Considerată din aceste perspective, teoria literaturii devine o disciplină care se

eliberează de aparenta pretenţie de fiinţare autotelică, redimensionându-şi obiectul de

cercetare şi metodele, ea va căuta să dobândească mai multă concreteţe, să lucreze nu atât
constatativ, evaluator şi categorial, ci să se implice în dialogul cultural, în problematica şi
dinamica ştiinţelor umaniste şi nu numai, oferind un metalimbaj ştiinţelor comunicării, artei şi
publicităţii, ştiinţelor sociale şi istoriei ideilor, punând în aplicare chiar practicile sale
fundamentale, operaţiile critic-ordonatoare, hermeneutice şi creatoare, „contestarea «bunului
simţ»” şi interogarea stereotipurilor de gândire produse de cercetarea literară / umanistă („În
calitatea ei de critică a «bunului simţ» şi investigaţie a unor noţiuni alternative, teoria implică
punerea sub semnul întrebării a presupunerilor şi premiselor fundamentale ale studiului
literar, răsturnarea oricărei idei care ar fi putut fi luată de bună”, Culler, 2003, p.13). Să nu
uităm că, la începutul secolului XX, chiar scriitorii vor imprima acest spirit al dialogului între
literatură, arte şi speculaţia teoretică: avangardiştii, pe de o parte, apoi un Paul Valéry, un T.S.
Eliot - eseist, poet, profesor - vor îmbina teoria cu arta; Ezra Pound ne iniţiază în ABC-ul
lecturii, lăsând în numai câteva pagini o lecţie de istorie a formelor, o pedagogie a receptării
şi producerii de valori literare; Fernando Pessoa, într-o scrisoare cu iz testamentar, dezvăluie
geneza şi teoria heteronimilor, impunând implicit o viziune asupra reprezentării fractalice a
literaturii / culturii. Teoriile impersonalizării / depersonalizării instanţei poetice le datorează
acestor poeţi-teoreticieni ai modernismului modele fundamentale (teoria corelativului
obiectiv, cea a personae-lor, a heteronimilor). De aceea, în secvenţa dedicată de teoria
literaturii relaţiei operă-biografie, eu artistic (ficţional, metafizic) - eu empiric (real,
biografic), Autor Model (înţeles de Umberto Eco în sensul unei strategii textuale impuse de
scriitură) - prezenţă biografică, am urmărit ca fragmentele dedicate studiului de seminar să
ilustreze nu doar conceptual acest proces (al depersonalizării, aşa cum apare el la poeţii
modernismului francez analizaţi de Hugo Friedrich, al dezumanizării, Ortega Y Gasset sau al
„morţii autorului”, din sintagma barthesiană), ci, prin concretizări ale acestor concepte
echivalente, extrase din opera lui Baudelaire, Rimbaud, din scrisorile mallarméene, s-a creat
un cadru al conversaţiei euristice, urmărindu-se stabilirea graniţelor persoană / persona, fiind
astfel posibilă relevarea diferenţei dintre biografia omului - biografia creaţiei, dintre
autoportretul cu valoare documentară şi cel cu valoare spiritual-poetică.