TESTUL FAMILIEI

 Copilul este solidar faţă de mediul său social: un copil fericit este un copil de care se
ocupă cei de acasă, care se simte iubit de părinţii săi.
 Mulţi părinţi confundă afectivitatea cu compensarea afectivă, nu-i refuză nimic
copilului, jucăriile se acumulează în detrimentul afecţiunii, iar copilul resimte foarte
devreme aceste atitudini diverse.
 Prin desen copilul îşi descarcă tensiunea nervoasă, el îşi proiectează în desen
conflictele conştiente şi inconştiente; problemele o dată transpuse pe hârtie, copilul le
va putea privi altfel, cu mai multă detaşare, conflictele fiind astfel eliberate de
dramatism.
 Testul familiei conţine două părţi: se cere copilului să deseneze o familie, fără alte
explicaţii, apoi i se cere să deseneze familia sa pe o a doua foaie de hârtie.
 Prima familie este familia ideală, aşa cum copilul şi-o imaginează la alţii, în acest
desen el îşi proiectează dorinţele, în timp ce în desenul familiei sale reprezintă
familia trăită, unde apar relaţiile şi raporturile dintre toţi membrii acesteia.
 În desenul propriei familii (reprezentare a realului), nu există niciodată identificarea
cu părintele de acelaşi sex, probabil din pricina complexului oedipian, în marea
majoritate a cazurilor, nerezolvat, copilul alegând rezolvarea situaţiei prin imitarea
părintelui rival.
 Este esenţială observarea şi ascultarea copilului înainte de a desena cele două familii.
Desenul îi poate pune dificultăţi, copilul poate chiar să respingă desenul, noţiunea de
familie nefiindu-i întotdeauna evidentă.
 Examinatorul îl va încuraja pe copil dar va evita să răspundă întrebărilor, pentru a nu-
l influenţa.
 Copilul are deseori dificultăţi în a reprezenta anumite persoane, uneori îşi manifestă
agresivitatea faţă de un membru al familiei “uitând” să-l deseneze; această expresie a
agresivităţii este normală, ea îi acordă posibilitatea de a-şi exterioriza sentimentele
(care nu au întotdeauna o valoare pur negativă, ci pot fi semnul unei relaţii de pudoare
sau inferioritate faţă de persoana respectivă).

1
 După ce familia a fost desenată, se cere copilului să descrie personajele şi să le
comenteze, să specifice dacă se află şi el în desen.
 Întrebări: Cine este cel mai bun din familie? Dar cel mai rău? De ce?
 Unii copii preferă să deseneze, în locul familiei lor, o familie de animale sau de
personaje cunoscute de el din poveşti, benzi desenate, filme, îşi interzic reprezentarea
familiei şi maschează acest tabu prin derivate.
 Familiile de animale reprezintă instinctele copilului; dacă este vorba de animale
feroce, ies la iveală sentimentele agresive ale acestuia; dacă animalele sunt domestice
şi familiare, ele pot simboliza climatul afectiv care domneşte în familie.
 Uneori copilul îşi reprezintă părinţii normal dar se proiectează pe el în imaginea unui
animal (câine – afecţiune; pisică – ambivalenţă – independenţă şi agresivitate).
 În desenul familiei, personajele nude pot reflecta sărăcia intelectuală a subiectului,
dar pot fi şi indicele unui conflict.
 Modul în care sunt îmbrăcate personajele este reprezentativ pentru sentimentele pe
care le are copilul faţă de ele: înfăţişarea, conformaţia şi stilul personajului depind
direct de afectivitate – un copil care se simte deprimat sau insuficient iubit va avea
tendinţa de a se îmbrăca gros, cu multe accesorii vestimentare.
 De exemplu, copilul îşi valorifică tatăl adăugând nasturi la haină, pălărie, cravată,
mustaţă, barbă, sabie etc., îl poziţionează în mijlocul foii.
 Agresivitatea faţă de tată se poate manifesta prin mutilarea, micşorarea personajului,
interpunerea între tată şi copil a unei mobile, zid, marginalizarea într-un colţ al
paginii, sau persoana tatălui poate fi multiplicată.
 Mama – este important locul pe care îl ocupă – centrul foii, margine, despărţită de
tată prin prezenţa copilului (posibile conflicte ale cuplului); de multe ori este
reprezentată în plină activitate, ceea ce semnifică afecţiunea copilului şi dependenţa
recunoscută faţă de ea.
 Fraţii şi surorile – foarte des nu apar în desenul familiei deoarece copilul preferă să-şi
asume singur toată afecţiunea părinţilor şi găseşte întotdeauna pretexte prin care să le
justifice absenţa (este un mod normal de a-şi manifesta ostilitatea şi gelozia); alteori
apare mutilarea personajului frate sau soră, haşurarea, deprecierea.

2
 Fratele sau sora “inventată”: complexul lui Oedip inversat duce la o identificare cu
sexul opus, care-l determină pe copil să se comporte în relaţiile sale cu părinţii după
modelul sexului preluat.
 Când identificarea S este normală, copilul se desenează aşa cum este şi se acceptă pe
sine; uneori se poate reprezenta mai tânar decât în realitate, chiar bebe (de obicei,
copiii care nu acceptă naşterea unui alt frate, se reprezintă pe ei la “vârsta de aur”,
înainte de naşterea rivalului).
 Copilul poate fi inhibat de realitate – atunci, fiinţa cu care se identifică este înalt
valorizată, prin poziţia ei în desen (central = tendinţe narcisiste), locul pe care îl
ocupă (toate celelalte personaje sunt cu faţa spre el), sau identificarea se face cu un
animal care simbolizează pornirile interzise.
 În evoluţia normală a complexului O, fetiţa este atrasă de tatăl său şi rivalizează cu
mama – în desen apare aproape de tată, pe acelaşi plan şi de aceeaşi mărime cu
mama, se autovalorizează prin dorinţa de a o înlocui.
 Băiatul îşi arată în desen ataşamentul faţă de mamă, sentimentele faţă de tată sunt de
obicei ostile.
 Frustrările, lipsurile, pot şi ele să apară în desenul familiei: copilul malnutrit va
reprezenta personajele centrate în jurul hranei.
 Pentru ca interpretarea desenului să fie valabilă, este esenţial să cunoaştem atât
copilul, cât şi contextul său sociocultural, pentru că totul interferează.
 Copilul care desenează trebuie supravegheat, se notează ezitările, dificultăţile,
elementele care se asociază cu desenul în sine şi care orientează interpretarea.
 Poziţia desenului pe foaie este esenţială, ea poate da relaţii despre anxietate sau
despre o sărăcie intelectuală.
 Trăsătura desenului evocă personalitatea copilului: linii fine, ezitante – la inhibat sau
timorat; linii necontrolate – la neliniştit şi agresiv; echilibrul psihologic se traduce
prin folosirea liniilor drepte şi curbe.
 Culorile întăresc desenul cu semnificaţiile lor: extravertitul preferă roşu, galben,
portocaliu; introvertitul: albastru, verde, gri, fără combinaţii, coloristica este săracă;
desenul echilibrat este în culori deschise şi vii.
 Testul cu tematică impusă are avantajul de a fi codificat, deci mai uşor de interpretat,
de aceea sunt mai frecvent folosite testul omuleţului şi al casei.

3
 Personajele reproduse sau inventate de copil aduc numeroase informaţii despre
personalitatea sa globală şi, în special, despre latura sa afectivă.
 Ordinea intrării în scenă a personajelor este revelatoare: frecvent este desenat primul
personajul “drag”, pe care copilul îl recunoaşte sau nu. Alteori, primul este desenat
personajul care deţine autoritatea.
 Fiinţa neiubită este nereuşită sau absentă, iar personajul adăugat este, de obicei,
dublura copilului (valorificată sau depreciată).
 Poziţia personajelor pe hârtie, raporturile dintre ele vorbesc despre relaţiile afective
ale copilului cu familia sa.
 Aspectul individual este revelator pentru afectivitatea copilului, indică atitudini,
atribute, simboluri cu semnificaţie personală.
 Desenul nu trebuie separat de context, nu detaliile analitice sunt cele mai importante,
ci sinteza lor şi linia lor directoare.
 Interpretarea mai multor desene ale aceluiaşi copil oferă informaţii asupra
constantelor afective şi sociale ale copilului, care se proiectează în desen, indiferent
de tema dată.