LIDERUL FĂCĂTOR DE UCENICI

Obiective derivate:

Definirea uceniciei;

ÎnŃelegerea importanŃei facerii de ucenici;

ÎnŃelegerea modului în care a făcut ucenici Domnnul Isus.

Ne întrebam în unul din cursurile anterioare despre alternative posibile când ai dori
să lucrezi în echipă dar nu ai oameni de echipă. Astăzi ofer un răspuns pertinent la această
întrebare. Dacă nu ai oameni de echipă, formează-ţi oameni de echipă. Poate fi vorba de cei
existenţi, sau de alţii care nu sunt în echipă. De fapt aceasta este una din responsabilităţile
liderului: să echipeze, să formeze sfinţii pentru lucrarea de slujire. Aceasta ne duce la ideea
facerii de ucenici.

A. Două scopuri ale Domnului Isus

La o privire simplistă asupra vieţii Domnului Isus se poate ajunge la concluzia că
Domnul Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei pierduţi. Dacă aceasta a fost singura
lucrare pentru care a venit Isus, cum a raportat Domnul Isus finalizarea ei înainte de a
muri pe cruce? În Ioan 17:4 Domnul Isus raportează Tatălui că L-a proslăvit şi că a sfârşit
lucrarea care I-a fost dată.
Asta înseamnă că au fost cel puţin două scopuri ale venirii Domnului Isus în lume:
(1) Să mântuiască omenirea (a făcut-o în 3 zile) şi (2) să se multiplice într-un număr mic de
ucenici, care să continue lucrarea Lui (a durat 3,5 ani). Domnul Isus a raportat finalizarea
lucrării de ucenicizare, prin care a exemplificat şi a dat toate informaţiile necesare
ucenicilor. De acum urma doar să moară, să învie, să se înalţe şi să trimită Duhul Sfânt care
le va aminti tot ce au fost învăţaţi.
În acest proces de facere de ucenici, Domnul Isus ne-a învăţat că un ucenic este o
persoană care învaţă să fie şi să facă ce face stăpânul lui. Este un proces care cere timp şi o
dedicare din ambele părţi: şi a ucenicului şi a făcătorului de ucenici. Nu există formule
magice, scurtături, sau moduri uşoare de a face ucenici.

1
 B. Multiplicarea şi creaţia
Ideea facerii de ucenici, a multiplicării nu este nouă. Această idee s-a născut în
mintea lui Dumnezeu. Când a creat natura a pus în fiecare legea multiplicării: “Să dea
pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, care să facă rod după soiul lor…”(Gen.1:11) Aceasta
însemna că Dumnezeu a dorit să existe o diversitate care să se perpetueze. Dar aceasta nu
a fost decât scena pregătită pentru om. Dumnezeu nu a gândit să facă doar un om sau o
pereche, ci să înceapă o mişcare de multiplicarea chipului Său pe tot pământul.

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după

asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările
cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă
pe pământ.” Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul
lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a
binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi
supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice
vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” Gen.1:26-28

Chiar dacă omul a păcătuit, Dumnezeu a făcut o promisiune că va trimite, din

sămânţa femeii, un răscumpărător, care va restaura Chipul lui Dumnezeu în om. Aceasta
implică o lucrare de parteneriat. Domnul Isus o va realiza, iar ucenicii o vor continua.

C. Poruncă
Tocmai de aceea a face ucenici nu este o opţiune, nu este lăsată la alegerea
ucenicilor, ci este o poruncă fermă dată de Domnul Isus urmaşilor Săi!
Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată
în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile,
botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să
păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la
sfârşitul veacului. Amin (Matei 28:18-20)

Oare e prea mult să spunem că a nu face ucenici este un act de neascultare, deci este un
păcat?

D. Domnul Isus şi facerea de ucenici

Robert E. Coleman în cartea sa, Planul de Evanghelizare al Învăţătorului1, găseşte
şapte paşi pe care i-a făcut Domnul Isus în ce priveşte relaţia Lui cu ucenicii. În continuare
voi prezenta aceşti paşi într-o formă schiţată şi prelucrată.

1
Tradusă şi publicată de Editura Logos în 1992.
2
 1. ALEGEREA UCENICILOR (Luca 6:12-16; Marcu 3:13-19; 2 Timotei 2:2)
Isus nu s-a grăbit să aleagă primii oameni interesaţi. Luca 9:57-62
- Isus nu a considerat că este suficient de înţelept în a-şi alege ucenicii, de aceea S-a
rugat o noapte întreagă.
- Isus a ales oameni învăţabili – nici un cărturar sau fariseu care era învăţat numai să
predea nu a fost ales.
- Isus a ales oameni simpli – nici unul nu era perfect, sau supraom, cu fiecare ne
putem identifica.
- Isus a ales oameni diferiţi – nu turnaţi în aceeaşi formă. Simon Zilotul ura Romanii
care au cucerit Palestina, pe când Matei lucra pentru ei.
- Isus a ales un număr limitat - să fie repetabil.
Uneori ni se pare că a ales oameni cel puţin mediocri, neadecvaţi, care nu prezintă nici
interes, nici siguranţă. La una din conferinţele la care am participat ne-a fost prezentată o
scrisoare pe care ar fi scris-o o societate de consultanţă managerială Domnului Isus, în
ideea asistării Lui în alegerea ucenicilor.2

“ Adresat lui ISUS, fiul lui Iosif, atelierul de tâmplărie Nazaret, 23612.
De la consultanţa managerială Iordan.
Stimate Domnule,
Mulţumim pentru prezentarea actelor privind cei 12 bărbaţi pe care doriţi să-i
aşezaţi în poziţii de conducere în noua dumneavoastră companie. Toţi au trecut
printr-un întreg şir de teste şi nu numai că i-am verificat prin computerele noastre,
dar am şi aranjat interviuri personale cu psihologul şi consultantul aptitudinilor
vocaţionale
Aveţi rezultatele testelor. Desigur că veţi dori să le studiaţi cu atenţie. Iată
câteva comentarii:
- Majoritatea candidaţilor dumneavoastră au lipsuri mari în ce priveşte
educaţia, mediul şi aptitudinile vocaţionale necesare muncii pe care urmează
să o depună. Nu cunosc spiritul de echipă. V-am sugera să continuaţi căutarea
altora, care să aibă experienţă şi abilităţi manageriale.
- De exemplu, Simon Petru este instabil emoţional şi are un temperament
exploziv. Andrei nu are nici urmă de abilităţi de lider. Cei doi fraţi, Ioan şi
Iacov, fii lui Zebedei pun interesul personal mai presus de loialitatea faţă de
companie. Toma demonstrează o atitudine suspicioasă care va submina
moralul companiei. Simţim că este de datoria noastră să vă informăm că Matei
este pe lista neagră a companiei Great Jerusaleem.3 Iacov fiul lui Alfeu şi Tadeu
au o vizibilă înclinţie radicalistă. Ambii au un punctaj exagerat de mare pe
scara depresivităţii maniace.

2
Este din cartea scrisă de Tim Hansel, Eating Problems for Breakfast, pp. 194-195.
3
Ierusalimul MăreŃ.
3
 Totuşi, unul din candidaţi, prezintă un potenţial deosebit. Este un om abil şi
inepuizabil. Se raportează uşor la oameni. Are o minte ageră în afaceri. Are cunoştinţe
în locurile înalte. Este puternic motivat, ambiţios, responsabil. Noi îl recomandăm pe
IUDA ca omul dumneavoastră cheie. “

Linii directoare pentru selectarea ucenicilor:

• Să fie dedicat:
- faţă de ISUS (să fie urmaş al lui Isus);
- creşterii lui spirituale;
- grupului – să nu lipsească mai mult de 20%.
• Să fie învăţabil:
- să se pregătească pentru curs (nu doar spectator);
- să fie deschis la schimbare (nu doar informat).

Paşi practici în alegerea ucenicului:

Petrece un timp în rugăciune. Cere călăuzirea Domnului.

Fă o listă cu oameni interesaţi.

Cerne-i prin sita liniilor directoare.

Discută cu fiecare personal.

Oferă un legământ al grupului pe care să-l semneze dacă este de acord cu el (poate pare
deplasat, dar nimic nu poate înlocui dedicarea). De multe ori, termenul legământ pare
prea pretenţios. Poate fi folosit la fel de bine termeul angajament.
Iată un exemplu:
- Am crezut în Isus Hristos şi sunt mântuit.
- Ca membru responsabil al familiei lui Dumnezeu mă dedic creşterii mele
spirituale.
- Mă dedic scopului de a încuraja şi sprijini ceilalţi membri ai grupului.
- Voi căuta să-L slujesc pe Hristos, folosindu-mi darurile şi aptitudinile dăruite de
Duhul Sfânt.
- Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a fi prezent la întâlnirile grupului.
- Voi păstra confidenţa în probleme confidenţiale.
- Voi căuta să învăţ tot mai mult şi să mă schimb pentru a-mi putea face partea
mea în câştigarea sufletelor pentru Hristos.

Asigură-te că ai un material clar pe care să îl puteţi parcurge.

Începe.

2. ASOCIEREA
Marcu spune că Isus şi-a ales doisprezece ucenici ca “să-i aibă cu Sine” (Mc. 3:13-
14). Termenul TIMP era definitoriu pentru lucrarea lui Isus.
- Isus a fost efectiv cu ucenicii lui.
- Ucenicii au fost zi de zi cu Isus – aceasta a fost prima lor misiune.
4
 - Isus a petrecut mai mult timp cu ucenicii decât cu restul lumii la un loc.
- Pe măsură ce se apropia ceasul Sacrificiului Suprem, Isus a petrecut tot mai mult
timp cu ucenicii.
- Ucenicii au învăţat prin asociere, prin imitare – aşa cum învaţă un copil limba
părinţilor.
- În prezenţa lui Isus, ucenicii puteau primi lămuriri în orice situaţie.
Unul din punctele neglijate ale bisericii se pare că este în acest domeniu. Fiecare
nou convertit, trebuie să aibă un grup în care să crească până în punctul în care să poată
face şi el acelaşi lucru cu altul.

3. CONSACRAREA
Dedicarea este o trăsătură care trebuie să fie comună atât făcătorului de ucenici, cât
şi ucenicului.
- Isus le-a cerut ascultare.
- Isus a cerut ucenicilor să-L urmeze.
- Isus a cerut ucenicilor să-şi predea întreaga viaţă domniei Lui.
- Ucenicia implică un preţ care trebuie plătit.
- Cei care nu au fost gata să-l plătească au abandonat.
- Nimeni nu poate fi lider până ce nu a fost la rândul lui ucenicul altui lider.
Chiar dacă Isus nu a cerut personal fiecăruia din mulţime să părăsească tot ce are şi
să-L urmeze fizic, a făcut destul de clar faptul că ascultarea e esenţială.
Poate cel mai trist lucru în ce priveşte ucenicia este să investeşti în cineva care nu
este dedicat şi care la un moment dat abandonează. Probabil că aceasta a fost amărăciunea
lui Isus în seara trădării. Expresia “prietene” se pare că era o încercare de a pune în valoare
ce a investit Isus în Iuda.
Viaţa este prea scurtă pentru a-ţi putea permite să investeşti în oameni nededicaţi.

4. DEMONSTRAREA
Isus a demonstrat adevărul, apoi l-a învăţat. Isus a ştiut că oamenii vor continua să
facă ce a făcut El, mai mult decât ce a spus El. Isus nu a impus anumite practici. El le-a
demonstrat până ce ucenicii au înţeles că fără ele nu se poate.
Iată trei exemple:

Importanţa rugăciunii
Isus nu le-a impus ucenicilor să se roage. Isus s-a rugat aşa de mult încât ucenicii au
devenit însetaţi după rugăciune. Ei au ajuns să ceară lui Isus să-i înveţe să se roage. Abia
după aceea Isus i-a învăţat alte adevăruri referitoare la rugăciune.

Importanţa folosirii Scripturilor

Isus a folosit frecvent Scripturile atât în discuţiile cu ucenicii, cât şi cu ceilalţi
oameni religioşi. Ucenicii au înţeles atât importanţa Scripturilor, cât şi modul de

5
interpretare şi de folosire a lor. Isus a demonstrat ce credea despre Scriptură prin modul
în care S-a raportat la ea; cum a cunoscut-o, cum a memorat-o, cum a aplicat-o.

Importanţa câştigării sufletelor

Ce făcea Isus, finaliza în recuperarea oamenilor pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Totul era natural pentru Isus, şi a devenit natural şi pentru ucenici. Ei au ajuns să nu poată
să nu vorbească despre Isus.

5. TRIMITEREA
Hristos îi pregătea pe oameni pentru momentul în care vor merge singuri în
lucrarea lui Dumnezeu. Observarea şi perioada de observare şi-a avut rolul ei bine stabilit.
Această perioadă a ţinut aproape un an. Trebuie să învăţăm să avem răbdare cu ucenicii
noştri. A venit însă vremea când i-a trimis în practică. Marcu 6:7 spune că i-a chemat la
Sine şi a început să-i trimită. Era o primă ieşire din cuibul cald al protecţiei Învăţătorului şi
o lansare în mijlocul lupilor.
Înainte de plecarea în misiune, ucenicii au primit instrucţiuni clare. Ele cuprindeau
reamintirea scopului cât şi câteva remarci financiare. Matei 10:5-15 (Textul acesta
prezenta un element temporal care s-a schimbat pe măsură ce a trecut timpul. El nu este
normativ pentru noi. Ar fi interesant să fim limitaţi să vestim doar la oile pierdute ale casei
lui Israel!)
Ucenicii sunt avertizaţi că vor avea greutăţi, nefiind primiţi bine de oameni. În toate
acestea, ei nu vor fi lipsiţi de prezenţa lui Dumnezeu. Isus le-a adus aminte că ei predică o
Evanghelie revoluţionară, care cere decizie personală ce duce la schimbări radicale în
societate.
Înainte de a-i trimite, le dă propria-I autoritate şi putere. Ucenicii sunt trimişi doi
câte doi. Isus a lucrat în echipe. El voia să-i înveţe că lucrarea se face în colaborare, nu de
unul singur. După înviere, la fiecare din cele cel puţin patru ocazii în care Li s-a arătat, Isus
le aminteşte misiunea lor.
Lucrarea de ucenicizare (deci şi Evanghelizarea) nu este o opţiune, ci poruncă
pentru fiecare ucenic. Ar trebui să dăm teme practice ucenicilor şi să aşteptăm să le
împlinească.

6. SUPRAVEGHEREA
Acest concept are de a face cu urmărirea dezvoltării unui ucenic în timp, făcând din
fiecare experienţă o trambulină spre mai sus. După ce se întorceau din misiune, ucenicii
împărtăşeau în grup experienţele avute. Isus forma din raportul lor câteva observaţii
practice pentru vieţile lor. Indiferent de realizări, ucenicii mai aveau de învăţat.
Domnul Isus îi expunea la diverse situaţii în care ei acţionau sau reacţionau într-un
anume fel. De fiecare dată Isus îi corecta. (vezi vizita la Samariteni în care ucenicii cer foc
din cer.) Isus nu a aşteptat ca ei să fie perfecţi, ci doar ca ei să dea ce au mai bun din ei. Să
nu aşteptăm ca în urma instruirii, ucenicul să acţioneze fără greşeală. E nevoie de cineva
care să-l ajute în creşterea lui.
6
 7. MULTIPLICAREA
Metoda lui ISUS erau oamenii. Isus nu a lăsat în urmă un manual de instruire, ci
oameni instruiţi.
Ucenicii trebuia să facă şi ei ce a făcut Isus. Lumea era câmpul lor de misiune. Lupta
nu era uşoară, dar victoria finală este asigurată. Succesul lui Isus depindea de credincioşia
ucenicilor. Nu are importanţă cât de mic este grupul de ucenici, din moment ce ei se
multiplică şi îi învaţă pe alţii să se multiplice.
Roada unui credincios este ucenicul (ucenicii) în care s-a investit. Creştin neroditor
este o contradicţie în termeni. Singura speranţă pentru lume sunt creştinii, care să meargă
cu Evanghelia Împărăţiei şi să-i crească pe cei convertiţi până în momentul în care şi ei să
facă ucenici.
Unde ne sunt oamenii? John Wesley spunea: “ Daţi-mi o sută de oameni care nu se
tem de nimic, decât de Dumnezeu, nu urăsc altceva decât păcatul, nu ştiu altceva decât pe
Cristos şi pe El răstignit, şi voi zgudui lumea.”
Avem nevoie nu de metode mai bune ci de oameni mai buni. Oameni demni de
urmat. Dacă nu eşti făcător de ucenici, toate celelalte sunt de puţină importanţă.

E. Apostolul Pavel şi facerea de ucenici

Textul clasic folosit pentru facerea de ucenici este 2 Timotei 2:2: „Şi ce-ai auzit de la
mine, în faţa multor Martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să
înveţe şi pe alţii”. Este frumos, dinamic şi mobilizator. Cu toate acestea cred că nu fără
importanţă este versetul 1 scris de apostolul Pavel chiar la început: „Tu, deci, copilul meu,
întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus”.
Versetul întâi arată trei relaţii indispensabile facerii de ucenici, relaţii fără care nu
se pot face ucenici după porunca Domnului Isus. Al doilea verset prezintă dinamica facerii
de ucenici, deci a multiplicării.

Relaţii indispensabile facerii de ucenici

1. Relaţia cu tine „tu dar”

Este vorba de o determinare personală, de o hotărâre de a nu lăsa pe alţii să decidă
dacă tu asculţi sau nu de Dumnezeu.
a. Indiferent ce fac ceilalţi, şi dacă fac ceva
Se pare că încă din vremea Domnului Isus oamenii erau interesaţi dacă mai sunt şi
alţii pe Calea Domnului, înainte ca ei să ia o decizie de a-L urma pe Domnul sau nu.
„Doamne, mulţi sunt pe cale..?” e genul de întrebare care ne pare aşa de cunoscut. Domnul
Isus nu le-a răspuns la întrebare ci mai degrabă i-a îndemnat să decidă „nevoiţi-vă să
intraţi…”!

7
 Parcă mai mult ca oricând, vremurile postmoderne fură individualitatea, şi puterea
hotărârii personale. Trăim sindromul „grup”, în care individul se ascunde în grup, în
mulţime, unde este protejat. Este mai uşor să găseşti un grup de 10 persoane să cânte,
decât un solist. Când este vorba de a face ceva, la invitaţia făcută auzi o întrebare, care de
obicei precede răspunsul „mai vine cineva?” Apostolul Pavel îi spune lui Timotei: dacă mai
vine cineva sau nu, nu contează, „TU DAR” ascultă, implică-te, fă ucenici!
b. Indiferent cum te văd alţii
Timotei avea cel puţin două domenii în care nu era văzut bine. La început îi era
dispreţuită provenienţa. Mama şi bunica era evreice, dar tatăl era grec. El făcea parte
dintr-o familie mixtă, fapt pentru care a trebuit să fie tăiat împrejur ca să fie acceptat
(Fapte 16:1-3). Alţii îi dispreţuiau vârsta. Era tânăr, cum să dea el lecţii la alţii mai în
vârstă? Adevărul este că vârsta nu este o calitate, dar nici un defect. Nimeni nu ar trebui
implicat sau respins de la implicare doar pe criterii de vârstă.
c. Indiferent cum te ştii tu
Timotei ştia foarte bine cum era. Se pare că nu era un lider înnăscut, cu o
personalitate dominată, cu un entuziasm debordant, cu o carismă cuceritoare. Timotei era
bolnăvicios, timid, neexperimentat. Cu toate astea, „tu dar” înseamnă nu ignorare ci
hotărâre, determinare personală pentru a acţiona, a asculta chiar dacă nimeni nu mai
ascultă!

2. Relaţie cu un mentor „Copilul meu”

Un lider nu este o persoană care are numai pe Dumnezeu mai sus ca el. De fapt
aceasta este definiţia unui dictator. Un lider este sub autoritate şi are pe alţii sub
autoritate. Problema mare apare atunci când persoane care nu sunt sub autoritate ajung în
poziţii de autoritate. Ei sunt foarte aproape de a exercita greşit această autoritate! Sutaşul
care a venit la Domnul Isus cu problema fiicei lui a înţeles ce înseamnă autoritate pentru că
era într-un asemenea lanţ. A nu fi sub autoritatea nimănui este păcatul care a făcut demon
din heruvim strălucitor!
A te aşeza sub autoritatea unui alt om este un act de smerenie. De aceea se poate
spune că smerenia este prima calitate indispensabilă creşterii spirituale. Când cineva este
invitat să înveţe ceva, de obicei ridică direct, sau în gândul lui întrebarea: „eu, ce am
greşit?”. Oamenii văd o pedeapsă în a fi sub autoritate. Apoi intervine latura personală şi
întrebările de genul „de la el să învăţ?” Evident, este nevoie de smerenie pentru a face
ucenici!

3. Relaţia cu Cristos „Întăreşte-te în Har”

Relaţia cu Hristos este cea mai importantă relaţie a unui făcător de ucenici.
a. Harul este un concept dinamic
Adesea în biserici se aude vorbindu-se despre har într-un singur sens – acela al
„darului nemeritat al lui Dumnezeu”. Este adevărat că harul este şi la început harul
mântuirii (Ef.2:8), dar el continuă să fie mediul creşteri şi dezvoltării spirituale (Rom.6:14).
Mai avem şi harul întăririi sufleteşti (Evr.13:9) care te atenţionează la erezii şi te leagă de
8
Cristos şi de principiile serioase. Există şi harul autentic (1 Pet.5:12) care reglementează
relaţiile corecte în biserică (conducători şi membri, tineri şi bătrâni – prăpastia generaţii)
dar şi faţă de diavolul (1Pet.5:8,9). Acest har este condiţionat - de smerenie (1 Pet. 5:15),
aşa că şi harul cere calitatea smereniei.
Dacă nu cresc în har, am alte opţiuni periculoase:
b. Raportări greşite la har
Oamenii pot zădărnici harul lui Dumnezeu – prin amânarea pocăinţei (2Cor.6 :1),
prin nerodire (1Cor.15:10) sau prin a considera mântuirea posibilă fără Hristos (Gal.2:21).
De asemenea se poate cădea din har – Gal.5:4 – părăsirea ATOTSUFICIENŢEI lui
Hristos, sau se poate abate de la har prin trăirea în mod lumesc (Evrei 12:15, 16).
Cel mai trist este să abuzezi de har, prin transformarea harului în desfrâu (Iuda v.4).
Este un sacrilegiu să foloseşti resursele câştigate şi oferite prin jertfa lui Hristos pentru a
justifica plăcerile tale păcătoase.
Cine nu are aceste trei relaţii corecte, nu se califică să treacă la versetul doi,
respectiv la multuiplicarea în sine.

Dinamica facerii de ucenici

Versetul doi prezintă încapsularea a trei concepte majore în ce priveşte

multiplicarea: mesajul, procesul şi oamenii.

1. Mesajul
Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei că miezul ucenicizării este mesajul, revelaţia lui
Dumnezeu. Ce a auzit de la Pavel în prezenţa multor martori, aceea trebuie să constituie
programa pentru facere de ucenici. Mesajul rostit de Pavel, autentic, curat, viu, nu diluat,
nu torsionat, nu amendat (2 Cor.4:2) nu centrat pe personalitatea şi experienţa cuiva (2
Cor.4:5).
Sunt mulţi care au încercat facerea de ucenici, dar nu după Scriptură. Ei au avut
experienţe nespirituale, care nu ajută la creştere ci mai degrabă la pierderea lor. Unele
grupuri au început bine, dar apoi au deviat spre discutarea altor subiecte de zi cu zi, sau
bârfe la adresa altor persoane. Astfel de grupuri nu au avut MESAJUL în centrul atenţiei şi
oamenii nu au crescut spiritual, nu au fost hrăniţi, nu au înaintat. Pavel spune că în grup
trebuie să se discute acelaşi mesaj cu cel rostit public. Altfel spus, în grup nu ar trebui să se
discute subiecte care nu ai avea curajul să le prezinţi public.

2. Procesul
Termenul pentru „a încredinţa” este PARATEKE şi înseamnă a depozita, a da în
grijă. Este un termen care pretinde seriozitate, responsabilitate, considerând foarte
valoros ce dai în grija cuiva. Nu ceva ce laşi şi pleci! Nu ceva ce spui şi uiţi! Nu ceva ce
arunci la alţii!

9
 Acest termen mai apare în 1 Tim. 6:20 când vorbeşte despre ce i s-a încredinţat lui
Timotei – slujba. Este o referire la ordinarea lui. Facerea de ucenici este importantă.
Fiecare întâlnire trebuie tratată ca un act de ordinare.
Termenul este folosit şi pentru Dumnezeu, căruia Pavel i-a încredinţat ceva (2 Tim.
1:12). Ce i-a încredinţat Pavel lui Dumnezeu? Tocmai controlul pentru viaţa şi sufletul lui,
şi aceasta la convertire. Dumnezeu a primit controlul pentru veşnicie. Fiecare întâlnire
trebuie să fie aşa de importantă ca actul convertirii.
Asta înseamnă că sunt câteva implicaţii:
a. Procesul ucenicizării este unul intenţionat. El nu se va întâmpla de la sine dacă nu
este demarat. Nici mântuirea nici ordinarea nu sunt accidente în urma cărora cineva să se
trezească mântuit fără să ştie, sau ordinat fără să ştie!
b. Procesul ucenicizării este sistematic. Este ca o materie sau o limbă străină: are un
început, şi paşi clari pe care îi parcurgi. Domnul Isus vorbea despre a învăţă pe ucenici tot
ce ne-a poruncit. Pavel vorbeşte despre faptul că le-a spus oamenilor tot planul lui
Dumnezeu.
c. Procesul ucenicizării este susţinut. Nu se întâmplă peste noapte, nu se rezolvă în
două şedinţe, şi nu este ceva ce vine uşor. Este nevoie de dedicare maximă, de jertfă. Astea
toate trebuie să caracterizeze făcătorul de ucenici, liderul, ca să poată să îi caracterizeze şi
pe ucenici!

3. Oamenii
Oamenii sunt beneficiarii acestui proces. Ucenicizarea este imposibilă fără oameni
pentru că ea nu este doar mesaj sau metodă, ea însemnă relaţii cu un anumit profil de
oameni. Pavel vorbeşte despre două caracteristici necesare:
(1) Ucenicii trebuie să fie credincioşi „de încredere”. Ei trebuie să fie de încredere,
nu în sensul că pot ţine un secret, că ucenicizarea nu este o împărtăşire de secrete, ci că
doresc să dea o veste bună şi altora. Oamenii sunt de încredere dacă sunt de cuvânt.
Nimeni nu se bucură de oameni politicoşi, care îţi zâmbesc, promit că vin, dar nu se ţin de
promisiune. Apoi, oamenii sunt credincioşi dacă sunt consecvenţi. Există o ispită pentru
mulţi să zică da, să înceapă un proiect şi apoi să renunţe. Oamenii consecvenţi încep,
continuă fiecare pas din proces şi îl duc la bun sfârşit. Ei sunt implicaţi indiferent de
vreme, greutăţi, probleme, provocări.
Dacă oamenii nu sunt credincioşi, nu merită investiţia de timp! Caută oameni
credincioşi!
(2) Ucenicii trebuie să fie competenţi „în stare să înveţe pe alţii”. Asta înseamnă mai
întâi că oamenii au dreptul să înveţe pentru că au aplicat ei mai întâi ce învaţă. Vrând
nevrând oamenii se uită dacă aplici ce zici, sau doar reciţi o poezie. Competenţa apoi se
vede prin faptul că oamenii ştiu ce să înveţe. Ei au primit mesajul bun, au demonstrat că l-
au aplicat, au fost verificaţi că îl ştiu şi nu ai emoţii că apar învăţături noi, nimicitoare.
Competenţa se mai vede şi prin faptul că oamenii ştiu cum să înveţe. Există limite în
procesul învăţării şi omul competent le cunoaşte. Oamenii nu pot asimila totul la o
10
întâlnire, nu pot reţine tot ce aud, nu pot formula tot ce ştiu,… Unii făcători de ucenici au
făcut un deserviciu alungând oamenii prin modul în care îi învăţa. Facerea de ucenici nu
este locul unde liderul să demonstreze că ştie multe – smerenia nici aici nu poate fi
înlocuită cu ştiinţa. Liderul nu trebuie să abuzeze de timpul grupului arătând că are
răspuns la toate întrebările apărute la prima lecţie. Liderul trebuie să fie un om competent
– dacă nu, nu trebuie să i se permită să înveţe – mai mult strică!

De ce liderul?
Oare trebuie liderul, păstorul să se ocupe de facerea de ucenici? Nu ajunge dacă el
învaţă în adunările publice? După exemplul Domnului Isus şi a Apostolului Pavel răspunsul
este NU! Fiecare a avut lucrarea de proclamare publică şi cea de ucenicizare în grup.
Domnul Isus putea face orice altceva, dar EL a ales să predice la mulţi şi să ucenicizeze
puţini! Lucrarea a continuat nu cu cei mulţi, ci cu cei puţini! Da, mulţimea îşi are rolul ei,
adunarea mare e importantă, predicarea publică este valoroasă, dar nu acela este contextul
în care are loc procesul de a „depozita valori”!
Responsabilitatea liderilor este să echipeze sfinţii. Prin predica de la amvon în
poate hrăni, dar e nevoie de timp pentru antrenarea efectivă a lor. Aceasta nu se va
întâmpla doar cu predica publică.
Liderul ar trebui să facă ucenici pentru că este interesul lui. De la amvon se poate
transmite viziune, şi trebuie să se facă. Cu toate astea nimic nu poate înlocui grupul în care
oamenii prind viziunea, se entuziasmează şi se aliniază. Liderul are nevoie de oameni care
duc mai departe viziunea. Spurgeon prezenta diferenţa dintre predica publică şi echiparea
în grup făcând comparaţia umplerii unor sticle cu apă. Predica este ca aruncarea apei peste
un număr de sticle goale: intră câte ceva în ele, dar cea mai mare parte e irosită. În grup
mic e ca şi când ai lua sticlă cu sticlă să le umpli: sunt mai puţine sticle, dar sunt pline.
Un ultim motiv pentru ucenicizare este că liderul trebuie să fie un exemplu. El
trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru cei care fac mai departe ucenici. Şi ei trebuie
să fie sub autoritatea cuiva. Dacă nu sunt sub a conducerii bisericii, nu fac un serviciu
bisericii.
Cel mai simplu este să nu faci ucenici, să nu te complici, dar atunci nu vei avea nici
oameni maturi cu care să lucrezi, pierderile din biserică vor fi mari, şi toate eforturile de a
evangheliza oamenii se vor pierde. O biserică unde nu se fac ucenici din convertiţi e ca un
vagon fără pereţi în care tot urcă pasageri şi se tot pierd. Intrări sunt, dar numărul scade
mereu!
Dar tu nu vrei aşa ceva!
Tu poţi asculta porunca lui Dumnezeu!
Nu te mai plânge, nu mai da vina pe alţii, nu mai aştepta să facă şi alţii!

„TU DAR …”

11