cele deja aclimatizate.
Are functie de cercetare, ceea ce impune să aibă condiţii adecva-
te, respectiv spaţii pentru cercetrare, administraţie, sector gos-
podăresc, spaţii tehnice, etc.
Amplasamentul se va face de preferintă pe un relief animat
care să aibă o sursă de apă natrală, un sol care să nu pretindă lu-
crări mari de ameliorare, o zonă nepoluată şi ferită de curenţi
puternici de aer rece, să dispună de un drum de acces modernizat.
Parcul dendrologic este căutat atât de specialişti cât şi de
turişti, caz în care la amanajare se recomandă stilul peisager.
4.1.1.6. Parcul natural. Este un ecosistem mai mult sau mai
puţin alterat, de întindere mică, dar care poate fi conservat şi în a-
celaşi timp deschis publicului. Se recomandă prin frumuseţea şi

116
armonia peisajelor, dar spre deosebire de parcurile naţionale,
acestea nu sunt alcătuite dintr-o natură autentic sălbatică, putând
include pe o anumită suprafaţă peisaje transformate de om de-a
lungul secolelor, spre exemplu: câmpuri agricole şi păduri ex-
ploatate regulat, sate, hanuri, locuinţe izolate, etc. Interesul pen-
tru astfel de zone poate fi de ordin:
 ştiinţific, datorită biotopurilor remarcabile de floră şi fau-
nă;
 cultural prin conservarea tradiţiilor privind habitatul, a o-
biceiurilor sau ocupaţiilor localnicilor;
 estetic, turistic şi economic, datorită potenţialului de valo-
rificare forestieră;
Ca mod de organizare, se recomandă structurarea pe trei zone:
 zona exterioară - care nu exclude activităţile economice
dar care este supusă unei atente urmăriri ca şi peisajul. Tu-
rismul este stimulat prin introducerea de echipamente a-
decvate: infrastructură, acces auto facil, cazare, baze de
agrement (piscine, terenuri de golf şi jocuri sportive), do-
tări culturale (muzee, spaţii de expoziţii);
 zona de calm şi linişte - cuprinde pădurea destinată pro-
ducţiei dar cu mici amenajări pentru turism, unde circulaţia
auto este interzisă, ca şi alte amenajări şi construcţii;
 zona protejată, unde accesul vizitatorilor se face doar pe
trasee bine stabilite.

117
În 1969, la cea de-a zecea adunare generală a Uniunii In-
ternaţionale pentru Consevarea Naturii (UICN) de la New-Delhi,
s-a stabilit că parcurile naturale sunt “...teritorii relativ întinse în
care”:
 există unul sau mai multe ecosisteme care nu au fost alte-
rate efectiv de exploatarea şi ocupaţia umană, unde speciile
vegetale şi animalele, unităţile geomorfologice şi bioto-
purile sunt de un interes stiinţific deosebit, educativ şi re-
creativ sau prezintă peisaje naturele de o mare frumuseţe;
 cea mai mare autoritate competentă a ţării prevede măsu-
rile pentru a preveni sau elimina, atât cât este posibil, ex-
ploatarea sau ocuparea suprafeţei în întregime şi pentru a
spori efectiv respectul faţă de elementele ecologice, geo-
grafice sau estetice, care au condus la crearea lor;
 în care vizitatorii sunt admişi în condiţii deosebite, în sco-
puri educative, culturale, recreative şi inspirative.
Conform UICN parcurile naţionale pot îndeplini şi alte uti-
lităţi, ca: refugiu/rezervaţie pentru marea faună, poli de atracţie
pentru turism, etc. Pentru ca un parc naţional să fie înscris în liste
UICN trebuie să ocupe o suprafaţa minimă de 1000 ha.
Relativ recent s-au emis şi alte criterii, în afara celor din
1969 (de la New-Delhi), de care ar trebui să se ţină seama în
organizarea parcurilor naţionale, cum ar fi:
 organizarea unitară a gospodăriei integrate;

118
 armonizarea funcţională a zonelor destinate conservării,
cercetării, turismului educativ, etc.;
 cumularea conservării cu protecţia;
 căutarea unui raport echitabil între suprafeţele total ocrotite
şi întinderea parcurilor naţionale.
4.1.1.7. Parcul sportiv presupune realizarea unor construc-
ţii şi amenajări complexe ca stadioane, sali de sport, piscine, pa-
tinoare, velodromuri, poligoane de tir, turnuri de paraşutism şi te-
renuri pentru majoritatea jocurilor sportive. La aceste se adaugă
spaţiile administrative, tehnice, de întreţinere, ce pot ocupa unul
sau mai multe pavilioane. Parcul sportiv se adresează nu numai
specialiştilor ci şi publicului numeros ce participă la competiţii
sportive, astfel trebuiesc asigurate serviciile necesare, respectiv
de acces la mijloacele de transport în comun de mare capacitate,
parcaj, alimentaţie publcă, grupuri sanitare, etc.
Parcul sportiv este un mare “consumator” de teren şi de
suprafeţe vegetale care au menirea de igienizare dar şi de a crea
un ambient relaxant sau stimulativ, fucţie de sectoarele pe care le
deserveşte. Amploarea şi complexitatea acestora creşte dacă este
destinat susţinerii de concursuri sau olimpiade (satul olimpic),
ceea ce prevede echipamente complexe, etc. La această categorie
compoziţia va fi în mare măsură dictată de condiţionări tehnolo-
gice, de infrastructură şi de relief.

119
Pentru amenajarea terenurilor sportive se aleg suprafeţe
plane, cu sol permeabil, în jurul cărora se creează o perdea de
protecţie împotriva vânturilor dominante. Stilul adoptat va fi, în
general, stilul mixt. Datorită faptului că într-un parc sportiv, cea
mai mare importanţă o prezintă terenurile sportive şi clădirile
care le deservesc, vegetaţia se va dispune în funcţie de acestea.
Spre periferia parcului traseul aleilor va fi sinuos iar vegetaţia va
ocupa minim 30 % din suprafaţa totală, fiind formată din specii
locale dispuse cât mai liber. În apropierea terenurilor sportive se
recomandă amplasarea de specii cu o coloraţie uniformă şi în-
chisă a frunzelor. Se vor evita speciile care produc cantităţi mari
de fructe şi seminţe uşoare, fructe suculente sau ce diseminează
toamna devreme deoarece murdăresc terenul şi constituie o pier-
dere în desfăşurarea sporturilor.
Baza şi complexul sportiv
 Baza sportivă deserveşte 2-3 discipline, aparţine unei aso-
ciaţii şi are o suprafaţă redusă la strictul necesar, nu se pu-
ne problema unei compoziţii peisagere;
 Complexul sportiv, ca şi baza, sunt destinate profesioniş-
tilor, spre deosebire de parcul sportiv care serveste şi des-
tinderii publicului. Componentele unui complex sportiv
sunt: terenurile de sport, pavilioane unifuncţionale, sau po-
lifuncţionale, echipamente, parcaje, alei de legătură, etc.
Construcţiile pot ocupa 20-30% suprafaţa de teren.

120
4.1.2. Scuarurile reprezintă cea mai mică unitate de spaţiu
verde amenajat, cu o compoziţie de sine stătătoare, chiar dacă e
dependentă de context. Ca formă de amenajare a spaţiilor verzi,
păstrează ambiguitate şi inconsecvenţă terminologică în încadra-
rea tipologică, consecinţă în principal a neglijării acestei categorii
în planurile de sistematizare din ultimele decenii ale regimului
comunist, care prevedeau o compactare a spaţiului construit, ig-
norând în mod deliberat spaţiile interstiţiale publice, susceptibile
de a genera utilizări multiple.
În sensul legii 24/2007, având în vedere - în mod riguros -
calităţile intrinseci, dimensiunile, structura şi funcţiile unui scuar,
acesta este reprezentat ca fiind spaţiul verde, cu suprafaţa relativ
mică, de la 1m2 până la 3 ha, destinat odihnei de scurtă durată sau
realizării unui efect decorativ deosebit, amplasat în cadrul ansam-
blurilor de locuit, în jurul unor dotări publice, în incintele
unităţilor economice, social-culturale, de învăţământ, amenajă-
rilor sportive, de agrement pentru copii şi tineret sau în alte loca-
ţii. Reglementările urbanistice prevăd o pondere a scuarurilor în
ansamblul spaţiilor verzi, de 5% din verdele urban, public în
cazul oraşelor mari şi 10% pentru oraşele mici şi mijlocii.
Din punct de vedere al specificului vegetaţiei, în prezent se
constată o simplificare compoziţională, datorată în parte con-
strângerilor financiare dar şi deficienţelor de proiectare peisagis-
tică profesionistă sau de implicare a serviciilor specializate din

121
cadrul consiliilor locale. Vegetaţia, construită în special, din ar-
buşti şi arbori de mărimea III se dispune în grupuri, boschete,
aliniamente de-a lungul aleilor şi trebuie să ocupe o suprafaţă în-
semnată din suprafaţa scuarului. Se cosideră că, valorile optime
ale numărului de arbori de talie mare la hectar, trebuie să fie cu-
prins între 100 şi 200. Un aspect rarefiat îl au unităţile cu densi-
tăţi sub 100 de arbori/ha, de regulă la scuarurile cu o utilizare re-
creaţională mai pregnantă, unde arborii sunt de regulă plantaţi
perimetral, interiorul zonei verzi fiind rezervată plantelor deco-
rative sau amenajărilor sportive. Amplasarea exemplarelor faţă
de mobilierul urban nu este însă întotdeauna corelată, determi-
nând disconfort în zilele toride de vară, prin lipsa protecţiei
contra insolaţiei în sectoare importante ale acestor scuaruri. Ma-
niera de compoziţie este, e obicei, de factură geometrică, existând
şi posibilitatea unor traseele sinuoase ale aleilor, grupările libere
ale vegetaţiei, asimetria şi neregularitatea spaţiilor amenajate să
determine, vizibil, fizionomii peisagere. Spre deosebire de gră-
dini, scuarurile nu se izolează de suprafeţele învecinate, ele au
mai multe intrări şi, cu excepţia celor decorative sunt întretăiate
de numeroase alei care conduc în toate direcţiile.
În general cele mai bine reprezentate sunt scuarurile din
cartierele construite în prelungirea spaţială a sistematizării co-
muniste a zonelor centrale, unde cvartalele cu regim mediu de
înălţime au fost proiectate cu suprafeţe verzi aferente generoase.

122
O a doua categorie este dată de scuarurile situate în zona
dotărilor sanitare şi sportive. O relativ bună dimensionare apare
şi în cazul unor areale care au funcţionat ca centre secundare şi
care şi-au păstrat o parte din zestrea edilitară moştenită. Zonele
periferice, cu fizionomii şi echipare tehnico-edilitare periurbane,
sunt în mare parte lipsite de scuaruri.
Clasificarea scuarurilor se face după mai multe criterii,
astfel:
a). După modul de amplasare a scuarurilor în intravilanele
oraşelor, acestea se încadrează la trei categorii distincte:
 Scuarul de tranziţie - situat în pieţe, suprapunându-se total
sau parţial cu suprafaţa acestora. Este un spaţiu liber, ame-
najat sumar cu diferite feluri de plante floricole sau de ar-
buşti;
 Scuarul de circulaţie - înconjurat de străzi, care prezintă
avantajul accesibilităţii crescute, se amenajează în zone
circulate cu trafic auto şi pietonal major ca“pastilă de gi-
raţie”, ce permite accesul la mijloacele de transport sub-
terane sau la diverse dotări. Se mai întâlneşte şi sub de-
numirea de “refugiu de protectie” pentru pietoni, spaţii
pentru odihnă de scurtă durată. În aceste zone nu se va fo-
losi vegetaţia înaltă, sau ecrane care să obtureze vizibi-
litatea;

123
 Scuarul din zonele rezideţiale - situat în vecinătatea dotă-
rilor sau la o distanţă de 400-600 m de zona rezidenţială
din interiorul cartierelor de locuit. Sunt zone mai liniştite şi
de regulă mai puţin poluate decât cele înconjurate de străzi,
destinate cu precădere celor vârstnici şi copiilor, prevăzute
şi cu locuri de joacă, cu zone însorite dar şi umbrite ce au
în dotare şi apă sub forma unui bazin de mică adâncime
sau o fântână.
b). După compoziţie, scuarurile se încadrează la două tipuri de
ansambluri:
 ansambluri axiale, realizate prin plantaţii şi construcţii im-
plantate în direcţia aleii principale care traversează spaţiul
verde. Circumscris unei forme de pătrat sau dreptunghi,
acest tip este des întâlnit la scuarurile din interiorul car-
tierelor de locuit, fiind de regulă modest echipate;
 ansambluri centrice, proiectate prin gruparea elementelor
componente în jurul unui nucleu, care este de multe ori
accentuat printr-un rondou de flori, o fântână arteziană, un
monument. Traseele liniare, după direcţii radiale, permit o
accesibilitate sporită din trei până la şase puncte de acces,
în funcţie de numărul aleilor amenajate care respectă direc-
ţiile dominante ale circulaţiei pietonale impuse de obiec-
tivele de interes din apropiere. Există şi situaţii când ame-
najarea acestui tip de scuar atinge “cote de exuberanţă”,

124
prin numărul de obiecte, de specii, de forme, prin varieta-
tea de culoare, prezenţa apei şi a mobilierului urban. Acest
tip de scuar este cel mai căutat, caz în care vegetalul poate
oscila între 10 şi 80%.
c). După destinaţie:
 pot asigura odihna şi jocul copiilor de vârstă preşcolară şi
şcolară;
 pot servi ca loc de recreare pentru scurtă durată;
 pot avea numai funcţie decorativă, nefiind prevăzut
cu alei. Scuarul decorativ este destinat punerii în valoare a
unui obiect reprezentativ o lucrare de artă monumentală,
un mo-nument istoric sau de arhitectură, instituţie, etc. În
cazul sculpturilor monumentale, formele şi cromatica vor
fi reţi-nute ca expresie. Scuarul decorativ poate intra în
compo-nenţa unei pieţe civice, situându-se pe una din
laturile acesteia.
d). După durată:
 scuaruri permanente;
 scuaruri temporare sau provizorii.
e). După forma scuarului: faţă de forma clasică, care derivă însăşi
din denumirea acestei categorii de spaţiu verde (engl. square –
pătrat, piaţă rectangulară, în franceză, square = grădină publică,
în general înconjurată de o grilă), în timp a căpătat şi alte forme.
Astfel, scuarurile pot prezinta contururi poligonale cu 3-6 laturi

125
sau elipsoidale, aceasta este determinată de poziţia ce o ocupă în
cadrul sit-ului, destinaţia, configuraţia terenului, natura construc-
ţiilor înconjurătoare.

4.1.3. Aliniamentul stradal plantat sau fâşiile plantate


stradal, conform legii 24/2007 sunt plantaţii pe spaţiul verde cu
rol estetic, de protecţie, de ameliorare a climatului şi calităţii
aerului, amplasate în lungul căilor de circulaţie sau al cursurilor
de apă. Aliniamentul constituie o categorie care a suferit în
ultimele două decenii cele mai intense degradări, optarea pentru
soluţii alternative de peisagistică urbană verde neputând acoperi
deficitul existent la nivel intraurban. Disfuncţionalităţile de ame-
najare sunt evidente prin: degradarea continuă, atât sub aspect
cantitativ cât şi calitativ, persistenţa unei monotonii compoziţio-
nale, utilizarea unor specii puţin valoroase din punct de vedere al
comportamentului ecologic sau al habitusului, neutilizarea bene-
ficiilor ecologice ale verdelui stradal în concordanţă cu particula-
rităţile tramei stradale, inadaptarea funcţională la condiţiile de
intravilan sau topoclimatice ale oraşului, posibilităţi limitate de
extindere.
Deşi deţin un rol important în sistemul verde urban, fâşiile
plantate în lungul arterelor de circulaţie, în general, nu incumbă
responsabilităţi pe măsură din partea administraţiilor locale sau a
majorităţii citadinilor. Lipsa unei inventarieri la nivel cadastral şi

126
asocierea acestor terenuri doar prin percepţii superficiale pri-
vitoare la utilizarea lor (rezervă de teren pentru eventualele lărgiri
de străzi şi alei pietonale, arogarea de către riverani a unor drep-
turi conduse de legea bunului plac) conduc la carenţe majore în
asigurarea conectivităţii cu alte categorii de spaţii verzi (parcuri,
scuaruri, grădini), în scopul unei mai bune funcţionalităţi în ges-
tionarea protecţiei mediului urban.
În funcţie de dispunerea lor, predomină:
 fâşiile dispuse lateral de carosabil, având incluse trotuare;
 fâşiile dispuse axial, cu rol de delimitare a sensurilor de
circulaţie.
Prin aceste spaţii verzi se realizează unul din principiile de
proiectare şi anume principiul armoniei, prin corelarea spaţiului
artificial cu cel natural.
Astfel, prin schimbarea cromatică a frunzelor în diferite
sezoane de vegetaţie, prin bogăţia sau transparenţa coroanei, for-
ma acesteia, etc., speciile lemnoase introduc varietate în unifor-
mitatea construcţiilor limitrofe arterelor de circulaţie. Vegetaţia
lemnoasă constituie adevărate ecrane pentru mascarea unor ele-
mente inestetice situate în apropierea căilor de circulaţie. La
alegerea speciilor folosite în spaţiile verzi de pe arterele de cir-
culaţie se vor urmări următoarele criterii:
 să prezinte rezistenţă sporită la fum, gaze, praf, etc;

127
 perioada de la înfrunzire până la căderea frunzelor să fie
cât mai lungă, în schimb, toamna, întregul aparat foliar să
se desprindă de lujeri într-un interval foarte scurt, pentru ca
strângerea şi îndepărtarea lor să nu necesite cheltuieli su-
plimentare prin revenirea pe o peroadă lunga cu lucrări de
curăţenie;
 fructele sau seminţele diseminate să nu murdărească stra-
da;
 sistemul radicular să fie profund şi nu superficial, folosind
specii cu înrădăcinare pivotant – trasată, acestea rezistă
mai bine la acţiunea vânturilor puternice şi nu apare pe-
ricolul ca rădăcinile să se extindă superficial pe o suprafaţă
extinsă, deranjând îmbrăcămintea drumului;
 să nu prezinte capacitate de drajonare puternică;
 să aibă o creştere rapidă;
 să fie longevive, ca specii floricole sunt preferate cele
perene;
 coroana să nu fie perdentă, să suporte tăierile în coroană,
care, adeseori, apar necesare, fie pentru obţinerea unei for-
me regulate, fie să se menţină la o anumită înălţime, spre a
nu se deranja reciproc cu liniile aeriene de energie elec-
trică, telefon, până la care trebuie să existe o distantă mini-
mă (cabluri cu peste 220V - cu o distanţă de 2 m pe
vertical şi 5 m pe lateral, pentru conductori neizolaţi cu

128
până la 220V - 1 m pe vertical şi 3 m lateral, iar în ceea ce
priveşte conductorii izolati cu până la 220V distanţa va fi
de 0,5 pe vertical şi 1m lateral);
 la speciile de arbori trunchiul să fie rectiliniu şi să realizeze
înălţimi de minim 2,5 m;
 în zonele în care insolaţia este puternică să se folosească
specii cu coroană deasă de formă piramidală, conică, glo-
buloasă sau chiar tabulară, dar în nici un caz ramurile să nu
fie plete, deoarece imprimă sentimente de tristete, melan-
colie, predispun la visare, ceea ce nu este indicat pentru
conducătorii auto. Speciile folosite în zona de câmpie, cu
numeroase zile însorite şi temperaturi ridicate, să prezinte
coroana deasă, care să asigure o umbrire corespunzatoare;
acolo unde insolaţia nu este puternică, speciile cu coroana
transparentă creează efecte de lumină - umbră deosebit de
apreciate de-a lungul căilor de circulaţie, pe care trec ve-
hicole cu viteză se vor alege specii cu frunze compuse sau
simple, de dimensiuni mari, pe străzile pietonale, în apro-
pierea trotuarelor, aspectul decorativ al speciilor poate con-
sta în elemente de detaliu, forma frunzelor, marginea lor,
dispunerea nervurilor, etc.
De-a lungul şoselelor sunt indicate următoarele specii:
stejarii, castanul porcesc, platanii, carpenul, nucul, scoruşul, ul-
mii, teii, frasinii, paltinii etc. Coniferele se pretează mai puţin la

129
această utilizare deoarece sempervirescenţa le imprimă sensibi-
litate la acţiunea noxelor.
Arbuştii dispuşi în grupuri sau sub formă de garduri vii au
rol deosebit în peisajul străzii deoarece apără pietonii de praful,
fumul, gazele străzii şi contribuie la realizarea unor nişe liniştite
în care se pot amplasa bănci pentru odihna de scurtă durată.
Străzile unui centru populat nu trebuie mărginite în tota-
litate de vegetaţie, pentru a nu crea un efect monoton. Se a-
preciază că la câmpie proporţia străzilor cu aliniamente de arbori
şi arbuşti să fie în jur de 60%. Se vor planta cu prioritate străzile
cu orientare E - V deoarece trotuarele şi faţadele caselor sunt
însorite o mare parte din zi. În regiunile de deal şi de munte
aceast procent este mai mic.
Dispunerea speciilor faţă de partea carosabilă, trotuar şi
construcţii este diferită. Astfel pe bulevarde, vegetaţia se dispune
sub formă de fâşii plantate de arbori şi arbuşti, constituite din mai
multe rânduri. Uneori, o fâşie sau un aliniament poate exista doar
pe o latură a străzii atunci când se deschide o perspectivă, un
scuar sau o grădină, caz în care vom folosi ritmul static sau dina-
mic, funcţie de distanţa între arbori. Când lăţimea străzii este mai
mică şi circulaţia vehiculelor intensă, este indicat ca arborii să se
planteze între partea carosabilă şi trotuar. Dacă traficul este mai
redus atunci plantaţiile se pot face de-a lungul faţadelor, menţi-
nându-se însă distanţa corespunzătoare. Când lăţimea străzii este

130
mai mare, pentru o bună protecţie a trotuarelor se recomandă fo-
losirea unui şir de arbori de mărimea III sau benzi de arbuşti, iar
în apropierea faţadelor arbori de talie mare. La intersecţii şi la
schimbarea direcţiei străzii, vegetaţia nu trebuie să împiedice vi-
zibilitatea conducătorilor de vehicule şi a pietonilor.
În general, distanţa dintre două exemplare depinde de di-
mensiunile coroanei, care variază în funcţie de specie. Se reco-
mandă ca între coroanele exemplarelor ajunse la maturitate să fie
o distanţă de 1 m, pentru a evita acumularea aerului încălzit sub
coroane.
Chiar dacă nu au consistenţa altor categorii, au atribute
deloc de neglijat. Aspectul decorativ permite crearea unor am-
bianţe reconfortante pentru pietoni şi conducătorii auto, ritmarea
unor desfăşurări, animarea unor fronturi monotone, “introducerea
unităţii” într-un front disarmonic, etc.

4.1.4. Promenada îşi are începuturile încă din antichitate -


chiar dacă s-au produs modificări semnificative în concept şi rea-
lizarea acesteia. În accepţiunea contemporană, va prolifera în se-
colul XIX (faţă de secolele anterioare, secolul XIX a rămas ca cel
mai generos secol în domeniul spaţiilor verzi şi al recreării, ofe-
rind marelui public cele mai multe grădini şi parcuri, multe dintre
ele fiind înainte proprietăţi princiare sau regale).

131
În perioadele anterioare secolului XIX exista o singură
zonă atât pentru trăsuri, călăreţi cât şi pentru pietoni. Începând cu
amenajarea promenadelor seva va face o segregare a circulaţiei,
calea trăsurilor fiind despărţită de une sau două aliniamentele de
arbori sau arbuşti, caracteristică ce se va accentua o dată cu apa-
riţia autoturismelor. Aleia pietonală fiind delimitată de calea de
circulaţie a autoturismelor, aceasta devine un spaţiu numai al pie-
tonilor, mult mai generos, prevăzut cu alveolee de odihnă sau cu
puncte de interes fiind prevăzută cu alei şerpuitoare, locuri de
odihnă, plantaţii şi flori.
Ringul vienez - finalizat în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea este reprezentat de o suită de scuaruri ce punctează pre-
zenţa unor instituţii importante. Ele sunt unite prin trotuare largi
şi aliniamente bogate în plantate, pietonii având acces direct spre
magazine, localuri publice, expozitii, muzee, etc.

4.1.5. Spaţiile verzi cu profil specializat. Cunoscute şi


sub denumirea de verde funcţional sau verde complementar,
această categorie de spaţii verzi se materializează în terenuri
plantate şi amenajate în funcţie de anumite necesităţi particulare,
determinate şi destinate activităţilor sportive, instituţiilor educati-
ve, sanitare, întreprinderilor industriale etc., care completează în
intravilanul localităţilor spaţiile verzi publice de folosinţă gene-
rală.

132
Cea mai mare dispersie o prezintă spaţiile verzi din incinta
unităţilor de învăţământ, determinată de mărimea reţelei şcolare,
unde predomină suprafeţele mici, sub 2000 m2, cu o dispunere
frontală. Dar şi în acest caz indicele de spaţiu verde/elev fiind de-
ficitar la majoritatea unităţilor cu personalitate juridică. Un grad
mai bun de echipare se constată în cazul spaţiilor verzi aferente
unităţilor sanitare, localizarea corpurilor principale faţă de trama
stradală majoră şi gradul de împrejmuire al terenurilor aferente
influenţează destinaţia acestor spaţii verzi către o funcţie prepon-
derent ornamentală, pentru odihnă de scurtă durată şi relaţionare.
Amenajarea teritoriului de pe lângă spitale, sanatorii, case
de odihnă trebuie făcută cu multă grijă pentru ca elementele in-
troduse în peisaj să contribuie efectiv la ameliorarea sănătăţii oa-
menilor. Teritoriul din jurul caselor de odihnă trebuie astfel orga-
nizat încât să producă o reacţie de relaxare prin simplitatea peisa-
jului: lumina difuză şi culori liniştitoare. Într-o grădină sanato-
rială pentru bolnavi de nervi se va urmări realizarea unor spaţii
vesele, cu arbori şi arbuşti exotici, rozării şi spaţii floricole.
În cazul bolnavilor de plămâni se recomandă utilizarea de
specii care degajă uleiuri eterice, sub formă de boschete umbrite,
colţuri liniştite sau labirinturi din plante. Pentru bolnavii cardiaci
se recomandă genul liniştit, care să asigure o stare de pasivitate,
cu bănci, şezlonguri, chioşcuri acoperite cu plante agăţătoare, po-
ieni umbrite, partere de flori.

133
Spaţiile verzi din incinta unităţilor industriale posedă în
general suprafeţe nesemnificative faţă de reglementările de me-
diu. Amenajarea terenurilor din incinta intreprinderilor urmă-
reşte realizarea unui ansamblu unitar şi corespunzător funcţional
şi estetic. Vegetaţia are rolul de a izola unele sectoare, unde pro-
cesul de producţie trebuie să se desfăşoare în linişte, de a împie-
dica răspândirea noxelor produse de alte sectoare, de a crea un
mediu favorabil pentru odihna din timpul pauzelor, de a orienta
sensul circulaţiei şi a masca unele elemente inestetice, de a con-
stitui o perdea de protecţie în jurul teritoriului aferent întreprin-
derilor. Alegerea speciilor şi amplasarea lor se face luând în con-
siderare specificul întreprinderii:
 când procesele de producţie sunt monotone, se recomandă
felurite specii, cu scoarţa, frunzele, florile de culori diferite
şi cât mai variate;
 când muncitorii îşi desfăşoară activitatea într-un mediu cu
lumină puternică sau zgomot puternic sunt indicate asocia-
ţii de plante ale căror frunze, flori au culori reci, pasive, cu
rol calmant.
O categorie aparte de spaţii verzi aparţine lăcaşurilor de
cult şi cimitirelor, vechile pădurile de recreare au o prezenţă foar-
te scăzută în intravilanele urbane, de cele mai multe ori, lipsind.
Cimitirul prevede două modalităţi de tratare a cadavrelor:
îmhumarea şi incinerarea, ponderea diferă de la un cult la altul,

134
sau în funcţie de gradul de civilizaţie. În cimitire se urmăreşte ex-
ploatarea la maximum a terenului, suprafaţa ocupată de morminte
ajunge la 85% din total incintă, restul fiind reprezentată de alei.
Reducerea la 60-65% ar permite introducerea vegetaţiei înalte,
astfel devenind şi un loc pentru meditaţie (Paris).
La amplasarea cimitirelor va urmări evitarea cu vecinătatea
locuinţelor, a captărilor de ape subterane, pante uşoare pentru
scurgerea apelor şi panoramă, acces auto, şi un teren uşor de lu-
crat, orientarea de preferinţă va fi spre sud. În vecinătatea intării
se vor amenaja parcaje, pavilioane destinate publicului şi admi-
nistraţiei, magazine de profil şi alimentaţie publică, precum şi a-
nexele necesare. Capela de expunere şi prestare a serviciilor
fune-rare se va amenaja pe culte sau nu, în funcţie de urbe. În
cimitir va exista un sector pentru eroi şi personalităţi. Aleile vor
ţine sea-ma de deplasarea convoiului funerar, de-a lungul lor se
vor ame-naja platforme pentru popasuri în cazul procesiunilor
mai lungi.
Columbarul iese din rigiditatea de organizare a cimitirelor.
Poate fi amplasat într-un peisaj stimulatoar, o topologie animată
de prezenţa unor obiecte de arta monumentală. Pereţii - celule
pentru urne devin structuri arhitecturale. Compoziţia unor astfel
de locuri necesită o amenajare peisageră
Grădinile, curţile sau alte forme de amenajări private nu
sunt incluse juridic în categoria spaţiilor verzi din punct de ve-

135
dere al reglementărilor urbanistice naţionale, încadrându-se în
categoria „curţi - construcţii”. Acestea contribuie însă la crearea
unei ambianţe vegetale plăcute, care serveşte ca loc de odihnă şi
recreare, având totodată şi o contribuţie importantă la ameliorarea
microclimatului urban. Însă trebuie remarcat faptul că, predo-
minarea proprietăţilor particulare individuale pot determina -
prin grădini, vii şi livezi - aspectul de „oraş - grădină”.

4.1.6. Spaţiile verzi din cartierele de locuit. Acestea se


amenajează printre blocurile de locuit şi au scop sanitar, deco-
rativ recreativ, permit jocul copiilor, plimbarea şi odihna pasivă a
locatarilor. Pentru aceasta se aleg două trei specii care să con-
stituie fondul sau “scheletul” spaţiului verde şi alte câteva specii
care să introducă varietate în unitate; conform normelor în vi-
goare trebuie să avem 2 m2 de spaţiu verde/locuitor. Distanţa
dintre exemplare trebuie astfel adoptată încât să permită pătrun-
derea razelor de soare şi zvântarea rapidă a aleilor sau terenurilor
de joacă. Dispunerea vegetaţiei se va face cu mult discernămînt,
luându-se în considerare mai ales forma şi înălţimea coroanelor.
Speciile arbustive, nu vor fi lasate să creasca liber, lângă o specie
de răşinoase se vor putea ampla-sa 3-4 exemplare cu ramuri pen-
dule.

136
4.1.7. Grădina
4.1.7.1. Grădina botanică. În antichitate era cosiderată o
anexă a medicinei, în evul mediu în aceasta se cultivau plante
medicinale şi era apanajul excusiv al călugărilor. Abia în secolul
al XVI lea (1545) este consemnată existenţa unei grădini botanice
pe lânga Universitatea din Padova. Numărul lor va creşte rapid
atât pe lângă universităţi, cât şi în administrarea unor oraşe sau
chiar ca reşedinţe princiare. În secolele XVII-XIX grădinile bota-
nice vor găzdui şi cursuri pentru studenţi şi chiar pentru pu-
blic. În timp, grădina botanică, va deveni un loc al documentării,
al cercetării, o bancă de date şi de seminţe, un centru de con-
servare dar şi de distribuţie al materialului vegetal. Astfel, se
ajunge la o specializare a lor, ocupând suprafeţe tot mai mari. În
cadrul grădinilor botanice un loc important îl ocupă serele şi zo-
nele dedicate cercetării, acestea devinind obligatorii. Serele cu o
structură usoară şi transparentă, prin forma şi dimensiunile lor,
devin puncte de interes în compoziţie şi puncte de atracţie pentru
public datorită colecţiilor de plante rare. Aşadar grădina botanică
se creează în scopuri ştiinţifice dar îndeplinesc şi alte funcţii: cul-
tural educative, de recreere, sanitară şi decorativă.
Alegerea terenului pentru o grădină botanică este destul de
dificilă deoarece sortimentul de specii trebuie să fie cât mai variat
şi de aceea şi condiţiile staţionare trebuie să fie cât mai diverse.

137
Pentru alegerea terenului în vederea amplasării grădinilor botani-
ce se vor avea în vedere următoarele:
 Evitarea amplasamentelor poluate;
 Alegerea zonelor cu relief cu o topografie variată şi ver-
sante cu expuneri diferite;
 Se recomandă prezenţa unui curs de apă, sau luciu de apă;
 Suprfaţa minimă va fi de 5-7 ha;
 Evitarea amplasamentelor periferice având în vedere apor-
tul cultual-educativ şi de recreare;
 Agigurarea de accese facile.
În organizarea funcţională se va ţine seama de principiile
după care urmează a se face dispunerea plantelor: sistematică, fi-
togeografică, industrială, decorativă sau combinaţii ale acestora.
În afară de repartizarea plantelor în modul de organizare a unei
grădini botanice va mai avea în vedere:
 Existenţa spaţiilor pentru parcaje auto şi pentru biciclete;
 Aplasarea de sere şi eventual a unui muzeu botanic în po-
ziţii privilegiate în compoziţie, ultimul putând adăposti şi o
instituţie de cercetare;
 Amplasarea unui pavilion administrativ şi de sevicii pentru
public;
 Existenţa unui sector de întreţinere;

138
 Asigurarea de circuite, alei, comode pentru circulaţie şi lo-
curi de odihnă;
 Crearea unor puncte de belvedere;
 Utilizarea de materiale naturale în lucrările de amenajare.
4.1.7.2. Grădina de expoziţie. Grădina de expoziţie avea la
început funcţie urbană fiind gândită ca o activitate de scută du-
rată, cu amenajări efemere. Începând cu secolul al XIX-lea, când
se organizează primele epoziţii internaţionale, iar mai apoi, dato-
rită echipamentelor costisitoare, aceste ample amenajări vor că-
păta caracter de durată, chiar dacă sunt operate schimbări după
desfiiţarea pavilioanelor expoziţionale. Aceste expoziţii - naţio-
nale, universale, târguri internaţionale, vor crea o noua categorie
de ”spaţiu verde” chiar dacă vegetalul nu ocupă primul loc în
copoziţie. În prezent, în cadrul grădinilor de expoziţie, vegetalul
nu mai reprezintă o componentă secunadară ci una majoră.
Principiile de organizare a grădinilor de expoziţie vor fi
dictate de eficienţa urmărită în utilizarea terenului, de conside-
rente de politică economică, de infrastructură şi destinaţia post
expoziţie.
4.1.7.3. Grădina zoologică. În trecut suveranii aveau o pa-
siune deosebită pentru animalele ţinute în captivitate încă din mi-
leniul III î.Hr. în Egiptul Antic, în China mileniului II î.Hr., în
India şi Roma Antică, dar şi la azteci şi alte civilizaţii. O dată cu
marile descoperiri geografice în Europa secolului al XVI-lea rea-

139
pare intreresul pentru menajerii. Regele Carol IX-lea va rezerva
la Paris (în grădina Palatelor Tuilleries şi Louvre) spaţii ample
pentru animale sălbatice şi domestice, dar cea mai importantă
menajerie din Europa o va avea Ludovic al XIV-lea (la Versai-
lles). Împăratul Franz Joseph I (1752) va permite accesul publi-
cului în menajeria din incinta palatului Schonbrunn. Dar crearea
Menajeriei Muzeului de Istorie Naturală din Paris, în 1794, se
consideră a fi pasul decisiv care va duce la apariţia grădinilor
zoologice moderne. O dată cu infiinţarea de societăţi şi asociaţii
stiinţifice, apar şi primele grădini zoologice (secolul al XIX-lea:
Londra - 1828, Amsterdam, Anvers, Berlin; Moscova; Copen-
haga, iar în 1874 în SUA la Philalelphia)
În acceptiunea actuală, grădina zoologică are trei fucţii
majore: de expunere, de întreţinere şi de studiere a animalelor
sălbatice. Amplasarea corespunzătoare a unei grădini zoologice
este dificil de realizat, deoarece se impune situarea ei la o oareca-
re distanţă faţă de oraş, dar acest lucru să nu constituie un impe-
diment pentru vizitarea acesteia, asigurându-se legături rapide şi
comode cu mijloacele de transport. Noua orientare privind aceste
amenajări recomandă ca animalele să fie ţinute în libertate, iar
acolo unde condiţiile staţionale permit să se folosească specii ve-
getale caracteristice locului de provenienţă al animalelor,
creându-se astfel ambianţa naturală. În alegerea amplasamentului
se va ţine cont de:

140
 Eliminarea surselor de poluare sonoră şi chimică, de trafic,
etc;
 Retragerea fată de zonele rezidenţiale;
 Vecinătatea unui mijloc de transport în comun;
 Realizarea accesului secunadrar, a aprovizionării şi a sec-
torului gospodăresc;
 Existenţa unui relief animat şi prezenţa apei;
 Trasarea aleilor astfel încât acestea să poată reprezenta sau
nu un circuit prestabilit.
Dintre elementele utilizate în amenajare amintim: volie-
rele, grotele, ţarcurile decapate, lacurile, pasarelele, etc. Adăpos-
turile animalelor şi locurile de refugiu, de hrănire, de băut, de re-
producere, toaletele, toate sunt important de avut în vedere.
4.1.7.4. Grădina arheologică. Este o categorie nouă, care a
fost animată de atitudinea mai recentă faţă de patrimoniul imobil,
dar şi faţă de peisajul iniţial, accentul a căzut doar pe vestigiile
decopertate, curând însă, a devenit un act cultural, orientat şi spre
marele public şi nu numai specialiştilor.
Grădina arheologică expune în aer liber (in situ) sau pro-
tejat în pavilioane vestigii (piese preluate din săpături şi puse
într-un anumit context) în aceste amenajări spaţiul verde fiind re-
dus la minimum. Există şi posibilitatea coabitării mai multor te-
matici într-un singur spaţiu, în funcţie de mărimea parcului, spre

141
exemplu un parc istoric poate însuma trei tematici: memoria rui-
nelor, reevaluarea unui sit existent şi crearea unor situri noi.
Indiferent de mărimea grădinii - suprafeţele ce pot varia de
la dimensiunile maxime ale unui scuar, până la cele ale unui parc,
respectiv de la 3 la 100 ha - în aceste cazuri vegetalul are funcţie
de suport, de companie, de separare şi de destindere.

4.1.8. Pădurea de recreare. În ceea ce priveşte pădurea de


recreare se impune o politică de perspectivă la nivelul fiecărei lo-
calităţi care să prevină sufocarea şi degradarea pădurilor destinate
recreării. Necesarul de pădure este în funcţie de mărimea ora-
şului, de rolul jucat în teritoriu (capitală, centru universitar sau
cultural, staţiune, etc). Pădurile de recreare fac parte din fondul
forestier şi îndeplinesc în anumite cazuri şi funcţia de agrement
doar dacă s-au făcut amenajări speciale
a). Rolul şi necesitatea pădurii de recreare este: de păstrare
a echilibrului ecologic, economic, recreativ şi de protecţie, mai
ales în cazul aglomeraţiilor urbane, dar şi de a oferi locuri de re-
creare pentru: drumeţii, călărie, schiul, alpinismul şi odihnă, etc.
b). La criteriile de alegerea a spaţiului destinat să devină
parc de recreare se va ţine seama de:
 Profilul dominant al parcului: recreare, agrement, sau o
funcţie combinată;

142
 Dacă topografia locului destinată agrementului prezintă un
curs de apă, relef animat, accese auto, parcaje, echipente
tehnice specifice, etc;
 Zona geografică - munte, deal, câmpie, litoral;
 Factorii fizici, sunt cei mai influenţi, respectiv: configu-
raţia terenului, caracteristicile solului, hidrografia şi topo-
climatul;
 Panta de până la 10% necesită lucrările de sistematizare
mai puţin costisitoare dar la peste 10%, intervenţiile sunt
majore;
 Încluderea în aria de interes de versanţi nordici pentru zona
de săniuş şi de schi. Amenajarea de locuri de odihnă se va
face pe partea mediană a versantului în timp ce spaţiile
destinate expunerii la soare se vor amenaja pe versantul
sudic;
 Caracteristicile solului - se vor alege zone cu soluri uşoare,
fertile, nisipoase, argiloase;
 Apa, va fi o componentă indispensabilă, necesară pentru
înot, pescuit, plimbări cu barca, cu rol reconfortant şi psi-
hic.
 Clima să fie cât mai blândă;
 Vegetaţia, mai ales cea lemnoasă este atracţia principală a
acestor spaţii şi se recomandă să fie diversificată, atât ma-
tură cât şi tânără cu stufărişuri şi poieni;

143
 Cadrul ambiental trebuie să pună în valoare anumite per-
spective sau panorame, să evidenţieze de formaţiunile geo-
logice, dar şi să mascheze unele zone inestetice;
c). Organizarea şi structurarea pădurii de recreare se va
face pe baza următoarelor atribuţii:
 Zona de primire şi odihnă reprezentând 15-20% din supra-
faţa totală, va fi supusă unor operaţii de adaptare pentru
primirea publicului;
 Zona de plimbare reprezentând 75-80% din suprafaţa totală
presupune intervenţii mici, cum ar fi marcajele, adăpostu-
rile de ploaie, amenajarea izvoarelor pentru a fi accesibile,
etc.;
 Zona de regenerare, de protecţie reprezentând 5% din su-
prafaţa totală este alcătuită din teritorii situate în ambele
zone.
Dintre factorii care au pondere în alegerea destinaţiilor
diferitelor zone amintim: panta, expoziţia, natura solului, com-
poziţia şi vârsta arboretului, tratamentul aplicat, compoziţia
vegetaţiei care de preferat este să fie arborete amestecate (pădu-
rile de foiase, care devin inexpresive iarna, în amestecu cele de
răşinoare), vârsta arboretului este importantă (perioadele de
crestere şi dezvoltare diferă de la specie la specie).

144
d). Organizarea, amenajarea şi dimensionarea unei păduri
este în funcţie de catergorie, respectiv: pădure naturală, de plim-
bare sau pădure parc.
Pădurea amenajată cuprinde în funcţie de destinaţie două
sectoare, respectiv:
 zona de calm şi linişte cu păduri amenajate normal pentru
producţia de lemn şi pentru turism; autovehiculele circulă
doar pe anumite drumuri bine precizate;
 zona protejată repezentată de teritoriul ce cuprinde re-
zervaţii naturale integrale sau conduse, în care scopul prin-
cipal este cel de a conserva şi proteja biotopurile cu toate
componentele sale; potecile vor fi bine marcate pentru
turişti; se evită degradarea mediului prin orice mijloc. În
ţara noastră sunt constituite în prezent, ca parcuri naturale,
următoarele: Apuseni, Balta Micăa Brăilei, Bucegi, Gră-
diştea Muncelului - Cioclovina, Porţile de Fier, Vânători -
Neamţ, etc.
e). Echipamentul pădurilor de recreare reprezintă totali-
tatea lucrărilor şi dotărilor de infrastructură care să permită pă-
durii îndeplinirea funcţiei de recreare. Aceste echipamente mă-
resc capacitatea de primire a unei păduri prin diversificarea
activităţilor ce pot fi desfăşurate de vizitatori, prin creşterea ac-
cesibilităţii şi atractivităţii pădurii, prin optimizarea spaţiului în
general. Echipamentele pot fi de două tipuri: echipamente de

145
bază, care constituie infrastructura şi care măresc atractivitatea
pădurii în ansamblu, şi care sunt prezente în toate pădurile de
recreare, şi echipamente specializate, întâlnite doar în anumite
păduri, având un specific aparte.
Printre echipamentele de bază se numără: căile de acces şi
circulaţie, locurile de parcare, echipamentele pentru destindere şi
odihnă pasivă, terenurile de joc.
 Căile de acces şi circulaţie.
Drumurile pentru plimbare sunt concepute special pentru
destindere şi plimbare, au o lăţime optimă de 3,5-4 m, sunt des-
chise şi circulaţiei autoturismelor dar este interzis accesul auto-
vehiculelor grele, cu excepţia transportului materialului lemnos
provenit din exploatări. Densitatea optimă a acestor drumuri este
de 3%, respectiv 4-10 km/100 ha. Traseul acestor drumuri se re-
comandă să aibă caracter de circuit închis, şi să fie astfel realizat
încât să aibă obiective atractive precum: puncte de belvedere,
vestigii ale unui castel sau cetăţi, monumente, restaurant, cabană,
arbori deosebiţi, formaţiuni geologice interesante etc. Potecile
sunt destinate doar plimbărilor pe jos, asigurând accesul facil al
vizitatorilor fără riscul de a se rătăci, spre diferite puncte de in-
teres din pădure. Obligatoriu aceste poteci vor porni şi se vor
sfârşi în zona de primire, de la o clădire de interes general (caba-
nă, han, restaurant, camping), de la un drum principal sau chiar
de la o parcare mai importantă. Se recomandă ca fiecare potecă

146
sau traseu să fie marcat printr-un semn, un număr sau o emblemă.
Traseele potecilor vor fi diferite, atât ca lungime şi cât şi ca iti-
nerar, pot avea porţiuni comune, iar la începutul fiecărui traseu se
va plasa un panou informativ care să furnizeze date cu privire la
itinerarul general, dificultatea, lungimea şi durata necesară pentru
parcurgerea acestuia. Potecile vor avea traiectorii sinuoase, cu cât
mai puţine tronsoane liniare (care sunt monotone şi plictisesc vi-
zitatorul), cu pante domoale, nu prea lungi şi nu prea înclinate.
Aceste poteci vor trece pe lângă punctele de interes (izvoare,
peşteri, puncte cu vederi panoramice, ruine, zone cu fructe de pă-
dure etc.) şi vor avea amenajate pe cât posibil în aceste puncte
bănci, locuri de odihnă sau alte instalaţii necesare efectuării de
mici popasuri sau activităţilor de picnic. În unele zone pot fi fo-
losite pentru poteci şi porţiuni de linii parcelare (somiere) sau de
exploatare scurte, pentru evitarea monotoniei traseelor rectilinii
prea lungi, legate printr-o reţea de itinerarii şi poteci multiple.
Pistele pentru călărit vor avea trasee diferite faţă de potecile des-
tinate plimbărilor pe jos, având o lăţime mai mare şi pantă cât
mai mică. Pe parcursul traseului vor fi amenajate obstacole spe-
cifice hipismului, vor fi marcate şi semnalizate mai ales locurile
de intersecţie cu drumurile deschise circulaţiei auto sau cu pote-
cile pentru plimbare. De asemenea, se pot realiza porţiuni para-
lele ale traseului pentru călărie cu trasee destinate plimbării

147
acestea fiind mult apreciate de vizitatori, ce au ocazia să urmă-
rească cursele hipo.
Locurile de parcare, parcările sau parcajele sunt dispuse în
punctele cheie (cabană, camping, capătul drumului principal), şi
sunt obligatorii pentru limitarea circulaţiei automobilelor în pădu-
re şi pentru diminuarea poluării cauzată de gazele de eşapament.
Parcările pot fi mari, pentru a absorbi cât mai multe autove-
hicule, în cazul celor situate în apropierea campingurilor, cabane-
lor, restaurantelor, hanurilor sau chiar la liziera pădurii, sau pot fi
mici, atunci când sunt repartizate corespunzător în interiorul pă-
durii, de regulă sub diferite grupuri de arbori pentru a fi umbrite.
Este necesar ca parcările să fie uşor accesibile, spaţioase şi ca-
pabile să absoarbă, pe ansamblu, un număr cât mai mare de auto-
vehicule. Aspectul şi materialele folosite nu vor contrasta cu am-
bientul, vor evita pe cât posibil artificialul, formele regulate şi
simetriile. Amenajările acestora trebuie să evite betonul sau asfal-
tul şi să se folosească materiale cu aspect natural, respectiv nisi-
pul, pietrişul, dalele de piatră, înierbările sau alternanţa porţiu-
nilor dalate cu cele înierbate. După dispunere şi modul de aran-
jare a locurilor individuale, parcările pot fi: în ciorchine, în pin-
ten, în deviaţie faţă de drum (paralel cu drumul) şi alveolare (ce
pot găzdui grupuri mici de autovehicule). Parcările vor fi înca-
drate sau se vor masca cu vegetaţie, respectiv grupuri de arbuşti,

148
ce vor oferi protecţie şi intimitate pentru grupurile de vizitatori
cantonate în vecinătăţile acestora.
 Echipamentele pentru destindere şi odihnă pasivă.
Sunt echipamente relativ simple, ce permit vizitatorilor o
libertate totală în alegerea modului de petrecere atimpului liber.
Echipamentele pentru destindere şi odihnă activă sunt reprezen-
tate prin: cabane, spaţii amenajate pentru campare, platforme
pentru utilizarea focului şi pentru picnic, gropi de depozitare a
deşeurilor, etc. Echipamentele specializate se adresează cu precă-
dere odihnei active, cum ar fi practicarea unor sporturi ce nece-
sită amenajări speciale.
Aici se încadrează micile terenuri necesare instalării a una
sau două familii în vederea desfăşurării activităţilor specifice de
picnic, terenuri ce au în componeţa lor o suprafaţă înierbată
pentru instalarea cortului, masă cu scaune sau bănci, vatră din
piatră pentru foc, coşuri de gunoi, etc. Aceste terenuri se reco-
mandă a fi prevăzute cu gard viu sau grupuri de arbuşti, în special
pe latura vântului dominant, pentru realizarea unui oarecare
adăpost dar şi pentru crearea de intimitate între grupurile ce o-
cupă suprafeţe învecinate. Dimensionate la aceste spaţii vor fi
prezente şi mici parcări, de 2-3 maşini, dispuse în apropiere. Tot
din această categorie de echipamente fac parte şi mici cabane sau
chioşcuri dispersate, fântâni sau alte surse de apă, WC-uri eco-
logice, loc pentru focul de tabără, groapă sau container pentru

149
gunoi, etc. Terenurile şi dispozitivele de joc sunt diverse, şi va-
riază în funcţie de microrelieful specific, de amploarea inves-
tiţiilor, şi pot fi: terenuri de tenis, peluze pentru golf, miniterenuri
de fotbal, diverse amenajări pentru jocul copiilor.
În categoria echipamentelor specializate intră miniparcuri-
le de animale (miniparcuri zoo), sau parcurile cu specii de vânat
autohton, cu amenajări folosite la observarea acestor specii.
Miniparcurile zoo sunt mici complexe de ţarcuri în care sunt rea-
lizate copii reduse ale biotopurilor specifice diferitelor animale,
cu aspect cât mai natural, în care acestea să aibă senzaţia de liber-
tate şi în care animalele trebuie să evolueze cât mai normal.
Aceste ţarcuri vor fi împrejmuite cu gard solid din plasă de sâr-
mă, având o înălţime corespunzătoare, pentru a nu permite evada-
rea exemplarelor din specia respectivă. De asemenea, parcurile
vor fi prevăzute cu locuri pentru adăpat şi hrănire, cu porţi şi căi
de acces pentru personalul ce deserveşte această zonă, precum şi
cu observatoare sau diferite amenajări necesare acţiunilor de
observare pentru publicul larg.

4.1.9. Rezervaţia este un teritoriu judicios delimitat, de


importanţă deosebită, naţional sau internaţional, din punct de
vedere al formaţiunilor geologice, solului, vegetaţiei sau faunei.
În nomenclatura din ţara noastră, conform Legii nr. 9/1973, clasi-
ficările protejate se încadrează în 6 categorii: parcuri naţionale,

150
parcuri naturale, rezervaţii naturale, rezervaţii ştiinţifice, rezer-
vaţii peisagistice şi monumente ale naturii.
După scop şi obiective pot fi:
 rezervaţii naturale
Rezervaţiile naturale pot fi arii izolate sau pot fi compo-
nente ale unui parc national sau natural, beneficiind astfel şi de o
zonă “de protecţie”. Acestea sunt constituite din suprafeţe de te-
ren şi ape destinate conservării unor medii de viaţă caracteris-
tice. Rezerveţiile naturale pot fi: botanice (tip b), forestiere (tip f),
geologice şi geomorfologice (tip g), limnologice (tip l), mixte (tip
m), paleontologice (tip p), speologice (tip s) şi zoologice (tip z).
După obiectiv rezervaţiile naturale pot fi: rezervaţii naturale cu
scop definit şi rezervaţii naturale cu caracter general.
Rezervaţiile naturale integrale fac obiectul unei protecţii
totale sau absolute, în cadrul acestora nu se recoltează lemn sau
alte produse, nu se împuşcă, şi nu au acces decât cei ce realizează
observaţii şi studii. Rezervaţiile naturale conduse sau dirijate fac
obiectul unei protecţii speciale în ceea ce priveşte o anumită
specie vegetală sau animală, fapt ce implică intervenţii dirijate în
acest scop. În rezervaţiile forestiere este permisă exploatarea
moderată astfel încât să nu fie alterat mediul, se promovează re-
generarea naturală, sunt admise activităţi de vânătoare dar numai
pentru obţinerea unei stări corespunzătoare de echilibru între
pădure şi vânat. Aceste rezervaţii nu sunt accesibile publicului.

151
Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al
căror scop este protecţia şi conservarea unor zone de habitat na-
tural şi a diversităţii biologice specifice. Rezervaţiile biosferei se
întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme
terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu
comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje
armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradiţională a
teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care
pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror exis-
tenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul
dezvoltării durabile şi armonioase. Mărimea rezervaţiilor biosfe-
rei este determinată de cerinţele de protecţie şi conservare
eficientă a mediului natural şi a diversităţii biologice specifice,
sunt arii protejate care îmbină conservarea, reprezentând eco-
sistemele majore ale globului şi dezvoltarea durabilă, servind ca
model de dezvoltare pentru medii particulare.
Rezervaţiile biosferei formează o reţea mondială pentru
cercetarea şi monitorizarea ecologică şi reprezintă zone pentru
conştientizare, educaţie şi instruire în domeniul mediului.
 rezervaţii stiinţifice - sunt constituite din suprafeţe de teren
de întinderi variate şi ape destinate cercetării ştiinţifice de spe-
cialitate şi conservării fondului genetic autohton.

152
 rezervaţii peisagistice - sunt suprafeţe de teren în care sunt
cuprinse asociaţii floristice sau forme de relief de mare valoare
estetică;
 monumente - sunt asociaţii sau specii de plante şi animale
rare sau pe cale de dispariţie, arbori seculari, fenomene geologice
unice (peşteri, chei), cursuri de apă, cascade, locuri fosilifere,
care sunt situate în interiorul sau la exteriorul parcurilor naţio-
nale, parcurilor naturale, rezervaţiilor naturale, ştiinţifice sau pei-
sagistice.
După scopu rezervaţiile urmăresc conservarea unui obiec-
tiv cu caracter general sau vizează toate componentele mediului
natural, iar după măsurile aplicate sunt rezevaţii naturale inte-
grale, supuse protecţiei totale cu interzicerea intervenţiei omului
sau rezevatiile naturale conduse, dirijate în care sunt stopate doar
anumite activităţi, de asemenea, mai avem rezervatiile economice
cum ar fi cele “forestiere”, “de vânătoare, şi de pescuit”

5. REALIZAREA COMPOZIŢIEI

5.1. Perceperea spaţiului

5.1.1. Peisajul ca spaţiu tridimensional

153
Perceperea unui spaţiu se poate face apelând la simţuri
(văz, auz şi miros) fapt care face ca, cunoaşterea să fie completă
şi de lungă durată. Percepţia vizuală este, de departe, simţul care
ne poate pernite (singur) o evaluare foarte apropiată de realitatea
spaţială (vezi caietul de lucrări practice, PP4). Din punctul de
vedere al designerului ambiental, ca şi creator de structuri spa-
ţiale, intereasează modul în care se realizează această percepţie,
astfel putem vorbi despre:
 Percepţia statică – când cunoaşterea rămâne unilaterală şi
satisfacţiile reduse. Percepţia statică este, astfel, una frac-
mentară;
 Percepţia dinamică – când parcurgând spaţiul ne formăm o
imagine aproape completă a obiectelor şi scenariilor pro-
puse de către proiectant, ceea ce ne permite desluşirea re-
laţiilor fapt ce ne dă posibilitatea să avem obţiuni, de-
venind astfel participat activ la spectacolul grădinii. Per-
cepţia dinamică devine astfel une activă, de ansamblu ceea
ce favorizează descoperirea atributelor sistemului.
Peisajele tri-dimensionale au capacitatea de a-şi impune
caracteristicile şi de a declanşa privitorului imagini de un anumit
gen care sunt asociate imediat cu o anumită activitate. Dacă situl
a fost proiectat astfel încât să îmbine o anumită atitudine faţă de
natură dar şi o anumită stare sufletească, imaginile mentale ce se
vor „naşte” vor fi întâlnite la mai mulţi indivizi, de asemenea, ele

154
pot fi preluate de o anumită colectivitate, intra în tradiţie şi deve-
ni imagine simbol. Astfel, în Japonia a existat o veche şi pro-
fundă relaţie spirituală între locuitori şi mediul lor de viaţă, vechii
japonezi „...erau mai dornici să interpreteze decât să modifice
ceea ce vedeau...”. Astfel chiar şi în prezent la ei locul destinat
unei construcţii sau activităţi este ales şi nu modificat pentru a sa-
tisface acea necesitate. Azi, omul moderm a înlocuit admiraţia
pentru natură cu abilitatea tehnică şi în loc să ne integrăm în
natură, preferăm să o modificăm, până şi relieful, decupând dea-
luri sau nivelând văi, chiar dacă ne străduim în acelaşi timp să
păstrăm şi echilibrul ecologic.
Revenind la conformaţia terenului, care la rândul ei in-
fluenţează poziţionarea apelor şi a construcţiilor dar şi desfă-
şurarea vegetaţiei (chiar dacă azi din punct de vedere tehnic pu-
tem realiza atenuarea acestei condiţionări) este de reţinut că:
„...realitatea fizică are capacitatea de ai determina pe oameni să-
şi formeze o imagine mentală despre spaţiul respectiv”, sau un
complex de spaţii, imagini care se asociază şi pe care le folosesc
ca termen de compareţie atunci când întâlnesc alte spaţii. Aceste
imagini ce au şi un suport format din modul de viaţă a acelor
oameni, obiceiuri, religie ...cultură, le imprimă acestora anumite
atitudini şi stări psihice. De aceea este bine ca proiectanţii să aibă
abilitatea de a simţi aceste genuri de imagini „pe care caracte-

155
risticile spaţiale ale unui amplasament sunt capabile să le pretin-
te”.
Prin funcţia vizuală a unui spaţiu înţelegem totalitatea
obiectelor şi lucrările vizibile cuprinse în spaţiul respectiv. Con-
formaţia reliefului, întinderea suprafeţei, deschiderile spre per-
spective, elementele sau planurile verticale (sau cele ce depăşesc
un unghi de 15°), îngrădirea, vor fi luate în considerare pentru că
ele „trebuie să fie în concordanţă cu folosirea spaţiului încadrat”
(al priveliştii în cazul unui peisaj natural sau a limitelor, în cazul
celor supuse amenajărilor). Pentru a beneficie şi de funcţia es-
tetică şi funcţională a unui peisaj amenajat sau natural în această
percepere se poate include şi imagini din afara grădinii. Simonds
spunea că ocupându-se de îngrădire „orientalii au înţeles de multă
vreme că pentru a avea spaţii semnificative trebuie să existe
împrejmuiri şi că dimensiunea, forma şi caracterul imprejmui-
rilor, determină calitatea spaţiului”, atrăgând atenţia că o împrej-
muire poate fi şi un plan secund, spre exemplu: valurile mării la
capătul unei plaje sau fundalul oferit de panorama îndepărtată a
unui oraş sau a unui lanţ de munţi. Dar este bine de ştiut că închi-
derea sau deschiderea unui spaţiu nu reprezintă valori prin ele
însele, iar gradul şi calitatea îngrădirii este dată de funcţia şi ca-
litatea suprefeţei amenajate. Folosirea acestora se impune atunci
când spaţiul creat trebuie să asigure intimitete, de asemenea,
atunci când atenţia privitorului trebuie concentrată spre un anu-

156
mit obiectiv sau când prin izolarea spaţiului amenajat se doreşte
„unirea” cu exteriorul doar prin „ferestre”.
Trebuie subliniat faptul că indiferent de natura spaţiului,
natural sau amenajat, acesta este delimitat de planul solului, cel
de asupra capului şi prezenţele spaţiale mai mult sau mai puţin
apropiate de verticală.
1. Planul solului este suportul care preia funcţiile şi se confruntă
primul cu realităţile sitului şi ulterior cu materializările pro-
iectului; preluând funcţiile pe măsura atributelor sale şi orga-
nizându-le raţional şi ambiental prin trasee, el poate garanta
succesul designului peisajului.
2. Planul de deasupra capului, este un dat unde nu prea putem
umbla, de acolo vine lumina, cea fără de care spaţiul nu ar
putea fi o noţiune sesizabilă. Folosind cu abilitate acestă lumi-
nă avem posibilităţi infinite de modelare a spaţiului.
3. Elementele verticale sau despărţirile verticale ale spaţiului
îndeplinesc mai multe funcţii cum ar fi: delimitează şi orga-
nizează spaţiile, dirijează circulaţia, perspectivele şi evident
percepţiile, creează fundaluri (necesare pentru punerea în va-
loare a unor elemente), ecranează imagini nedorite, dinami-
zează spaţiul, întroduc scări şi în final, personalizează struc-
tura spaţială. Dacă primele două planuri ne trimit spre infinit,
acesta ne fixează în spaţiu, ne dă siguranţă şi protecţie şi ne a-
sigură intimitatea. Elementele verticale sunt percepute ca pla-

157
nuri sau volume mai mult sau mai puţin apropiate de verticală
ceea ce defineşte una din proprietăţile spaţiului, respectiv –
profunzimea.
4. Profunzimea este „un efect al unei schimbării continue în
suprafaţa terenului, iar în al doilea rând al perspectivei atmos-
ferice sau a suprapunerii obiectelor privite. Profunzimea în
sensul ei primar are o conexiune fundamentală cu spaţialitatea
tri-dimensională, iar în sens secundar joacă un rol major în
peisaje”. De asemenea, se consideră că nu există percepţie
spaţială fără percepţia suptrafeţei de fundal (Gibson), ceea ce
înseamnă că fundalul impune obiectul şi introduce rapoartele
şi ordinea spaţială. Această teorie se aplică atât peisajelor na-
turale cât şi celor proiectate, în cazul în care fundalul, res-
pectiv cele trei planuri - cel de jos şi cele două, longinal/
lateral - este alcătuit din suprafeţe în continuă schimbare/
desfăşurare: ca modulare, texturi, intensitate cromatică, rape-
luri de înâlţime, etc. Iluzia optică în privinţa profunzimii
(accentuare sau reducere a acesteia) depinde de planurile ver-
ticale şi de cel al solului. Oprindu-ne la planul solului ca su-
port al amernajării putem spune următoarele:
 În cazul terenurilor plane, întinse, pentru a reduce profun-
zimea/distanţa, ceea ce ne-ar permite să facem dintr-o ima-
gine îndepărtată o parte vizuală a spaţiului amenajat, se va

158
introduce un obstacol care să obtureze zona de întâlnire a
obiectului cu solul;
 În cazul terenurilor în pantă cu un unghi de incidenţă sub
15°, suprafaţa poate fi inclusă în zona terenurilor întinse, a
planelor longitudinale paralele cu linia orizontului. Terenu-
rile cu o pantă de un unghi de incidenţă de peste 15°, ram-
pa este vazută ca o suprafaţă uşor înclinată faţă de planul
orizontal. Când unghiul ajunge la 30°, panta poate fi consi-
derată din punct de vedere practic ca verticală. În cazul
pantelor cu un unghi mai mare de 15° percepţia sa în pro-
funzime este minimă.
 La terenurile concave ca şi la cele întinse, privirea mai de
sus, dă mai multă profunzime decât cea de la nivelul mai
de jos, unde densitatae mare a texturii dezavantajează a-
dâncimea. Descinderea şi urcarea privirii pe o concavitate
face priveliştea mai majestuoasă. În cazul unei concavităţi
adânci între privitor şi obiect, din cauza invizibilităţii con-
cavităţii relaţia ochi-obiect e mai directă şi privitorul are
senzaţia că stă vis-a-vis de obiect. Condiţiile atmosferice
pot „îndepărta” sau „apropia” obiectele privitor, astfel o
atmosferă cu vizibilitate bună, va apropia în timp ce vre-
mea rea - vizibilitatea redusă, are un efect invers.
 În cazul terenurilor concave, prezenţa unei coame între
privitor şi obiect face dificilă perceperea distanţei, mai ales

159
dacă coama este mai apropiată de privitor. Acest efect poa-
te fi folosit la reducerea fictivă a unor distanţe atunci când
parcursul este prea lung.
 În cazul văilor, simţul profunzimii este cu atât mai puternic
cu cât se alege un traseu la cote mai înalte, favorizându-se
apropierea unor obiecte.
Multă vreme s-a considerat că o distanţa mai redusă între
privitor şi elementul observat face ca acesta să aibă o imaginea
mai clară şi deci mai convingătoare. Dar realitate este că imagi-
nea totală poate fi echivalentă cu efectul vizual al fiecărui plan
individual, dar care depinde atât de unghiul dintre plane cât şi de
direcţia de privire, respectiv de unghiul de incidenţă, în funcţie de
a cărei mărime vedem mai mult sau mai puţin din suprafaţa în
cauză. Această teorie trebuie avută în vedere atât în cazul ame-
najării unui plan orizontal cât şi a unuia vertical aplicând astfel
efectele mobile de ecranare ceea ce permite „aproierea” unei su-
prafeţe când panta are un unghi de înclinare cuprins între 35 şi
90°, de asemenea, realizarea unor „piese de împrumut” când
printr-un paravan putem „anula” distanţa şi aduce elementul într-
o imagine mai apropiată - folosind un prim plan. Folosirea para-
vanelor impune unele reguli, de exemplu, ca acestea să fie ori
mai înalte ori mai scunde ca privitorul pentru a diminua senzaţia
de insecuritate dată de un zid de ecranare amplasat până la ni-
velul ochilor privitorilor.

160
5.1.2. Perspectiva
Perspectiva este un mod de a percepe spaţiul sau un mijloc
prin care proiectantul poate impune o dominantă sau o direcţie,
poate introduce un ax de compoziţie, poate crea unitate etc. Pers-
pectiva poate fi directă sau indirectă, statică sau dinamică, as-
cendentă sau descendentă, concentrică (centripedă) sau centri-
fugă cu scoateterea în evidenţă a unui obiect apropiat sau, din
contră, aducerea în atenţie a unuia îndepărtat (vezi caietul de
lucrări practice, PP4, pag. 19-21 şi PP5, pag. 2). Putem vorbi, în
acelaşi timp, şi despre perspectiva atmosferică, care deşi nu poate
fi determinată în termeni cantitativi, poate eschimba înfăţişarea
lucrurilor ducând până la declanşarea aparenţelor mistice sau fan-
tastice. În peisagistica japoneză se foloseşte des şi perspectiva su-
prapusă ţ miegakure, ceea ce înseamnă „acum vezi, acum nu ve-
zi” - obiectul supus privirii fiind doar parţial vizibil cu scopul de
al face pe observator să-şi imagineze partea invizibilă şi de a crea
iluzia profunzimii dar şi de a da impresia existenţei unei frumu-
seţi ascunse. Putem spune că perspectiva suprapusă este o bună
metodă folosită în cazul spaţiilor reduse ca dimensiune pantru a
da senzaţia de vastitate. Hihuchi spune că „profunzimea nu este
ceea ce se întinde infinit în spaţiu, ci ceva ascuns după o cotitură”
(analizând arhitectura şi peisagistica japoneză se poate observa

161
lipsa perspectivelor magnifice, specifice barocului, orice drum se
termină cu un colţ din care nu se mai poate vedea nimic).
După Simonds perspectiva este „o privelişte limitată, de
obicei, îndreptată către un element sau o trăsătură dominantă sau
terminală, care spre deosebire de perivelişte, poate fi creată în
întregime şi de aceea este supusă unui control riguros”. Perspec-
tiva este constituită din trei elelemente, respectiv: punctul de ob-
servaţie, obiectul sau obiectele ce trebuiesc văzute şi câmpul
intermediar, care pentru a crea o persrectivă reuşită trebuie să se
constituie într-o unitate convingătoare. Cele trei elemente ce
compun perspectiva trebuiesc corelate între ele, tema perspectivei
fiind formată de către elementul terminal, celelalte trebuind să
intre „în cadenţă” să sprijine tema prin armonie şi contrapunct
determinânt la final un crescândo convingător. De asemenea,
într-o perspectivă organizată nu trebiue lasat loc pentru elemente
discordante, de prisos sau neadecvate, astfel încât toate elemen-
tele componente să se afle în echilibru. O perspectivă bine con-
cepută presupune un punct de interes bine ales, văzut dintr-un loc
sau de pe un parcurs potrivit, de unde puncul terminal este mereu
bine încadrat. Relaţiile de scară dintre componente vor avea în
vedere caracterul perspectivei, modul în care se doreşte să se facă
perceperea puctului terminus (deodată la perspectivele scurte sau
progresiv la treseele lungi) dar şi faptul că punctul terminus este
conceput ca un punct de observaţie - cînd perspectiva inversă tre-

162
buie să permită o nouă experienţă vizuală - sau ca un punct focal
pentru mai multe perspective.

5.1.3. Decupajul
Pentru ca priveliştea să nu se „risipească” într-o prezentare
totală, ci să fie dezvăluită mult mai rafinat, folosind simţul do-
zajului şi valorificând peisajul, acesta este bine să fie expus frag-
mentat, ceea ce înseamnă o focalizare a privirii spre anumite ele-
mente. În acest scop peisagistica europeană foloseşte cu precă-
dere perspectiva, în timp ce practica chineză şi japoneză a apelat
la decupaj, fie prin modul de orientare al deschiderilor din pereţii
pavilioanelor sau cei vegetali, fie prin realizarea unor goluri de
forme diferite în pereţii incintelor, de unde privirea este direc-
ţionetă spre cele mai sugestive „tablouri”. Folosirea abuzivă a de-
cupajului poate însemna manipularea sau îngrădirea libertăţii
individului de a alege, în timp ce utilizarea raţională poate crea
momente de exaltare sufetească sau mentală. Budiştii Zen consi-
deră că „adevărata frumuseţe ar pute fi descoperită numai de a-
cela care întregeşte mintal tot ceea ce este incomplet”

5.1.4. Controlul vizual


Actul de concepţie în ceea ce priveşte amenajarea spaţiilor
verzi nu poate neglija calităţile spaţiului (vezi caietul de lucrări
practice, PP4, pag. 19-21). Astfel spaţiul poate fi:

163
 static, atunci când este delimitat şi poate atrage atenţia şi
interesul, asigurând securitate şi intimitate, de asemenea,
un astfel de mediu induce o stare de relaxare. Acest tip de
spaţiu este în general centriped, dar poate fi uneori şi cen-
trifug, când face mereu trimitere spre exterior;
 expansiv, curgător, atunci când vorbim despre un spaţiu
articulat cu mediul din care face parte, caz în care putem
vorbi şi despre un spaţiu pulsator, dinamic;
 direcţionat sau orientat atunci când se încadrează într-un
tot unitar, beneficiind de avantajele „sisitemului”, caz în
care poate deveni pentru privitor semnificativ, capabil să
inducă o reacţie emotivă. Spaţiul poate fi şi difuz, neutru,
incapabil să transmită mesaje sau emoţii;
 gol, lipsit de mesaje, în căutarea unei funcţii, unui conţinut,
dar poate fi şi plin atunci când găzduieşte o numită activi-
tate;
 complet definit sau incomplet, caz în care se impun adiţio-
nări de noi spaţii sau completarea delimitărilor;
 dominant, atunci când calităţile sale spaţiale şi particulare
se reflectă asupra elementelor compenente sau spaţiale;
Aprecierile asupra spaţiului pot continua, ceea ce ne arată
că actul de creaţie trebuie să ţină cont de aceste atribute, că este
necesar ca atunci când planificăm un spaţiu intenţiile noastre să
ţină cont de calităţile acestuia, în general, şi de ofertele sitului

164
real. Se consideră că „esenţa unui spaţiu este calitatea conţinu-
tului său” şi relaţionările sale cu spaţiile învecinate. Astfel putem
spune că reuşita unui proiect depinde de însumarea atributelor re-
zultate din sit şi impuse de temă, cât şi de armonizarea acetora
între ele şi cu scara umană. În acest context:
 dimensionarea în raport cu omul induce privitorului o serie
de satisfacţii, o bună utilizare a spaţiului, de asemenea, e-
fecte psihologice şi estetice pozitive;
 comensurabilitatea trebuie să fie posibilă şi aici putem
apela nu numai la scara umană ci şi le cele intermediare
ceea ce permite o mai rapidă acomodare şi acceptare a
unor rapoarte mai puţin cotidiene;
 întinderea poate fi percepută ca o chemare la libertate
totală de manifestare, dar în acelaşi timp pentru indivizii
mai timizi acest atribut al spaţiului poate fi o cauză a dezo-
rientării, a potenţării fricii faţă de un spaţiu de necontrolat,
a nesiguranţei. Cauza acestor anxietăţii fiind dată de acest
atribut al spaţiului poate scăpa controlului vizual. Putem
spune, de asemenea, că funcţionalitate unui spaţiu nu este
dat de intinderea sa ci de calităţile structurii spaţiale, carac-
teristici care particiră în inducerea asupra privitorului la
cele mai multe stări;
 elementele verticale, au rol de protecţie, orientare, de
interes cât şi de scară;

165
 forma, este dată de elementele verticale împreună cu planul
suport şi cel de deasupra capului. Forma este un atribut al
spţiului care impresionează de la prima vedere şi care stâr-
neşte ataşament în măsura în care se înscrie într-un context
- prin armonie sau contrast - inclusuv funcţional. Este
important ca proiectantul să ţină cont de faptul că există
aproape pentru fiecare temă şi pentru principalele categorii
de reacţii intelectual - emotive, anumite relaţionări şi
configuraţii spaţiale intrate în uzul curent şi care condi-
ţionează mai mult sau mai puţin succesul unui proiect, dar
rutina sau imaginile preconcepute nu trebuie să primeze.
 dezvăluirea depinde de modul în care proiectantul are
intenţia de a prezenta spaţiul, astfel putem vorbi de o dez-
văluire graduală (prin intermediul unui parcurs până la
punctul de unde se dezvăluie integral spaţiul, parcurs ce
presupune direcţionare prin prim-plan şi încadrare), pre-
zentată fragmentar (prin decupaje ce semnalează scene şi
lasă privitorului plăcerea de a completa de unul singur
întreaga panoramă prin imaginaţie sau deplasare), asociată
cu prim planuri contrastante (pentru a menţine o tensiune
permanentă) folosită ca un fundal de companie pentru un
obiect sau grup (când prim planul trebuie să aibă calităţile
necesare pentru a se putea impune în dialogul cu fundalul).
În acest context putem vorbi şi despre mascare, prin folo-

166
sirea unor elemente cu scopul ecranării unor porţiuni ines-
tetice sau care nu coincid temei abordate de către proiec-
tant.
Evident că orice amenajare sau reamenajare de spaţiu
verde trebuie să pornească de la alegerea unui amplasament adec-
vat temei sau având în vedere punerea în valoare a întregului po-
tenţial al spaţiului ales, impus de condiţionările de context:
urbanistice, geo-climatice şi socio-culturale. Astfel orice compo-
ziţie trebuie să aibă două componente majore: infrastructura/ su-
port (terenul, apele, echipamentele tehnice din sol) şi supra-
structura (elementele planimetrice şi elementele morfologice).
Fiecare dintre aceste două părţi poate avea un aport mai mare sau
mai mic în stabilirea structurii funcţionale şi expresiei plastice a
sitului ce urmează a fi supus amenajării.

5.1.5. Infrastructura
Suportul cel mai frecvent utilizat este solul, cadrul
artificial sau apa. Cel mai frecvent suport folosit mai ales în
perioada ante-contemporană este terenul, acesta poate avea o
configuraţie foarte diferită, amintim aici: terenul orizontal sau cel
în pantă, terenul cu rupturi sau cu terase, terenul concav
(depresiune, bălţi dese-cate, etc), teren convex (coline, deal),
valea şi mai rar defileul contorsionat (vezi caietul de lucrări
practice, PP7).

167
 Terenul orizontal este de preferat la amenajările de mici
dimensiuni, de talia unui scuar. În acest caz vecinătăţile cu
multă personalitate, pot influenţa mult compoziţia. La
amenajările mai ample, cum sunt grădinile publice, parcul,
suportul orizontal poate aduce monotonie, dacă nu se im-
pune suprastructura sau dacă nu se apelează la sistema-
tizarea verticală sau la perspectivele ce racolează imagini
interesante din afara amplasamentului. Elementele de
planimetrie devin deosebit de importante în această situaţie
ca şi preocupările pentru subtilităţi (cromatică, relaţie lu-
mină-umbră, detaliere, materiale, etc).
 Terenul în pantă nu mai lasă libertate totală concepţiei mai
ales la amplasarea construcţiilor sau trasarea aleilor, dar
oferă situaţii avantajoase pentru punerea în valoare a unei
dominante, pentru perspective, pentru modalităţi diverse de
manifestare a apei, etc. Este mai expus intemperiilor, poate
crea incomodităţi dacă panta este prea abruptă pentru că
face vizibile inabilităţile conceptuale. O pantă continuă
este mai puţin atrăgătoare (în anumite situaţii) faţă de cea
cu discontinuităţi. Dar panta dă spaţiului o calitate dina-
mică - avantaj speculat cu mult succes în grădinile renaş-
terii.
 Terenul cu denivelări şi pante diferite poate împinge
diversitatea la cotele cele mai înalte putând, de asemenea,

168
suplini lipsa unei expresivităţi pregnante a vegetalului. A-
cest tip de teren folosit cu abilitate poate crea cele mai
multe ambienturi, poate favoriza întâlniri neaşteptate cu
ineditul, ajutat fiind şi de expunerile diferite ale soarelui pe
boltă, dar nu avantajează compoziţiile monumentale şi nu
permite vizitatorului sesizarea imaginii de ansamblu. De
asemenea, poate deveni şi o capcană a tentaţiilor care di-
luează claritatea unei concepţii unitare. Cunoscând faptul
că omului nu-i displac ambiguităţile, terenul terasat, carac-
teristic albiilor râurilor sau ca produs al unei sistematizări
verticale, este avantajat în comparaţie cu cel în pantă de-
oarece proiectantul are posibilitatea de a realiza concepţii
ample, spre exemplu grădinile realizate în perioada clasi-
cismului francez.
 Terenul concav deşi se oferă privitorului în totalitate are
inconvenientul că orice incoerenţă sau greşeală este vizibi-
lă, fapt care-l face un tip de teren mai puţin agreat de către
proiectanţi. Un astfel de teren crează o totală lipsă de inti-
mitate, de inedit sau anticipare.
 Terenul convex, colină sau deal, poate găzdui o grădină
publică sau un parc, dar ca şi la terenul în pantă, nu este
permisiv pentru amplasarea unor terenuri de sport, a unor
echipamante tehnice sau pavilioane de agrement sau a unor
activităţi culturale.

169
Putem spune, pe baza celor prezentate mai sus, că excep-
tând terenurilor plane - considerate neutre datorită lipsei celei de
a treia dimensiuni, deci lipsit de scară - toate celelalte tipuri de
teren pot participa activ la personalizarea peisajului alături de ve-
getaţie, apă, construcţii şi alte elemente.
Cel de al doilea suport, poate fi artificial, şi ca prim exem-
plu putem vorbi despre gădinile suspendate ale Babilonului, au
urmat apoi terasele renaşterii şi ale barocului, rezemate pe coloa-
ne sau arce. Dar cele mai multe realizări le-a oferit secolul XX,
mai cu seamă în cea de-a doua jumătate când deasupra diferitelor
spaţii tehnice, a tronsoanelor sau căilor ferete de mare viteză, a
unor construcţii sau spaţii publice au apărut diferse amenajări
peisagere – cu precădere mici scuaruri (vezi caietul de lucrări
practice, PP 26). Mai mult putem spune că arhitectura ecologică a
„urcat” grădina şi pe clădirile înalte, dar şi în interiorul acestora
în spaţii special amenajate sub formă de sere (grădini de iarnă).
Desigur că acest suport are ca motivaţie nu numai curentul eco-
logic ci şi criza de spaţii libere şi ca atare el va prolifera în anu-
mite moduri de manifestare în prezent existând şi o tehnică adec-
vată.
Cel de al treilea suport este apa, cel mai bun exemplu ne
vine din secolul XV, reprezentat fiind de „grădinile plutitoare”
ale astecilor. Acest suport a fost însă mult mai rar folosit, mai
mult pentru punerea în valoare a florei şi faunei acvatice. Nici în

170
prezent acest tip de supurt nu este foarte folosit, dar criza de teren
şi aglomeraţia din marile oraşe va determina căutarea ineditului
sub orice formă.
În cadrul infrastructurii intră, încă din antichitate (vezi
alimentarea cu apă a grădinilor suspendate), şi echipamentele
care fac posibilă existenţa unei grădini sau afirmarea totală a
tuturor calităţilor sale. În grădinile italiene ale secolelor XV-XVI
şi în cele franceze ale secolului XVII, hidraulica ajunge la adevă-
rate performanţe, de asemenea, încep să apară şi surprizele, spre
exemplu declanşarea, prin impact a unui jet de apă, piese sau ani-
male care fac anumite mişcări, etc. La hidraulică se va asocia me-
canica iar mai apoi instalaţiile electrice şi echipamentele mai per-
formante ca automatele şi cele de programare (fântâni cu diferite
jocuri de apă asociate cu lumini şi chiar muzică - spectacole de
apă şi lumină), putem aminti aici şi de spectaculul iluminatului
nocturn de pe Sena sau Rin. Bineînţeles şi serele pretind echi-
pamente din ce în ce mai complexe.
Din cele prezentate până acum rezultă că infrastructura
poate fi hotărâtoare în alegerea sitului (mai cu seamă în cazul
unei grădini botanice - unde intervin şi condiţii geologice sau de
microclimat, sau în cazul unui parc de distracţii). Simonds spunea
„Pentru fiecare sit există o folosinţă ideală. Pentru fiecare folo-
sinţă există un sit ideal” această idee nu comportă decât o singură
completare: că tehnica actuală permite să ajutăm un sit să se

171
apropie de condiţiile ideale (suportând însă nişte costuri). Putem
spune, de asemenea, că situl ideal este acela care satisface cel mai
bine cerinţele proiectului, cu cele mai mici modificări. Astfel
pentru a nu greşi în alegerea şi proiectarea unui sit este obliga-
toriu să ştim cu adevărat ce vrea beneficiarul, dar şi funcţio-
nalitatea pe care doreşte proiectantul să o dea spaţiului pornind
de la datela existente. Aceasta presupune un demers teoretic
multicriterial care se va concretiza într-o inventariere a tuturor
caracteristicilor sitului, pe care le considerăm necesare, folosi-
toare sau nu proiectului propus, reţinînd că nu ne vom ocupa
numai de situl cuprins în limitele amplasamentului ales (se vor
analiza mai multe variante) sau vom avea în vedere situl total
care include ambianţa acestuia până la orizont şi chiar dincolo de
el. Confruntarea realistă a programului propus cu trăsăturile şi
potenţele sitului, este condiţia obligatorie pentru că neasigurarea
compatibilităţii acestora duce la apariţia de contradicţii care
generează disfuncţionalităţi.

5.1.6. Suprastructura
Suprastructura este alcătuită din elementele ce contribuie la
conformaţia spaţială a unui proiect de amenajare, respectiv ele-
mentele morfologice cum sunt numite în literatura de specia-
litate. Aici se includ: vegetaţia, apa, mineralul sub diverse înfă-
ţişări (de la clădiri, la pasarele, scări, ziduri de sprijin, mobilier,

172
etc) şi lucrările de artă. Este indicat să nu uităm că, după cum am
menţionat, şi relieful participă la structura spaţială a compoziţiei,
în prezentarea căreia se ve ţine cont nu numai de volumetrie, ca
mijloc de expresie, ci şi de aportul decoretiv şi cromatic.

5.2. Proiectarea drumurilor în peisajele amenajate

5.2.1. Elementele planimetrice. Planul.


Actul de naştera al unei compoziţii peisagere îl constituie
proiecţia în plan, prin urmare acest pas trebuie să premeargă ele-
mentelor morfologice, de asemenea, trebuie să reprezinte o sin-
teză între datele din tema propusă, cunoaşterea sitului şi alegerea
elementelor ce urmează a răspunde optim unor funcţii creând în
acelaşi timp ambienţele adecvate trăirilor preconizate. Simpli-
ficând, putem spune că orice amenajare se va materializa grafic
într-un plan unde suprafeţe cu diferite destinaţii sunt delimitate,
personalizate ca formă şi ierarhizate de o reţea de trasee (la
rândul ei ierarhizată). Suprafeţele, purtătoare de funcţii şi mobila-
te/echipate ca atare, se materializează în structuri spaţiale evi-
denţiate de secţiuni, desfăşurări, perspective. Prin urmarea reali-

173
zarea unui plan este rezultatul parcurgerii unor etape, faze, deci
un proces şi cu cât analiza a fost mai lucidă (analizale proiec-
tantului vis-a-vis de tema aleasă, de situaţia din sit şi con-
versaţiile cu beneficiarul), cu atât planul propus va fi mai valoros
şi mai viabil. În prezent, vizualizarea pe PC ne poate ajuta să ne
apropiem cât mai mult de „ce va fi”.
Revenind la proiecţia plană, trebuie spus că funcţiile ini-
ţiale pot suferi modificări parţiale sau totale (mai cu seamă în
cazul unei proiectări „deschise” când şi vizitatorul are dreptul de
a interveni), ce afectează în primul rând suprafeţele şi că în evo-
luţia unui spaţiu verde amenajat putem întâlni „rupturi, grefe,
cicatrici şi chiar proteze” ce fac dificilă uneori înţelegerea con-
ceptului iniţial.
Reţeau traseelor (vezi caietul de lucrări practice, PP4, PP5,
PP6), siplificat, traseul, este acel element al compziţiei care ne
ajută să clarificăm coordonatele planului iniţial şi să nu-i distru-
gem continuitatea şi unitatea prin eventuale adaptări. Traseul deşi
poate reprezenta uneori cel mai abstract element al grădinii, dar
cu toate acestea el reglează poziţia relativă e elementelor unele în
raport cu altele, a modului lor de distribuţie. De asemenea, tra-
seul, reprezintă o ţesătură adesea inexprimabilă care conduce
fundamental ansamblul dispoziţiilor vizibile în spaţiu şi articu-
larea în părţi, reprezintă o armură care cuprinde şi organizează
diversitatea sitului. Aflat în spatele „aparenţelor care ne ameţesc”

174
el determină unitatea şi ordinea care scapă ochiului neavizat şi
tocmai acestă ordine este cea care dăinuie cel mai mult în timp şi
care permite decodificarea actului iniţial al creaţiei. La atributele
deja menţionate ale traseului, fără a uita şi rolul său de scară, îl
vom adăuga şi pe cel mai vizibil: de a participa, alături de suport
şi elementele morfologice, la personalizarea unei amenajări,
incluzând aici şi buna funcţionare. Schema de circulaţie, care
spre deosebire de plan lasă loc şi altor legături, este în realitate,
sistemul de articulare al funcţiilor, de comunicare şi cooperare
între ele ca atara ea este definită de profilul ce i-a fost stabilit
spaţiului verde amenajat, ajungându-se la segregări (pietonală,
velo, auto, de promenadă, de serviciu-aprovizionare, pentru acces
la competiţii, pentru divertisment, etc), ierarhizări şi tratări total
diferite.
Vom aminti câteva date tehnice referitoare la rutele
obişnuite: profilul longitudinal nu va depăşi o pantă de 15% la
căile pietonale (la peste 15% sunt necesare trepte) şi 8% la căile
semicarosabile; profilul transversal va avea o înclinaţie (simplă
sau dublă) de circa 2%; lăţimea este de 1,5 m pentru piste de
bicicletă, de 1,5-3,0 m pentru alei destinate circulaţiei pietonale şi
de 3,0 m pentru circulaţie auto ocazională. O schemă de circaţie
este formată din noduri/puncte de interes, conexiuni („barele”
dintre noduri) şi legăturile majore numite şi axe.

175
Axa leagă două sau mai multe puncte de mare interes şi ca
atare ea tinde să subordoneze aleile sau suprafeţele cu care se
întâlneşte, uneori le poate chiar anihila (atunci când proiectantul
nu este atent la condiţionările unor asemenea „linii de forţă”),
pentru că o grădină poate avea o mai multe axe dar nu toate de
aceeaşi importanţă. O axă este o linie ce poate fi colineară/ dreap-
tă, curbă, sinuasă, dar niciodată divergentă. Linia dreaptă (folosi-
tă la perspectivele directe) pretinde un terminal bine definit, mai
ales când axa este descendantă; ea pretinde rigoare, un control
foarte atent al scării, vizează scene maiestuase sau monumantale
dar împinsă pe distanţe mari poate deveni monotonă, situaţie ce o
putem preântâmpina mai ales prin susccesiune, gradare, ritm, prin
sistematizare verticală, prin diversificarea componentelor sau
speciilor. Linia curbă permite o mai bună gradare a interesului,
este mai dinamică şi cheamă la mişcare, dar nu va fi folosită pen-
tru finaluri monumentale ci pentru cele care vizează o surpriză.
Linia sinuasă, cu multe curbe, contracurbe, necontrolată riguros,
poate crea efecte nedorite ca: deruta, nesiguranţa, amalgamul de
imagini; ea este binevenită când dăm o pondere mare pitores-
cului.
În cele mai multe cazuri o axă este folosită pentru a direc-
ţiona, ordona şi unifica, a impune o dominantă, deci a supune
privitorul/utilizatorul unor constrângeri/sau manipulări în parcur-
gerea şi perceperea spaţiilor şi în scoaterea în evidenţă a unor

176
valori, considerate ca atare de către proiectant, în felul acesta,
prezenţa axelor poate afecta ceea ce numim „libertatea alegerii”.
Trasarea legăturilor, axelor, cu alte cuvinte, este vorba
despre modul în care trebuiesc concepute aleile secundare sau
principale, ca parcurs şi vecinătăţi. Pentru început, se va reţine că
într-un parcurs atrag mai mult priveliştile descendente, pantele
mici, direcţionările naturale (cursul unei ape, deschiderile dintr-
un masiv, un şir de arbori într-o câmpie, etc), priveliştile des-
chise, spaţiile însorite. În succesiunea elementelor, scenelor, pu-
tem folosi o dispunere incertă (când urmărim relaxarea privi-
torului, pitorescul) sau una direcţionată ce poate fi focalizată
(mărind mereu interesul), alternată (folosind un rimt cu accente la
distanţe aproximativ egale) sau concentrată. La aleile de prome-
nadă, spre deosebire de cele de tranziţie, se va insista pe modul
de tratare a spaţiilor adiacente, când vom avea în vedere: men-
ţinerea interesului (prin alternări de elemente, imagini filtrate,
deschideri de perspective scurte, etc); introducerea unor pauze
pentru odihnă (când privirea nu va fi „solicitată” de ceva anume
şi se poate apela la o bretea adiacentă căii principale); evitarea bi-
furcaţiilor confuze (cu ramuri nediferenţiate); susţinerea axului
aliniamentelor lungi cu un element aparte. În ceea ce priveşte
„spaţiile de odihnă” ce ţin companie unei promenade, se va evita
crearea de „locuri” ce produc tensiune (cazul unor concentrări de

177
alei) sau induc claustrofobia (spaţiile total închise) şi nu vor fi
neglijate cele ce pot asigura intimitate dar şi securitate.
Drumurile în parcuri şi grădini. Trasarea drumurilor în
parcuri şi grădini se face diferenţiat în funcţie de:
 locul spaţiului verde (situarea terenului în intravilan,
extravilan, pe reliefuri plane sau accidentate, etc.);
 punctele şi zonele de interes funcţional de mare trafic: in-
trări şi ieşiri, centre compoziţionale intersecţii, esplanade,
terase, pieţe din faţa unor obiective;
 asigurarea funcţionalităţii obiectivelor în dotare;
 natura traficului (pe jos, cu vehicule).
Clasificarea drumurilor se face după natura şi intensitatea
traficului, astfel:
a). După natura traficului, drumurile pot fi:
 drumuri pentru circulaţia vehiculelor;
 alei pentru pietoni;
 căi de circulaţie mixtă.
b). După intensitatea traficului drumurile pot fi:
 drumuri (alei ) principale;
 drumuri (alei) secundare;
 drumuri (alei) perimetrale
 cărări sau poteci.

178
Suprafaţa aleilor nu trebuie să depăşească 10 - 20% din
suprafaţa întregului parc. Structura reţelei de drumuri şi alei se va
conforma stilului ales pentru compoziţia parcului. Astfel, pentru
stilul geometric se impune o trasare geometrică, rectangulară, cu
alei drepte sau trasate în curbe regulat-geometrice. În cazul stilu-
lui peisager se recomandă o trasare liberă sinuoasă. Lăţimea dru-
murilor este dependentă de intensitatea fluxului de pietoni sau
autovehicule în perioadele mai de vârf ale zilei. Astfel, pentru un
fir de circulaţie de pietoni (600 persoane/oră) lăţimea drumului
pietonal va fi de 0,55-0,75 m, iar pentru două fire de circulaţie de
1,1-1,5 m.

5.2.2. Principii de proiectare a drumurilor


În proiectarea căilor de circulaţie un rol deosebit îl au pan-
ta şi distanţa (vezi caietul de lucrări practice, PP6, pag. 8-11 şi
PP7).
 Astfel, distanţele şi pantele evidente se pot reduce la mi-
nim prin: ecranare cu vegetaţie, modularea spaţiului, trasa-
rea căilor de trafic;
 Alteori, în cadrul unui complex limitat al planului este de
dorit creşterea distanţelor şi pantelor aparente. Aceasta se
poate realiza prin manevrarea căilor de acces şi a liniilor de
observaţie;

179
 Razele de curbă ale aleilor vor fi cât mai mari. O clădire
este de obicei mai interesantă dacă este văzută de pe o alee
care se face cu o curbă largă, spre a-i arăta forma şi dimen-
siunile înainte ca atenţia să fie centrată asupra detaliilor.
Fiecare sinuozitate care apare pe traseu trebuie să fie jus-
tificată de existenţa unui obstacol sau de panta terenului,
fără ca acestea să fie bruşte sau să formeze în plan coturi şi
linii frânte şi nici linii prea sinuoase;
 Dacă un obstacol impune mai multe curbe succesive, ele
trebuie astfel amenajate încât să nu se vadă concomitent
curba şi originea celor două contracurbe. De asemenea, nu
este bine să se vadă dintr-o dată două curbe ale aceluiaşi
drum, însă dacă acest lucru nu poate fi evitat una din curbe
va avea o rază mai mică şi va fi mascată de grupuri de ar-
buşti şi arbori iar a doua curbă se va prelungi mult;
 Aleile situate de-a lungul cursului unei ape nu vor avea
traseul paralel cu malurile acesteia. Ele vor trece prin
punctele cele mai atrăgătoare, la nevoie traversând apa
peste un pod;
 Racordarea curbelor unei alei se face printr-o linie dreaptă
de o oarecare lungime;
 Dacă în jurul unei construcţii trebuie să se creeze un spaţiu
de circulaţie mai largă, această lărgire se face respectându-
se paralelismul între axele aleilor;

180
 Aleea care se termină cu o construcţie, cu o terasă, cu o
poartă sau cu un alt element arhitectural, trebuie să fie tra-
sată întotdeauna perpendicular pe acest element;
 Aleea care trece de-a lungul faţadei unei clădiri sau terase
va fi astfel trasată încât porţiunile situate de o parte şi de
alta a clădirii să fie simetrice;
 Dacă terasa deservită de alee este separată de aceasta
printr-o zonă acoperită cu gazon sau plantaţii, aleea se lea-
gă cu terasa printr-o racordare transversală, impunându-se
introducerea unor curbe. Se vor evita liniile drepte deoare-
ce aleea nu trebuie să dea impresia că se “loveşte” de con-
strucţie, ci mai curând că se strecoară spre ea şi trece prin
faţa ei;
 În cazul ramificării aleilor, punctul de ramificaţie trebuie
să fie motivat de un element interesant: marginea unei te-
rase, o statuie, ieşirea dintr-o poiană, etc.;
 La aleile bi-şi trifurcate este bine ca cele două sau trei axe
să pornească dintr-un punct comun. Dacă o alee se bifurcă,
fiecare ramură trebuie să se desfacă în sens tangenţial, în
formă de Y. Când cele două alei sunt de importanţă egală,
bifurcarea lor din aleea comună se va face sub unghiuri
egale faţă de direcţia iniţială;
 Dacă aleile sunt de importanţă inegală, aleea secundară se
poate desprinde de cea principală atât pe marginea concavă

181
cât şi pe cea convexă, racordarea fiind tangenţială la aleea
principală;
 Când unghiul de bifurcare este mare, efectul inestetic pro-
dus de cocoaşa contracurbei se marchează cu vegetaţie sau
cu arbori izolaţi;
 Racordarea unei alei cu alta trebuie să se facă fără lărgire
la capăt. Aleea trebuie să-şi păstreze lăţimea normală în
secţiune transversală, iar unghiul de bifurcare să fie cât mai
ascuţit;
 Dacă două alei se întâlnesc tangenţial, lăţimea din punctul
de tangenţă trebuie să fie egală cu aceea a aleii principale.
Ea nu va fi depăşită decât în cazul când, pe axa care uneşte
cele două alei se află un aliniament de arbori sau o con-
strucţie, chioşc, parter, oglindă de apă;
 Două alei se pot intersecta sub orice unghi, cu condiţia de
a-şi păstra axele în continuare;
 La intersectarea a patru alei se va evita îngustarea porţiunii
comune.
Construcţia aleilor se face cu pietriş mărunt, balast, dale de
beton sau de piatră. Nu se recomandă alei asfaltate, care con-
trastează cu cadrul natural şi nu sunt permeabile la ploi. Pavajele
grădinilor ornamentale ale unor palate sau monumente istorice
pot fi realizate ornamental, după desene geometrice. Pavajele de-
corative se pot realiza şi în compoziţii libere, asimetrice, în ara-

182
bescuri, spirale şi alte forme mai moderne. Spre a nu fi inundate
la ploi torenţiale, aleile din parcuri şi grădini se amenajează cu
cel puţin 10 cm mai sus decât zona înconjurătoare, având pante
longitudinale şi transversale, cu eventuale rigole de scurgere a
apei în canale de decantare corespunzătoare legate la canalul co-
lector înainte de deversare în emisar. Aşadar va exista un sistem
de canalizare deschis şi unul subteran.
În cazul unor terenuri umede sau cu substrat de argilă,
impermeabile vom utiliza dre-najul pentru apa primită. Drenurile
pot fi şanţuri umplute cu pietre, fascine, tuburi perforate de cera-
mică sau de plastic, ori conducte de ciment poros. Ele formează o
reţea subterană care colectează apa în exces şi o evacuează la un
emisar natural, ori într-un puţ absorbant. Drenurile se stabilesc pe
direcţia pantei maxime de scurgere a terenului la distanţă de 5-10
m unul de altul, cu o înclinare minimă de 3% şi creşterea prog-
resivă a diametrului, către emisar. Un dren poate avea 50-60 m,
lungime, putând ajunge şi la 300 m.

5.2.3. Intrările şi ieşirile în spaţiile verzi. Intrările în


spaţii (vezi caietul de lucrări practice, PP7, pag. 8-9) verzi se pla-
sează, pe cât posibil în punctul de penetraţie cel mai logic sau de
maxim interes vizual, fiind bine marcate, pentru a fi vizibile de la
o distanţă mai mare, spre a da vizitatorului, din timp, siguranţa că
merge pe o direcţie bună. În cazul când se circulă şi cu auto-

183
vehicule trebuie să se asigure posibilitatea unei deplasări optime,
cu vizibilitate în toate sensurile. Intrările pot fi orientate după
unul sau ambele sensuri de sosire.
În faţa intrărilor trebuie prevăzut un spaţiu destul de larg,
pentru a satisface nevoile de circulaţie şi de staţionare. Intrările
pot fi situate pe una sau mai multe laturi ale spaţiului verde sau
pe colţ. Intrările pe colţ sunt mai avantajoase din punct de vedere
funcţional, deoarece permit accesul pe două căi, uşurând intrarea
şi ieşirea vizitatorilor. Pentru a uşura accesul publicului se reco-
mandă teşirea colţului. Intrările pentru pietoni au lăţimea
cuprinsă între 1 şi 3-3,5 m, pentru a facilita circulaţia, iar pentru
vehicule de minim 2,5 m. De regulă cu cât numărul vizitatorilor
este mai mare cu atât şi intrările vor fi mai late. De exemplu, se
apreciază că pentru un parc care este vizitat zilnic de 10.000 de
oameni intrările trebuie să aibă cel puţin 5 m lăţime.
În spaţiile verzi amenajate în stil geometric, intrarea prin-
cipală trebuie astfel amplasată astfel încât construcţia cea mai
importantă să fie vizibilă de la ea. În cadrul stilului peisager, in-
trarea se face printr-o cale de acces sinuoasă, astfel încât asupra
clădirii să se deschidă perspective din diverse unghiuri.
Distanţele între plantaţii şi diferite elemente ale stăzii
luând în considerare distanţa până la axul trunchiului, în primul
caz la arbori iar în al doilea caz la arbuşti (vezi caietul de lucrări
practice, tabelel din PP24) diferă astfel:

184
 pereţi cu ferestre 5 - 1,5 m;
 pereţi fără ferestre, garduri 2 - 1,5 m;
 piloni şi stâlpi fără instalaţii subterane de cabluri electrice
sau de telecomunicaţii 1 - 0,5 m;
 cabluri electrice şi telefonice subterane 1 - 1 m;
 conducte de alimentare cu apă, conducte termice şi de
canalizare -1,5 - 1m;
 conducte de gaze -1,5 m;
Plantaţiile în şiruri se fac pe o fâşie de sol nepavat, a cărei
lăţime este de 1-1,5 m la arbuşti şi 1,7- 4 m la arbori. Lăţimea
medie a fâşiilor nepavate pentru diferite tipuri de plantaţii pe stră-
zi este prezentată în ceea ce priveşte distanţa minimă şi maximă:
 plantaţii arborescente pe un rând 1,4 -1,7 m;
 plantaţii arborescente pe două rânduri 2,5 - 4m;
 plantaţii arbustive pe un rând 0,75 -1 m;
 plantaţii arbustive pe două rânduri 1 -1,5 m;
Pe străzile cu lăţime mică şi circulaţie intensă a pietonilor,
se admite plantarea arborilor pe suprafaţa pavată, cu condiţia ca
în jurul trunchiului să se lase o porţiune nepavată de formă pătra-
tă sau circulară, cu latura sau diametrul de 1,5-2 m, pentru a per-
mite accesul aerului la rădăcini.
Pentru a realiza siguranţa circulatiei pe şosea, arborii se
plantează la 4,5 m de marginea părţii carosabile şi la 3 m de mar-

185
ginea platformei, se consideră că la distanţa de peste 2 m de mar-
ginea căii de comunicaţie arborii nu mai prezintă pericol pentru
trafic.
În general, distanţa dintre doi arbori depinde de dimensiu-
nile coroanei, care variază în funcţie de specie, se recomandă ca
între coroanele arborilor ajunşi la maturitate să fie o distanţă de 1
m, pentru, a evita acumularea aerului încălzit sub coroane şi for-
marea curenţilor verticali.

5.3. Proiectarea parcărilor în peisajele amenajate

Parcările se amenajează de regulă în apropiere de intrare


sau lângă o construcţie de deservire publică (vezi caietul de lu-
crări practice, PP5, pag. 15-17). Se consideră o parcare conve-
nabilă atunci când aceasta, deşi aparţinând unei construcţii, se
găseşte cât mai retrasă de aceasta şi mai bine mascată. În mod
ideal şoferul trebuie să treacă prin faţa intrării, să descarce pasa-
gerii, să parcheze şi să-şi găsească uşor drumul înapoi.
Dimensiunile unei parcări se stabilesc în funcţie de nu-
mărul mediu de vehicule, apreciind că suprafaţa minimă pentru
un autoturism este de 10 m2. Deoarece se consideră că, în gene-
ral, parcările sunt inestetice, se recomandă înverzirea lor, fără a
stingheri circulaţia, cu ajutorul unor plăci din beton având dimen-
siunile de 60/40/12 cm şi greutatea de 42 kg. Amplasarea lor se

186
va face pe o infrastructură de rezistenţă, sau fără infrastructură
(numai 1 - 2 cm nisip), când se folosesc pentru staţionarea auto-
turismelor şi solul este suficient de rezistent. Plăcile au forma
unui grilaj de beton, format din casete în care se introduce un
strat de humus pe care se seamănă ierburi rezistente la secetă şi
călcare (Festuca rubra, Festuca ovina, (păiuşi), Agrostis sto-
lonifera (iarba câmpului), Agrostis tenuis, Poa annua (firuţă).
Apare astfel o suprafaţă gazonată care nu se distruge prin tasarea
de către roţi, deoarece acestea se sprijină pe grilajul betonat. Prin
acest procedeu suprafaţa de parcare este constituită din 2/3 gazon
şi 1/3 beton.
În spaţiile verzi de la periferia oraşelor se recomandă ca
parcările să fie mascate cu mici grupuri de arbuşti cu lăţimea de
circa 0,5 m, delimitând astfel mici spaţii pentru staţionarea a 3 - 4
autoturisme.

5.4. Proiectarea vegetaţiei lemnoase în peisajele


amenajate

Avantajele folosirii vegetaţiei lemnoase. În constituirea


diferitelor unităţi de spaţiu verde, speciile lemnoase (în principal
arbori şi arbuşti, mai rar liane) intră într-o proporţie de până la
70% (uneori chiar mai mult), pentru speciile floricole fiind alo-
cate doar circa 5–10% din suprafaţa unităţii de spaţiu verde.

187
Vegetaţia lemnoasă reprezintă „materialul principal de con-
strucţie” al unui spaţiu verde, material care îşi schimbă volumul,
culoarea, textura şi forma pe parcursul unui an sau pe o perioadă
mai mare de timp. Prin acest material, proiectantul de spaţiu ver-
de creează forme, volume, compoziţii, constituind în acelaşi timp
şi liantul de armonizare al tuturor elementelor antropice, ce vor
alcătui în final o unitate.
Arborii (vezi caietul de lucrări practice, PP8 şi PP9) se
disting în funcţie de persisitenţa frunzei în specii cu frunze per-
sistente şi cu frunze caduce. După înălţime, arborii, se clasifică
convenţional în:
 arbori de mărimea I (peste 25 m înălţime);
 arbori de mărimea II (15-25 m înălţime);
 arbori de mărimea III (7-15 m înălţime).
La formarea coroanei, funcţie de raportul dintre înăltime şi
diametru, se pot distinge în plan vertical coroane: cilindrice, coni-
ce, sferice, ovale sau ovoide (când axa mică a elipsei este
îndreptată către vârful coroanei), tabulară (când elipsa are axa
orizontală mai mare), pendule sau pletoase, târâtoare. În plan
orizontal putem distinge forme cilinrice cu un contur foarte
regulat şi forme ramificate - unde intră şi arbuştii târâtori. După
densitatea, mărimea şi modul de dispunera a frunzelor putem
vorbi despre coroane dense sau transparente, de asemenea, un rol
important în realizarea unei compoziţii îl are şi gradul de su-

188
prafaţa acoperit cu frunze, acestea putând fi lucioase sau mate,
ceea ce amplifică sau nu lumina creind efectul de lumină-umbră
şi formează cromatica planului secund. După dispunerea ramu-
rilor faţă de trunchi putem vorbi despre ramuri orizontale, ver-
ticale (fastigate) şi înclinate spre sol (pendule).
În proiectare trebuie să se ţină cont şi de forma şi grosimea
trunchiurilor şi a ramurilor ceea ce contează mai mult în sezonul
rece. În alegerea arborilor se va ţine seama şi de forma şi
culoarea frunzelor, florilor şi a fructelor. Dar nici longevitatea
speciilor şi nici rapiditatea de creştere nu pot fi uitatate atunci
când alegem arborii, aceşti parametri fiind implicaţi în morfo-
logia în timp a grădinii, de asemenea, în fazele întreţinerii. Re-
lativ la ritmul de creştere putem apela pentru o creştere rapidă în
primii ani (perioadă ce coincide cu realizarea primei ambianţe, a
primelor imagini) la specii ca plopul, salcâmul, mesteacănul şi
majoritatea arbuştilor, urmând ca ele să fie înlocuite treptat cu
specii decorative sau încet crescătoare (de exemplu bradul şi
stejarul au o creştere mai semnificativă după 20-30 de ani). În
peisagistică la alegerea arborilor nu se recomandă speciile încet şi
repede crescătoare spre a fi cultivate intim pentru că, uneori se
elimină între ele iar alteori conduc la realitzarea unor grupuri
neomogene ca înâlţime. De aceea pentru a putea controla modifi-
cările în înălţime de-a lungul anilor, se vor intocmi profile pro-

189
babile, în plan vertical la vârsta de plantera (5-10 ani) şi apoi la
20, 30, 40 şi 60 de ani.
În sfârşit funcţie de destinaţie şi locul de plantare, trebuie
avută în vedere şi rezistenţa speciei la noxe (bioxid de sulf, flor,
plumb, praf - mai ales ciment). Dar clasificarea speciilor lem-
noase în funcţie de gradul de rezistenţă la noxe are în general un
caracter artificial şi aleatoriu, pretinzând analize de caz - gen de
poluanţi, mediu, specie, etc, pe baza mai multor cercetări se poate
spune că speciile foioase manifestă o rezistenţă mai mare la noxe
faţă de răşinoase, de asemenea, arboretele tinere faţă de cele ma-
ture, dar şi cele cu consistenţă plină (formate din subarboret şi
două trei platforme de vegetaţie).
Arbuştii (vezi caietul de lucrări practice, PP8, PP9 şi PP10)
intră în aceeşi categorie cu arborii, respectiv în rândul speciilor
lemnoase. Arbuştii sunt reprezentaţi prin material vegetal lemnos
de dimensiuni mici, de la 1-1,5 m la 7,0 m. folosiţi sub formă de
tufiş pot fi utilizaţi ca mijloc de delimitate sau compartimentare
(sub denumirea de gard viu), de securitate a circulaţiei (pe cres-
tele taluzelor sau pe malurile apelor), de mascare (inclusiv a unor
denivelări) sau ca element decorativ. În ultima postură prin pre-
lucrarea coroanelor pot să introducă în peisaj forme, ritmuri, scări
intermediare, să sublinieze un element (spre exemplu: o deni-
velare - prin dispunerea pe o pantă a ienupărului forma ori-
zontală).

190
De asemenea, prin culoarea frunzelor sau florilor, poate
introduce culoarea în peisaj (liliacul, iasomia, forsiţia, gutuiul
japonez, deutzia, etc), de o deosebită atenţie bucurându-se florile
de trandafir, solitare sau în inflorescenţe, remontante sau cu
înflorire numai în anumite perioade. După forma tulpinii tran-
dafirii pot fi: pitici, în formă de tufe sau arbuşti, cu trunchi sau
semitrunchi, urcători sau penduli. Revenind la cromatică, se va
căuta ca în prim plan să între culorile închise, iar armoniile cro-
matice se vor putea realiza fie „ton pe ton”, respectiv: bleu -
violet - mov, fie prin complementaritate. Arbuştii decorativi cer o
tundere anume şi o pregătire specială a solului.
În ceea ce priveşte gardul viu, atunci când indeplineşte
funcţie de protecţie trebuiesc alese specii cu frunza persistentă şi
deasă (buxus, carpen, tuia, laur, etc. - solul trebuie drenat, aceste
specii nu suportă excesul de umiditate). La arbuşti efectul deco-
rativ maxim se obţine în primii ani de la plantare, perioadă ur-
mată de o creştere rapidă, de formarea a numeroase tulpini şi de
fructificare.
Avantajele folosirii vegetaţiei lemnoase rezultă din:
 maleabilitatea foarte mare a conturului plantelor lemnoase;
acesta poate fi liber - propriu speciei respective sau geo-
metric când se aplică anumite tăieri pentru obţinerea dife-
ritelor forme dorite;

191
 diversitatea foarte mare a nuanţelor de verde (vara) şi a
celor de galben, ruginiu, roşu sau maro (toamna) la speciile
cu frunze căzătoare;
 diversitatea foarte mare a ramurilor, frunzelor, florilor şi
chiar a fructelor la anumite specii sau taxoni (inclusiv a
texturii suprafeţei coroanei);
 costul mai scăzut al materialului săditor şi al lucrărilor de
întreţinere în timp;
 rezistenţa mai mare a exemplarelor speciilor lemnoase la
condiţiile de mediu;
 îndeplinirea într-o măsură mult mai mare a funcţiei sani-
tare, comparativ cu speciile floricole sau cu cele de gazon.
Asocierea şi dispunerea speciilor lemnoase se face în
funcţie de scopul urmărit (sanogen, estetic, de producţie, etc.) iar
în ceea ce priveşte dispunerea, putem vorbi despre dispunere so-
litară şi grupată. În primul caz, se mizează pe un efect estetic
major, exemplarele trebuie să prezinte unicitate şi o dimensiune
adecvată contextului (contrastantă când finalizează perspectiva,
personalizează o peluză, finalizează/încoronează o colină,
întreru-pe o desfăşurare monotonă, pitorească când este asociată
cu un cadru intim de visare, de poezie, etc).
Arborii solitari se vor amplasa de obicei pe peluze, în
puctele lipsite de mişcare, în colţuri liniştite, la marginea masi-
velor ce servesc ca fundaluri, la intrarea într-un spaţiu verde, sau

192
pentru a evidenţia un anumit edificiu. Reuşita depinde de alege-
rea distanţei, a unghiului de privire, relaţiilor cu vecinătatea. În
dispunerea arborilor se apelează la mai multe modalităţi, astfel
alegerea speciilor se face pe baza mai multor criterii, şi anume:
A. Cerinţele ecologice ale speciilor lemnoase. Cel mai important
aspect care trebuie luat în calcul, în alegerea speciilor lem-
noase este tocmai corelarea condiţiilor locale cu cerinţele spe-
ciilor respective. Astfel trebuie avut în vedere:
 cerinţele speciilor faţă de: factorii ecologici climatici,
lumină, temperatura aerului, umiditatea atmosferică, vânt;
 factorii ecologici edafici: textura şi profunzimea solului,
regimul de umiditate din sol, fertilitatea solului, troficitatea
solului, conţinutul de schelet;
 factori geomorfologici: altitudine, expoziţie, pantă, confi-
guraţia terenului;
 factori biotici: animali, vegetali;
 factori antropici;
 factori poluanţi.
Aceşti factori vor fi luaţi în considerare în mod diferit în
spaţiile verzi urbane, faţă de cele periurbane. Astfel, în spaţiile
verzi urbane ce au întindere mult mai mică decât cele periurbane
şi în care utilităţile sunt mai facil de realizat, se poate realiza o
ameliorare a unor factori prin aplicarea diferitelor lucrări specia-
le: irigare, fertilizare, prevenirea şi combaterea dăunătorilor, etc.

193
Microstaţiunile din zonele urbane sunt mai adăpostite datorită
prezenţei unor clădiri ce diminuează intensitatea vântului sau
care determină creşterea temperaturii aerului prin fenomene de
radiaţie, fapt ce influenţează scăderea amplitudinilor termice zil-
nice sau anuale. În spaţiile verzi periurbane ameliorarea acestor
condiţii este foarte dificilă iar speciile vor fi alese astfel încât a-
ceste condiţii să corespundă cât mai bine cerinţelor ecologice ale
speciilor.
Rezistenţa plantelor lemnoase la noxe. În noţiunea de noxe
intră toţi agenţii abiotici cu acţiune dăunătoare asupra organis-
mului uman, dar şi asupra celui animal sau vegetal. Dintre aceştia
cei mai frecvenţi sunt:
 dioxidul de carbon, care în cantităţi mici este stimulator al
fotosintezei, dar peste un anumit prag are acţiune inhibi-
toare;
 monoxidul de carbon ce apare ca urmare a arderilor in-
complete sau prin disocierea CO2 la temperaturi înalte iar
în doze mari ucide pe nesimţite animalele şi omul;
 oxizii de sulf: dioxidul şi trioxidul de sulf, determină apa-
riţia de cloroze;
 compuşi fluoruraţi provoacă necroze pe frunze şi diverse
arsuri;
 clorul şi compuşii săi determină necroze la marginea frun-
zelor şi cloroze ale ţesutului foliar;

194
 fosforul şi compuşii săi determină reducerea creşterilor şi a
producţiei de masă lemnoasă;
 oxidul de sulf, dioxidul şi trioxidul de sulf, produc căderea
acelor la răşinoase, cloroza ţesutului asimilator, plantele
suculente fiind cele mai sensibile în comparaţie cu speciile
de conifere, considerate mai rezistente;
 compuşii fluoruraţi provoacă necroze la nivelul frunzelor
unmite arsuri, determinând în final uscarea arborilor şi
arbuştilor;
 smog-ul este un amestec gazos rezultat în urma unor reacţii
de oxidare şi a proceselor fotochimice, numindu-se şi ceaţă
oxidantă, fiind întâlnit în atmosfera marilor oraşe şi a reţe-
lelor de drumuri intens circulate. Smogul provoacă la plan-
te necroze, pigmentări, reducerea creşterilor, leziuni la ni-
velul frunzelor sub formă de pete, chiar un aspect de
bronzare a frunzelor.
 Praful rezultat din întreprinderile industriale, din industria
extractivă şi de prelucrare a materialelor de construcţii, in-
dustria metalurgică şi chimică, din arderea combustibililor
solizi şi lichizi. Pulberile ce acoperă iniţial părţile aeriene
ale plantelor determinând un aspect şi un colorit „deose-
bit”, fenomen însoţit mai târziu de nanism şi cloroze,
prezenţa necrozelor la nivelul frunzelor determinând dimi-
nuarea procesului de fotosinteză.

195
Clasificarea plantelor lemnoase în funcţie de sensibilitatea
acestora faţă de agenţii poluanţi trebuie realizată ţinându-se cont
de specie, subspecie, fenotip, ecotip, stadiu de dezvoltare, inter-
valul din sezonul de vegetaţie în care acţionează poluantul res-
pectiv, condiţiile de temperatură şi umiditatea aerului, proporţia
poluantului în atmosferă, etc. La alegerea speciilor se recomandă
să se aibă în vedere interacţiunea grad de poluare - condiţii de
mediu - specie. În clasificarea speciilor se folosesc următoarele
grade de sensibilitate: foarte sensibile, sensibile, mijlociu rezis-
tente şi rezistente.
 Specii rezistente la bioxid de sulf: alunul, frasinul, ză-
moşiţa de Siria;
 Specii rezistente la fluor: mesteacănul, platanul, corcodu-
şul, piracanta, bradul de Caucaz, coacăzii;
 Specii rezistente la plumb: pinul silvestru, tuia.
În concluzie rezistenţă mai mare o au speciile de foioase
comparativ cu cele de răşinoase, arboretele tinere faţă de cele ma-
ture, arboretele cu consistenţă plină faţă de cele brăcuite şi cele
cu subarboret şi cu 2-3 plafoane faţă de cele fără subarboret sau
cele echiene (omogen din punctul de vedere al vârstei).
În alegerea speciilor se va ţine cont de particularităţile bio-
logice ale speciilor, astfel:
a). Înălţimea exemplarelor ete o caracateristică importantă
în alegerea, dar mai ales în combinarea şi amplasarea speciilor,

196
fiind o insuşire ce se realizează în timp şi care nu întotdeauna
poate fi corectată. În conceperea unei anumite compoziţii peisa-
gistul trebuie să „vadă” în viitor cum vor arăta, ce talie vor avea
exemplarele respective, cum se integrează în respectiva com-
poziţie. Speciile de talie înaltă sunt recomandate pentru:
 pădurile de recreare,
 aliniamente;
 unităţile de spaţiu verde urbane de întindere mare;
 mascarea obiectivelor inestetice (hale industriale, fabrici,
etc.);
 umbrirea clădirilor;
 obţinerea unor accente pe verticală în diferite compoziţii;
Acestea pot fi folosi singure sau în combinaţie cu alte
specii de talie mică sau chiar arbuşti de talie mare. Speciile de ta-
lie mică şi arbuştii sunt recomandaţi pentru:
 zonele verzi de mici dimensiuni;
 în lungul arterelor, la care se urmăreşte umbrirea trotua-
relor destinate circulaţiei pietonale, precum şi reţinerea ga-
zelor de eşapament, a prafului, etc.;
 realizarea gardurilor vii, a boschetelor;
Arbuştii aduc diversitate în unitatea compoziţiei fiind foar-
te apreciaţi pentru efectul decorativ deosebit, pentru creşterea în

197
general rapidă şi pentru capacitatea de a înflori la vârste mici.
Convenţional speciile lemnoase se împart în 3 categorii:
 arbori de mărimea I - peste 25 m, a-II-a 15-25 m şi a-III-a
7 -15 m;
 arbuşti, speciile cu înălţimi sub 7 m, cu numeroase tulpini
lemnoase ramificate de la bază, care pot fi: arbuşti înalţi cu
înălţimea între 2-7 m, arbuşti mijlocii 1-2 m şi arbuşti
pitici mai mici de 1m;
 liane, speciile lemnoase volubile, căţărătoare, agăţătoare
sau chiar târâtoare, la care tulpinile pot avea lungimi de la
1-2 m până la 10-20 m şi chiar mai mult.
b). Forma şi desimea coroanei (vezi caietul de lucrări prac-
tice, PP11, pag 2-5). Coroana arborilor se încadrează mai mult
sau mai puţin într-o formă geometrică după raportul dintre înăl-
ţime şi diametru. Astfel, se deosebesc mai tipuri de coroane: ci-
lindrică, conică, sferică, ovală, obovoidă, tabulară şi cea având
contur sinuos. Forma coroanei se remarcă uşor în orice anotimp
şi influenţează starea psihică a privitorului. De exemplu, în jurul
stadioanelor sau în lungul unei şosele se vor prefera speciile cu
coroană columnară sau conică, iar pe o alee cu bănci specii cu
coroană sferică sau tabulară. Exemple de forme de coroană la
diferite specii lemnoase:

198
 Coroană columnară: Thuja orientalis, Thuja occidentalis
var. fastigiata, Populus nigra cv. italica, Juniperus hi-
bernica;
 Coroană conică (piramidală): Abies alba, Larix decidua,
Picea abies, Pinus strobus, Populus simonii;
 Coroană globulară (sferică): Acer pseudoplatanus, Berbe-
ris thumbergi, Morus alba, Prunus mahaleb, Sorbus aucu-
paria, Ulmus minor şi varietatea „Globosa” la diferite spe-
cii;
 Coroană tabulară: Pinus sylvestris, Pinus nigra, Robinia
pseudoacacia var. umbraculifera;
 Coroană ovoidă: Carpinus betulus, Fagus sylvatica, Popu-
lus tremula, Cerasus avium, Tilia cordata;
 Coroană pletoasă: Salix babilonica, Betula pendula şi for-
ma „pendula” la diferite specii precum:fag, frasin, ulm de
munte, salcie căprească, esteacăn, caragană, larice, dud ne-
gru, cireş păsăresc;
 Coroană târâtoare: Juniperus communis ssp. nana, Junipe-
rus horizontalis, Juniperus sabina, Cotoneaster horizon-
talis.
După desimea ramurilor şi bogăţia frunzişului (formă, mă-
rime şi dispunerea frunzelor) se deosebesc specii ce au coroană
transparentă şi specii ce au coroană densă. Această caracteristică

199
are un rol important în cadrul compoziţiei mai ales în dirijarea e-
fectelor de lumină - umbră.
 Speciile cu coroană densă se folosesc pentru: crearea fun-
dalurilor necesare altor compoziţii, mascarea obiectelor
inestetice, la echilibrarea volumelor clădirilor învecinate,
aliniamentele stradale, pentru protecţie împotriva radiaţiei
solare, a prafului şi a vântului, mai ales în regiunile de
câmpie şi colinare;
 Specii cu coroană transparentă sunt folosite pentru: alinia-
mentele stradale din localităţile din regiunea de munte, lân-
gă anumite clădiri care nu trebuiesc mascate, dar lângă
care este necesară existenţa unor exemplare lemnoase, zo-
na de primire a pădurilor de recreare, pentru crearea de
arborete multietajate sau pentru facilitarea instalării unui
covor ierbaceu corespunzător activităţilor de picnic.
c). Forma trunchiului şi culoarea scoarţei. Trunchiul spe-
ciilor arborescente este în general drept, având un aspect mai
mult sau mai puţin cilindric, dar la unele specii chiar cu o co-
nicitate pronunţată la bază. Există însă şi numeroase specii sau
anumite exemplare la care forma este modificată datorită nume-
roaselor bifurcaţii de la bază (de la o oarecare înălţime) a torsio-
nării trunchiului (castanul porcesc), a apariţiei diferitelor gelivuri
sau alte cauze. Sunt specii cu tulpini oblice sau orizontale, sau

200
chiar târâtoare, acestea din urmă fiind folosite pe taluzuri, peluze,
sau pentru încadrarea stâncilor mai mari.
Speciile cu tulpini căţărătoare, agăţătoare sau volubile se
folosesc pentru completarea liniilor şi formelor rigide ale con-
strucţiilor, pentru a accentua intrările sau anumite puncte, pentru
intensificarea expresivităţii clădirii, pentru eliminarea monotoniei
pereţilor sau pentru crearea intimităţii într-un balcon sau chioşc.
Tulpinile torsionate ale unor astfel de specii vor atrage întot-
deauna privirile, mai ales în sezonul rece când lipsesc frunzele.
d). Culoarea scoarţei variază în limite destul de largi, de la
albul pronunţat al trunchiurilor de mesteacăn (Betula), la plăcile
mari cenuşiu gălbuie al ritidomului de platan (Platanus), sau de
la albul-cenuşiu al trunchiului de plop alb (Populus alba) la
scoarţa roşiatic-cărămizie a pinului comun (Pinus sylvestis). Sco-
arţă negricioasă prezintă aninului negru (Alnus glutinosa), o
scoarţă brun violacee lucitoare cireşul păsăresc (Cerasus avium),
scoarţă cenuşie o întâlnim la fag (Fagus sylvatica) şi carpen
(Carpinus betulus). Lujerii pot avea cele mai diferite culori, astfel
sângerul (Cornus sanguinea) sau cornul american (Cornus stolo-
nifera) au lujerii coloraţi în nuanţe de roşu, arţarul american
(Acer negundo) are lujerii violet-brumaţi sau salcia plângătoare
(Salix babilonica) care are lujeri galbeni.

201
Trunchiurile, prin forma şi culoarea lor se pot profila pe
diferite fundaluri formate din specii cu frunze sempervirescente
sau care au trunchiuri contrastante.
e). Forma şi dispunerea ramurilor. Dispunerea ramurilor
depinde de specie sau chiar de forma ornamentală a acesteia şi în
general este în funcţie de afinitatea speciei mai cu seană faţă de
factorul lumină. Speciile de lumină au ramurile îndreptate spre
vârful tulpinii, unele specii au ramurile de ordinal I şi II orientate
aproape orizontal iar altele au ramurile pendente (speciile cu port
plângător) precum: Betula pendula, Chamaecyparis lawsoniana
var. pendula, Salix babilonica, etc. Speciile care prezintă o pozi-
ţie uniformă a ramurilor, fie orizontală, fie verticală, fie pendan-
tă, imprimă un sentiment de linişte. Dispunerea variată a ramu-
rilor imprimă o notă pitorească peisajului. Forma şi dimensiunile
ramurilor influenţează starea psihică a omului, imprimând anu-
mite sentimente, astfel specii cu ramuri subţiri (mesteacăn, sal-
câm) simbolizează fragilitatea iar cele cu ramuri groase (stejar,
platan, paltin, castan) sugerează puterea.
Ramurile pot fi drepte, la marea majoritate a speciilor, pot
fi sinuoase, ca la salcia creaţă (Salix matsudana f.tortuosa) sau
cornul creţ (Corylus avelana f.tortuosa) sau pot fi geniculate, ca
la tei (Tilia cordata) sau ulm de munte (Ulmus glabra).
f). Forma, mărimea şi culoarea frunzelor (vezi caietul de
lucrări practice, PP11, pag. 13-20). Frunzele arborilor şi arbuş-

202
tilor variază foarte mult în ceea ce priveşte forma, mărimea şi cu-
loarea acestora. Unele specii au frunze simple sau compuse, mici
sau mari, cu limbul de forme şi mărimi diferite: cordată, rom-
boidală, lanceolată, ovoidă, obovată, eliptică, etc. Marginea lim-
bului poate fi întreagă, puţin incizată sau adânc incizată. Folio-
lele unor frunze compuse pot fi mici (Sophora sp., Robinia sp.,
Gleditsia sp.) sau mari (Ailanthus sp., Juglans sp., Aesculus sp.).
Speciile cu frunze mici, cu o formă deosebită a limbului sau care
au margine asinuată sau laciniată se recomandă a fi plantate în
prim plan. Speciile cu frunze mari, compuse, de culori închise se
recomandă a fi plantate în planul îndepărtat. Există specii la care
culoarea nu variază prea mult de la un sezon la altul (tuia, ienu-
perii, etc.) sau la care variază cel mult nuanţa de verde (verde
crud-verde închis) aşa cum este cazul speciilor de răşinoase. Dar
există numeroase specii la care culoarea variază de la verde crud,
luminos (primăvara), până la verde intens (vara), şi la galben-
portocaliu-roşu (toamna). Astfel, cireşul (Prunus avium) variază
de la verde crud, la verde închis, la galben-roşu ruginiu (toamna),
aninul alb (Alnus incana) de la verde crud la verde închid şi în
final la negru (toamna târziu), arborele pagodelor (Gyngko bi-
loba) de la verde la galben auriu (toamna), mahonia (Mahonia
aquífolium) de la verde deschis la verde închis (toamna) şi roşu
grena (iarna), pentru ca apoi să redeviă verde (primăvara). Există
şi numeroase varietăţi sau forme (taxoni) cu frunze variegate, la

203
care verdele se combină cu alb, galben sau chiar roz şi roşu, pre-
cum cele ale speciilor: Acer negundo, Ligustrum ovalifolius, He-
dera helix, Euonymus europaeus. Nu trebuie neglijată nici armo-
nia între culoarea tulpinii şi cea a frunzelor, ca în cazul mes-
teacănului, ce are scoarţa albă şi frunzele de culoare verde des-
chis.
Culori şi nuanţe ale frunzelor la diferiţi taxoni lemnoşi:
 verde deschis: Larix decidua, Acer negundo, Carpinus be-
tulus, Robinia pseudoacacia;
 verde gălbui-galben auriu: Pinus banksiana, Thuja occi-
dentalis f. „Aurea”, Thuja orientalis f. „Aurea”, Chamae-
cyparis lawsoniana var.„Golden” Magnolia kobus;
 verde argintiu-verde cenuşiu: Abies concolor, Eleagnus
angustifolia, Populus alba;
 alb tomentos, alb argintiu, cenuşiu argintiu: Picea pungens
var. argintea, Hippophae rhamnoides, Pyrus elaeagrifolia,
Sorbus aria, Tilia tomentosa;
 verde albăstrui-brumat: Juniperus sabina, Picea pungens
var.glauca, Pinus excelsior, Pseudotsuga glauca, Pinus
strobus;
 verde închis: Abies alba, Picea abies, Pinus cembra, Aes-
culus hyppocastanum, Taxus baccata, Alnus glutinosa, Bu-
xus sempervirens, Hedera helix, Juglans regia;

204
 roşu, purpuriu: Fagus sylvatica var. purpurea, Berberis
vulgaris var. atropurpurea, Corylus maxima var. Purpu-
rea, Prunus cerasifera var. pissardii, Malus pumilla var.
niedzwetzyana, Acer paltanoides var. purpurea, Acer pla-
tanoides var. rubrum.
g). Forma şi culoarea florilor, perioada de înflorire (vezi
caietul de lucrări practice, PP11, pag. 8-12). Pentru foarte multe
specii arbustive dar şi arborescente, forma, culoarea florilor şi pe-
rioada de înflorire constituie criteriul principal în alegerea aces-
tora. Gama de culori ale florilor este destul de variată, fiind totuşi
mai frecvente speciile cu flori albe, crem sau galbene. Culori ale
florilor la diferite specii lemnoase:
 albă: Aesculus hyppocastanum, Catalpa bignonioides,
Cra-taegus sp., Deutzia scabra, Hibiscus syriacus,
Magnolia kobus, Phyladelphus coronarius, Pyrus sp.,
Prunus avium, Robinia pseudoacacia, Sophora japonica,
Spiraea x. Van-houttei, Syringa x. hybrida, Ligustrum
vulgare;
 galbenă: Caragana arborescens, Colutea arborescens,
Cornus mas, Forsythia sp., Kerria japonica, Laburnum
anagyroides, Liriodendron tulipifera;
 roşie: Aesculus x. carnea, Chaenomeles japonica, Cotinus
coggygria, Diervilla florida, Hybiscus syriacus, Malus flo-
ribunda;

205
 verde: Hedera helix, Phellodendron amurense;
 roz-liliachiu: Spiraea japonica, Spiraea salicifolia, Syringa
vulgaris, Tamarix ramosissima, Prunus armeniaca, Prunus
persica, Prunus cerasifera var. pissardi, Amorpha fru-
ticosa, Buddleia davidi, Hibiscus syriacus, Diervilla flo-
rida.
Dintre toate speciile lemnoase, cu siguranţă că speciile
genului Rosa, cu toate varietăţile şi soiurile sale, prezintă cea mai
mare varietate a culorii şi formei florilor, acoperind o gamă fan-
tastică a nuanţelor, exceptând albastrul pur, trandafirul albastru
fiind visul din totdeauna al cultivatorilor de trandafiri.
h). Perioada de înflorire este proprie fiecărei specii, în
general aceasta se desfăşoară primăvara şi vara, puţine specii fă-
când excepţie de la regulă. Perioada de înflorire a diferitelor spe-
cii lemnoase:
 Primăvara - timpuriu: Daphne mezereum, Forsythia sus-
pensa, Chaenomeles japonica, Cornus mas, Magnolia ko-
bus, Magnolia stellata, Magnolia x. soulangeana;
 Primăvara: Prunus sp., Laburnum anagyroides, Caragana
arborescens, Colutea arborescens, Cornus mas, Forsythia
sp., Kerria japonica, Laburnum anagyroides, Liriodendron
tulipifera, Mahonia aquifolium, Syringa vulgaris, Sophora
japonica;

206
 Vara: Aesculus sp., Liriodendron tulipifera, Hibiscus sy-
riacus, Spiraea salicifolia, Spiraea japonica, Eleagnus an-
gustifolia;
 Toamna: Hedera helix.
Florile speciilor lemnoase pot fi mari şi solitare, sau în
mod obişnuit de dimensiuni mai mici şi grupate în număr mare în
inflorescenţe. Speciile cu florile în inflorescenţă au un caracter
major, atribuind ambientului un aspect dispersat, neliniştit sau iri-
tant. Exemplarele cu inflorescenţă erecte, ca lumânările (castan
porcesc, budleia, lemn câinesc) constituie un factor stimulator.
Inflorescenţele sferice, mari (Viburnum opulus var. floreplena)
sau tabulare (Sambucus nigra) au un caracter conservant. Speciile
cu inflorescenţe pendente (salcâm galben, glicină, mălin) cal-
mează şi relaxează.
i). Forma şi culoarea fructelor. Fructele au de cele mai
multe ori o perioadă de prezenţă pe ramuri mai mare decât cea a
florilor, contribuind prin forma, mărimea şi culoarea lor la între-
girea efectului decorativ al unei specii lemnoase, în sezonul es-
tival sau autumnal, dar mai ales înperioada hibernală, când frun-
zele şi florile celor mai multe specii au dispărut de mult. Cu-
loarea fructelor, a anexelor cărnoase ale seminţelor (arilul la Ta-
xus baccata) sau a corpurilor de fructificaţie (conuri, pseudo-
bace) este variată de la specie la specie, sau în cadrul speciei de
la varietate la varietate.

207
Culoarea fructelor diferitelor specii lemnoase
 Roşie: Taxus baccata, Berberis vulgaris, Crataegus mo-
nogyna, Cotoneaster horizontalis, Viburnum opulus, Rosa
canina, Rhus typhina, Sambucus racemosa, Pyracantha
coccinea;
 Albă: Symphoricarpus albus, Ptelea trifoliata, Colutea ar-
borescens, Cornus sanguinea, Cotoneaster nigra, Gleditsia
triacanthos, Ligustrum vulgare, Lonicera nigra, Robinia
pseudoacacia,Viburnum lantana;
 Maroniu – roşcată: Abies alba, Picea abies, Thuja occi-
dentalis, Catalpa bignonioides, Fraxinus excelsior, Plata-
nus sp.;
 Albastră - brumată: Mahonia aquifolium, Prunus spinosa;
Unele specii îşi păstrează fructele pe ramuri până iarna
târziu sau chiar primăvara, obţinându-se în acest fel efectul de
contrast deosebit al culorii fructelor pe zăpadă.
j). Rapiditatea de creştere şi longevitatea. Rapiditatea de
creştere variază de la o specie la alta, răşinoasele şi cimişirul
(Buxus) având în general o rapiditate mică de creştere, iar plopii,
sălciile şi unele liane o rapiditate mare de creştere. De obicei,
pentru instalarea vegetaţiei lemnoase într-un anumit spaţiu verde
şi realizarea cât mai rapidă a efectului decorativ specific vege-
taţiei lemnoase se preferă ca primă soluţie plantarea speciilor cu
o creştere rapidă în primii ani: plopul, salcâmul, mesteacănul,

208
diferiţi arbuşti. Dar se recomandă ca întotdeauna să se combine
speciile cu creştere rapidă cu cele cu creştere înceată sau la care
creşterea se activează mult mai târziu (după 20-30 ani) precum
bradul sau stejarul. Există şi specii cu creştere foarte înceată, dar
care este compensată prin efectul decorativ deosebit pe care îl pot
realiza, precum buxusul şi tisa. Specii cu ritm de creştere diferit
nu se cultivă în amestec intim, ci separat, pentru a nu se stânjeni
în dezvoltare şi chiar elimina unele pe altele. Pentru evidenţierea
schimbărilor produse în timp se recomandă realizarea profilelor
în plan vertical, probabile pentru perioade de 5, 10, 20, 40 ani de
la plantare, mai ales cu tehnica de ultimă generaţie. În ceea ce
priveşte longevitatea speciilor, se preferă a fi plantate specii cât
mai longevive, deoarece cele mai puţin longevive trebuie înlo-
cuite la intervale de timp mai reduse în comparaţie cu primele.
Ambientul (noxe, calitatea terenului, unii poluanţi din aer sau din
sol, temperaturile) determină scurtarea duratei de viaţă a multor
specii lemnoase. De exemplu, teiul în loc de 300 - 400 ani în con-
diţii normale, în cazul spaţiilor verzi urbane rezistă doar 100 -
150 ani, frasinul trăieşte 50 - 60 ani în aliniamentele de pe mar-
ginea drumurilor, 100 - 150 ani în parcuri şi grădini şi 250 - 300
ani în condiţiile normale din ecosistemele naturale.
Într-o cadrul unei compoziţiei arborii pot fi dispuşi astfel:
 izolat;
 în rânduri (aliniamente);

209
 în grupări;
 în masive.

5.5. Asocierea şi dispunerea speciilor

Modul cum sunt asociate (combinate) speciile şi modul


cum sunt amplasate exemplarele unele faţă de altele, determină
efectul decorativ şi cel sanitar pe care-l urmăreşte arhitectul pei-
sagist. De multe ori asocierea şi dispunerea necorespunză a spe-
ciilor reduce considerabil şansele atingerii funcţiilor zonei verzi
sau a compoziţiei respective, sau duc la costuri suplimentare, ca-
re nu se regăsesc în efectul obţinut.
În general exemplarele se introduc în grup, în mai puţine
spaţii se recurge la dispunerea izolată a lor, ca exemplare solitare.
Arborii izolaţi se vor alege dintre speciile cu profil deo-
sebit de atrăgător prin unul sau mai multe caractare biologice,
înflorire frumoasă şi bogată, scoarţă diferit colorată, fructificaţie
deosebită, etc. Exemplarele devin interesante atunci când, într-un
peisaj numărul lor este limitat şi când se dezvoltă normal, fără a
fi stânjenite de vegetaţia învecinată, având o forma sever geome-
trică ori un contur liber. De obicei, arborii solitari se amplasează
la extremităţile peluzelor, în sinuozităţile lizierelor, în puncte lip-
site de mişcare, în colţuri liniştite, la marginea masivelor care
servesc drept fundaluri, lângă clădiri, la intrarea într-un spaţiu

210
verde. De asemenea, pot fi utilizaţi pentru închiderea sau accen-
tuarea unei perspective, în capătul perspectivelor pentru intro-
ducerea de note de contrast ca formă şi colorit, pentru încadrarea
unui peisaj ori spre a crea impresia de apropiere sau de mişcare a
unui cadru, de semenea, pot întrerupe liniile arhitecturale rigide
ale unei clădiri.
În funcţie de sezon se pot folosi:
 primăvara: Prunus serrulata var. hisakura sau Prunus
avium pe un fundal de conifere, Acer negundo var. varie-
gata pe un fundal de Acer platanoides var. schwedleri;
 vara: Betula pendula sau Elaeagnus angustifolia pe un fun-
dal de conifere, Prunus pissardii pe un fundal de Elaea-
gnus angustifolia;
 toamna: Abies concolor, Picea pungens, Rhus typhina, Co-
tinus coggygria, Quercus borealis, Sophora japonica, Mo-
rus alba var. pendula, etc.;
 iarna: Salix alba var. pendula, Cornus sanguinea, Sympho-
ricarpus albus pe un fundal de conifere.
Pentru închiderea de perspective se pot folosi următoarele
specii: Platanus hybrida, Tilia tomentosa, Aesculus hypocasta-
num, Populus alba, Magnolia kobus, etc.
Alegerea speciei este determinată în mare măsură, de
distanţa la care este privit arborele, astfel, o specie decorativă
prin frunze, flori, fructe se recomandă să se amplaseze la o depăr-

211
tare de maxim două ori înălţimea privitorului, în timp ce un e-
xemplar interesant prin forma trunchiului sau a coroanei se dis-
pune la o distanta de peste trei ori mai mare ca înălţimea privi-
torului.
Arborii în aliniamente se vor folosi în special pe marginea
aleilor şi drumurilor, a arterelor, pe marginea bulevardelor, pe
unul sau multe rânduri. Se vor utiliza: specii de arbori de talie
mijlocie, cu port regulat, perioadă lungă de înfrunzire şi scurtă de
cădere a frunzelor, care să nu murdărească strada cu flori şi fruc-
te.
Indicate sunt următoarele specii: platanii, teii, arţarii,
frasinii, salcâmul globos, mesteacănul, fagul, catalpa, iar în unele
cazuri molidul şi pinul. Dintre speciile de arbuşti se pot folosi
pentru aliniamente următoarele specii: Rosa, Spiraea, Hybiscus,
Buxus, Mahonia, etc.
Exemplarele folosite grupat pot fi dispuse în: rânduri,
curtine, labirinturi, garduri vii, grupuri, boschete, pâlcuri, masive.

5.5.1. Rândul/şirul/aliniamentul (vezi caietul de lucrări


practice, PP12, pag. 11 şi PP13, pag. 2-5), dacă horticultorii
folosesc cu precădere primul termen, peisagiştii şi arhitecţii fac
uz de cel de al treilea termen. Toţii termenii au însă în vedere
seccesiune arborilor, de obicei, din aceeaşi specie cu distanţe
egale între exemplare (ritm simplu). Aliniamentul, poate integra

212
şi un palier inferior – al arbuştilor, posibil să încadreze o alee, să
direcţioneze o perspectivă, să delimiteze o zonă funcţională, etc.
nu se recomandă alternarea unor arbori de vârste diferite sau de
varietăţi ce aparţin aceloraşi speci.
În anumite situaţii dispunerea exemplarelor poate fi rea-
lizată şi neuniform, spre exemplu în zona de câmpie unde la
apariţia unei denivelări aliniamentul poate fi întrerupt, pentru a
permite observarea peisajului. Nu sunt indicate alăturarea unor
forme de coroană columnara, la distanţe mici cu specii cu coroa-
na tabulară sau sferică, pentru că, într-un aliniament, dezechi-
librează unitatea. De semenea, alternarea exemplarelor a două
specii cu habitusuri diferite prezintă o varietate pronuţată care
poate fi folosită de la caz la caz. Variaţia de înălţime poate fi
folosită numai dacă terenul o impune (a suită de terase) sau dacă
se doreşte marcarea întâlnirii cu o axă.

5.5.2. Curtina, prezintă o plantaţie dispusă pe un singur


rând constituită dintr-o singură specie arborescentă sau arbustivă,
exemplarele fiind foarte apropiate unele de altele formează un
perete verde.

5.5.3. Fâşia (vezi caietul de lucrări practice, PP13, pag. 9-


10), echivalează cu multiplicarea numărului de rânduri, când de

213
la ritmul simplu se poate trece la ritmul alternativ sau compus –
ce presupune şi introducerea unor specii complementare;

5.5.4. Peretele verde, se poate realiza din vegetaţie lem-


noasă arborescentă sau arbustivă, dispusă pe un rând şi la distanţe
foarte mici pentru a se realiza continuitatea. De obicei, coroanele
ajung să formeze un singur plan vertical prin tundere. În cazul
unui teren mai accidentat peretele poate fi vălurit. Pentru reali-
zarea peretelui verde se folosesc aceeaşi specii, cu creştere în-
ceată şi frunze mici, foarte dese şi persistente. Peretele verde
permite realizarea unor ferestre (decupaje către un alt comparti-
ment sau panoramă), nişe pentru bănci sau elemente decorative şi
devine curtină când delimitează un spaţiu - o peluză, un parter.

5.5.5. Cabinetul sau salonul verde, poate fi consideart ca


o ipostază a peretelui verde sau pot fi un decupaj dintr-un masiv.
Primele încercări datează din secolul al XVI, fiind folosote până
la începutul secolului XIX, perioadă când grădinile private devin
publice.
 Teatrul verde – foloseşte peretele vegetal doar ca una din
componente, aici participând şi configuarţia terenului şi
elementele de arhitectură - în perioada baroc sau clasicism.

214
5.5.6. Labirintul, poate fi considerat un derivat al pe-
retelui verde, ale gardului viu - întâlnit frecvent în grădinile arabe
din Spania iar în Europa începând din secolul XVI dar mai cu
seamă în perioada baroc, în secolul XX, labirintul putea fi rea-
lizat şi prin decuparea unei mase compacte de arbori. De ase-
menea, labirintul poate fi constituit dintr-o reţea de curtine stră-
bătută de o reţea densă şi întortochiată de poteci, de regulă bine
întreţinute şi amenajate, şi chiar diferit dotate cu scop distractiv.
Ca regulă generală, curtinele care intră în componenţa unui la-
birint sunt întreţinute periodic prin tundere.
În Europa ideea de labirint a fost moştenită din mitologia
greco-romană, ca apoi să continue în epoca creştină „simbolizând
rătăcirea morală care-l duce pe om către pierzanie”. Mai apoi
semnificaţia creştină va face loc jocurilor de amuzament care se
năşteau pe semana celora care nu reuşeau să iasă din labirint

5.5.7. Gardurile vii (vezi caietul de lucrări practice, PP12,


pag. 14-16 şi PP13, pag. 19-22) sunt plantaţii din specii arbustive
sau arborescente dispuse pe unul, două ori trei rânduri, urmând
un contur liniar sau sinuos, formate dintr-o specie, mai rar două
sau chiar trei, în aceste ultime cazuri, se aleg specii ce au creşteri
şi comportamente similare sau apropiate.
După profilul în plan vertical, gardurile vii pot fi:
 netunse cu profil liber;

215
 tunse sau cu profil geometric, respectiv paralelipiped,
trunchi de piramidă, trunchi de con sau pot fi garduri vii cu
exemplare ce au coroana dirijată (gard belgian, sistemul
Cossonet, forma de U, verrier, etc.).
După înălţime, gardurile vii pot fi:
 foarte mici sau aşa numitele borduri înalte, h<0,5 m;
 mici cu h = 0,5-1 m;
 înalte cu h = 1-3 m;
 foarte înalte cu h>3 m.
După scop gardurile vii pot fi:
 garduri vii decorative, constituite din specii arbustive cu
flori şi fructe remarcabile prin frumuseţe sau prin efectul
vizual, sau din specii cu lujeri subţiri şi numeroşi, cu un a-
parat foliar bogat, şi cu o capacitate puternică de lăstărire,
acestea fiind folosite în spaţiile verzi de interes public.
Spre exemplu: gutui japonez, liliac sau iasomie şi carpen
asezate în trepte, cu periode de înflorire succesive;
 garduri vii de camuflare sau de mascare, destinate pentru
camuflarea elementelor inestetice se pot folosi specii ar-
bustive sau arborescente cu înălţime diferită, cu frunziş
bogat persistent şi iarna, cu ramificarea cât mai aproape de
nivelul solului;
 garduri vii pentru protejare, formate din specii arbustive cu
ghimpi şi spini, şi coroană bogată, folosite ca garduri de

216
limită, pentru limitarea accesului animalelor în diferite zo-
ne sau chiar a oamenilor.

5.5.8. Grupuri de arbori şi arbuşti (vezi caietul de lucrări


practice, PP13, pag. 6-8) se realizează în scopuri decorative, sa-
nitare, pentru apărare, mascare, izolare, linişte, evidenţierea unui
anumit punct sau pentru a face legătura între cele două masive.
Grupurile se constituie din una sau două specii, doar dacă pre-
domină una dintre specii, cel mai bine adaptată la condiţiile
naturale locale pentru a se realiza unitatea de diversitate, se re-
comandă, însă, ca grupurile să fie alcătuite din maxim două - trei
specii. Se vor asocia specii, astfel încât să se folosească toată
bogăţia de forme şi culori din flora autohtonă, apelând şi la spe-
ciile exotice decorative, adaptate condiţiilor staţionale. Gruparea
exemplarelor lemnoase să se realizeze astfel încât să dea impresia
de natural, obţinându-se în acest fel unitatea în diversitatea com-
poziţiei.
În realizarea acestor grupuri se poate adopta şi soluţia
combinării speciilor de răşinoase cu cele de foioase, soluţie
destul de controversată. În realizarea acestor grupuri se pot
adopta şi soluţia combinării speciilor de răşinoase cu cele de
foioase, soluţie destul de controversată, astfel după unii autori
prin asocierea acestor două categorii de specii s-ar obţine un con-
trast neplăcut, după alţii s-ar obţine o notă de veselie prin verdele

217
crud sau verdele deschis al foioaselor în verdele trist şi monoton
al răşinoaselor. Dat fiind aspectul monoton pe care răşinoasele îl
imprimă, atunci când sunt majoritare, se opinează ca acestea să
ocupe 20-30%, amestecul este mai reuşit atunci când foioasele se
amplasează în prin plan iar în planul următor răşinoasele (dacă un
arbore cu frunze de culoare deschise se proiectează pe un fundal
închis la culoare, fară voia noastră vom remarca arborele cu frun-
ze de culoare deschisă, şi invers, arborele cu frunze închise pe un
fundal deschis va atrage privirea spre fondul deschis. În orice
caz, la combinarea răşinoaselor cu foioasele în cadrul grupurilor
trebuie avut în vedere ritmul de creştere al speciilor alese şi dis-
tanţa la care sunt dispuse exemplarele unele faţă de altele, pentru
a se evita stânjenirea şi chiar eliminarea unor specii de către alte-
le.
Grupurile de arbori şi arbuşti sunt folosite în scop deco-
rativ, sanitar, de apărare împotriva vântului dominant, de mas-
care, de izolare vizuală şi fonică, pentru evidenţierea unui anumit
punct compoziţional sau pentru realizarea legăturii dintre două
masive. Un efect deosebit în realizarea grupurilor se obţine prin
plasarea diferitelor grupuri de foioase în planurile apropiate pri-
vitorului, şi folosirea răşinoaselor în planurile din profunzime
pentru a crea acel fundal închis la culoare, ce le evidenţiază pe
primele. Ca regulă se adoptă soluţia plasării într-o compoziţie a
speciilor cu frunze mai deschise la culoare în faţa speciilor cu

218
frunze mai închise la culoare, astfel încât culoarea celor din faţă
este mai evidentă. În cazul plasării inverse a speciilor, cele cu
frunziş mai închis vor avea un contur mai evident, iar privirile
vor fi atrase de speciile ce constituie fundalul, mai deschis la cu-
loare. Un alt efect deosebit se obţine prin combinarea în acelaşi
grup a exemplarelor de înălţimi şi vârste diferite, nefiind indicată
omogenitatea vârstelor şi înălţimilor dintr-un grup. Pe lângă ob-
ţinerea înviorării peisajului, un alt mare avantaj al acestor tipuri
de grupuri, îl reprezintă faptul că exemplarele bătrâne sau de-
bilitate din diferite cauze pot fi înlocuite fără a fi sesizată lipsa
lor, de asemenea, aceste amestecuri înviorează peisajul, arborii
tineri sunt mai rezistenţi la noxe decât cei bătrâni. La gruparea
speciilor se va avea în vedere şi ritmul de creştere a diferitelor
specii, profilul coroanei, etajarea pe verticală şi orizontală etc.
La asocierea arborilor şi arbuştilor într-un grup se ţine cont
şi de influenţa psihică a formei coroanei asupra vizitatorului.
Astfel, grupurile compacte de arbori şi arbuşti imprimă ordine,
solemnitate şi hotărâre, cele formate din specii cu port piramidal
sau conic exprimă tendinţa spre înălţime şi dau impresia de sta-
bilitate, grupurile formate din exemplare cu coroană sferică,
tabulară sau umbrela inspiră sentimente de calm, protecţie şi li-
nişte, fiind recomandate în zonele destinate odihnei pasive, în
care sunt prezente multe bănci. Grupul compus din arbori de mă-
rimea I, favorizează optimismul şi trezeşte entuziasmul, arbuştii,

219
apropiaţi de înălţimea omului, contribuie la exprimarea proporţiei
la scară, observaţiile arată că dispunerea lor în proporţii apropiate
de secţiunea de aur sau cel puţin de relaţia 2:3 are o acţiune fa-
vorabilă asupra subconştientului a stării psihice. Grupurile for-
mate din exemplare dispuse liber inspiră sentimente de veselie,
incertitudine sau de eliberare iar cele formate din specii cu port
columnar pot fi folosite cu succes la colţurile clădirilor cu linii
rigide şi monotone, pentru mascarea acestora.
În cazul clădirilor monumentale, pentru evidenţierea li-
niilor arhitecturale şi a dimensiunilor impunătoare, se poate adop-
ta soluţia plantării în jurul acesteia a unor grupuri de arbori de
talie mică sau mijlocie. Ca număr se recomandă adoptarea unui
număr impar de exemplare, şi dispunerea acestora după diferite
forme geometrice neregulate precum triunghi, patrulater sau
pentagon, poziţonându-se exemplarul sau exemplarele cele mai
înalte în zona centrului de greutate şi cele mai mici spre colţurile
formei geometrice respective. În cazul grupurilor formate doar
din două exemplare, acestea trebuie să fie echilibrate ca înălţime
iar în cazul diferenţei de înălţime se poate realiza echilibrarea la
nivelul volumului. Un grup cu un efect deosebit se poate obţine
prin folosirea în centrul acestuia a exemplarelor arborescente, ur-
mate de jur împrejur de exemplare arbustive de talie mare, apoi
de cele de talie mică, lângă care să existe grupuri de flori perene,

220
tot acest ansamblu fiind situat pe o suprafaţă largă de gazon bine
îngrijit, existând în apropiere şi un luciu de apă.
Grupurile alcătuite din exemplare dispuse liber, cu pro-
filuri în trepte şi coroane dispuse liber, alcătuiesc un peisaj vesel,
dar sugerează starea de dezordine, întăresc sentimenrul de ne-
linişte, de incertitudine.
Arbori dispersaţi cu tulpinile sau coroana inclinată spre
periferia grupului, dau impresia de separare, dinamică centrifugă
- în timp ce cei cu coroana înclinată către centrul acestuia, di-
namică de cădere - centripedă. Asemenea grupuri sunt indicate
în locuri vizitate de persoane cu stări sufleteşti depresive. Gru-
purile cu exemplare cu ramuri perdante, imprimă sentimentul de
tristete şi melancolie.
În ceea ce priveşte amplasarea arborilor în preajma clă-
dirilor se întâlnesc următoarele situatii:
 în scopul mascării liniilor verticale rigide şi monotone ale
clădirilor înalte, se vor amplasa la colţuri grupuri de arbori
cu coroana columnară sau conică;
 pentru evidenţierea construcţiei, se vor dispune în preajma
construcţiei grupuri de arbori de talie mare, având coroana
tabulară, sferică ori ramuri pendente, protejează şi unifică
peisajul cu compoziţia;

221
 pentru a mări vizual dimensiunile unei clădiri şi a-i sub-
linia valoarea monumentală se vor planta în jurul ei exem-
plare arborescente de talie mijlocie şi mică.
Dacă se urmăreşte protecţia unei bănci împotriva insolaţiei
sau a curenţilor de aer se vor utiliza specii cu coroana deasă. În
cazul formării grupurilor de arbori se va avea în vedere urmă-
toarele:
 trei exemplare se vor planta în vârfurile unui triunghi;
 patru exemplare se vor planta astfel: trei în vârfurile unui
triunghi iar al patrulea şi cel predominant se va planta în
punctul de întâlnire al medianelor triunghiului oarecare;
 când grupul este format din cinci sau şase arbori, patru se
vor planta în colturile unui patrulater sau pentagon cu
laturi neegale, iar ultimul sau ultimii în centrul acestuia;
 când grupul cuprinde şase exemplare, patru dintre ele (cele
mai scunde) se vor planta în colturile unui patrulater cu
laturi inegale, iar următoarele mai înalte, într-un triunghi
oarecare inclus în patrulater;
 grupurile mai mari se realizează, plantând arborii pe un
contur aproximativ oval, iar arbuştii în faţa lor.
Grupările pot fi constituite din 3 - 9 exemplare de arbori
dispuse la o distanţă maximă unul de altul de până la 3 ori dia-
metrul coroanei la maturitate. Se pot proiecta mai multe tipuri de
grupări:

222
 Grupări alcătuite din aceeaşi specie sau grupări dinamice,
din mai multe specii;
 Grupări alcătuite numai din foioase sau din foioase cu
conifere;
 Grupări în componenţa cărora intră numai arbori sau arbori
împreună cu arbuşti;
 Grupări care au coronamentul compact sau transparent;
 Grupări care creează efecte diferite: lirice, pitoreşti, dina-
mice, vesele, monumentale, etc. Exemple:
 Grupări alcătuite din aceeaşi specie: 3-9 pini, 3-5 molizi, 3
brazi argintii, 3 platani, 5-9 mesteceni, 3 magnolii, 3-5
arţari;
 Grupări din specii diferite: - specii de foioase: 2 tei+2
platani+1 mesteacăn; specii de foioase + conifere: 2 pini
+1 mesteacăn, 2 tei + 2 molizi + 1 mesteacăn, 3 pini + 2
mesteceni; specii de arbori + arbuşti: 2 tei + 3 molizi + 5
simforicarpos, 3 tei + 2 molizi + 5 spirea, 1mesteacăn + 2
tei + 5 forsiţia;
 Grupări compacte: 3 molizi, 5 fagi, etc.;
 Grupări transparente: 2 pini + 1 mesteacăn, 2 sălcii + 3
frasini;
 Grupări “lirice”: 2 sălcii pletoase+1 anin alb, 1 mes-
teacăn+2 frasini pletoşi;

223
 Grupări “monumentale”: 3 stejari, 3 platani, 3 brazi, 3 tuia
gigantică;
 Grupări “pitoreşti”: 2 pini+1 tei, etc.
Ca variante ale grupurilor de arbori sau arbuşti avem:
5.5.8.1. Boschetul, este o variantă a grupului formată dintr-
o asociere densă de arbori sau/şi arbuşti, dispuşi poligonal sau
inelar (pe un teren eliptic), în vederea realizării unei incinte mici
de umbră, a obţinerii unui spaţiu liniştit, destinat odihnei pasive,
care să confere vizitatorilor ce staţionează, protecţie împotriva
soarelui şi vântului, creându-se o stare de calm atmosferic. Spe-
ciile lemnoase se dispun pe 1-2 rânduri circulare concentrice,
urmate la exterior de 1-2 rânduri circulare de exemplare arbustive
dispuse în ordine descrescătoarea înălţimii, pentru închiderea pe
verticală a marginii boschetului. Un boschet prezintă 2-3, în mod
excepţional 4 intrări, iar în interior numeroase bănci, de regulă
dispuse circular, în centrul acestuia putând exista un element
arhitectural (monument, statuie, fântână arteziană).
5.5.8.2. Pâlcul, este o variantă a grupării, fiind o desfă-
şurare de arbori sau de arbuşti, din una sau din mai multe specii,
ce permite direcţionări. Cel mai indicat este ca fundalurile pe care
se proiectează pâlcurile să realizeze cu acestea contraste (E-
xemple: un pâlc de mesteceni pe un fundal de molizi, un pâlc de
pini pe un fundal de tei, un pâlc de magnolii pe un fundal de mo-
lizi, etc). La amplasarea pâlcurilor se au în vedere sensurile cir-

224
culaţiei, orientarea faţă de lumină etc. Astfel la o iluminare din
spate se valorifică mai bine speciile cu frunziş închis (molidul,
lemnul câinesc), în timp ce la o iluminare laterală sunt de mai
mare efect pâlcurile alcătuite din specii cu frunziş de culoare des-
chisă (pinul strob, pinul silvestru, mesteacenul, plopul).
5.5.8.3. Masivul (vezi caietul de lucrări practice, PP13,
pag. 11-18) este în general o masă compactă de coroane, mai
mult sau mai puţin dens, compus din una sau mai multe specii de
arbori şi arbuşti, cu contur neregulat sau controlat şi cu înălţime
uniformă sau etejată având profilul vertical şi orizontal geometric
sau liber. Masivul nu poate fi cuprins cu privirea dintr-un singur
punct, se recomandă ca la amenajarea acestora 30-35% din specii
să fie conifere şi restul foioase. În spaţiile verzi urbane (grădini,
parcuri) masivele se situiază spre periferie pentru a realiza pro-
tecţia zonei verzi respective, pentru mascarea limitelor în cazul
unor peisaje inestetice, pentru realizarea unei cât mai bune izolări
fonice a spaţiului verde respectiv sau pentru a proteja de poluare,
de asemenea, pot fi amplasate în luminişuri. La constituirea ma-
sivelor se recomandă folosirea de specii variate, pentru obţinerea
de arborete amestecate şi multietajate, cu scopul realizării fun-
cţiei estetice cât mai bine şi nu numai. La marginea masivului sau
în luminişuri se pot folosi şi specii decorative, adaptate con-
diţiilor locale, specii rezistente la vânt, la tasarea şi înţelenirea
solului, cu înflorire abundentă, cu fructe şi port interesante, şi

225
care să introducă varietate în monotonia exemplarelor din masiv.
Dacă liziera este în umbră sunt indicate speciile cu frunziş des-
chis la culoare, iar acolo unde marginea masivului este luminată
intens se vor introduce specii cu frunziş mai închis. În nişele
masivelor se vor amplasa specii arbustive rezistente la vânt, la
tasarea şi înţelenirea solului cu înflorire abundentă, fructe fru-
moase sau port interesant care să înlăture monotonia creată
uneori de masive. Funcţiile masivului sunt multiple, dar din punct
de vedere morfologic poate fi un element principal al compoziţiei
sau o masă de manevră.
În funcţie de speciile întâlnite în masive, acestea pot fi:
 masivele transparente sunt lipsite de subarboret, privirea
pătrunde la mare adâncime şi prin aceasta ele creează im-
presia de monumentalitate;
 masivele opace sunt constituite atât din specii de arbori
dispuse în unul sau mai multe etaje dar şi din specii arbus-
tive cu o densitate semnificativă, care limitează priveliştea
şi perspectiva. Arbuştii pot fi distribuiţi neuniform astfel
încât să se realizeze densităţi diferite la nivelul ochiului
privitorului, iar privirea să fie dirijată spre anumite per-
spective, sau dimpotrivă să limiteze (să oprească) privirea
spre alte zone. Dacă masivul este constituit dintr-un etaj
superior, cu frunziş puţin bogat, de culoare deschisă şi unul
inferior cu frunze de culoare mai închisă dă impresia unui

226
masiv uşor, ce imprimă tendinţa de a privi în sus, devenind
astfel, un factor stimulativ. Dimpotrivă, dacă etajul supe-
rior este alcătuit din specii cu frunziş închis şi dens, iar cel
inferior are o nuanţă mai deschisă, apare senzaţia vizuală a
unei mase grele, ce apasă asupra solului, masivul capătând
astfel un caracter consecvent.
Arbuştii, plantaţi în cuprinsul masivului, creează densitate,
contribuie la dirijarea vederii spre anumite perspective, barează
accesul în anumite direcţii, izolează mici teritorii, etc.
Arbuştii pot fi plantaţi izolat, în grupări, sau în formă de
garduri vii. Grupările de arbuşti se vor proiecta din cel puţin 3 e-
xemplare şi se vor planta la o distanţăde cel puţin 3 ori diametrul
coroanei la maturitate, în acelaşi fel încât să alcătuiască o grupare
unitară, care să poată fi cuprinsă cu privirea dintr-un singur
punct.
Se poate alcătui o grupare dintr-o singură specie sau mai
multe specii. Grupările din mai multe specii se recomandă să fie
alcătuite astfel încât să existe o înflorire simultană sau succesivă
iar culorile să fie cât mai contraste. (Exemplu: Laburnum ana-
gyroides - flori galbene + Syringa vulgaris - flori roz-violacee).
Grupările vor fi constituite în aşa fel încât să ofere maxi-
mul ornamental fie primăvara, fie vara sau chiar pe timp de iarnă
(Exemplu Forsythia - primăvara, Spiraea – primăvara sau vara,
Jasminum - vara, Cornus - iarna).

227
5.6. Proiectarea amenajărilor floricole în peisajele
amenajate

Florile sunt elementul cel mai decorativ dar şi cel mai e-


femer al vegetalului. După înălţimea tulpinii plantele decorative
prin flori pot fi: de talie mică (5-20 cm), mijlocie (20-50 cm) şi
mare (50-60 cm), ultimele utilizându-se ca plante izolate sau la
constituirea gardurilor vii, a rabatelor sau pe lângă specii arbus-
tive sau arborescente. După ciclul de viaţă, ele por fi: anuale
(terminarea ciclului sămânţă-sămânţă, nedepăşind un an dar
putând fi şi de 4-5 luni), bienale (se seamână în mai–iunie şi
înfloresc în anul următor tot primăvara sau vara) şi perene/
vivace. După rezistenşa la frig plantele anuale se pot clasifica în
rustice (se seamănă în câmp deschis, de regulă în lunile martie,
aprilie), semirustice (nu rezistă la ger şi se seamănă de obicei în
sere, în câmp deschis se seamană numai în luna mai) şi sensibile
(acestea cresc în sere calde şi se transplantează în câmp deschis
numai cu puţin timp înainte de înflorire). Pe lângă cele trei cri-
terii menţionate până acum, la alegerea plantelor floricole se mai
au în vedere: ţinuta/portul plantelor (erecte, mai mult sau mai
puţin târâtoare, urcătoare sau căţărătoare), culoarea, forma, mi-
rosul florilor, forma, mărimea şi culoarea frunzelor, forma şi
culoarea fructelor (vezi caietul de lucrări practice, PP14 şi PP15).

228
Dispunerea speciilor floricole - în generel se va face în lo-
curi ferite de curenţi de aer rece, pe terenuri însorite şi neexpuse
poluării, deoarece în asemenea condiţii înflorirea e abundentă,
florile sunt mai mari, perioada de înflorire durează mai mult iar
culoarea este mai pură, mai intensă
Dispunerea plantelor floricole decorative prin flori se poate
face fie ca plante: solitare (la florile de talia mare), în grupuri,
izolate sau pete (când se folosesc una, două-trei specii) şi în com-
poziţii (când numărul speciilor creşte iar suprafaţa utilizată este
mare). În cazul plantelor agăţătoare întâlnim categoria celor care
au posibilităţi proprii de sprijinire (ca: Ampelopsis, Hedera, etc)
sau au nevoie de suport (ca: Poligonum, Glicena, etc). Plantele
din ultima categorie sunt utilizate la pereţi verzi, portaluri (la
trecerea dintr-o zonă într-alta), bolţi, pergole.
După Filofteia Nefruţiu, dispunerea plantelor floricole
decoretive prin flori se poate face: izolat (unde speciile de talie
înaltă se recomandă a avea tulpini ramificate, frunze mari sau
compuse şi flori mari sau numeroase formând inflorescenţe sau
buchete) sau în grupuri; în vederea realizării unor efecte cro-
matice deosebite se vor asocia mai multe specii care diferă prin
formă, dimensiuni şi colorit.
Amenajările floricole reprezintă elemente de mare bogăţie
decorativă, culoare şi arome. Aceste amenajări se pot face sub
formă de: rondouri, rabate, borduri, arabescuri, pete, grupate

229
liber, plante solitare, etc. Alegerea sortimentului de plante se va
face în funcţie de scop, epoca înfloritului, înălţimea plantelor,
felul şi culoarea florilor, aromele, rezistenţa la umbrire, la dife-
ritele noxe, etc.

5.6.1. Rondourile – pot intra în compoziţia unui parter


(împreună cu rabatele, bordurile şi arabescurile) sau pot fi o rea-
lizare independentă. Rondourile sunt ceva mai înalte (în jur de 40
cm) faţă de nivelul vecin, pentru a pune în evidenţă aranjamentul
floral format mai ales din specii decorative cu o perioadă lungă
de înflorire şi de o anumită talie. Ca şi la partere realizările con-
temporane tind către compoziţii simple.
Denumirea de rondou nu obligă, neaparat, la o formă
circulară ci şi de elipsă, pătrat, dreptunghi, hexagon, etc. La ame-
najare se vor utiliza plante floricole anuale, bienale sau perene.
Se pot proiecta rondouri centrale amplasate la intersecţia aleilor,
rondouri laterale sau în interiorul parterelor. Rondourile vor
cuprinde:
 alei false sub formă de desen pe care se aşterne: zgură
roşie, nisip, criblură, etc.;
 borduri din buxus sau alte plante, care încadrează desenele;
 plante floricole care se plantează în interiorul bordurilor.
La proiectarea rondourilor se va ţine seama de următoarele
principii:

230
 rondourile plantate cu o singură specie de plante floricole
produc o impresie de masă mai puternică;
 rondourile convexe permit o vizibilitate mai bună asupra
desenului, decât cele plate;
 pentru borduri cele mai indicate plante sunt cele cu creştere
joasă;
 pentru amenajarea centrului rondourilor se vor folosi o
serie de specii de talie mai înaltă: Musa, Dracaena, Yucca,
Agave, etc.;
 plantele viu colorate şi cele cu creştere mai înaltă se văd de
la distanţe mai mari şi deci vor fi folosite la rondourile si-
tuate la capătul aleilor mai lungi;
 rondourile prea mari nu sunt prea frumoase, cele mai po-
trivite fiind rondourile de 3-5 m diametru;
 plantele floricole cu frunze pestriţe vor fi folosite pentru
rondourile însorite.
Sortimentul de plante floricole pentru sezonul de primă-
vară cuprinde: Galanthus, Hyacinthus, Tulipa, Viola, Miosotis,
Bellis, Arabis, Aster, Campanula, Primula, Silene, etc.
Sortimentul de flori de vară va putea cuprinde de exemplu:
 bordura din Petunia albă iar fundul din Salvia splendens;
 bordura din Cineraria martima, iar fondul din Geranium;
 bordura din Petunia albă iar fundul din Tagetes patula;

231
 bordura din Ageratum mexicanum iar fondul din Petunia
hybrida nana compacta;
 bordura din Pyrethrum iar fondul din Begonia sem-
pervirens;
 bordura din Cineraria maritima iar fondul din Phlox dru-
mondii, etc.
Se vor putea proiecta rondouri cu sortimente de flori sub
formă de mozaic: Alternanthera, Gnaphalium, Oxalis, Santolina,
Sedum ş.a.

5.6.2. Rabatele - sunt aranjamente înguste, realizate în


bandă, cu o lăţime de 50-200 cm, care foloseşte plante floricole
sau arbuşti de talie mică, ce se dispun, de obicei, în rânduri. Se
poate folosi şi o singură specie de nuanţe diferite (panseluţe, pe-
tunii, dalii, etc), combinaţii de talii diferite sau asocieri de specii
floricole - arbuşti scunzi. În mod curent rabatul se află la acelaşi
nivel cu terenul înconjurător. Rabatul poate personaliza un parter,
delimita o alee sau materializa o axă în cazul unei promenade,
când devine independentă se vor proiecta ca nişte straturi lungi şi
înguste, întrerupte din loc în loc şi care se vor situa de-a lungul
aleilor, parterelelor, clădirilor, teraselor variind între 1-2,5 m,
astfel:
 1 m pentru 2 rânduri de flori;
 1,2 -1,5 m pentru 3 rânduri de flori;

232
 2 m pentru 4 rânduri de flori;
 2,5 m pentru 5 rânduri de flori.
Se pot proiecta rabate dintr-o singură specie sau mai multe
specii, din plante de mozaic, din plante anuale sau perene, rabate
de primăvară, vară sau toamnă.

5.6.3. Bordurile (vezi caietul de lucrări practice, PP12,


pag. 18), sunt reprezentate de o fâşie foarte îngustă (20-40 cm).
Bordura se execută din specii florale de talie mică (anuale, bie-
nale, perene), din arbuşti pitici sau chiar gazon şi se proiectează
în scopul creării unui cadru pentru delimitarea peluzelor,
parterelor, rondourilor, rabatelor, arabescurilor, având scopul de a
le evidenţia, şi pentru despărţirea potecilor de gazon, cărora le dă
un aspect ordonat şi îngrijit. Acestea se pot amenaja cu arbuşti
scunzi sau plante floricole. Exemplu: Aster, Lobelia, Tagetes,
Phlox, Pyretrum parthenifolium aurem, Centaurea candidissima,
Salvia argentea, Coleus sp., Vinca minor, Stachis lanata etc.

5.5.4. Benzile, sunt mai înguste decât bordurile şi se fac


din unul sau câteva rânduri apropiate de plante. De exemplu, fru-
moase benzi roşii se pot face folosind Achyrantes iar de culoare
argintie folosind Cineraria.
5.6.5. Arabescurile (vezi caietul de lucrări practice, PP12,
pag. 19), sunt compoziţii de mică amploare ca suprafaţă dar care

233
apelând la anumite obiecte sau elemente vegetale devin mai pre-
ţioase, solicitând specii floricole de talie mică, bogat ramificate,
ce se pretează la tuns, aşa numitele plante de mozaic. Arabescul
este utilizat pentru a evidenţia un parter vegetal, a încadra o lu-
crare de artă şi se vor proiecta pe parterele în stil clasic, pe peluze
şi în cadrul amenajări floricole. Acestea se fac din plante de mo-
zaic sau alte plante floricole plantate sub formă de desene re-
prezentând: flori şi frunze stilizate, săgeţi, spirale, cununi, etc.

5.6.6. Parterele (vezi caietul de lucrări practice, PP3) se


vor proiecta în cadrul amenajărilor executate în stil clasic, ca
nişte suprafeţe regulate de formă geometrică, mărginite de bor-
duri şi cărări false şi care vor fi decorate cu numeroase elemente
ornamentale (vase, statui, bazine de apă, etc.). În amenajările în
stil natural sau modern, parterele se vor proiecta ca nişte supra-
feţe gazonate libere spre centru şi decorate cu pete de flori, specii
de arbuşti şi eventual arbori amplasaţi mai spre periferie. Parterul
reprezintă suprafaţa decorativă, cea mai amplă, ce poate include
rondouri, rabate, borduri şi uneori compoziţii, realizate din flori
sau arbuşti de talie mică şi peluze, gazonul ocupând de obicei
suprafaţa cea mai mare.
Forma, în general dreptunghiulară sau pătrată, include de
regulă un platou simplu sau animat (de flori, bazine sau fântâni,
vase decorative sau sculpturi), delimitat de aleile perimetrale, de

234
o bordură sau o fâsie florală/platbandă). Uneori platbanda se
poate delimita de alee şi chiar de platou printr-o fâşie de nisip,
pietriş sau dale (mai puţin indicate pentru a nu tenta la căcare).
Parterul poate fi şi străbătut de un sisitem de circulaţie, atunci
când dimensiunile acestuia sunt mari. În ceea ce priveşte nivelul
parterului raportat la vecinătăţi acesta poate fi la acelaşi nivel,
coborât faţă de acestea sau mai rar poate fi mai ridicat.
Parterele sunt utilizate pentru punerea în valoare a unor
clădiri importante sau a unui complex de artă monumentală (când
vor fi cât de simplu se poate, cromatica reducându-se la cea a
gazonului sau a unei singure pete de culoare), a unor axe într-o
grădină sau parc, alveolarea unei promenade sau spaţiu de odih-
nă. La parter vom folosi, de regulă, compoziţii geometrice sau
mixte.
La proiectarea parterelor se va ţine seama că:
 amplasarea parterelor este indicată în jurul clădirilor, la
intrări şi ieşiri, în apropierea centrelor compoziţionale etc.;
 suprafaţa parterelor va fi proporţională în raport de cea a
pieţelor şi clădirilor lângă care vor fi amplasate;
 respectarea proporţiei între înălţimea clădirilor, dimen-
siunile pieţelor şi mărimea parterului însuşi va fi urmată de
echilibrul şi proporţia părţilor componente ale parterului
(rondouri, rabate, etc.);

235
 parterele vor fi astfel trasate încât să exprime simplitate şi
sobrietate în ansamblu dar şi fineţe în decoraţiunile de a-
mănunt: arabescuri, rondouri, rabate etc.;
 coborârea lor sub nivelul general al aleilor, posibilitatea
privirii lor pe terase mărginite de balustrade este indicată
pentru a se putea vedea întreaga decoraţie a covorului ve-
getal.
Alte amenajări florale pot fi proiectate ca nişte gruri, pete
libere sau de diverse forme. Astfel, se pot proiecta vase cu flori,
ceasuri florale, amenajări în jurul bazinelor de apă, grădini
alpine, etc.
Alegerea sortimentului de plante se va face în funcţie de
scop, epoca înfloritului, înălţimea plantelor, felul şi culoarea flo-
rilor, aromele, rezistenţa la umbrire, la diferitele noxe, etc.

5.6.7. Mozaicul, a fost folosit cu precădere în secolul XIX


şi chiar la începutul secolului XX, şi urmărea ca pe suprefeţe
restrânse să să realizeze compoziţii complicate (modelul fiind
preluat de cele mai multe ori de pe pardoselile unor interioare)
care doreau să etaleze măiestria unor grădinari, dar care se între-
ţinea foarte greu în timp.

5.6.8. Lotto-ul, azi, este tot mai rar folosit (la fel ca şi
mozaicul). Reprezintă o suprafaţă de teren compartimentată în

236
mai multe rabate care îndeplinesc rolul cartoanelor de la jocul de
lotto. În rabate se dispun, pe două şiruri, câte trei-patru lădiţe de
aceeaşi formă şi mărime (pătrate sau dreptunghiulare), în fiecare
lădiţă fiind plantată câte o singură specie floricolă. Unul din par-
ticipanţii la joc citeşte numele plantei înscrise pe un cartonaş
extras dintr-o punguţă, iar jucătorii aşezaţi fiecare în dreptul unei
rabate, înseamnă cu un indicator lădiţa în care se găseşte specia
anunţată. Jocul este câştigat de primul care marchează toate lă-
diţele din rabatul său. O astfel de combinaţie florală, pe lângă
efectul estetic, are şi un important rol cultural pentru că uşurează
cunoaşterea speciilor şi perioada de înflorire.

5.6.9. Pata sau covorul (vezi caietul de lucrări practice,


PP12, pag. 17) se utilizează atunci când dorim să evidenţiem un
anumit element (spre exemplu: un versant între două terase), să
introducem divertismentul într-o peluză intinsă, să punem în va-
loare un arbore valoros sau să detaşăm de peluze un grup de
arbuşti. De regulă se foloseşte o singură specie, de o singură cu-
loare, când coloritul este variat este bine ca pata de culoare să
beneficieze de soare pe întreaga durată a zilei. În cazul în care
perioada de înflorire a speciilor arbustive şi floricole coincide, se
vor alege combinaţii de culori care să se armonizeze, spre
exemplu: liliac alb cu lalele roşii sau liliac violet cu irişi galbeni;
un grup de ienupăr orizontal care formează un masiv dens, de

237
culoare verde închis, se armonizează cu verdele gazonului, dacă
dacă între ele se împune o fâşie albastră de Lobelia sau pufuleţi,
ori roşie de Begonia, Dalia – pitică, etc. În cazul covoarelor este
foarte important să creeze o masă compactă de culoare, în acest
scop se vor alege specii care să aibă un interval lung de înflorire,
cu o tonalitate uniformă şi pură, cum sunt: Callistephus, Phlox,
Dhalia mignon (plante perene), Salvia, Tagetes, Verbena, Tro-
paeolum majus L, Alyssum, Lobelia şi plante anuale.

5.6.10. Asocierea speciilor floricole, este de preferat să se


realizeze pe suprafeţe mari, de asemenea, să se realizeze o aso-
ciere a speciilor perene cu cele anuale; caz în care trebuie avut în
vedere faptul că pantele perene sunt mai viguroase, au un colorit
mai nuanţat dar şi o perioadă de înflorire mai scurtă, direct
influenţată de climă ceea ce poate face ca aceasta să nu se sin-
cronizeze, de asemenea, plantele anuale au o perioadă de înflorire
mai lungă - de până la trei luni în cazul unor specii.
Criteriile de alegere a speciilor floricole vor ţine cont de
faptul că acestea prin habitus, frunze şi flori alcătuiesc un decor
temporar, al sezonului de vegetaţie, constituind elementul prin-
cipal al varietăţii zilnice a unui spaţiu verde. Acestea joacă un rol
psihologic fundamental, în sensibilizarea oamenilor la frumos,
contribuind la crearea climatului de relaxare şi odihnă pe care-l
caută omul într-un spaţiu verde. Orice ambianţă artificială este

238
mai plăcută atunci când sunt prezente florile. Caracterul decorativ
al plantelor floricole este dat atât de exemplarul luat separat cât şi
de combinaţia dintre exemplarele din aceeaşi specie sau din spe-
cii diferite.
La alegerea speciilor se au în vedere diferite criterii pre-
cum: înălţimea plantei, forma tulpinii (portul), de asemenea,
forma, culoarea şi mărimea frunzelor, florilor şi a fructelor, mi-
rosul şi modul de asociere ale florilor, ciclul de viaţă, cerinţe faţă
de diferiţi factori climatici şi edafici, etc (vezi caietul de lucrări
practice, PP14, PP15 şi tabelul de la PP25).
a). Înălţimea tulpinii. După înălţimea tulpinii se deosebesc:
 specii de talie mică 5 - 20 (25) cm, precum Crocus sp.,
Galanthus sp., Narcissussp., Hyacinthus sp., Muscari sp.,
Lobelia sp. Acestea se folosesc grupat, în planul apropiat
de privitor, în componenţa bordurilor, covoarelor, în mar-
ginea rondurilor sau rabatelor, precum şi în mozaicuri.
 specii de talie mijlocie 20 (25) – 50 (60) cm, precum specii
ale genurilor: Petuniasp., Tagetes sp., Ageratum sp., Salvia
sp., Tulipa sp., Calistephus chinensis. Acestea se folosesc
pentru rabate, partere, platbande sau grupuri pe peluze.
 specii de talie mare, peste 50 (60) cm, precum specii din
genurile: Lilium sp., Malva sp., Gladiolus sp., Tulipa sp.,
Delphinium sp. Se folosesc adesea izolat sau în

239
constituirea gardurilor vii, a rabatelor pe peluze, în faţa
speciilor arbus-tive sau arborescente.
b). Portul plantelor este dat de forma tulpinilor, a modului de
creştere şi ramificare, respectiv de orientarea în spaţiu a acesteia.
În acest sens se deosebesc:
 specii cu port târâtor (sau pendent) - Tropaeolum majus,
Tradescantia sp., Sedumsp, Saponaria ocymoides.;
 specii cu aspect de perniţă - Gypsophylla repens, Aubrieta
sp.;
 specii cu tulpini ramificare, cu aspect de tufă - Tagetes sp.,
Salvia splendens, Ageratum mexicanum sp., Alyssum sp.;
 specii cu tulpini simple, erecte - Impatiens sp., Papaver
sp., Ricinus sp., Tulipa sp., Lilium sp., Delphinium sp.;
 specii cu tulpini volubile - Ipomea purpurea, Humulus
lupulus;
 specii cu tulpini căţărătoare - Lathyrus sp.
Criteriile ce stau la baza alegerii plantelor floricole în funcţie
de caracteristicile florilor:
 Culoarea - este impusă în general de petale, ce pot avea
suprafaţă lucioasă sau mată, în cazul petalelor tomentoase.
Unele flori pot avea culori diferite din momentul deschi-
derii până la ofilirea acestora, la Myosotis alpestris (nu-
mă-uita) şi Pulmonaria sp (mierea ursului) aceasta se
schimbă de la roz-liliachie, la început, până la albastru, la

240
Lonicera japonica (caprifoi) de la alb la gălbui, la unii
trandafiri de la galben la roz şi apoi la cărămiziu. Nuanţa
culorii poate fi diferită, la florile simple poate fi pală,
translucidă iar la cele involte mai pronunţată. Unele flori
au şi caliciu şi receptaculul colorate având un efect cro-
matic sporit (Salvia glutinosa).
 Forma florilor poate fi deosebită precum cele de
Antirrhinum majus, Celosia cristata, Campanula, Amaran-
thus caudatus, Tulipa, recomandându-se a se folosi în pla-
nul apropiat. Simetria florii poate fi actinomorfă sau zi-
gomorfă.
 Mirosul plăcut al florilor impresionează în mod deosebit.
Aceste specii se vor amplasa în locurile destinate odihnei
pasive (bănci, chioşcuri pentru odihnă), a staţionării, în
jurul teraselor, locurilor pentru sporturile uşoare. Speciile
cu flori parfumate pe timpul zilei, precum Verbena şi Li-
lium, se vor combina cu specii cu flori parfumate seara,
precum Nicotiana affinis şi Matthiola incana.
Criteriile ce stau la baza alegerii plantelor floricole în
funcţie de caracteristicile frunzelor sunt: forma, mărimea şi cu-
loarea acestora. În general, frunzele apar înaintea florilor şi dispar
după ofilirea florilor (cu mici excepţii), perioadă în care îşi în-
deplinesc rolul lor decorativ. Sunt specii la care valoarea deco-
rativă este dată tocmai de forma, mărimea şi culoarea frunzelor,

241
florile fiind nesemnificative. Astfel, sunt plante cultivate la um-
bră: Asarum sp., Polygonium sp., specii de ferigi dar şi nume-
roase specii cultivate în locuri foarte însorite: Sedum sp., Semper-
vivum sp.,Portulaca sp., Agave sp. Numeroase sunt şi speciile
anuale utilizate cu precădere în alcătuirea mozaicurilor pentru
forma, culoarea şi abundenţa frunzelor, dublate de portul târâtor
sau sub formă de mici tufe. Culorile acestora variază de la verde
crud la verde închis, galben, roşu grena, argintiu sau cenuşiu, la
diferite combinaţii precum cele cu frunze variegate (Coleus sp.,
Pyrethrum sp., Iresine sp., Begonia sp., etc.).
Aspectul decorativ de ansamblu este dat adesea de combi-
naţia dintre flori şi frunze, astfel la trestia indiană (Canna indica)
frunzele pot fi de la verde crud la roşu sau grena, la soiurile de
begonii (Begonia semperflorens) întâlnindu-se verde, roz, roşu
sau grena. Unele frunze sunt mari, altele sunt mici şi mărunte, iar
altele puternic fidate, cu segmentele filiforme
Forma şi culoarea fructelor au o importanţă foarte redusă la
majoritatea speciilor floricole ierboase deoarece după ofilire, flo-
rile se îndepărtează. În unele situaţii, cum este cazul la Impatiens
balsamina (răchiţele) fructele sunt interesante, fructe pleznitoare,
atrăgând copii, iar la Taraxacum officinale (păpădie) fructele sunt
atrăgătoare, fiind o sursă de amuzament pentru copii. Amaran-
thus sp. (moţul curcanului) are fructe persistente şi decorative.
Begonia semperflorens are fructele de tip capsulă, fiind aripate,

242
de culoare roşie sau roză, menţinând efectul decorativ, ca o con-
tinuare a florilor.
Un alt criteriu important în alegerea şi selectarea plantelor
floricole îl constituie ciclul de viaţă al acestora. După ciclu de
viaţă speciile floricole se împart în:
a. Plante anuale - sunt specii care îşi desfăşoară ciclul complet
pe parcursul a câtorva luni eşalonate într-un singur sezon de
vegetaţie. Seminţele acestor specii fie vor fi semănate în ră-
sadniţe sau solarii, iar răsadurile vor fi transplantate la loc
definitiv, fie vor fi semănate la loc definitiv după trecerea în-
gheţurilor târzii. După rezistenţa la frig plantele anuale pot fi:
 plante anuale rustice, care se seamănă în câmp deschis prin
martie–aprilie;
 plante anuale semirustice (Begonia sp., Zinnia sp.) nu
rezistă la gerurile târzii şi se seamănă în sere sau răsadniţe
reci sau afară excepţional în luna mai după îngheţurile târ-
zii;
 plante anuale sensibile (Celosia sp., Cineraria sp., Cal-
ceolaria sp.) se seamănă în sere calde, transplantându-se în
câmp deschis înainte de înflorire, vara. Pentru prelungirea
perioadei de înflorire se recomandă îndepărtarea lujerilor
cu flori ofilite, pentru stimularea celei de a II-a înfloriri şi
chiar a III-a.

243
b. Plante bienale sunt specii care îşi desfăşoară ciclul complet
pe parcursul a câtorva luni eşalonate pe două sezoane de
vegetaţie. Seminţele se seamănă în iulie-august în spaţii
adăpostite, răsadurile se plantează la loc definitiv toamna,
iar primăvara vor înflori.
c. Plante perene sunt specii care rezistă cu ajutorul diferitelor
organe subterane precum bulbi, rizomi, tuberobulbi, rădă-
cini tuberizate şi care înfloresc şi fructifică an de an. Plan-
tele perene pot fi:
 hemicriptophite - ce supravieţuiesc prin mugurii de la colet
protejaţi de resturile moarte ale plantei: Aconitum sp., A-
quillegia sp., Chysanthemum sp., Gypsophyla sp., Hosta
plantaginea, Papaver orientalis;
 geophite - ce au bulbi, tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberi-
zate. Acestea pot fi rustice: Anemone sp., Convallaria
majalis, Hyacinthus orientalis, Iris sp., Lolium sp., Narci-
ssus sp., respectiv speciile ce rezistă iarna în teren desco-
perit, sau semirustice: Canna indica, Dahlia sp., Gladiolus
sp., Polyanthes sp., respectiv speciile ale căror organe sub-
terane trebuie păstrate iarna în spaţii adăpostite (pivniţe,
cămări, depozite) ferite de îngheţ (4-10°C).
Plantele floricole după modul de utilizare se vor alege
întotdeauna luând în considerare particularităţile biologice ale a-
cestora precum şi cerinţele faţă de condiţiile staţionale.

244
Speciile floricole pot fi folosite, în general, pentru:
 decorarea spaţiilor verzi, ca exemplare izolate sau în
grupuri în componenţa platbandelor, bordurilor, rabatelor,
covoarelor, rondourilor, mozaicurilor, în lungul apelor sau
pe luciul lor, pe stânci sau pajişti;
 decorarea balcoanelor, ferestrelor, jardinierelor, teraselor,
atunci când sunt plantate în diverse suporturi;
 decorarea stâlpilor, pergolelor, treiajelor, zidurilor, chioş-
curilor;
 ca flori tăiate, în arta buchetieră sau a aranjamentelor flo-
rale.
Asocierea speciilor se va face cu foarte multă grijă avându-
se în vedere: ciclul de viaţă, înălţimea plantelor, perioada şi du-
rata de înflorire, forma şi culoarea florilor, mărimea, forma şi
nuanţa frunzelor.
 Monoculturile se realizează cu specii cu înflorire în-
delungată şi bogată, de talie înaltă (Phlox paniculata, Rud-
bekia sp.), mijlocie (Petunia sp., Tagetes sp., Antirrhinum
majus) sau mică (Lobularia maritima, Ageratum mexica-
num „nana”, Portulaca grandiflora). Monoculturile pot
avea una sau mai multe culori. Aceste monoculturi se
realizează în funcţie de ambient, astfel încât în apropierea
clădirilor cu multe detalii şi culori se recomandă să se
utilizeze monoculturi dintr-o specie cu o singură culoare a

245
florilor, iar dacă elementele unei construcţii sunt simple,
acestea vor fi puse în valoare prin diversitatea de culori ale
florilor aceleia şi specii.
 Culturi combinate. În funcţie de ciclul de viaţă se pot a-
socia fie numai plante anuale, fie numai specii perene, fie
mixt. Culturile cu plante anuale, au o perioadă mai în-
delungată asigurată cu flori, fiind amplasate în locuri
intens frecventate. Culturile cu plante perene au o perioadă
mai scurtă de înflorire, perioadă avansată sau devansată de
condiţiile atmosferice din acel an. Aceste masive de plante
perene constituie o pată verde timp de mai multe luni, dar
au perioadă de înflorire relativ scurtă, spre exemplu: 15-20
zile la narcise, lalele, ghiocei, crizanteme, stânjenei, bujori.
Marele avantaj al acestor culturi este acela că rezistă mai
mulţi ani, fiind eliminat semănatul şi plantările anuale,
costisitoare, specifice plantelor anuale. O combinaţie foarte
reuşită o constituie asocierea speciilor anuale cu cele pe-
rene sau bienale - masive mixte. Acestea sunt constituite
prin suprafeţe cu plante perene, asociate după înălţime şi
epocă de înflorire, printre care se introduc plante anuale,
destinate să completeze cromatica din afara perioadelor de
înflorire ale speciilor perene, în special lunile de vară. În
ceea ce priveşte înălţimea speciilor, nu se vor amesteca
intim niciodată specii de înălţimi diferite, deoarece indi-

246
vizii mari îi vor înăbuşi pe cei mici şi cu siguranţă speciile
de talie mică nici nu vor fi observate. Acest tip de amestec
intim se poate accepta în cazul în care se combină o specie
perenă de talie mare şi care are o perioadă relativ scurtă de
vegetaţie şi care nu stânjeneşte prin habitus cu o specie
anuală, bienală sau perenă de talie mică, cu port de tufă sau
covoraş, sau care prin abundenţa de exemplare plantate să
realizeze efectul de covor. Aceste două specii trebuie să se
suprapună ca perioadă de înflorire. De exemplu un soi înalt
sau mijlociu de lalea (Tulipa gesneriana) cu un soi uni-
color de panseluţe (Viola x.witrockiana), muscari (Muscari
sp.), bănuţei (Bellis perennis), narcise (Narcissus sp.), nu-
mă-uita (Myosotis sp. ). Speciile de talie diferită se vor
dispune ordonat, în trepte, instalând specii de talie mică în
prim plan, continuând cu cele de talie mijlocie şi cel de
talie mare în planul îndepărtat sau în mijlocul compoziţiei
(rondouri, rabate, partere).
În funcţie de perioada şi durata de înflorire se recomandă
asocierile între specii perene cu înflorire timpurie (Tulipa, Hya-
cinthus, Narcissus, Crocus, Galanthus) sau bienale (Primula,
Viola, Myosotis, Bellis) cu speciile anuale, cu înflorire din aprilie
-mai până în octombrie-noiembrie. Uneori după înflorirea spe-
ciilor de primăvară şi vară se execută şi o a treia plantare, cu spe-
cii ce înfloresc toamna Chrysanthemum, Phlox, etc. În general, la

247
asocierea speciilor se are în vedere crearea unei mase compacte
de culoare, alegându-se specii cu perioade cât mai lungi de înflo-
rire, cu o tonalitate a culorii uniformă şi pură.

5.7. Proiectarea suprafeţelor gazonate în peisajele


amenajate

Gazonul (vezi caietul de lucrări practice, PP12, pag. 2-8 şi


PP16) – chiar dacă singur nu poate naşte forme, ajutat de relief –
natural sau creat prin sistematizare verticală – el poate oferi, în
ciuda aparenţei, imagini nuanţate datorită unui suport animat su-
pus fiind efectelor de lumină şi umbră. Gazonul reprezintă o
suprafaţă de teren acoperită de vegetaţie erbacee, formată în
special din graminee, aceasta fiind supusă lucrărilor de îngrijire,
şi fiind destinată a îndeplini anumite funcţii decorative, recreative
sau sanitare. Gazonul constituie fondul principal al unui spaţiu
verde (75-80% din suprafaţă) şi evidenţiază caracteristicile dife-
ritelor elemente vii (arbori, arbuşti, aranjamente florale, masive
de arbori) sau nevii (stânci, grupuri statuare, elemente arhitec-
turale, clădiri, luciu de apă), realizând unitatea în diversitatea
spaţiului verde. Gazonul reprezintă un element cu o valoare de-
corativă deosebită, imprimând o atmosferă de calm şi linişte, da-
torită nuanţelor de verde, întinderile mari de gazon introduc în
peisaj o notă de solemnitate şi romantism.

248
Temperatura aerului este influenţată de suprafeţele de
gazon, în zilele cu temperatură ridicată, gazonul se încălzeşte mai
puţin, comparativ cu suprafeţele acoperite cu nisip, pietriş, cără-
midă, asfalt sau beton. De exemplu, dacă temperatura medie a
aerului de la suprafaţa gazonului este de 22-24°C, atunci cea de
la suprafaţa betonului ar fi de circa 30°C, iar în cazul asfaltului de
circa 45°C. Calităţile sanitare constau şi în calitatea de purificare
a aerului prin reţinerea prafului, şi prin îmbogăţirea în oxigen a
acestuia.
După destinaţie, compoziţie şi mod de întreţinere se disting
mai multe tipuri de gazon:
 gazonul pentru peluze: gazonul de parter are culoarea ver-
de intens şi este des ca peria; gazonul de peluză de gră-
dină este format din specii rezistente la călcat; pe gazonul
de pajişte şi pe cel decorativ putem întâlni flori rare, dise-
minate natural sau cultivate. În grădini se utilizează specii
decorative şi mai pretenţioase iar în parcuri specii de gra-
minee ce înfrăţesc abundent şi care pot fi asociate cu plan-
tele floricole perene ce înfloresc primăvare devreme (ghio-
cei, narcise, brâbduşe, etc.) fapt care impune ca tunderea
(obişnuit de 2-3 ori/an) să se facă după înflorirea acestora.
Gazonul englez pretinde tăierea săptămânală, sau chiar mai
des.;

249
 gazonul pentru terenuri sportive - în acest scop se folosesc
specii rezistente la tasare şi cu rădăcini adânci. Tunderea se
va face la anumite înălţimi în funcţie de jocul sportiv (e-
xemplu 6,3 cm pentru rugbi);
 gazonul de taluz - pentru efecte rustice este destinat te-
renurilor cu condiţii mai grele de vegetaţie.
Gazonul poate fi utilizat în compoziţia suport/plan de re-
ferinţă (pentru elelmentele de arhitectură, artă monumentală, etc)
sau ca fundal (pentru arbori decorativi, ipostaze ele apei, etc.)
oferind un verde mai mult sau mai puţin intens dar poate deveni
şi decorativ în asociaţie cu florile (mozaicuri pe suprefeţe mici
sau „în pete”).
Peluzele pot fi: peluze din parcuri şi peluze din grădini.
a. Peluzele din parcuri ocupă suprafeţe întinse, având as-
pectul unor pajişti naturale, fiind constituite din specii de
graminee cu frunze înguste, ce înfrăţesc abundent, pentru a
forma un covor des. Se tund de 2-3 ori în sezonul de vege-
taţie. În acest tip de gazon pot fi plantate specii perene cu
bulbi ce înfloresc primăvara, pentru mărirea efectului de-
corativ (ghiocei, brânduşe, narcise, lalele). Aceste peluze
se vor curăţa primăvara devreme şi se vor tunde pentru pri-
ma dată în sezonul de vegetaţie cu mult după înflorirea
acestor specii (speciile vernale floricole) pentru a permite
acestora formarea bulbilor pentru anul următor.

250
b. Peluzele din grădini se deosebesc de precedentele prin
compoziţie, folosindu-se specii de graminee mai preten-
ţioase şi mai decorative. Pentru realizarea unei desimi mai
mari se realizează tunderea acestuia la intervale mai mici
(2-3 săptămâni). În această categorie intră şi „gazonul
englezesc” alcătuit din Agrostis tenis şi Festuca rubra (în
comerţ este cunoscut sub denumirea de seminţe de gazon
de lux), gazon care se tunde odată la 2-3 zile.
Gazonul pentru terenurile sportive prezintă o compoziţie
diferită de cea a celorlalte tipuri, fiind evitate speciile cu înră-
dăcinare superficială, ale căror rădăcini pot rămâne descoperite la
suprafaţa terenului. Sunt preferate speciile rezistente la tasare, cu
înfrăţire abundentă precum Poa annua şi Poa pratensis. Se înlă-
tură pe cât posibil speciile care sporesc pericolul de alunecare
(Trifolium repens). Înălţimea de tundere a gazonului poate fi:
pentru terenul de fotbal 3,5 cm; rugbi - 6,5 cm, crichet - 2,5 cm,
tenis - 0,5 cm.
Gazonul decorativ, înflorat, sau gazonul mauritan este
alcătuit din specii de graminee şi specii floricole (anuale sau pe-
rene) în diferite procente, având aspectul unei fâneţe înflorite.
Dintre speciile frecvent utilizate se amintesc: Achillea sp., Aly-
ssum maritimum, Bellis perennis, Calendula officinalis, Campa-
nulla sp., Gypsophylla muralis, Iberissemperflorens, Matricaria
chamomilla, Papaver rhoeas, Reseda lutea, Viola arvensis.

251
În asocierea speciilor pentru gazon nu se folosesc speciile
singure, ci în amestec de minim 3 specii. Alegerea combinaţiilor
are o importanţă deosebită pentru obţinerea unui gazon de bună
calitate, astfel încât în unele condiţii improprii pentru una din
specii, aceasta dispare, rămânând suprafeţe nude de pământ. La
realizarea amestecurilor se are în vedere: temperamentul speciei,
cerinţele faţă de substratul nutritiv, umiditatea din sol, rezistenţa
la temperaturi scăzute, la tundere, rapiditatea de creştere, lăstă-
rire, rezistenţa la bătătorire, capacitatea de refacere după tundere.
În terenuri improprii pentru graminee se pot folosi specii din flo-
ra spontană a regiunii ce pot acoperi bine solul prin lăstărire şi
aparat foliar. Aceste specii se aleg şi în funcţie de rusticitatea a-
cestora, de rezistenţa la bătătorire sau tundere.
Ierburile graminee folosite pentru gazon se pot clasifica,
convenţional, după: înălţime, modul de înfrăţire, etc.
După înăl-ţime, se disting: graminee cu port înalt, cu port
mijlociu, şi cu port mic.
 Gramineele cu port înalt (de etaj superior) se caracteri-
zează prin înălţime mare, înfrăţire slabă, frunze mari, asp-
re, grosiere, cu sistem radicular puternic. (Exemplu Dac-
tylis glomerata, Bromus inermisetc);
 Gramineele cu port mijlociu (de etaj mijlociu) formează
tufe mari, deoarece după cosit se intensifică formarea lăsta-

252
rilor scurţi (“fraţi”). Exemplu: Festuca pratensis, Alopecu-
rus pratensis, Lolium perene, Cynosurus cristatus, etc;
 Gramineele cu port pitic (de etaj inferior) au o înălţime
redusă, după cosit sau păşunat lăstăresc puternic, îndesin-
du-se foarte mult, majoritatea rădăcinilor fiind superficiale.
Exemplu: Poa pratensis, Festuca rubra, Agrostis tenuis,
Agrostis stolonifera etc. Frecvent folosite sunt următoarele
specii: Agrostis tenuis (păiuş), Agrostis stolonifera (iarba
câmpuli), Festuca rubra (păiuş roşu), Festuca pratensis,
Lolium perene (zâzanie, raigras englezesc), Poa pratensis
(firuţa), Poa annua, Poa nemoralis (iarba deasă), Cyno-
surus critatus (pieptănăriţă), Phleum pratense (timoftica);
În practică se folosesc diferite amestecuri de seminţe, dar
speciile se comportă diferit, înregistrându-se în anii următori o
schimbare a compoziţiei, prin eliminarea speciilor valoroase şi
sensibile la anumite condiţii, rezultând în final pierderea calităţii
superioare a gazonului respectiv. Este necesară corelarea condi-
ţiilor ecologice din teren cu cerinţele ecologice ale speciilor.
Exemple de amenstecuri:
 Pentru un gazon rezistent la călcare se vor folosi speciile
Lolium perene–40% + Agrostis alba–25% + Festuca ovi-
na-15% + Cynosurus cristatus-10% + Poa pratensis-10%.

253
 Pentru fixarea taluzurilor: Agropyrus repens-40% + Agros-
tis stolonifera-40% + Deschampsia flexuosa-12% + Are-
naria graminifolia-8%.
Acoperirea suprafeţelor cu gazon se poate realiza fie prin
semănare fie prin brăzduire.
 Instalarea gazonului prin semănare se poate face pe un
teren ce urmează a fi înierbat fiind lipsit de strat de sol
fertil sau pe un teren ce prezintă un strat de sol fertil de
diferite grosimi.
În primul caz terenul se nivelează şi apoi se acoperă cu un
strat uniform de pământ vegetal în grosime de 15-20 cm. În al
doilea caz, după efectuarea lucrărilor de canalizare, drenarea cu-
răţire şi nivelare, se trece la lucrarea de bază a solului care constă
în mobilizarea lui până la 15-20 cm. În primăvară se execută mă-
runţirea solului şi nivelarea, precum şi administrarea îngrăşă-
mintelor.
Perioada semănării cea mai indicată este primăvara în
“mustul zăpezii” (februarie-martie). Rezultate bune se pot obţine
şi în cazul semănării de toamnă (august-septembrie). Metodele de
semănat folosite sunt: metoda manuală şi metoda mecanizată.
Pentru distribuirea uniformă a seminţelor pe întreaga suprafaţă,
semănatul se face “în cruce”, adică jumătate din norma de sămân-
ţă se împrăştie într-un sens şi cealaltă jumătate se distribuie mer-
gând perpendicular pe prima direcţie.

254
Norma de sămânţă este influenţată de calitatea seminţelor,
spaţiul de nutriţie necesar bunei dezvoltări a plantelor, perioada
în care se fac semănăturile, însuşirile patului germinativ etc. E-
xemplu: La Agrostis stolonifera 17-25 kg/ha, Festuca rubra 70-
110 kg/ha, Lolium perene 140-200 kg/ha. Adâncimea de semănat
este cuprinsă între 0,5 -2,5 cm.
 Instalarea gazonului prin brăzduire. Brazdele de iarbă sunt
bucăţi - de brazdă de iarbă - cojite şi rulate (pentru a fi
transportate) care ulterior se desfăşoară şi se aplică pe solu-
rile pregătite în prealabil. Metoda prezintă următoarele
avantaje: efectul de protecţie a terenului se resimte imediat,
în special în cazul terenurilor înclinate, precum şi faptului
că se realizează o înierbare mai rapidă.
Aşezarea brazdelor la locul definitiv se poate face liniar
sau în şah. Dacă terenul se gazonează în întregime brazdele se
aşează liniar, în rânduri succesive, iar când înierbarea se face în
şah se folosesc brazde cu suprafaţă pătrată sau rombică, cu di-
mensiuni în funcţie de teren, pantă, etc. Pe versanţii abrupţi braz-
dele trebuiesc fixate prin ace de lemn, şipci sau plase careu, pen-
tru împiedicarea alunecării lor.

255
5.8. Proiectarea construcţiior utitare şi elementelor
ornamentale în peisajele amenajate

Componentele unui spaţiu amenajat, aşa cum am arătat


deja, sunt solul, apa, vegetaţia, aerul şi echipamantele – unde
intră obiectele arhitecturale, lucrările inginereşti, lucrări de artă şi
lucrările edilitare, (în echipamente intrând atât material organice
cât şi anorganice). Simplificând putem renunţa la aer, faună şi
prezenţa umană şi reduce componentele primare la trei: mineral,
apă şi vegetal. Am făcut această precizare deoarece în literatura
de specialitate se vorbeşte în multe cazuri numai despre aceste
trei, reportul mineral-vegetal reprezentând unul din criteriile de
apreciere a spaţiului proiectat. Asta şi din cauză că mineralul
(nisip, pietriş, piatră, ceramică, beton, etc) poate şi singur deveni
grădină – vezi grădinile din piatră ale Extremului Orient. Cât
priveşte categoria generală de „construcţii”, pentru a putea for-
mula unele observaţii vom realiza următoarea departajare: clă-
diri, relaţia construcţii-peisaj, elementele de tranziţie şi lucrările
inginereşti.
Construcţiile sunt folosite ca elemente de fundal sau pentru
a încadra, a menţine, a domina, a organiza sau a accentua cât mai
bine trăsăturile sau formele peisajului. Toate construcţiile pre-
zente într-un spaţiu verde trebuie armonizate cu peisajul încon-
jurător, în scopul realizării unităţii clădirii cu acesta. Armo-

256
nizarea se poate realiza prin asemănare sau prin contrast. Con-
strucţiile recomandate în spaţiile verzi sunt: pavilioanele, chioş-
curile, scările, balustradele (parapetele), belvederile, pergolele,
treiajele, coloanele, arcadele şi porticurile, suporturi pentru plan-
te, podeţe şi poduri, bănci şi scaune (mobilier de grădină), gru-
puri sculpturale, vase decorative, teatrul verde, etc.

5.8.1. Clădirile şi relaţia construcţii peisaj


Datorită faptului că arhitectura poate deveni dominantă, ca
prezenţă fizică într-un spaţiu verde şi că vegetalul sau apa devin
în asemenea cazuri doar elemente de ambientare (cu o pondere
cantitativă redusă), de foarte multe ori în studiile despre grădini
se acordă foarte mult spaţiu tocmai intervenţiilor umane în peisaj.
Având în vedere că elementele de arhitectură (cu gama lor in-
finită) sunt tratate în proiectele de specialitate şi preocuparea
peisagistului trebuie să se orienteze către ralaţia construcţii-
peisaj, relaţie care încă de la început a stârnit multe controverse şi
interes. Evident că în prezent balanţa înclină către menţinerea
ele-mentelor majore ale peisajului, urmând ca intervenţiile de
armo-nizare să vizeze numai trăsăturile fizice minore ale
acestuia. În general în cazul intervenţiilor sunt vizate,
următoarele situaţii (vezi caietul de lucrări practice, PP5, pag. 10-
17 şi PP6, pag. 4-7):

257
 Negarea/distrugerea peisajului (decaparea unui deal, nive-
larea unei coline, secarea unei oglinzi de apă, defrişarea
unei păduri, etc.);
 Alterarea peisajului (terasarea unui deal, eliminarea mean-
drelor unui curs de apă, defrişarea parţială a unui masiv,
etc);
 Accentuarea caracteristicilor pozitive (încoronarea unei co-
line sau cornişe cu o construcţie reprezentativă, eliminarea
braţelor secate ale unui curs de apă şi înlocuirea lor cu ve-
getaţie de luncă, înlocuirea părţilor degradate ala unui ma-
siv etc).
Dacă în primul caz peisajul este deposedat de trăsături de-
finitorii, depersonalizat, în ultimul caz el preia rolul de „para-
metru primordial” al compoziţiei, iar în relaţia natură arhitectură
putem întâlni următoarele ipostaze: de armonizere, de asociere
sau de accentuare. În rezolvarea binomului peisaj - construcţie
vom avea grijă ca unui peisaj plat, monoton, să nu-i asociem o
desfăţurare monotonă de elemente, ceea ce va conduce la un ca-
racter indecis/slab. Un caracter ferm/puternic, se va obţine aso-
ciind cadrului natural (slab sau puternic) o arhitectură cu iden-
titate. Simns atenţionează „Proiectul sau construcţia bine con-
cepută, sunt rareori rezultatul adaptării compoziţiei la sit. Printr-o
asemenea supunere totală a programului la factorii sitului pro-
iectul şi situl se contopesc atât de mult, încât se poate ajunge la

258
camuflaj. Rareori un asemenea rezultata este de dorit. De aceea,
dorinţele programului suferă totuţi în urma efortului de a se
conforma. Un proiect bine conceput reprezintă mai degrabă ceva
mai mult decât o integrare studiată a funcţiilor programului şi a
funcţiilor sitului.” O altă remarcă la adresa aceleiaşi ideii este
dată de Christian Noberg-Schuz, care spune privind necesitatea
continuităţii „Cînd un peisaj este redus la resturi de forme, insule,
sau părţi nelegate, încetează să mai fie peisaj. Trebuie aşadar să
accentuăm că principala cauză a distrugerii peisajului o constituie
dezintegrarea caractereleor sale de bază”.

5.8.2. Elementele de tranziţie


Christian Noberg-Schuz apreciază că reuşita unei relaţii
construcţie-peisaj depide de o apropiere cât mai mare de viziunea
de întreg, de totunitar, şi că în acestă direcţie „vecinătatea” poate
avea un rol important alături de „continuitatea”, respectiv „clădi-
rile să nu fie izolate ci legate cu ceea ce le înconjoară prin ele-
mente semiarhitecturale” ca: zidurile grădinii, terase, scări, etc.,
elemente ce ajută la crearea unui grup coerent (dar care nu sunt
obligatorii în orice situaţie). Dintre aceste elemente semiarhi-
tecturale amintim:
5.8.2.1. Pavilioanele sunt construcţii cu bază circulară,
pătrată, hexagonală sau octogonală, destinate adăpostirii vizita-
torilor pe timp de ploaie sau insolaţie puternică precum şi pentru

259
instalarea unei orchestre sau fanfare. Acestea se pot construi din
lemn, sticlă, beton, sau cărămidă, într-o formă simplă dar este-
tică, fiind amplasate pe esplanade, la marginea apelor, la capătul
aleilor, în pieţe sau în punctele în care se deschid perspective şi
unde se încadrează bine în ansamblul peisajului. Pavilioanele
belvedere sau glotierele, cu plan circular, au avut aceeaşi soartă
cu porticul şi colonada, în prezent punctele de percepere a pano-
ramelor lăsându-se mai mult în seama unor lucrări de siste-
matizare verticală.
5.8.2.2. Teatrul verde unifică arhitectura peisajului în
ansamblu, cu arhitectura formelor de vegetaţie. În comparaţie cu
teatrele închise construite, teatrale verzi sunt mai greu de ame-
najat în ceea ce priveşte acustica, nu pot fi folosite în condiţii
climatice nefavorabile şi trebuie aşteptat o perioadă relativ lungă
până la creşterea plantaţiilor. În schimb, construirea lor necesită
cheltuieli reduse şi sunt plăcute pentru naturaleţea lor. Terenul
destinat amplasării va fi, pe cât posibil, un amfiteatru natural,
protejat împotriva vânturilor şi favorabil din punct de vedere a-
custic. Orientarea va fi N - S astfel ca după-amiaza, când au loc
de obicei reprezentaţiile, soarele să nu bată direct în ochii spec-
tatorilor. O atenţie deosebită se va acorda amenajării scenei, în
special cu răşinoase cu frunziş bogat şi de culoare închisă. Scena
însăşi, atât rampa cât şi culisele, se amenajează din elemente

260
naturale şi poate fi completată cu un pavilion, un chioşc - foişor,
o colonadă sau o sculptură.
5.8.2.3. Chioşcurile sunt pavilioane mai mici, construcţii
uşoare, situate în spaţiile verzi, pe străzi sau în apropierea insti-
tuţiilor. Acestea pot fi deschise în partea superioară şi lateral
(având în partea superioară doar bare de metal sau lemn ce
servesc ca suport pentru plantele agăţătoare, numite chioşcuri
descoperite (naturale), şi chioşcuri acoperite dar deschise lateral.
Nu se recomandă chioşcuri acoperite şi închise lateral. Aceste
construcţii au rolul să creeze un mediu liniştit, intim, dar în a-
celaşi timp să fie legate artistic de vegetaţia peisajului.
5.8.2.4. Belvederile sunt turnuri cu două sau trei etaje, ce
vor fi amplasate în mod obişnuit în punctele cele mai înalte ale
terenului sau la capătul aleilor largi şi folosesc pentru observarea
de către vizitatori a unor perspective deosebite asupra zonelor
învecinate.
5.8.2.5. Pergolele folosite încă din evul mediu, au dăinuit
până în zilele noastre, păstrându-şi rolul de promenade umbrite,
de spaliere pentru expunerea unor specii floricole mai interesante
sau de umbrare pentru o zonă cu locuri de odihnă mai intime.
Pergolele sunt elemente ornamentale şi utilitare folosite în spa-
ţiile verzi, ce prezintă ca elemente de susţinere, stâlpi verticali
construiţi din piatră, fier, aluminiu, cărămidă, ciment, lemn, etc.,
ce sunt reuniţi în partea superioară printr-o reţea de grinzi ori-

261
zontale acoperite, de regulă, cu plante căţărătoare sau volubile.
Acestea permit crearea unor bolţi de vegetaţie, ce acoperă por-
ţiuni de alei sau terase, oferind refugiu împotriva insolaţiei. Poate
avea o înălţime minimă de 2,2 m şi o lăţime maxim de 3 m, în
plan de formă dreaptă, semicirculară, ovală, etc. Pergolela se am-
plasează pe terenuri mai înalte, unde poate fi văzută şi de unde se
deschid perspective frumoase.
5.8.2.6. Treiajele sunt construcţii uşoare, formate din pa-
nouri cu zăbrele, alcătuite din lemn sau metal de lăţime 0,5-0,7 m
şi înălţme 2-2,5 m, folosite pentru decorarea unor pereţi, măr-
ginirea unor perspective, compartimentarea unui spaţiu verde. Pe
aceste treiaje se folosesc specii volubile sau urcătoare, de obicei
cu înflorire abundentă.
5.8.2.7. Coloanele servesc la sprijinirea plantelor agă-
ţătoare şi introduce în spaţiul verde accente pe verticală remar-
cabile prin supleţea şi zvelteţea lor. Se amplasează la capătul a-
leilor, la marginea teraselor, alături de alte elemente ornamentale
şi pot fi confecţionate din piatră, cărămidă, lemn sculptat sau
marmură.
5.8.2.8. Arcadele şi porticurile ca şi colonade au fost
folosite, în perioada renaşterii, clasicismului şi cea baroc, ca prin-
cipale elemente de tranziţie de la clădiri spre grădină, ca şi de la
interior spre exterior, pentru realizarea unor bolţi de verdeaţă
deasupra aleilor sau teraselor, amplasându-se la intrare sau pe

262
parcursul lor, de asemenea, ca elemente de delimitare a unor
spaţii ce funcţionau ca saloane exterioare ale unei reşedinţe, im-
portanţa lor scăzând spre sfârşitul secolului XIX (când participă
la marcarea unor intrări în grădini şi parcuri) şi dispar ca prezenţă
în cea de a doua jumătate a seculului nostru.
5.8.2.9. Scările sunt construcţii utilitare dar şi ornamentale,
folosite de obicei acolo unde panta terenului este mai mare de
15% şi permite accesul între terasele situate la nivele diferite.
Scările accentuează orizontalitatea spaţiului, întrerup uniformi-
tatea şi monotonia aleilor sau a zidurilor de sprijin. Forma, di-
mensiunile sau alte caracteristici trebuie să fie corespunzătoare
întregului ansamblu, axa scărilor trebuie să fie în continuare cu
axa drumurilor. Se recomandă ca optimă, înălţimea treptei de 15
cm şi lăţimea de 35-40 cm. Materiale de construcţie folosite:
piatră, cărămidă, mozaic, beton, lemn.
5.8.2.10. Balustradele sau parapetele sunt elemente indis-
pensabile ale scărilor, teraselor, pe lângă ape sau terenuri ac-
cidentate. Acestea trebuie să fie funcţionale dar şi estetice. Tera-
sele însoţite de parapete şi scări, au fost tot mai des folosite după
„grădina arhitecturală” a lui Bramante de la Vatican. De altfel
terasele au făcut parte din categoria „spaţiilor de tranziţie” inte-
rior-exterior, cu funcţie de protocol, odihnă, platforme belvedere,
în timp ce scările, încă din renaştere, au reprezentat o axă pieto-
nală sau au reprezentat cadrul propice pentru punerea în valoare a

263
unei fântâni, cascade sau a unei grote. Şi astăzi terasele şi scările
sunt elemente funcţionele şi decorative ale compoziţiilor realizate
pe terenuri în pantă;
5.8.2.11. Podurile şi podeţele au un rol funcţional şi estetic,
acestea unind de regulă două maluri opuse sau chiar insuliţele cu
malurile şi alcătuind adevărate “puncte nodale” de unde vin şi
pleacă numeroase căi de circulaţie. Acestea deschid perspective
interesante către diferite puncte de pe mal şi de pe apă. Podurile
şi podeţele pot fi construite din lemn, beton armat, metal, piatră,
etc.
5.8.2.12. Grota, preluată din mitologia greco-romană, a re-
prezentat un pol de atracţie începând cu renaşterea italiană (foarte
rară la realizările franceze) şi până în perioada romantică, compet
„uitată” în peisagistica secolului XX;
5.8.2.13. Peretele decorativ, este o rezolvare destul de des
folosită în prezent pentru mascarea unor diferenţe de nivel (când
nu avem spaţiul necesar pentru amenajarea unui taluz 1/2) sau a
unui versant degradat. El se realizează din elemente prefabricate
cu calităţi estetice - formă, culoare - sau din elemente jardinieră
în retrageri succesive, pentru a permite dezvoltarea unei vegetaţii
minore;

264
5.8.3. Lucrările inginereşti
Lucrările inginereşti devin o prezenţă vizibilă atunci când
spaţiul proiectat apelează la un teren cu semnificative diferenţe
de nivel, la amplasamente care au cursuri de apă, la amenajari de-
a lungul căilor de circulaţie.
Dintre lucrările inginereşti atrag atenţia, prin amploarea
lor, zidul de sprijin, podul, pasarela şi unele lucrări hidrotehnice.
Rino Tami (arhitect, autor a mai multor realizări remarcabile din
Elveţia), a redat foarte bine impactul pe care-l au autostrătile
asupra peisajului, astfel el în 1989 spunea „o autostradă, atât în
elementele sale constitutive cât şi în cele de acompaniament, tre-
buie să fie considerată, în expresia sa formală, ca o operă unitară
şi nu ca o serie de structuri ce o adiţionează”...şi e necesar „să fie
corect inserată în peisajul pe care-l traversează”. El insistă
atenţionând că orice intervenţie a omului într-un sit „este un aport
deliberat/conştient de noi structuri, de noi rapoarte de fome şi
spaţii, care la rândul lor pot determina o îmbogăţire sau o sărăcire
estetică a peisajului în care ele sunt construite”.

5.8.4. Mobilierul
În categorie mobilierului de grădină întâlnim o multitudine
de elemente, dar trebuie reţinut faptul că într-o amenajare peisa-
geră nu acestea sunt „personajele principale”, dar ele pot aduce
unitate, ritm, de asemeanea, pot personaliza spaţiul prin formă şi

265
culoare, pot anima trasee şi spaţii - prin dispunere şi formă, scară,
culoare, aşa după cum pot şi direcţiona o perspectivă. Mobilirul
dedicat copiilor trebuie să stimuleze fantezia acestora, să le îmbo-
găţească cunoştinţele şi să-i îndemne spre acţiuni colective, ceee
ce înseamnă că trebuie să primeze diversitatea. În cazul unor
scuaruri cu o vecinătate arhitecturală pregnantă sau spaţiilor
destinate relaxării trebuie să domine criteriul unităţii.
5.8.4.1. Băncile şi scaunele asigură loc de odihnă vizi-
tatorilor, dar constituie în acelaşi timp şi elemente ornamentale.
Dimensiunile sunt variate dar se recomandă pentru bănci: lun-
gimea 2,4-3,0 m, înălţimea 0,45 m, lăţime 0,4-0,5 m. Pot fi cu
sau fără spătar, din diferite materiale de construcţie. Se vor am-
plasa în faţa unor perspective interesante, a unui rond de flori,
grup sculptural, în lungul aleilor largi, atât la soare cât şi la um-
bră.

5.8.5. Lucrările de artă


Şi în acest caz multitidinea pieselor este impresionantă iar
unele asociate cu apa şi/sau lumina pot să ne ofere adevărate
spectacole. Un cult intensiv al statuilor pare să înceapă o dată cu
renaşterea italiană şi apoi cu grădina clasică şi barocă la francezi,
când zeii şi zeiţele părăsesc interioarele şi ies „pe fundul verde al
palisadelor, în mijlocul parterelor, la capătul perspectivelor”; mai

266
mult putem spune că naraţiunea spaţiului se hrăneşte din scenele
mitologice care cuceresc şi adjudecă peisajul.
Secolul XX se va detaşa de cele anterioare prin introduce-
rea non figurativului, brazilianul Roberto Burle Marx având o
contribuţie semnificativă prin realizările sale ce vor avea ca
pornire desene complet abstracte şi „combinaţii de culori bazate
pe arta modernă”, adaptând principiile artistice la „realitatea
plantei” el „nu va gândi grădinile ca pe simple picturi sau sculp-
turi, nici ca pe nişte aranjamente bidimensionale sau de artă lip-
sită de viaţă”. Dar tot secolul XX va introduce şi pop-atr-ul,
apariţia curentului fiind legat în mare măsură de creaţia a doi
artişti neodadaişti: Jasper Jones şi Robert Rauschenberg care în
anii cincizeci introduc în artă obiecte de uz cotidian.
5.8.5.1. Grupurile sculpturale sunt confecţionate din piatră,
lemn, bronz, fontă, marmură şi au un mare efect prin formă, mă-
rime, dezvoltare pe verticală, pe orizontală, culoarea lor. Soclul
trebuie bine proporţionat cu întreaga statuie şi corelat cu ma-
terialul şi culoarea din care este alcătuită aceasta. Amplasarea
statuilor sau a diferitelor sculpturi nu respectă o ordine strictă, re-
gulată ci este determinată de întreaga compoziţie a spaţiului res-
pectiv.
5.8.5.2. Vasele decorative se confecţionează din argilă
arsă, piatră, ciment, beton, etc. sau se poate realiza din pământ
aşezat într-un schelet metalic, decorat cu plante de mozaic. Aces-

267
tea se amplasează în mijlocul parterelor, în lungul scărilor, alei-
lor, zidurilor, pe balustrade, dar şi în alte locuri uşor de remarcat.

5.9. Culoarea creează atmosfera potrivită

Culorile, este ştiut că au capacitatea de a ne influenţa stă-


rile de spirit. Culorile reci, albastrul, movul şi verdele, au darul
de a relaxa şi linişti privitorul, sunt asociate cu stările de calm, pe
când culorile calde, vii, roşul, galbenul şi portocaliul sunt consi-
derate culori calde şi cu siguranţă vor atrage privirea oricui indu-
când o stare de optimism şi vitalitate fiind asociate cu activitatea
- o suprafaţă albastră ne induce o stare de relaxare, nu acelaşi
lucru se poate spune însă despre una colorată în roşu sau por-
tocaliu. Combinaţiile de culori şi de anumite accesorii sunt cheia
spre o atmosferă tipică, spre un stil specific.
 Mediteranean. Cărămizile, ghivecele, statuile albe, sunt
accesoriile care oferă unui spaţiu impresia de gradină me-
diteraneană. Ghivecele mari din teracotă, sau chiar din
plastic caramiziu, cu leandru, portocali, mandarini sau lă-
mâi, completează ansamblul. Printre acestea, pe marginea
aleilor, plante aromatice, cum ar fi coriandrul, maghiranul,
menta sau tufele de lavandă ofera parfumul specific unei
grădini însorite de pe malul Mediteranei. O sursa de apă,

268
un mic iaz, o fântână arteziană sau chiar o ţâşnitoare, com-
pletează cadrul sonor.
 Spania şi Mexicul. Pereţii vopsiţi în alb imaculat sunt
elementul definitoriu. Terasele pavate cu gresie nesmăl-
ţuită pot fi acoperite cu bolte de viţa de vie sau iederă. Pe
lângă pereţi trandafirii căţărători pot fi ajutaţi să se suie pe
scărite de lemn.
 Grecia. Ceramica albă şi albastră, dispusă în mozaicuri,
gardurile ornamentate, sunt tipice pentru acest stil. O am-
foră în mijlocul gazonului, încadrată de câţiva bolovani de
granit, este binevenită.
 Japonia. Grija pentru detaliu, statui de mici dimensiuni, o
terasa acoperită, cu podea de lemn, este destinată unui ceai
relaxant în grădină. Apa şi pietrele joacă şi ele un rol esen-
ţial în gradina japoneză.
 Anglia. Mobila de gradină vopsită în verde, gazonul im-
pecabil, spun totul despre o grădină victoriană. Plantele
sunt dispuse în aşa fel încât să scoată în evidenţă acceso-
riile, grupurile statuare.

5.10. Organizarea spaţială a vegetaţiei în peisajele amenajate

Plantaţiile separă spaţiile destinate diverselor funcţiuni,


cum ar fi terenurile de sport, locurile de joacă pentru copii, zo-

269
nele de promenadă şi de odihnă, expoziţiile florale, spaţiile de
lectură în aer liber, amenajările de spectacole, zone gospodăreşti
şi grupuri sanitare, ori vestiare sportive. Plantaţia joacă rol de
umbrire, domolire a vânturilor, fixare şi ameliorare a solului şi
pantelor, etc (vezi caietul de lucrări practice, PP 4, pag 12-21;
PP5, pag. 11-17; PP13, pag. 7-8).
Masa vegetală ecranează privirea spre unele direcţii, orien-
tând-o spre cele preferate, capete de perspectivă, clădiri, piese de
apă, monumente, covoare florale etc. Vegetaţia delimitează alei,
locuri şi nişe de odihnă sau jocuri, ordonând spaţiile funcţionale
dintr-un parc sau grădină publică. Plantaţiile trebuie sistematizate
prin legare ori separare, în funcţie de compoziţia de ansamblu.
Unele se corijează prin tundere periodică. Spaţiile deschise cup-
rind peluze şi ornamente cu flori, oglinzi de apă, microrelieful
jucând un rol important. Arborii înalţi pot juca rol de punct focal,
dominantă de înălţime sau de punctare a unei zone. Plantaţia
trebuie să aibe naturaleţe, armonie şi echilibru. Plantaţia de mică
înălţime, compusă din arbuşti şi garduri vii este subordonată
plantaţiei mari. Ea poate camufla aspecte inestetice, ori acoperi
perspective neagreabile. În cadrul decoraţiunilor florale, un rol
important îl au trandafirii. Decoraţiile florale sunt limitate ca arie,
fiind asociate cu bazine, fântâni, statui, jardiniere, intrări în clă-
diri, lângă construcţii importante, în apropiere de terase, fără a se
disemina în tot cuprinsul compoziţiei peisagistice.

270
Circulaţia asigură percepţia gradată a peisajului şi com-
ponentelor sale. Deplasarea se face de regulă pietonal, cel mult
cu bicicleta, trotineta, role, etc. Traseul de circulaţie asigură flu-
enţa traficului şi confortul deplasării, conexează obiectivele ame-
najate spre a fi privite, conduc spre anumite zone de inte-
res peisagistic şi asigură accesul facil al vizitatorilor din zonele
de intrare. Sistematozarea circulaţiei se face în funcţie de struc-
tura stradală exterioară, de stilul de compoziţie al parcului sau
grădinii, de relieful terenului, prezenţa apei, mărimea terenului şi
de organizarea interioară a spaţiului. Intrările sunt situate în
puncte vizibile, la intersecţii de străzi, fiind dimensionate potrivit
importanţei lor. Există alei de acces, de centură şi de distribuţie,
intermediare, iar ca ierarhie, avem alei principale, secundare şi de
detaliu. Aleile pot fi rectilinii, curbe, ori sinuoase. Se evită inter-
secţia aleilor în unghi ascuţit, ca să nu incomodeze traficul.
În parcuri şi grădini se prevăd piaţete, ca locuri de întâl-
nire, având dotări de interes, ca o fântână sau o cişmea, un bazin,
o statuie, ori un aranjament floral, piaţa putând fi flancată de
bănci pentru odihnă. Circulaţia se realizează pe alei late de 1,5-3
m sau pe poteci, cu lăţimi sub un metru. Aleile carosabile, cu
lăţimi de 5-6 m, sunt necesare numai pentru uz gospodăresc, au
trasee scurte, separat de cele pietonale şi în zona construcţiilor de
întreţinere. Parcajele interioare se limitează în zona periferică la
intrarea de serviciu.

271
5.11. Proiectarea elementelor din preajma apelor în peisajele
amenajate

Apa – simbolul religios al purificării, şi-a găsit în timp


numeroase utilităţi dintre care se detaşează şi aportul său în acti-
vitatea de relaxere, fie ca îndemn la meditaţie şi detaşare de la
presiunile existenţiale, fie ca mediu tonofiant înlocuid munca şi
stresul. Am arătat că apa se poate întâlni şi ca suport dar cel mai
adesea în peisagistică o vom găsi ca fiind o componentă impor-
tantă a morfologiei grădinii. În arhitectură, apa, este concurenta
vegetaţiei (vezi Taj Mahal, grădinile maurice iberice, Versailles,
etc) dar nu sunt rare nici exemplele când ea devine „regina” com-
poziţiei – grădinile renaşterii ilaiene, excelând cu vilele Lante, d
´Este, etc.
Spre deosebire de vegetaţie apa este o prezenţă aparte
pentru că prin reflexia sa ea se asociază intim cu vegetaţia şi
arhitectura, ba chiar cu cerul, putem spune că într-un fel se pro-
duce o transformere, ea devenind mult mai mult decât oferă
atributele sale. Astfel, devine oglindă. Introduce iluzia sau jocul
imposibilului – focul, soarele convieţuiesc cu apa. De asemenea,
putem intra în lumea minunilor atunci când oglinda apei fiind
atinsă se transformă în cioburi, în mii de imagini ... apa devenind
un miracol, o poveste, o cascadă, o muzică, o arteziană, o sfidare
a gravitaţiei....şi metaforele pot continua.

272
Apa cu lumea ei – flora şi faună - a fost şi va rămâne tot
mai mult o lume aparte, principalele ipostaze ale apei dar pre-
lucrate în spitit modern le întâlnim şi azi: oglinda, apa cu insule,
firul de apă, cascada sau perdeaua de apă şi mai ales fântâna.
Sfârşitul secolului XX va aduce aduce în centrul compoţiziei
„universul apei” - apa ca miraj - un adevărat spectacol de lumină,
culoare şi sunet sau va face din apă o lume a realului, în cazul
aquaparcurilor. Astfel apa poate juca rolul de modeletor
ambiental, muzica apelor nefiin în acest caz o metaforă ci o rea-
litate. Ponderea apei în cadrul unei compoziţii depine de rolul pe
care proiectantul doreşte sa-l dea acesteia - componentă a
ambientului sau personaj principal, de funcţia urbană a ame-
najării şi de amploarea spaţiului avut la dispoziţie.
Prezenţa apei atrage după sine şi celelalte elemente legate
intim de ea: stâncile, insulele şi legăturile mal-insule (când se
utilizează trecerile pas cu pas), podeţe sau poduri.
Stâncile - au devenit puncte de interes o dată cu practica
grădinilor orientale, dar ele nu s-au bucurat la toate popoarele de
aceeaşi atenţie. În secolul XII conform principiilol Zen, mesajul
pe care-l transmitea piatra era foarte diferit în funcţie de locul de
unde aceasta era adusă, forma şi dimensiunea ei, dacă era nudă
sau acoperită cu licheni, de modul de dispunere - numărul,
poziţie şi ierarhizarea mărimilor, iar regulile după care se realiza
amplasarea acesteia erau foarte bine stabilite, existând adevărate

273
stidii în acest domeniu, astfel încât fiecare compoziţie să susţină
o idee sau să declanşeze o anumită stare. În Europa ele apar foar-
te timid în grădinile italiene şi reintră oarecum în atenţie în-
cepând cu epoca romantică sau sunt folosite ca suport pentru
flora montană în grădinile botanice. O dată cu „renaşterea gră-
dinii sălbatice” în secolul XX, stâncile reapar sporadic în asociere
cu apa dar nu au acelaşi mesaj ca şi în amenajările Zen.
Insulele – au un trecuz foarte îndepărtat dar se inobilează
cu o mare expresivitate tot în orient, unde chiar şi când sunt lega-
te de mal nu sunt întotdeauna foarte accesibile, ele făcând parte
tot din lumea simbolurilor. În Europa începând cu secolul al XIX
ele capătă o destinaţie mult mai utilitară - oferind un loc de
odihnă izolat, spaţiu destinat amplasării unui pavilion sau edicul,
sau pur şi simplu pentru a pune în valoare o lucrare de artă. Ele
pot fi „perla” unei suprafeţe de apă sau o pot anima.
Trecerile pas cu pas - preluate tot din „Ţara soarelui ră-
sare” se folosesc şi astăţi nu numai pentru a traversa o apă ci şi
pentru o peluză.
Podeţele şi podurile - sunt elemente utilitate dar şi deco-
rative, care în orient sunt executate din lemn, ceea ce la oferă
eleganţă şi culoare sau din piatră, elemente preluate şi de practica
europeană după perioada renaştentistă, când apar podurile sub
formă de arcuri din piatră sau cărămidă.

274
Am văzut până acum care sunt anumite moduri de mani-
festare ale apei într-o compoziţie peisageră şi unele dintre ele-
mentele componente, în continuare se vor prezenta câteva reco-
mandări referitoare la amenajarea suprafeţelor de apă care în
spaţiile verzi poate fi: stătătoare şi are o mare capacitate de a
creea iluzia unui spaţiu mărit, în timp ce jocul de lumini şi umbre
al peisajului înconjurător ce se oglindeşte în ele accentuează sen-
timentul de linişte, curgătoare şi ţâşnitoare. De asemenea, apa,
poate fi: naturală (fluvii, lacuri, pârâuri, căderi de ape) sau
amenajată (canale, bazine, fântâni).
Oglinda de apă, are în primul rând scop decorativ dar a-
jutată şi de jocurilor de apă (jeturi, căderi dintr-o cupă în alta,
dintr-un bazin în altul) poate ameliora mult un microclimat.
Aceste suprafeţe au în general forme geometrice, delimitatrea
faţă de vecinătăţi făcându-se printr-o bordură (în cazul unor com-
poziţii monumentale sau când adâncimea apei depăşeşte 30-40
cm), o bandă de flori (pentru a împiedica accesul până la apă) sau
se merge cu peluza până la nivelul apei (când adâncimea nu va
depăşi 15 cm), o practică contemporană pentru grădinile private.
Adâncimea mică a apei (pretinde şi limpezime totală) permite
utilizarea unor îmbrăcăminţi ceramice decoretivă de obicei pentru
a se da iluzia de profunzime se folosesc nuanţe între albastru ma-
rin şi ceruleum. Caracterul decorativ şi incitant poate fi aplicat nu
numai prin jocurile de apă, ce pot fi, programete pe nenumărate

275
faze - ca poziţie, formă, înălţime, direcţie, debit, etc., inter-
venindu-se prin modificări ale presiunii) ci şi prin iluminat -
apelându-se la fibra optică, poate amplifica şi mai mult ofertele,
inclusiv prin corelarea cu un set de programe muzicale.
Lacul, pentru a favoriza relaxarea psihică şi pentru a
permite agrementul (apar ambarcaţiuni), se renunţă la caracterul
monumental şi la conturul geometric al „bazinului”. Se consideră
că suprafeţele mari de apă, caz în care nu se vede malul opus,
diminuează interesul, efectul nefiind acelaşi cu cel de la malul
mării. În amenajarea malurilor nu se va neglija crearea unor spaţii
care să asigure intimitatea, de asemenea, se va ţine cont de tenta-
ţia golfului, a locurilor de reverie, a posibilătăţii de a atinge apa
sau de a fi deasupra ei, aşa cum nu poate fi uitată o anumită doză
de diversitate sau puctarea unor elemente de interes. Dacă malul
opus este depărtat sau scund şi nu formează un obiectiv de sea-
mă, el trebuie subliniat prin crearea unor plantaţii dese şi înalte
sau chiar prin amplasarea de edificii cu o siluetă interesantă şi cu
un volum impunător, care să dea impresia că malul este mai a-
proape de privitor. În situaţia inversă, se poate obţine îndepăr-
tarea aparentă a ţărmului prin coborârea nivelului malurilor şi
suprimarea eventualelor construcţii.
Forma lacurilor naturale sau artificiale este determinată, în
general, de relieful terenului, este de preferat ca, indiferent de
modul lor de formare, conturul acestora să fie cât mai apropiat de

276
cel natural. Aceasta poate fi ameliorată însă luându-se în consi-
derare următoarele reguli mai importante:
 conturul general al lacului să fie cu atât mai simplu cu cât
lacul este mai mic, golfurile, capurile, insulele şi penin-
sulele nefiind indicate decât pentru lacurile cu suprafeţe
foarte mari;
 conturul malurilor trebuie să fie alcătuit din linii curbe şi
fără frânturi, respectându-se o oarecare asemănare de for-
me între malurile opuse, fără însă ca ele să fie simetrice.
Apele curgătoare necesită primenirea apei, astfel viteza de
curgere a apei nu va depăşi 0,30 m/secundă dacă se cultivă plante
acvatice decorative sau va fi cuprinsă între 0,30-1,20 m/secundă
atunci când dorim să împiedicân depunerea aluviunilor şi dez-
voltarea unei vegetaţii acvatice necorespunzătoare ca trestia,
papura, etc., (ce întruneşte condiţii favorabile de creştere şi
dezvoltate atunci când adâncimea apei este mai mică de 1 m, fa-
vorizând apariţia ţânţarilor). Pentru a se pierde cât mai puţină apă
în sol se va face impermeabilizarea acesteia - prin lutuire,
betonare, aplicarea de straturi impermeabile.
Cursul de apă, situat pe un teren plan are o lăţime mai
mare şi formează meandre caz în care perspectivele sunt lungi şi
cu-prind o mare parte din peisaj, ceea ce diminuează mult
întâlnirea ineditului. În acest caz se va căuta o diversificare în
înfăţişarea celor două maluri sau schimbări ale direcţiilor

277
traseului aleii ve-cine cursurilor, cu opturări vegetale parţiale.
Prezenţa unor insule sau crearea lor poate conduce la animarea
imaginii. În cazul în care panta e mare şi valea mai îngustă cu
maluri înalte, vederea de sus devine interesantă, caz în care axul
aleii nu trebuie să fie paralel cu cel al apei, ca şi în cazul anterior.
Viteza apei, cascadele, stâncile, virajele scurte, nivelele diferite
ale vegetaţiei, succesiunile repezi de lumină-umbră, muzica
curgerii, etc., sunt atuurile apelor iuţi, care sunt însă lipsite de
oglinda apei - de reflexia apelor liniştite. Ca efecte se va reţine că
zonele umbrite amplifică vizual adâncimea, că suprafeţele de apă
expuse la soare par mai mari şi mai animate, că apele limpezi
amplifică starea de visare în timp ce cele tulburi pe cele de
nelinişte. Dar trebuie reţinut că apa, indiferent că este stătătoare
sau curge, dă per-sonalitate şi „suflet” peisajului, indiferent de
amploarea dimen-siunii acestuia.
Lărgimea şi adâncimea unei ape curgătoare depind de
volumul apei şi înclinarea terenului, care determină viteza de
scurgere. În condiţii de teren plan apele curg încet, fac meandre
mari, în timp ce pe terenuri înclinate apele fac meandre mici şi
produc rupturi în albie, iar pe terenurile foarte înclinate apele au
caracter torenţial, torentul care se prăvăleşte pe pante abrupte
formând căderi de apă înviorează şi dă mişcare peisajului; în
timp ce un râu care străbate un traseu înverzit lăsând să se vadă

278
pe anumite porţiuni malurile sale naturale, imprimă peisajului un
aspect vesel.
Dintre principiile care stau la baza amenajării apelor
amintim:
 Malurile apelor curgătoare pot să se apropie sau să se de-
părteze între ele, păstrând un paralelism aproximativ, astfel
că atunci când un mal este concav, cel opus apare convex;
 Nu este normal ca o apă curgătoare să prezinte ambele
maluri concave în raport cu firul apei. Chiar dacă se admite
că, dintr-o cauză oarecare, se creeză astfel de situaţii, la un
moment dat curentul va acţiona asupra unuia din maluri, în
timp ce celălalt cu timpul se va sedimenta şi deci va deveni
convex;
 Nici ambele maluri convexe în raport cu firul apei nu sunt
normale. Curentul strâns între aceste îngustări ale albiei va
avea o viteză mai mare şi va face mai repede drum, înlă-
turând obstacolele;
 Când într-un spaţiu verde se amenajează un curs de apă
sinuos, cu coturi accentuate, repliate unele după altele şi cu
întortocheri neplăcute, şi mult mai numeroase decât în mod
natural, se obţine un efect negativ. La schimbarea direcţiei
cursului de apă, malurile trebuie să fie suficient de rotun-
jite, evitându-se obţinerea unei limbi înguste de pământ.
Când apele se bifurcă pentru a forma o insulă, cele două

279
braţe care înconjoară insula, nu au de regulă, acelaşi debit,
şi ca atare, unul din braţe are o lăţime mai mare;
Cât priveşte perspectiva, nu este nevoie să fie cuprinsă cu
privirea toată lungimea apei curgătoare sau întregul perimetru al
unei ape stătătoare. Un râu devine mai interesant atunci când se
pierde într-un masiv sau se ascunde vederii, datorită terenului
accidentat. Un lac, un bazin, vor părea mai mari dacă nu vor fi
cuprinse dintr-o privire toate detaliile.
Proiectantul trebuie să utilizeze relieful malurilor luând în
considerare efectele pe care acestea le exercită întregii compo-
ziţii, deci şi asupra vizitatorilor. De exemplu, malurile abrupte de
pe văile înguste limitează vederea şi creează spaţii înguste, în
care vizitatorul se simte izolat, încercând un sentiment de sin-
gurătate şi constrângere. De aceea, în asemenea cazuri, pe malul
în care apa loveşte şi-l erodează se pot amenaja stâncării care pe
lângă consolidarea malurilor atrage atenţia vizitatorilor asupra
unui aspect particular al peisajului. Uneori, de-a lungul acestor
văi cu maluri înalte, este indicată trasarea unor cărări şi alei as-
cunse, cu sinuozităţi şi cu nişe de verdeaţă pentru odihna de scur-
tă durată. Totuşi şi în asemenea situaţii, apele cu maluri înalte,
închise, este necesar să aibă din loc în loc deschideri de perspec-
tive mai largi, în lungul apei sau către malul opus, prin amena-
jarea unor mici terase, situate în porţiuni ceva mai înalte sau prin

280
proiectarea unui anumit traseu al aleii, care să permită des-
chiderea perspectivei.
Dacă o apă este limitrofă unei clădiri şi malurile ei sunt
joase permiţând o bună vizibilitate pe distanţa cea mai scurtă,
este indicat ca pe această direcţie să se amplaseze o peluză cât
mai mare, evitându-se plantarea unor grupuri compacte de arbori
sau arbuşti. Dacă dimpotrivă, malurile înalte şi abrupte împiedică
observarea apei şi se vor crea perspective oblice, în direcţia cur-
gerii sau opus acesteia, care să ofere vizionarea unei porţiuni cât
mai mari din luciul apei.

5.11.1. Vegetaţia de pe malul apelor. Peisajele de-a


lungul malurilor se recomandă a se schimba în funcţie de ale-
gerea traseului pe care îl au aleile de pe maluri. Plantaţiile care se
prevăd pe malul apelor pot fi făcute: în masive sau în grupări. În
masive se formează adevărate ziduri verzi, caz în care se reco-
mandă a se folosi pe întinderi mai scurte ale malurilor, de-a
lungul micilor golfuri, a labirintelor mici de apă. Zidurile verzi
din plante care au o culoare închisă a frunzelor dau peisajului o
notă mai puternică de masivitate, volum şi compactitate. Vege-
taţia pe maluri poate fi plantată şi în grupuri mici, astfel încât să
creeze peisaje deschise. Acest tip de amenajare permite formarea
de perspective largi sau deschise şi este propriu întinderilor mari
de apă şi malurilor în pantă lină.

281
Plantarea în grupuri se execută deoarece însuşirile deco-
rative ale unor arbori cresc dacă sunt plantaţi mai mulţi la un loc.
Grupurile pot fi alcătuite din aceeaşi specie sau din specii dife-
rite. Apa lacului în care se oglindesc arborii amplifică efectele de
masă şi le conturează mai precis. La amplasarea grupărilor se va
avea în vedere ca ele să fie profilate fie pe un gazon, fie pe
cer sau pe un fundal de vegetaţie de culoare contrastantă. În apro-
pierea apelor se vor amplasa în special grupuri de specii care to-
lerează o umiditate mai pronunţată a solului şi care rezistă la
inundaţii: Taxodium, Salix, Populus, Alnus, Fraxinus (frasi-
nul pufos) etc. La depărtări mai mari se pot întrebuinţa specii
care suportă o umiditate moderată (stejar, ulm, corn, păducel,
lemn câinesc, dracilă, frasin). Arborii solitari vor fi plantaţi fie
lângă ape pentru a determina un cadru al peisajului de mal, fie pe
spaţiile libere ale pajiştilor.
În general, plantarea grupărilor şi alegerea speciilor se face şi în
funcţie de forma şi mărimea apelor. Astfel, la oglinzile mari de
apă sau la depărtări mari se preferă a se planta în masive. Pe
măsură ce bazinele de apă au dimensiuni mai mici se plan-tează
specii de talie mai mică, în grupuri sau sub formă izolată.
Sortimentul de specii care se pot utiliza pentru amenajarea plan-
taţiilor de pe malul apelor sunt prezentate în Tabelul 4.

282
Tabel.4. Sortimentul de specii care pot fi utilizate la amenajarea
plantaţiilor de pe malul apelor.
Arbori: Arbuşti:
Quercus palustris (stejarul de Hippophaea rhamnoides (cătina
baltă) - specie întâlnită în zona albă) - suportă bine prundişurile şi
Deltei Dunării. solurile nisipoase umede.
Fraxinus holotricha (frasinul Tamarix ramosissima (cătina roşie)
pufos) - specie întâlnită în zona - folosită ca plantă fixatoare pentru
Deltei Dunării. malurile nisipoase.
Salix babilonica (salcia pletoasă) Salix viminalis (răchita) - creşte
spontan de-a lungul apelor.
Populus alba (plopul alb) - Syringa vulgaris (liliac) - suportă
Taxodium distichum (chiparos de zonele semiumede.
baltă) - foarte rezistent la inunda-
ţii (emite pneumatofori).
Populus nigra (plop negru) - Viburnum lantana (dârmoz) -
necesită căldură multă şi de aceea suportă zonele semiumede.
se întâlneşte frecvent în zonele de
câmpie.
Salix alba (salcie albă) - suportă Salix purpurea (răchita roşie) -
foarte bine inundaţiile îndelun- suportă foarte bine zonele umede.
gate
Alnus incana (aninul alb) - foarte Salix cinerea (răchita cenuşie) -
recomandat pentru susţinerea ma- suportă foarte bine zonele umede.
lurilor.
Alnus glutinosa (aninul negru) - Berberis vulgaris (dracilă) - su-
se poate folosi şi pentru conso- portă zonele semiumede.
lidarea malurilor.

5.12. Lumina naturală. Proiectarea sistemului de


iluminat în peisajele amenajate

Fără a mai aminti toate atributele luminii, vom trece direct


la a subliania aportul său hotărâtor în realizarea expresivităţii
unei compoziţii şi a unui ambient, ca parte a tandemului lumină-

283
culoare. În perioada diurnă a zilei, vom avea în vedere plimbarea
soarelui pe boltă, condiţiile climatice ale zonei, raportul vegetal-
apă-construcţii cât şi cele două feluri de umbră a elementelor,
proprii şi purtate/transmise. Compoziţiile în care predomină zo-
nele umbrit favorabile pentru odihnă şi calm în timp ce zonele
însorite predispun la veselie, la bună dispoziţie.
În dispunerea şi asocierea planurilor se va avea în vedere
următoarele:
 neutraliazarea desfăşurărilor prea lungi cu componente ce
au acelaşi grad de absorbţie sau reflexie a luminii pentru a
nu induce monotonia;
 evitatrea contrastelor prea puternice de lumină-umbră, ce
rup unitatea;
 siluetele interesante sunt puse în evidenţă când soarele este
mai aproape de linia orizontului;
 lumina de amiază măreşte intensitatea cromatică,
evidenţiază mai bine formele;
 razele de dimineaţe şi cele de seara duc la formarea unor
umbre foarte prelungi în imaginea compoziţiei.
 în nopţile luminate de lună se va realiza o nivelare cro-
matică, ce pune în evidenţă grupurile de arbori şi obiectele
iluminate artificial, iar cromatica rece induce o dispoziţie
pasivă, visătoare.

284
Iluminatul artificial (vezi caietul de lucrări, PP17) are
avantajul că este la dispoziţia peisagistului oferindu-i game
cromatice calde sau reci, lumină clară sau difuză, iluminat pulsa-
toriu sau intermitent, direcţionări selective (asemănătoare decu-
pajelor), efecte din cele mai complexe, totul putând fi programat.
Iluminatul de noapte poate duce la o nouă compoziţie faţă de cea
diurnă permiţând să scoatem sau să introducem „în cadru”.
Arhitectul Henri Gaudin spunea că „imaginea nocturnă se
poate con-sidera o pată albă pe care se poate proiecta imaginarul”
şi tot el sesizează că dispariţia umbrelor poate echivala cu „des-
cărnarea formelor”. Pentru J.Kersale, lumina e un material care
se pretează la orice fantezie. În realizarea sistemului de iluminat
trebuie avute în vedere următoarele situaţii: iluminatul general
(cu efecte temperate de lumină-umbră, cu surse la înălţime şi
evitarea orbirii - folosind în acest scop lumină difuză sau filtrată),
iluminatul local/punctual şi iluminatul de ambianţă (ce exclude
spoturile şi lumina rece şi care poate insista numai pe anumite
detalii). Nu trebuie abuzat de iluminatul de jos ce poate afecta
„liniştea grădinii” şi nici de filtrele colorate ce produc o atmos-
feră prea artificială. La iluminatul suprafeţelor de apă, este prefe-
rabil să se aibă în vedere vegetaţia sau existenţa altor elemente
perimetrale, care, la rândul lor, luminate, intoduc în cadru şi ima-
ginile reflectate. În cazul jeturilor de apă şi ochiurilor de apă
luminoase, se poate apela la fibra optică care elimină de la faţa

285
locului dispozitivele permiţând introducerea luminii chiar în jet
sau oglindă, înlăturâd „orbirea”.
Instalaţia electrică asigură iluminatul corespunzător al par-
cului sau grădinii, având un rol funcţional, dar şi decorativ. Cor-
purile de iluminat sunt tratate ca obiecte decorative, cu efecte
diverse, putând fi montate pe stâlpi ca lampadare sau jos, ca lăm-
pi pitice. Iluminarea florilor se face prin becuri cu incandas-
cenţă, pentru a nu se denatura culorile. Traseul de iluminat ur-
mează îndeaproape pe cel al vizitatorilor, al aleilor de acces.
Istalaţiile electrice de forţă se vor realiza de către speciliştii elec-
tricieni, în colaborare cu arhitectul peisagist şi cu beneficiarul
(administraţia) spaţiului amenajat.
Orice corp material nu poate fi considerat ca fiind total in-
dependent de mediul şi de anturajul său. În arhitectură şi peisa-
gistică, mai mult decât în oricare domeniu al artelor, există o re-
laţie bine definită între obiect şi formele înconjurătoare. Toate
aceste observaţii se referă la iluminarea directă a corpurilor. În
studiul efectelor luminii asupra formelor este necesar să acordăm
o mare atenţie modului de iluminare şi poziţiei centrului de emi-
sie a razelor luminoase. Orice geneză implică şi gestul primordial
al iluminării, dematerializarea, transparenţa şi comunicarea
energiilor dintre obiecte, preocupări aflate în prim-planul cău-
tărilor arhitecturii peisagere contemporane.

286
Leonardo da Vinci are în lucrările sale un capitol intitulat
“Umbra şi împărăţia ei”, conceptele sale fiind fundamentate
matematic, el vorbeşte despre cele zece funcţii optice ale ochiului
- lumină, întuneric, corp şi culoare, formă şi poziţie, distanţă şi
apropiere, mişcare şi repaus. Leonardo descrie aceste funcţii prin
prelegeri amănunţite despre perspectivă, dând lămuriri despre
sistemele perspectivei bazate pe geometrie, proporţie şi modula-
ţia luminii şi a umbrei. Identifică apoi mai multe tipuri de per-
spectivă printre care forma convenţională, ce are la bază un sin-
gur punct de fugă (proiecţie conică centrală), folosirea mai mul-
tor puncte de fugă (două sau trei), precum şi perspectiva aeriană.
Pe lângă aceste sisteme tradiţionale, marele maestru al Renaşterii,
explorează cu ajutorul cuvintelor şi al desenelor geometrice sau
analitice noţiuni de viziune în unghi larg, de adâncime laterală şi
perspectivă atmosferică, tehnici care folosesc valarea şi deschi-
derea progresivă a tonurilor pentru a crea iluzia adâncimii în
spaţiu. Le Corbusier consideră lumina ca factor determinant al
organizării spaţiului, el spune că “întreaga plastică a spaţiului,
structura sa, depind esenţialmente de prezenţa luminii şi de inten-
sitatea ei”.
Cu ajutorul luminii şi a umbrelor se poate obţine volum şi
adâncime, acest principiu a fost aplicat din perioada Renaşterii
până în zilele noastre. Orice obiect este vizibil pentru că reflectă

287
lumina, în absenţa luminii, materia, culoarea şi forma nu ar putea
prinde viaţă.
Umbra posedă culoarea obiectului asupra căruia este
proiectată, de asemenea, umbra poate dobândi o culoare pro-
venind de la un obiect din vecinătate. Înainte de a amplasa un
element decorativ trebuie să observăm cum şi de unde vine lumi-
na. Dacă este naturală, artificială, puternică, discretă, bogată în
culoare, fadă, directă sau difuză. Lumina puternică dă contraste
puternice şi umbre pronunţate, întunecate. Dacă elementele sunt
situate în penumbră, adică iluminate indirect, cu o lumina e filtra-
tă, difuză sau slabă, formele apar sub cu totul alte aspecte şi
comportă o gamă diferită de efecte, de asemenea, culorile obiec-
telor vor fi uniforme şi mai puţin contrastate. Luminile, de aceas-
tă dată, sunt provocate numai de reflexii, în timp ce umbrele
proprii şi purtate, în loc să fie diminuate sunt subliniate şi ampli-
ficate fără o delimitare precisă.
În funcţie de direcţia din care vine lumina trebuie studiat
unde cad umbrele, direcţia luminii poate însufleţi sau nu elemen-
tul arhitectonic sau vegetal, astfel:
 dacă lumina vine din faţă, ea diminuează volumele şi
umbrele, obiectul este curat, limpede şi fără mister;
 dacă lumina vine din spate, obiectul nu va mai emana
lumina, iar formele şi volumele lui devin misterioase;

288
 o sursă de lumină stabilită din lateral dă mai multă forţă
subiectului şi aduce contrast;
 dacă lumina provine de sus şi dintr-o parte (stânga sau
dreapta) va conferi o iluminare puternică şi uniformă a
elementelor;
 dacă lumina vine din partea de jos va orienta toate umbrele
asupra elementului, fără o bună stăpânire a efectelor aces-
tui tip de iluminare se poate crea o imagine grotească şi de-
monică.
Pus sub diferite lumini, un peisaj va fi mai mult sau mai
puţin apreciat. O lumină slabă pe timp de ploaie nu va fi perce-
pută în acelaşi mod ca şi culorile cerului de vara.

289
6. FAZELE CONCEPŢIEI ŞI CONŢINUTUL UNUI
PROIECT DE AMENEJARE PEISAGERĂ

Oricare ar fi scara unui proiect, proiectantul trebuie să


studieze mai întâi cu toată atenţia lotul alocat (vezi caietul de
lucrări, PP5, PP5 şi PP18). Singur sau împreună cu reprezentanţii
primăriei sau cu arhitectul care se ocupă de partea de construcţie,
arhitectul peisagist evaluează dacă locul propus este potrivit
proiectului. Trebuie să ia în considerare aspectul general, clima-
tul, calitatea solului şi nu în ultimul rând costurile. După ce a
analizat toate aceste informaţii, arhitectul începe efectiv designul.
Proiectul are la bază criterii stricte de scară şi propor-
ţionalitate. Proiectantul trebuie să folosească la maxim forma-
ţiunile naturale - dealuri, văi, râuri, lacuri - pe care le păstrează,
le amenajează sau le modifică radical. În plan pot fi incluse şi
sub-diviziuni ale spaţiului, fie că este vorba de parcele de teren
dis-tincte, amenajate pentru a respecta o simetrie generală sau un
lot împărţit în porţiuni mari, unde separarea nu este evidentă.
Componentele unei grădini, parc sau orice alt spaţiu verde
amenjat sunt: solul, vegetaţia, apa şi aerul ca elemente primare
(ce se pot reduce la trei: mineralul, apa, şi vegetalul) şi echipa-
mentele reprezentate prin: obiecte arhitecturale, lucrări ingine-
reşti de artă, lucrări edilitare, în echipamente fiind incluse atât
materialele organice cât şi cele anorganice.

290
Proiecţia în plan este “actul de naştere” a unei compoziţii,
o sinteză între datele de temă, cunoaşterea sitului şi alegerea ele-
mentelor ce urmează a răspunde optim unor funcţii, creind am-
bienturile adecvate trăirilor ce se preconizează. Simplificând, o
amenajare se va materializa grafic într-un plan, unde suprafeţe cu
anumite destinaţii sunt delimitate, personalizate ca formă şi ie-
rarhizate de o reţea a traseelor. Suprafeţele, purtătoare de funcţii
şi mobilate sau echipate ca atare, se materializează în structuri
spaţiale evidenţiate de secţiuni, desfăşurări, perspective. Aşadar,
naşterea planului este rezultatul parcurgerii unor faze, şi cu cât
analiza a fost mai bine făcută şi mai bine motivată, mai coerentă,
cu atât planul propus va fi mai valoros şi viabil. Planul, macheta
şi vizualizarea pe calculator ne ajută să ne apropiem de “ce va fi”.
Elementele de tranziţie dintre clădiri şi componentele pri-
mare ale grădinii ajută la coerenţă în compoziţie, dar nu sunt
obligatorii în orice situaţie. Speciile floricole care vor fi plantate
vor fi alese pornind de la caracteristicile pedoclimatice ale zonei
şi luând în considerare nevoile şi limitele fiecărei specii. Acestea
pot fi alese şi în funcţie dimensiunile elementelor vegetale, de
preferinţele pentru culori, de anotimp, de perioada de înflorire,
astfel ca diferitele porţiuni ale spaţiului amenajat să beneficieze
de flori în momente diferite ale anului, etc. Funcţie de speciile
alese şi de clima din zonă se vor putea stabili, tot în această etapă,
şi îngrijirile de care vor avea nevoie plantele: tunderi periodice,

291
fertilizări, stropiri, plivirea buruienilor, săparea pamântului, înlo-
cuiri de plante funcţie de sezon, întretinerea gazonului, legarea
plantelor cătărătoare, etc. Un proiect bun şi o întreţinere cores-
punzătoare vor face ca spaţiul amenajat să arate aşa cum îşi do-
reşte proiectantul, să fie funcţional, să se încadreze în spaţiul a-
locat şi să corespundă cerinţelor pentru care a fost gândit. Analiza
şi amenajarea solului vor garanta ulterior o “grădină sănătoasă” şi
bine încadrată în peisaj.
Elementele componente ale amenajărilor peisagistice sunt:
 Terenul condiţionează tipul amenajării şi scara de realizare
a ansamblului peisagistic. Suprafeţele mici destinate spaţii-
lor verzi amenajate, în care numai şase unităţi depăşesc 5
ha restricţionează acordarea unor funcţionalităţi complexe,
pentru o afluenţă sporită a utilizatorilor.
 Apele reprezintă alături de vegetaţie un element decorativ
de importanţă majoră. Sub formă curgătoare, stătătoare sau
ţâşnitoare, acestea formează elemente principale în siste-
matizarea unor centre principale şi secundare de compo-
ziţie, având o amplasare preferenţială, în punctele majore
de convergenţă a căile interioare de comunicaţie sau inse-
rate în pietonalul unei alei principale.
 Vegetaţia reprezintă elementul cel mai manevrabil al
amenajărilor peisagistice, prin folosirea diferenţiată a talii-
lor, formelor, culorilor şi texturii plantelor şi a adapta-

292
bilităţii diferitelor specii la variatele condiţii ale mediului,
prin multitudinea posibilităţilor de combinare şi grupare a
lor în plan şi spaţiu. Puternicul proces de antropizare a ve-
getaţiei specific oraşelor, a determinat modificări pro-
funde la nivelul structurii şi compoziţiei floristice. Planta-
rea cu specii exotice, hibride sau cu exemplare indigene
atipice legilor geografice ale zonalităţii şi etajării, precum
şi răspândirea unor specii sinantrope, au determinat o re-
lativă uniformizare a vegetaţiei din spaţiile verzi ame-
najate. Creşterea ponderii speciilor de răşinoase în detri-
mentul foioaselor, reprezintă elementul cel mai pregnant
de diferenţiere a specificului verdelui urban.
 Căile de circulaţie reflectă un grad diferit al dotării, atât la
nivelul bilanţului teritorial al unităţilor verzi, cât în inte-
riorul acestora, normele de proiectare prevăd, în funcţie de
categoria de spaţii verzi, o ponderi de 10-20% din sup-
rafaţa totală. Discrepanţele interne sunt evidente în cazul
parcurilor, unde, invariabil, densitatea şi coerenţa reţelei de
circulaţie scade dinspre centrele principale de compoziţie
către zonele periferice, mai puţin sistematizate sau domi-
nate în general de masivele de arbori.
 Construcţiile decorative şi funcţionale, excelând sau nu,
prin diversitate sau prezenţă numerică, ele reuşesc să indi-
vidualizeze amenajărilor existente (scări, ziduri de sprijin,

293
poduri şi podeţe, pergole, treiaje, colonade, adăposturi de
grădină, jardinierele şi vase decorative, piese de artă plas-
tică - monumente de for public, echipamente pentru jocuri
şi sport).
 Accesoriile şi instalaţiile tehnico - edilitare (iluminat
public, coşuri de gunoi, alimentarea cu apă, toalete ecolo-
gice, elemente de semnalizare ş.a.) încă reprezintă proble-
me de fond ale echipării spaţiilor verzi. Prezenţa acestora
este limitată la zonele centrale sau la anumite sectoare fa-
vorizate de existenţa unor dotări de agrement.
De regulă, o amenajare peisagistică se realizează pe baza
unui proiect. Fazele de proiectare sunt, potrivit legii, următoarele:
studiul de pre-fezabilitate, studiul de fezabilitate, proiectul tehnic
şi caietele de sarcini. Orice proiect de amenajare peisagistică
tebuie însoţit de o temă de proiectare, astfel:
A. Pentru o amenajare pe teren privat, o grădină, tre-
buie ataşat temei o ridicare topo a parcelei în cauză, scara 1/200
plus un studiul geotehnic ce va preciza locul forajelor şi structura
goe a fiecărui foraj, adâncimea pânzei freatice, condiţiile de
fundare pentru construcţii.
B. Amenajare pe teren public, cu suprafeţe uneori
foarte mari, terenul fiind stabilit printr-o documentaţie de urba-
nism sau în urma unui studiu de pre-fezabilitate ce a analizat mai
multe amplasamente, va cuprinde: tema, schiţa topo, studiul geo-

294
tehnic, extras din Planul Urbanistic General (PUG) pentru zona
în cauză, eventual documentaţii elaborate anterior, cartări ale
construcţiilor şi vegetaţiei existente, alte studii, cum ar fi cel de
mediu, desfăşurări şi precizări privind patrimoniul, etc. Toate
aceste date trebuie să fie la dispoziţia proiectantului ce întoc-
meşte documentaţia pentru obţinerea Certificatului de Urbanism
(CU), conform legii 50/1990, modificată prin HG/91. CU este
primul pas oficial al proiectării pe traseul obţinerii avizelor le-
gale, şi este eliberat de serviciul de specialitate al Primăriei, cu
acordul Consilliului local, respectiv verifică statultul juridic al
terenului, confruntă tema de proiectare cu prevederile PUG-lui,
poate solicita faze în plus pentru clarificare ca Planului Ur-
banistic Zonal (PUZ) sau Planul Urbanistic de Detaliu (PUD),
precizează avizele ce trebuie obţinute pentru Autorizaţia de
construcţie. Atunci când tema contravine prevederilor din PUG,
este obligatorie realizarea unui PUZ sau PUD. Când toate acestea
sunt clarificate, avizele obţinute, propunerile elaborate, se depune
documentaţia pentru obţinerea Autorizaţiei de Construire.
Un proiect de amnenajare, în fază finală, cuprinde o
documentaţie scrisă, una grafică şi uneori o machetă.
Documentaţia scrisă va conţine:
 descrierea zonei: infrastructura existentă, cu evidenţierea
caracterului zonei (rezidenţială, industrială, mixtă, etc.),
menţionarea factorilor de poluare, a condiţiilor geo şi

295
morfologice ale amplasamentului. Se va insista pe ele-
mentele de climă, pe vegetaţia specifică, pe elementele
particulare sau sensibile. Prevederile PUG, comentarea
altor studii din zonă sau din imediata vecinătate, a cerin-
ţelor din tema de proiect, a concluziilor studiilor făcute în
cadrul contractului şi a avizelor obţinute. Prezentarea pro-
punerilor când e cazul pe variante, conform legislaţiei
 eficienţa economică va avea în vedere atât investiţia ini-
ţială cât şi cea necesară în timp pentru exploatare.
 eficienţa socială, căreia i se va acorda o atenţie aparte. Prin
eficienţă socială se înţelege totalitatea efectelor sociale,
respectiv un efort eficient din partea colectivităţii, menţi-
nerea echilibrului ecologic dar şi acelui psiho-fizic al po-
pulaţiei, sprijinirea educaţiei şi a unui grad ridicat de ur-
banitate (comportament, conştiinţă socială), oferirea de
satisfacţii estetice, emoţionale, etc.
C. Pentru amenajările mai complexe se vor face eta-
pizări, cu defalcarea investiţiei.
Partea grafică va conţine:
 planşe cu prezentarea situaţiei existente, ridicare topo,
secţiuni prin teren, desfăşurări, cartarea vegetaţiei, imagini
foto, etc. La studiul de prefezabilitate şi fezabilitate se
elaborează o documentaţie simplificată, care cuprinde doar
un plan general de amenajare cu zonarea funcţională şi o

296
evaluare generală. Acestea se elaborează pe baza unei ridi-
cări topografice a terenului, a unui studiu hidro-geologic şi
a temei de proiectare.
 prezentarea propunerilor. Încadrarea în PUG, relaţiile cu
zonele funcţionale învecinate şi trama stardală, planuri şi
scheme
1. planul de încadrare în zonă, la scara 1/25000, 1/5000,
după caz; planul general de amplasament al zonei ce se
amenajează peisagistic, la scară convenabilă, 1/5000,
1/1000, sau chiar 1/500, plan de amenajare generală la
scara 1/200, 1/500, 1/1000, funcţie de amploarea am-
plasamentului, şi care cuprinde: zonare funcţională,
care poate fi o schemă alăturată, traseul aleilor, lucrările
inginereşti de artă, obiectele de arhitectură, dispunerea
vegetaţiei şi a suprafeţelor de apă, dispunerea mobi-
lierului, cotele ternului amnenajat, marcarea secţiunilor
caracteristice, marcarea acceselor, precizări privind
vecinătăţile (funcţiuni, regim de înălţime, etc.). Acestea
vor fi cuprinse în planurile de amplasare de detaliu
lucrate la scări convenabile: 1/100 sau 1/50 pentru de-
coraţia pardoselilor, dispunerea jardinierelor, a per-
golelor etc.; detalii de execuţie pentru diverse piese de
mobilier exterior de grădină, de artă, etc. la scări

297
convenabile (1/20, 1/5), secţiuni transversale şi longi-
tudinale prin zona amenajată, la scara 1/500,1/1000;
2. plan sistematizare verticală, curbele de nivel modi-
ficate, decapări-umpluturi, drenuri, sistemul de evacua-
re a apelor de suprafaţă, etc., secţiuni caracteristice prin
teren, profile prin alei, desfăşurări;
3. planul de plantare generală, detalieri pe zone, evoluţia
siluetei vegetaţiei în timp, detalii de mobilier, de pavi-
mente decorative, pergole, spaliere, diverse edicule,
etc.,
4. piese de specialitate: plan coordonator reţele, lucrări in-
ginereşti (ziduri de sprijin, protejări de maluri, podeţe,
pasarele, sisteme de drenaj, aducţiuni, baraje de reten-
ţie, praguri de fund, etc), structuri de rezistenţă în cazul
unor pavilioane, detailări lucrări de artă monumentală,
instalaţii de programe;
5. întocmirea caietului de sarcini, necesar organizării lici-
taţiilor, cu evidenţierea tuturor datelor de investitie, or-
dinea şi categoriile de lucrări depind de la o lucrare la
alta.
La întreţinerea unei grădini sau a unei amenajări trebuie
avută în vedere evoluţia în timp a vegetalului, activitate realizată
prin întocmirea unui “jurnal” privind studiile cromatice ale vege-
taţiei pe anotimpuri, ritmurile de creştere, perspective, etc.

298
6.1. Cercetarea şi analiza terenului pe care urmează a
se executa proiectarea spaţiilor verzi

Înainte de a începe proiectarea propriu-zisă (vezi caietul de


lucrări, PP22, PP23 şi PP24) se va revedea întrega documentaţie
cu privire la terenul care urmează a se amenaja, respectiv:
 datele geografice;
 datele hidrologice;
 datele pedologice;
 datele climatice;
 datele privind vegetaţia.
Analiza terenului se va face pe baza unui plan topografic
care va cuprinde toate detaliile terenului inclusiv relieful redat
prin curbe de nivel. Pe teren se cercetează şi se înseamnează o
serie de date necesare proiectării referitor la:
1. forma terenului, limitele şi rectificările necesare a se
executa;
2. denivelările (pante, rampe, locuri mai plane, rupturi de
pantă, văile şi tipul lor, etc.) şi posibilităţile lor de ame-
najare;
3. modul cum factorii climatici acţionează în cuprinsul
terenului cercetat;
4. se vor executa un număr de profile de sol în urma că-
rora să se poată determina: tipul genetic, grosimea solu-

299
rilor, conţinutul în humus şi substanţe nutritive din sol,
gradul de eroziune, etc.;
5. condiţiile hidrologice: nivelul apelor freatice şi chi-
mismul lor, gradul de sărăturare şi înmlăştinare, apele
naturale ce pot fi folosite pentru udatul plantelor (izvoa-
re, iazuri), necesitatea efectuării unor lucrări de deseca-
re, drenaj, ameliorare;
6. vegetaţia lemnoasă existentă: speciile, varietăţile şi for-
mele ornamentale, vârsta, înălţimea, diametrul, proiec-
ţia coronamentelor exemplarelor celor mai dezvoltate şi
care urmează să fie menţinute, starea fiziologică şi
fitosanitară, exemplarele care vor trebui păstrate sau în-
lăturate;
7. vegetaţia ierboasă (specii, asociaţii) etc.;
8. fixarea locurilor de unde se deschid cele mai frumoase
privelişti, locurile cele mai indicate pentru fixarea cen-
trelor compoziţionale, axele de perspectivă posibile a se
realiza etc.;
9. posibilităţile de îndreptare prin efecte optice a unor con-
diţii defavorabile (forme ale terenului prea lungi sau
prea late, perspective prea scurte sau prea lungi etc.),
suprafeţele bune pentru construcţii;
10. punctele cele mai logice de intrare şi de ieşire;

300
11. traseele cele mai indicate de drumuri şi alei din punct
de vedere funcţional şi estetic;
12. traseele prezente şi viitoare ale instalaţiilor electrice, de
apă, canalizare şi gaze, locuri prevăzute pentru instala-
rea transformatoarelor, hidranţilor şi gurilor de canal;
13. amplasarea cea mai indicată a locurilor de parcaj auto,
a terenurilor sportive, a terenurilor de joacă pentru co-
pii, etc.;
14. locurile care trebuie protejate cu ajutorul plantaţiilor de
protecţie împotriva zgomotelor, vânturilor, înzăpezirilor
şi poluării;
15. locurile unde se pot creea suprafeţe de apă: bazine, ia-
zuri, izvoare, pâraie;
16. amplasarea fântânilor arteziene şi dimensionarea lor în
plan şi spaţiu;
17. fixarea locurilor pentru o serie de construcţii utilitare:
adăposturi, pavilioane, sere, etc.;
18. indicarea amplasamentelor celor mai potrivite pentru
statui şi alte construcţii ornamentale: pergole, treiaje,
porticuri, colonade, etc.;
19. amplasarea cea mai potrivită pentru clădirile admnis-
traţiei şi a bazei de producere a materialului săditor, se-
re, răsadniţe etc.;

301
La proiectarea parcurilor şi grădinilor, în funcţie de con-
diţiile existente în teren, este necesar să se ţină seama de unele
norme de proiectare:
A. Proiectarea în extravilan va fi supusă, în general, normelor
de mai jos:
 spaţiul fiind mai puţin limitat decât în mediul urban se va
căuta să se includă în peisaj cele mai frumoase elemente
naturale aflate în împrejurimi;
 proiectarea va ţine seama de acele calităţi care conferă pei-
sajului un caracter specific (de câmpie, colinar, montan,
de baltă, etc.), se va căuta ca aceste trăsături să fie accen-
tuate iar trăsăturile nesemnificative, lipsite de expresie să
fie mascate sau să li se diminueze forţa;
 suprafeţele oferă posibilităţi de acţiune mai neîngrădite
decât în mediul urban şi deci o libertate de proiectare mai
mare, o compoziţie mai liberă;
 pentru orice construcţie nouă se va căuta armonizarea ei cu
natura înconjurătoare, folosirea de materiale de prove-
nienţă locală şi care să-i confere un caracter de naturaleţe;
 uneori se poate crea un contrast între natura înconjurătoare
ca elemnt dominant şi construcţia propriu-zisă;
 elementelor construite este indicat să li se confere un spe-
cific etnografic local;

302
 calitatea esenţială a compoziţiei fiind naturaleţea ce va pre-
fera un stil compoziţional şi un gen corespunzător (stilul
natural peisager, genul pitoresc, etc.);
 expunerea mai directă la intemperiile climatice, lipsa adă-
posturilor antrenează măsuri sporite de protecţie împotriva
vântului, insolaţiei, spulberării zăpezii, căldurilor mari, etc.
B. Proiectarea în intravilan. Aici se va ţine seama de
următoarele principii:
 suprafeţele fiind în general mai reduse decât în mediul
rural şi mai limitate în plan şi spaţiu amenajarea trebuie să
fie compactă, foarte economică, judicioasă funcţional, în-
treaga organizare trebuind să se impună vizual, ca un tot
unitar;
 elementele de constrângere, limitare şi geometrizare pot fi
compensate cu ajutorul vegetaţiei şi a unei trasări, cores-
punzătoare;
 stabilirea raporturilor dintre construcţii şi oraş se poate
face prin intermediul străzii, deci o atenţie deosebită tre-
buie dată: circulaţiei, intrărilor şi ieşirilor, izolării faţă de
zgomot, gaze şi praf prin ecrane cu vegetaţie deasă;
 microclimatul neprielnic impune o intervenţie activă pen-
tru purificarea, răcirea şi ozonificarea aerului cu ajutorul
filtrelor de vegetaţie, pulverizării apei ca aerosoli, creerii
de oglinzi de apă, de pasaje etc.;

303
6.1.1. Proiectarea pe terenuri orizontale se execută
ţinându-se seama de următoarele principii:
 amenajările pe astfel de terenuri oferă un grad de libertate
ridicat iar compoziţiile în stil geometric pot fi executate cu
destulă uşurinţă, fiind în unele cazuri de preferat;
 peisajul fiind monoton legătura dintre elemente şi spaţiu
trebuie foarte bine studiată;
 orice element vertical introdus capătă o valoare sculpturală
şi trebuie judecat după felul cum forma proprie se înca-
drează în mediul înconjurător, se profilează pe un fundal
sau constituie un fond pentru alte elemente situate în faţa
lui;
 pe terenurile plane de primă importanţă sunt: formele
îndrăzneţe, culorile puternice, formele verticale pentru mo-
numentalitate şi realizare de contraste, formele orizontale
pentru realizarea de acorduri cu orizontalul şi introducerea
unei scări umane de comparaţie;
 în luptă cu monotonia, elementul constructiv, poate deveni
în unele cazuri dominant faţă de vegetaţie;
 orice denivelare cât de mică de teren are o importanţă şi ea
se poate accentuată prin utilizarea unor efecte optice;
 lipsa de protecţie faţă de unele elemente naturale (vânturi,
zăpezi, insolaţie) necesită luarea unor măsuri speciale de

304
protecţie (plantaţii sub formă de perdele, masive plantate,
crearea de suprafeţe întinse de apă, etc.).
6.1.2. Proiectarea pe terenuri în pantă necesită luarea în
considerare a următoarelor principii:
 curbele de nivel reprezintă elemnente majore de amplasare
a construcţiilor, teraselor, a vegetaţiei, dispuse în alinia-
mente;
 legătura dintre scările de acces se executată pe linia de cea
mare pantă creind multiple posibilităţi de amenajare arhi-
teturală care să corespundă cerinţelor funcţionale şi es-
tetice;
 amenajările în terase se impun adeseori ca singurele
posibile, mai ales la pantele accentuate;
 accesul la vârful pantei se va face prin părţile laterale,
pentru a facilita urcuşul, folosindu-se serpentinele; nu este
indicat din considerente de ordin funcţional şi estetic ca o
cale de acces să străbată central şi rectiliniu o pantă de la
bază până la vârful ei;
 în proiectare se va ţine seama că, vârful pantei este supus
elementelor dezlănţuite ele naturii şi deci vor fi luate
măsuri speciale de protecţie; vârfurile de pantă oferă des-
chideri de perspective şi vederi panoramice, care trebuiesc
exploate în mod raţional;

305
 adeseori vârfurile de pantă constituie motive de închidere
de perspective şi în acest caz o mare atenţie trebuie acor-
dată amenajărilor pe verticală;
 pantele constituie prilejuri de amenajare a unor grădini
alpine, a stâncăriilor, grotelor, fântânilor de perete şi a
nişelor.

7. AMENAJAREA SPAŢIILOR VERZI ÎN DIFERITE


PERIOADE ISTORICE

Enumerarea celor mai vestite grădini şi parcuri cunoscute


din antichitate şi pâna în prezent ar necesita o listă considerabilă,
iar descrierea şi analiza lor ar comporta un adevărat tratat. În
paginile rezervate acestui curs acest capitol atât de important al
arhitecturii peisajere schiţeză principalele etape prin care a trecut
aceasta artă, de la începuturile ei pâna în zilele noastre (vezi
caietul de lucrări, PP19).
Arhitectura construcţiilor antice, a templelor, palatelor,
arcurilor de triumf, a statuilor şi apeductelor clădite în cea mai
mare parte din materiale care au rezistat intemperiilor milenare se
oglindeşte în vestigii care ne uimesc prin geniul şi măreţia lor ar-
tistică. Arta grădinilor antice, al căror element decorativ îl for-
mează vegetaţia ca produs efemer al naturii şi apa care circulă pe

306
canale tot atât de efemere reprezintă o realizare a spiritului uman,
este prezentă doar în cunostinţele transmise fie prin legende, fie
prin scrieri literare sau miniaturi ulterioare.
După aceste izvoare, începuturile artei grădinilor par a fi
fost localizate în diverse centre ale continentului asiatic, şi anume
la început în China, India, Siria şi Mesopotamia, apoi în Egipt şi
mai târziu în sudul Europei, în Grecia şi în Peninsula Italică, la
romani.
În decursul războaielor dintre popoarele antice, când rând
pe rând regate şi imperii apăreau, se dezvoltau şi piereau, produ-
sele spiritului uman, cultura cu tot ce include această noţiune,
inclusiv arta, au vehiculat de la un popor la altul şi chiar de la un
continent la altul devenind un tezaur universal.
La început grădinile au avut scop strict utilitar, fiind con-
stituite din plante cu rol alimentar, cu timpul, atunci cînd omul a
observat că recoltele sale depind în mare parte de anumite forţe
naturale, simbolizate prin zeitaţi - de exemplu în Orientul Mijlo-
ciu - sau când la egipteni a aparut credinţa renaşterii continue şi
reâncarnării spiritelor, grădinile s-au transformat din spaţii uti-
litare în locuri de meditaţie religioasă. Într-o etapă mai avansată
ele devin locuri de odihnă, cultură şi desfătări, incluzând în com-
poziţia lor, în afară de vegetaţie şi apă, o serie de edificii şi opere
de artă (teatre, portice, statui, băi, terenuri de sport, hipodromuri
etc.). Grădinile din Orient erau sinonime cu noţiunea de “Pa-

307
radis”, reprezentând locuri privilegiate ce ofereau plăcere şi
relaxare prin verdeaţa şi umbra numeroaselor specii lemnoase dar
şi prin miresmele diferitelor specii aromatice sau răcoarea apei
“captivă” în bazine ori prin prezenţa acesteia sub forma unor
cascade.

7.1. Spaţiile verzi în Antichitate


(vezi caietul de lucrări, PP19, pag. 2-22)

7.1.1. Grăginile persane


Darius I (521- 485 Î.Hr.) a construit la Persepolis o grădi-
nă de ceremonii iar la Susa una din grădinile administrative.
Ambele construcţii erau împrejmuite de ziduri, traversate de ca-
nale de irigaţie, iar la colţuri erau creneluri sub formă geome-
trică, de fapt, regularitatea geometrică fiind caracteristica grădi-
nilor persane. Aici erau combinate dragostea mistică faţă de flori,
copaci şi mai presus de toate apa, considerată sursa vieţii.
Persanii au creat 3 tipuri de grădini, respectiv grădina din
jurul palatului - împrejmuită de ziduri şi destinată familiei regale,
grădina mormântului şi grădinile interne cu scop recreativ. După
scrierile lui Xenophon (sec.IV.î.Hr.), "Paradisul" lui Cyrus, Xer-
xes sau Darius erau închise între ziduri, având fie un turn central,
fie câte unul la cele 4 colţuri ale grădinii şi avea formă geome-
trică fiind împărţite în patru mari părţi, rezultate din încrucişarea

308
a doua axe perpendiculare, formate din două canale la intersecţia
cărora era o construcţie, palatul, pavilionul sau un edicul şi mai
rar doar o fântână. Cele 4 braţe ale canalului reprezentau cele 4
fluvii ale cosmosului, orientate spre cele 4 puncte cardinale.
Canalele de irigaţie erau la un nivel mai ridicat decât
plantaţiile şi parterele de flori, pentru ca acestea să fie mai uşor
irigate prin rigole sau infiltraţie. În acest cadru pur geometric,
asocierea elementelor celor două regnuri, vegetal şi animal,
completa perfect imaginea paradisului terestru. Vegetaţia era
repartizată după funcţiunile ei: plantaţiile de arbori mari - platani,
ulmi, chiparoşi şi arbori răşinoşi iubiti de perşi, pentru că intru-
chipau miticul "Copac al vieţii" - pentru umbră şi loc de vână-
toare, de asemenea, în acestă zonă cei bogaţi îşi ţineau săl-
bătăciunile sau exemplarele exotice. Zona arbuştilor decorativi -
laur, mir, trandafir, etc. - era populată cu păsări cântătoare în timp
ce speciile fructifere - portocali, lămâi, rodii, piersici etc. - erau
destinat producţiei de fructe, micile partere de flori bogat colorate
şi numeroase aveau rol decorativ, amintind de pajiştile înflorite
ale munţilor. O însemnătate foarte mare o avea covorul - grădină:
suveranul trebuia, privind o imagine a grădinii, o reprezentare a
ei, să menţină tot timpul anului legătura cu natura, şi prin rege
această legatură o realiza şi poporul.

309
Ele au fost mult influenţate, în decursul vremurilor, de arta
chino-mongolă şi indiana şi au influenţat, la rândul lor, grădinile
din Orientul Mijlociu, din Egipt şi din Grecia.
După ce musulmanii au cucerit Persia, în secolul al VII-lea
- au respectat geometria grădinilor persane şi le-au îmbogăţit cu
elemente decorative specifice, astfel aceasta a intrat într-o nouă
epocă de strălucire fiind transmisă şi altor civilizaţii. O mare
influenţă asupra stilului şi a dezvoltării unor noi ornamente a
avut-o invazia mongolă din secolul al XIII-lea, ambele culturi au
împrumutat din civilizaţia lor. Mongolii au importat cultura per-
sană în imperiul lor ce se întindea în acea vreme şi în India. Se
poate concluziona că, arta grădinăritului din Persia antică a cu-
noscut multe influenţe în decursul vremurilor din arta islamică,
chino - mongolă şi indiană, dar a şi inspirat, la rândul ei, grădinile
din Orientul Mijlociu, Egipt, din Grecia şi Roma antică.
Tradiţiile şi stilul de design ale grădinilor persane au in-
fluenţat formele, stilul şi conţinutul faimoaselor grădini din An-
daluzia Maura şi India Mogula. Grădinile din Alhambra - arată
clar influenţa filozofiei grădinăritului persan, inclusiv în arhi-
tectura peisagistică interioară şi exterioară a palatului maur din
Al-Andalus în Spania.
Dar una dintre cele mai largi şi mărete interpretări a gră-
dinii persane este Taj Mahal. Construcţia grădinii persane poate
fi formală când accentul se pune pe structură, ceea ce înseamnă

310
existenţa unor reguli foarte rigidă sau particulară, cu accent pe
natură şi reguli mult mai simple. Formele tradiţionale şi stilul
grădinii persane sunt aplicate încă în grădini moderne iraniene.

7.1.2. Grădinile din Mesopotamia


Marile civilizaţii ale sumerienilor, babilonienilor şi asirie-
nilor ce s-au dezvoltat în regiunea dintre fluviile Tigru şi Eufrat
au ca şi repere, printre altele, dezvoltarea unor mari oraşe ce
înglobau construcţii monumentale reprezentate prin palate şi tem-
ple ce aveau amenajate grădini luxuriante, proiectate în strânsă
corelaţie cu liniile arhitectonice ale vremii. În vechime aceste
grădini se numeau „Eden", cuvânt care în limba sumeriană în-
semnă stepă şi căruia apele Tigrului şi Eufratului conduse printr-
o bogata reţea de canale pentru irigat alături de măestria hor-
ticultorilor, i-a transformat sensul în paradis terestru.
Se aminteşte despre grădini binecuvântate încă din mile-
niul al III-lea î.Hr., denumite „Ziqqourat" pentru ca erau cons-
tituite în terase succesive, descrescânde, formând un fel de tur-
nuri multietajate.
Printre cele 7 minuni ale antichitaţii figurează şi „grădinile
suspendate din Babilon", construite de către Nabucodonosor al II
-1ea (sec. al VI-lea î.H.) pentru soţia sa Amytis. Grădinile sus-
pendate din Babilon au mai fost atribuie ca aparţinând şi le-
gendarei regine Semiramis (Semiramida, sec. al IX-lea î.Hr.). De-

311
numirea de „grădini suspendate" este improprie deoarece nu erau
suspendate ci susţinute fie pe piloni, fie pe construcţii boltite,
remarcându-se totodată prin monumentalitatea teraselor şi inge-
niozitatea irigării tuturor nivelelor şi nu în ultimul rând prin
abundenţa şi diversitatea mare a speciilor de plante aşezate con-
form distribuţiei naturale altitudinale a acestora.
Grădinile-minune din Babilon erau realizate pe o con-
strucţie masivă din piatră sub formă de terase suprapuse, din ce în
ce mai mici, având o înălţime totală de circa 22 m, din care 8 m
reveneau primei terase şi 13 m celei de a doua terase. Ca dimen-
siuni prima terasă avea 45x40m, iar cea de a doua 40x30m, în
timp ce terasele trei şi patru erau mai reduse. Întregul ansamblu
de forma unui trunchi de piramidă, era susţinut de coloane
masive din piatră, ce alcătuiau la baza edificiului 14 bolţi răco-
roase dispuse de o parte şi de alta a unui culoar boltit, între care
se găseau săli boltite (se crede că Alexandru Macedon şi-a dat
sfârşitul într-una din aceste săli, în urma febrei de care suferea -
323 î.Hr.). Terasele, de formă pătrată, erau dalate cu pietre late,
aşezate pe câte un strat de bitum, care forma în acelaşi timp şi un
liant între ele. Deasupra dalelor existau mai multe rânduri de
căramidă nearsă, aceperite cu plăci de plumb, iar peste acestea
erau amplasate carămizi sfărâmate (arse) pentru drenaj şi un strat
de pamânt vegetal de 2 m grosime la prima terasă şi de 1 m la ul-
tima. Apa era dirijată printr-un sistem hidraulic situat sub prima

312
terasă, fiind adusă din râul Eufrat printr-un canal de alimentare şi
condusă mai departe prin trei puţuri înglobate în construcţie (unu
cu secţiune patrată şi două de formă ovală). Un sistem cu lanţuri
continue ridica apa până la ultimul nivel, de unde era dirijată
printr-un ansamblu de jgheaburi, rigole, bazine şi cascade, asi-
gurându-se irigarea tuturor teraselor prin curgerea naturală a
acesteia. Plantaţiile erau libere, realizându-se o armonie a liniilor
arhitecturale cu volumele şi formele regulate sau neregulate ale
vegetaţiei. Vegetaţia era compusă din palmieri şi curmali ce dă-
deau umbra binefăcătoare sub care creşteau celelalte plante ca:
plopi, pini, duzi, rodii, tamarix, smochini, iasomie, trandafiri,
lalele, etc., de asemenea, parterele erau plantate cu cimbru şi cim-
brişor precum şi alte numeroase specii de flori în timp ce în ba-
zine creşteau lotuşi.
Ca o încununare a artei grădinăritului în antichitate, astăzi
există o grădină celebră deschisă vizitatorilor în 2001, geometria
grădinii este inspirată de arta grădinăritului la persani dar şi de
Grădinile Semiramidei, cu influenţate ale culturii musulmane.
Grădina Bahai din Haifa, construită în anii 1950, supranumită şi
Gradina Raiului sau biserica tuturor religiilor, datorită celor 9 fa-
ţade care reprezintă cele 9 religii principale ale lumii. Templul,
înconjurat de câteva clădiri unice, are 40 m înălţime şi 14000 că-
rămizi aurite, fiind o combinaţia de marmură italiană cu acoperiş

313
auriu şi coloane de granit, considerat ca fiind o capodoperă arhi-
tecturală iar grădinile sale îl completează perfect.
Situată pe o colină înaltă în mijlocul urbei, grădina este
formată din 19 terase ce se succed în valuri şi crează o armonie
aparte cu muntele Carmel, oferind o panoramă incredibilă asupra
oraşului şi portului. Cea mai înaltă terasă, construită sub forma a
9 cercuri concentrice, cuprinde gradina persană. Treptele din pia-
tră fac legătură între grădinile aşezate în cascadă, pe terase sunt
opere din piatră şi metal, dar şi fântâni, tufişuri şi pajişti minu-
nate, de asemenea, borduri şi vase cu flori colorate. Aleile sunt
făcute din pietre galbene şi roşii şi sunt însoţite de monumente,
fântâni şi scurte cursuri de apă. Schemele cromatice folosite sunt
armonioase, deşi pe alocuri contrastante. Întreg ansamblul este o
adevărată rezervaţie naturală, în total cu peste 200 de specii de
plante: chiparoşi, palmierii şi alte specii mediteraneene de arbuşti
şi tufe veşnic înflorite, nu lipsesc, de asemenea, plantele topiare,
coniferele, gardurile vii, plantele scunde de bordura, cactusii, po-
mii fructiferi şi decorativi, toate acestea dau locului o frumuseţe
şi o grandoarea greu de egalat.

7.1.3. Grădinile egiptene


Este perioada din care ne parvin primele desene ale gră-
dinilor antice Grădinile Egiptului antic erau construite la început
în scop utilitar, pe malurile Nilului, în mileniul al III-lea î.Hr.,

314
existau numeroase terenuri fertile, străbătute de canale pentru iri-
gaţie, cultivându-se smochini, curmali, rodii, cocotieri, viţă de vie
şi numeroase legume. În timp, proprietarii marilor domenii agri-
cole încep să-şi amenajaze, pe domenii, nu numai locuinţe ci şi
grădini destinate relaxării, agrementului şi desfătării. Grădinile
locuinţelor erau considerate o prelungire naturală a clădirii fiind
înconjurate de ziduri sau un gard masiv din lemn, având întot-
deauna o formă regulată, deobicei de dreptunghi, şi erau încon-
jurate cu ziduri. La fel ca în toate ţările cu climat arid, tema prin-
cipală a grădinilor era apa.
Pe timpul imperiului vechi (3197-2065 î.Hr.) grădinile
erau mai simple, dar ele au evoluat spre forme decorative mai
bogate în timpul imperiului de mijloc şi celui nou, când au apărut
vesti-tele grădini faraonice (după ce fuseseră cunoscute grădinile
per-sane şi palestiniene). Toutmes a1 III-lea aduce din Palestina o
serie de arbori şi arbuşti ornamentali pe care-i cultivă odoranat,
înfiinţând chiar o grădină botanică care avea şi un catalog ce cup-
rindea toate plantele.
Lacurile şi bazinele care erau la început de dimensiuni
reduse, sub forma unor canale sau de formă rectangulară ori în
forma literei T, au fost lărgite pentru a se putea folosi la plimbări
cu barca. Apele din bazine erau populate cu peşti coloraţi, păsări
de apă (pelicani, etc.). Faraonul Ramses al III-a a ordonat chiar să

315
se construiască un lac pentru piscicultură, fiind considerat primul
lac cu această destinaţie din lumea antică.
Ca vegetaţie, în jurul apelor erau cultivaţi, afara de sico-
mori (pseudoficuşi) şi curmaluli, acacia, tamarix, etc. Elementele
ce decorau grădinile erau pavilioanele sau chioşcurile cu coloane
elegante, folosite pentru repaus în perioadele foarte calde. Vege-
taţia era distribuită astfel: în imediata apropiere a canalului sau
bazinului erau dispuşi arbuştii sau arborii de talie mică, iar la
periferie, în lungul unei alei perimetrale erau dispuşi arborii înalţi
cu port piramidal. Grădinile mai mari prezentau unele compar-
timentări interioare cu ziduri scunde sau cu treiaje pe care se cul-
tiva viţă-de-vie sau alte specii cu valoare alimentară. Vegetaţia
era reprezentată de unele specii de pomi fructiferi dar şi de nu-
meroase specii forestiere (paltinul, plopul, etc.), precum şi
numeroase plante floricole ca: mixandrele, lăcrămioarele, tran-
dafirii, etc. În timpul dinastiei a XIX-a apar primele grădinile
funerare şi grădinile din jurul templelor.
După ocuparea Egiptului de către perşi, apoi de macedoni
(Alexandru cel Mare), de către romani şi în secolul al VII-lea
d.Hr. de către arabi, grădinile Egiptului au evoluat mult, sub
influenţa artei cuceritorilor, devenind printre cele mai vestite la
acea vreme. Acest fapt se datora în special trandafirilor şi viore-
lelor cultivate de către egipteni, flori care în acea perioadă erau

316
utilizate la confecţionarea cununilor, existând atunci o adevărată
modă cunoscută sub numele de „ghirlandomania alexandrină".

7.1.4. Grădinile din Grecia antică


Grecia, patria minunilor antice şi a vestitelor temple, palate
şi statui, locul de origine a marilor filozofi, sculptori, matema-
ticieni şi autori dramatici, leagănul poemelor legendare, nu poate
fi imaginată decât încadrată în peisaje adecvate acestor realizari
ale spiritului antic şi helenist. La început grădinile în care se
cultivau pomi fructiferi (peri, smochini, rodii, etc.), viţă de vie şi
legume aveau un scop strict utilitar; cu timpul compoziţia lor este
tot mai mult legată de concepţiile religioase, mitologice, deve-
nind grădini sacre, unde se desfăşurau ceremoniile rituale în
cinstea diferitelor zeităţi, reprezentante ale forţelor naturii: Ado-
nys, Dionysos, Aphrodita, Apollo etc. Templele închinate diferi-
telor divinităţi erau situate în peisaje naturale de o frumuseţe
remarcabilă, după cum apar şi în descrierile făcute cu atâta
măiestrie de către Homer în Odyseea.
Spre deosebire de grădinile orientului, din Persia, Meso-
potamia sau Egipt, care ocupau întinderi mari, în Grecia antică
grădinile formau un mediul încadrant pentru palate, academii,
temple, teatre, gimnazii şi terenuri sportive. Grădinile din Grecia
nu mai sunt trasate după rigoarea geometrică a celor din Persia
sau Egipt, ci imită oarecum natura înconjurătoare şi au un aspect

317
peisager, prin compoziţia lor, ele reflectau rigoarea spiritului an-
tic, intelectualizat, concretizat. Grădinile Greciei antice, în afară
de construcţiile arhitectonice amintite, erau decorate cu nume-
roase elemente de o mare valoare artistică precum statui, coloane,
fântâni, pergole, porticuri, elemente ce întregeau vegetaţia a-
bundentă şi care vor fi reluate mai târziu de către romani, iar apoi
introduse şi în grădinile occidentale.
Tot în această epocă au apărut grădinile publice numite
agora, în care se aflau principalele instituţii de cultură şi artă şi
cele în care se ţineau adunările populare. În acest sens se poate
aminti grădina publică Olimpia din Pelepones, în care se desfă-
şurau diferite jocuri olimpice. Piaţa publică, numită agora, folo-
sită pentru adunările populare şi întrunirile politice, era un loc
privilegiat unde se cultivau diferite specii de arbori. Dintre aceste
specii pot fi amintite: platanul, ulmul, plopul, cedrii, sălciile
plângătoare, chiparoşii, merii, perii, rodiile, măslini (din crengile
cărora se făceau cununile de laur pentru învingătorii întrecerilor
sportive), palmieri, dafini, smochini, trandafiri, mirt, laur, buxus,
etc. Ca specii floricole, erau des folosite: crinii, panselele, ga-
roafele, micsandrele, nu-mă-uita, macii, zambilele, stânjeneii şi
bujorii.
În epoca elenistică au apărut şi s-au dezvoltat mici grădini
ale locuinţelor incluse în construcţie numite grădini patio, în care

318
erau prezente fântânile arteziene, mici canale sau diverse statui
de nimfe.

7.1.5. Grădinile romane


Fără a stărui prea mult asupra evoluţiei lor, se poate spune
că la Roma „stăpâna lumii", arta şi cultura au devenit universale
deoarece romanii cucerind nenumarate ţinuturi s-au lăsat, la rân-
dul lor, cuceriţi de produsele spirituale ale supuşilor lor, în spe-
cial de cultura şi arta greacă (helenismul), de cea persană, ebraică
şi egipteană.
Grădinile romane au apărut pe lângă palatele imperiale, vi-
lele luxoase ale patricienilor, temple şi locurile de adunare, cul-
minând în timpul lui Augustus şi ai urmaşilor săi. Vestigiile ar-
heologice atestă faptul că micile grădini din jurul caselor de for-
mă geometrică, construite la început cu scop utilitar, în mo-
mentul când devin parte integrantă a vilelor suburbane cresc în
întindere şi elemente decorative. Grădinile romane somptuase din
jurul vilelor mari erau situate în locuri naturale de o mare fru-
museţe, terenul fiind amenajat în terase cu perspective şi pri-
velişti deosebite, devenitind adevărate parcuri, sistematizate în
diferite sectoare cu diverse construcţii şi amenajări. Centrul arhi-
tectonic îl constituia locuinţa sau vila, care era întotdeauna
amplasată pe pantele colinelor în locuri de unde exista cea mai
bună vedere panoramică, iar terenul din jur era amenajat în te-

319
rase, grădina constituind întotdeauna o completare şi o continua-
re a casei. Sistematizarea generală presupunea existenţa mai mul-
tor sectoare arhitecturale cu organizare simetrică, subordonată
unei axe de compoziţie generală de câte un edificiu sau de o
construcţie decorativă - canal, bazin, colonadă - fiind corelate
între ele prin zone trasate liber, natural, alcătuind un ansamblu
unitar. Existau numeroase elemente arhitecturale precum: porti-
curi, pergole, treiaje de lemn, statui, vase ornamentale, bazine,
canale, fântâni, pavilioane, coloane, chioşcuri.
Sectoarele principale ale grădinii romane erau:
 grădina de agrement sau zona pentru plimbare, situată în
faţa terasei, cu alei geometrice, dar nu viguros simetrice,
pavate, însoţite de numeroase coloane şi chioşcuri pentru
plante agăţătoare, vase şi statui;
 zona pentru călărit şi plimbări cu lectica, zonă ce era carac-
terizată prin existenţa aleilor largi mărginite cu garduri vii;
 parcul sau zona în care erau crescute animale sălbatice şi
domestice.
Din timpul lui Augustus s-a dezvoltat arta tăierii arbuştilor
sau arta topiară, ce va fi preluată şi dezvoltată mai târziu în
grădinile medievale. Vegetaţia folosită în grădina romană era re-
prezentată de arbori şi arbuşti ornamentali, pini, stejari cu frunze
persistente şi caduce, platani, tei, plopi, paltnieri, chiparoşi, lauri,
smochini, duzi, tisa, acanţi, trandafir, rododendron, buxus şi

320
diferite specii de flori ca cele de crin, mac, anemone, margarete,
violete, garoafe, etc. Dintre construcţii, în afară de vila propriu-
zisă cităm diversele pavilioane, portice, bazinele şi canalele cu
apă, fântâni, toate trecând de la formele riguros geometrice spre
cele peisagere, mai libere, inspirate din picturile greceşti. Se poa-
te spune astfel că la început grădinile peisagere romane nu sunt
altceva decât tablouri (picturi) proiectate în cele 3 dimensiuni ale
spaiţiului, diorame construite cu materiale reale ale naturii. Prin
urmare, construirea vilelor şi a grădinilor necesita anumite ame-
najări mai ales terase pe pantele muntoase, pe malurile râurilor
ori pe litoralul mărilor. Printre vestitele vile particulare cu grădini
se citeaza cele ale lui Lucullus, Salustius, Mecena, Cicero etc.
Pe lângă grădinile vilelor mari existau şi cele de pe lângă
reşedinţele mai mici, urbane care au preluat şi amplificat tipul
elen de grădină, aceasta fiind inclusă în clădire şi fiind încon-
jurată de o galerie de coloane numită peristil. Central se găsea un
bazin sau un canal ornamental, fie o fântână cu un joc de apă, de
asemenea, erau prezente pergolele şi coloanele, vasele şi statuile.
Ca specii se cultivau: buxusul sub formă de borduri tunse, rozma-
rinul şi mirtul, toate dispuse sub forma diferitelor desene în jurul
peristilului sau a bazinului, dar şi trandafiri, busuioc, lotus sau
alte diverse flori.
Paralel cu grădinile utilitare şi de plăcere apar grădinile
sacre, cele funerare sau divine, în care natura este populată de

321
zei, reprezentaţi prin statui în marmură, sau de scene mitologice
de multe ori realizate prin fasonarea unor figuri direct pe arbori
sau arbuşti, al căror autor pare a fi Cneus Mattius prietenul lui
Au-gustus. Sculpturile fie din marmură, fie în materie vegetală
apar în aceste grădini ca elemente decorative de prim ordin. Din
aceste grădini erau nelipsite pădurile formate din arbori, aleile cu
arbuşti decorativi şi mai ales bazinele cu fântini, canalele de apă
trasate geometric, sau imitând natura. Sub influenţa tratatelor de
hi-draulică ale lui Phylon din Bizant şi Heron din Alexandria, apa
era adusă şi utilizată în grădinile romane.
Grădinile publice constituie o alta categorie a spaţiilor
înverzite în care avea acces marele public lipsit de grădini pro-
prii. Primul parc public a fost înfiinţat de Pompei în Câmpul lui
Marte care încadra teatrul ce-i purta numele. Un alt parc public a
fost lasat prin testament poporului de către Caesar pe malul drept
al Tibrului. Augustus a amenajat pădurile pentru plimbarea
cetăţenilor şi a pus la dispoziţia publicului parcul lui Agripa
(Campus Agrippae), construind apoi un parc umbros cu aceeaşi
destinaţie (Nemus Caesarum). De la grădinile publice cu teatru
(Pompei) înconjurat de portice şi statui, apoi de masive de
platani, străbătute de alei cu borduri de buxus, se trece mai târziu
la cele cu terme (băi publice).
Pentru a avea o imagine cât mai cuprinzătoare asupra ni-
velului arhitectonic al grădinilor romane mai jos este prezentată

322
în detaliu compoţiţia vilei lui Hadrian (împarat al Romei 177-138
d.Hr.) situată pe Tibru - actuala Grădină Tivoli.
Vila era asezata pe un platou la poalele Apeninilor, de
unde, spre vest, se vedea Roma; avea amenajari în terase, portice
şi bazine, săli mari susţinute de coloane mareţe, de unde se co-
bora pe rampe cu pante dulci pâna jos la partere. În spatele
palatului erau o serie de clădiri cu destinaţii variate, apartamente
oficiale, săli oficiale, săli de audienţe, bazilici etc., la care se
adăugau construcţiile cu rol decorativ, educativ şi utilitar, piscine,
terme, terenuri de jocuri, 3 teatre, un sanatorium, liceul şi aca-
demia. Spre apus de palat era amenajată o vastă esplanadă închisă
cu zid de 230 m lungime şi un portic rectangular, având la mijloc
un bazin. Mai spre vest se afla o vale pe fundul căreia s-a con-
struit un canal de 220 m lungime şi 80 lărgime. Aici era o con-
strucţie ornată somptuos care servea ca templu şi castel de apă. În
nişe speciale erau aşezate divinitaţile egiptene printre care trona
Serapis, divinitatea din Canope, a cărei statuie se afla în centru.
Apa condusă prin căderi, din treaptă în treaptă (mici cascade),
şi prin vase adecvate, constituia un alt decor ce îndemna oaspeţii
să se îmbarce pe vaporaşele care aşteptau la debarcader. Probabil
ca acest canal majestuos 1-a inspirat mai târziu pe Philibert De-
lorme să proiecteze canalul din parcul Versailles.

323
7.2. Spaţiile verzi în Evul Mediu
(vezi caietul de lucrări, PP19, pag. 23-36)

7.2.1. Grădina în perioada Imperiului Bizantin


Imperiul Bizantin ce cuprindea Europa Sud-estică, nordul
Africii şi Asia Mică, s-a dezvoltat în tradiţiile clasice greco-
romane, peste care s-au grefat elementele orientale. În capitala
imperiului, Constantinopol, fastuoasele palate imperiale şi lo-
cuinţele aristocraţilor erau însoţite de grădini deosebite. Acestea
aveau, de regulă, formă pătrată, fiind înconjurate de un zid de
marmură, la interior cu bazine străjuite de statui, sau diferite scul-
pturi decorative însoţite de numeroase amenajări hidraulice. Erau
prezente şi puţuri rotunde, cu coloane de piatră colorată şi mar-
mură, toate acestea însoţite de o vegetaţie exuberantă.

7.2.2. Grădina din Europa occidentală


Arta amenajării spaţiilor verzi în Europa occidentală, în
Evul Mediu, a înregistrat un regres, în interiorul cetăţilor şi caste-
lelor fortificate terenul disponibil pentru grădini devenind foarte
limitat, a fost utilizat mai mult în scopuri utilitare. Totuşi tradiţia
cultivării diferitelor plante s-a păstrat pe lângă aşezările religioa-
se. Grădinile monahale erau compartimentate perfect geometric,
cu spaţii distincte pentru legume şi pomi fructiferi, plante medici-
nale şi aromatice, specii floristice. Totuşi, ca urmare a crucia-

324
delor, horticultura a făcut progrese, prin îmbogăţirea sortimen-
tului de specii ornamentale, aduse în urma campaniilor în
Orientul Mijlociu - lalele, zambile, crini, mimoze.
Schema modelului grădinii medievale, a fost urmată timp
de peste două secole în occidentul creştin. Această schemă se
baza pe compartimentarea grădinii - de formă dreptunghiulară -
în sectoare separate de cultură, astfel:
 grădina cu pomi fructiferi;
 arbuştii şi plantele ornamentale;
 grădina de legume şi plante medicinale;
 grădina de flori, cu funcţie exclusiv ornamentală.
Grădinile locuinţelor medievale aveau dimensiuni mai
mici, fiind plane şi înconjurate de ziduri. Compoziţia era geome-
trică, monotonă, caracterizată de prezenţa careurilor egale, deli-
mitate de alei de aceeaşi lăţime, arbuşti tunşi şi garduri vii tunse.
Arta topiară era folosită în exces, iar lipsa arborilor era suplinită
prin îmbrăcarea zidurilor ce împrejmuiau grădina cu plante agăţă-
toare precum iedera, viţa-de-vie sau trandafiri urcători. Mai erau
folosite diverse specii floricole şi gazonul cu iarba tunsă foarte
scurt şi foarte exact, element considerat a un simbol al nobilimii
în Evul Mediu. Grădinile regale (Luvru, Saint-Pol) şi cele ale
nobililor erau mai mari şi în general compartimentate în curţi
geometrice separate prin garduri, cu diverse amenajări pentru
amuzament: labirint, menajerie, pavilioane pentru petreceri, ga-

325
lerii acoperite de plante căţărătoare, folosite ca loc de promenadă
şi care făceau legătura între diferite sectoare ale grădinii. E-
xemple: grădinile de la Luvru şi Saint-Pol (Carol al V-lea).

7.2.3. Grădinile islamice


Islamismul instaurat de Mahomed în anul 622 d.Hr. a
devenit repede un imens imperiu, care se întindea din Himalaia
până în Pirinei având ca centre mai importante Damasc, Bagdad,
Cairo, Cordova. La început, califii conducători duceau o viaţă
simplă, austeră, până când s-au molipsit de moravurile şi luxul
întâlnit în ţările cucerite de ei: Persia, Egipt etc., astfel că şi gră-
dinile lor de agrement au reflectat în mare parte pe cele ale
Orientului, căpătând pe parcurs un specific propriu. Putem spune
că civilizaţia arabă şi-a pus amprenta asupra tuturor ţărilor ce
făceau parte din marele imperiu islamic (începând cu sec. al VII-
lea d.Hr.) dar au asimilat elemente şi din civilizaţia popoarelor
supuse. Acest lucru s-a petrecut şi în arta amenajării spaţiilor ver-
zi, grădinile arabe având la început o influenţă orientală, pre-
dominant persană, apoi au căpătat un specific propriu.
Locuinţele mici aveau o singură grădină, de formă regulată
iar cele mai mari, o suită de grădini. Grădina era împărţită în 4
părţi egale, compartimentare realizată, acolo unde spaţiul permi-
tea, prin întretăierea a două canale cu apă. Apa era folosită fie în
bazine şi canale, fie sub formă de fântâni arteziene, legate prin

326
mici canale de teracotă sau marmură. Deoarece religia mahome-
dană interzice cultul mormintelor şi al sfinţilor, statuile şi sculp-
turile erau excluse ca elemente decorative. Dar ca o particu-
laritate au apărut ornamentele bogate - broderiile sau arabescurile
- realizate cu ajutorul mozaicurilor strălucitoare din plăcuţe de
ceramică prezente pe ziduri, bazine, pe pereţii de fundal (Mos-
cheia din Damasc), la care s-a adaugat decorul vegetal şi apă.
Unele arabescuri sau mozaicuri se regăseau şi în modul de aran-
jare a plantelor, folosindu-se în acest sens speciile de chiparoşi,
citrice, buxus, mirt, magnolii, etc.
Grădinile islamice, asa cum s-a arătat, au preluat de la
Persia gustul rafinamentului şi mai ales pe acela de a uimi pe
vizitatori cu mii de surprize. Pe lângă îmbogăţirea grădinii pro-
priu-zise şi a rozarului cu specii noi, au adăugat noi elemente
decorative, formate din faianţe cu reflecţii metalice, vestite la
Bagdad, cu ceramică sub glasura translucidă şi olarii gravate care
au contribuit prin policromia lor la o strălucire uimitoare.
Grădinile islamice erau închise cu ziduri înalte, având
formă rectangulată, cu clădiri marginale şi nelipsitul chioşc din
mijloc, aveau o alee centrală şi două laterale, iar perpendicular pe
acestea, altele mai mici, formând partere adâncite pentru irigare.
În vestita grădină Alkatai de lânga Cairo, în afară de canalele
pentru apă, parterele erau brodate cu plante odorifiante, voliere
pentru păsări, o menajerie cu lei, leoparzi, pantere şi elefanţi. Un

327
bazin cu argint viu, palmieri cu trunchiul îmbrăcat în aramă auri-
tă, în interiorul cărora conducte de plumb lăsau să ţâşnească apa
care se scurgea în canalele de irigaţie, de asemenea, o mulţime de
păsări turturele şi diverse înotatoare completau acest decor.
De aici se deschidea o belvedere (ad-dikkat) ce domina
grădina şi dependinţele, până spre oraş şi spre deşertul Nilului.
Bagdadul era renumit prin grădinile sale, iar „Palatul arborelui"
creat de A1-Mamoun, în secolul al IX-lea, pare a aparţine, după
strălucirea lui, povestirilor din „O mie şi una de nopţi". Palatul se
afla între două plantaţii, având în mijlocul său un lac din staniu
cu un canal circular tot din staniu strălucitor pe care pluteau patru
vapoare ornamentate cu aur. În luminişurile plantaţiei erau circa
400 de palmieri înalţi în mijlocul unui bazin circular era un arbo-
re cu 18 crăci şi numeroase ramuri pe care atârnau variate păsări
şi păsărele aurite sau argintate. Atât ramurile cât şi frunzele erau
aurite; prin aplecarea lor, la mişcarea frunzelor păsările produ-
ceau anumite sunete.
În celelalte ţări islamice, în Tunisia, Algeria şi Maroc, s-au
creat de-a lungul timpurilor, o serie de grădini, nu atât de bogate
ca cele de la resedinţele califilor, dar ale căror vestigii se pot ur-
mări în actualele palate, parcuri şi grădini din aceste regiuni. Gră-
dinile din această parte a lumii islamice aveau aceleaşi carac-
teristici ca şi cele deja amintite, respectiv un zid înconjurător, apa
ca prim element decorativ, câteva bănci, treiaje, decor vegetal cu

328
chiparoşi, pini, lauri, eucalipţi, magnolii, palmieri, agave, buxuşi
şi plante bulboase. Cu toate că elementele compoziţiilor acestor
grădini nu sunt nici pe departe la fel de strălucitoare precum cele
amintite deja, ele uimesc printr-o frumuseţe fără seamăn datorită
modului minunat de asamblare a acestora.

7.2.4. Grădinile arabe din Spania


Vestite sunt palatele Alhambra şi Generalife din Granada,
şi grădina Alcazar din Sevilla (sec. XIII-XIV.d.Hr.), din timpul
dominaţiei arabe. Grădinile fie erau interioare, situate în curţile
clădirilor, fie erau situate în afara palatelor, înconjurate de ziduri,
impresionând şi astăzi prin simplitatea şi sobrietatea elegantă.
Grădinile interioare prezentau central un bazin sau canal cu apă
în care se revărsau mai multe fântâni arteziene, fie aveau straturi
de formă pătrată, mărginite de rânduri de plante tunse. Fântânile
arteziene erau folosite şi la intersecţia aleilor. Fiecare fântână
avea o personalitate aparte. Speciile folosite: chiparoşi, eucalipţi,
palmieri, pini, magnolii, leandri, lauri, etc., plantele fiind dispuse
adesea în compartimente geometrice conturate cu garduri vii din
buxus tuns.

7.3. Spaţiile verzi din Extremul Orient

329
(vezi caietul de lucrări, PP19, pag. 37-48)

7.3.1. Grădinile în China


Arta grădinilor în China se pierde în vechime, şi reflectă
puternicul cult al naturii, în strânsă legătură cu religia. Această
artă arta are aceeaşi vechime cu celelalte arte, bazate pe concepţia
filozofică taoistă, conform căreia viaţa individului reflectă acelaşi
ritm de transformări ca al naturii înconjurătoare. După această
concepţie râurile vizibile sau cele ascunse vederii constituite ar-
terele, iar munţii-scheletul globului terestru, astfel că aceştia şi
mai ales rocile aride din care sunt formaţi, simbolizând puterea
creatoare şi sălbăticia inaccesibilă a naturii, vor alcătui de-a lun-
gul veacurilor tema dominantă a grădinilor. Reşedinţele prin-
ciare erau transformate în grădini de plăcere, în „Paradisuri teres-
tre“ în care cu ajutorul unor elixiruri secrete şi a exerciţiilor
Yoga, castele dominante sperau sa devină nemuritoare.
Introducerea budismului, o formă religioasă mai rafinată a
taoismului, după care lumea este un tot, având imaginea unui or-
ganism uman sau animal, a influenţat, în general, artele şi în
special, arta grădinilor care a luat o mare dezvoltare şi în centrele
mănăstireşti, în jurul „colibelor de ermiţi", situate în regiuni
muntoase cu terase sau în cele joase pe marginea lacurilor, înca-
drate cât mai intim în peisajul local, acolo unde era un cadru pro-
pice pentru meditaţii profunde. Filozofiile religioase din China,

330
promovează ideea realizării comuniunii omului cu natura, pentru
dobândirea perfecţiunii morale, a liniştii sufleteşti şi a păcii divi-
ne. Se poate spune că, în China, religia a fost cea care a impul-
sionat crearea de spaţii verzi cu scopul găsirii cadrului natural
propice vieţii spirituale în raport strâns cu elementele naturii.
Paralel cu aceste grădini sihastre, de meditaţii, cei avuţi şi-
au creat parcuri măreţe, de exemplu, „Muntele salbatic" al
scriitorului Lite-Yu, prevăzut cu tunele, bazine, râurile întorto-
chiate şi numeroase pavilioane, toate acestea vrând să lase impre-
sia unei reşedinţe a „nemuritorilor".
Ca o caracteristică a tuturor grădinilor din China, indiferent
de perioada istorică, este mărimea acestora, suprafeţele foarte
întinse, în care vegetaţia era dispusă natural, firesc, în armonie cu
peisajele naturale. Terasele erau trasate liber, neregulat, având ca-
racter natural, fiind excluse liniile drepte, şi conduceau privitorul
de la un punct de interes la altul. Priveliştile erau oferite treptat şi
se foloseau scenele „surpriză”, ce erau descoperite brusc la un
moment dat. Se foloseau numeroase elemente decorative: pavi-
lioane, chioşcuri, stânci, bazine, poduri şi podeţe, cheiuri, terase,
galerii, grote, cascade, porţi, ziduri, care se integrau perfect
aspectelor şi formelor naturale.
Apa era folosită sub formă naturală (cursuri de apă, cas-
cade naturale) sau în bazine artificiale, cu aspect natural. Apa şi
rocile bogate în variate minerale policrome constituiau ele-

331
mentele decorative de bază ale grădinilor chinezeşti. În regiunile
lipsite de izvoare naturale, prezenţa apei în grădini era doar su-
gerată prin executarea unor albii artificiale de râuleţe, pe fundul
cărora era nisip şi roci în aşa fel aşezate, încât să dea iluzia pre-
zenţei apei, constituind astfel doar un simbol al acestui element.
În ceea ce priveşte rocile ca element pitoresc se alegeau cele cu
aspect mai sălbatic şi primitiv, roase de vreme sau sfredelite de
curenţi, aşezate de aşa manieră, încât să sugereze forma originală
a munţilor sau a grotelor sălbatice, acoperite cu licheni, muşchi
sau cu plante parazite. Drumul apei printre stânci sau vegetaţie
era conceput astfel încât să nu i se întrevadă sfârşitul, sugerând
infinitul. În secolul al XII Grădinile din Hang-Cheu datorită
numeroasele canale şi poduri erau numite „Veneţia de răsărit".
Vegetaţia ca element al compoziţiei grădinilor, deşi con-
siderată pe plan secundar, era privită tot în sensul simbolizării le-
găturii omului cu natura, în care chinezul vedea o serie de anlogii
cu propria-i viaţă. Această nobilă pasiune de a trăi cât mai a-
proape de flori pentru a le urmări fazele dezvoltării lor, i-a dus pe
unii amatori, în timpul dinastiei Ming (1368-1644 d.Hr.), să-şi
aşeze patul lângă arbori îmbobociţi pentru a asista la acest gran-
dios fenomen al înfloririi şi al procreării, urmat de trista fază a
veştejirii şi a căderii petalelor.
Speciile folosite aveau de cele mai multe ori semnificaţii
aparte. Din multiplele plante utilizate în compoziţie, unele erau

332
îndrăgite pentru motivul că simbolizau anumite aspecte din viaţa
de toate zilele. Astfel, pentru anotimpul când majoritatea vegeta-
ţiei era încă în repaus, prunul, pinul şi bambusul simbolizau anu-
mite stări şi caractere.
 Prunii decorativi sunt tot atât de populari în China ca şi
cireşii în Japonia, fiind consideraţi ca vestitorii renaşterii
naturii, prin înflorirea lor extratimpurie. Prin forma trun-
chiului şi nodurile ramurilor, prunii trebuiau să simboli-
zeze aparenţa unui om în vârsta, gârbovit de vremuri;
 Pinii simbolizau fermitatea şi forţa caracterului, de aseme-
nea, virilitatea si longevitatea. Ramurile noduroase ale a-
cestora imitau într-o oarecare măsura formele curioase ale
rocilor din grădina;
 Bambusul prin supleţea dar în acelaşi timp şi rezistenţa sa,
simboliza prietenia necondiţionată dar şi prospeţimea;
 Piersicul, o alta plantă decorativă preţuită, ca şi prunul,
alcătuia „grădinile de piersici", sinonime după legendele
taoiste cu „paradisul". Florile de piersic sunt simbolul fe-
minităţii în timp ce florile de cireş sunt simbolul efemeru-
lui.
 Mugurii plantelor simbolizează viitorul, floarea deschisă
evocă dezvoltarea, iar verdele frunzelor face trimitere la
ideea nemuririi şi superiorităţii naturii faţă de om, etc.

333
Dintre plantele floricole, crizantemele şi bujorii erau
nelipsite din grădini fiind dispuşi în grupuri mari. În bazine şi
lacuri, universalul lotus al antichităţii, care la budişti simbolizea-
ză puritatea spirituală a adevărului şi înălţarea sufletească, el
creşte în noroi (lumea materială), traversează stratul de apă (me-
diul emoţional) şi apare la suprafaţă pur şi imaculat (lumea spi-
rituală), ilustrând astfel înflorirea spiritului uman, reprezentat
prin Budha-natura.
Printre construcţiile cu funcţii decorative ale parcurilor şi
grădinilor chinezeşti trebuie enumerate diversele pavilioane,
chioşcuri, pagode, podurile de peste ape, galeriile de trecere de la
un pavilion la altul, balustradele, zidurilor înconjurătoare cu porţi
magnifice şi ferestre ornamentale. Fiecare din construcţiile res-
pective poartă pecetea stilului arhitectonic chinezesc dintr-o a-
numită perioadă a evoluţiei lui. De asemenea, în pavilioane erau
o multitudine de obiecte de artă; statuete de bronz, covoare, gob-
lenuri, pendule, oglinzi veneţiene, maşini hidraulice (lucruri care
1-au frapat şi pe Marco Po1o cu ocazia calătoriei sale prin Asia,
la finele secolului al XIII-lea).
Toate elementele grădinilor şi parcurilor chinezeşti tradi-
ţionale erau aranjate în spaţiu foarte ingenios, creând privitorului
diferite impresii şi stări sufleteşti: de măreţie, de veselie, de groa-
ză, de basm. Apar astfel:

334
 Grădinile de plăcere - au fost amenajate pe domeniile îm-
păraţilor (dinastia Han, sec. II-I î.Hr.) şi cuprindeau munţi,
ape, plante şi animale, servind ca loc pentru plimbare,
odihnă, vânătoare sau diverse tehnici yoga pentru atingerea
diferitelor stări spirituale şi fizice;
 Grădinile monahale - s-au dezvoltat pe lângă mănăstirile
budiste, situate în peisaje naturale remarcabile prin frumu-
seţe, fiind create mai ales în sec. IV-V d.Hr., o dată cu dez-
voltarea noii religii, budismul. În zonele în care erau
situate aceste mânăstiri, au fost create parcuri naturale, în
care peisajele căpătau diferite semnificaţii filozofice, mai
ales datorită prezenţei diferitelor construcţii, ca de exemplu
un pavilion pentru meditaţie, situat pe malul unui lac, pe
vârful unei coline sau în pădure;
 Parcurile reşedinţelor imperiale şi ale nobililor au căpătat o
dezvoltare fără precedent în sec. VIII-IX d.Hr. (dinastia
Tang). Elementele primordiale erau munţii, lacurile şi
râurile, având ca element esenţial al naturii - vegetaţia,
toate având diferite semnificaţii în concepţiile filozofice
ale chinezilor: munţii şi masele stâncoase reprezentau
scheletul Pământului, iar apele, arterele pământului. Relie-
ful era foarte variat, fiind natural, modificat sau aparent
natural. Picturile, gravurile sau scrierile atestă frumusţea
deosebită a spaţiilor verzi chinezeşti, cu caracteristici pro-

335
prii, subordonate concepţiei de creare a peisajului du-
pă modele oferite de natură.
Cu trecerea timpului, începând cu perioada dinastiilor
Sung (960- 1279 d.Hr.) şi Ming (1386-1644 d.Hr.) şi pâna în
timpurile moderne, la măreţia decorului natural format din
apă, roci şi vegetaţie, se adaugă diverse influenţe venite din
afară, caracteristice grădinilor italiene şi franceze. Astfel gră-
dina chineză preia din elemente aparţinând altor culturi, spre
exemplu parcul din Yuan care seamănă cu cel de la Versailles
în acelaşi timp îmbrăcă, pe lângă specificul naţional, şi forme
devenite universale prin funcţionalitatea lor, aceste spaţii fiind
puse în slujba poporului, cu sectoare cultural-educative, tere-
nuri pentru practicarea sporturilor etc.
Arta grădinilor din China a influenţat grădinile din
Japonia, iar în Europa a stat la baza creării stilului peisager şi a
grădinilor engleze din sec. al XVII-lea d.Hr. Deşi, în decursul
timpului, în China s-au făcut simţite elemente ale altor culturi
vecine (India, Persia, Islam), sau din Europa medievală şi
renascentistă, arta spaţiilor verzi la chinezi şi-a păstrat până azi
caracteristicile pro-prii, care au drept concept de bază, crearea
peisajului după mo-delele oferite de natură.

7.3.2. Grădinile Japoniei

336
Arta grădinilor în Japonia a fost preluată din China, şi
asemenea acesteia a fost pătrunsă de spiritul budist, mai ales al
sectei Zen doctrină care propovăduia admirarea frumosului în
orice imprejurare. Grădinile japoneze, mai mari sau mai mici
prezente pretutindeni atât pe lângă locuinţe cât şi pe lângă temple
sau palate, comparativ cu cele chinezeşti sunt sensibil mai rafi-
nate şi puternic personalizate.
Călugării sectei Zen au avut o contribuţie aparte în evo-
luţia grădinilor, unii dintre aceştia fiind socotiţi adevăraţi maeştri
ai acestei arte, de exemplu, Muso-Iokushi a înfiinţat în jurul unei
mănăstiri (Sachoji) aşa-numita „Gradină de muşchi", în care
pietrele, solul şi trunchiul arborilor erau acoperite de muşchi lu-
xurian. Simţul rafinat al frumosului a dominat şi clasa condu-
cătoare, astfel prin grija împăratului Kwammu (782-806), Kyoto
(capitală la acea vreme) se transformă într-un adevărat oraş gră-
dină, specific pe care-l păstrează şi în zilele noastre.
Grădinile mari în care se puteau crea peisaje complete,
cuprindeau diferite construcţii sau elemente de arhitectură: podu-
ri, pavilioane pentru ceai, lanterne din piatră, porţi, aleile erau
înlocuite de lespezi de piatră neregulate ca formă, cu aspect cât
mai natural, formând aşa numitul pas japonez. În sec. al VIII-lea
d.Hr. modelul de amenajare a unei grădini cuprindea o ceainărie
situată pe marginea unui heleşteu orientat E-V, un râu sau pârâu,
orientat pe direcţia N-S, peste care erau construite podeţe curbate

337
sau acoperite, cu balustrade ornamentate, plus diferite lampadare,
pasul japonez, fântâni şi foarte multă vegetaţie. Grădinile temple-
lor reprezentau elementul preponderent al compoziţiei, în timp ce
grădinile imperiale, erau concepute după modelul chinezesc dar
la o scară mai mică (Nara). Simbolismul filozofic era utilizat la
maxim, fiind folosite toate elementele din natură, prelucrate după
anumite reguli compoziţionale şi diferite simboluri. În aceste gră-
dini fie era reconstituit la o scară redusă un peisaj complet cu
munţi, coline, lac cu insule, pârâu cu cascadă, stânci colţuroase,
pietre rotunjite, nisip, pietriş, arbori şi arbuşti, diverse plante cu
sau fără flori, fie erau create anumite scene de peisaj (mai dezvol-
tate în diferite perioade) precum: grădină montană, grădină de
muşchi, grădină aridă.
În secolele XIV-XVI d.Hr. (dinastia Ashikaja) paralel cu
numărul parcurilor se îmbogăţesc şi formele arhitecturale: apar
măreţele pavilioane de meditaţie, dintre care cele mai vestite au
fost „Pavilionul de aur", construit în 1395 şi care a durat pâna în
1950 şi “Pavilionul de argint", rezervat preocupărilor artistice şi
ceremoniilor rituale ale ceaiului. La finele secolului al XVI-lea
(perioada lui Mamoyama) arta grădinilor este mult influenţată de
către pictorii peisagişti; o perioadă caracterizată prin eliberarea
de influenţele străine şi căutarea unor stiluri proprii, mai
expresio-niste, cunoscute sub denumirea de Shin (infinitul), Gyo
(inter-mediar) şi So (dur sau aspru).

338
Nici în Japonia n-au lipsit grădinile „vizuale" sau de „i-
luzie" numite grădini de piatră sau aride, în care apa, deşi lipsea,
era sugerată prin modul de aşezare a nisipului şi a rocilor con-
torsionate. La japonezi aceste grădini aride aveau dimensiuni cu
mult mai mici (9 x 4,50 m), purtând denumirea de „Kara-San-
Sui" remarcându-se prin compoziţii desenate de artişti de pres-
tigiu ai vremii, destinate contemplării din interiorul clădirii, sau
de pe verandă. Dominantă pentru aceste grădini era suprafaţa
acoperită cu nisip alb aşezat ca valurile mării, pe care erau dispu-
se câteva stânci mari sugerând insule mai mari sau mai mici
(similare cu caracterul insular al peisajului mării) şi relativ pu-
ţină vegetaţie: muşchi şi foarte puţini arbori.
Din secolul al XVII-lea d.Hr. încep să apară primele
grădini publice, care din pur religioase capătă un caracter mai
profan, utilitar. Speciile vegetale folosite ca elemente ale compo-
ziţiei erau: pinii, ienuperii, arborele de ceai, cameliile, azaleele,
bambuşii, magnoliile, cireşii, glicinele, etc. Odată cu abolirea
feudalismului în 1868 şi prin proclamaţia de la 1873, grădinile
japoneze publice cunosc un nou avânt şi se modernizează, iar ca
un nou element al decorării şi al influenţei occidentale este intro-
ducerea gazonului, cu toate acestea se păstrează tradiţia artei ja-
poneze.
Cele mai specifice creaţii japoneze sunt aşa-numitele gră-
dini pentru ceremonialul ritual al ceaiului şi grădinile miniaturi.

339
Primele erau concepute ca locuri de meditaţie, fiind încadrate de
roci şi vegetaţie sălbatică; neavând alei, pentru trecere erau aşe-
zate din loc în loc pietre sau dale, iar pentru iluminat existau
lanterne din piatră. Ca vegetaţie în aceste grădini era specific „ci-
reşul japonez", care cu timpul a fost înlocuit cu arbori şi arbuşti
cu frunze persistente.
Grădinile miniaturi erau o replică a celor mari, născute din
aceeaşi concepţie de comuniune cu natura în toate ocaziile vieţii.
Grădinile miniaturale se caracterizau dimensiuni foarte mici, res-
pectiv: 40-90 m2, în care totul era amenajat la o scară foarte mică,
miniaturală: cursul de apă, podurile, stâncile, speciile lemnoase
de talie mică şi a arbuştilor cu forme ciudate. Un alt tip de grădi-
nă miniaturală era şi Bon-Kei şi Bon-Seki. Bon-Kei este repre-
zentat de un platou de porţelan sau de bronz de 1,20 x 0,90 m, cu
arbori pitici şi peduli în miniatură, iar Bon-Seki era confec-
ţionată tot pe un platou, pictat în negru, peisajul fiind din pietre şi
nisip. În Japonia, din dorinţa de a aduce natura în locuinţe, au
apărut şi s-au dezvoltat arta Ikebana şi arta Bonsai. Ikebana
reprezintă o arta aranjamentelor florale, dar care respectă simbo-
luri filozofice caracteristice. Bonsai constituie arta cultivării şi
realizării arborilor în miniatură, japonezii reuşind să obţină pini şi
stejari a căror formă, trunchi, ramuri şi scoarţă o imita perfect pe
aceea a arborilor bătrâni mai mult chiar şi habitatul acestora din

340
mediul lor natural. Toate aceste realizări vin să încununeze preo-
cupările acestui popor pentru artă şi frumos.
Principiile amenajării grădinilor japoneze, rămân aceleaşi
indiferent de perioadă sau de tipul compoziţiei:
 vegetaţia este perfect integrată peisajului;
 decorul vegetal tradiţional este constituit din anumite spe
cii: pini, ienuperi, arborele de ceai, camelii, azalee, bam
buşi, ferigi, muşchi;
 toate elementele inerte imită perfect formele de relief na
turale;
 apa era folosită sub formă naturală, cascade, bazine ne
regulate;
 arbuştii sau arborii modelaţi prin tundere dădeau impresia
de natural;
 nu erau folosite alei, ci pietre late, lespezi sub forma pasu-
lui japonez.

7.4. Spaţiile verzi europene în perioada Renaşterii şi


Barocului
(vezi caietul de lucrări, PP19, pag. 49-114)

Renaşterea (sec. XV-XVI d.Hr.) a fost o perioadă de


înflorire a culturii şi civilizaţiei europene, prin reluarea idealu-
rilor antichităţii clasice, din toate domeniile: artă, arhitectură, li-

341
teratură, ştiinţă. Această orientare a apărut la început în Italia, de
unde a iradiat apoi în restul Europei.
Spaţiul nu ne permite să facem o analiză istorică dezvoltată
a evoluţiei grădinilor europene în evul mediu şi cel modern,
motiv pentru care vom exemplifica numai principalele curente
din ţările în care acestea au luat naştere, de unde s-au raspândit
apoi pe întreg continentul, trecând şi în America. Ca centre mai
importante ale acestor curente sunt: Italia, Franţa şi Anglia, care
au influenţat apoi arta grădinilor în alte ţări.

7.4.1. Grădina italiană


Mult timp după destrămarea şi apoi dispariţia Imperiului
roman preocupările culturale şi artistice n-au cunoscut strălucirea
din trecut: numeroase opere ale antichităţii s-au ruinat. Odată cu
„renaşterea" sub impulsul oamenilor de artă, printre care: Dante,
Petrarca, Boccacio, Leonarda da Vinci, Michelangelo şi alţii, atât
literatura cât şi arhitectura reven la idealurile clasice şi fac ca
surâsul mitologic să anime din nou portretele, statuile şi eroinele
romanelor. Este perioada în care grădinile italiene au cunoscut
cea mai mare strălucire şi cel mai mare rafinament. Principiile de
amenajare ale grădinilor Renaşterii sunt preluate de la grădinile
antice, respectiv: forma octogonală a teraselor şi bazinelor, pers-
pectivele şi mai ales arta topiară. Operele renaşterii sunt realizate

342
cu mai multă fantezie, au mai multă tandreţe, fiind mai umani-
zate.
Stendhal spunea admirativ că grădinile italiene reprezintă
cea mai frumoasă unire dinte arhitectură şi vegetaţie, în sensul ca
arta secondează şi înfrumuseţează natura fără să-i altereze speci-
ficul. Se caută ca prin aşezare şi amenajări adecvate grădinile să
aibă un aspect panoramic, în care să se poată admira principalele
elemente decorative situate pe terase îndulcite sau accentuate, le
gate prin scări, rampe şi balustrade, pe alei, cu fântâni din care
tâşneşte apa în abundenţă, sau cascade cu nelipsitele orge hidrau-
lice cântatoare. Peste tot statui în marmură şi figuri de arbori şi
arbuşti. Fiecare specie din plantele lemnoase folosite era pusă în
valoare prin situarea ei în poziţii cât mai atrăgătoare, după habi-
tus, siluetă şi culoare.
Caracteristicile stilului renascentist în arta grădinilor sunt:
 simetria compoziţiei faţă de o axă;
 organizarea arhitecturală a spaţiilor faţă de clădire;
 legătura dintre clădire şi grădină prin elemente decorative
construite;
 prezenţa sculpturilor, vase ornamentale, parapete orna-
mentale;
 utilizarea vegetaţiei tunse;

343
 sistematizarea etajată a grădinii şi subordonarea faţă de o
axă principală de perspectivă cu sensul descendent al pan-
tei, pe terase succesive;
 în lungul axei dar şi pe terase erau create partere decorative
cu buxus dispus sub forma diferitelor desene;
 folosirea din abundeţă a bazinelor cu apă, a canalelor, a
cascadelor;
 apa aduce mişcare, răcoreşte atmosfera şi murmură fără
încetare fiind dirijată pe pante, însoţind aleile în canale în-
guste sau în cascade cu trepte, fie alimentează fântânile
prin jeturi şi jerbe de apă, adeseori sub forma unei orgi de
apă (Villa d’Este);
 erau folosite zidurile masive de sprijin, ornamentate şi le
gate prin scări şi rampe;
 vegetaţia era tratată arhitectural şi subordonată compoziţiei
geometrice: plantaţii liniare, garduri vii şi borduri tunse,
arbuşti modelaţi în volume geometrice, ziduri înverzite;
 sunt preferate speciile cu frunze persistente: pini, chiparoşi,
stejari meridionali, tisă, buxus, mirt, lămâi, lauri şi porto-
cali.
Unele din marile creaţii ale Renaşterii din sec al XVI-lea
se păstrează şi astăzi, spre exemplu Villa Lante din Bagnaia (5 te-
rase), Villa d’Este la Tivoli (8 terase), Villa Medici în Roma (2
terase), Grădina palatului Farnese din Caprarola.

344
În secolul al XVII–lea d.Hr. în arhitectură apare stilul ba-
roc, stil ce îşi pune amprenta şi în arta amenajării spaţiilor verzi.
Principiile esenţiale s-au menţinut, sub aspectul echilibrului şi
simetriei, dar dispare schematismul rigid, traseele rectilinii, fiind
îmbinate cu linii ample, curbe. S-a adoptat dispunerea liberă a
arborilor renunţându-se la aşezarea perfect geometrică. S-au
mărit dimensiunile grădinilor, tinzându-se către transformarea în
parcuri. Formele geometrice mai sobre au fost înlocuite de ele
mente cu contururi mai dulci. Au apărut grotele artificiale, fân
tânile cu stânci şi teatrele de apă, de asemenea, apar aşa – nu
mitele „grădini surpriză” despre care Stendha1 spunea că: „tre-
buie sa te păzeşti când te plimbi...această grădină fiind plină de
jocuri de apă destinate să stropească pe vizitatori”. Iar Mo
vontaigne spunea că la Tivoli „muzica de orgă hidraulică, este o
adevărată muzică naturală, şi se obţine cu ajutorul apei ce cade cu
mare violenţă într-o cuvetă rotundă, boltită şi care agită aerul pe
care-1 constrânge să iasă prin tuburi de orgă".
În această epocă iau fiinţă grădinile botanice din: Ferrara
(1540), Florenţa şi din Padova (1543), grădini a căror importanţă
ştiinţifică constă mai ales datorită aclimatizării unor specii de
plante străine. Dintre grădinile celebre care pot fi vizitate şi azi
amintim: grădina Villei Doria Pamphili - Roma, grădina Villei
Aldobrandini - Frascati, grădinile Boboli ale palatului Pitti -
Florenţa, grădinile Gamberaia - Florenţa, grădina Garzoni -

345
Collodi; grădinile din Isola Bella - insulă în lacul Maggiore (cu 9
terase).

7.4.2. Grădina franceză


Abia după jumătatea secolului al XVI–lea, în Franţa, au
început să se schimbe radical concepţiile medievale de amenajare
a grădinilor, perioadă în care cele mai multe grădini de agrement
erau constituite dintr-o peluză la intrare, alei cu borduri de buxus,
canale cu apă şi chiar cu peşti şi păsări acvatice, de asemenea,
nelipsita cuşcă cu păuni specifică evului mediu. Grădinile mari,
de exemplu - ale lui Caro1 a1-V-lea de la Saint-Paul, erau încon-
jurate de gard viu şi aveau tunele treiaje, pavilioane şi chioşcuri
din verdeaţă şi din lemn sau labirinturi, ca cel a lui Daedalus, în
care cu greu se descurcau vizitatorii.
Primele grădini ale Renaşterii au fost realizate în Franţa la
începutul secolului al XVI–lea, la castelele Amboise, Blois şi
Gaillon de către un arhitect italian, care a adus ca elemente noi
(faţă de grădinile medievale) terasarea terenului (cu diferenţe mi-
ci de nivel), îmbogăţirea ornamentaţiilor cu fântâni de marmură
şi introducerea de modele noi ale parterelor. După jumătatea sec.
al XVI–lea a început să se schimbe radical concepţiile medievale
de amenajare ale grădinilor. Astfel, dispar fortificaţiile oraşelor şi
castelelor franceze cu ziduri şi canale de apă, la care grădinile
erau în incintă, rezultând spaţii mult lărgite, întinse şi variate, cu

346
elemente decorative aşezate după cerinţe estetice. În unele situaţii
canalele s-au păstrat, având şi funcţie decorativă şi funcţie uti-
litară, devenind mai târziu o caracteristică a parcurilor franceze
ale Renaşterii.
Din descrierile lui André Mollet reiese că, pentru punerea
în valoare a castelelor se construia o alee marginită de 2-3 rânduri
de ulmi sau tei care se întrerupeau în faţa clădirii, unde lăsa un
teren liber (parter) în semicerc sau pătrat. În spatele castelului era
parterul mare, amenajat în broderii, fără nici un obstacol, pentru a
putea fi privit din ferestrele castelului; urmau apoi parterele cu
gazon (peluze) despărţite prin alei, cu fântâni şi statui, boschete,
grote, jocuri de apă.
Franţa secolului al XVII-lea este dominat de Ludovic al
XIV-lea supranumit şi „regele Soare” pe care nu-l mai satisfac
operele înaintaşilor şi care aspiră la lucruri majestuoase în toate
domeniile, în special în arhitectură şi litere. Luxul şi strălucirea în
care trăiau monarhul şi nobilimea franceză nu s-a reflectat numai
în palatele somptuoase ci şi în grădinile şi parcurile ce le încadrau
şi care constituiau de fapt locul de desfăşurare a evenimentelor şi
serbărilor fastuoase.
Este perioada în care tânărul Le Nôtre urmează cu multă a-
siduitate pictura, se interesează de lucrările privind legile per-
spectivei şi mai ales de cele ale reflecţiei luminii descoperite re-
cent de către Descartes, cunostinţe care-i vor permite să devină

347
figura cea mai importantă în conceperea parcurilor şi grădinilor
din această perioadă. Le Nôtre a transformat clasicismul antic
printr-un concept original, cu principii compoziţionale proprii,
dând lumii unele dintre cele mai frumoase parcuri monumentale
precum: Vaux-le-Vicomte, Versailles, Chantilly, Saint-Cloud,
Sceaux, de asemenea, a resistematizat grădinile Tuileries, Fon-
tainebleau, Saint Germain-en-Laye.
Compoziţia acestor parcuri, de formă geometrică, era de-
terminată şi influenţată în mare parte de construcţia monumen-
tală de forma regulată a palatului, care avea nevoie de un cadru
majestuos, reprezentat în afară de traseurile geometrice, prin
covoare (peluze) verzi, partere cu broderie şi bazine laterale, cu
perspective spre infinit. Grădina era sistematizată în funcţie de un
ax dominant reprezentat de o alee centrală. Terenul era modelat
în terase mari, cu partere decorate cu flori, existau canale şi lacuri
imense. Între clădiri şi grădină exista o coeziune arhitectonică.
Se spune că Le Nôtre nu putea suferi ca frumoasele grădini
să se asemene unei păduri (aluzie la parcurile peisagere) şi că el a
ştiut să deschidă chiar prin pădure acele alei prin care o-
chiul poate să-şi poarte privirea până la mari depărtări. În ceea ce
priveşte simetria, Le Nôtre nu o înţelege ca o identitate a celor
două părţi, ci mai mult o echilibrare corespunzătoare între acestea
pentru a obţine o mai mare varietate a întregii compoziţii.

348
Dezallier d'Argenville, unul dintre foştii elevi ai lui Le
Nôtre, face o caracterizare completă a grădinii franceze după cum
urmează: „Arta să cedeze naturii. Să nu acoperi cu umbra o gră-
dină dar nici să o descoperi (s-o luminezi) prea mult. S-o faci să
pară întotdeauna mai mare decât este în realitate". Cele 4 maxime
au stat la baza creării grădinilor franceze, care se compuneau
dintr-un peron cu 3 trepte, în faţa caruia se întindea un parter
înconjurat de boschete, săli verzi (din arbori cu coroanele taiate
scurt) şi fântini. Două alei principale se întretăiau în unghi drept,
din care una era perpendiculară pe palat, iar cealaltă transversală.
Parterele, de formă geometrică, erau decorate cu broderii de bu-
xus ce au înlocuit desenele geometrice regulate folosite de maeş-
trii italieni (familia Mollet - tip de parter introdus la începutul
sec. al XVII-lea), mai rar acoperite cu nisip sau plantate cu flori.
Aleile erau acoperite cu nisip sau alt material protector, ori erau
gazonate. Alte elemente decorative ca: palisade cu treiaje, arcade
şi portice masive şi boschete amenajate. În labirint, în săli şi ca-
binete, buligrine (suprafeţe deschise plantate cu iarbă şi flori),
verigadine (amfiteatre cu linii sinuoase mai ridicate decât aleile),
apoi fântânile, bazinele, grotele, belvederile împodobeau gră-
dinile. Atât traseele care desenau în prim plan forma geometrică a
parterelor brodate, iar spre exterior deschideau largi şi depărtate
perspective cu ajutorul aleilor şi a lungilor canale, cât şi multi-
tudinea elementelor decorative, constituiau un ansamblu unitar,

349
în care părţile constuiente, deşi subordonate întregului tematic, îşi
păstrau, fiecare în parte, funcţionalitatea proprie, oferind privirii
acel spectacol de grandoare şi majestate proprie parcurilor fran-
ceze din secolul al XVII-lea şi de mai târziu.
În concluzie caracteristicile grădinilor franceze ale seco-
lului al XVII-lea sunt:
 compoziţia tratată arhitectural, pe spaţii foarte largi;
 palatul constituie capul compoziţiei, fiind situat pe terenul
dominant;
 toate părţile componente sunt ordonate geometric faţă de o
axă dominantă respectiv axa centrală, ce porneşte de la pa-
lat şi se continuă pe o mare distanţă în profunzimea pei-
sajului, constituind totodată şi perspectiva principală;
 perspectivele secundare sunt perpendiculare pe cea domi-
nantă şi sunt construite pe axe de compoziţie subordonate;
 terenul este modelat în terase largi, racordate cu ziduri de
sprijin, rampe, scări, balustrade sau cu suprafeţe plane cu
compoziţii geometrice;
 sunt folosite, mai ales pe axa principală, mari partere şi în-
tinse oglinzi de apă, bazine şi canale;
 sunt create mari perspective încadrate de volume vegetale
bogate;
 simetria faţă de axă este realizată prin simetria perfectă a
parterelor, a bazinelor sau a diferitelor compoziţii dar şi

350
prin echilibrarea unor amenajări diferite - fapt ce imprimă
mai multă variaţie ansamblului;
 zonele din imediata vecinătate a palatului sunt degajate, şi
constituite din partere bogat ornamentate cu flori, borduri
sau broderii de buxus tuns, aliniamente de arbuşti semper-
virescenţi tunşi sub diferite forme geometrice (sfere, conu-
ri, piramide, cuburi), alături de diferite fântâni, bazine,
statui sau vase, toate acestea evidenţiind şi punând în va-
loare măreţia palatului;
 simetric faţă de axele compoziţiei sunt dispuse plantaţii
arborescente (pentru accentuarea grandorii) încadrate de
aliniamente de arbori cu coroanele tunse în forme geome-
trice alcătuind ziduri verzi;
 aleile sunt rectilinii, dispuse în reţea geometrică riguros
trasată;
 în centrul bazinelor sau fântânilor arteziene sunt prezente
compoziţii sculpturale cu personaje mitologice;
 ca elemente arhitecturale sunt folosite: colonadele, rocării-
le, treiajele, bazinele cu grupuri sculpturale, vasele în stil
baroc, etc.
În secolul al XVIII-lea arta grădinilor şi a parcurilor a
fost influenţată de moda engleză care, la rândul ei, a fost
inspirată din cea chineză, rezultând în sinteză o formă mai
liberă, mai naturală, peisageră. J.J. Rousseau în “Nouvelle

351
Héloïse” se pronunţă con-tra grădinilor geometrice şi
militează pentru întoarcerea la natură. Alţi autori, ca
Bernardin de Sain Pierre în “Les études sur la na-ture”,
abatele Delille în “Les Jardins” şi pictorul Hubert Robert, în
ale cărui tablouri sunt pictate grădinile din Roma pline de
ruine antice, au o înclinare spre lirism şi romantism. Din
toată această confruntare a celor doua tendinţe, regulat
simetrică şi cea care imită natura (peisageră), arhitecţii
francezi au ştiut să păstreze o linie înţeleaptă, nerenunţând în
întregime la ceea ce s-a realizat în trecut, admirând în schimb
unele elemente decorative anglo-chineze (spre exemplu
grădinile Ermenonville), singura realizare cu forme
romantice fiind parcul Bagatelle. Drept urmare a aces-tor
concilieri, la începutul secolului al XIX-lea apar grădini de
factură mixtă, cu forme geometrice în faţa clădirilor şi
sinuoase cu diverse elemente decorative, romantice, în restul
întinderii parcurilor. Pe timpul celui de al II-lea imperiu se
restaurează o serie de parcuri din secolele anterioare, înă din
păcate, prin aceas-tă restaurare nu s-a respectat caracterul
iniţial, introducându-se o scrie de modificări impuse de
„anglomania" parcurilor.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Franţa, apar primele
amenajări peisagistice cu carecter utilitar, public, se poate aminti
astfel: Mereville, Ermenonville, Malmaison, „Cătunul din Tria-

352
non” (din domeniul Versailles), realizate sub influenţa romantis-
mului. În secolul al XIX-lea apar numeroase spaţii verzi, sub
influenţa stilului peisager: Edomond André a amenajat Sefton
Park (Liverpool), iar fraţii Bühler au amenajat parcul ,,Tête d’or’’
(Lyon).

7.4.3. Grădina engleză


La fel ca şi în alte ţări în grădinile engleze ale evului mediu
se puteau întâlni o serie de tradiţii ale cuceritorilor romani
acestea fiind închise între ziduri, cu vegetaţie tunsă şi dispusă
regulat, simetric. Ulterior, ca şi în restul Europei s-au făcut
simţite influenţele unor arhitecţi inspiraţi fie de renaşterea italia-
nă, fie influentaţi de moda franceză. Dar, în timp ce în Europa ar-
ta grădinilor evolua sub influenţa puternică a stilului francez, în
Anglia începând cu sec. al XVIII-lea, sub influenţa literaturii,
picturii de peisaj şi a noii mişcări culturale, arta grădinilor a
evoluat în direcţia reîntoarcerii la natură, a renunţării la rigidita-
tea şi artificialitatea stilului francez. Crearea unui parc de către
Henric a1 IV-1ea (sec. XV) la Nenesuch, după moda italiană, a
întâmpinat o vie rezistenţă din partea celor care ţineau la tradiţia
medievală.
Cu timpul ideile renaşterii prind teren, la început s-a re-
nunţat la tunderea arborilor, s-au eliminat zidurile de incintă şi au
fost înlocuite cu şanţuri, realizându-se o legare şi o deschidere

353
spre peisajul înconjurător. Dispar parterele, acestea fiind înlocuite
de covoare verzi (gazon), se păstrează axa centrală dominantă,
dar se introduc poteci şerpuitoare, cursuri de apă neregulate iar
vegetaţia este grupată liber. Parcul de la Wilton (sec. XVII), la
început de tip italo-francez este restaurat şi transformat în după
stilul renaşterii. Încă era la modă modelarea cât mai fantezistă a
arborilor „Topiary art", inspirată de la antici şi influenţată de Pa-
radisul pierdut a lui Milton. Charles Bridgeman (1690-1738),
supranumit şi „Jardin Anglais” este adeptului stilului liber, astfel
„Topiary art“ îşi pierde din importanţă ca şi zidurile ce încon-
jurau aceste spaţii verzi. Sub influenţa lui Le Nótre peluzele sunt
nivelate şi se face contopirea între grădină şi parc, prin trasarea a-
leilor largi, uneori mărginite cu garduri din arbori cu coroane tă-
iate plat.
După 1730 din dorinţa de a imita cât mai mult natura unii
peisagişti englezi introduc în peisaj elemente „revoluţionare ”,
cum ar fi arborii morţi ai lui William Kent (1685–1748, pictor şi
arhitect - iniţiatorul grădinii „în stil natural”) având pretenţia că
astfel simplifică peisajul, el finalizează grădinile Kensington şi
parcurile Stowe şi Rousseau create iniţial de Charles Bridgeman.
De asemenea, Lancelot Brown (1716-1783, susţinător al stilului
englezesc, este considerat „cel mai mare grădinar al Angliei”)
înglobează în compoziţia peisagistă buchete de arbori „Clumps"
care formau mici masive izolate, aşezate în linii circulare, ca niş-

354
te centuri, revenind la spaţiul închis. Brown aduce completări la
Parcul Stowe şi transformă peisajul parcurilor Blenheim şi
Chatsworth.
Alţi paşi importanţi în perfecţionare stilului englez sunt
făcuţi de către Humphry Repton (1752-1818) şi Richard Whately
(1787-1863). O dată cu apariţia lui Repton (1752-1818) denumi-
rea de „English gardening" se transformă în „Landscape garde-
ning", dându-se prioritate efectelor de culoare, jocurilor de umbră
şi lumină şi ţinându-se seama de legile opticii şi ale perspectivei.
În lucrarea sa din 1803 “Observations in the theory and practice”
se insistă asupra „optics of visions, axis of visions, quantity of
field of visions". Repton a dus la apogeu arta grădinilor peisagere
fiind un practician dar şi un teoretician de seamă al stilului pei-
sager de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Lucrările sale sunt
publicat postum în secolul al XIX-lea de către Loudon (peisagist
englez) susţinător al noului curent, numit ,,gardenesque’’, bazat
pe principiile compoziţionale ale grădinii pitoreşti, enunţate de
Repton.
Whately, deşi a întâmpinat o oarecare opoziţie din partea
admiratorilor lui Kent, a reluat şi adaptat peisagistica chine-
zească, în lucrarea sa “Observation of modern gardening” (1770)
insistă asupra efectelor de culori obţinute prin coloritul frunzelor
şi prin aşezarea obiectelor pentru a fi luminate în anumite ore din
zi. Whately inroduce termenii de grandios şi pitoresc, pentru ma-

355
sivele de arbori, şi de majestuos, teribil sau minunat, privitoare la
efectul rocilor.
Ca urmare a dezvoltării sociale şi economice în Anglia
secolul al-XIX-lea amenajarea grădinilor a depăşit cadrul parti-
cular, rezidenţial şi a intrat în cel urban, fiind realizate primele
spaţii verzi pentru publicul larg. La sfârşitul secolului al XIX-lea,
Londra deţinea 600 ha de spaţii verzi, amenajate în stil peisager,
se poate aminti: St. James Parc, Green Park, Hyde Park, Kensin-
gton Gardens – situate în centrul oraşului, formând un lanţ verde
de peste 4 km. La periferie erau: Regent’s Park,Victoria Park şi
Battersea Park.
Influenţa parcurilor engleze s-a resimţit - aşa cum am văzut
- şi în arta parcurilor franceze din secolul al XVIII-lea, precunt şi
în alte ţări europene.

7.4.4. Grădina în Europa şi Rusia


După prima jumătatea a secolului al XVII-lea în Europa
Occidentală s-a dezvoltat rapid arta grădinilor, plecându-se de la
şcoala italiană a Renaşterii şi de la şcoala franceză. Grădinile
create în secolul al XVIII-lea sunt cunoscute sub denumirea de
grădini clasice.

1. Germania:

356
 Parcul Wilhelmshöhe (lângă Kassel), este recunoscut a fi
unul dintre cele mai mari parcuri montane din Europa. Is-
toricul Georg Dehio a caracterizat parcul ca „ceva gran-
dios” care a reuşit să facă legătură dintre arhitectura barocă
şi natură;
 Grădinile regale de lângă Hannovra sau parcul Herrenhau-
sen, considerat a fi printre cele mai mari grădini în stil ba-
roc din Europa;
 Parcul Charlottenburg din Berlin a fost initial amenajat în
stilul barocului frantuzesc, transformat în secolele XVII-
XIX într-o grădină mai puţin formală. După război, odată
cu reconstruţia, o mică parte a parcului a fost restaurată
conform originalului (baroc francez);
 Parcul Nymphenburg din München este construit în stilul
baroc francez.
 Sanssouci din Potsdam este construit în stilul renaşterii
italiane, fiind considerat unul dintre cele mai faimoase
obiective turistice făcând parte din patrimoniul UNESCO.
În Germania, multe parcuri au fost restructurate şi repro-
iectate după stilul peisager, respectiv după principiile gră-
dinilor engleze. Ca exemple pot fi amintite: Grădina en-
gleză din München este una dintre cele mai mari suprafeţe
verzi din Europa, oferită ca grădină publică, fiind mai mare
decât Central Park din New York, de asemenea Parcul

357
Friedrichshain - primul parc municipal din Berlin, şi Parcul
Wilhelmsbad din Frankfurt, este unul dintre cele mai vechi
parcuri din Germania.
2. Austria:
 Parcul Schönbrunn din Viena este reprezentativ
pentru arhitectura barocă remarcându-se prin faptul
arhitecţii şi peisagisti au păstrat ''urmele'' modificărilor
făcute de-a lun-gul timpului, mărturii ale gusturilor şi
intereselor monar-hilor habsburgi. Aici în 1792 este
organizată prima gradină zoologică din lume.

3. Rusia. Suprafaţa totală a parcurilor Moscovei depăşea


3000 ha, din care:
 Parcul Petrodvoreţ (1000 ha) de lângă Leningrad este
construit în vremea lui Petru I cel Mare decis să constru-
iască o reşedinţă care să rivalizeze cu Versailles-ul, de-
venind astfel cea mai cunoscută şi mai luxoasă dintre reşe-
dinţele de vară ale casei regale ruseşti. După moartea Ţa-
rului Petru cel Mare apare tendinţa transformării lui după
noua modă a vremii, ce engleză, mai cu seama în perioada
Ecaterinei cea Mare, o admiratoare înfocată a stilului in-
formal.
 Parcul Pavlovsk în apropiere de Sankt-Petersburg ocupă o
suprafaţă de 600 ha, reprezentâd astfel este unul dintre cele

358
mai mari amenajări edilitare din lume. Palatul imperial se
afla în apropierea parcului, având o zonă privată amenajată
în stilul formal ceea ce contrasta puternic cu restul parcu-
lui;
 Parcul Puşkin (567 ha) aflat la la circa 16 kilometri de
Sankt-Petersburg, a fost amenajat pe perioada a două seco-
le, la crearea acestuia au contribuit mai mulţi arhitecţi re-
numiţi realizând un ansamblu unic de palate, pavilioane,
parcuri şi lacuri, la care se adaugă statuile de marmură din
secolul al XVIII-lea şi obeliscurile istorice. Pentru familia
ţarilor Rusiei a reprezentat unul dintre cele mai îndrăgite
locuri;
 Parcul Sokolniki (463 ha) situat în apropierea centrului
Moscovei a fost amenajat de Ţarul Alexei Mihailovici fi-
ind destinat iniţial ca loc pentru vânătoarea cu şoimi. Se
transformă în parc public în 1878;
 Parcul Maxim-Gorki (224 ha) se întinde aproape 3 km de-a
lungul râului, în amonte de Krymsky. Astăzi Parcul Cen-
tral din Moscova, considerat cel mai mare parc de distracţii
din capitala Rusiei.

4. Spania:

359
 Grădinile La Granja de lângă Segovia reprezintă unele din-
tre cele mai mai bune exemple de design formal ale grădi-
nii Europei secolului al XVIII-lea.

5. S.U.A. – toate marile oraşe sunt dotate cu parcuri pub-


lice şi sisteme de zone verzi întinse pe suprafeţe vaste. Ca exem-
ple pot fi amintite:
 New York – Central Park şi Prospect Park. Central Park
(341 ha) este situat în centrul Manhattan-ului, înfiinţat în
1857 în urma unui concurs organizat pentru proiectarea
acestui nou parc care trebuia să rivalizeze cu marile par-
curi din Lonrda şi Paris. Câştigătorul a fost designerul
Frederic Law Olmsted (considerat a fi părintele arhitec-
turii peisagere americane) şi Vaux Calvert cu proiectul in-
titulat "Planul de gazon". A fost nevoie de mai bine de 15
ani de muncă şi de peste 20.000 de muncitori pentru fi-
nalizarea proiectului, parcul a fost renovat în 1980 având
un buget de 50 milioane de dolari datorită acestor eforturi,
Central Park, este vizitat anual de peste 20 de milioane de
oameni.
 Prospect Park (237 ha), proiectat tot de către Frederic Law
Olmsted şi Vaux Calvert, a fost amenajat în cartierul
Broolkyn. Construcţia a durat treizeci de ani datorită tere-
nului mlăştinos pe care a fost amplasat.

360
 Fairmount Park cu cei peste 3700 ha repretintă 10% din
suprafaţa oraşului Philadelphia, fiind considerat „unul din-
tre cele mai mari parcuri urbane din America”. Fair-mount
Park este format din 63 de parcuri regionale şi vecine,
dintre care cele mai importante sunt: Franklin D.
Roosevelt Park, Pennypack, Poquessing Park, Tacony
Creek Park şi Wissahickon Valley Park;
 South Park din Chicago a fost gândit de Paul Cornell care
i-a angajat pe Frederic Law Olmsted şi partenerul său
Vaux Calvert să întocmească planurile. În prezent parcul
poartă numel de Washington Park şi se intinde pe 150 de
hectare, făcând parte din Registrul Naţional al Locurilor
Istorice.
 Park System din Boston a fost conceput, de către Frederic
Law Olmsted, având drept scop iniţial curăţarea zonelor
mlăştinoase ce legau Bostonul din perioada colonială de
Grădina Publică (1837). În prezent Park System reprezintă
singurul parc proiectat de „cel mai mare arhitect peisagist
al Americii” (Frederic Law Olmsted) rămas intact. Park
System este un sistem de parcuri, drumuri, rezervaţii care
se întind de-a lungul a trei râuri, dar şi de-a lungul coastei
şi plajei, de asemenea, în rezervaţiile împădurite.

361
D. Parcurile mixte. După cum am arătat mai înainte, din
lupta celor două tendinţe: trasee geometrice şi regulate cu largi
perspective şi trasee sinuoase, cu introducerea unor elemente
decorative aparţinând grădinilor antice (ruine, temple dar în spe-
cial scene ce pot provoca surâsul, oribilul sau încântarea) a apărut
arta parcurilor mixte care va prelua şi îmbina elementele esenţia-
le, renunţând la tot ceea ce nu mai corespundea epocii revoluţio-
nare în plină fierbere.
Ca predecesor al grădinilor mixte poate fi considerat du-
cele François-Henri d’Harcourt, care spunea „Simetria este obli-
gatorie în arhitectură, ceea ce ţine de ea îi aparţine. Cum însă
formele drepte, egale, regulate ne răpesc din varietatea, simpli-
citatea şi eleganţa lucrurilor, nu există forţa care să ne lipsească
de ele". El se plângea că la Versailles aceste obiecte (ale varie-
tăţii) sunt ascunse, disimulate şi recomanda ca ele să fie aşezate
în locuri potrivite, pentru a fi puse în valoare. Pornid de aceste
idei în Franţa se naşte un curent şi drept urmare se construiesc
câteva parcuri în stil mixt - în care se păstrează o parte a stilului
francez, îmbinat cu stilul anglo-chinez, ca exemple putem aminti
Trianonul şi Choiseul. Parcul palatului Choiseul a fost complet
distrus în timpul Revoluţiei din 1794, astfel că la începutul se-
colului al XIX-lea în vestele grădini se cultiva sfeclă, doar pago-
da chinezească înaltă de 44 de metri - construită în 1775 - se mai
păstrează şi azi ca o mărturiei a gloriei de altădată. Scrierile vre-

362
mii susţin că frumuseţia şi bogăţia grădinilor palatului Choiseul
concurau cu cele de la Versailles.
Parcul Betz (Oise), creat pentru Catherine Brignole, Prin-
tesa de Monaco, este relativ necunoscut şi totuşi este una dintre
cele mai mari creaţii ale peisagiştilor francezi de la sfârşitul
secolului XVIII (cu circa 20 ani înainte de Revoluţia franceză). În
parc apar ca elemente decorative pavilioane exotice, punţi (podu-
ri) chinezeşti, un templu druid, un turn feudal, o mică piramidă
cu inscripţia în aur „Independenţă Americii'", valea monumen-
telor, o colibă de pescari, ruinele unui castel, capele, un foişor, o
moară şi altele, de asemenea, numeroase inscripţii latine (versuri,
morale, etc), descrierea fiind făcută de către Bertrand Barrère de
Vieuzac (1755-1841). Toate acestea nu pot fi văzute, domeniul
fiind în prezent proprietatea Regelui Marocului.
Parcul Monceau, proiectat de către Carmotelle (1778) im-
pregnat cu prea multe elemente şi scene pentru a constitui o gră-
dină pitorească sau „o ţară a iluziilor" este în contrast cu reco-
mandările lui d’Harcourt, care a luat atitudine contra unor ames-
tecuri inestetice spunând că „Dacă în faţa unui edificiu care a-
minteşte vechea Grecie se plasează un pod gotic, vapoare chi-
nezeşti, treiajele franceze, toate aceste obiecte disparate devin
false, fiind fără legătură între ele; dacă însă toate sunt înrudite,
simţi că trebuie să rezulte un ansamblu preţios".

363
Se pare că parcul Bagatelle, construit de peisagistul englez
Blaikie în 1777, este unul dintre cele mai reuşite exemple ale sti-
lului mixt, de asemneane, şi parcul Winterhur din Hamburg, con-
struit în 1800 pe baza proiectului arhitectului Fritz Schumachet
(1869-1947). Asemenea parcuri şi grădini s-au răspândit cu rapi-
ditate în principalele oraşe europene şi despre ele, de Ligne, care
le-a vizitat, spunea „Mai mult bun simţ în Anglia, mai puţină or-
dine (trasee regulate) în Franţa, mai puţină arhitectură în Italia,
mai mult soare în Rusia, mai mulţi arbori în Ungaria, mai mult
gazon în Germania, mai multă bogaţie în Elveţia, mai mult bun
gust peste tot, iată ce urez grădinilor din acele ţări."
În secolele XIX şi XX roadele revoluţiei franceze au
determinat nu numai evoluţia socială a omenirii, ci şi a genurilor
de artă. Parcurile au încetat să fie numai decoruri pentru întâlni-
rile şi serbările galante, astfel că iau naştere promenadele şi gră-
dinile publice, pentru a da satisfacţie şi maselor largi ale popu-
laţiei, reluându-se oarecum intenţiile lui Hadrian şi Cezar la Ro-
ma. Se fac unele restaurări ale parcurilor din secolele anterioare
şi se introduc plante exotice care măresc numărul elementelor de-
corative şi iau locul aşa-numitelor „puneri în scenă teatrale". Cel
mai lăudabil exemplu, în acest sens, este grădina Malmaison.
Castelul Malmaison fiind în acea perioadă reşedinţa privată a
împăratului Napoleon şi a soţiei sale Joséphine, mare iubitoare a
trandafirilor, drept urmare ea îi cere lui Louis-Martin Berthault

364
(arhitect şi peisagist, protejat al împărătesei) ca grădina palatului
să fie amenajată cu aceste flori, de asemenea, pe lângă celebra
colecţie de roze, au fost introduse şi aclimatizate din regiunile
sudice ale globului numeroase specii exotice decorative. După
moartea Joséphinei grădina se va numi "grădina împărătesei". Cu
această ocazie Berthault a avut astfel posibilitatea să-şi îm-
bogăţească cunoştinţele astfel a transpus în platbande, în jurul
castelului, sculpturilor şi a altor obiecte arhitecturale, o mulţime
de flori pe care le-a introdus până şi în crăpăturile rocilor ce sus-
ţineau cascadele de apă.
Gabriel Thouin (1747-1829), peisagist francez preroman-
tic, unul dintre cei mai renumiţi artişti ai vremii, în lucrarea sa
“Plans raisonnes de toutes les especes de jardins”, a încercat să
facă recomandări pentru noile parcuri, introducând aleea de cen-
tură. Lui Thouin i se datoreşte şi îmbinarea intimă a florilor cu
desenele micilor grădini, care mergea până la plantarea tranda-
firilor roşii pe o peluză verde, în contrast cu grădinile engleze şi
germane, în care florile îşi aveau locurile lor distincte.
În general, parcurile din această epocă îmbracă tot mai
mult haina peisageră, prin atenuarea traseurilor geometrice şi prin
dispariţia şi disimularea aleilor sub ondulaţiile terenului, bosche-
telor şi ale altor elemente ale compoziţiei. Paralel cu aceste trans-
formări ale vechilor parcuri, datorită evoluţiei oraşelor spre
aglomerări demografice tot mai mari, edilii sunt obligaţi să des-

365
chidă pentru circulaţia publică mari bulevarde plantate şi parcuri
publice pentru odihnă şi distracţii. Astfel în timpul lui Napoleon
al III-lea se amenajează în scop utilitar grădinile: Butte-
Chaumont, Boisrenault, Montsouris, Bois de Boulogne, de ase-
menea, se restaurează Monceau, având ca arhitecţi pe Jean-
Charles Alphand, Louis-Sulpice Varé, Edouard André şi Eugen
Bűhler. Edouard André proiectează parcuri şi în Anglia, repre-
zentativ fiind Sefton Parc din Liverpool.
Dacă în această perioadă, în Franţa, spaţiilor urbane li s-a
dat o deosebită atenţie prin creaţiile prestigioase amintite grădini-
le au ramas pe planul al doilea, bucurându-se în schimb de o bi-
nefăcătoare grijă şi atenţie în Anglia. Acestea devin mai intime,
având aleile gazonate, pentru a reduce zgomotul paşilor, se
introduc platbandele din plante vivace. Tot în Anglia apar, “wild-
garden" cu specii forestiere exotice şi ferigi, inspirate după grădi-
nile de meditaţie chineze.
De mare efect sunt "rock-garden" în care rocile sunt ta-
pisate cu muşchi şi cu plante alpine pitice, grădini care s-au răs-
pândit şi în Ţările de Jos, unde au apărut „bog-garden", situate în
locuri băltite, asemănătoare cu ”paradisurile egiptene“.

7.5. Amenajarea spaţiilor verzi în România


(vezi caietul de lucrări, PP19, pag. 142-167)

366
Vechi documente atestă existenţa preocupărilor pentru aria
grădinilor pe teritoriul ţării noastre încă din epoca sclavagistă.
Atât în vechile colonii greceşti de la Marea Neagră cât şi în ora-
şele romane care au luat fiinţă după cucerirea Daciei au fost
create grădini conforme cu stilurile predominante ale epecii.
În evul mediu, documente, planuri, acte de proprietate şi
descrierile unor calători care ne-au vizitat în acea epocă ţara
relevă că, încă de pe atunci, aria gradinăritului era foarte dez-
voltată. Unul din aceşti călatori Pau1 din Alep (1627-1667), care
a străbătut Ţările Române în secolul al XVII-Iea, arată că la Mă-
năstirea Cozia există încă de pe timpul lui Mircea-Vodă (1386-
1418) o plantaţie de castani. Tot el semnalează la Mitropolia din
Târgovişte o grădină de trandafiri şi diverse alte flori. Trecând
prin Iaşi el arată printre altele că „livezile sunt pline de cireşi, de
pruni de Damasc şi piersici, iar în grădini parfumul trandafirilor,
crinilor, garoafelor şi iasomiilor completează bogăţia şi varietatea
nesfârşită a formelor şi culorile acestor flori. Crinul galben, numit
şi european este găsit în toate regiunile şi considerat făra valoa-
re".
Gradul de dezvoltare a artei gradinilor rezultă şi din modul
lor complex de amenajare, din suprafaţa întinsă pe care o cuprin-
dea adeseori, din diversitatea sortimentului de plante folosite, a
severităţii cu care erau păzite etc. Astfel Jószeph Biró în lucrarea
”Castele transilvănene„ citează documente din care rezultă că,

367
începând cu anul 1552 fuseseră introduse sancţiuni pentru cei
care aduceau prejudicii grădinilor. El arată că la Alba-Iulia exista,
încă din 1576, o grădină cu terase numeroase considerată în scrie-
rile vremii drept o adevarată „grădină suspendată".
În parcul de la Făgăraş sortimentul de plante cuprinde,
printre altele, tei, trandafiri, crini, micşunele, albăstrele şi lăcră-
mioare şi altele. Într-un act datat din 1672 se cerea unui consul
din Italia să aducă în ţară rodii şi portocali în vederea cultivării
lor. Marimea grădinilor şi parcurilor rezultă dintr-un document
din 1684 care certifică diverse amenajări executate în parcul de la
Iernut, pe 400 de jugăre (peste 200 ha), şi dintr-un plan al Si-
biului, unde la poarta Heltau este reprezentată o grădină având o
lungime egală cu distanţa dintre 3 bastioane ale cetăţii.
Aceste parcuri şi grădini înfiinţate, de obicei, pe lângă ve-
chile curţi domneşti, cetaţi şi mănăstiri aveau în primul rând, un
caracter utilitar şi erau construite în stil regulat-geometric. Cu
timpul însă, către sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al
XVIII-lea, un oarecare avânt economic şi diversele influenţe de
la curţile europene favorizează amenajarea la noi în ţară a unor
parcuri supuse arhitecturii renaşterii. O ştire în acest sens ne fur-
nizează, încă din 1660, Gabriel Thomasi, care semnalează la
Târgovişte o grădină executată după „Moda italiană", iar Anton-
Maria Del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brâncovea-
nu, în lucrarea sa ”Revoluţiile Valahiei„ referindu-se la grădina

368
palatului de la Mogoşoaia, arată că aceasta avea o formă patrată,
fiind amenajată în stil italian. În Moldova anului 1739, Grigore
Vodă reconstruieşte la Iaşi „Curtea de la Frumoasa”.
Pentru a puncta principalele momente istorice mai impor-
tante în amenajarea şi dezvoltarea spaţiilor verzi din România
putem aminti:
 1567 la Alba Iulia este amenajată o grădină cu numeroase
terase şi decorată cu diferite specii de flori;
 secolul al XVI-lea la Făgăraş se amenajează un parc;
 secolul al XVII-lea - apar numeroase grădini precum cea a
mitropoliei din Târgovişte, în Mogoşoaia sau în Filipeştii
de Pădure - proiectate după modelul celor italiene, grădi-
nile de pe lângă mănăstirile Tismana şi Cozia, la Iaşi -
grădina Palatului domnesc, cu eleşteu şi pe dealul Galata -
grădinile cu trandafiri, crini, garoafe şi iasomie;
 la sfârşitul secolului al XVII-lea apare un nou stil arhi-
tectural, stilul brâncovenesc, ce împletea tradiţiile româ-
neşti cu numeroase elemente din arhitectura italiană şi
franceze cu cea cea orientală. În aceste parcuri, aleile se
axează pe palat la fel ca în construcţiile lui Le Notré; scă-
rile sunt largi, iar momumentele, bazinele, în stil baroc.
(Curtea Veche şi palatul Mogoşoaia).
 secolul al XVIII-lea - parcul de la Avrig - Sibiu (baroc), al
baronului Bruckental;

369
 parcul de la Bonţida - Cluj, al familiei Bauffy;
 parcul de la Gorneşti - Mureş, lângă castelul familiei Tele-
ky;
 parcul de la Albeşti - Braşov, lângă castelul familiei
Haller; Parcurile de la Avrig, Bonţida şi Căiuţi au fost rea-
menajate în stil peisager.
Către sfârşitul secolulului al XVIII-lea, influenţa curentului
romantic-englezesc se resimte în construcţia parcurilor şi la noi la
fel ca în întreaga Europă. În parcuri, aleile devin sinuoase, vege-
taţia este dispusă în mod natural, se introduc grote, pavilioane de
vânătoare, ca în Parcul Stowe din Anglia, ferme, mori, morminte
ca în Parcul de la Ermenonville etc. Multe parcuri mai vechi sunt
transformate în acest sens sau li se aduc noi adăugiri. Astfel, într-
un document din 1779 care se referă la parcul din Avrig, se arată
că: „aleea şi boschetele se apropie cu încetul de desăvârşire, par-
cul englezesc arată din ce în ce mai bine". Aceleaşi transformări
le suferă parcurile din Bonţida şi altele. Parcuri cu elemente în
stil natural au mai fost amenajate în comunele Vlaha, Surduc, Lu-
na de Jos (Cluj), Brâncoveneşti, Dâmbovicioara, Corunca (Mu-
reş), Criş, Târnăveni, Cetatea de Baltă, o parte din parcul de la
Mogoşoaia, de la Văcăreşti şi de la Frăsineşti în Ţara Româneas-
că, de la Căiuţi în Moldova etc.
Tot în secolul al XVIII-lea documentele semnalează exis-
tenţa unor grădini oraşeneşti îngrijit lucrate, care aveau multe

370
plante decorative, partere cu buxus tuns, vase, scări, balustrade
frumoase şi care prezentau atât elemente de stil regulat cât şi pei-
sager. Nicolae Iorga, în ”Istoria Românilor„ arată că în anul
1786, familia Dudeşilor avea la casa lor din Bucureşti o grădină
care „era întocmită şi desenată ca un parc englezesc". O serie de
grădini în stil geometric sunt reprezentate pe planurile Bucureş-
tiului executate în 1791 de către austriacul Ferdinand Ernst în
faţa bisericii Sfântul Elefterie, a palatului Mavrogheni etc. În
Transilvania, în Moldova mai sunt semnalate în această perioadă
o serie de grădini particulare orăşenesti, din care unele deschise
chiar pentru public. Astfel, după cum arată Georg Daniel Teutch
(1817-1893), la Sibiu, o grădină particulară de pe lânga poarta
Heltau se transformă în grădină publică, iar în Moldova, Constan-
tin Alexandru Rosetti (1816-1885) pomeneşte de o grădină la
Adjud.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea - Bucureştiul avea circa
80% din suprafaţa ocupată de grădini, fiind numit oraş grădină,
dar care în mare parte erau neorganizate. Şi la Timişoara se reali-
zează începând cu ultimele decade ale secolului al XVIII-lea un
şir de parcuri de-a lungul canalului Bega.
În secolul al XIX-lea se înregistrează o dezvoltare rapidă
în urma căreia populaţia creşte simţitor, în aceste condiţii la pe-
riferia marilor urbe apar cartiere de locuinţe insalubre (mahalale),
ceea ce face necesară apariţia creerii de zone verzi. Condiţii în

371
care zonele de apărare reprezentate de foste ziduri şi şanţuri ale
vechilor fortificaţii din feudalism, care nu mai erau necesare, se
transformă cu timpul în spaţii verzi, exterioare, iar în interiorul
oraşelor încep să fie executate grădini publice şi aşa-zisele ”pro-
menade”.
 în Bucureşti în 1833-1840, se amenajează şoseaua Kiseleff
(prima arteră verde a oraşului);
 1838 - parc promenadă - ,,Dumbrava furnicilor’’ în Cluj pe
malul Someşului, care fusese plantată în 1827;
 1844 - înfiinţarea Grădinii Kiseleff 7 ha. (Carl Friederich,
Hayer, Hörer);
 1843 - amenajarea Grădinii Cişmigiu pe un teren mlăşti-
nos, cu multe bălţi şi izvoare subterane (lacul cu insulă,
poduri, chioşcuri pentru orchestre, iarna lacul fiind folosit
ca patinoar) s-a executat după planurile arhitectului peisa-
gist Wilhelm Mayer;
 1860 - au început lucrările la prima grădină botanică din
Bucureşti (Ulrich Hoffman) inclusă mai târziu în grădina
palatului Cotroceni;
 1885 - s-a înfiinţat actuala grădină botanică şi Grădina
Icoanei;
 la Craiova - s-a amenajat grădina logofătului Bibescu, ce
ulterior a fost amenajată sub numele de Parcul Bibescu -
125 ha (1898), azi Parcul Romanescu;

372
 la Brăila - s-a înfiinţat o grădină publică şi parcul „La
Monument”;
 la Iaşi – Grădina Copou cunoscută încă de la începutul se-
colului al XIX-lea, este reamenajată pe vremea lui Mihai
Sturza. Obeliscul cu lei din această grădină este executat
de Mihail Sungurov şi Gheorghe Asachi. Grădina fiind ne-
încăpătoare, în anul 1852 se amenajează în apropierea ei
aleea Grigore Ghica-Vodă de 500 m lungime şi 50 lăţime,
constituind un loc de promenadă;
 1859 - grădina palatului domnesc a lui Mihai Sturza din
Iaşi, despre care pomeneşte în lucrările sale şi Nicolae Ior-
ga. De asemenea, un plan datând din 1859 arată modul de
organizare a parcului în jurul Palatului domnesc din Iaşi,
astăzi Palatul culturii.
 la Braşov - Aleea de sub Tâmpa - promenadă;
 la Sibiu - 1857- parcul „Sub arini” şi „Dumbrava”
 la Timişoara - primul parc al oraşului (1858) - Regina
Maria - actual Parcul Tineretului, iar în 1870 Parcul
Scudier - în prezent Parcul Central.
 la Simeria se pun bazele primului parc dendrologic pe
circca 70 ha.
Începutul secolului a1 XX-lea găseşte la lucru alţi arhitecţi.
Astfel, Edouard Redont conduce o serie de lucrări de amenajare
dintre care putem aminti:

373
 parcul Carol I (fost Libertăţii) din Bucureşti, începând cu
anul 1906;
 Gradina Puşkin (loanid) din Bucureşti (reamenajând-o în
stil peisager francez);
 Bulevardul Dacia din Bucureşti
 Parcul din Buzău;
 Iaşi - Parcul Expoziţiei şi planurile pentru Grădina Copou;
 Reamenajrază actualul Parc al poporului din Craiova;
Frederich Rebhun continuă lucrările din Grădina Cişmigiu,
şi reamenajează şi extinde parcul Kiseleff. Octav Doicescu şi
Rebhun amenajează Parcul Naţional din Bucureşti;
În aceeaşi perioadă mai iau fiinţă şi alte parcuri şi grădini
din ţara, în timp ce altele sunt reamenajate sau extinse. Se con-
tinuă lucrările începute la Grădina Botanică din Bucureşti ale
cărei baze au fost puse de profesorul Dimitrie Brîndza, în 1065,
se amenajează Grădina din Roman pe 16 ha, se îmbogăţeşte în
plante exotice Parcul din Simeria, se reamenajează la Timişoara o
serie de parcuri printre care Pădurea verde, Parcul tineretului.
 Cluj - se amenajează „Parcul promenadă", iar în 1872 se
pun bazele actualei grădini botanice, începută în 1923 de
Alexandru Borza. Tot aici se semnalează existenţa încă
din anul 1865 a unei societaţi a parcurilor;
 Timişoara - Parcul Tiselor, Parcul Rozelor, Alpinetul, Pă-
durea Verde;

374
 Sinaia - reamenajarea Parcului Castelului Peleş;
 Râmnicul Vâlcea - parcul Zăvoiul.
Alte parcuri şi promenade se amenajează la Fagăraş, Mier-
curea Ciuc, Mediaş, Sebeş, Dej, Oraştie, Arad.
După 1952-1953 în România s-a înregistrat o revigorare a
amenajării spaţiilor verzi prin reconstruirea celor existente şi
amenajarea unora noi. În Bucureşti s-a amenajat parcul Herăstrău
(190 ha), unde s-a construit un teatru de vară cu 3500 locuri,
două biblioteci, trei pavilioane pentru expoziţii, restaurante, tere-
nuri de joacă pentru copii etc. Parcul Tei s-a reamenajat Parcul
sportiv 23 August (70 ha) prevăzut cu un stadion de 80000 locuri
pentru spectatori, un teatru de vară cu 3500 locuri şi alte terenuri
sportive: parcul Tineretu lui (83 ha), având inclusă Sala poliva-
lentă, parcul Nicolae Bălcescu din cartierul Griviţa Roşie (15 ha),
numeroase parcuri şi grădini în noile cartiere de locuinţe Floreas-
ca, Titan, Colentina, Drumul Taberei etc., Pantelimon (parcul
Morarilor). Au fost amenajate numeroase parcuri şi grădini mai
vechi: parcul Libertaţii, grădina din Piaţa Palatului etc. Au fost
reamenajate pădurile-parc din zona verde a Bucureştiului: Bănea-
sa, Snagov. Au fost create spaţii verzi pe tot întinsul litoralului
românesc. De asemenea, în toate oraşele ţării şi centrele populate
din ţară, spaţiile verzi au fost extinse pe mari suprafeţe. S-au
realizat sistemul de spaţii verzi pe întreg parcursul litoralului
Mării Negre.

375
8. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Arnheim, R., 1979, Arta şi percepţia vizuală, Editura


Meridiane, Bucureşti;
2. Assunto, R., 1988, Scrieri despre artă, Vol I: Filosofia
grădinii şi filosofia în grădină; Vol II: Grădini, Meridiane,
Bucureşti;
3. Beer, A. R., 1990, Environmental Planning For Site
Development, E.&F.N. Spon;
4. Benz, W., 2000, The Asian Art of Beautiful Stones,
Sterling Publishing, New York;
5. Birksted, J.R., 1999, Architecture to Landscape, E &
FNSpon, Londra;
6. Bleahu, M., 2004, Arca lui Noe în secolul XXI. Ariile
protejate şi protecţia naturii, Editura Naţional, Bucureşti;
7. Bonsignore, R., 2003, Urban Green Space: Effects on
Water and Climate - Design Center for American Urban
Landscape, College of Architecture and Landscape
Architecture - University of Minnesota, Minneapolis;
8. Bradley, H., Kathryn, S., Rockand, G., 2001, Natural
Featuresfor Modern Gardens, Cassel&Co, London;
9. Buisson, D., 1989, L’Architecture Sacree du Japon, ACR,
Paris;
10.Cantor, M., Pop, I., 2005, Floricultură specială, Ed.
AcademicPres, Cluj-Napoca;
11.Crăciun, C., 2011, Grădina în lumea arhetipală şi
semnificaţia cosmică – Sens filosofic şi estetic, teorii
cosmologice şi arhetipurile grădinii”, în cadrul cărţii
„Peisaj Cultural şi Dezvoltare”, ISBN 978-973-1884-85-1,
Editura Universitara „Ion Mincu”, Bucuresti;

376
12. Crăciun, C., 2008, Metabolismul urban. O abordare
neconventionala a organismului urban, Editura
Universitară “Ion Mincu”, Bucuresti;
13. Charageat, M., 1962, L’Art des jardins, Presses
Universitaires de France, Paris;
14. Condurăţeanu-Fesci, S., Ionescu, M., 1994, Grădinile şi
parcurile terrei, Editura Albatros, Bucureşti;
15. Condurăţeanu-Fesci, S., Sava, D., 2005, Studiu privind
speciile de arbori şi arbuşti rezistenţi la condiţiile de
mediu şi microclimat caracteristice municipiului
Constanţa, SC ASTER Consulting SRL, Bucureşti;
16. Cooper, G., Taylor, G., 2002, Gardens for the Future,
Ed. Conran Octopus Ltd. London;
17. Costescu, A., 2003, Peisajul ca scop, Arhitectura ca
mijloc, UAUIM, Bucureşti;
18. Cristea, V., Gafta, D., Pedrotti, F., 2004, Fitosociologie,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;
19. Dee, C., 2012, To Design Landscape, Art, Nature &
Utility, Routledge;
20. Dumitraş, A., D. Zaharia, V., Singureanu, G.S., 2008,
Principii generale de proiectare şi amenajare a spaţiilor
verzi, AcademicPres, Cluj-Napoca;
21. Dumitraşcu, M., 2008, Dendrologie pentru peisagistică,
Ed Invel Multimedia, Bucureşti;
22. Doley, B., Paris, D., 2004, Métropoles en construction –
Terrtoires, politiques et processus, L'harmattan, Paris;
23. Eckbo, G., 1969, The Landscape We See, , McGraw–Hill
Book Company, New York;
24. Erdeli, G., 1999, Dicţionar de Geografie Umană, Editura
Corint, Bucureşti;
25. Filip, P., 1999, Bătrânul Cismigiu, P.M.B., ARCUB –
Centrul de Proiecte Culturale, Bucuresti;
26. Florincescu, A., 1999, Arhitectura peisajului, Editura
Divga, Cluj-Napoca;
27. Forman R. T, 1995, Land Mosaics, The Ecology of
Landscapes and Regions, Cambridge University Press;

377
28. Godeanu, S.P., 2004, Ecotehnie (ed. 2-a), Editura Bucura
Mond, Bucureşti;
29. Godeanu, S.P., Paraschiv, G., 2005, Compendiu de
lucrări în ecologie aplicată, Editura Bucura Mond,
Bucureşti;
30. Guttemberg A., 1993, The Language of Planning,
University of Illinois Press, Chicago;
31. Hall, P., 1999, Cities in civilization, Orion Books Ltd.
London;
32. Harren, C., Galler, C., Otto, St., 2008, Landscape
Planning. The basis of sustainable landscape development,
Federal Agency for Nature Conservation, Lieptzig;
33. Hayakawa, M., 1973, The Garden Art of Japan, New
York, Tokyo, Wheatherhill;
34.Larcher, Jean-Luc, 2008, Aménagement des espaces
verts urbains et du pazsagerural. Histoire, composition,
éléments construits, Lavoisier & Tec, Paris;
35. Iliescu, A.F., 1998, Arboricultura ornamentală, Editura
Ceres, Bucureşti;
36. Iliescu, A.F., 2003, Arhitectură peisageră, Editura Ceres,
Bucureşti;
37. Iliescu, A.F., 2005, Cultura arborilor şi arbuştilor
ornamentali, Editura Ceres, Bucureşti;
38. Kepes, G., 1986, Il linguaggio della visione, Edizioni
Dedalo, Bari;
39. Kuck, L, 1998, The World of the Japanese Garden, New
York, Tokio, Walker/Wheatherhill;
40. Kurokawa, K., 1987, Architecture de la Symbiose, Electa
Moniteur, Liguge, Poitiers;
41. Loxton, H., 1991, The Garden. A World View. History.
Evolution. Design. Practice. Plants and Planting.
Furniture and Ornament, Thames and Hudson Ltd.
London;
42. Marcus, R., 1958, Parcuri şi grădini în România, Editura
Tehnică, Bucuresti;

378
43. Morris P., Therivel R., 2001, Methods of Environmental
Lanscape Assesment, Spon Press, Londra;
44. Movilă, I., Chirilă, C., Ursu, T., Baciu, E., Ciocârlan,
V., Cosmin, S., Oprea, C., Turcu, Gh., Dobre, F.,
Ungureanu, L., 1966, Lucrări practice de Botanică,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
45. Muja, S., 1994, Dezvoltarea spaţiilor verzi în sprijinul
conservării mediului înconjurător în Romania, Editura
Ceres, Bucureşti, pp: 218;
46. Negruţiu, F., 1980 – Spaţii verzi – Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
47. Negulescu, E., Săvulescu, Al., 1965, Dendrologie,
Editura Agro-Silvică, Bucureşti;
48. Neufert, P., Neufert C., 2008, Manualul arhitectului.
Elemente de proiectare şi de construcţie, Interlibris Cluj-
Napoca;
49. Palade L., 1973, Arhitectură peisageră. Lucrări practice.
Lito. Iaşi;
50. Pavel, A., 1987, Peisaj natural, peisaj uman. Un capitol
de arta europeana, Ed. Meridiane, Bucureşti;
51. Pârvu, C., 2000, Universul plantelor, Ed. Enciclopedică,
Ed. a-III-a, Bucuresti;
52. Păun M., Palade L., 1977, Flora spontană, sursă de
plante pentru spaţii verzi, Editura Scrisul Românesc,
Bucureşti;
53. Pătrăşcoiu, N., 1972, Arhitectura ornamentală şi
arhitectura peisageră, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
54. Pedrotti, F., 2004, Cartografia Geobotanica, Pitagora
Editrice, Bologna;
55. Petrides, G., 1988, A field guide to Eastern trees,
Houghton Mifflin Co., New York;
56. Pigeat, J.P., 1990, Parcs et jardin contemporain, Presses
Universitaires de France, Paris;

379
57. Pop I., Lungu, Lucia, Hodişan, I., Cristurean, I.,
Mititelu, D., Mihai, Gh., 1983, Botanică sistematică,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
58. Preda M., Palade L., 1972, Arhitectura peisajului.
Editura Ceres Bucureşti;
59. Prodan, I., Buia, Al., 1961, Flora mică ilustrată a R.P.R.,
Editura Agrosilvică, Bucureşti;
60. Radu, L., 1995, Urbanismul, Editura Tehnică, Bucureşti;
61. Rode, A., 1994, Der Engliche Garten zu Wörlitz, Verlag
für Bauwesen, Berlin;
62. Sârbu, C.N., 2005, Habitatul urban în expansiune
periurbană, Editura universitară Ion Mincu, Bucureşti;
63. Selman P., 2006, Planning at Landscape Scale,
Routledge, Londra;
64. Simonds, J.O., 1967, Arhitectura peisajului, Editura
Tehnică Bucureşti;
65. Sonea, V., Palade L., Iliescu A.F., 1979, Arboricultură
ornamenta-lă şi arhitectură peisageră. Editura Didactică şi
Pedagogică Bucu-reşti;
66. Stănescu, A., 2011, Peisagistică urbană vol. I şi II,
Editura Printech, Bucureşti;
67. Swaffield, S., 2009, Theory in Landscape Architecture,
University of Penssylvania Press, Philadelphia;
68. Şofletea N., Curtu L., 2000, Dendrologie - Vol I şi Vol.
II, Editura Pentru Viaţă, Bucureşti;
69. Turner T., 1998, Landscape Planning and Environmental
Impact Design, UCL Press, London;
70. Vaisseau. P., 1987, Parc - ville, villette, architectures, Ed.
Seyssel,Champ Vallon;
71. Zaharia, D., 1998, Arboricultură ornamentală, Ed
Triade, Cluj Napoca;
72. Zaharia, D., Dumitraş Adelina, Zaharia A., 2008,
Specii lemnoase ornamentale, Ed. Todesco Cluj Napoca;
73. Zanoschi, V., Sârbu I., Toniuc, A., 1996, Flora
lemnoasă spontană şi cultivată din România, vol I, Editura
Glasul Bucovinei, Iaşi;

380
74. Hotărârea de Guvern nr. 525 din 27 iunie 1996 pentru
aprobarea Regulamentului general de urbanism şi
completată prin H.G. nr. 855/2001;
75. Institutul Naţional de Statistică, 2006 – Anuarul Statistic
al României 2006, pp: 864;
76. Lege pentru modificarea si completarea Legii nr.
350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul,
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 606 din
13/07/2006;
77. Legea nr. 24 din 15 ianuarie 2007 privind reglementarea şi
administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane;
78. Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 pentru aprobarea
ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
protecţia mediului;
79. Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea
teritoriului şi urbanismul, modificată şi completată prin
Legea nr. 289/2006;
80. Ordonanţa Guvernului nr. 21 din 30 ianuarie 2002 privind
gospodărirea localităţilor urbane şi rurale;
81. Primăria Muncipiului Contanţa, 2007, Raport al
Serviciului Spaţii Verzi din cadrul Direcţiei de
Gospodărire Comunală;
82. Primăria Municipiului Timişoara, 2001 – Cadastrul Verde
al Primăriei Municipiului Timişoara – Editura Brumar,
Timişoara: 73;
83. http://earth.google.com
84. http://www.esri.com
85.http://ro.scribd.com/doc/134605184/Arhitectura-Peisagera-
Curs
86.http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/ecologie/arhitectura-
peisagera-si-design-forestier-90089.html
87.http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/agronomie/arhitectura-
peisajului-144673.html
88.http://www.ecole-paysage.fr/site/formation_continue/
conception_jardin_paysage.htm
89.http://www.garden-design-courses.co.uk/french.html

381
90.http://www.clubmarpen.org/pdf/
L_amenagement_paysager.pdf
91.http://www.paysagesrodier.com/accueil
92.http://editions.educagri.fr/fr/livres/4679-initiation-aux-
metiers-de-l-amenagement-paysage-environnement-foret-
eau-nature-animation-edition-2012.html

Auteur : Catriona Tudor Erler, Larry Hodgson


Prix : 29.95 $
ISBN : 978-2-89000-948-6
Nb. de pages : 384
Format : 23 X 25,5 cm
Illustrations Couleurs
Cartonnée

382

S-ar putea să vă placă și