Urbanism Rural P. 37 79 BCUCLUJ - FP - 452622 - Anuar Muzeul Etnografic Transilvaniei - 2010

ffnuarul ZiTuzeului
Etnografic al Transilvaniei
2010
Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca
CONSILIUL JUDEȚEAN CLUJ
MUZEUL ETNOGRAFIC AL TRANSILVANIEI
Anuarul Muzeului Etnografic

al Transilvaniei
2010

Volum editat cu sprijinulfinanciar al
CONSILIULUI JUDEȚEAN CLUJ

ÁJ
CONSILIUL JUDEȚEAN CLUJ

MUZEUL ETNOGRAFIC AL TRANSILVANIEI
Anuarul Muzeului Etnografic

al Transilvaniei
BCU CluJ-Napoca
BCPER201200051
Argonaut
CIui-Napoca
2010

Editor șef: Simona Munteanu
Colegiul științific
Marius PORUMB - Academia Română
Ioan Aurel POP - Academia Română
Ioan TALOȘ - Universitatea din Köln
Ioan CUCEU - Universitatea Babeș-Bolyai
POZSONY Ferenc - Universitatea Babeș-Bolyai; Academia Maghiară de Științe
Virgil FLOREA - Universitatea Babeș-Bolyai
KESZEG Vilmos - Universitatea Babeș-Bolyai
BALOGH Balázs - Institutul de Etnologie al Academiei Maghiare de Științe
Jean Francois GARMIER - Muzeul din Bourges
Valentin ORGA - Universitatea Babeș-Bolyai
Colectivul de redacție
Redactor șef: Flavia Stoica
Secretar de redacție: Tötszegi Tekla
Membri: Mihaela Mureșan Ioan Toșa
Daniela Șerdan-Orga Cristian Micu
Zoia Maxim Ancuța Mocan
Traducere și corectura rezumatelor: Mihaela Mureșan, Flavia Stoica
Grafică copertă, prelucrare fotografii: George Ciupag
Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine autorilor
Copertai, IV: La masă, Poienița Voinii, 1926; Cioban cu cimpoiul pe lângă oi,
Lunca Cernii de Sus, 1930-31 - Negativoteca MET
© Muzeul Etnografic al Transilvaniei, 2009

ISSN 1582-8921
ISBN 978-973-109-234-8
Muzeul Etnografic al Transilvaniei Editura Argonaut

Str. Memorandumului nr. 21 Str. Ciucaș nr. 5/155
400114 Cluj-Napoca 454006 Cluj-Napoca
Tel.: +40-264-59.23.44 Tel/fax 0264 425 626
Fax: +40-264-59.21.48 e-mail:editura_argonaut@yahoo.com
E-mail: contact@muzeul-etnografic. ro www.editura-argonaut.ro
www. muzeul-etnogrqfic. ro
, y PUBLICAȚIE FONDATA IN 1958 5

SUMAR • CONTENT • SOM M AI RE • INHALT
Alin Tișe - Președintele Consiliului Județean Cluj....................................................
Simona Munteanu
Cuvânt înainte....................................................................................................................
Forward...............................................................................................................................
RESTITUIRI
Simona Munteanu
In amintirea d-nei dr. Maria Bocșe / In the Memory of Dr. Maria Bocșe........... 15
Simona Munteanu
Din activitatea lui Vaier Butură la Muzeul Etnografic al Transilvaniei / Vaier
Butură’s Activity at Ethnographic Museum of Transylvania..................... 18
Constantin ERETESCU
John V. Murra. Un antropolog american cu trecut românesc / John V. Murra.
An American Anthropologist with a Románián Background.............................. 27
Pamfîl Bilțiu
Un neîntrecut exeget al artei și arhitecturii populare (In Memóriám Paul
Petrescu - 1921-2009) / A Matchless Exegiste of the Popular Art and
Architecture In Memóriám Paul Petrescu (1921-2009)....................................33
CULTURĂ MATERIALĂ
Ioan GODEA
„Revoluția” arhitecturii satului în secolul al XVIII-lea în Transilvania /„The
Revolution” of the Viliágé Architecture in the 18th Century in Transylvania.
First planning initiatives in Romania.........................................................................39
Bemard D. COTTON
The Flower of Saxon Painted Fumiture. Where i sit now? / Motivul florii în
mobilierul săsesc pictat. Unde este acum?............................................................... 82
Ioan Augustin GOIA

Instrumentar pastoral tradițional utilizat în nord-vestul Transilvaniei / Outillage
pastoral traditionnel utilise pour l’obtention du lait de brebis, pour sa
transformation et pour la preservation des produits laitiers au nord - ouest de la
Transylvanie................................................................................................................... 95

TÖTSZEGI Tekla
Asociații pastorale în satul Mera, zona Călata (Kalotaszeg) / Sociétés d’éleveurs
de moutons de Kalotaszeg......................................................................................... 123
Jean Franțais GARMIER

De l’utilite des archives dans la recherche ethnologique....................................... 135
Despre utilitatea arhivelor în cercetarea etnologică............................................... 148
Janeta CIOCAN
Ceramica de Baia Mare - categorii funcționale / La céramique de Baia Mare.... 162
Pamfil BILȚIU
Instrumente muzicale arhaice din Țara Lăpușului / Archaic Musical Instruments
from Lăpuș Land (Țara Lăpușului).......................................................................... 170
DorelMARC
Valențe ale specificului artei populare a lemnului în zona Topliței Mureșului
Superior / Valences of the specific of főik art of wood from Toplița Upper
Mureș area..................................................................................................................... 185
CULTURĂ SPIRITUALĂ
Silvestru PETAC
Principii coregrafice, modalități compoziționale și forme coregrafice în dansurile
călușerești din loc. Boșorod, jud. Hunedoara / The choreography principles,
composition ways and choreography shapes in the călușerești dances in
Boșorod........................................................................................................................ 203
Mioara SÎNTIUAN
Actualitatea metafizică a icoanei / The Metaphysic Actuality of the Icon....... 229
Mihaela ROTARU
Norme de conduită, atitudini prohibitive și preventive legate de naștere în Zona
etnografică Sălaj / Rules of Conduct, Prohibitive and Preventive Attitudes
Related to Birth in the Sălaj Ethno-Geographical Area...................................... 236
Mihaela ROTARU
Atitudini generate de proximitatea morții în Zona etnografică Sălaj / Attitudes
Generated by the Proximity of Death in the Sălaj Ethno-geographical Area.... 248
Silvia CERLAT
Evreii - comunitate fatidică misterioasă și popor al cuvântului / The Jews - Fatal
Mistery Community and People of the Word........................................................ 262

ANTROPOLOGIE
Mihaela MUREȘAN
Tipologia și simbolismul omamenticii porților monumentale / La typologie et le
symbolisme des portes monumentales................................................................... 273
Cosmina BERINDEI
Note pentru o introducere în antropologia riscului / Notes for an Introduction to
the Risk Anthropology.............................................................................................. 288
Andrei FLÓRIAN
Omul, model al lumii sale obiectuale / Man, the Model of His Object World.... 295
MUZEOGRAFIE, MUZEOLOGIE
IoanTOȘA
Din istoria Muzeului Etnografic al Transilvaniei / De l’histoire du Musée
Ethnographique de Transylvanie............................................................................. 311
Ancuța MOCAN - Flavia STOICA

Prezentare expozițională „Primul și ultimul rit de trecere: nașterea și moartea” /
Exhibition Presentation “The First and the Last Passing Rite: the Birth and
the Death”................................................................................................................... 330
ETNOARHEOLOGIE
Zoia MAXIM
Etnoarheologia la ceas aniversar (1991-2010) / Ethnoarchaeology anniversary
(1991-2010)................................................................................................................. 341
Constantin POP
Magia spațiului familial antic / La magie dans l’espace familial antique........ 354
Zoia MAXIM
Gospodării cucuteniene la Trușești / Cucuteni Farmsteads in Trușești............. 361
Voichița DAMIAN
Focul și semnificațiile - căldură, lumină, magie / Fire and Its Meanings -
Warmness, Light, Magic........................................................................................... 365
Sanda MAN
Habitat - arhitectură - simbol: origini și dăinuiri / Habitat - Architecture -
Symbol: Origins and Legacy.................................................................................... 372
Ovidiu SECHEL, Claudia RUS, Dumitru, RUS
Poarta maramureșeană - semnificații și simboluri / The Maramureș Gate -
Meanings and Symbols............................................................................................. 383

CONSERVARE, RESTAURARE
Dana Benkara
Aplicarea măsurilor de profilaxie șpi combatere a insectelor care deteriorează
obiectele muzeale din lână și blană în cadrul colecțiilor Muzeului Etnografic al
Transilvaniei / Preventive Measures and the Combat Against Insects
Deteriorating Museum Woollen and Furred Objects Within the Collections of
the Ethnographic Museum of Transylvania........................................................... 395
Daniela-Vasilica Toader
Restaurarea unui candelabru din biserica din Cizer, județul Sălaj / Restauration of
a Chandelier from Cizer Church, Sălaj County.....................................................407
Laura Troșan
Metode fizico-chimice de expertizare a operelor de artă / Physical-chemical
Methods of Expertising the Art Works................................................................... 412
Maria Juravle
Restaurarea icoanei „Maica Domnului cu Pruncul” / The restauration of the
icon “The Holy Virgin with the Child”................................................................ 424
Malviné Mocenco
Selecția efectului foiței de aur / The Selection of the Gold Foii Effect............ 438
Ioan Butnariu
Ladă de zestre pictată. Problematica consolidării și conservării / Dowry Painted
Chest.............................................................................................................................. 443
RECENZII
Iordan Datcu, Miscellanea etimologica (Constantin Eretescu, Augustina Mocanu)...... 453
Simion Florea Marian, Botanica poporană română, voi. I (A-F) (Iordan Datcu)............ 456
Silvia Ciubotaru, Obiceiuri nupțiale din Moldova. (Iordan Datcu)..................................... 458
Monografia unei comune din Banat (Iordan Datcu).............................................................. 460
Ion Cuceu, Maria Cuceu, Ritualurile agrare românești, II, Orațiile după colind în spațiul
intracarpatic (Iordan Datcu)..................................................................................................... 461
Anton Golopenția, Rapsodia epistolară. Scrisori primite și trimise de Anton Golopenția
(1932-1950). Voi. II (Iordan Datcu)........................................................................................ 462
Románia occidentalis. Rontania orientalis. Volum omagial dedicat prof.univ.dr./Festschrift
fur Ion Taloș (Iordan Datcu).................................................................................................... 463
Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei - X. In honorem prof. univ. dr. Ion H. Ciubotaru
(Iordan Datcu)............................................................................................................................ 465
Monica Brătulescu, Crâmpeie din Cartea străduinței (Iordan Datcu)................................466
Gherasim Rusu Togan, Etnomuzicologul Ilarion Cocișiu în vâltoarea destinului. Biografie,
jurnal, studii, corespondentă (Iordan Datcu).......................................................................... 468

Muzeul Etnografic al Transilvaniei, instituție aflată sub
autoritatea Consiliului Județean Cluj, este primul muzeu etnografic
din România, care și-a desfășurat activitatea neîntrerupt, de la
înființare până în prezent. A adunat, în cele peste opt decenii de
activitate, cu răbdare și competență științifică, zeci de mii de mărturii
ale civilizației tradiționale din spațiul românesc. Pentru valorificarea
acestor mărturii a dezvoltat două secții care se constituie în gazde
generoase și primitoare pentru publicul vizitator interesat. Dar
misiunea Muzeului nu ar fi împlinită fără păstrarea contactului cu
lumea cercetării din acest frumos domeniu. De peste 50 de ani,
Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei își oferă paginile celor
care cu acribie, competență profesională și cu iubire manifestată față
de valorile tradiționale, lucrează în domeniul etnografiei.
Așa cum am mai afirmat și cu alte prilejuri, principala misiune
a oricărui Muzeu este aceea de a conserva, a păstra și a arăta lumii
valorile care au ajuns până la noi din vremile trecute. Dar această
misie trebuie completată și de modalități de atragere a unui număr
cât mai mare de oameni în jurul acestei instituții. Nu din meschine
rațiuni economice, cât din datoria pe care o avem cu toții, ca
societate, de a conserva valorile moștenite pentru generațiile viitoare.
Iar Muzeul Etnografic al Transilvaniei a găsit cele mai bune căi atât
pentru a atrage un public larg, prin calitatea tematică a expozițiilor,
prin activitățile derulate, dar și de a găzdui truda și acribia științifică,
fără de care activitatea acestei instituții nu ar fi completă.
Alin Tișe
Președintele Consiliului Județean Cluj

CUVÂNT ÎNAINTE
Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei - serie nouă - a ajuns la a

XlV-a ediție. Totodată anul acesta s-au împlinit 88 de ani de când s-a semnat
„actul de naștere” al Muzeului din inima Transilvaniei. După atâția zeci de ani,
îndrăznim să afirmăm și să susținem că programul stabilit de profesorul
Romulus Vuia, primul director al instituției, este un model științific și cultural
care face față oricărei analize europene de la începutul mileniului trei.
Subliniem, de asemenea, structura și semnificația unitară a Muzeului
Etnografic al Transilvaniei, care a adunat și stocat memoria tradiției și a
creativității arhaice a unui spațiu cu dimensiuni mitologice, istorice și culturale
de excepție.
Fără echivoc, Transilvania este o realitate pe care trebuie să o vezi cu
ochii și să-i simți vibrațiile de adâncime. Și unde ai putea avea o legătură activă
cu înțelepciunea străveche, o comunicare cu trecutul adesea uitat, din vremuri
în care timpul și spațiul aveau alte dimensiuni și alte unități de măsură, decât
într-un muzeu al tradițiilor?
Aici, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, se ia contact cu mărturiile
culturii și civilizației spațiului transilvan, în relație cu cele ale arealului carpatic.
Aici ai să înțelegi subtilele strategii ale creativității tradiționale, crezuri
materializate în forme și imagini, în modele rituale și, nu în ultimul rând, în
modele comportamentale.
în acest sens, a vorbi despre rolul muzeului, ca instituție fundamentală
în educația școlară, înseamnă a vorbi despre rolul acestuia în educația națiunii.
Ceea ce un copil învață în primii ani de viață, este, într-un fel, decisiv pentru
înțelegerea culturii lui, pentru înțelegerea apartenenței la un grup etnic, pentru
recunoașterea și însușirea identității sale culturale, dar și pentru înțelegerea
procesului de creativitate. Acești copii ajung la maturitate să activeze în cele
mai diferite trepte, funcții... și, poate, unii vor deveni chiar muzeografi sau
cercetători în domeniul muzeologiei. Legăturile muzeului nostru cu școala au
fost și vor rămâne de o importanță vitală pentru procesul educației privind rolul
națiunii în plămădirea conștiinței etnicului, pentru înțelegerea relațiilor cu alte
etnii din granițele țării, din vecinătăți sau din alte zone, din alte continente, cu
alte rase și, de ce nu, cu întreaga istorie a umanității.
Simona Munteanu
Director - Muzeul Etnografic al Transilvaniei

FORWARD
The Yearbook of the Ethnographical Museum of Transylvania - new

series - has reached its fourteenth edition. Also we celebrated 88 years this year
since the museum “birth certificate” was signed. After so many tens of years,
we dare to state and to support that the program established by the professor
Romulus Vuia, the first director of the institution, is a scientific and cultural
model which handle any European analysis at the beginning of the third
millennium.
Also, we emphasize the unitary structure and meaning of the Ethnographic
Museum of Transylvania, which collected and stored the memory of the
tradition and archaic creativity with mythological, historical and excepțional
cultural dimensions.
Without doubt, Transylvania is a reality that one must see with his eyes
and feel its deep vibrations. And where could you have an active relation with
the ancient wisdom, a communication with the pást often forgottén, from times
when the time and the space had other dimensions and other measuring units,
then within a museum of traditions?
Here, at the Ethnographic Museum of Transylvania, you can take
contact to the testimony of the culture and civilisation of the Transylvanian
area, in relationship with the ones of the Carpathian area. Here you would
understand the subtle strategies of the tradițional creativity, beliefs materialised
in forms and images, in ritual pattems and, last but not at least, in behavioural
models.
In this respect, talking about the museum role, as a fundamental
institution in the school education means speaking about its role in educating
the nation. What a child leams in the first years of his life is, somehow, crucial
for its cultural understanding, for its belonging to an ethnic group, to its cultural
recognition and identity assimilation, but also for the understanding of the
creative process. These children start to act, as adults, in the most different
steps, functions... and, maybe, some of them would become curators or
researchers in the museology field. The relationships of our museum with the
school have been and still are of a vital importance for the educațional process
conceming the role of the nation in shaping the ethnic consciousness, for
understanding the relationships with other ethnic groups within the country
borders, in the neighbourhoods or other areas, other continents, with other races
and, why not, with the entire humán history.
Maria Simona MUNTEANU

Manager - Ethnographic Museum of Transylvania

RESTITUIRI

ÎN AMINTIREA D-NEI DR. MARIA BOCȘE
In the Memory of Dr. Maria Bocșe
The author brings a vibrant tribute to

the brilliant curator, researcher and professor, dr.
Maria Bocșe on her passing into etemity.
There are presented some tnoments of
the training period as a museologist -
ethnographer in the museums of Beiuș,
Timișoara and Oradea, and her activițy as a
researcher at the Románián Academy Cluj
Department and at the Ethnographical Museum
of Transylvania, institution in which she was a
chief of section between 1980 and 2000. The
author also presents a list of dr. Maria Bocșe’s
published papers in the Yearbook of the
Ethnographical Museum of Transylvania.
Keywords: tribute, personality,
professionalism. research, publications
La 20 august 2010, cu o zi înaintea aniversării zilei de naștere, d-na dr.

Maria Bocșe, distins și strălucit profesor, cercetător și muzeograf, a fost chemată la
întâlnirea cu eternitatea, spre a-și plăti datoria pe care fiecare dintre noi o plătește o
singură dată.
îmi este greu să trezesc umbrele vechilor amintiri. Rememorând anii mulți
trecuți și petrecuți lângă o personalitate atât de complexă, încerc să găsesc momen
tele lăsate în seama timpului...
în acest sfârșit de vară ar fi împlinit 71 de ani. Venea pe lume la 21 august
1939, la Tg. Mureș, într-o familie de intelectuali transilvăneni, profesorii Ana și Ioan
Călugăru, dascăli adevărați ce aveau să-i insufle de timpuriu o cultură umanistă soli
dă. pe care o va desăvârși în timpul studenției la Universitatea din Cluj, Facultatea
de Filologie. Rafinamentul său cultural s-a dezvoltat, cu precădere în acești ani, sub
îndrumarea unor personalități remarcabile, precum Iosif Pervain, Dumitru Pop, Ion
Vlad, Nicolae Bot, Mircea Zaciu, Teodor Naum, sau Henri Jacquier.
După terminarea studiilor debutează în carieră ca și profesoară în încân
tătorul Bihor, la Nucet și Ștei, purtând în suflet un univers plin de speranțe și posi
bile împliniri. în 1963 părăsește învățământul și devine tânăra directoare a Muzeu
lui Etnografic din Beiuș, debutând astfel într-o meserie în care a căutat toată viața,
prin colțurile României, seva și esența identității noastre culturale și naționale.
Următorii șapte ani o găsim la Muzeul Banatului din Timișoara și Ia Muzeul Țării
Crișurilor din Oradea. Aici tânăra cercetătoare participă la toate campaniile de

16 Simona Munteanu
cercetare științifică din vestul țării, din Maramureș și Oaș și din sudul Banatului,
având alături mari personalități și reputați cercetători ai vremii. Era perioada campa
niilor monografice, într-un context socio-istoric când satul tradițional începea să fie
agresat de colectivizare. Atunci Maria Bocșe își dă seama că trebuie făcută ordine
în creație, iar semnele civilizației satului tradițional i-au arătat că nufărul își are
rădăcinile în mâlul tulbure al apelor. Va intra repede în tainele domeniului alături
de Nicolae Dunăre, Elena Secoșan, Paul Petrescu, Ion Chelcea. Acum pune temelia
tezei de doctorat „Arta populară din Valea Crișului Repede”, sub îndrumarea
profesorului dr. Paul Petrescu. Ca rezultat al competenței profesionale în primăvara
anului 1979 primește titlul de „doctor în științe” la Institutul de Istoria Artei din
București.
în anii care au urmat o găsim cercetător la Filiala Academiei Române din
Cluj. Este o perioadă benefică, când lucrează la numeroase monografii de referință
în domeniu. Din 1975 a servit, printr-o prestație științifică excepțională, interesele
Muzeului Etnografic al Transilvaniei, devenind în scurt timp șeful secției Pavilio-
nare, funcție pe care a deținut-o până la pensionare în februarie 2000. Articolele și
studiile sale au apărut în numeroase reviste și publicații de specialitate din țară:
Revista de Etnografie și Folclor; revista Muzeelor; Anuarul Muzeului Etnografic al
Transilvaniei; Anuarul Arhivei de Folclor; Apulum; Tibiscus; etc., precum și la
cele mai prestigioase edituri din țară: Editura Academiei; Editura științifică și
enciclopedică; Editura Știința (Chișinău), Editura medicală etc.
Amintim lucrările publicate de d-na dr. Maria Bocșe în Anuarul Muzeului
Etnografic al Transilvaniei:
- Contribuții la studiul opregului bănățean, AMET, 1968-1970;
Sisteme de transport și comunicație în Munții Trascăului (Valea Mogoșului),
AMET, 1971-1973;
Cercetări de etnoiatrie în Munții Apuseni, AMET, 1976;
Grâul - finalitate și simbol în obiceiurile cu caracter agrar din Valea
Barcăului (Bihor), AMET, 1977;
- Mutații contemporane privind funcțiile și semnificațiile portului popular
transilvănean, AMET, 1978;
- Continuitatea multimilenară în arta ceramicii din vestul României - zona văi
superioare a Crișului Negru, AMET, 1997;
75 de ani de cercetere etnografică clujeană, AMET, 1998;
Locuința tradițională din Țara Oașului- structuri, funcții, simboluri, AMET,
1999; ’
- Portul tradițional românesc din Țara Bihariéi - de la artă la simbol, AMET,
2000;
- Lucia Apolzan la 90 de ani, AMET, 2001;
- Arta plastică populară integrată obiceiurilor tradiționale - Tara Bihariéi,
AMET, 2001;
- Recviem pentru un mare etnolog - Nicolae Marin Dunăre, AMET, 2002;

In amintirea d-nei dr. Maria Bocșe 17
Ceramica habană din patrimoniul Muzeului Etnografic al Transilvaniei

AMET, 2003;
Etnomuzicologul Virgil Medan - In memóriám, AMET, 2004;
Etnomuzicologul Gheorghe Bodor- In memóriám, AMET, 2004;
Rusaliile în riturile tradiționale ale Transilvaniei (în limba franceză), AMET,
2004;
Portul tradițional românesc din subzona Țibleșului (în colaborare cu Marius
Dan Drăgoi), AMET, 2005.
Pe lângă lucrările apărute în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei,
d-na dr. Maria Bocșe a publicat numeroase volume, studii și articole. A fost, de
asemenea membră a numeroase societăți științifice naționale și internaționale. în
1998, ca o recunoaștere a meritelor deosebite, este făcută „Cetățean de onoare al
Municipiului Cluj-Napoca”. Numele domniei sale îl regăsim în dicționare naționa
le și internaționale de personalități marcante în diferite domenii științifice.
De-a lungul anilor, cercetătoarea Maria Bocșe a lucrat în umbra înainta
șilor, pe care i-a respectat și onorat, iar discursul său a fost unul complex, sub aspect
cultural și etnologic, iar interdisciplinaritatea, acest concept integrator al culturii și
civilizației tradiționale, este prezent pe tot parcursul vieții sale științifice. Era în
continuă căutare. își punea mereu întrebări, dorea să explice totul, prin coborârea
universului satului tradițional la picioarele înțelesului.
A excelat în cultură, a studiat arta populară, a vorbit, ca nimeni alta, despre
frumos și cunoaștere, iar gândurile le-a așternut cu ușurință în nenumărate volume
și articole.
Reputația d-nei dr. Maria Bocșe a atras atenția unor mari personalități, care
au apreciat-o și admirat-o fără rezerve.
Poate viața sa spirituală a fost marcată de „Jurnalul fericirii” a lui Nicolae
Steinhardt, interzicându-i accesul la deznădejde.
Mă gândesc la ultima noastră întâlnire... era optimistă, mai avea multe de
spus și de scris...
Ce pot să spun mai mult? îmi este greu să mă gândesc că viața d-nei Maria
Bocșe a ajuns la ceasul transparențelor, regăsind-o prelinsă în amintire. O amintire
dragă care va rămâne în istoria Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Mai mult ca
sigur, înainte de noi a fost moartea, această tăcută umbră care ne însoțește pretutin
deni, amintindu-ne că EA, moartea, este tributul, impozitul plătit de suflet pentru
simplul fapt ca ai avut un nume...
Noi, cei care am cunoscut-o și am lucrat sub îndrumarea sa, i-am remarcat,
i-am recunoscut și i-am admirat spiritul intelectual împlinit, care a lăsat posterității
o operă acoperită de profesionalism, talent, dar mai cu seamă, de dragoste nemăr
ginită pentru cultura noastră tradițională.
Plecarea spre cele veșnice a celei care a fost omul Maria Bocșe, ne
întărește îndemnul că trebuie să iubim clipa ce țâșnește din nostalgia că timpul
trece, dar și credința că există totdeauna ceva mai durabil decât uitarea.... Este
bunătatea, în care înțelepții văd singurul semn al superiorității.

DIN ACTIVITATEA LUI VALÉR BUTURĂ
LA MUZEUL ETNOGRAFIC AL TRANSILVANIEI
Vaier Butură’s Activity at Ethnographic Museum of Transylvania
On the occasion of celebrating a century

since the birth of the ethnologist Vaier Butură,
the author presents some moments related to its
life and activity. In the first part of the paper
there is presented his professional training
period, starting as a highschool professor to a
lecturer at the geography department within the
University of Cluj (1946-1952).
In the presentation of his activity
performed by Vaier Butură at the Ethnographical
Museum of Transylvania, as a museologist,
section chief and director during 1956-1970, the
author stresses on his contribution to the
development of the Open air section of the
museum. in editing the first tlvc cditions of
publication “Yearbook of Ethnographic Museum of Transylvania” and in
organising the permanent exhibition in the year 1970.
At the end of the paper, the author presents a list of Vaier Butură’s
papers.
Keywords: research, publications, open-air section, thematic plan
La 16 decembrie 2010 se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Vaier

Butură. Etnologul de mai târziu venea pe lume în localitatea Sălciua de Jos, jud.
Alba, într-o familie de intelectuali. Tatăl, Vasile Butură, a fost învățătorul copiilor
din Sălciua, iar între 1926-1937 a îndeplinit și funcția de administrator parohial. A
avut patru frați: Gheorghe, care a ajuns jurist, Maria, casnică, Vasile, învățător și
Ion, medic veterinar. A urmat Școala Primară în localitatea sa natală, iar apoi s-a
înscris la Liceul de Băieți din Turda, unde l-a avut profesor de literatură pe poetul
Teodor Murășanu. La cererea acestuia, în clasa a V-a, a realizat împreună cu fratele
mai mare, Gheorghe, prima culegere de folclor, un adevărat repertoriu al colindelor
din Sălciua, între care și „Colinda grâului”.
în perioada 1928-32 este student la Secția de Geografie a Facultății de
Științe din Cluj, luându-și licența cu calificativul „Foarte bine”. în timpul studen
ției a fost atras de cursurile profesorului Alexandru Borza, fapt care l-a determinat
să-și înceapă activitatea de cercetare în domeniul etnobotanicii. (Godea, 2002: 20)
între 1932-1937 a funcționat ca profesor suplinitor la Liceele de Băieți din
Aiud și Turda și la Liceul Comercial din Cluj. La 1 noiembrie 1937 a fost numit

Din activitatea lui Vaier Butură la Muzeul Etnografic al Transilvaniei 19
preparator la Muzeul Botanic din Cluj, unde a activat până în anul 1939, când a
plecat la București pentru a ocupa funcția de șef al cercetărilor etnobotanice în
cadrul Fundației Culturale Regale „Regele Mihai”. După desființarea Fundației, în
1940, V. Butură a fost încadrat ca șef de birou la Inspectoratul Școlar din București.
în anul 1943 a fost mobilizat, iar în 1945 a fost numit profesor titular la
Liceul Gheorghe Șincai din București. în anul 1946 revine la Cluj în calitate de șef
de lucrări la Institutul de Geografie al Universității din Cluj. în 1949 este numit
conferențiar, post pe care l-a onorat până în anul 1952, când a fost dat afară
deoarece a refuzând să ducă un portret al Anei Pauker la o demonstrație. In anul
1952 a fost încadrat ca șef de secție la Trustul de Construcții locale din Cluj, unde a
lucrat până în anul 1956, fiind apoi încadrat ca muzeograf principal la Muzeul
Etnografic al Transilvaniei.
în 1957 a fost desemnat ca șef al Secției în aer liber a muzeului, iar în anul
1966 a fost numit director adjunct. După moartea lui Gheorghe Dăncuș1, survenită
în anul 1968, a fost numit director, funcționând în acest post până la începutul
anului 1971, când a fost pensionat forțat.
Vaier Butură a fost încadrat la Muzeul Etnografic al Transilvaniei în
perioada când la conducerea instituției a ajuns Teodor Onișor2, fost student și
doctorand al lui R. Vuia, care a încercat să restabilească prestigiul muzeului din
perioada începuturilor sale.
Imediat după pensionarea forțată a lui R. Vuia, la 28 octombrie 1947,
autoritățile locale au trecut la desființarea treptată a instituțiilor pe care acesta le-a
creat, prin înlăturarea vechilor săi colaboratori de ia muzeu și Catedra de etnografie
și folclor a Universității din Cluj (care a fost și desființată în anul 1951), prin
încercarea de expropriere a terenului Parcului și prin schimbarea profilului tematic
al acestuia.
La 10 noiembrie 1951, prin decizia nr. 95.972, a Comitetului pentru
învățământul Superior, Muzeul și Parcul Național, cu întreg personalul și inventa
rul mobil și imobil, au trecut de la Universitate la Comitetul pentru Așezăminte
Culturale3, ocazie cu care s-a schimbat și denumirea acestuia în Muzeul istorico-
etnografic al Regiunii Cluj. Personalul muzeului avea sarcina să organizeze o
expoziție permanentă cu tema „Problema traiului și evoluția societății începând cu
formarea omului și până în zilele noastre După trei consfătuiri cu specialiști de la
alte muzee, în urma intervenției pe lângă Minister, în anul 1954, s-a acceptat
denumirea oficială „Muzeul Etnografic al Transilvaniei” și reluarea activității
muzeale anterioare.
Pentru a evita „presiunile din ultimul timp având drept scop exproprierea
terenului din Hoia”, în anul 1948, Gh. Pavelescu, noul director al muzeului,
1 Gh. Dăncuș a fost director al MET între anii 1950- 1956 și 1959 - 17 noiembrie 1967.
2 T. Onișor (14 martie 1913 - 30 iunie 1973), preparator, asistent și sef de lucrări (1934-1946)
conf. 1952-1972), director al MET 1956-1959.
3 Cf. Adresei 66 din 7 martie 1952, trimisă Serviciului Muzee și Monumente din cadrul
Comitetului pentru Așezăminte Culturale, Arhiva MET.

20 Simona Munteanu
înaintează un memoriu Rectoratului Universității, în care sunt prezentate toate

deciziile și actele juridice, inclusiv Legea din 1932, prin care terenul a fost cedat
Muzeului pentru organizarea unui Parc Național.”4 In climatul social-politic de
după 30 decembrie 1947, pentru a se putea relua activitatea economico-culturală în
cadrul Parcului, în condițiile lipsei mijloacelor agricole, muzeul a dat membrilor
sindicatului Universității în folosință în mod gratuit, în perioada 1948-1950, o parte
din terenul arabil pentru a fi cultivat.
După trecerea Muzeului la Așezămintele Culturale, la începutul anului
1952, Conducerea Sfatului Popular Regional, de care aparținea Muzeul, a dorit să
continue activitatea economică în Parc prin închirierea acestuia Universității Victor
Babeș, în anumite condiții pe care Rectoratul nu le-a acceptat5.
In Parcul Național de la Hoia se mai păstrau după război doar casa de la
Vidra, prima construcție transferată în Parc, în anul 1929, și un teasc de struguri
săsesc, transferat în anul 1951, din localitatea Moșna, jud. Sibiu.
Deoarece numărul unităților din Parc a crescut în decursul anilor, era nevoie
de un nou plan tematic de dezvoltare. Planul elaborat de profesorul Vuia, în 1929,
dorea ca Parcul sa aibă, atât un rol cultural cât și o funcție economică, care „să
asigure existența numerosului personal și a animalelor care urmau să aparțină
gospodăriilor și stânelor” ce urmau să fie transferate în Parc. Visul profesorului
Vuia nu a fost posibil în noile condiții economico-sociale, iar experiența interbelică
a demonstrat imposibilitatea realizării unui astfel de proiect.
Noul plan tematic a fost elaborat de T. Onișor,V. Butură si Kós Károly, care
au adoptat forma de Secție în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Potri
vit noului plan tematic Secția în aer liber trebuia organizată în patru sectoare tematice
4 Memoriul din 5 mai 1948, Arhiva MET.

5 Condițiile de închiriere prevedeau:
1. „Universitatea să închirieze pe un an (urmând să prelungească anual contractul) întreg terenul
de la Hoia, adică 133 jug și 455 st.p. care cuprindea: 23 jug și 1586 st.p., arabil; 21 jug. 1481
stp. fânețe; 42 jug. 592 st.p. pășune, 35 jug. 1283 st.p. pădure; 9 jug. 313 st.p. drumuri”.
2. Universitatea va avea următoarele îndatoriri: a. va achita chiria legală; b. va asigura paza
întregului teren, a celor două case - casa moțească și Restaurantul Gaudeamus; c. Va asigura
întreținerea în bune condiții a celor două case, a drumului principal, a aleilor, așa cum au fost
până acum, în timpul cât Muzeul făcea parte din instituțiile administrate de Universitate; d.
Universitatea va acorda concursul necesar organizării serbărilor populare de 1 și 2 mai în
aceleași condiții ca și atunci când muzeul aparținea de Universitate;
3. Universitatea va putea înființa gospodării pentru culturi de zarzavat numai pe terenul cuprins
între drumul principal și calea ferată.
4. Paznicii Parcului, numiți de Universitate, vor putea locui în cele două clădiri cu condiția de a
avea grijă de buna păstrare a lor.
5. Nici un fel de reparații sau transformări la clădirile respective nu se pot face decât cu
aprobarea și supravegherea Conducerii Muzeului.
6. Stricăciunile și pagubele cauzate terenului și bunurilor din Parc le va suporta Universitatea.
7. Când muzeul va reîncepe reorganizarea Parcului, contractul va putea fi reziliat parțial sau
total în conformitate cu legile în vigoare”; Adresa 334 din 31 ianuarie 1952, trimisă Rectoratului
Universității. Arhiva MET.

și anume: I. Tipuri zonale de gospodarii și monumente ale arhitecturii populare,

plasat în partea estică a terenului, spre Tăietura Turcului; II. Instalații tehnice țără
nești și ateliere meșteșugărești, în centrul terenului; III. Sectorul etnobotanic, unde
urmau sa fie prezentate si construcții agricole din hotarul satelor, amplasat în partea
de sud a terenului; IV. Sectorul etnozoologic, în cadrul căruia se intenționa ampla
sarea unor construcții pastorale aduse din hotarul satelor, situat în partea de vest.
Așa cum aminteam mai sus, Vaier Butură a fost numit șeful secției în
1957. Tot acum s-au stabilit principiile conform cărora urmau să se realizeze
achizițiile si transferurile unităților în cadrul Secției. Depistarea si achiziționarea
acestor unități aveau loc în cadrul unor campanii de cercetări efectuate pe teren de
către personalul de specialitate al muzeului, într-o zonă etnografică prestabilită. In
cadrul acestor campanii erau urmărite principalele caracteristici etnografice ale
zonei: tipologia gospodăriilor si a curților; planimetria și elevația casei și a
construcțiilor anexe; materialele și tehnicile de construcție tradiționale; organizarea
interiorului casei; ocupațiile locuitorilor și influența acestora în organizarea gospo
dăriei. Rezultatele cercetărilor urmau să fie valorificate prin publicarea studiilor de
specialitate în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei.
In anul 1964, ținându-se seama de planul de sistematizare a teritoriului,
elaborat de autoritățile locale, s-a hotărât ca să se pună accentul numai pe primele
două sectoare din planul tematic al secției, renunțându-se la sectorul etnobotanic,
amplasarea construcțiilor din hotarul satelor urmând să se facă în cadrul a două
grupuri anexe ale sectorului „tipuri zonale de gospodării”. In primul grup urmau să
fie transferate „gospodării specializate în diferite culturi: pomicultura, viticultura
etc.” In grădinile gospodăriilor ar fi fost cultivate specii și varietăți de legume, flori
si pomi fructiferi. Nici sectorul etnozoologic nu a mai fost realizat, apreciindu-se că
„permanența animalelor, ca și cea a oamenilor, ar grăbi distrugerea exponatelor,
uzate în majoritatea cazurilor datorită vechimii”. Totuși, pentru laboratoarele de
conservare, restaurare, pentru depozite și birouri s-a prevăzut un teren în mijlocul
secției, unde ar fi trebuit ridicat un pavilion administrativ.
In 1966, România a găzduit primul Simpozion Internațional al muzeelor in
aer liber. La acea vreme în țară existau doar două muzee cu specific în aer liber:
Muzeul Satului, în București și Secția în aer liber a Muzeului Etnografic al
Transilvaniei, din Cluj. Vaier Butură, la vremea respectivă, era director adjunct.
Simpozionul a beneficiat de un real sprijin material din partea autorităților, încă din
anul 1965. Astfel, Trustul de Construcții din Cluj a ajutat la amenajarea aleilor si a
drumurilor din incinta secției, iar Pepiniera din Aiud a donat muzeului pomi
fructiferi (meri, peri, pruni, nuci) si puieți de brad, care au fost plantați în secție.
în anul 1956, profitând de pregătirile culturale desfășurate în vederea aniver
sării unui deceniu de la proclamarea Republicii Populare Române, care urmau să
aibă loc în 1957, Teodor Onișor a intervenit pe lângă forurile locale pentru obține
rea unei noi clădiri, ca sediu pentru muzeu, având în vedere că cea veche, datorită
igrasiei pereților, devenise un real pericol pentru colecțiile muzeale. în paralel, a
intervenit pe lângă Ministerul de resort pentru aprobarea publicării, cu ocazia
împlinirii a 35 ani de la înființarea Muzeului, a unui Ghid și a unui volum, Din

22 Simona Munteanu
colecțiile Muzeului Etnografic al Transilvaniei, de formatul publicației Academiei,

Studii și cercetări.
Ministerul, prin Direcția Generală a Editurilor și Difuzării Tipăriturilor, a
aprobat o singură publicație a muzeului sub denumirea Anuarul Muzeului
Etnografic al Transilvaniei.
Primul număr al Anuarului Muzeului Etnografic al Transilvaniei a apărut
în anul 1958 și cuprindea 18 studii6. Materialele pentru Anuar erau redactate în trei
exemplare, din care unul mergea la Direcția Presei, care punea viza, apoi era
corectat de personalul muzeului și trimis la tipografie pentru machetare. în perioa
da tipăririi se făceau două corecturi pe șpalturi, iar la a treia corectură se dădea
„bun de tipar”. întreaga muncă de corectare cădea în sarcina personalului muzeului
sub îndrumarea lui V. Butură.
Apariția primului număr al Anuarului Muzeului Etnografic al Transilvaniei
a reprezentat un moment important în valorificarea cercetărilor privind cultura și
civilizația populară românească, fiind prima publicație editată de un muzeu
etnografic și cea de a treia publicație românească de profil din țară, după Studii și
Cercetări de Istorie Literară și Folclor și Revista defolclor.
în cele cinci numere ale Anuarului Muzeului Etnografic al
Transilvaniei, apărute sub coordonarea directă a lui Vaier Butură7, au văzut
lumina tiparului un număr de 78 de studii redactate de personalități marcante
ale etnografiei și folclorului românesc: R. Vuia8, Paul H. Stahl9, Paul
6 Teodor Onișor, Etapele de dezvoltare a colecțiilor Muzeului Etnografic al Transilvaniei;

Romulus Vuia, “Tocălia” și începutul torsului', Valeriu Butură, Adăposturi temporare în sud-estul
Munților Apuseni', Ion I. Russu, Din trecutulpăstoritului românesc și Nicolae Dunăre, Colecția de
cahle a Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Kós Karoly, Herrmarm Antal. Importanța lui în
mișcarea etnografică de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul sec. XX; Ludvik Kunz,
Etnografia și muzeele etnografice în Cehoslovacia; Dumitru Pop, Folcloristica noastră literară în
ultimii zece ani', Ioan R. Nicola Folcloristica muzicală în Republica Populară Română după 1944.
Viorica Pascu, Considerații asupra evoluției portului popular din Transilvania; Luise Treiber
Netoliczka “Ewersthimt” și “Kaartel”. Contribuții la istoria portului săsesc din Transilvania; Kós
Karoly, “Plugul satului” din colecțiile Muzeului Etnografic al Transilvaniei; Vamser Geza, Date
etnografice cu privire la bârloagele și pivnițele din Transilvania locuite la începutul secolului al
XX-lea; Gyalui Farkas, Xilogravurile populare românești din Hășdate. Nicolae Dunăre, Jocul
arșicelor la români; Koos Karoly, Conservarea obiectelor etnografice acum ojumătate de secol în
muzeele din Cluj; Kozma Edit, Mâncări vechi fsupej în bucătăria din Rimetea; Vita Zsigmond
l 'echi însemnări despre tratamente medicale populare.
7 Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei (AMET) /1957 și 1958, Cluj, 1958 cu 18 studii;
AMET/ 1959- 1961, Cluj, 1963, cu 21 studii ; AMET / 1962-1964, Cluj, 1966, cu 17 studii;
AMET/1965-1967, Cluj, 1969, cu 22 studii; AMET/1968-1970,Cluj, 1971 cu 20 studii.
8 R. Vuiajocălia și începutul torsului, în AMET /1957 și 1958. Pentru numărul următor al
Anuarului R. Vuia a trimis un studiu, Cercetări cu privire la studiul casei rurale maghiare, care,
din cauza cenzurii, n-a apărut. Exemplarul III al studiului, fără ilustrații, găsit din întâmplare a
fost păstrat prin grija muzeografilor Pompei Mureșanu și Ioan Toșa și a văzut lumina tiparului în
AMETpe anul 1988.
9 Paul H. Stahl, Casa țărănească la români în sec. al XIX-lea, în AMET / 1959-61; Paul H.
Stahl, și Paul Petrescu, Construcții țărănești din Hațeg, în AMET / 1962-1964.

Petrescu10, T. Bănățeanu11, Florea Bobu Florescu12, Tiberiu Moraru13, Teodor

Onișor14, Vaier Butură15, Nicolae Dunăre16, Gheorghe Pavelescu17, Lucia Apolzan18;
Ion Mușlea19, Ovidiu Bîrlea20, Ion Taloș21, Dumitru Pop22, Nicolae Bot23, Faragó
10 Paul Petrescu, Contribuții la studiul arhitecturii populare din Banat în AMET / 1959-1961.
11 Tancred Bănățeanu, Sîrbești - sat de sumănari din regiunea Crișana, în AMET 1959-1961.
12 Florea Bobu Florescu, Un centru necunoscut de ceramică roșie lustruită de veche tradiție din
Maramureș, în AMET pe anii 1959-61.
13 Tiberiu Moraru, Câteva contribuții la migrațiile pastorale actuale din Republica Populară
Română, în AMET / 1959-61; Tiberiu Moraru, loan Dihor, Petre Idu, Aspecte actuale ale
păstoritului de câmpie în Banat în AMET/1971-1973.
14 Teodor Onișor, Etapele de dezvoltare a colecțiilor Muzeului Etnografic al Transilvaniei, în
AMET / anii 1957 și 58 ; Idem, Un muzeograf pasiona t- profesorul luliu Moisil, în
AMET/1959-1961; Idem, Romulus Vuia, în AMET pe anii 1962-64; Idem, Activitatea
etnografică a lui G. Vîlsan și Teodor Onișor, Viorica Pascu, Din realizările științifice ale
etnografilor clujeni în ultimul sfert de veac, în AMETpe anii 1968-70.
15 Valeriu Butură, Adăposturi temporare în sud-estul Munților Apuseni, în AMET/1957-1958',
Idem, Un monument al arhitecturii populare transilvănene. Biserica de lemn din Cizer, în
AMET /1959-1961; Idem, Evoluția portului popular în sectorul răsăritean al Munților Apuseni,
în A.MET / 1959-1961; Idem, Adăposturi pastorale în Țara Moților, în AMET / 1962-1964,
Idem, Secția în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, în AMET/ \ 962-1964: Idem,
Spălarea aurului din aluviuni și mineritul țărănesc din Munții Apuseni, în AMET/1965-1967.
16 Nicolae Dunăre, Colecția de cahle a Muzeului Etnografic al Transilvaniei și Jocul arșicelor
la români, în AMET 71957 și 1958; Idem, Influențe reciproce în portul și textilele populare de
pe ambele versante ale Carpaților Meridionali în AMET / 1959-1961', Idem, Caracterele
portului tradițional românesc, unguresc și săsesc în Transilvania la răscrucea secolelor XVII-
XVIII, în AMET/1977.
17 Gheorghe Pavelescu, Câteva considerații în legătură cu situația actuală a satelor specializate
din zona Baia de Criș în Tara Zarandului, în AMET / 1971-1973', Idem, Contribuția profe
sorului R. Vuia la cercetarea etnografică a Tării Hațegului, în AMET71998; Idem, Moștenirea
profesorului Romulus Vuia, în A MET7 2000.
18 Lucia Apolzan, Evoluția unor elemente ale portului din Hodac, județul Mureș, în AMET71976.
19 Ion Mușlea, La centenarul nașterii lui Artúr Gorovei, în AMET71962-64.
20 Ovidiu Bîrlea, Colindatul în Transilvania, AMET 7 1965-1967; Idem, Cântecele rituale
funebre din Ținutul Pădurenilor (Hunedoara), în AMET7 1968-197; Idem, Bocete și verșuri
funebre din Ținutul Pădurenilor, AMET71971-1973 .
21 Ion Taloș, Activitatea folcloristică și etnografică a lui Simion Mangiuc, în AMET / 1962-
1964; Idem, Ion Mușlea organizator al culegerii și publicării folclorului românesc, în AMET 7
1965-1967; Idem, Obiceiuri privitoare la seceriș, în AMET 7968-1970', Idem, Meteorologie
populară, în AMET71971-1973.
22 Dumitru Pop, Folcloristica noastră literară în ultimii zece ani, AMET71957 și 1958; Idem, Ion
Codru Drăgușanu și cultura populară AMET71959-1961; Idem, Etnografie șifolclor, în AMET 7
1971-1973; Idem, Sextil Pușcariu și cultura noastră populară, în AMET71977', Idem, Din istoria
unui institut de cercetare “Arhiva defolclor” a Academiei Române, în AMET7 2001.
23 Nicolae Bot, Contribuții la cântecul zorilor, în AMET71962-1964; Idem, Funcțiile agrare ale
colindatului, și Tache Papahagi, în AMET 7 1977', Idem, Cânepa în credințele și practicile
magice românești, în AMET71968-1970.

24 Simona Munteanu
Iozsef24, Ion RNicola25, Hanni Markel26, care, prin valoarea științifică a studi
ilor lor, au făcut ca Anuarul să devină una dintre cele mai serioase publicații
etnografice din România.
După numirea ca director al muzeului, în anul 1968, V. Butură a ridicat
problema modernizării Expoziției permanente de la sediu, elaborând un plan
tematic, împreună cu Kós Karoly și V. Pascu.
Planul tematic, prevedea restaurarea spațiului expozițional, mansardarea
aripii de vest a clădirii în vederea extinderii spațiului pentru expoziții temporare și
închiderea curții, pe latura de sud, cu o clădire modernă, în care să fie organizate
depozitele, atelierele de conservare și restaurare și birourile.
Planul tematic a fost trimis forurilor tutelare locale în vederea obținerii
fondurilor necesare. în condițiile în care autoritățile locale tărăgănau aprobarea
fondurilor, în anul 1969, profitând de moda schimbării expozițiilor permanente de
către Cooperativa Decorativa din București, planul tematic a fost trimis la Minister
spre aprobare.
Ministerul a aprobat planul, fără extinderea spațiilor muzeale, cu condiția
ca lucrările de restaurare ale spațiului, precum și mobilierul expozițional, să fie
executate de întreprinderea Arta Decorativă, din București, iar în sectoarele tema
tice ale expoziției să predomine obiectele frumoase.
Aprobarea planului tematic de către Minister a atras nori grei asupra
directorului Muzeului, care era mereu șicanat în activitatea sa de conducător al
instituției. Din păcate, din cauza unor neînțelegeri, în prima parte a lunii ianuarie
1971, Comitetul de cultură și artă al jud. Cluj l-a pensionat pe V. Butură, fără ca
acesta să fi depus cerere de pensionare.
în paralel cu activitatea desfășurată la Muzeul Etnografic al Transilvaniei,
în perioada 1969-1974, V. Butură a predat cursuri de etnografie la Facultatea de
Istorie a Universității Babeș-Bolyai.
După pensionare, Vaier Butură a publicat patru cărți: Etnografia poporului
român. Cultura materială, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1978; Enciclopedie de
etnobotanică românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979;
Enciclopedie de etnobotanică românească, II, Credințe și obiceiuri despre plante,
Paris, 1988; Străvechi mărturii de civilizație românească, Editura Științifică și
enciclopedică, București, 1989.
în anul 1989 a înaintat editurii Minerva, spre publicare, manuscrisul
Cultura spirituală românească, volum ce a apărut după dispariția sa, în 1992,
Editura Minerva, ediție îngrijită și introducere de Iordan Datcu.
Vaier Butură a publicat, de asemenea, un număr de 27 studii etnografice
privind cinci capitole ale culturii populare tradiționale: meșteșuguri (10 studii),
24 Faragó Iozsef, „ Ciobanul care și-a pierdut oile" în folclorul maghiar, în AMET /1962-1964;
Idem, Benedek Elek ca povestitor, AMET/1959-1961.
25 Ion R. Nicola, Constructorii amatori de instrumente muzicale din Transilvania, AMETpe anii
1959-1961
26 Hanni Markel, Snoave populare românești la sașii din Păuca, în AMET/1971-1973.

ocupații (5 studii) port (2 studii); medicină populară (2 studii); arhitectură (un

studiu) și muzeografie etnografică (7 studii).
Vaier Butură a rămas pentru toți cei care l-au cunoscut un model de urmat,
iar pentru cei care-i cunosc opera un etnograf de excepție.
Vaier Butură - Lista de lucrări
1. Butură V., Credințe în legătură cu cultura grâului la românii din

Transilvania, în Sociologie românească, București, an II, nr. 7-8, 1937, p.
359-360
2. Butură V., Câteva plante medicinale, în Calendarul crescătorului de
animale /1944, București, 1944.
3. Butură V., „Iarba codrului”. însemnări etnobotanice (din Țara Oltului),
în Revista Fundațiilor, 12, nr. 2, 1945.
4. Butură V., Râșculița, un sat de spătari din Țara Zărandului, în Lucrările
Institutului de Geografie a Universității din Cluj, VIII, Cluj, 1947.
5. Butură V., Adăposturi temporare în sud-estul Munților Apuseni, în AMET /
1957-1958, Cluj, 1958.
6. Butură V., Un monument al arhitecturii populare transilvănene. Biserica
de lemn din Cizer, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei /1959-
1961.
7. Butură V., Spălarea aurului din aluviuni și mineritul țărănesc din Munții
Apuseni, în AMET/1965-1967, Cluj, 1969.
8. Butură V., Die Siebenburgischen Turbinenmuhlen, în Ethnographica, I.
Bruno, 1959.
9. Butură V., Adăposturi pastorale din Țara Moților în AMETpe anii 1962-
1964, Cluj, 1966.
10. Butură V., Evoluția portului popular în sectorul răsăritean al Munților
Apuseni, în AMET/1959-1961, Cluj, 1963.
11. Butură V.,, Contribuții la studiul instalațiilor țărănești din Munții Apuseni
(mori, pive de ulei, șteze), în Revista de Etnografie și folclor, t. 11, nr. 6,
1964.
12. Butură V., Cu privire la formarea colecțiilor etnografice în muzeele cu
profil istoric, în Revista muzeelor an III, 1964.
13. Butură V., Portul popular din regiunea Cluj și rolul muzeelor în păstrarea
documentelor etnografice, în Probleme de muzeografie, Cluj, 1964
14. Butură V., Der Terrassen - Ackerbau in den Hochzonen der Rumanischen
Karatén, în Etudes d’ethnographie et de folklóré, Moscova, 1964.
15. Butură V., Pivele (și presele) de ulei din Transilvania, în Revista
Muzeelor, an. II, nr. 2, 1965.
16. Butură V., Muzeul Etnografic al Transilvaniei în Tribuna nr. 36, an X, 8
sept 1966.
17. Butură V., Muzeul Etnografic al Transilvaniei Ed Meridiane, 1966,

26 Simona Munteanu
18. Butură V., Morile cu roată orizontală din sud estul Europei, (Comunicare
prezentată la primul Congres internațional de studii balcanice și sud-est
europene, Sofia, 1966, apărută în Lucrările Congresului).
19. Butură V., Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Secția în aer liber din
Hoia, în Revista muzeelor, an III, nr. 3, 1966.
20. Butură V., Aspecte și impresii etnografice, Tribuna, 24 noiembrie 1966
(aprecierile unor participanți străini la Simpozionul internațional al
muzeelor în aer liber despre Muzeul etnografic din Cluj).
21. Butură V., Contribuții la studiul instalațiilor tehnice țărănești din
regiunea Hunedoara, în Sargeția, an IV, Deva, 1966.
22. Butură V., Le Musée Ethnographique de la Transylvanie. Section en plein
air, în Schweizer Archív fur Wolkskunde, Jg. 63, Heft 1-2, Basel, 1967.
23. Butură V., Pivele cu roată de piatră în Transilvania, în Apulum, VI, Alba
lulia, 1967.
24. Butură V., Construcții și instalații țărănești din județul Hunedoara și
împrejurimi în Secția în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei
din Cluj, în Sargeția, V, Deva, 1968.
25. Butură V., Muzeul etnografic al Transilvaniei. Secția în aer liber, Cluj,
1968.
26. Butură V., Obiecte agricole în Secția în aer liber a Muzeului Etnografic
al Transilvaniei din Cluj, (Comunicare prezentată la Congresul muzeelor
agricole ținut la Stuttgart, aug. 1969, apărută în Lucrările Congresului).
27. Butură V., Die Olmuhlen in Siebenburgen, în Mitteilungenn der
Anthropopogischen Geselschaft in Wien, IX, Wien, 1969.
28. Butură V., Contribuții la studiul fierăritului în Munții Apuseni, în Apulum
X, Alba lulia, 1972. ’
BIBLIOGRAFIE
GODEA, Ioan
2002 De vorbă cu Valeriu Butură, în Anuarul Muzeului Etnografic al
Transilvaniei, Editura Alma Mater, Cluj Napoca, 2002

JOHN V. MURRA.
UN ANTROPOLOG AMERICAN CU TRECUT ROMÂNESC
Constantin ERETESCU
John V. Murra.
An American Anthropologist with a Románián Background
John V. Murra (1916-2006), one of the most representative

anthropologists of the 20th century, has had an uncommon biography. Bom as Isak
Lipschitz in the city of Odessa, in Ukraine, he finds refuge in Romania after the
bolshevics came to power in Russia. This is where he graduates from high school,
and discovers the power of politics and books. With this new awareness, he
immigrates to the New World, fights in the Spanish civil war, and, after a delayed
Ph.D. at the University of Chicago, dedicates his entire life to the study of Încă
society. His best known scientific work is The Economic Organization of the Inca
State, alsó translated in Románián, but a number of other works (American
Anthropology, the Early Years, or Formaciones economicos y politicas del mundo
andino) received high marks. As professor at Cornel University, and also at
Princeton, Yale, Vassar, and many other, John V. Murra educated several
generations of North and Latin-American anthropologists. Along his life, he
worked hard to establish anthropological museums, institutions destined to
preserve and protect cultural artifacts in several Latin American countries, an
effort that contributed to his election as president of the Institute for Andean
Research and president of the prestigious American Anthropological Society.
Keywords: Inca society, education, anthropological museum, cultural artifacts,

vertical archipelago
în ciuda însemnătății lui, John V. Murra, este, practic, necunoscut specia

liștilor români. încă mai puțin se știe că cel care avea să devină unul dintre cei mai
importanți cercetători a culturii încă a trăit și și-a făcut parte din studii în România.
Sunt puține detaliile biografice care acoperă prima parte a existenței sale.
Știm că numele tatălui lui a fost A. Lipschitz, numele mamei înainte de căsătorie,
Bialik, iar numele primit la naștere a fost Isak. Isak Lipschitz, cel care va deveni
John Victor Murra, s-a născut la Odessa, în Ucraina, la 24 august 1916. Scurtă
vreme după aceea, părinții părăsesc orașul în care trăiseră până atunci și ajung în
România. împrejurările în care se produce imigrarea pot fi doar bănuite. în anul
următor nașterii, începe revoluția bolșevică, un timp dramatic, încărcat de primej
dii. Este probabil că amploarea schimbărilor produse și mai ales a celor în perspec
tivă i-au determinat pe părinți să-și abandoneze ținuturile natale și să treacă fronti
era spre o lume mai pașnică. Noii veniți se stabilesc în București. Aici va urma
studiile și se va angaja în dispute politice. Adolescent încă, devine membru al
tineretului social democrat. Opțiunile politice vor sfârși prin a-1 exclude din liceu
puțin timp înainte de absolvire. Este arestat de mai multe ori și ajunge chiar și în

28 Constantin Eretescu
închisoare, într-un rând, singurul “roșu” într-un grup de legionari. Toate acestea se
petrec în perioada 1933-1934. Din fericire, izbutește să-și ia bacalaureatul, în
particular, în anul 1933. Ceea ce mai știm despre tânărul Isak Lipschitz al acestui
timp este că lucrează ca ucenic la o fabrică de hârtie în România și apoi în Croația.
Pentru a-i tempera elanurile revoluționare și pentru a-i oferi o perspectivă mai bună,
aceasta în contextul tensiunilor politice din țară, părinții contactează un unchi, violo
nist stabilit în America, la Chicago, și își determină fiul să plece la el. Viitorul
antropolog ajunge acolo spre sfârșitul anului 1934, se înscrie la universitate și doi
ani mai târziu obține diploma de B.A. (Bachelor of Arts) în sociologie. Nu mai
știm nimic despre părinți, dar în țară rămânea o soră, Beatrice (Ata), care va studia
la Facultatea de matematică a Universității din București și va întemeia o familie
nouă prin căsătoria cu istoricul și criticul literar Silvian Iosifescu.
Spirit rebel, stârnit de idei socialiste, tânărul se înrolează în Brigada
Internațională și pleacă să lupte în războiul civil din Spania. Caporalul de infanterie
al batalionului 58, brigada a 15-a a armatei republicane, va sta pe câmpul de luptă
timp de trei ani. într-un interviu dat veteranului Manny Harriman în 1983, John
Murra spune că decizia de a pleca în Spania a luat-o în 20 de minute. “[A recruiter
asked me to go], l’d never been to Spain. It was a place I was interested in.” Unul
din câștigurile certe ale perioadei lui războinice este familiarizarea cu limba spanio
lă, care va deveni pentru el o a doua limbă natală. Revenit la Chicago în 1939, reia
studiile la aceeași universitate și obține titlul de MA (Mașter of Arts) în antropo
logie în anul 1942. Acesta este momentul în care începe să semneze cu numele
Murra. Era numele de alint pe care i-1 dăduse mama sa în copilărie, fiindcă era
negru, spunea ea, ca o mură.
Participarea la războiul civil din Spania va avea consecințe de lungă durată.
Prima, și probabil cea mai dureroasă, avea să fie legată de obținerea cetățeniei
americane. Cererea de naturalizare pe care o înaintează autorităților este refuzată în
anul 1946. Ne aflăm în plină epocă McCharty, un timp represiv, care a marcat
destinul multor oameni. John V. Murra decide să pornească o campanie de sprijin
în favoarea sa. Register to the Papers of John Victor Murra, - un inventar al
hârtiilor rămase după moartea lui -, întocmit de Alida Friedrich, M.A., M.L.S.,
2005, pentru Național Anthropological Archives, Smithonian Institution, mențio
nează existența unui dosar The Murra Citizenship Case, care cuprinde întreaga
aventură a renunțării la cetățenia română și căpătarea celei americane, inclusiv
donațiile cerute de petent în vederea angajării avocaților care să-i susțină cauza,
cererile înaintate Curții de Apel și scrisorile de susținere pe care le-a primit.
Procesul se va încheia în cele din urmă în favoarea lui, dar pașaportul nu-1 va
căpăta decât zece ani mai târziu, în 1956. Este probabil că neparticiparea la lupte în
cel de al doilea război mondial (a fost rănit de două ori în timpul luptelor din
Spania) să fi fost și ea un factor care a contribuit la decizia de refuz a cetățeniei.
Cea de a doua consecință, egal de gravă, va fi legată de imposibilitatea de a călători
în America latină, unde dorea să se specializeze în cultura inca. Aceasta îl deter

John V. Murra. Un antropolog american cu trecut românesc 29
mină să schimbe subiectul tezei de doctorat, astfel ca lucrarea să nu solicite muncă

de teren. So, frustrated in the first thing an anthropologist does - fielcl work - he
dived into the chronicles of the Spanish Viceroyalty of Peru to examine the Inca
past, observă Frank Salomon, profesor la University of Wisconsin, Madison, unul
dintre cei care-i vor cinsti memoria. (Vezi American Anthropologist, voi. 109, nr.
4, p. 792-796.) Murra obține titlul de Doctor în antropologie la aceeași University
of Chicago, în anul 1955 cu teza The Economic Organization of the Inca State.
Pentru a-și câștiga existența, predă la Universitatea din Puerto Rico, Vassar
College, Yale și Universitatea din Montreal. Abia după aceasta pleacă să predea la
Universidad Nációnál Mayor de San Marcos, din Lima, Peru, pentru a studia
arhivele cuzco, predă apoi în Mexic, Chile, Argentina.
între anii 1968-1982 John Murra este profesor de antropologie la Corneli
University. Aici își continuă cercetările legate de culturile vechilor populații amerin
diene, dar acceptă poziții temporare în diverse instituții de învățământ superior,
cum ar fi Yale University (1970-1971), Princeton (1974-1975), l’Université Paris
X Nanterre (1975-1976), Instituto Nációnál de Antropolgia e História in Mexico
(1977), sau John Hopkins University (1981). Prin anul 1975, poate că 1976,
probabil că în timpul profesoratului de la Nanterre, face o vizită în București. Cu
ocazia aceasta, la invitația prof. Mihai Pop, cu care s-a aflat mulți ani în corespon
dență, va vorbi despre propriile cercetări și la Institutul de etnografie și folclor.
Cortina peste o viață trăită intens, cu mari satisfacții, nu fără încercări și decepții, a
căzut la Ithaca, NY, în ziua de 16 octombrie 2006. împlinise 90 de ani.
în spiritul bunei tradiții europene, John Murra vorbea și putea citi și scrie în
limbile cu care s-a confruntat în viață. A păstrat până la bătrânețe rusa maternă,
româna copilăriei și adolescenței, engleza țării de adopție, spaniola din răstimpul
luptelor în războiul civil, franceza lagărului de la Argeles-sur-Mer, care a urmat
războiului, italiana și germana. Româna în care am comunicat după ce am sosit în
Statele Unite, în vizitele pe care i le-am făcut în casa din 515 Dryden Road din
Ithaca, orașul în care trăia, era excelentă, colorată uneori de câte un sens nou, diferit
de cel uzual, pe care îl dădea câte unui cuvânt.
Fără să fie amplă, bibliografia lucrărilor de antropologie publicate de John
Murra este consistentă, orientată exclusiv asupra ariei culturilor amerindiene:
1943 - Survey and Excavations in Southern Ecuador: Field Museum of Natural
History, Publication 528, Anthropological series volume 35, May 15, 1943.
în colaborare cu Donald Collier.
1948 - “The Cayapa and Colorado”, în Handbook of South American Indians.
Washington, D.C.: Govemment Printing Office.
1951 - Soviet Linguistic Controversy, translatedfrom the Soviet Press. New York:
King’s Crown Press. în colaborare cu Róbert M. Hankin și Fred Holling.
1956 - The Economic Organization of the Inca State. Chicago: University of
Chicago; 1978 - La organization economica del Estado inca. Mexico: Siglo
Veintiuno. Translated by Daniel R. Wagner; 1980 - The Economic

Organization of the Inca State, Greenwich, Conn.: JAI Press; 1987 -

Civilizație inca: organizarea economică a statului incaș. București: Editura
Științifică și Enciclopedică. Traducere de Ata Iosifescu.
1962 - Cloth and its Functions in the Inca State, în American Anthropologist, Voi.
64, nr. 4, p. 710-728.
1964 - Visita hecha a la Provincia de Chucuito por Garci Diez de San Miguel en
el ano 1567. Lima: Casa de la Cultura del Peru. în colaborare cu Waldemar
Espinoza Soriano și Frey Pedro Gutiérrez Flores.
1966 - New Data on Retainer and Servile Population in Tawantinsuyu, în
Proceedings: Internațional Congress of Americanists, 36, 1964, Sevilla, p.
35-45.
1967 - Visita de la provincia de León de Huânuco en 1562. Ihigo Ortiz de Zúhiga,
visitador. Húanuco, Peru: Universidad Nációnál Hemilio Valdizán, Facultad
de Letras y Educación. Conține articole semnate de mai mulți autori.
1970 - Current Research and Prospects in Andean Ethnohistory. Ithaca: Corneli
University.
1975 - Formaciones economicos y politicos del mundo andino. Lima: Instituto de
Estudios Peruanos.
1976 - American Anthropology, the Early Years. St. Paul: West Publishing Co.
Editată pentru American Ethnological Society.
1980 - Formazioni economiche e politiche nel mondo andino: saggi di etnoistoria.
Torino: Giulio Einaudi.
- Primer nueva corónica y buen Guamân Poma de Ayala (Waman Puma). în
colaborare cu Rolena Adomo și Jorge L. Urioste. Republicată în 1987.
1981 - Las etnocategorias de un Khipu estatal.
- The Mit ’a Obligations ofEthnic Groups to the Inca State.
- The “Vertical Control” of a Maximum of Ecologic Tiers in the Economics of
Andean Societies.
1983 - Los Olleros del Inka: Hacia una História y Arqueologia del Qollasuyu. La
Paz: Centro de Investigaciones Históricas.
1984 -Andean societies, în Annual Review ofAnthropology, 13, p. 119-141.
1986 - Anthropological History of Andean Polities. New York: Cambridge
University Press. Editată cu Nathan Wachtel și Jacques Revei. Publicată
inițial în franceză, în 1978, cu titlul Anthropologie historique des sociétés
andines, de Editions de la Maison des Science de l’Homme în Paris.
1987 - La teoria de la complementariedad vertical eco-simbiótica. La Paz: Hisbol.
în colaborare cu Ramiro Condarco Morales.
1991 - Visita de los valles de Sonqo en losyunka de coca de La Paz (1568-1570).
Madrid: Editorial Trotta. în colaborare cu Teresa Rojas Rabiela.
1996 - Las cartas de Arguedas. Lima: Pontificia Universidad Catolica del Perú,
Fondo Editorial. în colaborare cu Mercedes López-Baralt.
1999 - História general de America Latina/1. Las sociedades originales. Madrid:
Editorial Trotta. în colaborare cu Teresa Rojas Rabiela.

John V. Murra. Un antropolog american cu trecut românesc 31
2000 - Los esfuerzos de Sisifo, conversaciones sobre las ciencias sociales en

America Latina. Heredia, Costa Rica: EUNA. O colecție de interviuri cu
John Victor Murra și alții, realizată de Femando Calderón.
- Nispa ninchis/decimos diciendo: conversații cu John Murra. Lima: IEP -
Instituto de Estudios Peruanos and IAR - Institute of Andreán Research.
Editată de Victoria Castro, Carlos Aldunate și Jorge Hidalgo.
2002 - El mundo andino: población, medio ambiante y economia. Lima: Instituto
de Estudios Peruanos: Pontificia Universidad Catolica del Peru.
Una din contribuțiile științifice majore pe care le-a adus John V. Murra la
înțelegerea societății inca privește modul în care a funcționat economia în spațiul
munților Anzi. Departe de a fi o societate barbară și impredictabilă, imperiul inca,
incluzând Ecuadorul, Peru, Bolivia, părți din Columbia, Argentina și Chile de
astăzi, a putut exista timp de aproximativ un secol și jumătate (1400-1535) datorită
unui sistem elaborat de schimburi economice. Antropologul l-a denumit arhipelag
vertical. El a constat în principal în ceremonii asociate cu negoț, schimburi de
daruri și trocuri care au îngăduit supraviețuirea unei populații răspândite pe supra
fețe vaste, trăitoare la altitudini diferite. Negustorii din ținuturile joase urcau la
munte cu propriile lor produse, în principal porumb și cartofi, pentru a le schimba
pe bunuri de care dispuneau cei din zonele montane, în principal lâna și pieile de
alpaca și lama. Conceptul, supus verificărilor în deceniile care au urmat, a fost, în
pofida unor corectări, acceptat ca model economic viabil pentru America Centrală.
El a transformat modul în care era înțeleasă cultura și societatea amerindiană din
perioada pre-columbiană. Societatea a rezistat astfel până la invazia spaniolă din
1532, moment în care legăturile tradiționale nu au mai putut fi menținute, ceea ce a
dus la ruina economică.
De egală însemnătate cu activitatea universitară a fost pentru John Murra
munca în cadrul instituțiilor muzeale. Pe parcursul întregii vieți, a lucrat la înteme
ierea instituțiilor care să cerceteze și pună în valoare cultura materială și spirituală a
țărilor din lumea andină. După pensionarea din 1982, a lucrat la Museo Nációnál
de Etnografia din La Paz (1982-1983), a primit un Guggenheim Fellowship (1983-
1984) care i-a îngăduit să cerceteze la Archivo Nációnál, la Academia de la
História din Madrid și Archivo General de Indias din Sevilla. Către sfârșitul vieții a
devenit președinte la Institute for Andean Research din New York și, de asemeni,
președinte al American Ethnological Society, cea mai veche și prestigioasă
instituție antropologică din Statele Unite.
în multe privințe John Murra a fost asemeni cavalerilor medievali: preocu
pat până la obsesie de lucruri vechi, pe care cei din jur nu le prețuiesc, exigent cu
sine, îngăduitor cu alții, gata mereu să apere o ruină, să dedice o odă unei arhive.

John Murra în timpul războiului civil din Spania Notatii de teren în America
Profesorul John Murra în perioada în care a predat la Corneli

UN NEÎNTRECUT EXEGET AL ARTEI ȘI ARHITECTURII
POPULARE (In memóriám PAUL PETRESCU - 1921-2009)
Pamfil BILȚIU
A Matchless Exegiste of the Popular Art and Architecture

In Memóriám Paul Petrescu (1921-2009)
In our evocation, since that great

ethnologist has passed away we proposed to sign
about his contribution of realization of complex
image of the Románián Főik Art. He alsó
studied the architecture and wood art and also
the leather art. ceramics, național costumes and
Románián wool carpets.
In the first part we referred to the
research methodology of his researches on the
explored grounds, methods used when we
worked together in Maramureș.
Keywords: főik art, archaic life, Maramureș
Era prin 1970 când l-am cunoscut pe Paul

Petrescu la Institutul de etnografie și folclor din București. M-a impresionat la el
distincția intelectuală, modestia, dar și cunoștințele vaste în domeniul culturii
populare. M-am convins de la început că în domeniul arhitecturii și artei populare
era o enciclopedie.
De la început s-a dovedit foarte atașat față de noi, cercetătorii tineri,
preocupați de investigațiile directe pe teren, considerând că aceasta este adevărata
cercetare, așa cum ne-au dovedit-o și marii noștri savanți: Constantin Brăiloiu,
Dimitrie Guști, Ovidiu Bîrlea și alții. în opinia magistrului, cercetările directe pe
teren ne furnizează atâtea surprize, numeroase elemente arhetipale, prin care
descoperim rădăcinile spirituale ale poporului român. în accepția sa, cultura
populară are multe taine pe care ni le dezvăluie cercetările de teren. Ca și Nicolae
Dunăre, era de părere că cercetările de teren, făcute în profunzime, echivalează cu
o operă de arheologie spirituală.
Ca și alți mari cercetători, era atașat, mereu dornic de a ne împărtăși din
bogatele sale cunoștințe, punctul de greutate constituindu-1 arta și arhitectura popu
lară, prin care excela, domenii în care era neîntrecut. Mi-a spus că, pentru o cât mai
complexă investigare a cercetării, a apelat ia colaboratori de prestigiu: Florea Bobu
Florescu, Georgeta Stoica, Elena Secoșan, Paul Stahl, Ion Vlăduțiu etc.
De îndată ce l-am cunoscut, am descoperit cercetătorul atașat de
Maramureș, pe care îl considera o oază de cultură populară, o zonă cu o rezonanță
aparte în civilizația românească, unde arta și arhitectura populară cuprind comori
de inestimabilă valoare și care necesită cercetări aprofundate.

34 Pamfil Bilțiu
Visul nostru de a efectua laolaltă cercetări în Maramureș cu învățatul și

eruditul cercetător s-a împlinit. La început nu îmi venea să cred că vom face
împreună descinderi pe teren, una pe Valea Cosăului, apoi pe Văile Izei și Vișeului.
Era bucuros când se vedea de fiecare dată în această insulă a românismului, cum
însuși o denumea, și mă atenționa că, deși a bătut țara în lung și în lat, nu a văzut
nicăieri atâta har creator ca și la marii meșteri nordici pe linia arhitecturii și artei
populare.
Am discutat aprins care ar fi explicația acestei dezvoltări a artei populare,
arhitecturii tradiționale și folclorului literar. Am convenit că maramureșeanul,
aflându-se pe o graniță cu Cehoslovacia, Ucraina și sub stăpânire habsburgică, avea
nevoie de factori de individualitate și rezistență etnică și aceștia au fost folclorul,
arta populară, portul popular, limba și religia.
Pe teren am descoperit că Paul Petrescu nu era doar experimentat, ci
meticulos. îl vedeam notând atent cele furnizate de performeri, cum întocmea cu
ușurință schițe și desene. Ne aprecia văzându-ne pasiunea cu care fotografiam
diverse aspecte ale culturii populare: port, obiceiuri, ornamente etc. Bisericile de
lemn și casele vechi erau ținta cercetărilor sale, considerându-le de o valoare
inestimabilă. Am vizitat împreună meșterii maramureșeni vestiți pentru care avea o
mare admirație: Ion Țiplea din Ferești, Gheorghe Borodi, Stan Ion Pătraș din
Săpânța, Găvrilă Utan. Adesea ne spunea: „multe, tare multe am învățat de la acești
meșteri și atâta har creator ca la ei nu întâlnești pe fața pământului românesc”.
Era de părere că cercetările legate, mai ales, de arta populară maramu
reșeană, au fost neglijate, cu toată valoarea ei atât de ridicată. De aceea mă sfătuia
să mai închid magnetofonul și să dau cuvântul artei populare, care o să ne dea
satisfacții nebănuite. I-am spus că va veni vremea, ceea ce s-a și întâmplat, dar mai
la urmă, deoarece trebuie să dau zor cu folclorul literar care se află pe drumul
dispariției, mai ales poveștile, basmele și legendele.
în discuțiile purtate, considera că elementele de artă populară, de arhitec
tură, de port popular ne pot sluji drept argumente și repere pentru subzonarea
Maramureșului. Eu susțineam că nu trebuie să fărâmițăm spațiile geografice cu o
cultură populară mai unitară, ci trebuie să mergem pe zone mari, cum susținea
Ovidiu Bîrlea. Mi-a dat dreptate, căci maestrul respecta părerile, chiar și cele
contradictorii. Considera că ele țin de personalitatea cercetătorului.
La București, unde ne întâlneam o vreme destul de des, se declara nemul
țumit de numărul mic de cercetători preocupați de cultura populară. Considera că
pe linia acestei inestimabile avuții care este creația tradițională mai sunt atâtea de
făcut. Era nemulțumit constatând că în Maramureș, unde s-a creat un tezaur
folcloric și de artă populară atât de bogat, are așa de puțini exegeți locali. Consi
dera că graba cu care trebuie cercetate diverse aspecte ale culturii populare este
implicată de mutațiile produse în lumea satului și conștiința țăranului, care atrag
după sine prefaceri înnoitoare, dar și fenomenul dispariției unor aspecte precum
arhitectura, portul, folclorul literar. Avea cuvinte de admirație pentru Francisc

In memóriám Paul Petrescu... 35
Nistor, pentru pasiunea și eforturile de colecționare a patrimoniului etnografic și de

artă populară, reușind să salveze și așeze în muzeul sighetean atâtea comori
zămislite de-a lungul vremii de creatorii neîntrecuți nordici.
Ca cercetător, Paul Petrescu a fost un erudit, pasionat din cale afară și
prolific. Așa cum ne-a mărturisit, a mers pe feliile lui preferate: arta și arhitectura
populară. în aceste sectoare a înscris contribuții unice și de referință în literatura de
specialitate. De altfel, ne-a impresionat, în ieșirile noastre prin Maramureș, ușurința
cu care compara un motiv de artă sau arhitectură populară de la noi cu existența lui
pe la nu știu câte popoare europene și nu numai. în această direcție a cercetărilor
comparate, era neîntrecut. Cine i-a citit „Motive decorative celebre” (1971) s-a
convins că este o lucrare de istorie comparată a omamenticii românești, de mare
bogăție informațională, model de cercetare comparată. Pe aceeași linie se situează
Arhitectura țărănească în lemn din România, București, 1974.
Paul Petrescu nu a investigat doar feliile de care ne-a vorbit, care l-au
pasionat cel mai mult, ci a fost un exeget complex care a explorat diverse compar
timente ale culturii populare, dovadă lucrările: „Costumul popular din Transilvania
și Banat” (1959), „Broderii pe piele în arta populară românească” (1968), „Scoarțe
românești”, în colaborare cu Paul Stahl (1966), „Ceramica populară de Hurez”, în
colaborare cu același autor (1956).
Prin anumite lucrări, scrise în colaborare, a realizat veritabile monografii
zonale, acoperind spații puțin cercetate, în domeniul artei populare. Dovadă lucră
rile „Arta populară din zonele Argeș și Muscel” (în colaborare cu Florea Bobu
Florescu și Paul Stahl, 1967), „Arta populară din Vâlcea”, în colaborare cu Elena
Secoșan și Ion Vlăduțiu, 1972), „Arta populară de pe Valea Bistriței” (în colabo
rare cu Floarea Bobu Florescu, 1969), „Arhitectura populară românească. Regiu
nea Ploiești” (în colab. Cu Florea Stănculescu, Adrian Gheorghiu și Paul Stahl,
1957), „Arhitectura populară românească. Regiunea Hunedoara” (în colaborare cu
aceiași autori, 1956). în colaborare cu aceiași autori a elaborat Tezaur de
arhitectură populară din Gorj (1973).
Anumite lucrări precum „Tentația confluențelor” (1985) ne dezvăluie studie
rea atentă a influențelor în arta populară, în zonele de contact, cu accent pus pe
factorii determinând. Unele lucrări fac parte din categoria celor monumentale, pe
care le-a elaborat în colaborare, ele constituind instrumente de lucru pentru cerce
tător. Un loc aparte îl ocupă „Dicționarul de artă populară” scris în colaborare cu
Georgeta Stoica și Maria Bocșe, regretata cercetătoare clujeană și apărut în 1985.
Aceeași bogăție informațională, tematică variată, bază documentară solidă
caracterizează studiile sale, numeroase, multe de mare interes pentru cercetătorul
de specialitate, risipite într-un număr impresionant de publicații de profil, dintre
care amintim „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, „Arhitectura”.
„Arta”, „Studii și cercetări de antropologie”, „Forschungen zur Volks und Lands-
kunde”, „Cibinium”, „Ateneu”, „Revista de etnografie și folclor”, „Revista
muzeelor”, cele mai multe fiindu-i găzduite de „Studii și cercetări de istoria artei”.

36 Pamfil Bilțiu
Publicarea lor în volume ar fi un act de moștenire culturală și de cinstire a acestei

personalități prin punerea în circulație a acestei laturi a operei sale de mare impor
tanță pentru etnologia românească.
Chiar și studiile, dar și articolele publicate în reviste literare și de cultură:
„Contemporanul”, „Ateneu”, „Transilvania” subscriu aceleiași bogății informațio
nale și ținutei științifice care le-a caracterizat constant pe cercetător.
După o activitate susținută, de mare varietate, izvorâtă din pasiune, serio
zitate exemplară și eforturi constante pentru valorificarea pe scară largă a acestei
inestimabile avuții, care este creația populară, la o vârstă venerabilă, neîntrecutul
cercetător s-a retras în lumea umbrelor. Despre el se va vorbi de acum la trecut, dar
prin activitatea sa, în etnologia românească, și-a fixat un loc de frunte. în memoria
celor care l-am cunoscut și prețuit va persista cercetătorul neîntrecut și omul Paul
Petrescu, un om minunat, pe deplin logodit cu creația neamului din care a făcut
parte.

CULTURĂ MATERIALĂ

„REVOLUȚIA” ARHITECTURII SATULUI
ÎN SECOLUL ÁL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA
Primele inițiative de urbanism din România*
Ioan GODEA
„The Revolution” of the Viliágé Architecture in the 18th Century in

Transylvania. First planning initiatives in Rontania
The Románián viliágé typology was a topic approached in many

ethnographical synthesis studies by the most famous researchers in the tieid.
Depending on the prevalence of the criteria considered in making these typologies
(structural or funcțional), there were set out several variants of the rural group. Nőt
so much bút they stressed on the conditions that have determined in the fleld the
actual structura of the settlements. Few studies have considered the social and
historical determinations that have generated or have led to significant changes of
somé localities plan, taking intő account only the physical-geographical, soil and
climate factors.
The present paper aims to analyse exactly these examples of
administrative operations in the 18th century (of planning, of resettlement etc.)
incurred according to the plans designed by the authorities, which sometimes led
to major changes in the configuration of the Románián rural area in the north-
westem Transylvania, offering a rangé of historical documents of great interest nőt
only to the ethnographical research of the realities in this area bút alsó fór a wider
geographical ffame.
Keywords: settlements, alignment in line, planning, street plan
I. Satele din nord-vestul României în contextul tipologiei așezărilor din

întreaga țară
Satul - această complexitate de valori materiale și spirituale - ni se înfăți
șează azi ca o realitate istorică într-o permanentă transformare, într-o evoluție ascen
dentă cu fiecare pas din vreme.
Făcând elogiul satului românesc - ..creatorul și păstrătorul culturii popula
re, purtătorul matricei noastre stilistice” (Blaga, 1972: 43), Lucian Blaga atrăgea
atenția asupra pericolului ce-ar rezulta din „dorința de a ne menține pentru totdea
una în cadrul realizărilor sătești” (Blaga, 1972: 43).
Sunt azi în România aproximativ 13000 de sate ce înglobează o bună parte
din populația țării. Chiar și numai din acest considerent studierea atentă a așezărilor
rurale reclamă cu mai multă insistență - participarea conjugată a diverselor disci
pline spre cunoașterea cât mai completă a realităților de ieri și de azi ale satului
căruia trebuie a i se prefigura viitorul.
Pentru prima abordare a acestui subiect vezi: I. Godea, V. Maxim, Considerații istorice și
demografice privind tipologia așezărilor rurale din nord-vestul României, în Bihacea, voi II,
Oradea 1974, p.7-43.

40 Ioan Godea
Satul este concomitent o realitate istorică, socială, economică, etnografică

și edilitară, deci o realitate deosebit de complexă cuprinsă în cadrul unei „singure
realități geografice” - teritoriul (Cucu; Băcănaru, 1972: 78).
Un aspect încă nu îndeajuns de cercetat al realităților satului românesc îl
constituie și cunoașterea tipologică a așezărilor rurale, cunoaștere a cărei importan
ță a fost de altfel subliniată în repetate rânduri de către etnografi, istorici, geografi,
sociologi etc. (Mihăilescu, 1926; Stahl, 1958-1959; Mureșan, 1969).
Lui Romulus Vuia, unul din marii etnografi ai poporului român, îi datorăm
prima încercare de încadrare tipologică a localităților din Transilvania și Banat sub
aspect morfologic, iar istoricului beiușan Constantin Pavel prima încercare, foarte
documentată, de încadrare funcțională a localităților din valea Crișului Negru (Pavel,
1926). prezenta lucrare nu ne vom ocupa de aspectul funcțional al satelor din zonă
ci ne vom opri cu mai multă insistență asupra primului criteriu enunțat - cel
morfologic.
în anul 1929, Vuia categorisea așezările rurale din Transilvania și Banat în
următoarele tipuri: a. sat adunat; b. îngrămădit; c. „de-a lungul râului”; d. răsfirat; e.
împrăștiat (Vuia, 1929: 605-606). Referindu-se la părțile de nord-vest ale României
- zonă ce formează cadrul geografic al prezentului capitol - Vuia remarcă urmă
toarele: „sate răsfirate întâlnim mai ales în regiunile din nordul Ardealului: în jurul
Lăpușului și bazinul inferior al Someșului, bazinul Beiușului, în Secuime și în Țara
Bârsei” (Vuia, 1929: 605-606). Peste câțiva ani, Vuia reia această problemă,
încercând o noua tipologizare, cu mult mai complexă, materializată și în cartografi
erea tipologică a tuturor localităților din Transilvania și Banat (Vuia, 1937: 16).
Harta întocmită de el a fost apreciată de către etnografi, iar apoi a fost inclusă de
către profesorul Ștefan Pascu în lucrarea Voievodatul Transilvaniei (Pascu, 1972:
400 și urm.). în acest studiu Vuia, referindu-se la satul de tip adunat, punctează aria
sa de răspândire; „în părțile Sătmarului, de-a lungul Crișului Repede, în bazinul
Beiușului de pe valea Crișului Negru - atât satele romanești cât și cele mixte cu
români și maghiari din zonă -, pe valea Bistrei și zona Bozoviciului în Banat”
(Vuia, 1937: 16). în concluzia cercetărilor sale în această direcție R. Vuia încadrea
ză localitățile rurale din aceste ținuturi în următoarele tipuri: 1. satul cu case izolate;
2. satul răsfirat; 3. satul de vale; 4. satul îngrămădit; 5. satul de-a lungul drumului;
6. satul dreptunghiular; 7. satul compact adunat; 8. satul circular; 9. satul polip
(Vuia, 1945: 11-94).
Cu tipologia așezărilor rurale din această parte a țării s-au mai ocupat și alți
cercetători printre care Ștefan Manciulea. După criteriul geografic-morfologic,
Manciulea împarte satele din această zonă în două mari grupe: a. „Câmpia propriu-
zisă unde predomină tipul satului adunat cu tendința de trecere înspre faza compac
tă; b. Regiunea de contact a câmpiei cu dealurile - sau câmpiile de sub munte - unde
predomină tipul satului răsfirat cu tendință spre varianta adunată. în această din
urmă regiune satul nu s-a putut aduna decât rar de tot. El a fost nevoit să-și păstreze
forma răsfirată deoarece pământul arabil este puțin și ridicat pe coaste ori umeri de

„Revoluția” arhitecturii satului în secolul alXVIIl-lea in Transilvania 41
dealuri așa că nu prea putea să-i dea omului singur posibilitatea de trai” (Manciulea,
1932: 148-150). în cadrul celui de al doilea tip autorul distinge câteva variante: a.
varianta bănățeană; b. varianta Podgoriei Aradului „până aproape de târgușorul
Beliu”; c. „regiunea cuprinsă între Beliu și Oradea... dominată de tipul satului răs
firat cu tendință slabă spre adunare”; d. zona cuprinsă între Oradea și Crasna; e.
zona cuprinsă între Someș și Tisa (Manciulea, 1932: 150-152). în satele de câmpie,
cuprinse în actualul județ Bihor, autorul citat subliniază prezența tipului de sat
adunat „de formă radial-concentrică, mare, cu străzile plecând toate din centru spre
periferie” (Manciulea, 1932: 157). Clasificarea făcută de Șt. Manciulea a fost utilă,
dar accentul deosebit de mare pus pe factorul geografic în explicarea tipologiei
satelor din această zonă rămâne o limită a acestei categorisiri care nu poate aduce
decât parțial date ce se cer a fi cunoscute în stabilirea tipologică a unor așezări,
încadrarea făcută de autor a rămas la stadiul unei constatări a realității, care nu
întotdeauna este identică în teren, fără a se încerca stabilirea cauzelor care au
generat această stare de fapte și care sunt și de ordin istoric nu numai geografic.
O serie de cercetări efectuate în cea de a doua jumătate a secolului al XX-
lea au lărgit cadrul informațional, ducând implicit la alte criterii de tipologizare. Nu
ne vom opri asupra tuturor acestor noi aspecte abordate. Subliniem doar că în
general se constată tendința de restrângere a acestor tipuri de sate la numărul minim
atât din cauza unor considerente de ordin metodologic și practic cât mai ales din
dorința evitării unor suprapuneri de amănunte care în ultimă instanță nu aduc nimic
deosebit mai ales atunci când se rezumă la a constata numai și nu la a înțelege și
prezenta argumentat modul de apariție și de evoluție al multiplelor aspecte legate
de grupul acesta social și de aici în încadrarea lor într-un anume tip sau altul, cu
caractere specifice și bine definite pentru fiecare etapă istorică în parte.
Profesorul Paul Petrescu, spre exemplu, distinge patru mari tipuri de așeză
ri rurale: 1. satul compact-adunat cu două variante: a. „satele compact adunate din
zona muntoasă ...” și b. „satele compact adunate din zona de câmpie” (Petrescu,
1969: 50). Referitor la cea de a doua variantă subliniem în mod deosebit o consta
tare esențială a autorului citat: „au o textură regulată a schemei stradale, cele mai
multe dintre ele fiind rezultatul unor operații administrative, de trasare a planului de
bază, spre deosebire de satele compact adunate din zonele de dealuri și munte care
sunt rezultatul unei îndelungi creșteri istorice” (Petrescu, 1969: 50). II. Satul răsfirat,
„sat reprezentativ pentru așezările românești”. în cadrul acestei grupe se arată că
una din variante este „cea a așezărilor situate de-a lungul râurilor și deci al drumu
rilor ce urmează în regulă generală firul văilor”; III. satele risipite ;,alcătuite din
cătune mici, compuse din câteva curți, sau, mai rar, în Maramureș, chiar din gospo
dării izolate”; IV. A patra categorie „este alcătuită din exemplare ceva mai puțin
numeroase dar interesante din punctul de vedere al tipologiei așezărilor. Este vorba
de sistemulfermelor izolate din partea de vest a ținuturilor de câmpie, caracteristic
mai ales prin zona Careilor Mari. Fermele izolate se întind pe o fâșie îngustă de la
apusul Câmpiei Someșului și Crișurilor, ele reprezentând totuși numai cazuri relativ

42 Ioan Godea
sporadice (Petrescu, 1969: 54).

Alți autori disting pe întregul teritoriu al României trei tipuri esențiale de
așezări rurale: 1. împrăștiate; 2. răsfirate; 3. adunate (Ionescu, 1954: 35).
într-o recentă și primă încercare de sinteză asupra etnografiei românești în
general, Ion Vlăduțiu acceptă clasificarea tipologică propusă de Romulus Vuia ca
fiind „cea mai amplă analiză a tipologiei satului românesc” (Vlăduțiu, 1973: 123-
129). I. Vlăduțiu subliniază pe bună dreptate faptul că „asupra tipurilor tradiționale
de așezări de la noi au acționat, cu intensitate și pondere diferențiată, în diverse epoci
istorice, factori diferiți economici, demografici, social-istorici etc. și că configurația
reliefului și, în general, factorul geografic, fără a-1 absolutiza, a avut o însemnătate
crescândă pe măsură ce ne îndreptăm în adâncurile mai îndepărtate ale istoriei”
(Vlăduțiu, 1973: 127).
Etnologul Nicolae Dunăre, într-o amplă lucrare monografică (Dunăre și
colab., 1974: 17-56) se oprește asupra tipologiei așezărilor rurale dintr-o cunoscută
zonă etnografică - Țara Bârsei - așezări pe care le analizează, împreună cu L.
Someșan, sub cele două aspecte esențiale - morfologic și funcțional. Referitor la
primul aspect al problemei, după ce se precizează că mediul natural „constituie
fundamentul spațial fără de care nu se poate concepe existența unei așezări omeneș
ti”, că acest mediu natural „însumează numeroase posibilități, dar și destule piedici',
autorii subliniază necesitatea unei „concepții dinamice asupra rolului mediului
geografic” (Dunăre și colab., 1974: 17), adevăr rezultat din concepția marxistă
potrivit căreia „nu fertilitatea absolută a solului, ci diferențierea sa, varietatea
produselor sale naturale este aceea care formează baza naturală a diviziunii muncii
și care îl stimulează pe om, prin alternarea condițiilor naturale în mijlocul cărora
trăiește, să-și amplifice propriile sale nevoi, aptitudini, forțe de muncă și moduri de
muncă” (Dunăre și colab., 1974: 17).
Operând o sinteză a cercetărilor anterioare în această direcție autorii
diferențiază trei tipuri morfologice esențiale: 1. sate adunate (cu două variante: a. la
zona de contact dintre munte și șes; b. în zonele de șes); 2. așezări alungite (cu două
variante: a. „de-a lungul râului”, b. „de-a lungul străzii”); 3. așezări risipite (cu două
variante: a. „cu gospodării risipite”, b. „o așezare de crânguri”) (Dunăre și colab.,
1974: 17).
Din cele de mai sus rezultă că problema tipologiei așezărilor rurale din
România a intrat relativ târziu în preocupările etnografilor din țara noastră. Nu este
însă mai puțin adevărat că o serie întreagă de lucrări au încercat să aducă noi contri
buții la elucidarea acestei probleme. Localitățile din nord-vestul României au figu
rat, așa cum s-a văzut, printre cele multe luate ca exemple în stabilirea caracteris
ticilor unui tip de așezare sau altul.
In multe lucrări de specialitate se precizează, spre exemplu, că planul vetrei
unui sat, sau, în general, al unui tip planimetric, este rezultatul unor măsuri de ordin
administrativ impuse la o dată sau alta dar mai cu seamă în secolul al XVIII-lea.
Uneori nu se precizează epoca dar se menționează că asupra acestor tipuri de

„ Revoluția ” arhitecturii satului in secolul al XVIII-lea în Transilvania 43
așezări de la noi au acționat și factori sociali istorici” (Vlăduțiu, 1973: 127) că

unele din variantele planimetrice sunt „rezultatul unor operații administrative, de
Pasare a planului de bază” (Petrescu, 1969: 50). La o concluzie extrem de impor
tantă au ajuns Dr. Nicolae Dunăre și L. Someșan, subliniind esența acestor realități
de ordin istoric și venind cu exemple concrete: „pe teritoriul României, în general
așezările omenești geometrice (liniare, biliniare, dreptunghiulare, triunghiulare,
pătrate, poligonale) au fost rodul diferitelor măsuri administrative, de sistemati
zare, de strămutare (pentru apropierea de o cale importantă de comunicație) etc.
având la bază un plan conceput a priori de către autoritățile care au prezidat la
construirea localităților respective” (Dunăre și colab., 1974: 32).
După cunoștințele noastre, cu excepția câtorva exemple referitoare la Țara
Bârsei1, studiile de specialitate n-au oferit suficiente exemple în argumentarea
acestor operații administrative care au influențat profund în unele zone configurația
peisajului rural românesc. Este tocmai ceea ce-și propune modesta noastră contri
buție, oferind o serie de documente istorice de mare interes etnografic nu numai
pentru cunoașterea realităților din zona de nord-vest a României ci și pentru un
cadru geografic mai larg căci, desigur, cercetările viitoare vor scoate cu siguranță la
iveală noi și similare exemple alături de cele pe care le prezentăm cu această ocazie
în rândurile ce urmează.
II. Măsuri administrative referitoare la operațiunea de aliniere a satelor

din nord-vestul României
în conscrierile urbariale și în alte acte ale comitatului Bihor sau ale stăpâ
nilor de pământ din prima jumătate a secolului al XVIII-lea nu se găsesc mențiuni
despre vetrele satelor ci numai despre hotarele lor. Conscrierea militară din anul
1692 redactată îndată după alungarea turcilor din Bihor arată că majoritatea satelor
au fost arse și distruse (Mezősi, 1943: 53-120). Populația refugiată la munte sau la
câmpie - în ținuturile eliberate anterior - încetul cu încetul s-a retras la vechile vetre
majoritatea satelor ridicându-se din nou. Jugul turcesc a fost schimbat cu jugul
austriac. Marii stăpâni de pământ alungați în secolele XVI și XVII reintra, datorită
noilor donații, în vechile lor privilegii alături de fiscul regal care va stăpâni posesi
1 Referitor la Țara Bârsei: se aflau aici așezări cu multe construcții în afara vetrei satului, lucru
ce desigur nu convenea autorităților „întrucât le îngreuia strângerea contribuțiilor în produse și
bani sau aplicarea diferitelor obligații. Spre a remedia situația în secolul al XVIII-lea s-a trecut la
o concentrare a așezărilor din componența Branului de Sus: «în valea Simonului sunt 83 de case,
pot rămâne pe loc. La Podul Simon sunt 30 de colibe, pe de lături 19 case de adus la vale. Din
Coacăza 87 de colibe se pot muta; din Moeciu de Jos sunt 83 de case care pot rămâne pe loc, de
pe lături 9 case de adus; de dincolo de biserica din sus 38 de case de adus pe șes; din Șimea 49
de adus; din Moeciu Cald 22 de adus; din valea Bistricioarei 27 de adus». Cf. Nicolae Dunăre și
colaboratorii, p.40-41. Datele arhivistice respective sunt din anul 1771 ceea ce înseamnă că în
acest timp oficialitățile luaseră măsuri concrete de aliniere sau de tragere la linie a așezărilor
rurale. Este exact fenomenul pe care-1 vom constata și in Bihor tocmai în aceeași perioadă de
sfârșit de veac al XVIII-lea

44 Ioan Godea
unile feudalilor dispăruți. Puținele registre de dijmă care ni s-au păstrat din ultimul
deceniu al secolului al XVII-lea menționau la 1694 că dijma din cereale, miei și
iezi și banii creștinătății au fost culeși din satele de pe Crișul Repede iar în anii
1695-1696 din satele existente în secolele precedente, ca și azi, din districtele
Beiuș, Vașcău și Pomezeu (ASO2, Episcopia3: dosar 2603, 2605, 2606). Cei plecați
din cauza războiului și reîntorși apoi la vetrele lor sunt în primul rând vechii local
nici ale căror nume sunt în parte identice cu cele întâlnite în urbariul de la 1600
(Ilea-Popovici, 1973:13).
Prima mențiune referitoare la mutarea unui sat de pe deal mai spre câmpie
este din anul 1744 și se referă la localitatea Ucuriș de Beliu (ASO, Episcopia, 1745).
Acțiunea de aliniere a satelor bihorene și de comasare a caselor dispersate
pe văi și prin păduri a început în anul 1769 concomitent cu pregătirile pentru conscri-
erea urbarială din anul 1772, care implica măsurători noi a intravilanelor, în supra
față de o metretă de Bratislava4 și a sesiilor, a căror suprafețe erau condiționate de
una din cele 4 categorii în care erau incluse localitățile din Bihor.
în anul 1769, la cererea episcopului latin Adam Patachich, nemulțumit cu
sumele pe care trebuia să le verse Cămării din veniturile întinsului domeniu pe care
îl stăpânea episcopia romano-catolică de Oradea, a fost trimisă o comisie imperială
ca să cerceteze situația financiară a domeniului și să fixeze cota de vărsat erariului.
Comisia era prezidată de consilierul regal Ioan Iosif Koller care în lunile iulie-
decembrie 1769 a străbătut toate localitățile întinsului domeniu. Referitor la dome
niul de Beiuș, Koller amintește că aici se găsesc 72 de posesiuni între care multe
sunt atât de mici, încât nu merită numele de posesiuni și că ar trebui comasate în
posesiuni sau în comunități mai mari, cu casele construite ordonat (domos ordinate
constructas). Locuitorii să nu aibă posibilitatea de a continua să rămână în păduri și
în căsuțe sărăcăcioase depărtați unii de alții la o distanță de un sfert sau o jumătate
de oră de mers, în jurul caselor lor necultivându-se nimic. Fiecare își dă seama -
scria consilierul regal - cât de periculoasă este această așezare pentru stăpânul de
pământ, pentru binele public și pentru stat și cât de favorabilă tuturor relelor...
Comitatul poate să mărturisească câte greutăți nu a întâmpinat pe domeniile de
Beiuș, Beliu și Vașcău ca să-i silească pe colonii valahi la cărăușiile publice sau cât
personal nu a trebuit să trimită pentru prinderea răufăcătorilor. Mulți iobagi au fugit
în păduri în pofida dispozițiilor comitatului și a stăpânului de pământ cauzând
pagube atât unora, cât și celorlalți. Răufăcătorii nu au putut fi prinși și nimiciți.
Locuitorii din casele așezate la distanțe atât de mari nu se puteau ajuta reciproc și
astfel mulți nevinovați au fost jefuiți sau uciși de către răufăcătorii organizați în
cete. Nu pot fi instruiri în principiile religioase și atunci cum ar putea fi adusă la
unire populația aceasta din munți, se întrebă același consilier. Măsurile comitatului
au fost timide ca să nu provoace nemulțumiri și răscoale. Consilierul regal opina ca
2 Arhivele Statului Oradea

3 Episcopia romano-catolică de Oradea
4 Semănătura de o metretă de Bratislava era egală cu o suprafață de un iugăr

„Revoluția" arhitecturii satului în secolul alXVlII-lea în Transilvania 45
printr-un raport înaintat Curții imperiale prin Consiliul locotenențial să se propună

ca împărăteasa printr-un intimat dat Comitatului Bihor să ordone ca prin toate
mijloacele, inclusiv forța militară, locuitorii să fie îndepărtați din căsuțele din
munți, construite în toate părțile, să fie obligați să-și ridice case în localități consti
tuite ceea ce va fi în folosul statului, a binelui public și privat și chiar a locuitorilor,
instaurându-se astfel în cele trei domenii - Beiuș, Vașcău și Beliu - pacea și liniș
tea, obiceiuri cinstite si micșorarea delicventei (ASO, Episcopia: dosar 4001).
Consiliul locotenențial și-a însușit în întregime propunerile lui Koller. în adunarea
generală din 25 februarie 1771 a comitatului Bihor s-a citit intimatul nr. 338 din 21
ianuarie 1771 în care se arăta că „Majestatea Sa prea sacra din relatarea d. consilier
1.1. Koller trimis de comisar regal ca să cerceteze veniturile episcopești a înțeles că
în districtele Beiuș, Beliu și Vașcău din acest comitat se găsesc posesiuni atât de
mici încât abia merită acest nume; care nu au casele comasate într-o comunitate ci
locuitorii au căsuțe (gazulae) în păduri, așezate la distanțe de un sfert sau o jumătate
de ora una de alta; separarea aceasta a caselor și a locuitorilor este păgubitoare atât
pentru slujbele (datorate) Majestății sale, cât și pentru binele public și pentru stăpâ
nii de pământ și este periculoasă pentru locuitori și liniștea publică. Se cere - prin
urmare - (comitatului) o informare referitoare la piedicile de până acum datorită
cărora casele dispersate nu au fost comasate în ordine, ce mijloace s-au folosit în
acest scop și care ar fi după părerea comitatului mijlocul cel mai eficace pentru
realizarea acestui deziderat”. Porunca regală reproduce aproape cuvânt cu cuvânt
argumentele lui Koller omițându-se doar speranța revenirii la unire a populației
românești căreia i se permisese prin hotărârea comisiei imperiale din anul 1757 să
rămână sub jurisdicția episcopilor din Arad în cadrul privilegiilor ilirice.
Părerea comitatului a fost formulată în cinci puncte - pe care însă nu le
cunoaștem (ASO, Prefectura5: dosar 42, f. 20-21). Se poate deduce din măsurile
luate că propunerile au fost radicale, cuprinzând aproape toate localitățile din Bihor
și s-a țintit nu numai la distrugerea caselor din munți și păduri ci, alături de aceasta,
la o sistematizare a satelor prin indicarea ulițelor drepte redistribuirea intravilanelor
și construirea de case noi aliniate pe intravilanele destinate fiecărui cap de familie
din conscrierile urbariale ale anului respectiv. Ne putem închipui ce frământări au
provocat în lumea satelor noastre măsurile conjugate ale stăpânilor de pământ și ale
oficialilor comitatului încât multe comunități au cerut ca sa fie trimiși cât mai repede
oficialii domnești care să le măsoare noile intravilane sau noua vatră de sat.
Dintre stăpânii de pământ cei mai receptivi la ordinele imperiale au fost
Capitlul și Episcopia romano-catolică de Oradea. începând cu anul 1772 actele
capitlului consemnează măsurile luate pentru aliniere în majoritatea din cele 56
posesiuni pe care le stăpânea.
La data de 15-16 februarie 1772 în ședința capitulară s-a relatat cuprinsul
poruncii regale transmisă de comitat, ca în toate posesiunile în care casele sunt
așezate fără ordine să fie distruse și trase la linie (ad ordinem redigant). în acest
5 Prefectura județului Bihor

46 Ioan Godea
scop provizorii vor lua măsuri severe ca în posesiuni să se desemneze fiecăruia

intravilan suficient iar restul teritoriului să fie considerat țărână sau fânaț (ASO,
Capitlul6: registre, nr. 69). Măsuri și mai severe s-au luat, un an mai târziu, la
intervențiile comitatului. Locuitorii din Dumbrăvița de Codru se plâng că li s-a
impus ca până la 15 ianuarie 1773 să-și alinieze casele. Ei cer să fie amânați pentru
vară și să se trimită un oficial care să le dea indicațiile necesare. Același lucru îl cer
și satele Cărăsău, Cheșa, Petid și Ursad.
Capitlul hotărăște chemarea la Oradea a provizorului din Vadu Crișului, M.
Domocoș, pentru instrucțiuni (ASO, Capitlul: registre, nr. 70, f. 14). Câteva zile
mai târziu, la 5 februarie 1773, locuitorii din Cărăsăul de Sus cer ca să nu fie
obligați să se mute în Cărăsăul de Jos fiindcă în cel de Sus au pe lângă case, livezile
de pruni, fanațele și ogoarele (ASO, Capitlul: f. 26). în 2 mai revin cu o nouă cerere
afirmând că în caz de strămutare vor fi aduși la o sărăcie mai mare decât aceea de
care sunt cuprinși în prezent (ASO, Capitlul: f. 71 v ). Iobagii din Alparea și
Sântelec cer să li se desemneze locul pentru case iar cei din Ronțău insistă pentru
lemne de construcție și un oficial pentru stabilirea alinierii caselor (fine directionis
domorum) (ASO, Capitlul: f. 32 v). Satele Miersig, Bicaciu și Sititelec cer să nu fie
obligate la aliniere în timpul lucrului, iar cei din Inéul de Criș și Petid reclamă un
oficial la fața locului. Locuitorii din Măgești, Dobricionești și Josani cer scutire de
robote (ASO, Capitlul: f. 32 v). între timp, în perioada 1-16 martie, provizorul
Ștefan Domocoș a tăiat intravilane pentru case în următoarele localități:
- Vadu Crișului (128 intravilane). Din felul cum se descrie in „Registrul
caselor trase la linie, în luna martie 1773 (ASO, Capitlul: fascicol XLV, nr. XLII),
rezultă că localitatea avea doua ulițe pe direcția sud-nord despărțite de albia
Crișului Repede, legate între ele printr-o ulicioară și podul de peste râu; de o parte a
podului era biserica reformată iar de cealaltă parte - pe locul unde este și azi -
biserica românească. Din ulița principală duceau două ulițe laterale, una spre
Șuncuiuș iar cealaltă spre dealul din partea de răsărit a satului, spre pădure, de unde
se extrăgea și lutul pentru confecționat oalele. Crașma domenială se afla pe ulița
principală, pe locul unde azi se află librăria comunei Vadu Crișului (localitate azi
cu pronunțată tendință spre urbanizare). Casa satului era pe locul actualei clădiri a
Consiliului popular comunal. Pe locul unde mai târziu s-a construit manufactura și
apoi fabrica de ceramică și teracotă la acea vreme era o moară de apă, adică în
dreapta Crișului Repede. Locuitorilor li s-a atras atenția ca să-și construiască casele
cu trei încăperi: camera, tinda și cămara, în așa fel încât orice om care se respectă să
poată locui în ea. Casa trebuia sa aibă cel puțin un geam spre stradă (ASO, Capitlul:
f. 1 - 1 v). (Comparând planul satului din 1773 cu planul actual al acestei localități
se constată că de-a lungul anilor Vadu Crișului s-a extins spre sud, atât pe ulița
principală cât și pe cea secundară, tăindu-se noi intravilane cu grădini mai scurte, în
funcție de terenul care nu permitea o extindere mai mare decât până în albia
Crișului Repede. Actualmente, spre Birtin, ulița este foarte mare, extinderea ei
datorându-se și faptului că ea era principala arteră de legătură a localității cu gara).
6 Capitlul Episcopiei romano-catolice de Oradea

„Revoluția” arhitecturii satului în secolul alXVIII-lea in Transilvania A7
- Cacuciu Vechi (40 intravilane) avea o singură uliță pe direcția nord-sud,

cu 20 de case pe o parte și cu 20 pe cealaltă parte. Se menționează existența unei
piețe mici în fața casei satului și biserica romanică care există și azi fiind declarată
monument istoric (ASO, Capitlul: f. 2). (Mai târziu localitatea s-a mărit adăugându-
se o nouă uliță paralelă cu cea veche și alte ulicioare de legătură a vetrei cu moșia
satului).
- Măgești (22 intravilane) avea o singură uliță pe direcția nord-sud, cu 12
case pe de o parte și 10 case pe cealaltă (ASO, Capitlul: f. 2). (Ca urmare a creșterii
traficului pe partea stângă a Crișului Repede, localitatea s-a extins pe această arteră
- având azi caracterul de așezare alungită, de-a lungul drumului. Ulița menționată la
1773 are azi un rol secundar).
- Gălășeni (35 intravilane) (ASO, Capitlul: f. 2) La 1773 - ca și azi - era un
sat cu textura de bază formată dintr-o singură uliță care n-a putut fi îndreptată
datorită reliefului accidentat, casele și gospodăriile fiind răsfirate.
- Josani (34 intravilane) (ASO, Capitlul: f. 3). La data respectivă - ca și azi
- localitatea avea caracterul de sat adunat tipic pentru zona de contact între munte și
șes, vremea conturându-i caracterul de sat alungit, de-a lungul drumului, drum care
făcea legătura între Vadu Crișului și Tileagd prin Aștileu și Tețchea.
- Dobricionești (ASO, Capitlul: f. 3-3 v) (9 intravilane), sat mic, orientat pe
direcția nord-sud. (Precizarea făcută în legătură cu localitățile Măgești și Josani este
valabilă și în cazul acesta: localitatea s-a extins pe același drum azi find o așezare
încadrată în grupa celor alungite „de-a lungul străzii”).
- Dumbrăvița de Codru (90 intravilane) avea o singură stradă orientată pe
direcția sud-nord, cu două rânduri de case. La capătul străzii sunt menționate casele
lui Marcuțiu Vasile, dascăl neunit, și a lui Pășcuțiu Crăciun șpan dominai (ASO,
Capitlul: f. 3 v). (Satului din 1773 i s-a adăugat ulterior un rând de case așezate pe
firul văii Crișului Negru).
- Ursad (ASO, Capitlul: f. 3 v) (60 intravilane). Mai târziu la capătul
dinspre răsărit a singurei ulițe menționate la 1773 s-au tăiat noi intravilane, pe calea
Hodișelului. La locul unde se întâlnesc cele doua ulițe se află în perioada respectivă
crâșma domenială iar puțin mai spre nord, lângă drumul ce duce la Șoimi, se afla
prăvălia arendată.
- Petid (ASO, Capitlul: f. 4) (88 intravilane din care 2 ocupate de nobili în
sesii iobăgești și 6 intravilane părăsite). O singură uliță, pe direcția sud-vest, pe
drumul care leagă localitatea Cărăsău de satele Cociuba Mare, Belfir, Ținea. Pe o
parte a uliței erau 33 de case iar pe cealaltă 55. (Ulterior satul s-a mărit substanțial
de-a lungul drumului care vine din depresiunea Beiușului și duce spre Câmpia de
vest a Transilvaniei. Nu este exclusă nici posibilitatea ca locuitorii din Lăcătia, sat
dispărut după 1722, să se fi mutat cu un kilometru mai sus accentuând caracterul
localității de, sat adunat, de-a lungul drumului).
- Cărăsău. Sat mare în care s-au tăiat 95 intravilane, format din Cărăsăul
Superior și Cărăsăul Inferior, cu toate protestele locuitorilor din Cărăsăul de Sus
(ASO, Capitlul: f. 4 v).

48 Ioan Godea
- Cheșa (101 intravilane), cu două ulițe mari (una cu 50, alta cu 51

intravilane), cu o arteră de legătură între ele. Din prima stradă se menționează
drumul spre Cărăsău. Tot aici era casa domenială - Cheșa fiind mult timp sediul
unui șpanat - și casa notarială. (ASO, Capitlul: f. 5)
- Lupoaia (47 intravilane), cu o singură uliță orientată pe direcția est-vest,
cu 23 case de o parte și 24 case de cealaltă parte (ASO, Capitlul: f. 5 v). Astăzi
Lupoaia este un sat adunat, de-a lungul străzii.
- Dumbravița Mică (18 intravilane), așezată în loc nou, pe direcția sud-
nord, având cate 14 case pe fiecare parte a străzii. La capătul uliței dinspre Holod s-
a tăiat intravilan pentru crasma domenială (ASO, Capitlul: f. 5 v). Pe locul indicat
în document drept intravilan pentru casa parohială s-a construit către sfârșitul
secolului al XVlII-lea o biserică de lemn care se păstrează și azi. Satul vechi a putut
să fie așezat inițial mai jos pe apa Topéi, de unde - presupuneri? - ar fi fost mutat
pe deal din cauza deselor inundații. (Ulterior satul s-a întins spre sud, în continuarea
uliței menționate în documentul respectiv, mai ales pe partea stângă a drumului ce
duce spre Holod din centrul vetrei satului, adică pe partea unde azi se afla prăvălia
sătească).
- Forosig (28 intravilane), cu o singură uliță orientată pe direcția est-sud, cu
cate 14 gospodării de fiecare parte. La capătul uliței 2 intravilane erau părăsite
(ASO, Capitlul: f. 6).
- Hodișel (ASO, Capitlul: f. 6) (22 intravilane), pe loc nou, cu o singură uliță
pe direcția est-sud, cu 10 case pe o parte și 12 case pe cealaltă parte. (Mai târziu
acestei ulițe i s-a adăugat alta, în partea de răsărit a satului. Este vorba de fapt de un
singur șir de case situate în dreapta drumului care venea de la Șoimi și ducea spre
satul Ciuntești, drum care a luat o importanță mai mare odată cu construirea căii
ferate spre Beiuș, căci de la șoimi oamenii aveau o legătura bună cu târgurile vestite
ale Beiușului. Numai după modernizarea drumului Bocsig-Tinca-Oradea locuitorii
din satele din valea Teuzului au folosit, spre a merge la Beiuș,drumul ocolit prin
Belfir. De menționat că și azi Hodișelul este un sat de tip răsfirat, cu puțini locuitori
atât datorită solului nefertil cât și datorită lipsei de apă potabilă. Până nu demult
locuitorii din așezare erau nevoiți să folosească apa potabilă adunată în gropi săpate la
colțurile caselor, apa adunată în urma precipitațiilor atmosferice deoarece nici forările
la mari adâncimi n-au dus la vreun rezultat în acest sens).
După ce satele au fost aliniate pe hârtie, după indicațiile provizorului,
operațiunile de mutare nu s-au putut desfășura atât de ușor. Construirea noilor
gospodării cerea timp și materiale de construcție. Locuitorii din Vadu Crișului au
cerut ca să nu le fie distruse casele care după părerea lor erau aliniate chiar dacă
erau așezate oblic (transversim). Capitlul nu le-a aprobat cererea (ASO, Capitlul:
registre nr. 70, f. 40). Un an mai târziu cer lemne de construcție. Capitlul preocupat
de venituri cât mai mari și mai puțin de necazurile iobagilor, a dat o hotărâre ce va
fi repetată la fiecare cerere de acest fel: pereții caselor săfie construcții din cărămi
dă nearsă: lemnele din casele demolate să fie întrebuințate, pentru casele noi
aprobăndu-se din pădurile domeniale numai lemne pentru acoperiș dar și acestea

„Revoluția” arhitecturii satului în secolul alXVIIl-lea în Transilvania 49
nu din arbori glandiferi (ce dau ghindă sau jir). Pentru gard nu se aprobă nici un
fel de lemne, grădinile urmând să fie împrejmuite cu gard de spini (ASO, Capitlul:
registre, nr. 71, f. 157). Răspunsuri similare s-au dat și la cererile satelor Alparea
(ASO, Capitlul: registre, nr. 70, f. 4), Bicaciu (ASO, Capitlul: registre, f. 53),
Ronțău (ASO, Capitlul: registre, f. 74 v), Cihei (ASO, Capitlul: registre, f. 85),
Șauaieu (ASO, Capitlul: registre, f. 109), Sititelec și Miersig (ASO, Capitlul:
registre, f. 107). Locuitorii din Cheșa îl reclamă pe provizorul Domocoș ca la
instigația a doi sau trei locuitori din localitate le-a măsurat intravilanele pe deal,
unde nu au nici apă pentru animale. Hotărârea capitlului a fost ca să li se măsoare
alt teren - ceea ce de fapt s-a și dus la îndeplinire (ASO, Capitlul: registre, f. 45-45
v). Juzii din Lupoaia se plâng că la cererea a doi locuitori (Onea Lup și Pui Ioan)
același provizor ar vrea să taie alte intravilane în locul celor măsurate înainte, deși
ei sunt mulțumiți cu măsurătorile tăcute (ASO, Capitlul: registre, f. 63 v).
La referatul provizorului din Vadu Crișului ca locuitorii acestui sat ar fi
recalcitranți și nu vor să se mute, se hotărește dărâmarea caselor dar cu grija să nu
fie distruse lemnele care ar putea fi folosite la noile case (ASO, Capitlul: registre, f.
67 v).La 10 iulie 1773 provizorului Domocoș, care administra satele cele mai ostile
operațiunii de aliniere de pe valea Crișului Repede, i se cere să anunțe magistratul
comitatului despre nesupunerea locuitorilor (ASO, Capitlul: registre, f. 91) iar la 9
august 1773 - la mustrarea Consiliului locotenențial ca alinierea satelor nu progre
sează, se ordonă tuturor provizorilor măsuri mai severe și raport din opt în opt zile
despre mersul lucrărilor. în septembrie 1773 capitlul primește raportul provizorului
din Sălacea prin care se arăta că alinierea s-a terminat în Vășad, Tarcea, Săiacea și
în două localități azi existente în Ungaria Szent Péterszegh și Mike Pérts (ASO,
Capitlul: registre, f. 108 v). Menționăm că locuitorii din Vășad - cu toate sarcinile
care îi apăsau - au cerut lemne de construcție pentru școală. Lemnele au fost apro
bate și cu munca întregii comunități edificiul școlar a fost terminat încă în acel an7.
Colonii s-au aranjat și cu lemnele de construcție după posibilități. Chiar
severul provizor din Vadul Crișului raporta capitlului - la 1 februarie 1774 - că silit
de ordinele comitatului și ale capitlului în legătură cu alinierea, a aprobat, din pădu
rile domeniale, lemne de fag și de mesteacăn dar nu de stejar, din locurile unde
pădurea era mai deasă (ASO, Capitlul: registre, f. 155).
Mult mai greu a înaintat alinierea satelor de pe domeniul vicecomitelui
Bárány8, care într-un referat adresat comitelui suprem arăta că supușii săi - valahii -
încăpățânați cum sunt, au îndrăznit să are locurile măsurate pentru noile intravilane.
Amenințările și îndemnurile nu au nici un efect asupra lor astfel că, se va vedea silit
să apeleze la paznicii înarmați ai comitatului sau la trupele imperiale. S-ar putea
întâmpla ca iobagii să fugă și procedura de readucere este foarte greoaie. Cazuri de
7 Vassadienses siquidem schola destituuntur ubi tenera juventus... doceretur, instant ligna pro
aedificio hoc resolvi. Provisor Szalatsiensis... instantibus ligna aedilia pro Schola graeci ritus
unitorum necessaria solum extradi faciat. ASO, Capitlul, Registre,/. 75
8 Aceste sate erau: Chiraleu, Tăuteu, Bistra, Voivozi, Cuzap, Derna, Chiribiș, Popești, Brusturi,
Mișca, Valea de Criș, Cetea, Butan, Delureni, Țetchea, Poșoloaca, Sacadat, Tilecuș, Borșa, Botean.

50 Ioan Godea
fugă se semnalează în Valea Crișului de unde mai mulți locuitori au trecut în

bunurile capitlului din Oradea (ASO, Prefectura: dosar 1629).
Consiliul, locotenențial a insistat mereu cerând informații periodice asupra
mersului lucrărilor de aliniere și mai mult zel atât din partea comitatului cat și a
stăpânilor de pământ. Au fost învinovățiți juzii satelor de neexecutarea ordinelor și
de faptul că nu i-au adus pe cei nesupuși la închisoarea comitatului (ASO, Colecția
de documente foi volante, dosar 23, f. 107). Dintre intimate o atenție specială
merită cel din 26 martie 1773 - păstrat în copie - în care se specifică că noile case
aliniate trebuie să cuprindă o cameră, bucătărie și o cămară (unum cubiculum,
culina et camerula) (ASO, Colecția de documente foi volante, dosar 23, f. 107).
Pentru bucătărie (culina), în propunerile vicecomitelui cu dimensiunea caselor după
posibilitățile materiale ale iobagilor, se întrebuințează cuvântul de tinda (pitvar).
Instrucțiunile vicecomitelui Bárány, care au ținut probabil cont de planul caselor
locuitorilor din vetrele românești pe care le stăpânea, menționau că iobagii săraci
sau jelerii să-și construiască casa - compusă din cele trei încăperi - în lungime totală
de 7 stânjeni inclusiv grosimea pereților iar lățimea împreuna cu tâmațul să fie de 3
stânjeni; iobagii cu 2/8 sau cu 3/8 de sesie, de opt stânjeni și 3 stânjeni și 2 picioare
(șuhuri), iar cei cu 4/8 de sesie sau mai mult, de 9 stânjeni și 3 stânjeni și 5 picioare
(ASO, Colecția de documente foi volante, dosar 23, f. 108-108 v) (Vezi Fig. 17). în
aceleași instrucțiuni se insistă din nou ca străzile să fie în linie dreaptă iar pe
locurile cu bălți sau cu gropi care nu permit decât străzi curbate să fie astfel tăiate
ca să se apropie cât mai mult de linia dreaptă.
Casele să fie construite spre stradă unde să fie cel puțin un geam din fața
căruia judele sau unul din jurați să-1 poată agrăii pe stăpânul casei. Casele să nu
aibă gard spre stradă. La sfârșitul instrucțiunilor se insistă din nou asupra acestor
lucruri: ,,Și trebuie să țineți minte ca la fiecare casă camera să fie spre stradă și
măcar un geam să fie spre stradă (ASO, Colecția de documente foi volante, dosar
23, f. 108-108 v). (Fig. 16)
Recitind aceste instrucțiuni este de subliniat atât nerealismul vicecomitelui
care putea să creadă ca un iobag sau un jeler ar fi putut să-și construiască într-un an
în care era ocupat cu muncile agricole și cu robotele față de stăpânul de pământ, o
casă cu dimensiunile indicate, iar pe de altă parte frica sau teama de iobagii exploa
tați pe care dorea să-i țină zi și noapte sub observație.
Din arhiva celui mai mare stăpân de pământ din comitatul Bihor, Episcopia
romano-catolică, care stăpânea 8 târguri, 163 de sate și 44 predii din care 14 s-au
populat spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, alături de acte sunt deosebit de impor
tante planurile de sate și hărțile executate în aceasta perioadă deoarece ele ne aduc
câteva repere foarte interesante în stabilirea evoluției morfologice și funcționale a
tipurilor de așezări rurale. Din șirul acestora vor urma câteva exemple edificatoare
9 Colonii fugiți din Valea Crișului s-au stabilit în Gălășeni și Măgești. Se raportează capitlului că
și-au părăsit satul din cauza cruzimii (ob crudelitatem) stăpânului de pământ G. Vegh. ASO,
Fond: Capitlul, Registre, nr. 70, f. 88 v.

„Revoluția" arhitecturii satului în secolul alXVIII-lea în Transilvania 51
asupra operațiunii de aliniere a vetrelor din cadrul localităților rurale din această
parte a țării.
- Planul satului Craiva -1772 10
Localitatea era o așezare de tip adunat situată pe „calea de Oradea”, adică
drumul care făcea - ca și azi - legătura între Oradea și Beliu, centrul domeniului
cu același nume. Perpendicular pe această uliță se află o alta, de importanță secun
dară, care ducea spre localitatea - Coroi. Comparând planul satului de la 1772 cu
planul actual se poate trage concluzia că atât înainte de operațiunea de aliniere cât
și după aceea, până azi, localitatea se încadra în tipul de sat „alungit”, de-a lungul
străzii. Conscriptorii de la 1772 n-au făcut altceva decât au măsurat și tăiat intravi
lanele satului indicând locul de construire a casei. Mărimea intravilanelor trebuia
să fie de un iugăr mic iar casele să se încadreze în instrucțiunile date în urma
intimatului regal din 26 martie 1773.
- Planul satului Chișlaca -1772
în veacul al XVIII-lea era una dintre cele mai mari localități de pe
domeniul Beliu. Satul ne apare situat de-a lungul drumului ce lega Oradea de
Beliu. Uliței principale, destul de sinuoasă din cauza reliefului accidentat în partea
de est și a solului mlăștinos dinspre vest, i se adaugă și o alta laterală. Biserica de
lemn ce apare în planul satului era frecventată și de locuitorii prediului învecinat
Mocirla până în veacul al XIX-lea. Textura de bază a rămas și azi aceeași cu
adăugarea a încă doua ulițe laterale precum și întinderea localității pe artera
principală de transport (Fig. 1,2).
- Planul satului Nermiș -1772
Localitatea număra doar 32 de intravilane și tot atâtea case din moment ce
la acea dată apar două biserici una ortodoxă alta greco-catolică, După cum se vede
în plan, paralel cu ulița satului curge valea care despărțea această posesiune de cele
învecinate - localitatea Groșeni și prediul Voivodești. Din cauza viiturilor frecvente,
locuitorii nu și-au construit casele pe vale ci mai sus, pe deal, de-a lungul drumului
care azi leagă Beliu cu localitatea Barzești de sub poala Munților Codru-Moma.
Structura, în bună parte, ca și textura satului Nermiș au rămas și azi aceleași.
- Planul satului Secaciu -1772
înconjurat în trei părți de pădure, cu cele 34 de intravilane, satul se
întindea de-a lungul văii ce străbătea localitatea de la un capăt la altul. Locul de
arătură (țarina) -campus, cum apare în plan - fusese obținut prin defrișarea pădu
rii spre Codru. Și azi pământul arător al satului este pe același loc indicat la 1772.
Spre răsărit se întindea terenul de pășunat și pădurea. De menționat indicarea
bisericii de lemn a satului, fost monument istoric și de arhitectură populară.
- Planul satului Hașmaș -1772
10 Toate planurile de case, ca și hărțile vechi, sunt redate în copie după originalul grafic indicat
în scara orgiilor vieneze. La unele se indică la altele nu această scară grafică. în scara grafică
modernă, pentru stabilirea distanțelor, se va socoti un centimetru din desen egal cu 360 metri din
teren

52 loan Godea
Planul acestei așezări - una din cele mai mari din Bihor la acea dată - ne
apare într-o structură deosebit de complexă. Avem în față o așezare de tip adunat,
de-a lungul văii Hașmașului. La nord și sud satul este străjuit de două dealuri destul
de înalte obligând gospodăriile din vatra satului să se înghesuie cât mai aproape cu
putință pe firul apei. Lotul cultivabil era atunci ca și mai târziu destul de redus ca
suprafață și de slabă calitate. Tocmai din această cauză nici împroprietăririle din
anii 1921 și 1945 nu s-au putut efectua pe moșia satului ci pe un loc situat departe
de Hașmaș, în stânga drumului ce lega localitățile Ineu-Bocsig de Beliu-Oradea,
lângă valea Teuzului. Pământul fiind puțin, evident ca și intravilanele, așa cum se
vede în planul de la 1772, erau destul de înguste. Ulițele ce legau vatra satului de
moșia satului erau și ele reduse la minimum. Erau folosite pentru agricultură până
și micile suprafețe dintre brațele răului. Dar, dacă pământul era puțin și sărăcăcios
în schimb pădurile întinse din vecinătate, bogățiile subsolului și utilizarea intensă a
forței motrice a apei, cu debit suficient și aproape constant, ofereau locuitorilor tot
atâtea mijloace de subzistență. Nu ne propunem a insista asupra caracterului funcțio
nal al acestei așezări așa cum precizam și mai sus. Trebuie însă să arătăm semni
ficația deosebită a planului acestei localități pentru cunoașterea realităților satelor
bihorene din veacul al XVIIl-lea. Satul ne apare ca o așezare din tipul celor aduna
te, de-a lungul văii, cu o singură uliță (Fig. 3,4) orientată de la est la vest potrivit
firului văii. Ulița este ceva mai largă datorită debitului mare de apa și vitezei acesteia
fapt care a dus mereu la apariția unor noi brațe laterale. Pe aceste iazuri, unele
naturale altele artificiale, erau o mulțime de instalații tehnice țărănești. In vatra
satului sunt consemnate 4 mori - toate de Mind - la care se adaugă, începând cu
anul 1741, manufactura de sticlă cu tot complexul de instalații și clădiri ce rezultă
dintr-o astfel de manufactură: clădirea propriu-zisă a manufacturii (hutta vitriaria),
casa scribului de la manufactură, moara de măcinat piatra, casa maistrului de la
manufactură, atelierul de polizat sticla (domus politoris vitrorum), crâșma dome-
nială și casa domenială pentru dregătorul economic. Locuitorii satului erau români
în exclusivitate. Ei aveau lăcașul lor de cult situat la marginea de jos a satului.
Pentru lucrătorii slovaci aduși la manufactură s-a ridicat și o capelă romano-
catolică, așa cum se vede în plan, nu departe de clădirea manufacturii de sticlă.
Pe locul unde în veacul al XVIII-lea se afla manufactura de sticlă mai
târziu s-au tăiat noi intravilane, azi în multe grădini ale acestor locuitori putându-se
observa mari cantități de cioburi de sticlă și cărămizi de tot felul. Satul s-a întins
atât spre Codru cât și mai la vale pe drumul ce duce spre Beliu. Satul are și azi
aceleași caractere tipologice, morfologice, ca și în anul 1772.
- Planul târgului Beliu -1772
Beliu era centrul domeniului cu același nume. Apare la 1772 ca o localitate
mare, cu o textură complexă a ulițelor și o structură bine organizată a gospodăriilor
în funcție de tradițiile locale dar și de nevoile domeniului. Ne apare ca o așezare de
tip adunat, cu pronunțat caracter de sat de-a lungul drumului (Fig.5), cu ulițe latera
le orientate perpendicular pe strada principală. Centrul civic al așezării era cuprins
între valea Beliului la nord și pârâiașul, deviat din cursul văii, mai târziu dispărut.

„Revoluția” arhitecturii satului în secolul alXVIII-lea în Transilvania 53
în partea de nord a localității (azi in mijlocul satului), pe dealul rotund, se ridicase

casa provizorului de Beliu (curia dominalis). De menționat că această clădire în stil
baroc terezian, se păstrează până în zilele noastre servind drept internat pentru
școala din localitate. Tot pe deal se aflau și alte construcții precum și biserica
romano-catolică alături de alte construcții ale provizoratului. Celelalte clădiri de
utilitate obștească erau situate pe ulița principală: casa parohului de rit latin, biseri
ca ortodoxă și intravilanul parohiei de rit grecesc, manufactura de bere (braxatorium),
casa satului (domus quarterialis), crașma domenială (educillum dominale), magazi
nul (fornix novus dominalis), moara parohului latin, moara domenială și macelaria.
în partea de vest a târgului se indică locul pentru cultivat hameiul necesar manufac
turii bere. La vest de apa Midieșului se observă existența unei ulițe compacte.
Această parte a târgului, numită și azi de localnici „Dealul de Oradea”, era atunci
puțin populată, dar drumul spre Oradea ducea pe aici (ca și azi) încât ulița aceasta
întărește caracterul de așezare de-a lungul străzii. Cele doua grupuri compacte de
case nu s-au unificat nici mai târziu datorită stabilirii între ele și dealul cu casa
provizorului a vestitei piețe din Beliu. în schimb localitatea s-a întins cu mult spre
nord, poate și ca urmare a faptului că din anul 1780 aici s-a mutat manufactura de
sticlă de la Hașmaș (Covaci, 1973: 220). De aici și numele acestei părți de sat de
„Dealul de iegărie”. Manufactura de sticlă s-a construit pe locul unei mori de apă
mai vechi. Clădirea șteampurilor de măcinat piatra pentru manufactura de sticlă s-a
păstrat până în zilele noastre la marginea de nord a localității Beliu. în urma
creșterii populației, Beliu a ajuns să se unească cu localitatea Tăgădău. înainte
vreme între cele două sate se afla un loc destul de mare ce aparținea de prediul
Midieș care între timp s-a contopit cu Beliu.
O informație deosebit de importantă ne aduce planul târgului Beliu de la
1772 prin aceea că se indica de către conscriptor în planul vetrei așezării locuri
intravilane „care încă nu sunt măsurate” (sunt nondum emensuratae colonicales).
Aceasta notiță ne duce la concluzia firească prin care se înțelege că toate intravila
nele indicate în planul acestei așezări au fost măsurate și transpuse grafic așa cum
erau la acea dată după cum acest lucru este valabil și în cazul celorlalte planuri de
sate pe care le prezentăm alăturat. Extinderea ulterioară a acestor localități a avut
loc în funcție de nucleele constituite sau definitivate la 1772, lucru care reiese ușor
în evidență comparând planurile de atunci cu cele de azi. în cazul localității Beliu
centrul civic a rămas și azi pe locul sau din veacul al XVIII-lea. S-au adăugat însă
noi străzi tocmai pe locul în care la 1772 nu se încheiaseră măsurătorile, adică în
partea de nord-est a vetrei satului de atunci. Spre sud, în continuarea intravilanelor
menționate în plan cu numerele 116, 17, 27, 28 s-au tăiat noi intravilane, azi cele
două ulițe (spre Bocsig-Ineu și spre Archiș-Saliștea de Beliu) fiind cu mult mai
lungi. Multe din intravilanele menționate la 1772, cu timpul, datorită sporului natu
ral al populației dar și prin noile familii așezate aici și care au venit din satele de
sub poala Codrului, s-au divizat. Structura de bază a localității a rămas însă aceeași
după cum și textura centrală a așezării. Azi localitatea are pronunțate tendințe de
urbanizare.

54 Ioan Godea
- Harta districtului Beliu -1780 (ASO, Episcopia: dosar 2318)

în arhivele orădene se păstrează și o hartă a posesiunilor ce intrau în
componența celui mai de sud domeniu - Beliu al acelui stăpân de pământ care era
Episcopia romano-catolică de Oradea.
Este evident faptul că delimitarea posesiunilor reflecta situația din teren,
dar această delimitare grafică făcută de autorități (Fig.6) a trebuit să țină cont de
faptul că fiecare așezare - potrivit tradiției - trebuia să aibă pe lângă țarina cultivată
(câmpul arător) și o porțiune de pădure și de pășune. în perioadele următoare anului
1780 cea mai mare parte din aceste păduri, mai ales în partea dinspre câmpie a
domeniului amintit, au fost defrișate. Azi din aceste păduri se mai păstrează doar
pâlcuri pe ici și colo. Urmărind harta de la 1780 se constată ușor că fiecare așezare
este de fapt o enclavă în mijlocul pădurii.
Apar, apoi, pe hartă o mulțime de predii care erau probabil populate cu
puțini sau foarte puțini locuitori. Este greu de afirmat dacă vreunul din predii nu
avea absolut nici un locuitor. Este însă cert, cu timpul unele din aceste predii au
devenit sate (Mocirla Mare, Voivodești, Cărând, Tălmaciu). Altele au fost integrate
în moșiile satelor învecinate (Buzașd, Bozul, Mocirla Mică, Cirei). Că prediile
trebuie să fi avut și atunci un oarecare număr de locuitori ne-o dovedește și
studierea atentă a locurilor respective. Astfel pe locul prediului Mocirla Mică se
află un cimitir părăsit, iar locuitorii de azi subliniază tradiția potrivit căreia pe acel
loc ar fi fost odinioară multe case. Pe locul prediului Cirei se află multe denivelări
de teren care indică existența unor gospodării. Tot acolo în urma plugului rezultă
multe cioburi de ceramică medievală. La începutul secolului al XX-lea în prediul
Cirei se mai păstra o moară de apă părăsită, pe valea Teuzului.
Din harta de la 1780 nu rezulta planul satelor de pe domeniul Beliu dar cu
siguranță la acea dată - planurile vetrelor de sat nu puteu fi cu nimic deosebite de
acele indicate în planurile de tragere la linie a satelor respective, planuri elaborate la
1772.
- Planul satului Vintere -1772
Referitor la localitățile de pe domeniul Beiușului ni s-au păstrat puține
planuri de sate, sau poate, n-au ieșit încă la iveală din arhive. între cele găsite
deosebit de interesant ne apare planul satului Vintere la 1772 (Fig. 7,8), una din
localitățile mari ale domeniului la acea dată. Apare în document ca un sat de tip
adunat, cu două străzi paralele, urmând linia dealului ce străjuiește satul dinspre
nord-est. în planul de la 1772 se poate observa faptul că relieful a fost cel care a
determinat în bună măsură forma așezării. Intravilanele unei ulițe sunt mici datorită
dealului din apropiere ce nu permitea extinderea în adânc a locului de casă. Cea de
a doua uliță fusese croită ceva mai sus de pârâul ce încinge satul dinspre sud. Apa
Holodului, ce trecea prin nordul localității, provoca deseori inundații menținând
pentru lungi perioade din an mlaștini mari între Vintere și Holod. Din această cauză
domeniul a construit un lung pod de lemn întrerupt la mijloc de o mică porțiune de
teren ceva mai înalt de sub poala dealului, loc unde se afla și cârciuma domenială

„Revoluția” arhitecturii satului in secolul al XVIII-lea în Transilvania 55
așa cum se indică în planul satului. Podul de la Vintere era la vremea aceea și un
vestit loc de vamă de pe „drumul Beiușului” care venea dinspre Ținea și se îndrepta
spre vale superioară a Crișului Negru. La 1772, drumul acesta trecea alături de
localitatea Vintere. în secolele XIX și XX așezarea s-a mărit simțitor. Dintr-un sat
de tip adunat, cu o textură simplă a ulițelor, a devenit o așezare cu un întreg
păienjeniș de ulițe toate însă ducând spre principala arteră de circulație - drumul de
tară, ce devine principala uliță a satului și care schimbă de altfel și tipul de așezare
sat de-a lungul drumului”. Prin înălțarea drumului din partea de nord a satului
vestitul pod de lemn a dispărut. Planul actual al satului Vintere este un exemplu
elocvent în argumentarea evoluției așezărilor rurale din Bihor, a faptului că de la o
etapă istorică la alta pot interveni schimbări care determină implicit și schimbarea
tipului de așezare.
- Planul satului Rieni -1772
Comparând planul satului din documentul de la 1772 (Fig.9) cu planul
actual se observă că textura stradală a rămas în principal aceeași. S-au adăugat doar
noi uliți laterale în special pe drumul ce duce spre Valea de Jos. Cu timpul partea
din stânga drumului care duce spre orașul Ștei (căci localitatea este de tip adunat,
de-a lungul străzii și drumului) a fost măsurată, actualmente fiind populată cu mult
peste lungimea uliței de la 1772. Biserica de lemn, monument istoric și de arhitec
tură populară, este și azi pe același loc, la marginea dinspre Crișul Negru a satului
Rieni.
- Planul satului Câmp -1773
Numele localității își are originea în termenul latinesc ce semnifică un loc
mai mult sau mai puțin neted favorabil vieții omenești. Satul apare în document ca
o localitate înconjurată în toate părțile de pădure, ca o centură în jurul câmpului
pentru cultivat și pășunat. Satul cu cele 30 de intravilane măsurate la 1773, avea o
singură uliță, cu casele construite doar pe o singură parte cu excepția celor patru
intravilane din vecinătatea bisericii. Azi este o așezare mică, de munte, înglobată
orașului Vașcău.
- Planul satului Briheni -1773
Documentul este foarte important din două puncte de vedere: în primul rând
ne dă imaginea veche a unui sat de vale, cu o singura uliță, cu gospodăriile aliniate
perpendicular pe firul apei care însoțea și drumul ce cobora dinspre Munții Codrului
și se îndrepta spre valea Crișului Negru. Se mai observă și începutul unei ulicioare
care urca pe firul pârâiașului ce cobora dinspre dealul din marginea de nord a satu
lui; pe de altă parte, ne indică locul exact al celor două cuptoare de redus minereul
de fier menționate în documentele veacului al XVIII-lea. Subliniem că și în stabi
lirea locului de amplasare a celor două cuptoare de fier s-a ținut cont atât de condi
țiile naturale cât și de asigurarea forței de muncă locale. Localitatea se compunea
atunci dintr-un singur nucleu. Conscrierea locuitorilor domeniului de la 1722 mențio
nează la Briheni un singur cuptor pentru redus minereul de fier, cuptor ridicat prin
munca iobagilor în anul 1721. Din producția sa trebuia să se dea stăpânului de

56 Ioan Godea
pământ - Episcopia romano-catolică de Oradea - dijma în fier. Același lucru reiese

și din Conscrierea locuitorilor de la 1733. După 1770 apar la Briheni 2 fierării din
care una continua să rămână a iobagilor iar cealaltă fusese ridicată de un arendaș
care plătea episcopiei anual o suma de bani. In planul de la 1773 a iobagilor era
„inferior malleatura”. Putem concluziona că al doilea nucleu de sat a apărut în
veacul al XVIII-lea ca urmare directă a înființării unui nou cuptor de redus mine
reu. într-o hartă de la 1827, pe care o vom prezenta mai jos, se văd clar cele două
nuclee ale acestui sat de vale. Azi la Briheni distingem două părți de sat: Brihenii
de Jos și de Sus, pe când la 1773, am văzut mai sus, apare ca sat compact.
- Planul satului Varzarii de Sus -1773
Satul de sub Dealul Moțului ne apare ca o așezare de tip adunat, de-a
lungul râului (Fig. 10), cu o singură uliță orientată pe firul apei. La nord și la sud
era străjuită de pădure. Ca tip de așezare nici azi localitatea nu s-a schimbat. Crește
rea numărului de locuitori a dus la tăierea unor noi intravilane de o parte și de alta a
văii așa cum se vede din planul actual al Vărzariului.
- Planul satului Bărăști -1773
Din planul acestei așezări de sine stătătoare în veacul al XVIIl-lea, azi
înglobată orașului Vașcău, rezultă că Bărăștiul era un sat de vale situat pe un
afluent al văii Crișului Negru. Prin Bărăști drumul de la Beiuș spre Vașcau trecea
când pe o parte când pe de alta a acestui pârâiaș. Cu timpul Vașcăul s-a extins până
la capătul dinspre Crișul Negru a Bărăștiului ce devine în această situație parte
componentă a acelei localități cu mult mai mare. Pârâiașul a fost canalizat în decur
sul vremii astfel că așezarea devine un sat aliniat, adunat, de-a lungul drumului.
Operațiunea de tragere la linie a satelor a luat în tot comitatul o mare
amploare în anul 1773. Unele planuri au fost finalizate astfel că planul din docu
ment corespunde în bună măsură cu planul actual al vetrelor multor localități. Alte
planuri de aliniere n-au fost duse la bun sfârșit niciodată pentru ca depășeau cu mult
posibilitățile de materializare concretă a locuitorilor din veacul al XVIII-lea. Pe
lângă exemplele citate anterior știm precis ca au avut loc multe strămutări de case și
în alte sate de la care nu avem planurile respective din veacul al XVIII-lea, ci
numai alte surse documentare11 ne vorbesc despre desfășurarea alinierii. Redăm, în
cele ce urmează, stadiul desfășurării acțiunii de tragere la linie a câtorva sate
potrivit relatărilor periodice consemnate în documente. Toate aceste rapoarte sunt
incluse în documentul intitulat ..Conscripții) domorum in ordinem reductarum in
processu Belenyes die 6 apr. 1773”. Se fac referiri însă nu numai la modul de
11 Sunt cunoscute și alte planuri de sate în afara celor prezentate în prezenta lucrare. Le-am ales
pe acestea din motive de spațiu grafic, dar ele cuprind în mare toate problemele și aspectele
legate de esența operațiunii de aliniere a satelor din nord-vestul României. Toate planurile de
sate sunt reproduse în copie după originalele aflate la Arhivele Statului Oradea, Fond: Episcopia,
Acte economice, dosar nr. 2235 (Crava), 2227 (Chișlaca), 2274 (Nermiș), 2303 (Secaciu), 2257
(Hășmaș), 2214 (Beliu), 2286 (Vintere), 2285 (Rieni), 2232 (Câmp), 2226 (Briheni), 2312
(Vărzarii de Sus), 2221 (Bărăști). Hărțile originale se păstrează la: ASO, Colecția de hărți.

„ Revoluția ” arhitecturii satului în secolul al Xî'lii-lea în Transilvania 57
desfășurare a alinierii în districtul Beiuș, ci și în districtul Beliu, la date diferite, așa

cum se va vedea din Tabel I (vezi Anexa 1) (ASO, Episcopia: dosar 2318).
- Locuitorii din Mociar, sat de pe valea Crișului Negru, arată: „...deoarece
în conformitate cu porunca regală posesiunea a fost aliniată (în ordinem reducta) iar
biserica a rămas în afara satului ca într-un loc părăsit și la distanță mare de sat, și
fiindcă ne este frică ca nu cumva clopotele sau alte lucruri să ne fie furate” cer
episcopului Patachich ca în calitatea lui de stăpân de pământ să aprobe ca biserica
să fie mutată în sat. Rezoluția lui Patachich, din 12 martie 1773, a fost ca inspectorul
să cerceteze și să-l informeze asupra acestei situații. (ASO, Episcopia: dosar 3826)
Revenind la împrejurările concrete din Bihor, reamintim că și după conscri-
erea urbarială din 1772 care în tendințele iluministe ale Curții trebuia să ușureze
sarcinile iobăgești, exploatarea nemiloasă a continuat să crească mai ales după ce
episcopul Patachich a reușit ca printr-o hotărâre imperiala domeniile de Vașcău și
Beliu, care formau obiectul unui proces cu Fiscul regal pornit la 1736, să rămână
definitiv în stăpânirea Episcopiei romano-catolice de Oradea. Dijmele și nonele din
cereale, în natură sau răscumpărate, au apărut din nou alături de opreliștile de tot
felul în legătură cu defrișările, folosirea pădurilor și a pășunilor și constrângerea
iobagilor la robote excesive neținându-se seama de hotărârile luate anterior. Multele
procese urbariale la scaunul de judecată al comitatului și la cele ale stăpânului de
pământ sunt o mărturie în acest sens. Mult mai grave erau socotite în fața autorită
ților legăturile neîntrerupte cu Transilvania, precum și cu Aradul și Zarandul,
comitate care din punct de vedere administrativ erau sub suzeranitatea Consiliului
locotenențial din Buda. (Istoria României, 1964: 428).
Lotria, una din formele de luptă împotriva exploatării feudale a luat
proporții mai ales în districtul Beliu. Locuitorii satelor erau bănuiți de complicitate
și pentru reîntronarea „legalității” feudale, documentul din 2 ianuarie 1799 ne
dezvăluie date importante. Drasticul act după care populația urma să fie strămutată
și o serie de sate să fie aduse la locuri deschise, pe drumul de țară sau în apropierea
acestuia spre a putea fi mai ușor supravegheate purta titlul de „Plan după care
pentru a face îndeajuns ordinelor prea înalte, în înțelegerea reciprocă a subscri-
șilor, pentru împiedicarea tâlhăriilor mai ales în domeniul Beliu în care se găsește
cuibul răufăcătorilor se propune cu supunere pentru acest scop (următoarele) de
reglementat" (ASO, Episcopia: dosar 2318). (vezi Anexa 2 - Tabel II)
Aceste proiectate comasări de sate erau însoțite de un alt proiect de direc
tive care urmau a reglementa modul concret de realizare a operațiunilor respective.
Proiectele acestea sunt semnate de către Wolfgangus Miskolczi, prefectul bunurilor
Episcopiei romano-catolice de Oradea, ca reprezentant al înaltei Cămări în timpul
vacanței scaunului episcopesc și de Ladislau Santha jude ordinar, delegat al
Comitatului. (ASO, Episcopia: dosar 2318) Proiectul de directive cuprindea urmă
toarele puncte:
„ 1. Colonilor care se vor muta din loc, pentru ridicarea caselor lor, domeniul
le iartă o treime din robote pe un an, iar înaltul comitat o parte din contribuții; dacă
acestea nu vor compensa munca lor pentru ridicarea caselor să le fie în pedeapsă.

58 loan Godea
2. Fiecare colon de mutat își va dărâma casa sa iar lemnele de construcție le

va folosi la ridicarea noii case; în locul lemnelor defecte domeniul le va da lemne
de construcție,- acela care va fi lipsit de toate lemnele își va ridica casa sa din
pământ sau din cărămidă nearsă. Domeniul îl va ajuta cu lemne pentru acoperiș și
uși. Pentru ca să se păstreze pădurile în viitor nu i se va admite nimănui sa-și ridice
case din arbori tăiați sau din paiantă bătută cu pământ ori îngrăditura de nuiele
lipite. (Sublinierea I.G.)
3. Colonii care au fost complici ai tâlharilor sau răufăcătorilor, pentru
înfricoșarea altora vor fi mutați din acest domeniu în domeniul de Oradea și anume
în satele episcopești de câmp și vor fi așezați între maghiari.
4. Alți suspecți și mai puțin vinovați vor primi loc pentru locuința în
domeniul Beliu și vor fi așezați între colonii buni; acestora nu li se va permite să
iasă din posesiune la munca câmpului decât împreună cu vecinul sau iobag nesus
pectat împreună cu care va fi obligat sa se întoarcă acasă în fiecare seară. Pentru ca
aceștia să fie cunoscuți de toți vor fi înscriși și li se va aduce la cunoștință comu
nităților pentru pază.
5. Celor suspecți nu li se va permite să meargă în comitatele vecine la
târguri sau pentru muncile de câmp, decât cu învoirea specială a superiorilor.
6. Terenurile tuturor localităților, inclusiv pământurile extravilane ale iobagi
lor, pentru semănătură, se vor împărți în asolamente (călcaturi); localitățile vor fi
obligate să aibă păstor comun pentru oi și vite mari și nu-i va fi permis nimănui să
iasă la pășune separat nici să-și împrejmuiască semănătura sau fânațul cu gard.
7. După ce vor fi dărâmate actualele căsuțe (sălașuri) care se găsesc împrăș
tiate în toate părțile nu-i va fi permis nimănui să mai ridice astfel de case.
8. Nu le va fi permis păstorilor să aibă la ei secure sau alt instrument de fier
în afară de cuțit.
9. Dacă domeniul, la drumurile publice, în afara posesiunilor, sau oriunde
va ridica crâșme, dat fiindcă aproape toți crâșmarii și paznicii domeniali au fost
găsiți complici ai răufăcătorilor, domeniului îi incuba sarcina să se îngrijească de
paznicii domeniali și de crâșmari cinstiți și nesuspecți; pentru securitatea deplină a
acestora și a călătorilor să numească, după loc, doi sau chiar trei pădurari, oameni
onești, cărora să le dea locuință și unul din aceștia să fie știutor de carte, care să
inspecteze pasualele acte de libera trecere a călătorilor; pe cei suspecți și lipsiți de
pasuale să-i ducă la carcera domeniala (la Beliu); pe cei care călătoresc în afara
drumului public să-i considere pe toți fără nici o deosebire în categoria celor
suspecți; această hotărâre va fi adusă la cunoștința comitatelor vecine.
10. Făcându-se în felul acesta comasarea posesiunilor, pământurile extravi
lane pentru coloni trebuie sa fie din nou măsurate; dacă vreunui colon îi va cădea
teren cu tufișuri acesta va fi curățat de domeniu pe cheltuiala sa.
Comasarea localităților se va termina în primul rând în domeniul Beliului
după normele propuse dat fiindcă acest domeniu este cuibul răufăcătorilor și se
învecinează cu posesiunile arădene care urmează să fie și ele comasate; după ce se

„Revoluția” arhitecturii satului în secolul alXVUI-lea în Transilvania 59
vor termina lucrările în acest domeniu se va trece la posesiunile situate pe lângă

râul Crișul Negru începând de la Ținea către Holod și Pomezeu.”
Frământările sociale din aceste sate, continuate și după înăbușirea răscoalei
țărănești din 1784, teama de izbucnirea unor noi răscoale tocmai în aceste părți
situate nu departe de locul izbucnirii și desfășurării cu mare amploare a răscoalei
condusă de Horea, Cloșca și Crișan, au determinat autoritățile comitatense să ia
măsuri drastice îndreptate mai ales împotriva satelor de pe domeniul Beliu, consi
derat așa cum se subliniază în documentul respectiv, drept „cuibul răufăcătorilor”.
De remarcat că tocmai în această vreme mișcările lotrilor, pe care oficialii timpului
îi numeau „tâlhari”, luaseră o deosebit de mare amploare în aceste părți. De teama
lotrilor nici păstorilor nu li se permite să poarte la ei topor. Dorința de răzbunare
împotriva acestor sate este evidentă încă din primul paragraf al planului de aplicare
al comasării12.
Date etnografice deosebit de interesante aflăm din punctul „2” în legătură
cu tehnicile de construcție ale caselor țărănești. Oamenii au fost nevoiți să-și facă
case din pământ bătut sau chirpici fiindcă oficialii timpului nu le aprobau lemnele
necesare nici măcar în cazul acelor situații cu totul ieșite din comun când toată
gospodăria înjghebată de țăranul iobag se năruia printr-un simplu ordin. O
caracteristică specifică pentru satele bihorene din zona de deal și munte este aceea a
muncilor sezoniere efectuate în zona de câmpie după cum se vede și în veacul al
XVUI-lea așa cum se arată la punctul „5”. Sunt amintite apoi sălașele, multe la
număr, în acele vremi.
Planul n-a fost pus în aplicare în întregime, măsurile atât de drastice depă
șind cu mult posibilitățile concrete de realizare a unei asemenea operațiuni masive.
In plus măsurile respective, cu care Consiliul locotenențial era de acord, nu erau
nici pe placul stăpânului de pământ. Noul episcop s-a opus comasării de sate, act ce
i-ar fi cauzat mari pagube materiale. De multe ori planul a rămas doar pe hârtie
procedându-se în continuare la alinierea caselor în cadrul vetrei fiecărui sat potrivit
ordonanțelor mai vechi și planurilor concrete elaborate în acest scop.
în timpul lungii vacanțe a scaunului episcopesc (1811-1821), când dome
niul a intrat conform legislației în vigoare sub administrarea Fiscului regal, s-au întoc
mit în vederea modernizării agriculturii și folosirii raționale a solului și pădurilor
măsurători noi și hărți ale tuturor posesiunilor domeniale, hărți întocmite de ingineri
anume trimiși în acest scop de la Viena. Din unghiul preocupărilor noastre aceste
măsuri aduc detalii în plus asupra tipurilor de așezări rurale din nord-vestul
României. Un document de excepțională importanță și valoare istorică este harta
domeniului Vașcău, întocmită la 12 februarie 1827, de către austriacul Frantz
Sollus în baza măsurătorilor făcute în aici în perioada 1820-1822.
Această hartă redă, la scară ceva mai redusă, dar perceptibilă totuși, forma
tuturor satelor de pe domeniul Vașcăului la acea dată. Făcând o comparație între
12
După planul din 1799 trebuiau să fie dărâmate 1.145 case din 23 sate. Vezi ASO, Fond:
Episcopia, Acte economice, dosare nr. 2424,2438.

60 Ioan Godea
planurile satelor de pe acest domeniu prezentate mai sus cu imaginea vetrei satului
cuprinsă în această hartă se observă că nu există o deosebire esențială, dar deosebiri
există totuși. Cei câțiva ani care despart aceste documente n-au făcut decât să
adauge în sate noi gospodării și uneori ulițe (Câmp). Alte ori adăugirile ulterioare
sunt cu totul neînsemnate. Planul satului Leheceni de pildă este identic atât pe harta
din 1827 cât și pe cadastrul întocmit la 6 februarie 1870 sau schița actuală. Este un
sat de vale, adunat, cu o singură uliță, casele fiind orânduite mai ales pe o singură
parte. Așezări de tip alungit, de-a lungul râului sunt și satele Cărpinet, Izbuc,
Vărzarii de Sus și de Jos. Satul Ștei (azi încorporat Orașului Ștei) apare la 1827 un
sat adunat,de-a lungul drumului, în stânga văii Băiței, așa cum va apare și în
cadastrul de mai târziu datat 24 februarie 1871 (Fig. 14).
Arătam mai sus că nu toate satele au putut fi aliniate de către autorități. Un
argument în sprijinul acestei afirmații este și harta lui Sollus. Sunt și azi, ca și la
1827, așezări de tip risipit (cu gospodării risipite, sau cu crânguri risipite). Spre
exemplu satul Criștiorul de Sus a rămas și azi așa cum apare pe harta de la 1827,
adică o așezare de tip risipit, compartimentată pe crânguri, unde fiecare crâng
poarta denumirea familiilor predominate de la începuturile micro-așezării respec
tive: Mărinești, Zoițești, Bogdănești, Mihăcești, Tomșești. Nu este singura locali
tate de tipul acesta păstrată până în zilele noastre. Așa sunt și așezările care compun
vatra satului Roșia, (Fig.l 1) unde întâlnim următoarele nume de crânguri: Runcuri,
Osoaie, Țarina, Curătura (subliniem semnificația termenilor aceștia ce se leagă
strâns de agricultură), Apateu, Poienița. Localitatea Susag este și ea până azi risipită
în mai multe cătune Ne reamintim că în veacul al XVIII-lea aceasta așezare apare
sub mențiunea de prediu. Sate cu gospodării risipite azi, înainte vreme cu crânguri
risipite, întâlnim în cadrul comunei Pietroasa așezări ce poartă numele de: Moțești,
Tuducești, Păndești, Fluturești, Dolcești. în răstimpul de o sută de ani aproape
neschimbate au rămas localitățile Săliște de Vașcău (Fig.l2) și Fânațe a căror planuri
din veacul al XlXlea le prezentăm alăturat. Două sate, Tomnatec și Zecehotare, se
întind azi pe o suprafață de circa 40 km2, cu grupuri de case izolate, cu gospodării
risipite pe întreaga moșie a fiecăruia dintre ele. Sate cu gospodării risipite sunt apoi,
în valea Crișului Repede: Bălnaca, Groși, Damiș, Ponoare și Gălășeni. Unele
așezări de sine stătătoare în evul mediu au devenit cu timpul părți, sau cătune, din
satele la care au fost alipite sau cu care s-au contopit - este cazul satului Bodiu, azi
parte integrantă a localității Ucuriș unde a fost mutat în anul 1744.
III. Considerați demografice

La sfașitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea o serie de
sate din zona de câmpie a Bihorului, așezări care până la mijlocul veacului al
XVIII-lea sunt menționate ca predii, încep să fie populate tot mai intens. Vom lua
ca exemplu cazul satului Mocirla (azi Vasile Goldiș, județul Arad). în conscrierea
bunurilor episcopiei romano-catolice de Oradea, întocmită la 1733 (ASO, Dome
niul episcopesc român unit de Beiuș, dosar 1), apare menționat ca prediu. Peste

câțiva ani registrele de dijmă din districtul Beliu pe anul 1755 (ASO, Episcopia,
dosar 2858) menționează la Mocirla un număr de 32 capi de familie purtând
următoarele nume: Panda, Bulza, Goldiș, Purice, Mance, Coste, Godea, Tomuț,
Alexa, Crișan, Bama. Se pune întrebarea de unde au venit acești locuitori din
moment ce cu 22 de ani înainte în documente nu figurează vreunul. Pe baza
tradiției orale păstrate în sat până azi, a numelor de familie respective nu este greu
de stabilit că locul lor de obârșie sunt satele din bazinul superior al Crișului Negru,
încă două argumente: cele mai multe din numele menționate mai sus provin din
satul Câmpani și cele învecinate; o uliță din Mocirla, cea mai veche de fapt din sat,
poartă numele de „Câmpani”. Calculând numărul caselor existente potrivit registru
lui cu darea censului („censum domorum”) de la 1793 rezultă că în localitatea
Mocirla numărul caselor, și deci și al capilor de familie, se ridica la cifra de 51.
Având în vedere sporul natural al populației pentru acele vremuri diferența între
1755 și 1793 este destul de mare. De unde provine această mare diferență?
Explicația nu poate fi găsită decât într-o noua emigrare de locuitori. Și, într-adevăr
la începutul secolului al XIX-lea apar la Mocirla alte nume de familie ca: Tuduce,
Pantea, care-și găsesc originea tot în satele din valea superioară a Crișului Negru
(vezi crângurile Tuducești, Măncești și Fluturești din hotarul comunei Pietroasa).
Mulți locuitori s-au stabilit în prima jumătate a secolului al XIX-lea și în localitățile
Benești, Râpa, Călacea sau Hodișel. Spre a avea o imagine mai completă asupra
acestor strămutări de populații - care au dus implicit la întemeierea sau creșterea
altor așezări - să urmărim în tabelul de mai jos direcțiile de roire a unor familii din
bazinul superior al Crișului Negru spre zona de câmpie din vestul Transilvaniei,
într-o conscriere urbarială a domeniului Beiuș (ASO, Episcopia, registre, nr. 373)
sunt trecuți toți capii de familie a satelor cuprinse în acest domeniu. Foarte
interesant este faptul ca numele de familie respective se întâlnesc mai târziu (și azi)
în sate situate la mare depărtare de zona Beiușului, până la aproape 100 km. Pe
baza acestei conscrieri, coroborată cu informațiile noastre de teren, am întocmit un
tabel comparativ (vezi Anexa 3 - Tabel III).
într-o conscriere a locuitorilor târgului Beliu, de la 1779, apar nume de
familie ca: Moț, Trif, Hălmăgeanu (probabil originare din părțile Hălmagiului),
Popa, Panda, Bulza, ceea ce indică stabilirea acestor locuitori din satele menționate
în tabelul de mai sus la o dată anterioară anului 1778. Tot în conscrierea respectivă
apar și nume de Ratz și Horváth, alături de altele ungurești, indicându-ne stabilirea
la Beliu a unor familii din naționalitățile respective. Numele de familie de Bocșe,
întâlnite azi la Călacea, sunt originare din Sudrigiu, după cum cele foarte frecvente
de Fănățan, întâlnite la Cheșa, indică locul lor de origine - satul Fânațe din valea
superioară a Crișului Negru. Numele de familie de Gui apar azi la Ateaș, Sinicolaul
Român, Cefa, și alte localități din câmpie. în documente le întâlnim în localități
muntoase precum Budureasa. (ASO, Episcopia: registre, nr. 1, f. 59).
Lărgind cadrul informațiilor trebuie să amintim apoi stabilirea unor familii
de alte naționalități în satele din Țara Crișurilor. Astfel sârbi, slovaci, croați, germa

62 loan Godea
ni s-au stabilit în localități ca: Sîrbi (Mager, 1938: 165; Dragomir-Belu, 1968: 70;
ASO), Archiș, Hășmaș, Groșeni, Beliu, Șicula.
în stabilirea tipologică a așezărilor rurale din nord-vestul României ca și a
specificului arhitecturii trebuie să se țină cont apoi de grupurile masive de locuitori
colonizați în zona de câmpie cum sunt zecile de familii plecate din Budureasa și
stabilite la Sântana, în județul Arad, sau moții care au întemeiat o așezare nouă - cu
numele - de Avram Iancu (Fig. 15) în județul Bihor și o alta cu același nume în
județul Arad, lângă localitatea Cermei. O altă așezare, cu numele de Moțiori, a
apărut prin colonizare lângă satul Berechiu din jud. Arad. Desigur aceste așezări
sunt noi, ca urmare a reformei agrare din 1921.13 în legătură cu reforma agrară din
anul 1921 în multe sate s-au tăiat noi intravilane, populate cu așa-ziși „coloniști”,
dar care nu sunt altceva decât familii din satul respectiv care au primit loturi de
casă, de obicei proaspăt căsătoriți.
Trebuie subliniat apoi un alt aspect al problemei legat de așezările rurale
din nord-vestul României. Așa după cum multe așezări, de tip risipit, din Țara
Moților „sunt rezultatul unui îndelungat proces de roire în susul văilor și spre culmi,
prin extinderea spațiului agricol-pastoral în domeniul pădurilor și de adaptare la
condițiile tot mai dificile de valorificare a acestuia, prin ocupații mixte” (Butură,
1966: 344), tot același lucru se petrece și pe versantul vestic al Carpaților Apuseni.
Un exemplu tipic în acest sens este cazul satului Bâlc, așezare nemenționată în
documente mai vechi de secolul XlX-lea apărută din strămutarea aici a unor
locuitori din Câmpia de vest a Transilvaniei, în secolul al XX-lea.
IV. Concluzii
în cele de mai sus nu ne-am propus a face o prezentare exhaustivă sub
aspect istoric a evoluției tipurilor de așezări rurale din partea de nord-vest a
României14.
13 Se știe că la 30 iulie 1921 a fost adoptată Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat,
Crișana și Maramureș, lege publicată în Monitorul oficial nr. 93 din 30 iulie 1921, creându-se
condițiile propice pentru aplicarea reformei agrare și in Bihor. Din punctul nostru de vedere o
urmare deosebit de importantă a aplicării acestei reforme agrare se leagă de apariția unor noi
așezări rurale în zonele de câmpie, sau creșterea numărului de locuitori în unele sate existente
prin colonizarea altora proveniți în cele mai multe cazuri din satele de munte odată cu
împroprietărirea. Până la 1 ianuarie 1932 s-au distribuit loturi de pământ pentru 812 locuitori
veniți din zona muntoasă a județului înfiintandu-se coloniile de la Diosg, Roșiori, Gepiu,
Salonta, Avram Iancu, Cauaceu, Sălard, Boiu,Ghorac. în aceste locuri țăranii au primit loturi de
pământ variind între 8-11 iugăre (ASO, Fond: Prefectura, Serviciul administrativ, documentul
nr. 4135 din 1932). De menționat că în colonia Cauaceu au fost colonizați și împroprietăriți și
locuitorii refugiați din Ungaria
14 în acest caz ar fi trebuit sa urmărim aceasta problema începând cu rezultatele săpăturilor
arheologice, sa continuam apoi cu primele mențiuni documentare de sate iar apoi cu prime
le menționări de tipuri de sate. Se știe, de exemplu, ca intr-un document emis in Dealul
Orazii la 14 martie 1341 se fac referiri la unele localități din vestul Transilvaniei,
documentul fiind important și sub aspectul tipologiei așezărilor rurale de aici. Se spune în

„ Revoluția ” arhitecturii satului în secolul al XVIIl-lea în Transilvania 63
La început alinierea satelor a fost dorită de către stăpânul de pământ tocmai

spre a obține foloase materiale din această operație. Pe de altă parte fiscul regal
voia să impună la contribuții mai mari Episcopia romano-catolică de Oradea, lucru
ce nu se putea face decât printr-o cunoaștere cât mai exactă a veniturilor dobândite
de aceasta din cadrul posesiunilor pe care le stăpânea. De aici rezultă apoi neînțe
legerea între fiscul regal și episcopie mai ales în legătură cu posesiunile de pe
domeniile Beliu și Vașcău. Așa au rezultat măsurătorile de sate din primele decenii
ale secolului al XIX-lea care se alătura hărților executate cu ocazia alinierii satelor
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Urmărind cu atenție aceste documente istorice inedite, planuri de sate și
hărți, rezulta alte multe informații istorice și etnografice utile nu numai pentru
stabilirea tipologiei acestor sate ci și pentru cunoașterea mai bună a modului de
viață al așezărilor respective. Sunt informații prețioase în legătură cu manufacturile
existente în sate (fier, bere, sticla), instalațiile tehnice țărănești, prăvăliile sătești,
casa satului, măcelăriile, cârciumile. Ele ne ajută la stabilirea cât mai exactă a perioa
dei de apariție a unei vetre de sat, a morilor, a unor biserici de lemn care azi sunt
declarate monumente istorice și de arhitectură populară. Cunoscând bine fenome
nul dinamicei populației, a roirilor într-un sens și in celălalt a locuitorilor, vom
înțelege în mai mare măsură complexitatea realităților etnografice din perioadele
următoare, specificul artei populare din zonă a arhitecturii satului românesc în
secolul al XVIII-lea, distingând ceea ce este vechi sau foarte vechi de ceea ce este
mai nou. Complexitatea fenomenului etnografic ne apare mai explicabilă corobo
rând cele două laturi ale problemei: tipologia satelor sub aspect morfologic și funcțio
nal, evoluția demografică.
în ansamblul ei ideea „tragerii la linie” a unor sate poate fi apreciată ca
progresistă, generată de noile condiții social-economice de la începuturile perioadei
capitaliste. Limitele acestei „sistematizări” decurg din scopurile, declarate sau nu,
preîntâmpinarea unor răscoale țărănești, suplimentarea obligațiilor iobăgești etc. De
aceea aceste operațiuni au întâmpinat o dârză rezistentă din partea comunităților
rurale așa cum rezultă din documente. Și, tocmai de aceea aceste ample operațiuni
de aliniere preconizate și apoi urmărite cu insistență de oficialii vremii n-au putut fi
duse peste tot la stadiul de finalizare.
Aceste documente istorice ne atrag apoi atenția că în încadrarea tipologică
a satelor trebuie să se țină cont în permanență de complexitatea relațiilor social-
politice și economice din perioadele premergătoare. Dacă nu se poate stabili cu
certitudine, întotdeauna, vechimea așezărilor, configurația vetrelor lor inițiale, să se
explice cel puțin care sunt cauzele concrete care au determinat această diversitate
acest document, în legătură cu localitatea Aștileu ca: „acel magistru Nicolae sau urmașii săi
să aibă voie sloboda de a așeza români în acele moșii de amândouă părțile pârâtului numit
Aștileu... ” (Documente privind istoria României, Seria C, Transilvania, veacul al XlV-lea,
voi. IV (1341-1350), București, Ed. Acad. R:P.R„ 1955, p. 14). Satul ne apare, deci, de la
începuturi ca o așezare din tipul celor „de vale’" și exemplele ar putea continua

64 Ioan Godea
de tipuri de sate, ce învățăminte de viitor se pot desprinde din aceste realități

trecute. Vom fi astfel scutiți de unele erori de interpretare, se vor putea trage
concluziile cele mai juste, se va putea prefigura cu clarviziune viitorul acestor atât
de numeroase așezări omenești.
Și, în ultimă instanță, documentele respective ne dau imaginea arhitecturii
unui sat ce pășește din evul mediu în epoca capitalistă. Știm mai bine cum arăta o
casă țărănească din ce era construită, care erau dimensiunile ei și mai ales, motivele
pentru care românii au adoptat un anume tip de casă impus de oficialitățile timpului.
Secolul XVIII rămâne în istoria arhitecturii satului românesc ca un moment
de răscruce, căci alinierile, tragerile la linie nu s-au limitat doar la vestul Transilva
niei, ele cuprinzând toată Transilvania și alte provincii (precum Oltenia) prin măsuri
similare sau asemănătoare parcurse la etape diferite.
Numărul așezărilor care nu au intrat pe „valul alinierii “ este mult mai mic
decât al celor „scoase din hățișuri”.
Anexa 1 - Tabel I
... die 6 apr. 1773
Nr. Nomina possesionum Fundi per Domus quae in Domus in
crt. reductione domorum dominos fundis excissis ordine extructae
egentium terrestres in effective extruuntur quaejam
ordine excisi non tamen effective
incoluntur incoluntur
Numele posesiunilor Intravilane Case care se Case construite
care necesită alinierea tăiate în ordine construiesc efectiv în ordine
caselor de stăpânii de în intravilanele (aliniate) care
pământ tăiate (care) însă nu sunt locuite
sunt locuite efectiv
1 Agrișul Mic 30 20 10
2 Botfei 28 19 9
3 Hășmaș 34 16 18
4 Comănești 20 12 8
SUMA 112 67 45
... die 17° apprilis 1773

1 Vintere 95 38 14
2 Pocola 65 17 14
3 Sânmartin de Beiuș 43 16 -
4 Tărcaia 75 19 2
5 Mizieș 101 - -
SUMA 369 90 30

Revoluția” arhitecturii satului în secolul alXVIII-lea în Transilvania 65
... die 31a mai 1773

1 Vintere 85 53 25
2 Pocola 65 18 14
3 Sânmartin de Beiuș 48 23 -
4 Tărcaia 75 25 7
5 Mizieș 101 7 -
6 Delani 45 1 2
7 Șoimuș-Petreasa 83 10 -
8 Remetea 104 1 1
SUMA 601 138 49
... die 30 iulii 1773

1 Vintere 85 34 48
2 Rogoz 42 - -
3 Săucani 65 - -
4 Pocola 65 17 19
5 Sânmartin de Beiuș 43 22 4
6 Delani 45 10 2
7 Șoimuș-Petreasa 83 38 5
8 Remetea 104 39 4
9 Josani-Gurbești 102 - -
10 Mizieș 101 25 -
11 Tărcaia 75 15 29
12 Sudrigiu 39
13 Valea de Jos 38
14 Valea de Sus 28
15 Măgura 30
16 Chișcău 90
17 Brădet 90
18 Gurani 75
19 Pietroasa 53
20 Stâncești 31
21 Dumbrăveni 51
Poienii de Jos 75
23 Ferice 40
SUMA 1 450 200 111
... die 31a august 1773

1 Vintere 85 28 54
2 Rogoz 42 4 -
3 Săucani 65 12 -
4 Pocola 65 18 20
T Sânmartin de Beiuș 43 20 7

66 Ioan Godea
6 Delani 45 21 2
7 Șoimuș-Petreasa 83 50 6
8 Remetea 104 42 12
9 Gurbești 102 12 1
10 Ioaniș 45 8 2
11 Șuncuiuș 65 12 4
12 Pietrani-Vălani 60 7
13 Uileacul de Beiuș 95 6
14 Fiziș 32 1
15 Finiș 150 24
16 Tărcaia 75 17 30
17 Totoreni 50
18 Tărcăița 28
19 Miersig 42
20 Bălăleni 38
21 Hinchiriș 95
22 Lazuri de Beiuș 44
23 Cusuiș 73
24 Cucuceni 13
25 Sudrigiu 39 2
26 Valea de Jos 38
27 Valea de Sus 28
28 Măgura 30
29 Chișcău 90
30 Brădet 90
31 Gurani 75
32 Pietroasa 53
33 Stâncești 31
34 Dumbrăveni 51
35 Poienii de Jos 75
36 Ferice 40 3
37 Săud 56 5
38 Buntești 67
39 Belejeni 43
40 Lelești 33
41 Păcălești 38
42 Drăgănești 24
43 Negru 48 7
44 Cociuba Mică 37 -
45 Mizieș 101 35
SUMA 2 626 334 128

,, Revoluția " arhitecturii satului în secolul al XVUI-lea în Transilvania 67
Anexa 2 - Tabel II
Denumirea localității Denumirea localității de Denumirea locurilor de
fixată pentru locuire transmutat și de încorporat adăugat pentru subzistență
în alte posesiuni
Beliu Tăgădău, Midieș, Sâc1 și o Prediul Midieș împreună
parte din posesiunea cu pământurile domeniale
Archiș (aloidale) și teritoriile
posesiunilor Sâc și
Tăgădău
Toplița-Cărand 0 parte din posesiunea Prediul Cărănzel și
Archiș terenurile cu tufișuri de
defrișat
Comănești 0 parte din posesiunea Prediile Clit și Voivodești
hășmaș, Agrișul Mic și și parte din teritoriul satului
Urviș de Beliu Botfei
Benești Secaciu și Bochia Teritoriile acestora și o
parte din teritoriul satului
Șiad
Mărăușul Mic Poclușa, Ciuntești, Mărăuș
și Rogoz de Beliu
Craiva Coroi, Șiad
Chișlaca Bărzești, Nermiș, Mocirla
Ucuriș de Beliu Bodiu, Botfei și locuitorii
prediului Susag
In Beliu, pe drumul regal Olcea, Groșeni, Călacea și
unde se găsește crâșma o parte din posesiunea
Hășmaș
Anexa 3 - Tabel IU
Nume de familie Localitatea din valea Fila din Localitatea unde se
ceapar trecute în superioară a Crișului conscriere întâlnește azi acest
conscrierea de la Negru unde apare nume de familie, în
1770-1771 trecut acest nume de zona de câmpie a
familie Bihorului și dealurile
de la vest de Munții
Codru-Moma
Coraș Budureasa 217-219 Chișlaca, Craiva,
Brădet 355 Lunca Teuzului
Jurca Saca 219
Curățele 247
Poienii de Jos 291
Chișcău 317-323

68 Ioan Godea
Măgura 323-325
Dumbrăveni 347-349
Sebiș 351-355
Coste Saca 219 Lunca Teuzului,
Chișcău 317 Homorog
Stanca Nimăiești 253-261 Coroi, Craiva
Guler Păcălești 269-271 Craiva, Coroi
Brădet 335
Sebiș 351-355
Pantea Belejeni 273 Cociuba Mare,
Mărăuș, Beliu,
Homorog
Măduța Belejeni 273 Coroi, Susag
Chișcău 317
Toderici Pietroasa 317-323 Olcea
Dagău Buntești 279-281 Rogoz de Beliu
Ferice 287
Cotuna Buntești 279-281 Șiad, Chișlaca, Craiva,
Coroi, Ciuntești
Zopota Săud 283-285 Beliu
Gaica Poienii de Sus 297-299 Chișlaca, Craiva, Beliu
Măgura 223-225
Tomuț Gurani 305-307 Cheșa, Lunca Teuzului
Chișcău 317
Bulza Chișcău 317 Beliu, Lunca Teuzului
Goldiș2 Chișcău 317-323 Lunca Teuzului,
Bochia
Sărac Chișcău 317-323 Chișlaca, Lunca
Teuzului, Craiva,
Susag
Mance Budureasa 217-219 Lunca Teuzului
Chișcău 317-323
Cristea Chișcău 317-323 Beliu, Coroi, Susag
Moț Chișcău 317-323 Beliu, Mărăuș, Bochia
Dumbrăvani 247-349
Curta Măgura 323-325 Chișlaca
Alexa Brădet 331 Lunca Teuzului
Pele Brădet 335 Bochia, Lunca
Teuzului, Ciuntești,
Hodișel, Homorog
Panda Stâncești 339-341 Bochia, Lunca
Dumbrăvani 347-349 Teuzului, Susag
Purice Sebiș 351-355 Lunca Teuzului

„ Revoluția ” arhitecturii satului în secolul al XVIII-lea în Transilvania 69
Leucuța Sebiș 351-355 Chișlaca, Craiva, Siad

Jude Gurani 305-307 Vălani de Beliu
LISTA ILUSTRAȚIILOR
1. Planul potrivit căruia trebuiau să fie aliniate casele din satul Chișlaca (jud. Arad) la
1772. (Arhivele Naționale Direcția județeană Bihor).
2. Trama stradală a satului Chișlaca așa cum se prezenta în 1974; se face dovada că
strămutarea din 1772 a avut loc. Ulterior au apărut ulicioare cu gospodării mai noi.
3. Planul care trebuia să fie aplicat în cazul localității Hășmaș (jud. Arad) în anul 1772.
4. Planul așezării Hășmaș în anul 1974. Avea 721 locuitori, cu o densitate de 16
locuitori pe 1 ha: 1. oficiul poștal; 2. bufet; 3. sediul cooperației agricole de producție;
4. remiza de incendiu; 5. consiliul comunal - primăria; 6. școala generală cu clasele V-
VIII; 7. biserica ortodoxă; 8. moara de apă confiscată de cooperativa agricolă de
producție (C.A.P.); 9. magazin sătesc; 10. centrul de colectare al laptelui; 11. grădinița
de copii; 12. cojocărie; 13. altă moară proprietate C.A.P.
5. Planul târgului Beliu la 1772:
AA - Curia Dominalis (Casa provizorului)
A. Domus Parochialis latini Ritus (Casa parohului de rit latin)
B. Ecclesia et fundus parohialis G. Ritus (Biserica și sesia intravilană a
parohiei de rit grecesc - probabil și cimitir)
C. Braxatorium (Manufactura de bere)
D. Domus quarterialis (casa satului)
E. Educillum dominale (crâșma domenială)
F. Fornix novus dominalis (Magazin)
G. Mola parochi lat (Moara parohului latin)
H. Pro lupuleto (Loc pentru cultivat hamei)
I. Mola dominalis (Moara domenială)
a. Maccelum (Măcelăria)
Sunt nondum emensuratae sesiones colonicales (Sesii colonicale - iobăgești -
intravilane - care nu sunt măsurate). (Jerugă)
Notă. Clădirea în care a fost casa provizorului se păstrează și azi)
6. Planul districtului Beliu la 1780. Se observă că fiecare sat avea pe lângă locul de
arătură și fânaț și o suprafață de pădure comunală (suprafața punctată)
7. Planul ce trebuia să-l aibă satul Vintere la 1772. A. Locus eclesiae. B. Locus popae.
C. Vinealis (via). D. Educilla Domenialis ( Drumul comunal sau drumul domenial). P.
podul de lemn.
8. Așa arăta planul satului Vintere în 1974. Desen de Arh. V. Zămescu.
9. Așa trebuia să arate satul Rieni la 1772. A. Casa satului. B. Prăvălia. Biserica se afla
afară din sat.
10. Planuri actuale de sate din jurul Vașcăului. Desen arh. V. Zămescu.
11. Planul așezării Roșia ( zona etnografică a Beiușului) în anul 1973. Cătunele și
crângurile erau în jur.
12. Planul satului Săliște de Vașcău. Document din 12 ianuarie 1870.

70 Joan Godea
13. Planul satului Leheceni (Bihor). Document din 6 februarie 1870.

14. Planul satului Ștei la 24 februarie 1871.
15. Sat de tip geometric. Avram Iancu (jud. Bihor), în anul 1974.
16. Desen din 1772 indicând fațada obligatorie pentru o casă de colon.
17. Document. Planurile caselor iobagilor indicate în anul 1773. 1. stânjen = 1 orgia
=l,895m;l stânjen = 6 picioare = 6; șuhuri; 1 șuh = 0,316 m
BIBLIOGRAFIE
*** Arhivele Statului Oradea (ASO) - Fond: Episcopia romano-catolică de Oradea
(Episcopia), acte economice, Dosar nr. 2603,2605,2606.
ASO, Fond: Episcopia, Acte economice, Socotelile provizoratului de Beliu, 1745.
ASO, Fond: Episcopia, Acte economice, Dosar nr. 4 001, Prottocollaris synoptica
demonstratio operadonis Commissionis Regiae... 1769 conclusa, p. 110-114
ASO, Fond: Prefectura județului Bihor (în continuare prescurtat Prefectura), Inventar
nr. 41, dosar nr. 42, f 20-21; dosar nr. 162, £ 370370 v.
ASO, Fond: Capitlul Episcopiei romano-catolice de Oradea (Capitlul), Registre, nr. 69,
p. 156; nr. 70, f 14; f. 26; f. 71 v; f. 32 v.
ASO, Fond: Capitlul, Acta antiqua, fascicolul XLV, nr,XLII, Registrum domorum in
reductorum in mense mardi 1773, f.1-1 v, f. 2, f. 3, f. 3-3 v, f.3v, f.4, f. 4 v, f. 5,
f. 5 v, f. 6, Registre, nr.70, f. 40, Registre, nr.71, f. 157, Registre, nr.70, f. 4, f.53,
f.74 v, f.85, £109, £107, f.45-45 v, f. 63 v, f. 67 v, f. 91, f. 108 v, f 155.
ASO, Colecția de documente foi volante, dosare nr. 23, f. 107; f. 108-108 v.
ASO, Fond: Episcopia, Acte economice, dosar nr. 2318,3826,2858.
ASO, Fond: Domeniul episcopesc român unit de Beiuș, dosar nr. 1
ASO, Episcopia, Registre, nr. 373, Conscriptio Urbarialis Dominii Belenyes 1770-
1771-, Registre, nr. 1, f. 59.
*** Istoria României, voi. III, Bucure,sti, Ed. Academiei, 1964, p.428
BLAGA, Lucian
1972 Elogiu satului românesc, în izvoade, București, Ed. Minerva
BUTURĂ, Valeriu
1966 Adăposturile pastorale din Țara Moților, în Anuarul Muzeului Etnografic
al Transilvaniei pe anii 1962-1964, Cluj
COVACI, Veronica
1973 Manufactura de sticlă din Beliu în primajumătate a secolului al XVIII-lea,
în Crisia, vol.HI, Oradea.
CUCU, Vasile - BĂCĂNARU, Ion
1972 Geografia satului românesc. Caractere geografice contemporane, în
Sociologia militans, V, Sociologie geografică, București, Ed.Știintifică
DRAGOMIR, S. - BELU, S.
1968 Contribuții la istoria așezărilor românești din Munții Apuseni secolele
XIII-XVI, în Cumidava. Anuarul Muzeului Județean Brașov, Brașov
DUNĂRE, Nicolae și colaboratorii
1974 ȚaraBârsei, voi. II, București, Ed. Academiei R.S.R.

ILEA, Ana - POPOVICI, Ioan

1973 Fierăria de la Vașcău, Crisia, voi. III, Oradea
IONESCU, Grigore
1954 Relatare asupra istoriei arhitecturii românești din cele mai vechi timpuri
pâină în ziua de azi, București
MAGER, Traian
1938 Ținutul Hălmagiului, partea I, Cadrul istoric, Arad
MANCIULEA, Ștefan
1931 Sate și sălașuri din Câmpia 7zsez, Buletinul Societății române de geografie,
tom. L, 1931, București
MARX, Kari
1948 Anchetă pentru muncitori, Institutul Social Român. Texte și traduceri.
Cuvânt înainte de Dimitrie Guști), București apud N. Dunăre și colaboratorii,
Țara Bârsei, București, Ed. Academiei R.S.R.
MEZŐSI, Károly
1943 Bihar vármegye a Török uralom megszűnése idejében 1962, Budapesta
MIHĂILESCU, Vintilă
1926 Trebuiesc recunoscute trei tipuri de sate: satul adunat (sau concentrat),
satul răsfirat și satul risipit, Buletinul Societății române de geografie, tom. XLI,
București
MUREȘAN, Pompei
1969 Contribuții la studiul așezărilor din Câmpia Transilvaniei, AMET, Cluj
PASCU, Ștefan
1972 Voievodatul Transilvaniei, vol.I, ediția a Il-a, Cluj, Ed. Dacia
PAVEL, Constantin
1926 Locuri și oameni din Munții Bihării, Beiuș
PETRESCU, Paul
1969 Xșezările, în Tancred Bănățeanu, Arta populară din nordul Transilvaniei,
București
STAITL, H. H.
1958-1959 Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, voi. I-II, București
VLĂDUȚIU, Ion
1973 Etnografia românească, București, Ed. Științifică
VUIA, Romulus
1918-1928 Așezările casa și portul țăranului român din Ardeal și Banat, în
Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș 1918-1928, voi. I, București
1937 Le viliágé roumain de Transylvanie et du Banat, La Transylvanie,
București
1945 Satul românesc din Transilvania și Banat, Cluj

72 Ioan Godea

Revoluția" arhitecturii satului în secolul alXVIII-lea in Transilvania 73
Ii». Hăunaa
Capete fomeno
' COMiCt
5. f1of»vfac/vn
, cit tfy'c/i
{Htiffa. \sM<iar/a)
t. <?ai« scribviw
■manvfacfotei
D. Moace de îfâ-
ríimtpárrá
r. Oue mahtrv-
fui de /a ma-
nufactvn
T Aielierv/ de
pdizat sMa
S. Orfana dome-
H. ma/d-pefífo
dregiforu/eco
jUl__ - ----
■" * r~ ■' /
nomic -Cm ab- r~ 1 1
1 zi_2—-—....... ——
tnemdi \ -i—ă‘
\~1 s
Jt. Biterica oda-
-tiO 17 1
5/
J~ /
doxi romăti 1 62 r 1 ———■—
L . — »
K. CatapreoM»
-1 ’
OA/OCÎOX ~L 9
o® floari
$ -I «
■x ~1 '* , ____
: '“1 /e
■' ;-ț z’
■i‘ _
‘ , >p
Cfdyo /ea/ <Xr
*'. 22 5 sAmfesef
3_5° . .
-1 W
-1 7J
-T
- ., —
te r
!i r -1 ™
'« S
ar r
« r ' ~— ■■ " ~~— ------
“ r
1 . ± r
n_ 99
~1
□__ y
se
1
39
n
<o
! 42- -
-1 •’ - -
■*» *«■
—J -?
n„ **
-1

74 Ioan Godea

Revoluția" arhitecturii satului în secolul alXVIII-lea în Transilvania 75

76 Ioan Godea

Revoluția " arhitecturii satului în secolul al XVIII-lea în Transilvania 77

78 Ioan Godea

Revoluția" arhitecturii satului în secolul al XVIII-lea în Transilvania 79

80 loan Godea

Revoluția’’ arhitecturii satului în secolul alXVlll-lea în Transilvania 81

THE FLOWER OF SAXON PAINTED FURNITURE.
WHERE IS IT NOW?
An interim report. November 2010
Bemard D. COTTON
Motivul florii în mobilierul săsesc pictat. Unde este acum?

Raport intermediar. Noiembrie 2010
Studiul de față reprezintă un proiect de cercetare în colaborarea dintre

membrii personalului Muzeului Etnografic din Sibiu (ASTRA) și în mod special
muzeograful Simona Malearov și Prof. Dr. Bemard (Bili) Cotton, istoric britanic al
mobilierului. Proiectul se bazează pe munca de teren, implicând vizite efectuate la
posesorii mobilierului săsesc pictat, pentru a înregistra mobilierul lor și contextul
locuințelor, precum și pentru a cunoaște istoriile orale ale proprietății și folosirii lui.
Astfel, studiul caută să stabilească tipare ale dreptului de proprietate a mobilierului
antic în zilele noastre, în România, dacă din punct de vedere istoric a rămas în
posesia familiei fără rupturi istorice; achiziționat ca parte din mobilierul casei sau
tăcând parte din comerțul cu mobilier antic.
Prezentul studiu se dorește a avea o întrebuințare dincolo de tiparele
proprietății mobilierului istoric, pentru a răspunde întrebării mai extinse despre
felul în care o societate în continuă creștere și schimbare reușește să păstreze și să
privească deținerea obiectelor ca imagine și astfel construiește dicotomia dintre
tradiționalism și modernism în societatea contemporană.
Keywords: Mobilier săsesc pictat, proiect de cercetare în colaborare bazat pe

munca de teren, proprietate și folosire, istorie, tradiționalism, modernitate.
Project description
This study is a field-work based project which seeks to investigate and
record the present ownership and use of tradițional Saxon painted fumiture in
contemporary Románián society. Historically, this fumiture was widely owned by
members of the Saxon community in Transylvania, and formed an important part
of the domestic fumishings in homes, at least through the 18th, 19th and into the
20th centuries. It was integrated intő houses in close association with textiles and
tradițional forms of needlework, which represented pride in the home, and in
particular the domestic craft skills of women, and may be seen, in some senses, as
inseparable írom it.
This study has begun its investigation in the villages to the south of
Sighișoara and in the area around Sibiu, but it is hoped to extend its research more
widely in subsequent research expeditions.
The project recognises that during the 20th century in particular, social and
political upheavals in the lives and social structura of Saxon agrarian communities
have resulted in large numbers of Saxons leaving Romania to settle in Germany,

The Flower ofSaxon Painted Furniture. Where is it now? 83
with the result that the material aspects of their lives were indelibly fractured.
During the 1990 - 2000 period, much of the tradițional furniture was sold to
dealers who travelled the villages buying furniture which was transported to the
antiques markets in other countries. This trade, although still in existence, has now
declined in its viability as tastes have changed, and this new, relative stability leads
this project to ask its central questions - In what ways is the remaining tradițional
Saxon furniture integrated intő contemporary society? What are the pattems of
ownership, and how is it regarded and used by diverse owners today?
In asking these questions, the study moves away from the tradițional
pursuits of furniture historians who, whether searching fór the evidence and
continuity of traditions, or simply describing furniture exemplars by adopting the
methods of aesthetics and connoisseurship, are focussed on furniture at the centre
of their investigations. This study, in contrast, is more widely involved in questions
related to the ethnographic study of furniture in a changed and changing world, and
seeks to identify the individual biographies of both furniture and its owners. This, it
is hoped, is not merely a journalistic exercise, bút one in which the histories of
ownership and use of furniture provide insights intő the adaption and survival of
tradițional objects in Románián society more generally.
The origins of this field study deserve explanation if the reader is to be able
to situate this interim report in a clear context. The author's credentials fór
undertaking this work are simply that his area of study fór almost forty years has
been that of recording the wide variety of British vemacular furniture traditions,
publishing research, and teaching this subject to different groups in Britain and in
countries where the British settled. His work has extended, too, to researching the
traditions of furniture which British emigrants made in the countries which they
went to, including the USA, Canada, Australia and New Zealand.
Not coming from an art history background, his academic record is
unusual in this sense, but is totally central to the methodologies which he employs
in analysing furniture, and piacing it within the many related 'worlds' which create
its meaning. In this way, his MA in sociolinguistics at the Institute of Education,
London University, followed by a Doctorate there, provided him with different
analytical frameworks during his programme of work to analyse the cultural
meanings conveyed to children in the process of teaching them to read. This
brought him intő contact with diverse theoretical models, including semiotics,
linguistics, poetics, psychoanalysis, and importantly, the search fór hidden codes in
the construction of meaning.
These theoretical frameworks, although apparently unrelated to furniture
studies, have led the author to search fór coherence, systematicity and meaning in
the traditions of local furniture making, piacing it within a cultural context which
seeks a humanistic explanation fór its existence, and which allows him freedom to
allow many influences to be brought to bear on his subject; architecture; social space
in the home; diet; material and tool availability; furniture types and construction;

84 Bemard D. Cotton
workshop organisation; decorative iconography; economics; and work pattems, fór

example.
However, all of the studies undertaken by the author during his research
life, whether in the broadly differing regional cultures of the United Kingdom, or in
the dispersed communities of Newfoundland, fór example, have hitherto had one
thing in common: that these cultures all used English as their first language. To
attempt a field study of vemacular fumiture in the Saxon villages of Transylvania
therefore poses obvious difficulties from the outset. Why then choose to undertake
a study in this region?
As with many experiences, serendipity has played its part - in two events
in particular. The first was attending as a speaker, the ninth Stichling Ebenist
Internațional Symposium on wood and fumiture conservation in Amsterdam in
November 2008, when Prof. Dr. Gerdi Maierbacher-Legl spoke of the remarkable
group of one hundred and twenty chests (ark coffers) found in the roof of Bradeni
viliágé church a few miles south of Sighișoara, and a subsequent programme of
conservation of somé of these. This dramatic fínd was an inspirational trigger in
my ambition to visít Transylvania, and one which was later compounded by an
increasing understanding of the work of the Mihai Eminescu Trust whose
Chairman of Trustees, Jessica Douglas-Home happens to be a neighbour in
England. This organisation has undertaken the restoration of Saxon houses in a
group of villages to the south of Sighișoara and the training of mén and women in
the crafts needed to undertake sustainable repairs, as well as creating somé tourist
infrastructura. Encouraged by Jessica Douglas-Home's personal enterprise and the
work of her Trust has been fundamental in encouraging the author's deșire to visit
Románia, particularly to explore the viliágé of Viscri, and to establish if a study of
tradițional Saxon fumiture could realistically be achieved in a wider sense.
As an adjunct to our first ten-day expedition, visíts and conversations were
arranged with a number of museum professionals in the region, including the
Ethnography Museum, Cluj Napoca, where the project has benefitted írom the
generous help of curator, Flavia Stoica and her colleagues Mr. Augustin Goya and
Dr. Tekla Totszegi; and at the Saxon Ethnographic Museum at Sibiu (ASTRA),
have enabled links to form between us. At Sibiu, the director Valeriu Olaru and his
curator of fumiture, Simona Malearov, agreed to undertake a joint project in which
the curator of fumiture, with the help of other well-wishers, would contact home
owners fór us to visit; and that she would become a colleague and translator in the
subsequent field-work.
With this structura in place, we, as a team, (Simona Malearov, my wife
Gerry, and myself), have now completed a further field-work programme, visiting
somé eight houses within a sixty mile radius of Sibiu to make photographic and
oral history records at each place. Somé of our findings and inițial conclusions ara
briefly given below, bút further evidence will be required to create a more
comprehensive survey.

The Flower ofSaxon P ainted Furniture. Where is it now? 85
The first research expedition

The field-work to date has been accomplished over two ten-day visits
during 2010 and has involved the author and his wife living in a house in Viscri
and being introduced to viliágé homes by a staff member of the MET, Gerhilde.
She, as a Saxon who emigrated to Munich during the Ceausescu period, has since
retumed to live again with members of her family and to take up work in the
viliágé. Much recording work was accomplished here with her assiduous help, and
Illustrations 1 and 2 show the furniture-filled interior of one life-long resident's
home. Sarah Dootz, the owner, has her own marriage (dowry) furniture and somé
other, later, accumulated pieces. From this first encounter, we obtained detailed
descriptions of the furniture and accompanying needlework, and gradually, the
social pattem of its use, its terminology, and the division of space within the home,
all of which was graphically illuminated. (Schmitz, 2010) Care was taken to
photograph all of the pieces we were shown in the viliágé, and to record oral
histories where we could, with Gerhilde acting as interpreter.
An expedition to nearby Bradeni, too, resulted in the opportunity to record
the truly remarkable existence of the majority of the one hundred and twenty chests
in the upper stories of the church roof, mentioned above. (Illustration 3).
In the local markét town of Rupea, an outstanding collection of Saxon
furniture in the museum was admired as well, and I am grateful to the Museum
Director, Dr.Ligia Fulga, based at Brașov and her conservator for sending the
author a photographic record of these pieces. (Fulga, 2008)
An Antiques Dealer in this town who acts as a conduit for local Saxon
furniture welcomed us, and records were made of his stock of painted furniture and
the production of newly made and painted pieces. (Illustration 4)1
The second research expedition

The second, more widely based, research expedition took place in October
2010 and had the benefit of a preparatory period before the work took place in
which we sought introductions to owners of Saxon furniture who would be pleased
fór us to visít them. To this end, we solicited the help of a number of well-wishers.
In particular, Beatrice Ungar, managing editor of the Hermannstadter Zeitung
newspaper based in Sibiu, who was able to provide excellent introductions to
several now elderly Saxons írom villages near to Sibiu who had remained in their
own houses fór the majority of their lives, and who had used and still own
tradițional family furniture. In addition, a number of other contacts were provided
by curators of the local Museums, in Sebes and the German Lutheran Church
Museum in Sibiu particularly. Yet other families were recommended by the
1 The work which we undertook during these visits has subsequently been produced as a lecture
by the author in England to the Regional Furniture Society members in Sapperton Viliágé Hall,
Gloucestershire, as a precursor for a visit which the Society hopes to make to Transylvania.

86 Bemard D. Cotton
museum staff at ASTRA.

Tentative Conclusions
It became clear when we had made a number of visíts to homes that our
research was becoming shaped and defined by the information we were gathering,
and that grounded theory was becoming ever more central to our work.
In this, we made no distinctions in ownership pattems other than that the
householder had one or more pieces of Saxon fiimiture in their possession. Taking
this as the defíning principie liberated us írom making exclusion clauses which
might rule out owners who had simply bought their fumiture, and had no long-term
or hereditary relationship with it. It had, too, the effect of broadening our rangé of
ownership pattems immensely, and allowed us to begin the task which we had set
out to investigate: that is; How is tradițional Saxon painted fumiture now owned
and utilised in contemporary Transylvania (2010)? To this question, we may now
add; Is there still an ownership andfunction pattern which remains unbroken from
earlier generations? And; What alternative forms ofownership exist today?
Having gradually built a body of empirical data on the basis of a number of
visíts to fumiture owners in widely dispersed communities, a number of tentative
conclusions became evident. The fírst of these was that yes, it appears that
unbroken ownership pattems do exist. As yet it is nőt clear how common this is,
bút the household owned by an elderly but active Saxon widow in the viliágé of
Amnas, for example, shows the evidence of a true continuity of tradițional life, in
terms of embracing a completely self-sufficient agrarian mode of food production
and homeopathic remedial medications. The house contains an assembly of painted
fumiture (one chest dated as late as 1937) with a spectacular array of embroidered
textiles including pillows, table cloths, and wall hangings.
On asking the owner about tradițional dress, a complete anthology of hand
sewn and embroidered colourful dress was revealed, with the offer to dress Simona
Malearov in each dress mode appropriate to different stages in a viliágé woman's
life, írom maidén to elderly woman. A complete record of this programúié of
dressing was made as part of the recording of the interior and exterior environs of
the house, and Illustrations 5a and 5b shows the interior of this house and one stage
of the dressing in costume.2
Another and nőt uncommon form of tradițional ownership was revealed in
other visíts; that of owners of fumiture who have retained family pieces in their
homes as part of a homage to the pást, or as a nostalgic memorial to familial ties. In
these cases, however, the tradițional fumiture was separated from the more modem
mass-produced fumiture which was typically found as part of working people's
homes, and located in kitchens or, in other cases, in separate seldom-used rooms
(Illustration 6). This sense of separateness prevailed in many homes, and
2 Further visits are to be made to this lady's home to leam more from her about her skills and
understanding of her self-sustained life.

underlined the cultural dichotomy of the 'then and now'.

Yet other homes were furnished with tradițional furniture bút without the
emoțional attachment of its owner/users. In these terms, the fumishings of a
Pastor's house, fór example, contained painted furniture as part of the 'instituțional'
fumishings of the incumbent's lodging being used without the relationship which
was in evidence where the furniture had family connections (Illustration 7).
Another form of ownership, if of a temporary natúré, was demonstrated by
Antiques Dealers who, as a sub-culture, often feel enthusiastic about the qualities
and appearance of objects, and trade in them as part of their transitory relationship
with them, and which are then replaced during their role as hunter gatherer
merchants. A visít to one such dealer revealed the retained objects which formed
his household furniture and represented the credentials of his taste, displayed fór
visitors to see, and which were selected fór both their intrinsic and financial value
rather than predominantly the ergonomics of the home, which historically
characterises the ownership of vemacular furniture. (Illustration 8)
A further ownership pattéin has occurred in recent years, with non-
Romanians purchasing houses in Saxon villages, restoring them, and typically
fumishing them with both contemporary and tradițional furniture, without a sense
of ambiguity or reservation about combining old and new fumishings. Rather the
old furniture is seen to complement the otherwise anonymous modem fumishings,
and perhaps reminds owners of a sense of historic place and continuity, bút without
the necessity of a direct cultural attachment. Such homes, sometimes leased to
visitors as holiday homes, are now a feature of somé villages, and the use of
furniture by this group of incomers is a new phenomenon in the ownership pattem
of tradițional furniture, and adds yet another dimension; one in which the
transference of working eláss furniture to the middle eláss, a common modality in
Western European countries and elsewhere in the world, is alsó seen here. These
new owners commonly see virtue in such furniture and imbue it with pastoral
values or regard them as purely decorative 'Főik Art' items; while to others it is
mysterious and historic; or ultimately, that it simply has a new use in an otherwise
contemporary setting. (Illustration 9)
At each home visit, the differing forms of ownership have widened, with
each person having a unique narrative to teli about their relationship to their
furniture, and often its history in family ownership. It is the vividness of these
accounts which have become central to our growing understanding of a society
which combines modemity with an enduring tradiționalism, with the wide
economic and cultural diversity which this implies. This project hopes to publish a
selection of accounts and ownership pattems in due course.
In continuing this project, the anticipation is that further forms of
ownership will be revealed, too, and that the record produced will offer a unique
reference to the way in which tradițional furniture is adopted or maintained in situ
at this time. It is hoped that this study will, too, offer wider insights intő the

88 Bemard D. Cotton
domestic lives of a cross-section of those who own tradițional fumiture, and this
record will, may form a reference to domestic life in Transylvania circa 2010, and
provide a platform to assisi comparative studies in consumerism and social change
in this region's life in the future. This project hopes to publish a selection of
personal accounts and ownership pattems in due course.
The continuity of this project is, however, entirely contingent on being able
to locate owners of Saxon fumiture, whether town or viliágé based, and írom any
background. To this end, the author eamestly requests that anyone who can offer
advice or direct help in finding owners of Saxon fumiture should contact him by
email -
cotton@trouthouse.freeserve.co.uk or Skype bill.cotton39:
or Simona Malearov simonamalearov@yahoo.com or Skype malearovsimona.
References:
DIAS, Miko Vasques (Ed)
2008 Vemacular Fumiture. Context, form, analysis. Stichting Ebenist,
Amsterdam.
DOUGLAS-HOME, Jessica
Once upon another time. Mihai Eminescu Trust.
FULGA, Ligia (coord./Hg)
2008 Sașii despre ei insisi. Die Siebenburger Sachsen uber sich selbst.
Brașov: Transilvania Expres.
MALEAROV, Simona & ȘTEFAN, Camelia
2007 Bemalte mobel aus Siebenburgen. ASTRA MUSEUM Verlag
Sibiu/Hermannstadt
SCHMITZ, Wemer & DOOTZ, Sara
2010 Mit dér Sonne steh ich auf. landwirtschaftsverlag GmbH, Munster-
Hiltrup.
Illustrations
1. Sara Dootz with her family fumiture in her home in Viscri.
2. A painted high bed decorated with pillows woven and embroidered by Sara
Dootz. it stands next to decoratively painted glazed cupboard on chest-of-drawers.
3. Somé of the one hundred and twenty chests, (Ark coffers) located in the roof of
Bradeni (Henndorf) fortifíed Church to the north east of Sibiu.
4. The Fumiture store Mobila S.A. of Ermil Ghisoiu of Rupea, illustrating his
extensive stock of painted chests for sale.
5A. The home of Katharina Krech of Amnas, who enjoys a self-sufficient lifestyle:
living with tradițional household fumishings including painted fumiture and an
extensive array of embroidered textiles.
5B. Katharina Krech dressing Simona Malearov in her family's tradițional dress,

embroidered by her.
6. Georg Kattesch of Cisnadioara sat with his inherited painted furniture in a
visitors' annexe to his home.
7. The home of the Priest at Agnita, whose house is part of his living, in which
tradițional furniture forms part of the furniture supplied to him.
8. The viliágé home of an Antiques Dealer and shopkeeper in Agnita who displays
favoured purchases of Saxon furniture in the hallway of his home as part of his
household furniture.
9. A Saxon viliágé home, restored by non-Romanians, in which tradițional Saxon
decorated furniture is mixed with contemporary soft fumishings.

90 Bemard D. Cotton
Illustration 1
Illustration 2

Illustration 4

92 Bemard D. Cotton
Illustration 5A
Illustration 5B

The Flower ofSaxon Painted Fumiture. Where is it now? 93
Illustration 6
Illustration 7

94 Bemard D. Cotton
Illustration 8
Illustration 9

INSTRUMENTAR PASTORAL TRADIȚIONAL UTILIZAT
ÎN NORD-VESTUL TRANSILVANIEI
IOAN AUGUSTIN GOIA
Outillage pastoral traditionnel utilise pour l’obtention du lait de brebis, pour

sa transformation et pour la preservation des produits laitiers au nord - ouest
de la Transylvanie
Entre les années 1979-1997 l’auteur a recherché exhaustivement le

systeme local- agricole d’élevage ovin pratiqué traditionnellement en 86 villages
du Nord-Ouest de la Transylvanie. Pour rendre plus facile la réalisation d’une carte
future de l’inventaire pastoral, au niveau de tout le pays, l’auteur analyse d’une
maniere diachronique, Ies 15 artéfacts pastoraux utilisés pour l’obtention du lait de
brebis, pour sa transformation et pour la preservation des produits laitiers. L’auteur
precise que cet outillage ne constitue qu’une des catégories de l’inventaire pastoral
et que les autres catégories comprennent les artéfacts nécessaires â la mesure du
lait, les artéfacts auxiliaires nécessaires â entretenir et ă garder Ies moutons et ceux
nécessaires au déroulement de la vie pastorale quotidienne. L’auteur considere que
les informations â caractere régiónál présentées dans l’ouvrage vont rendre plus
faciles une mise en fiche scientifique correcte et un classement des artéfacts â
caractere pastoral de l’aréal abordé. Elles pennettront aussi une pertinente
interprétation des informations de profil recueillies au niveau du pays entier, dans
une éventuelle synthése naționale future.
Mots-clés: systéme local-agricole d’élevage ovin; outillage pastoral traditionnel;

structure, fonctions, évolution; représentation cartographique
O viitoare cartare științifică, la nivelul întregii țări, a seturilor de artefacte

pastorale implică o reprezentare geografică echilibrată a unei informații de profil
dense, obiectiv dificil de atins doar prin prelucrarea datelor culese în localitățile
(prea puține si nu întotdeauna inspirat selectate) cercetate de colectivul Atlasului
Etnografic. Lucrarea prezentă își propune să optimizeze această viitoare cartare
prin introducerea în circuitul științific a unor informații inedite privind inventarul
pastoral din nord-vestul Transilvaniei, informații obținute în urma cercetărilor de
teren desfășurate de autor în intervalul cuprins între anii 1979 și 1997, în 86 de sate
cu sistem local-agricol de creștere a oilor, situate în zonele etnografice Meseș,
Sălaj, Dealurile Clujului, Chioar și Lăpuș (lista satelor și a informatorilor intervie
vați este atașată). Considerăm că aceste infonnații cu caracter zonal vor facilita, în
plus, atât o corectă fișare și clasare a artefactelor cu caracter pastoral din arealul
abordat, cât și o pertinentă interpretare, într-o eventuală sinteză națională viitoare, a
informațiilor de profil culese la nivelul întregii țări.
In ansamblul său, inventarul pastoral cuprinde următoarele categorii funcțio
nale: a) instrumentar necesar obținerii laptelui, prelucrării lui și păstrării produselor
lactate; b) instrumentar necesar măsurării laptelui; c) instrumentar auxiliar, pentru

96 Ioan Augustin Goia
întreținere și pază; d) instrumentar necesar desfășurării vieții pastorale cotidiene.

Vom prezenta aici doar instrumentarul necesar obținerii laptelui, prelucrării lui și
păstrării produselor lactate (a), fără să analizăm separat piesele caracteristice turme
lor cu stână și cele caracteristice turmelor fără stână, deoarece, în general, morfolo
gia pieselor comune este atât de asemănătoare, încât s-ar produce repetări inevitabile.
în analiza noastră vom grupa piesele pe funcții, în ordinea utilizării lor în
procesul pastoral.
al) Recipiente utilizate pentru muls. Până prin deceniul opt al secolului
al XX-lea, în zona cercetată se utilizau pentru muls oile două tipuri de recipiente
din lemn: găleata - aproape generală - și donița, prezentă doar în câteva sate din
estul zonei.
Răspândită compact în întreaga zonă Meseș, pe Valea Barcăului, în satele
din zona Dealurilor Clujului, în Chioar și în Lăpuș, găleata caracteristică zonei
cercetate era confecționată din doage de brad și avea formă ușor tronconică (mai
largă la fund), datorată - susțin unii specialiști - nevoii de a i se crea o anumită
stabilitate în cursul mulsului. Două dintre doagele sale, situate față în față, erau mai
înalte decât restul, alcătuind două toarte sau urechi, folosite în mod diferit, în
funcție de zonă.
Pe Valea Barcăului, în întreaga zonă Meseș și în toate satele cercetate în
zona Dealurilor Clujului, prin cele două găuri (hude) din fiecare toartă se trecea o
ață de lână, împletită, formând două corzi ce se răsuceau pentru a susține între ele
strungăreață, un vas de lut de forma unei oale mici, având o buză puternic răsfrân
tă, cu care se sprijinea pe cele două corzi. Strungăreață - smălțuită sau nu - era
cumpărată din târg, de la olarii care o confecționau în mod special, avea capacitatea
de un sfert de cupă sau ceva mai mare și era considerată de informatori indispensa
bilă în cursul mulsului ("Fără de ea nu să poate, nu să poate fără strungăreață,
așe-i obișnuință''). invocându-se trei motive care impuneau ca jetul de lapte să fie
direcționat mai întâi în strungăreață, de unde laptele urma să ajungă - prin revăr
sare - în găleată.
Astfel, se susținea că strungăreață, situată la buza găleții, ușurează luarea
de aici a laptelui necesar ungerii țâțelor oii înainte de muls, operație obligatorie,
fără de care “...uaia săstrâcă la uger'’: “Cândmulgi o uaie, atunceapuijejetu i-
aci-ni (în laptele din strungăreață) și dai pă țâță și îi moi țâța și tragi de două ori
aci. Da în fundu găleții... tătdeauna să-mi bag mâna în fundu găleții, să moi țâța
la uaie? Și dacă mulg aci (în strungăreață) nu te stropește''12.
Stropitul constituie un al doilea motiv frecvent invocat de informatori,
susținându-se că strungăreață - mai apropiată de uger - împroașcă mai puțini stropi
peste mulgaș decât în cazul mulsului direct în găleată, când jetul este dirijat de la
înălțime mare. Acest motiv se invoca și în Vrancea, unde cupa îndeplinea funcția
strungăreței (Diaconu, 1930:279).
1 Inf. Costea Alexandru, n. 1930, Cemuc

2 Inf. Poptelecan Ioan, n. 1934, Zalha

Instrumentar pastoral tradițional utilizat in nord-vestul Transilvaniei 97
în sfârșit, se invocă în favoarea folosirii strungăreței faptul că ea previne

formarea unei spume groase în găleată, în timpul mulsului, spumă care ar împie
dica folosirea găleții la adevărata ei capacitate, deoarece aceasta s-ar umple “.. .nainte
de vreme”. Mulgându-se mai întâi în strungăreață, spuma se va forma aici, laptele
prelingându-se din ea în găleată, fără a mai face spumă înaltă.
Nu am întâlnit în zonă părerea că mulsul în strungăreață ar evita răcirea
rapidă a laptelui, afirmație - oricum - discutabilă (Kovács, 1969:650).
Dacă primul motiv practic invocat pentru explicarea prezenței strungăreței
(ușurarea mulsului) ne apare credibil, al doilea (stropirea mulgasului) nu ne convin
ge, deoarece mulgașul este împroșcat cu lapte și atunci când folosește strungă
reață, și încă în așa măsură, încât în unele sate din zonă păcurarul folosește în
timpul mulsului un șorț de lână special (zadie de muls), care îl protejează contra
stropilor de lapte.
De observat, în acest sens, că în Bran, unde se folosea găleata cu buză
parțial supraînălțată, menită tocmai să protejeze mulgașul contra stropirii, era
prezentă totuși, concomitent, și cupa de lemn similară strungăreței, un indiciu că
nu evitarea stropirii este motivul principal al utilizării cupei-strungăreață.
Constatăm că unii informatori se referă însă la faptul că strungăreață previ
ne împroșcarea laptelui pe jos, “în necurățenie, ceea ce ne determină să credem că
ea a jucat inițial și rolul de instanță de protecție magică a laptelui, considerându-se,
probabil, că stropii împroșcați “în necurățenie din ea nu vor spurca laptele ajuns
în găleată. Asemănarea existentă între termenul strungăreață și termenul strungă
nu credem că este întâmplătoare, ambii semnificând spații de trecere obligatorii.
Și alte spații de trecere obligatorii serveau în zonă - în mod semnificativ - comba
terii spurcării laptelui: oile erau mulse printr-o piatră găurită sau erau trecute “.. .păi
su(b) ponor” (printr-un tunel săpat în pământ) când calitatea laptelui era afectată în
vreun fel. De remarcat faptul că două cupc-strungărețe, din lemn, provenind din
vechile colecții ale Muzeului Etnografic al Transilvaniei, sunt găurite exact în
centru, pentru a permite scurgerea laptelui muls, fapt ce sprijină ipoteza noastră. Nu
este exclus ca și zadia de muls, confecționată din lână, să fi avut printre scopuri și
evitarea contactului stropilor de lapte cu corpul mulgașului, posibil impur.
Subliniem faptul că în satele cercetate de noi în Chioar și Lăpuș strungă
reață era și este necunoscută, fapt ce pune în discuție - într-o oarecare măsură -
funcția sa exclusiv practică. în varianta recentă de găleată de muls, din lemn,
utilizată în aceste sate, se mulge direct, ea neavând ațe, ci un mâner semicircular de
fier, rabatabil, numit cerc, agățat de cele două lorii de lemn și utilizat doar pentru
purtarea piesei. Anterior acestei găleți se folosea însă, în aceeași zonă, găleata cu
bâțurele, considerată aici tipul vechi de găleată de muls, păstrat până în deceniul
șapte al secolului al XX-lea în unele sate (Baba, Vălenii Lăpușului, Costeni,
Dobric, Stoiceni)3.
3 Vezi lista informatorilor

în locul strungăreței folosite în Dealurile Clujului, Meseș și Valea

Barcăului, această găleată avea “.. .două bâțurele de sânger, băgate așe, cruce, pân
torți. Numa era rău de muls, că era la mijlocu găleții, tăt acolo îți bate laptele, n-o
fost bune și s-o desființat acele “4. Informatorii din Costeni vorbesc de “două lemne
de spin", plasate cruciș prin torți, cei din Baba, Stoiceni, Văleni de “doi fuștei de
corn o de aluri'. Deoarece cele două bețe încrucișate creau mulgașilor dificultăți -
atât la muls, cât și la purtat găleata - funcția lor exclusiv practică este discutabilă,
singura explicație satisfăcătoare fiind oferită de ipoteza că bâțurelelor li se atribu
iau calități magice. Faptul că bețele erau încrucișate și confecționate din măceș
(spin) ori sânger, esențe folosite în practici de pază și de purificare a laptelui, sau
din corn ori alun, esențe socotite curate, pledează pentru ipoteza funcției lor inițiale
preponderent magice, funcție mascată, în cazul strungăreței, de aparenta sa utilitate
nemijlocită.
în satele din Lăpuș în care nu este menționată găleata cu bâțurele, este
menționată, în schimb, ca predecesoare a găleții cu cerc metalic, găleata cu gânj,
care avea trecut prin găurile celor două torți un gânj dublu, împletit la mijlocul
găleții și confecționat din nuia de mesteacăn (Gostila, Baba, Poiana Blenchii)5 sau
din “rădăcină de brad “ (Cupșeni, Ungureni)6. Deși are rol practic evident, servind
drept mâner (în Cupșeni este numit țiitoare), gânjul împletit la mijloc putea
îndeplini - presupunem - și o funcție asemănătoare cu cea a bețelor încrucișate.
De remarcat faptul că în Chiuiești și Măgoaja - sate învecinate cu aria
gânjului și bâțurelelor - găleata avea atât gânj cât și strungăreață, făcând deci
legătura cu aria vestică a zonei cercetate și cu Câmpia Transilvaniei, unde strung
ăreață era prinsă cu baiere din sfoară.
în aceste două sate, gânjul se confecționa dintr-o nuia de mesteacăn sau de
carpen, de grosimea degetului mic, răsucită și vârâtă dublu prin torți. între cele două
vițe ale gânjului se plasa o cuptiță din lut roșu, de un sfert sau de jumătate de litru,
nesmălțuită, “cu gardină mare, să steie“, cumpărată de la olarii din Târgu Lăpuș.
Deși cuptița de lut - identică cu strungăreață - s-ar fi fixat mai ușor prin răsucirea a
două ațe de lână, localnicii preferau gânjul, disprețuind utilizarea aței: “Care bărbat
avé gânj la găleată, ala era cel mai harnic bărbat. Și care avé ață îl râdeu “7.
Extinzând aria de analiză, observăm că în ținutul Năsăudului găleata de
muls avea aceeași formă cu cea din zona cercetată de noi, iar mulsul era executat
într-o cupă monoxilă, suspendată deasupra găleții, între două ațe, asemenea
strungăreței de lut. Cupa năsăudeană era executată din paltin, frasin, fag, mai rar
din mesteacăn sau brad (Morariu, 1937:171) și avea lateral un mâner aplatizat,
căruia îi corespunde - pe peretele opus - un mic umăr, ambele fiind necesare
pentru a sprijini cupa pe ațele găleții. Cupa de muls năsăudeană avea o capacitate
4 Inf. Iuga Grigore, n. 1929, Dobric

6 Vezi lista informatorilo
7 Inf. PetărGavril, n. 1923, Chiuiești

Instrumentar pastoral tradițional utilizat în nord-vestul Transilvaniei 99
de o jumătate de litru sau de un litru și era folosită atât la măsurat laptele și la muls,
cât și ca farfurie pentru păcurarii de la stână. Cupe monoxile cu formă identică am
întâlnit și la stânele din Lăpuș, unde îndeplineau aceleași funcții ca în Năsăud, cu
excepția funcției de cupă de muls, funcție necunoscută, aici, chiar celor mai în
vârstă informatori. Este dificil să hotărâm dacă cupa monoxilă a fost folosită, în
trecut, și în Lăpuș ca strungăreață și apoi - din motive necunoscute - s-a renunțat
acolo la această practică, sau dacă identitatea morfologică între cupa năsăudeană și
cea lăpușeană se datorează pătrunderii târzii a cupei monoxile în Lăpuș, odată cu
tehnica măsurării cu cupa. Cupa monoxilă, denumită în Munții Călimani cupățuie
(Someșan, 1933:318), era necunoscută în centrul și vestul zonei cercetate de noi și
la sud de ea, unde se prefera strungăreață de lut, creându-se impresia că piesa de
lemn era legată mai degrabă de aria montană. Este însă riscant de precizat și de
datat aria de răspândire a strungăreței și a cupei de muls în România, deoarece
studiile apărute nu au insistat asupra evoluției găleții de muls, așa încât absența
strungăreței-cupe în cazul unor piese publicate nu înseamnă că ea nu a existat în
acea zonă într-o perioadă anterioară, iar prezența ei în cazul altor piese nu certifică
automat o continuitate de durată lungă.
Strungăreață de lut prinsă între două ațe este semnalată și la românii și
maghiarii din Câmpia Transilvaniei, fiind folosită atât la găleata cu buză parțial
supraînălțată, cât și la cea cu buză dreaptă. Ar fi fost interesant să se fi precizat în
lucrarea lui L.K.Kovâcs referitoare la creșterea oilor în această zonă cine anume
numea găleata cu margine supraînălțată “găleată maghiară”, iar pe cea cu margine
dreaptă “găleată românească”(Kovăcs,1961:353): doar informatorii maghiari sau și
informatorii români? Deoarece găleata cu margine parțial supraînălțată a fost folo
sită și de românii brăneni (Vlăduțiu, 1961:229), ea apărând și în Valahia moravă
(Stika, 1969:281), la ucrainenii din Beskizi (Reinfuss, 1969:314), la polonezi
(Kopczynska-Jaworska, 1961:418), credem că atribuirea sa unei etnii anume într-o
arie de conviețuire etnică, cum era Câmpia, avea pentru informatori mai degrabă o
valoare identitară (căutată anume, prin forțarea realității faptice) decât una informa
tivă. Forma găleții de muls depindea în Transilvania, de obicei, de proveniența ei,
asemenea recipiente fiind produse, în general, în centre specializate, care acopereau
arii anume, centrele moțești, de exemplu, impunând pe arii largi găleata cu buză
dreaptă.
Strungăreață nu apare în studiul consultat de noi, referitor la prelucrarea
laptelui în fosta Iugoslavie, care prezintă doar găleți de muls cu mâner mobil supra-
înălțat (Novak, 1969:582 și 591), iar ambele exemplare de găleți maghiare cu
strungăreață, publicate de L.K. Kovács, provin din Transilvania (Kovács,
1969:649) nu din Ungaria, deși formularea din text lasă să se înțeleagă că strungă
reață {habfogó) era utilizată și aici. Strungăreață nu apare în publicațiile de specia
litate consultate, referitoare la Polonia (Reinfuss, 1969:314), și nu este semnalată
de Podolak8 și Stika (Stika, 1969:281) nici în Slovacia, unde găleata de muls are o
8 Die Slowakische Volkskultur (Methoden der Viehzucht), 1972, fig. 75, fig. 81

parte a buzei supraînălțată și un băț orizontal, central, folosit ca mâner. Stika

publică în studiul citat o formă veche a acestei găleți, din Valahia moravă, realizată
dintr-un trunchi scobit, căruia i s-a fixat un fund de lemn. Și această variantă are
buza supraînălțată și mâner orizontal, dar forma sa este cilindrică, nu tronconică,
cum este cea a variantei mai noi, din doage. Am observa că și gălețile vechi din
Pădureni, achiziționate de R. Vuia în deceniul trei și păstrate la Muzeul Etnografic
al Transilvaniei, sunt realizate din trunchiuri scobite și au formă cilindrică, fiind
lipsite de torți și de mâner, dar având, în schimb, o sfoară dublă, trecută prin două
protuberanțe găurite, reliefate din grosimea pereților și plasate înspre buză, în
poziții diametral opuse. Găleți de muls cu pereți monoxili au fost atestate și în
Maramureș și Oaș, anterioritatea acestora în raport cu piesele din doage fiind
logică: o asemenea piesă putea fi realizată de orice păcurar, pe când executarea
unei găleți din doage necesita cunoștințele tehnice ale unui meșteșugar specializat.
Se știe că forma tronconică a recipientelor din doage este condiționată tehnic, strân
gerea eficientă a doagelor cu cercuri fiind posibilă doar în cazul unui corp tronco-
nic. Ar fi însă interesant de clarificat de ce recipientele tronconice, din doage, utiliza
te pentru mulsul bovinelor și ovinelor, au o formă radical deosebită: gură largă,
fund strâmt (vasul pentru muls vacile), gură strâmtă, fund larg (vasul pentru muls
oile). Credem că un alt element de natură tehnică a impus această diferențiere: poziția
în cursul mulsului. Observăm că mulsul din poziție posterioară, practicat în cazul
ovinelor, prezintă atât pericolul dezechilibrării recipientului, cât și pe cel al ajunge
rii accidentale, în laptele din găleată, a unor produse de excreție. Ambele inconve
niente - inexistente în cazul mulsului lateral, practicat în cazul bovinelor - sunt dimi
nuate considerabil prin micșorarea diametrului gurii găleții de muls oi și prin mărirea
diametrului fundului acesteia. în plus, mulsul din poziție posterioară și caracteris
ticile fizice ale oii au contribuit hotărâtor la dimensionarea găleții de muls.
Revenind la gălețile de muls din zona cercetată, vom menționa că aveau o
capacitate de 7-10 litri și erau confecționate de moții (numiți mocani în zona Meseș
sau în Dealurile Clujului și abrudani în Chioar și Lăpuș) care străbăteau în fiecare
an zona, furnizând întreaga gamă de recipiente din doage de brad necesară obținerii
laptelui de oaie, prelucrării sale și păstrării produselor lactate peste iarnă. Doagele
acestor piese erau strânse cu cercuri înguste, executate din tufa (alun) sau din
cepuri (ramuri de molid), pe care le înlocuiau periodic, înainte de a trece la cercu
rile din fier, mult mai rezistente, după al doilea război mondial.
în satele din Lăpuș au fost utilizate însă și găleți de muls lucrate în satul
lăpușean Groși, care aveau aceeași formă cu piesele abrudanilor, deosebindu-se
însă de ele prin cele două cercuri de lemn aplatizate, late de două degete, încheiate
ingenios și mult mai rezistente decât cele de tufă. Gălețile din Groși - dispărute în
prezent de pe teren - aveau și ele, din construcție, conform informatorilor, bâțurele
cruce, adaptare pe care, în cazul produselor abrudane, o făceau înșiși lăpușenii.
Pentru a i se prelungi durata de întrebuințare, găleata de muls era spălată cu
zer fierbinte sau cu urzică în sezonul activ și era umplută periodic cu apă, chiar și
iama, să nu se usuce.

în ultimii 20 de ani ai secolului al XX-lea, gălețile de muls din lemn au

început să fie înlocuite în zonă cu găleți din tablă de fier sau de aluminiu, confec
ționate la comandă, care păstrează forma tronconică a găleții de lemn, având buza
fie dreaptă, ca a acesteia, fie parțial supraînălțată, "să nu slropască" (Lăpuș). După
decăderea olăritului, strungăreață din lut a fost înlocuită și ea cu cănițe de tablă,
utilizate și astăzi ca atare.
Donița era un recipient din doage de brad, folosit, în general, pentru mulsul
vacilor, nu al oilor. Corpul său era ușor tronconic (mai larg la gură) și avea o singu
ră toartă, obținută dintr-o doagă mai lungă decât celelalte. Toarta doniței era găurită
în apropierea buzei vasului, pentru introducerea palmei, și avea lungimea antebra
țului, de care se sprijinea în cursul transportării laptelui.
Donița a fost folosită - alături de găleata deja descrisă, cu bâțurele - în
satele Baba, Drăghia, Dealu Mare, Coroieni, Răzoare 9 și - sporadic - în satele din
Chioar, unde terminologia poate însă înșela, pentru că acolo termenul doniță desem
na deseori găleata de muls obișnuită, tronconică (Mesteacăn, Frâncenii Boiului,
Românești). Deoarece în Drăghia, Dealu Mare și Coroieni se practica mulsul indivi
dual al oilor în timpul verii, presupunem că tocmai această împrejurare explică
utilizarea doniței aici. Acest recipient avea doar cinci-șapte litri, fiind potrivit pentru
cantitatea mică de lapte luată de un singur proprietar la un muls, și se transporta în
sat cu ușurință, comod, cu mânerul lung sprijinit de antebraț. Cei câțiva proprietari
care mulgeau 8-10 litri de lapte de la oile proprii îl transportau fie cu tocul din
doage (bitronconic), cu capac, purtat spre casă într-o plasă de ață numită peteică,
fie cu un ciubăraș de capacitate asemănătoare, purtat într-o singură mână, cu
lemnul (un băț) trecut prin cele două torți.
a2) Recipiente utilizate pentru închegarea laptelui. în întreaga zonă
Meseș, pe Valea Barcăului, în Dealurile Clujului, în Chioar și în sudul Lăpușului
laptele muls era închegat în ciubăr, un recipient din doage de brad, ceva mai larg la
gură, cu două torți scurte, găurite, plasate față în față, obținute din două doage mai
lungi decât celelalte.
Ciubărul era folosit, în această arie compactă, atât la turmele cu stână, cât
și la turmele fără stână, capacitatea sa fiind mai mare în primul caz - depinzând de
mărimea turmei - și mai mică în al doilea caz, deoarece aici servea și pentru
transportarea laptelui în gospodărie, cale de trei-patru km sau mai mult, ceea ce
făcea de preferat - în perioada de primăvară - folosirea a două-trei ciubere mai
mici, mai ușoare. Astfel, în stâna din Gâlgău pe Someș se foloseau în perioada inter
belică două-trei ciubere de 70-80 l10, iar la stâna din Chiuiești existau trei ciubere
mari, unul având peste 100 I11, pe când în Sâncraiu Almașului, sat fără stână, laptele
se transporta în gospodărie, primăvara, când era mult, cu două ciubere a 60-70 1
g
Vezi lista informatorilor
fnf. Centea Vasile, n. 1924, Gâlgău pe Someș
1 Inf. Sălătean Gheorghe, n. 1910, Chiuiești

fiecare 12. Ciuberele din stână aparțineau asociaților (dacă asociația era egalitară)
sau păcurarului ori gazdei de turmă (dacă asociația era nonegalitară), existând în
unele sate din Lăpuș și posibilitatea de a aparține - împreună cu toate celelalte
recipiente necesare stânei - unui asociat care primea, în schimbul lor, o cantitate de
lapte din partea asociației. în acele sate fără stână în care predominau asociațiile
egalitare, ciuberele erau, în general, proprietatea întregii asociații, dar existau și
cazuri în care anumiți asociați foloseau doar ciubărul propriu.
Ciubărul din stână era purtat pe distanțe scurte cu ajutorul unui băț trecut
prin torți, în timp ce în satele fără stână era purtat până în sat de două persoane care
foloseau rudițele (Meseș) sau rudele (Dealurile Clujului) sau cumpenele (Chioar,
Lăpușul sudic), două prăjini lungi, egale, găurite la mijloc, în găuri intrând bățul
trecut prin torțile ciubărului. în acest caz, în ciubăr era transportat laptele strecurat,
închegat la staul și acoperit cu strecurătoarea, pentru a fi ferit de murdării și de
eventuale influențe magice malefice în cursul transportului. Deoarece traseul putea
atinge o lungime de patru km, fiecare dintre cei doi purtători lega de rudițe, deseori, o
funie pe care o trecea peste umeri, pentru a prelua o parte din greutatea încărcăturii
(“.. .merem așe, cu ștreangupă după cap “)13. Laptele muls seara era transportat pe
întuneric, purtătorii luminându-și drumul - când nu era lună - cu un lămpaș agățat
în fața lor, “pă rudițd'.
Exceptând sudul Lăpușului, unde ciubărul era procurat din satul Groși,
având cercurile late de lemn caracteristice, restul zonei cercetate cumpăra ciuberele
de la moții care o străbăteau anual, în preajma măsurișului.
Pentru că ne-am referit la transportarea laptelui în gospodărie în cazul
turmelor fără stână, vom menționa aici și recipientele mai recente, utilizate din
momentul transportării laptelui în gospodărie cu măgarul, acolo unde acest sistem a
fost folosit (în o parte a satelor cu hotar întins, care au renunțat la stână, din zona
Meseș, dar și în sate lipsite de stână, din vechime). Este vorba de două candire
(condire) din doage de brad, cu corpul aplatizat, cu capac din lemn și cu verigi
metalice, prin intermediul cărora erau agățate de tarnița măgarului, într-o parte și în
alta. în ele laptele era transportat neînchegat, trebuind să fie - în zilele reci - încălzit
puțin, acasă, înainte de punerea cheagului. Prin deceniile șapte-opt ale secolului al
XX-lea, candirele din doage au fost înlocuite cu candire din tablă, cu aceeași
capacitate (25-30 1), utilizate și în prezent, sau înlocuite cu bidoane de aluminiu,
realizate industrial.
Putina se folosea pentru închegarea laptelui doar în satele din nordul
Lăpușului (Ungureni, Cupșeni, Stoiceni, Costeni)14, element ce subliniază încă o
dată legăturile cu nord-estul transilvănean, pentru că forma putinei era identică cu a
budacei năsăudene (Morariu, 1937:174) sau cu a celei din Călimani, despre care L.
Someșan susține că mânerul ei unic, găurit, ar servi transportării piesei pe cal
12 Inf. Borbei Vasile, n. 1922, Sâncraiu Almașului

13 Inf. Grad Trifan, n. 1929, Fântânele

(Someșan, 1933:317). Nu este exclus ca satul Groși, mai aproape de acea arie, să fi
mijlocit aceste legături, deoarece putina lăpușeană era comandată, de obicei, aici.
Confecționată din doage de brad, putina interbelică era tronconică, având
gura mai largă, pentru a permite strângerea cașului cu palmele și ridicarea lui -
după strâns - pe antebrațe. Doagele erau strânse cu trei cercuri de lemn, late de cca
patru cm, una dintre doage - mai înaltă decât celelalte - alcătuind unica toartă a
piesei, cu orificiu de prindere și purtare. Putina era acoperită cu un capac de lemn,
alcătuit dintr-un fund mărginit de o gardină încovoiată la căldură, cu ajutorul căreia
capacul - având lateral o tăietură prin care trecea toarta putinei - se fixa peste gura
acesteia. Capacul fiind mobil, partea sa interioară era și este folosită la stână drept
fund pe care se răstoarnă din ceaon mămăliga consumată zilnic.
Capacitatea putinei varia, în funcție de mărimea turmei. Pentru a se ușura
manipularea - mai dificilă, din cauza toartei unice - putina a primit - concomitent
cu trecerea la cercurile de tablă - torți metalice laterale sau chiar mâner metalic
semicircular, dispus în partea superioară.
Conform lui N. Dunăre, recipientul de închegat laptele se mai numea
putină (termen latin) în Banatul sud-vestic, Mărginime, sudul Carpaților Răsăriteni,
Moldova de nord și de est, Maramureș, Țara Oașului, Satu Mare etc. și se numea
ciubăr (având forma corespunzătoare) în Sălaj, Banat, ținutul Crișului, Câmpia
Transilvaniei, M. Apuseni, Valea Jiului, ținutul Oltului, Țara Bârsei, sud-estul
Dobrogei etc. (Dunăre, 1969:616).
Menționăm că informatorii din zona cercetată susțin că aici laptele nu a
fost închegat vreodată în căldarea metalică, care era folosită exclusiv pentru
obținerea jintiței.
a3) Strecurătoarea pentru lapte. Țesătura care servea acestui scop era
numită în perioada interbelică strecurător-strecurătoare în zona Meseș și în
Dealurile Clujului, strecură-strecur în Lăpuș sau, izolat, (cu termeni proprii altor
domenii) bănduroi (Fălcușa)15, cenușer (Poiana Blenchii)16, leșier (Frâncenii
Boiului)17, dosoi (Boiu Mare)18.
Exemplarele vechi au fost țesute - peste tot în zonă - din păr de lână,
deoarece nu lăsau fire pe caș și “nu să podéu “, adică nu se îmbâcseau repede cu
grăsime și murdărie, putând fi curățite ușor, prin simplă scuturare, când era nevoie.
Nu excludem însă posibilele conotații magice pierdute ale acestei preferințe. Spre
sfârșitul perioadei interbelice și după război, strecurătoarea din lână a fost înlocuită
treptat cu cea din pânză rară, de cânepă, țesută “fir în dinte".
în Chioar și Lăpuș se prefera în perioada interbelică utilizarea strecurătoa
rei de dimensiuni mari care - întinsă peste putină sau peste ciubăr - nu avea nevoie
dedesubt de un suport special, când se turna laptele, mai ales dacă în torțile
15 Inf. Blenche Alexandru, n. 1907, Fălcușa

Inf. Mureșan Gavril, n. 1911, Poiana Blenchii
Hosu Ioan, n. 1911, Frâncenii Boiului
Inf. Iluțan Alexandru, n. 1923, Boiu Mare

ciubărului rămânea fuștelu de purtat (Răzoare, Gostila, Poiana Blenchii, Fălcușa,

Frâncenii Boiului)19.
în zona Meseș și în Dealurile Clujului însă, unde strecurătoarea avea
dimensiuni mai reduse, ea era sprijinită în unele sate pe un crac de ciubăr (o crean
gă bifurcată) așezat peste gura ciubărului (Răstolțu Mare, Pria, Cizer, Stârciu)20, iar
în alte sate colțurile strecurătorii erau întinse de două bețe ascuțite (tăpușe, găteje,
vergele), petrecute pe după torțile ciubărului (Fildu de Sus, Buciumi, Bodia,
Bogdana, Rus, Ciureni, Ceaca, Fântânele, Sâncraiu Almașului etc.)21. Modalitatea
specifică de fixare a celor două bețe a făcut ca această ultimă tehnică de strecurare
să fie folosită doar în zona în care se utiliza ciubărul pentru închegat laptele
(Dunăre, 1969:607).
Cracul de ciubăr este semnalat - izolat - și în afara zonei Meseș (în
Chiuiești era numit furcă de ciubăr 2223 ). iar în Ungureni și Cupșeni este menționat
cercul de tufîP, un cerc din nuia de alun, traversat de două vergele încrucișate.
Având un diametru ce depășea pe cel al gurii vasului de închegat, acesta se așeza
peste putină, sub strecură, fiind similar hârzobului (vârzobului) năsăudean (Morariu,
1937:172) o nouă dovadă a contactului dintre cele două arii. Hârzobul este
semnalat de N. Dunăre și în Oaș și Bucovina (Dunăre, 1969:607).
în ultimele decenii, tifonul a înlocuit strecurătorile de pânză, la unele turme
folosindu-se chiar strecurătoarea metalică mică, industrială, folosită în gospodărie,
în general, pentru strecurarea laptelui de vacă.
a4) Recipientele pentru cheag. La stânele din Lăpușul nordic, cheagul
preparat se păstra și se păstrează în cofa tiagului, un recipient din doage de brad,
tronconic, (mai larg la fund), având un mâner lateral, care face corp comun cu una
dintre doage. Partea de sus a mânerului depășește buza cofei, pe ieșitura astfel
formată îmbucându-se urechile capacului, prin care trece un ax de lemn sau de fier,
care alcătuiește țâțâna. Cofele vechi pentru cheag, lucrate în satul Groși, erau legate
cu cercuri de lemn late, cele recente au cercuri de fier.
Cofa tiagului se păstra în stână, la căldură, cheagul fiind adus de acasă de
fiecare baci (proprietar al laptelui). Acolo unde se angaja în perioada interbelică
baci cu simbrie, el era cel care prepara cheagul în perioada întregului sezon.
în restul zonei cercetate - chiar și în vecinătatea Lăpușului (Măgoaja,
Chiuiești24) - cheagul preparat, lichid, se păstra la turmele cu stână în vas de lut
(cântă, ol), deoarece acesta putea fi încălzit mai ușor, prin apropiere de foc, atunci
când afară era răcoare.

20 Idem
21 Idem
22 Inf. Sălătean Gheorghe, n. 1910, Chiuiești

a5) Instrumentar pentru bătut și mestecat laptele închegat. La stânele

cercetate în Lăpuș și Chioar s-a folosit în scopul menționat instrumentul numit fie
jintalău (în nordul Lăpușului și în Chioar), fie sterci ori terci (în sudul Lăpușului:
Baba, Vălenii Lăpușului, Poiana Blenchii, Fălcușa, Gâlgău)23, fie, sporadic,
26 sau roată de bătut laptele (Chiuiești)27.
bătălău (Măgoaja, Gostila)25
Indiferent de nume, instrumentul are peste tot aceeași structură de bază,
constând dintr-o coadă de alun de 80-100 cm lungime, prin capătul gros al căreia
trec două lamele de lemn, intersectate în unghi drept, numite pene. Cele două
variante ale piesei se constituie în zonă în funcție de mărimea părții active și de
modalitatea de dispunere între pene a unor lamele lemnoase fine și elastice, numite
durături, obținute prin crăparea unei nuiele de tufă (alun) și prin aplatizarea, cu
cuțitul, a celor două jumătăți.
Varianta cu cercuri a jintalăului are penele mai scurte, prin ele trecând
durături grupate în două sau trei inele, care formează cercuri concentrice, cel mai
mare dintre ele unind cele patru vârfuri ale penelor, iar cel mai mic - bazele lor.
Varianta cu ochiuri a jintalăului are penele ceva mai lungi, iar între cele
două cercuri de durături se intercalează patru cercuri mai mici, tot din durături,
numite ochiuri, câte unul în fiecare spațiu delimitat de pene.
în mod semnificativ, jintalăul nu era și nu este folosit în satele din Lăpuș în
care proprietarii încheagă laptele în gospodărie: Drăghia, Coroieni, Dealu Mare28.
Aici, laptele se mestecă cu o lingură de luat jintiță, a cărei cupă este mai mică decât
a celei similare, folosită la stânele lăpușene. Cu lingura de lemn să sparge și să
mestecă laptele închegat în cazul tuturor turmelor cercetate în zona Dealurilor
Clujului, în zona Meseș și pe Barcău, indiferent dacă este vorba de turme cu stână
sau de turme fără stână. Lingura mare folosită în scopul descris are coadă lungă,
dar cupa ei - alungită - depășește în mărime doar de cca patru ori o lingură de lemn
obișnuită (pentru mâncat). Laptele închegat să sparge cu cupa lingurii, în cruce,
examinându-se aspectul zerului, după care - în cazul în care laptele este bine
închegat - este amestecat energic cu lingura, cu mișcări circulare.
Se conturează deci, sub aspectul abordat, două arii compacte în zona
cercetată: cea estică, a jintalăului, prezentând similitudini cu zona de munte (carac
terizată prin prezența obligatorie a stânei) și cea vestică, în care lingura mare s-a
generalizat, probabil, pomindu-se de la experiența prelucrării laptelui în gospo
dărie. Referindu-se la întreaga Transilvanie, L. K. Kovács ajunge la concluzii
asemănătoare, precizând că în estul, nordul și nord-estul Transilvaniei se folosea
jintalăul cu cercuri (reprodus în lucrarea sa în planșa III, 4 și 6), în timp ce în
vestul, sud-vestul Transilvaniei și în Secuime laptele închegat era terciuit cu mâna,
deși jintalăul este semnalat pe la 1900 și în localități din vestul și sudul
25
26 Idem
27 Idem
28 Idem

Transilvaniei (Kovács, 1969:675-676). Este discutabilă însă - cel puțin pentru

vestul zonei cercetate de noi - afirmația sa că amestecarea laptelui închegat cu
lingura de luat jintiță ar fi o practică recentă.
a6) Țesătura utilizată pentru scurgerea zerului din caș și pentru
modelarea acestuia. Cașul scos din putină sau ciubăr era așezat, în satele zonei
cercetate, direct într-o țesătură anume, numită fie strécura (Lăpuș), fie prinzare sau
prinsoare (Meseș), fie straiță de caș (Dealurile Clujului și Chioar).
în întreaga zonă cercetată, strecura veche consta dintr-o bucată pătrată de
țesătură rară, din păr de lână, ale cărei colțuri se înnodau laolaltă peste cașul conți
nut, întregul suspendându-se, pentru scurgerea zerului.
Și în acest caz, piesa țesută din lână a fost înlocuită în perioada interbelică -
mai repede sau mai târziu, în funcție de zonă - cu una țesută din pânză de cânepă,
fir în dinte, pentru a fi rară.
Strecura de pânză din Lăpuș avea formă pătrată și dimensiuni mari, o
latură atingând 1-1,5 m, “cât o față de masă “, pe când prinzarea din zona Meseș
avea - la aceeași formă - dimensiuni mai mici. Țesătura își păstra în ambele zone
forma de cupon, strângându-se prin înnodarea colțurilor sau - uneori - cu ajutorul
unor sfori suplimentare, prinse la colțuri.
în satele din Dealurile Clujului și din Chioar, cuponul de pânză era însă
îndoit și cusut pe două laturi, formând straița de caș, prevăzută cu două baiere, o
formă evident evoluată. După introducerea cașului, gura straiței se lega cu baierele,
dar nu strâns (“II legam, da’ nu-l strángém, să să facă cașu uns și bun. Dacă-l
strângi, tăt-tăt-tăt untu și dulceața ies din el (de)odală “29) și se atârna, pentru
scurgerea zerului.
Sunt semnalate și forme intermediare, între cupon și straiță, cum ar fi
cuponul pătrat îndoit pe diagonală, în triunghi, cusut pe o latură și prevăzut cu baier
(Ileanda, Rus)30.
Crinta monoxilă, pentru presat cașul, este necunoscută în zona cercetată de
noi, nefiind tradițională nici în Munții Rodnei, unde a fost folosită doar de ciobanii
bârsani (Morariu, 1937:114). Dintre zonele transilvănene în care se folosea crinta
N. Dunăre menționează Țara Bârsei, Munții Apuseni și Banatul, iar dintre cele în
care se folosea tradițional țesătura suspendată menționează ținutul Rodnei și
Maramureșul (Dunăre, 1969:620). L.K. Kovács semnalează crinta în Câmpia
Transilvaniei (Kovács, 1961:356-357).
în Valahia moravă cașul se storcea tot într-o pânză suspendată, numită
hrudarka, informatorii necunoscând crinta, menționată totuși, de unii autori locali,
la începutul secolului al XIX-lea (Stika, 1969:282, 284 subsol).
Cupoanele din tifon au înlocuit în ultimele decenii - în întreaga zonă
cercetată - strecurile tradiționale.
29 Inf. Rocaș Vasile, n. 1914, Valea Hranei


a7) Recipientele utilizate pentru fiertul zerului și obținerea jintiței. în

majoritatea stânelor din zona cercetată (Lăpuș, Chioar, Meseș), zerul dulce era fiert
în căldare, semnalându-se însă - rar - și stâne (Răstolțu Mare) în care zerul dulce
era fiert, în perioada interbelică, în mai multe oale de lut, mari, "de două cofe”
fiecare. Fierberea zerului în oale de lut, pentru obținerea jintiței, era generală, în
schimb, în satele fără stână la staul, sate în care laptele era prelucrat în gospodărie.
Spre sfârșitul perioadei interbelice, după înmulțirea vetrelor cu plită în sate, zerul s-
a fiert, în asemenea cazuri, în oale de fontă, cumpărate de la oraș, înlocuite după
război cu oalele din tablă, emailate, actuale.
Căldarea, numită în Lăpuș, explicit, căldare de urdit, era confecționată
inițial din aramă, iar mai târziu - din fontă sau chiar din tablă de fier, spoită anual,
pentru ca urda să nu se prindă de fund. Capacitatea căldării depindea de mărimea
turmei, iar toarta sa semicirculară permitea suspendarea ei - pe gujba din lemn
curbat natural sau pe lemnul orizontal, susținut de douăfurci - deasupra vetrei libere.
a8) Instrumente necesare obținerii jintiței. Pentru ca jintița să nu se
prindă de fundul căldării în timpul fiertului zărului dulce, în satele din nordul
Lăpușului se amestecă în zer cu șterțul, un băț de tufă sau de fag, al cărui capăt mai
gros era crăpat în patru-șase vițe, scămoșate uneori prin batere cu muchia securii
(Cupșeni, Ungureni, Costeni, Stoiceni, Dobric)31. în Cupșeni și Ungureni, șterțul se
confecționează în prezent dintr-un băț în al cărui capăt crăpat se fixează, prin
legare, afiniș32.
în acele sate din Lăpuș în care instrumentul pentru spart laptele era numit
sterci, instrumentul folosit pentru învârtit în jintiță se numea meci sau mecerlău și
consta fie dintr-un băț în al cărui vârf crăpat se prindeau rămurele de mesteacăn,
strânse cu o gujbă (Baba, Drăghia)33, fie dintr-un băț ce avea legată la un capăt o
cârpă curată, de cânepă (Gostila, Poiana Blenchii)34. în Măgoaja se înțelegea prin
șterț un instrument cu funcție similară, constând dintr-un băț al cărui capăt gros a
fost transformat, prin aplatizare, într-o lopățică elastică35.
în stânele din zona Meseș se folosea pentru învârtit în căldarea cu jintiță o
măturică din nuiele de mesteacăn, un “crac cu tri-patru crengi “, tot din mesteacăn,
fiind semnalat și la stânele din Chioar, concurat de piesele cu funcție similară
întâlnite în Lăpuș.
în satele fără stână, în care jintița se obținea în gospodărie, aceeași lingură
mare utilizată la spartul laptelui închegat era folosită și pentru a se amesteca în oala
cu zer clocotind, iar mai târziu - la luarea jintiței fierte. Este ușor de observat
caracterul multifuncțional al unor piese de inventar pastoral folosite în cadrul
turmelor fără stână, în contrast cu instrumentarul specializat folosit în cadrul
turmelor cu stână.

32
Inf. Goja Gavril, n. 1909, Măgoaja

a9) Lingura pentru luat jintița. Funcția de bază a acestei linguri era cea
de a manevra în cursul urditului bulgării de jintiță din căldare, pentru a se fierbe
bine, și de a-i ridica la final, așezându-i în strecura de urdă, pentru a se scurge din
ei restul de zer. în timp ce în vestul zonei cercetate se folosește termenul urdă doar
pentru jintița stoarsă de zer, în estul zonei sunt numiți urdă și bulgării apăruți în
căldare, jintiță însemnând aici amestecul semilichid de urdă și zer.
Cu lingura pentru luat jintița se estima însă și cantitatea de cheag lichid
turnată în laptele dulce din putină, cu ea se amesteca cheagul în lapte, laptele înche
gat se spărgea, în cruce, cu ea, înainte de a fi bătut cu jintalăul, ridicându-se apoi,
tot cu ea, străgheata, folosită la întărirea cheagului.
La nivelul întregii țări, morfologia lingurii de luat jintiță era strâns legată
de funcționalitatea sa. Cupa și coada lingurii trebuiau astfel modelate, încât să
asigure o ridicare eficientă a bulgărilor de jintiță, cu o scurgere rapidă a zerului
deasupra căldării, și cu o poziție comodă a mâinii pe coada piesei, departe de stro
pii fierbinți împroșcați din căldare și de flăcările de sub ea. Este evident faptul că
forma corpului căldării (piriformă sau semisferică) influența forma cupei lingurii,
iar diametrul căldării determina lungimea cozii. La fel, mărimea cupei lingurii
depindea de cantitatea de zer fiartă, lingurile cu cupe deosebit de mari apărând
acolo unde era prelucrată odată o cantitate mare de zer (la stânele mixte, de oi și
capre sau oi și vaci), iar lingurile cu cupe mici fiind prezente în satele în care
laptele era transportat acasă, jintița obținându-se în oale de lut, pe vatra (liberă sau
cu plită) din casă.
Unghiul pe care coada lingurii îl face cu orizontala nu este întâmplător,
preferându-se, în marea majoritate a cazurilor, un unghi de cca 45 de grade, care
plasează cupa într-o poziție optimă pentru acțiunea respectivă. Majoritatea cupelor
lingurilor, indiferent de formă, sunt puțin adânci, pentru a se scurge ușor zerul, doar
rarele piese de tip polonic, inspirate din formele folosite la gătit la nunți și înmor
mântări, făcând, prin adâncimea mare a cupei, excepție. Forma de cupă adaptată în
cel mai înalt grad funcției este cea plată și triunghiulară spre coadă (Maramureș),
care dirijează imediat bulgărele de jintiță spre acea parte din buza cupei, care intră
în contact cu peretele căldării, favorizând eliminarea lesnicioasă a zerului.
De remarcat faptul că diferența esențială între lingurile foarte mari, pentru
jintiță, și lingurile de lopătat și manipulat grâul ține tocmai de poziția cozii, piesele
agricole având, în general, coada dreaptă, în prelungirea buzei cupei.
Din punctul de vedere morfologic, lingura mare, folosită pentru luarea
jintiței în zonele Meseș și Dealurile Clujului, atât la stână cât și în gospodărie, se
deosebea radical de lingura, cu aceeași funcție, utilizată în Lăpuș și în satele
învecinate lui. Lingura mare - confecționată din lemn moale de către țiganii
lingurari - avea coada dreaptă, simplă, plasată în prelungirea cupei ușor ascuțite la
vârf, asemenea lingurilor de lemn folosite pentru mâncat, de care se deosebea doar
prin coada mai lungă și prin cupa mai mare.
Lingura pentru jintiță folosită în perioada interbelică la stânele din Lăpuș
era numită gâfă, gâfan sau găvan și era confecționată chiar de păcurari, dintr-o

singură bucată de lemn (paltin sau fag), obținută dintr-un butuc prin crăpare în
patru sau în două. Bucata aleasă era apoi cioplită cu securea, netezită cu mezdreaua,
scobită cu scoaba pentru coveți și cu cea pentru linguri, finisată, profilată și orna
mentată cu cuțitul.
Coada lingurii lăpușene avea o lungime de 60-80 cm ("să nu tefrigf) și se
înălța deasupra buzei cupei fie prin curbare, fie printr-o ușoară răsfrângere, termi-
nându-se cu un cârlig pentru agățare. Cupele acestor linguri, fie semisferice, fie
triunghiulare spre baza cozii, aveau o capacitate de 0,5-1,5 litri.
Lingurile de urdă din Chiuiești și Măgoaja erau diferite, atât prin capaci
tatea mare a cupei (1,5-2 litri), cât și prin plasarea cozii la același nivel cu buza cupei.
în ultimii 20 de ani s-au confecționat în Costeni gâfe cu cupa mai adâncă,
alungită bilateral, axa ei lungă fiind perpendiculară pe axa cozii, formă ce
reproduce - la dimensiuni mari - vechile linguri cu două capete folosite de
păcurarii din zonă pentru mâncat la stână.
alO) Țesătura utilizată pentru scursul zerului din jintiță, în scopul
obținerii urdei. Jintița fiartă era luată cu lingura și răsturnată, de obicei, fie într-o
strecură sau într-o prinzare pătrată, asemănătoare celei pentru caș, dar mai mică,
fie într-o straiță de urdă, închisă pe două laturi. în câteva sate din zona Meseș ni s-
a semnalat utilizarea - în perioada interbelică - a strecurătorului de urdă obținut
prin împletirea deasă a unor nuiele subțiri de mesteacăn pe un crac de lemn cu trei
ramuri, formând un fel de cupă (Bogdana, Răstolțu Mare, Fildu de Mijloc,
Mesteacăn Sj)36. Abia după această strecurare primară se așeza urda în prinsoarea
țesută, atârnată deasupra unui recipient, să se scurgă zerul.
all) Recipiente pentru păstrarea zerului fiert. La stâna lăpușeană, zerul
fiert era colectat în vederea conservării peste iarnă, ca zer acru, în buteapântru zăr,
numită și butoi în sudul Lăpușului (Gâlgău pe Someș, Gostila)37 sau burlan pântru
zăr (Poiana Blenchii)38.
Acest recipient, de formă bitronconică, cu o capacitate de 100-150 de litri,
era confecționat din doage de stejar, fiind închis la ambele capete. în capac avea
două găuri,“să nu să înădușe zăru când era turnat înăuntru, strecurat, iar în partea
de jos avea o altă gaură, pentru slobozit, închisă cu un cep.
Mai rar, se foloseau în acest scop și berbințe bitronconice.
în satele Dealu Mare, Coroieni, Drăghia, puținul zer fiert obținut în urma
prelucrării laptelui adus zilnic în gospodărie era utilizat imediat (la gătit) sau era
pus la acrit și păstrat în oale de lut39.
Deoarece în zonele Meseș și Dealurile Clujului se folosea pentru acrit mai
degrabă chisălița de tărâțe (borșul) sau oțetul de mere pădurețe decât zerul, acesta
se păstra foarte rar pentru iarnă, dându-se imediat la porci. La stânele din zona

38
Inf. Conțiș Vasile, n. 1917, Poiana Blenchii

Meseș, zerul fiert se depozita în bășag, în căzi din doage de brad, tronconice (mai
largi Ia gură), care erau cărate în gospodărie, cu carul, de către proprietar, când
acesta termina băciuitul, parte din el fiind dăruit uneori păcurarului, care creștea în
preajma staulului câțiva porci proprii.
al2) Recipiente pentru prepararea și păstrarea laptelui încheiet. In
perioada sondabilă prin informatori, laptele acru de oaie, numit lapte încheiet, era
preparat doar în satele lăpușene și în unele sate învecinate, aparținând Chioarului.
în această arie se foloseau pentru obținerea lui fie un fedeleș - când laptele era
prelucrat la stână, pentru hrana păcurarilor - fie o bărbânță, când era păstrat pentru
iarnă.
Fedeleșul avea forma unui cilindru cu înălțime mică (cca 15-25 cm) și cu
diametru mare, confecționat din doage de brad, prinse cu cercuri de lemn, și închis
cu două funduri. Unul dintre funduri avea vrană cu stupuș, prin care se turna laptele
fiert și răcit, iar din grosimea a două doage diametral opuse se obțineau două urechi,
prin care se trecea o sfoară pentru acățat. Fedeleșurile văzute de noi aveau o
capacitate de 9-10 litri și erau confecționate - toate - în Groși, având fiecare două
cercuri late, de lemn, tipice acestui centru. Forma plată a fedeleșului este adecvată
transportării lui pe cal, legat la șa, fapt care îl recomandă drept un recipient caracte
ristic mediului montan, nu satelor cu sistem local-agricol de creștere a oilor.
Bărbânță pentru lapte acru era destinată doar acestei utilizări, păstrarea brân
zei în ea nepracticându-se, deoarece influența defavorabil gustul laptelui. Pentru
umplerea bărbânțelor cu lapte încheiet se folosea în special laptele muls toamna,
când acesta era mai gras și în cantitate prea mică pentru a merita să fie închegat.
Bărbânță era un recipient bitronconic, executat din doage de brad ușor
curbate, strânse cu trei cercuri de lemn. Având o capacitate de 25-40 de litri,
bărbânță avea un fund fix, un altul mobil, fixat prin strângerea cercului superior, și
era confecționată, de obicei, în satul Groși, având cercurile late, de lemn, caracte
ristice. Capacul demontabil (în vederea curățării periodice a pereților interiori) avea
o vrană cu stupuș, prin care se turna laptele răcit, pentru a se încheia.
al3) Recipientul utilizat pentru obținerea untului. Tocul sau ticul de
ales unt (Sub-Meseș) depistat în zonă este compus din două corpuri tronconice,
confecționate din doage de brad prinse cu cercuri de lemn. Corpul inferior al piesei,
înalt de cca 60 cm, poartă corpul superior, scurt, mobil, având un capac fix, prin
care trece bățul mobil, fixat la capătul inferior într-o scândurică perforată. Prin
ridicarea și coborârea repetată a bățului mobil, smântână din laptele de vacă sau
bivoliță ori jintuiala (lichidul gras, obținut prin frecarea cașului de oaie proaspăt)
erau bătute, până se alegea untul. Amintirea obținerii untului din lapte de oaie
(menționat în documentele medievale referitoare la zonă) s-a pierdut însă în
majoritatea satelor din zonele Meseș, Dealurile Clujului, Sălaj (care obțin untul
doar din smântână de bivoliță sau de vacă), păstrându-se și în Lăpuș doar sporadic.
al4) Suporturi pentru fermentarea cașului în gospodărie.“Coacerea”
cașului se desfășura în întregime în gospodărie, în cazul turmelor fără stână, și doar

parțial în cazul turmelor cu stână, deoarece în acest caz prima parte a procesului se
consuma la stână.
Pentru expunerea cașului la soare, în gospodărie, s-au folosit în zona
cercetată suporți improvizați sau lese special confecționate.
Un suport improvizat se obținea prin plasarea în diagonală a unei scânduri
late peste un colț al gardului curții sau prin scoaterea mesei în curte, în ambele
cazuri fiind necesară supravegherea cașului expus la soare.
Confecționată special, leasa de caș era suspendată - în întreaga zonă - sub
tavanul prispei, mai rar în podul casei sau al șurii. In satele din Lăpuș, această leasă
avea dimensiuni mari, putând atinge 1,20 m lungime și o lățime aproape egală cu
cea a prispei. Nuielele sale, curățate de coajă, erau împletite des printre fușteii
înfipți într-o ramă, întregul fiind suspendat de grinzile prispei. Leasa din Lăpuș nu
era protejată de stinghii suplimentare, pe când leasa din satele Dealurilor Clujului și
zonei Meseș - mai mică - suspendată și ea sub tavanul prispei, era înconjurată de
stinghii, ca o colivie, pentru a apăra cașul de păsări.
al5) Recipiente pentru prepararea și păstrarea brânzei. în întreaga
zonă cercetată, brânza era preparată, fără excepție, în gospodărie, cașul fiind sfarmat,
sărat și frământat în covala mare, polifuncțională, din lemn, prezentă în fiecare casă.
Urbariile de secol XVI referitoare la zona cercetată menționează burdufuri
cu brânză predate de localnici stăpânului feudal (Prodan, 1968:153), dar și putini
de brânză - bodon brenzam (Prodan, 1967:239). Amintirea burdufului pentru
brânză, confecționat din piele de oaie, nu s-a păstrat însă în memoria colectivă a
zonei cercetate, pentru păstrarea brânzei peste iarnă fiind utilizate aici - în perioada
sondabilă prin informatori - doar două tipuri de recipiente, ambele din lemn: tocul
(sau ticul, în Sub-Meseș și pe Valea Barcăului) și bărbănța.
Tocul a fost folosit atât în zonele Dealurile Clujului și Meseș, unde
bărbânța bitronconică era necunoscută în perioada cercetată, cât și în Lăpuș și
Chioar, unde berbințele se foloseau pentru a păstra cantitățile mari de brânză, iar
tocurile, mult mai mici, pentru păstrarea brânzei consumate curent.
Tocul era confecționat din doage de brad și avea o formă ușor tronconică,
putând fi mai larg la fund. Un capac de lemn, mobil, apăsat de o piatră, cobora pe
măsură ce nivelul brânzei în recipient scădea, iar un altul rămânea fixat la gura
recipientului, într-o crestătură tăiată în buză. Piesele cumpărate de la mocani (moți)
aveau doagele strânse în cercuri de lemn, înlocuite mai târziu cu cercuri de fier. în
vestul zonei, în absența berbințelor, tocurile depășeau cu mult capacitatea celor din
Lăpuș, ajungând la 25-30 de litri, în timp ce berbințele bitronconice folosite în
Chioar și Lăpuș puteau atinge o capacitate de 40 de litri.
Se conturează deci în cuprinsul zonei cercetate, încă o dată, o arie vestică
(a tocului) și o arie estică (a tocului și bărbânlei).
Recipientele din lemn pentru păstrat brânza pierd în prezent teren, fiind
înlocuite de borcanele mari, de sticlă, sau - într-o măsură mai mică - de oalele din
tablă emailată, al căror email este însă atacat relativ rapid de sare. în ultimii ani,

parte din brânză - presată în pungi de polietilenă - este păstrată în congelatoarele

casnice, sub formă de calupuri.
O piesă aparte, utilizată în Lăpuș pentru purtarea brânzei ca merinde (la
câmp, la stână, la târg) era lăcruța de brânză. Ea avea forma unui cilindru puternic
aplatizat, fiind compusă dintr-un corp monoxil, scobit, cu capacitatea de cca o
jumătate de litru sau un litru, și dintr-un capac monoxil ce îl îmbuca, închizându-1
ermetic. Exemplarele mai noi, dinspre sfârșitul perioadei interbelice, erau executate
la strung, asemenea cupelor de măsurat, de către meșterii din Botiza.
Restrângerea accelerată, în România ultimilor 15 ani, a creșterii oilor în
regim tradițional a determinat ieșirea din uz a multor artefacte de profil cu utilizare
zonală, piese care ilustrau diferite nuanțe, condiționate local, ale abordărilor tehnice
din domeniul pastoral. Capacitatea redusă de absorbție a muzeelor etnografice a
făcut ca multe dintre aceste piese, cu valoare intrinsecă ridicată și semnificative sub
aspect istoric și cultural, să nu se regăsească astăzi în colecțiile muzeale, rămânând
abordabile - încă - doar prin cercetare de teren. Considerăm că doar prin campanii
urgente de cercetare zonală s-ar mai putea repertoria - în format digital - o parte cu
adevărat reprezentativă a patrimoniului material pastoral românesc, insuficient
cercetat și valorificat într-o țară ce a generat un fenomen pastoral atât de complex,
cu reverberații în întreg spațiul multietnic central-european.
LISTA INFORMATORILOR
ZONA ETNOGRAFICĂLĂPUȘ
1. BABA
1. Bot Victor, n. 1919, agricultor-păcurar
2. Bot Gavrilă, n. 1907, agricultor-păcurar
3. Duma Ioan, n. 1922, agricultor-păcurar
4. Maja Teodor, n. 1904, agricultor-păcurar
2. CHIUIEȘTI
5. Botcă Ioan, n. 1927, agricultor
6. Georgiu Gavril, n. 1930, agricultor
7. Man Nicolae, n. 1934, păcurar de meserie
8. Petăr Gavril, n. 1923, agricultor-păcurar
9. Petăr Irina, n. 1931, agricultoare
10. Sălătean Gheorghe, n. 1910, agricultor
3. COROIENI
11. Bot Augustin, n. 1913, agricultor-păcurar
12. Veiea Augustin, n. 1912, agricultor-păcurar
4. COSTENI
13. Hereș Ioan, n. 1936, agricultor-păcurar
14. Hereș Vasile, n. 1932, agricultor-păcurar
15. Lucian Samoilă, n. 1920, agricultor
16. Tira Gavril, n. 1909, agricultor
17. Nodiș Teodor, n. 1933, agricultor
18. Gherman Silvia, n. 1945, agricultoare
5. CUPȘENI
19. Buda Vasile, n. 1930, agricultor-păcurar, cap de stână

20. Băbuț Timoftei, n. 1939, agricultor până la colectivizare

21. Cupșa Ioan, n. 1944, fost “strungar”, până la căsătorie
22. Filip Teodor, n. 1909, agricultor-păcurar. slugă-păcurar
23. Filip Teodor, n. 1912, agricultor-păcurar
6. DEALU MARE
24. Chifor Gheorghe, n. 1923, agricultor-păcurar
25. Stanciu Gavril, n. 1929, păcurar-slugă, apoi - de meserie
26. Voivod Nicolae, n. 1923, agricultor până la colectivizare
7. DOBRIC
27. Bot Ilie. n. 1931, agricultor
28. luga Grigore. n. 1929, strungar, păcurar-agricultor
29. luga Teodor, n. 1914, păcurar-agricultor
8. DRĂGHIA
30. Cosma Victor, n. 1916, strungar, agricultor
31. Sima Augustin, n. 1917. agricultor-păcurar
9. GÂLGĂU PE SOMEȘ
32. Centea Vasile, n. 1924, păcurar de meserie
10. GOSTILA
33. Bâlc Constantin, n. 1922. păcurar de meserie
34. Coste Lucreția, n. 1915, agricultoare
35. Coste Vasile, n. 1913, agricultor-păcurar
36. Danciu Ioan, n. 1921, agricultor
37. Maxim Augustin, n. 1922, agricultor-păcurar
11. FÂLCUȘA
38. Blenche Alexandru, n. 1907 în Fălcușa, agricultor-păcurar
12. MÂGOAJA
39. Cupșa Teodor, n. 1914, agricultor-păcurar
40. Goja Gavril. n. 1909, agricultor-păcurar; după 1960 - păcurar de meserie
13. POIANA BLENCHII
41. Conțiș Vasile, n. 1917, agricultor
42. Mureșan Gavril, n. 1911, agricultor-păcurar
43. Rus Ambrozie, n. 1906, slugă-păcurar
14. RĂZOARE
44. Man Ioan. n. 1906, agricultor
45. Țâțoc Ioan, n. 1924, agricultor-păcurar
46. Velea Comei, n. 1916, agricultor
15. STO1CEN1
47. Griguță Teodor, n. 1909, slugă-păcurar, apoi păcurar de meserie
48. Moșuț Ioan, n. 1913, agricultor
16. UNGURENI
48. Buda Vasile. n. 1915, agricultor-păcurar
50. Pode Pavel, n. 1952, agricultor, cap de stână
17. VĂLENII LĂPUȘULUI
51. Nichita Augustin, n. 1910. agricultor-păcurar
52. Nichita Gavril, n. 1922, agricultor-păcurar, apoi păcurar de profesie.
ZONA ETNOGRAFICĂ CHIOAR
18. BOIUMARE
53. Chifor Vaier, n. 1911, agricultor
54. llutan Alexandru, n. 1923, agricultor
19. COZLA
55. Rusu Dumitru, n. 1902, agricultor
20. FRÂNCEN11 BOIULUI
56. Hosu Ioan, n. 1911, agricultor
57. Pop Ioan, n. 1925. agricultor

21.ILEANDA
58. Hosu Viorica, n. 1919, agricultoare
59. Mătieș Flórian, n. 1914, agricultor
22. MESTEACĂN
60. Dico Traian, n. 1928, păcurar de meserie
61. Vaida Alexandru, n. 1914, agricultor-păcurar
23. PIROȘA
62. Todoruț Petre, n. 1899, agricultor
24. POENIȚA
63. CosmaNicolae, n. 1910, agricultor
64. Coste Samoilă, n. 1888, agricultor
25. PRISLOP
65. Marian Vasile, n. 1913, agricultor
26. PURCÂREȚ
66. Ciule Nicolae, n. 1914, agricultor
67. Lazar Ioan, n. 1912, agricultor
27. ROMÂNEȘTI
68. Chindea Nicolae, n. 1914, agricultor
28. VĂLIȘOARA
69. Todoran Gheorghe, n. 1894, agricultor
29. VĂRAI
70. Chiș Simion, n. 1916, agricultor
71. Micu Simion, n. 1922, slugă-păcurar, apoi păcurar de meserie
ZONA ETNOGRAFICĂ DEALURILE CLUJULUI
30. BEZDED
72. Prodan Gavrilă, n. 1922, păcurar de meserie
31. CĂLACEA
73. Hosu Ioan, n. 1933, păcurar de meserie
32. CEACA
74. Pop Vasile, n. 1914, agricultor
75. Pușcaș Ioan, n. 1908, agricultor
33. CERNUC
76. Costea Alexandru, n. 1930, păcurar de meserie
77. Magdaș Maria, n. 1931, agricultoare
78. Magdaș Vasile, n. 1915, ciorâng, apoi agricultor
79. Matei Pavel, n. 1919, păcurar de meserie
80. Prodan Ioan, n. 1920, agricultor
34. CIURENI
81. Sitaș Gavril, n. 1918, agricultor
82. Varga Nicolae, n. 1921, agricultor
35. FÂNTÂNELE
83. Grad Trifan, n. 1929, agricultor
84. Mocan Horia, n. 1910, agricultor
36. HÂȘMAȘ
85. Petric Vasile, n. 1919, ciorâng, apoi agricultor
86. Pop Teodor, n. 1923, păcurar de meserie
37. OSOI
87. Duma Victor, n. 1912, agricultor
88. Mânzat Pavel, n. 1931, păcurar de meserie
38. RUS
89. Chiroban Teodor, n. 1909, agricultor
90. Ciubăncan Grigore, n. 1912, agricultor
39. SIMISNA
91. Bălan Ioan, n. 1925, păcurar de meserie

92. Bora Eugen, n. 1906, agricultor

93. Borodi Simion, n. 1908, agricultor și lemnar
40. VALEA HRANEI
94. Rocaș Vasile, n. 1914, agricultor
41. VALEA LUNGĂ
95. Sima Căprian, n. 1928. păcurar de meserie
96. Șuteu loan, n. 1915, agricultor
42. VARTESCA
97. Morar Ambrozie, n. 1912, agricultor
43. ZALHA
98. Mureșan Hortensia, n. 1922, agricultoare
99. Mureșan loan, n. 1922, agricultor
100. Poptelecan loan, n. 1934, păcurar de meserie
101. Văscan Traian, n. 1911, agricultor
102. Văscan Viorica, n. 1912, agricultoare
ZONA ETNOGRAFICĂ MESEȘ
SUBZONA ALMAȘ-AGR1J
44. AGRIJ
103. Onău Gherasim, n. 1939, păcurar de meserie
104. Onău Maria, n. 1935. soție de păcurar
105. Sur Ilucă, n. 1895, agricultor
45. BĂLAN
106. Simulea Gavrilă. n. 1900, agricultor
46. BERCEA
107. Parje Nicolae, n. 1907, agricultor
108. Seiche Lodovica, n. 1890, agricultoare
47. BODIA
109. Sur Gherasim, n. 1918, păcurar de meserie
48. BOGDANA
110. Bănuț Isidor, n. 1897, agricultor
111. Marincaș Andronic, n. 1917, păcurar de meserie
49. BOZNA
112. Bucur Gavrilă, n. 1907, agricultor
113. Onău Maria, n. 1918, agricultoare
50. BREBI
114. Ardeleanu Ambrozie, n. 1921, agricultor
115. Bălănean Chelement, n. 1907. agricultor
116. Marian Veronica, n. 1907, agricultoare
51. BUCIUMI
117. Forț Gherasim, n. 1945 (Sângiorgiu de Meseș), păcurar de meserie
118. Negrean Andronic. n. 1902, agricultor
52. DRAGU
119. Copaci Vasile, n. 1910, agricultor
120. Pop loan, n. 1936. păcurar de meserie
53. FILDU DE MIJLOC
121. Bele loan. n. 1906, agricultor
54. FILDU DE SUS
122. Protuna Gheorghe. n. 1891, agricultor
55. GÂLPÂIA
123. Groza Grigore. n. 1897, agricultor
56. MESTEACÂNU-SJ
124. Cobe Nicolae, n. 1902, agricultor
125. Nimăt Teodor, n. 1926, agricultor

57. POARTA SĂLAJULUI

126. Pop Alexandru, n. 1909, agricultor
127. Varga Petru, n. 1911 (Racâș), păcurar de meserie
58. RACÂȘ
128. Damșa Ioan, n. 1912, păcurar de meserie
129. Lazar Iacob, n. 1906, agricultor
59. RĂSTOLȚU MARE
130. Maxim Teodor, n. 1932, păcurar de meserie
131. Maxim Victor, n. 1890, agricultor
60. SÂNCRAIU ALMAȘULUI
132. Borbei Vasile, n. 1922, păcurar de meserie
133. Dan Indrei, n. 1926, agricultor
134. Rusu Alexandru, n. 1924, agricultor
61. SÂNMIHAIU ALMAȘULUI
135. Alb Vasile, n. 1911, agricultor
136. Hăran Vasile, n. 1934, păcurar de meserie
62. TOPA MICĂ
137. Cocuț Petru, n. 1923, agricultor
138. Dan Gavrilă, n. 1923, păcurar de meserie
63. TREZNEA
139. Făt Dumitru, n. 1888, păcurar de meserie
140. Sălăjean Teodor, n. 1891, păcurar de meserie
64. UGRUȚIU
141. Zah Constantin, n. 1894, agricultor
65. VOIVODENI
142. Colcer Nicolae, n. 1906, agricultor
143. Pop Alexandru, n. 1913, agricultor
SUBZONA SUB-MESEȘ
66. BAN
144. Sacotaloan, n. 1915, agricultor
145. Sacota Teodor, n. 1911, păcurar
67. BĂNIȘOR
146. Buciu Grigore, n. 1900, agricultor
147. Mirce Toader, n. 1905, agricultor
68. CIZER
148. Sabou Șotron, n.1893, agricultor
149. CudurPavel, n. 1903, agricultor
69. MESEȘENII DE SUS
150. Briscan Ioan, n. 1937, păcurar
151. Dragoș Gavril, n. 1913, agricultor
70. PECEIU
152. Morar Ioan, n. 1933, agricultor-păcurar
71. PRIA
153. Chiba Ioan, n. 1920, păcurar de meserie
154. Marincaș Vasile, n. 1903, agricultor
72. SÂG
155. Borz Ioan, n. 1892, agricultor
156. Țârle Ioan, n. 1903, agricultor
73. SÂRBI
157. Avram Flórian, n. 1916, agricultor-păcurar
158. Boca Petre, n. 1908, agricultor
159. Ignat Petru, n. 1904, agricultor
160. Peșteleu Ioan, n. 1899, agricultor-păcurar

74. STÂRCIU
161. Colcer Aurel, n. 1898, agricultor
162. Corb loan, n. 1900, ciorâng, apoi păcurar
163. Crișan loan, n. 1907, păcurar de meserie
75. ȘEREDE1U
164. Mureșan loan, n. 1892, agricultor
165. Pop loan, n. 1905, agricultor
76. TUSA
166. Coste Teofil, n. 1907, agricultor
167. Costea Dumitru, n. 1906, agricultor
168. Ivan loan. n. 1905, agricultor-păcurar
ZONA ETNOGRAFICĂ SĂLAJ
SUBZONA VALEA BARCĂULUl
77. COSN1C1U DE SUS

169. Silaghi Dumitru, n. 1900, agricultor
170. Silaghi Floare, n. 1901, agricultoare
78. DRIGHIU
171. Borciu Dumitru, n. 1902, agricultor
172. Cuc loan, n. 1895, agricultor
79. F1ZEȘ
173. Brisc Gligor, n. 1888, agricultor
174. Roșan Mihai, n. 1900. agricultor
80. HALMĂȘD
175. Rad Dumitru, n. 1893, agricultor
176. Sabou Dumitru, n. 1900, agricultor
81. IAZ
177. Sârcă Petru, n. 1890, agricultor
178. Dávid Eleonóra, n. 1899, agricultoare
82. MARCA
179. Brukental Gavrilâ, n. 1893, agricultor
180. Hapop Pavel, n. 1926, agricultor
83. PREOTEASA
181. Boca Ileana, n. 1929, soție de agricultor-păcurar
182. Moga loan, n. 1907, agricultor
183. Peșteleu Crăciun, n. 1908, agricultor
84. SUBCETATE
184. Neaga Gavril, n. 1921, agricultor
185. Sârca Floare, n. 1914, agricultoare
SUBZONA VALEA SĂLAJULUI
85. CHILIOARA
186. Cordoș Simion, n. 1897, agricultor
187. Sabou Isidor, n. 1896, agricultor
Reinfuss, R., Almwirtschaft und Schafhaltung bei den Lemken in den Niederen Beskiden, in
Viehwirtschaft und Hirtenkultur, Budapest, 1969, p. 314. abb. 6
SUBZONA VALEA ZALĂULUI
86. ZALNOC
188. Pop Tiberiu, n. 1901, agricultor

BIBLIOGRAFIE:
DIACONU, I.
1930 Păstoritui în Vrancea, in Grai și suflet, voi. IV
DUNĂRE, N.
1969 Milchprodukte im rumănischen Hirtenwesen, in Viehwirtschaft und
Hirtenkultur, Budapest
KOPCZYINSKA-JAWORSKA, B.
1961 Das Hirtenwesen in den polnischen Kárpátén, in Viehzucht und
Hirtenleben in Ostmitteleuropa, Budapest
KOVÁCS, L.K.
1961 Beitrage zur Frage der Esztena-Genossenschaften (Melkgenossenschaften)
in der Siebenbürger Heide, in Viehzucht und Hirtenleben in Ostmitteleuropa,
Budapest
1969 Die traditionelle Milchwirtschaft bei den Ungam, in Viehwirtschaft und
Hirtenkultur, Budapest
MORARIU, T.
1937 Vieața pastorală în Munții Rodnei, București
NOVAK, V.
1969 Über die Milchwirtschaft bei den Völkem Jugoslawiens, in Viehwirtschaft
und Hirtenkultur, Budapest
PRODAN, D.
1967 Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, voi. I, București
1968 Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, voi. II, București
REINFUSS, R.
1969 Almwirtschaft und Schafhaltung bei den Lemken in den Niederen
Beskiden, in Viehwirtschaft und Hirtenkultur, Budapest
SOMEȘAN, L.
1933 Vieața pastorală în Munții Călimani, in Buletinul Societății Regale Române
de Geografie
STIKA, J.
1969 Salaschenwirtschaft in Ostmăhren bis Mitte des 19 Jahrhunderts, in
Viehwirtschaft und Hirtenkultur, Budapest
VLĂDUȚIU, I.
1961 Almenwirtschaftliche Viehhaltung und Transhumance im Brangebiet in
Viehzucht und Hirtenleben in Ostmitteleuropa, Budapest

Găleată cu cerc, Cupșeni, 1994 Găleată de muls cu strungăreață,

Valea Lungă, 1993
Găleată de muls recentă, Utilizarea strecurătoarei pentru lapte,

Drăghia, 1995 Costeni, 1996

Planșa II
Ciubăr, Costeni, 1996 Putină cu cerc, Cupșeni
Jintalău cu cercuri. Ungureni, 1994 Jintalău cu ochiuri, Cupșeni, 1994
Bărbânță pentru brânză și cofa de cheag, Caș în prinzare. Buciumi, 1979

Cupșeni, 1994

Planșa III
Leasă de caș, Dobric, 1996 Coș de caș, Meseșenii de Sus, 1980
Căldare de urdit, Cupșeni, 1994 Șterț, Stoiceni, 1993

Planșa IV
Gâfa, Costeni, 1996 Găleată de muls și gâfă, Costeni, 1996
Fedeleș pentru lapte încheiet, Cupșeni, 1994

ASOCIAȚII PASTORALE ÎN SATUL MERA, ZONA CĂLATA
(KALOTASZEG)
TÖTSZEGI Tekla
Sociétés d’éleveurs de moutons de Kalotaszeg
L’étude porte sur les sociétés pastorales caractéristiques de la région de

Kalotaszeg, région â prédominance historique hongroise de Transylvanie centrale.
On se propose d’analyser le fonctionnement de ces communautés pastorales
autonomes, basées sur une dynamique interne et le consensus des membres et
visant á l’exploitation commune des pâturages, á la répartition des responsabil ités,
des táches et des bénéfíces (quantité de Iáit due par familie) communs. A cette
occasion, nous mettons en exergue la íete la plus importante de ces sociétés
pastorales, téllé que la célébrent les associations pastorales du viliágé de Mera: la
féte du mesurage du Iáit, organisée chaque année aux alentours de la Saint George.
Mots-clés : Sociétés d’éleveurs de moutons, systéme local-agricole d'élevage ovin,

féte du mesurage du Iáit, la région Kalotaszeg.
Prin situarea sa geografică și relieful său, Transilvania a favorizat creșterea

animalelor mici, și mai ales a ovinelor, cu o importanță economică considerabilă
de-a lungul ultimelor secole (K. Kovács, 1968: 9). în cadrul economiei tradiționale,
de subzistență, caracteristică în această regiune până la mijlocul secolului al XX-
lea, carnea și laptele de oaie au fost elemente esențiale ale alimentației, iar lâna și
pielea erau materii prime importante în confecționarea vestimentației. Pentru comu
nitățile țărănești care dispuneau de terenuri agricole greu accesibile și de slabă
calitate, utilizarea gunoiului de oaie ca îngrășământ natural trecea deseori pe primul
plan. în cadrul sistemului de agricultură în trei câmpuri, în fiecare an o treime a
terenului arabil (imaș) era lăsat să se odihnească. în acest timp servea ca pășune și
era îngrășat prin schimbarea sistematică a locului staulului mutător, iar în toamnă
terenul se ara și se semăna cu cereale. Așa se întâmpla și în cazul comunităților
maghiare din zona Călata (Kós, 1947), o zonă de deal din nord-vestul Transilva
niei, unde agricultura de subzistență a rămas o ocupație de bază până la mijlocul
secolului al XX-lea.
Primele descrieri despre creșterea oilor la începutul secolului al XX-lea în
zona Călata (Györffy 1934, Kós 1947) demonstrează că aici se practica un sistem
de creștere local-agricol (din primăvară până toamnă oile pășunează în hotarul
satului, iama animalele sunt ținute în grajdurile din sat). în satele din Călata
crescătorii de oi organizau asociații pastorale în funcție de străzi, statut economic-
social sau etnie. Fiecare asociație întrunea în general 20-30 de gazde, având fiecare
câte 2-30 de oi. Asociația se baza pe acordul comun al membrilor, scopul ei fiind
folosirea comună a terenului de pășunat, împărțirea responsabilităților, a sarcinilor
și a profitului. Una dintre principalele motive ale asocierii era raționalizarea activi

124 Tötszegi Tekla
tăților legate de prelucrarea laptelui. Asociații participau la câștig (laptele) într-o

ordine bine stabilită.
După ieșirea din iarnă, oile reunite în turmă pășunau pe întreg hotarul
satului, revenind în fiecare seară acasă. în jurul zilei de Sf. Gheorghe - ziua tradi
țională de debut al anului pastoral se organiza măsurișvA (tejmérés, juhmérés).
eveniment festiv cu caracter colectiv. Cantitatea de lapte obținută de fiecare gazdă
cu această ocazie stătea la baza clasamentului anual al asociaților, fiecare asociat
primindu-și cota parte din producția de lapte a turmei în funcție de coeficientul de
repartizare stabilit, care putea fi diferit de la o comunitate la alta (Györfíy 1934,
Kós 1947, Szabó, 2002). Ziua consacrată măsurării laptelui, cu un scenariu având
numeroase elemente rituale și magice, a fost una dintre cele mai însemnate sărbă
tori ale acestor comunități, rivalizând în importanță cu marile sărbători religioase
(Vasas-Salamon, 1986; Pozsony, 2006, Szabó, 2002).
Pornind de la exemplul unei singure comunități din Căiata, lucrarea
prezentă își propune să examineze 1. evoluția strategiilor și a atitudinii economice a
crescătorilor de oi în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, în urma schimbă
rilor politice și economice succesiv induse de colectivizarea agriculturii sub comu
nism și de schimbarea de regim politic după 1989, care - printre altele - a avut ca
efect și reprivatizarea pământului; 2. efectul acestora asupra asociațiilor crescă
torilor de oi.1
Comunitatea cercetată, Mera, este situată la 14 km de Cluj, oraș care chiar
de la începutul secolului al XX-lea a constituit o piață importantă de desfacere
pentru sătenii specializați în prelucrarea laptelui de bivoliță (Kós, 1979), iar după
colectivizare a oferit locuri de muncă accesibile prin navetă zilnică generațiilor
active - posibilitate exploatată mai întâi de bărbați, iar mai târziu și de femei - care
au preferat această soluție muncii în cooperativa agricolă. Serviciul de la oraș nu a
însemnat o ruptură totală cu modul lor de viață anterior, majoritatea navetiștilor
implicându-se în continuare în muncile agricole, cu ajutorul generației vârstnice.
Comunitatea lor, sistemul lor de relații s-a păstrat și a evoluat, în continuare, în
cadrul satului. După 1990, în urma retrocedării pământului, mulți dintre sătenii de
vârstă mijlocie și mulți tineri - din cauza unor constrângeri (falimentul întreprin
derilor industriale), în speranța realizării unui profit considerabil din această activi
tate și din nostalgie pentru modul de viață tradițional - au ales viața de agricultor.
Cu timpul, o bună parte dintre aceștia au preferat să se angajeze la oraș, de unde
obțineau un venit constant, și foarte puțini trăiesc în prezent doar din agricultură.
Patrimoniul cultural bogat al acestei comunități a atras încă din anii 1960
atenția etnologilor, iar din anii 1970, pentru adepții mișcării folclorice táncház
(casa dansului popular - mișcare de revival muzical și coreologic maghiar) a însem
nat un loc de pelerinaj aproape obligatoriu (Tötszegi, 2009).
1 Referitor la creșterea oilor și rolul acesteia în comunitate, Szabó, Á. Töhötöm a publicat o

amplă monografie bazată pe o cercetare de teren efectuată în Luna de Sus, o altă localitate din
zonă (Szabó, 2002).

Asociații pastorale în satul Mera, zona Călata (Kalotaszeg) 125
în timp ce laptele de bivoliță și produsele obținute din acesta au fost comercializate

de-a lungul întregului secol XX, creșterea oilor a avut și are ca scop chiar și în
prezent satisfacerea nevoilor familiei.
în organizarea activităților legate de creșterea oilor merenii continuă tradi
ția dinaintea colectivizării, procesele verbale încheiate cu ocazia ședințelor asocia
ției atestând faptul că regulile privind producția și împărțirea profitului au rămas
aproape neschimbate în ultimii 50 de ani.
Conținutul contractelor dintre păcurar și asociație, semnate dealungul anilor
în mod constant în ultimele zile ale anului precedent sau în primele ale anului nou,
prezintă noutăți doar în privința simbriei (ajustată în funcție de piață și influențată -
mai ales după 1990 - de inflație), în rest este neschimbat. Un asemenea contract
conține: durata lui, obligațiile (a veghea asupra turmei, a mulge oile, a muta staulul
mobil, tunsul fiind piătit separat) și retribuția păcurarului. Aceasta din urmă păstrea
ză până zilele noastre elemente arhaice: pe lângă salariul convenit2, contractul
prevede și primirea de produse agricole, încălțăminte, în fiecare rând (rend) câte un
muls (fejes) de lapte, trei mese pe zi și începând cu 1 noiembrie îi revine și suma
primită din gunoit. Pentru primele trei luni de lactație, asociația a angajat separat și
un mulgător (fejő), în atribuția căruia, până în anii 1990, intra și transportarea lapte
lui, după fiecare muls, la casa proprietarului care era la rând. Documentul redactat
cu ocazia ședinței dinaintea măsurișului conține deciziile asociaților privind
obligațiile bănești și activitățile viitoare: 1. dotarea stânei (pregătirea, transportarea
elementelor staulului mobil și a colibei păstorului, construirea staulului mobil;
asigurarea inventarului pastoral); 2. curățarea fântânilor din pășune); 3. organizarea
măsurișului (fixarea datei, desemnarea responsabililor, stabilirea sumelor alocate
pentru retribuția muzicanților, pentru masa păstorului și muzicanților, pentru organi
zarea petrecerii asociaților și a invitaților; 4. precizarea condițiilor admiterii anima
lelor în turmă (numărul și vârsta berbecilor, perioada separării lor de restul turmei;
limita greutății mieilor care pot rămâne lângă oi); 5. modalitatea de măsurare și
repartizare a laptelui. Deciziile cele mai detaliate privesc modul de stabilire a cotei
de lapte cuvenite pe sezon, încercând să ofere soluții pentru orice situație. Ordinea
în care proprietarii își primesc cota de lapte este stabilită în funcție cantitatea de
lapte mulsă de la oile fiecărui proprietar în ziua măsurișului. Pentru oile nefatate se
socotește media de lapte obținută de la celelalte animale ale aceluiași proprietar.
Pentru 4 1 de lapte de la măsuriș, proprietarul are dreptul în fiecare rând (acesta
terminându-se când și ultima gazdă din „clasament” își primește partea) la întreaga
cantitate de lapte mulsă o dată de la toate oile turmei. Cei care în ziua măsurișului
obțin o cantitate puțin inferioară celor 4 litri de referință sunt obligați să „între
gească” laptele la 4 1, contribuind la fondul asociației cu o sumă prestabilită, de
comun acord. La fel se procedează și în cazul a întregirii la 2 1. Pentru 2 1, gazda
primește lapte doar în cel de-al doilea „rând”. Cei care au obținut multiplul cantită
ții de referință (4 1), au dreptul în fiecare „rând” la câte 2, 3 etc. mulsuri succesive.
împărțit pe luni, salariul păcurarului în anii 1970 se apropia, iar în anii 1980-1990 depășea
salariul mediu pe economie, în 2010 corespunde, în mare, acestuia.

126 Tötszegi Tekla
Principiul fundamental al acestui sistem este repartiția profitului în funcție

de performanța animalelor. Astfel, țăranii care dispun de mai multe oi sau de oi mai
productive, beneficiază de mai multe mulsuri în primele rânduri, când cantitatea de
lapte este mai mare, în timp ce titularii rezultatelor mai modeste trebuie să aștepte
adesea mult până își primesc cota parte, într-un perioadă de lactație mai târzie și cu
un nivel de beneficiu mai scăzut. în practica din ultimele patru decenii a celor două
asociații merene stabile se cunosc doar trei decizii care vizează compensarea inegali
tăților generate de acest mod de repartiție. Una dintre acestea prevede ca în primele
două rânduri fiecare asociat să primească doar câte un muls al întregii turme și abia
începând cu al treilea rând să se treacă la repartizarea diferențiată a laptelui.3 A
doua decizie vizează compensarea diferențelor de randament legate de variația
factorilor meteorologici, calculând în primul rând o medie pe turmă, cu scopul de a
oferi un supliment de lapte tuturor celor care au obținut rezultate inferioare acesteia.
A treia decizie prevede înnoptarea comună a animalelor în aer liber cu două săptă
mâni înainte de măsuriș pentru a asigura în această perioadă aceeași calitate a
hranei, împiedicând astfel manipularea de către cei înstăriți a rezultatelor măsuri-
șului, prin administrarea unui furaj de calitate mai bună animalelor. Totuși, aceste
soluții egalitariste, neavând precedente în practica tradițională pentru că erau respin
se de către gazdele mari, au rămas tentative izolate.
în perioada socialistă, gazdele își primeau cota parte doar după ce contri
buția obligatorie pentru stat a fost achitată.
Pe lângă sumele plătite în scopul întregirii unității de lapte, asociația are și
alte surse de venit: percepe taxă pentru fiecare animal neproductiv al turmei (oi
nefătate până-n ziua măsurișului, miei cu o greutate sub 6-8 kg), încasează suma
rezultată din vânzarea prin licitație a laptelui turmei, muls cu ocazia măsurișului. în
ciuda faptului că în urma colectivizării gunoitul prin mutarea staulului mobil a
pierdut din importanță, sumele rezultate în urma licitațiilor vizând dreptul la gunoit,
reprezintă un profit sistematic pentru asociație, chiar și în zilele noastre. Procesele
verbale consemnează sistematic și cantitatea de băutură oferită de societate gazde
lor cu ocazia petrecerii din ziua măsurișului, menționând și prețul berii și a țuicii
consumate suplimentar. Când băutura este furnizată de un cârciumar angajat de
asociație, acesta trebuie să cedeze asociației o cotă parte prestabilită din câștig.
Putem sesiza și o inițiativă neobișnuită de sporire a veniturilor asociației: procesul
verbal din 24 aprilie 1993 ne informează că membrii asociației au decis să participe
la jocul piramidal Caritas.4
în ziua măsurișului, suma ce reprezintă cheltuielile salariale și cele legate
de organizarea măsurișului se împarte la numărul animalelor din turmă, rezultatul
obținut reprezentând suma pe care fiecare proprietar trebuie să o plătească asocia
3 Cf. procesului verbal din 21 aprilie 1991 al societății crescătorilor de oi de pe strada Szász.
4 S-a depus în fondul Caritas 100.000, respectiv 80.000 lei. în anul respectiv asociația a convenit
cu păcurarul asupra unui salariu de 270.000 de lei pe întregul sezon, mulgătorul primind pentru
cele trei luni, în total, 80.000 de lei.

Asociații pastorale in satul Mera, zona Călata (Kalotaszeg) 127
ției pentru fiecare animal. Banii intrați sunt folosiți pentru achitarea cheltuielilor în
cursul anului, urmând ca bilanțul final să se facă înainte de dizolvarea turmei.
în fruntea asociației se află prima gazdă (első gazdă) care coordonează
activitățile asociației, se ocupă de partea financiară, ține legătura cu păcurarul,
arbitrează eventualele conflicte din cadrul asociației. Munca sa este recompensată
prin acordarea a 1-2 mulsuri suplimentare, sau, mai recent, prin acordarea unei
remunerații prestabilite, pentru „folosirea casei” sale. Funcția de primă gazdă avea
un prestigiu mare în comunitate, persoanele care se remarcau în domeniu păstrân-
du-și funcția ani la rând, chiar decenii. Celelalte atribuții din cadrul asociației
(controlarea vaselor de muls, măsurarea laptelui, consemnarea rezultatelor în caiete)
se stabilesc ocazional.
Modul de interacționare al asociaților - verificările având ca scop depis
tarea fraudelor, numărul mare al celor însărcinați cu măsurarea laptelui, introdu
cerea datelor paralel în trei caiete diferite - la fel ca și abundența regulilor ne arată
că, în ciuda faptului că aceste asociații se bazează pe principiul reciprocității și al
încrederii (Szabó, 2009: 14), neîncrederea este și ea prezentă, asigurarea intereselor
comunitare realizându-se prin constrângere. în mod ciudat, această neîncredere nu
se manifestă față de păcurar și mulgător: în timp ce în cazul comunităților româ
nești proprietarul care urmează să primească laptele muls de obicei supraveghează
mulsul, aici doar preia laptele muls.
Până în anii 1990 această comunitate era caracterizată printr-un model de
conviețuire intergenerațională. Evenimentele sociale cu conținut ritual legate de
creșterea oilor implicau fiecare generație, respectând însă o clară delimitare a
atribuțiilor. Reprezentantul fiecărei familii era de obicei bărbatul mai în vârstă,
aparținând generației active. El participa la diferitele reuniuni ale asociației: la
angajarea păstorului, la luarea deciziilor privind toate amănuntele legate de crește
rea comună a animalelor, petrecea în compania celorlalți asociați în noaptea dinain
tea măsurișului, în casa primei gazde, își mulgea oile în ziua măsurișului și sărbă
torea cântând, dansând, ospătându-se împreună cu toți membrii asociației. Fecio
rilor și tinerilor căsătoriți le revenea un rol important în noaptea precedentă măsuri
șului. Sâmbătă, în jurul amiezii, păcurarul și mulgătorul angajat mulgea oile în
curtea primei gazde, în prezența proprietarilor, cu scopul de a oferi șanse egale
fiecărui asociat cu ocazia măsurișului de a doua zi. După aceasta, turma, în urma
unor acțiuni magice, menite să asigure integritatea și fertilitatea animalelor, era
condusă la pășunea din hotarul satului. în acea noapte, pe lângă angajații asociației
(păcurarul, mulgătorul și ajutorul lor: cioringuV) și tinerii aparținând familiilor
asociate își petreceau noaptea în aer liber, alături de turmă. Făceau un foc mare și
petreceau împreună cu muzicanți în jurul focului. Acest obicei păstrează elemente
arhaice de inițiere a tinerilor: se punea la încercare curajul celor care au petrecut
noaptea pentru prima oară pe câmp (li se impunea să caute lemne de foc, să aducă
apă de la fântână), capacitatea lor de a veghea (cei care adormeau erau mutați prea
aproape sau prea departe de foc), disponibilitatea lor de a aduce sacrificii (li se

128 Tötszegi Tekla
pretindea să renunțe la mâncare sau la partea de băutură primită de la asociație în

favoarea celor mai în vârstă). A doua zi, cu ocazia întoarcerii turmei la casa primei
gazde, și ei intrau în sat în fruntea alaiului ce preceda turma, împreună cu ceilalți
tineri, fiind udați, împreună cu oile, de săteni, în cadrul unui rit de fertilitate. în
cadrul măsurișului femeile jucau un rol secundar până la terminarea măsurării
laptelui. îl ajutau pe cel care mulgea oile familiei, pregăteau masa familială, etc.
Ele dobândeau un rol pregnant abia în cursul petrecerii de după amiază: femeile de
vârstă mijlocie erau cele care duceau laptele de măsuriș (mérési tej) în ciubere
mari, acoperite cu fețe de masă țesute, la casa celui care prin licitație l-a cumpărat.
Fetele și nevestele tinere mergeau în fruntea alaiului, dansând pe stradă cu ocazia
opririlor acestuia.
în perioada comunistă, la Mera funcționau paralel 2-5 asociații, după
schimbarea regimului, din 1989 începând, numărul acestora reducându-se la 2-3.
Proprietarii se grupau de obicei pe străzi. Modul de grupare rezultă pe de o parte
din considerații pragmatice: la începututl primăverii și la sfârșitul toamnei, când
turma petrece doar ziua în hotarul satului, animalele puteau fi ușor repartizate pe
gospodării. Pe de altă parte, acest mod de grupare constituia - printre altele - și o
expresie o comunității teritoriale constituită din membrii aceleiași străzi. Asociațiile
întruneau până la 40 de proprietari. Structura asociațiilor este deosebit de stabilă,
având în componență aceleași familii, chiar timp de decenii. între asociații exista o
rivalitate aprigă. Atât fertilitatea și randamentul animalelor, cât și destoinicia păsto
rului, contractul avantajos semnat cu acesta fac obiectul unor comparații perma
nente. „Defilările” din ziua măsurișului (spre amiază cu turma, după masă cu laptele
de măsuriș vândut) permit întregii comunități sătești să compare turmele, să admire
berbecii împodobiți cu panglici, ciucuri și mărgele, să aprecieze priceperea de crescă
tor a proprietarilor, modul în care petrec, cântă, joacă aparținătorii uneia sau alteia
dintre asociații, numărul celor implicați, amploarea sărbătorii. în contextul acestei
rivalități se înscriu și farsele comise pe seama celor de la asociația rivală: de ex. în
noaptea vegherii comune a animalelor dinaintea măsurișului, protejați de întuneric,
tinerii încercau adesea să fure câte un berbec din turma rivală, pe care a doua zi îl
aduceau pe umeri în sat, în văzul tuturor și pe care păgubașii îl puteau recupera, de
obicei, contra unei cantități de băutură. De menționat că - din motive pragmatice -
niciodată farsele nu implicau oile, considerându-se că în asemenea cazuri s-ar fi
putut periclita profitul pe întreg anul al proprietarului păgubaș.
Cel care părăsea asociația pierdea întotdeauna în prestigiu. Aderarea la un
alt grup trezea suspiciuni și printre membrii asociației primitoare, deoarece - de
obicei - părăsirea unei comunități era urmarea unui conflict grav sau a călcării
normelor asociației.
Cauzele reducerii numărului de oi spre cumpăna de mileniu sunt multiple.
Schimbările survenite în modelul structurii familiei, în modul de viață au influențat
și acest domeniu. Produsele obținute din laptele de oaie au pierdut din pondere în
alimentația locală. Sătenilor, care în perioada comunistă și anterior acesteia au

conservat un mod de viață orientat spre autoconsum, le este mai ușor și adesea mai
convenabil (din motive timp și bani) să cumpere alimentele, decât să le producă.
Lâna nu se mai poate vinde deloc, ori la un preț foarte scăzut, iar rolul ei în confec
ționarea vestimentației a pierdut treptat din importanță (Tötszegi, 2009). Generația
vârstnică, atașată de vechiul mod de viață, căruia măcar parțial îi asigura continu
itatea și în perioada socialistă, dispare treptat. Mulți dintre membrii generației
mijlocii și dintre tineri s-au reangajat la Cluj, diminuând contactul cu ambianța
tradițională.
în anul 2004 mai exista în sat o singură asociație, pe strada pe care locuiesc
mai multe familii profilate pe agricultură (creșterea bivolilor și vacilor, comercia
lizarea produselor în oraș). Acestora li s-au alăturat alți săteni - majoritatea în
vârstă - din fosta asociație rivală.
în 2008, aceștia din urmă s-au separat din nou și au refondat cu 18 proprie
tari propria asociație. în luarea acestei decizii au avut un rol decisiv muzicienii și
dansatorii din Ungaria, care de ani de zile participă la sărbătoarea măsurișului,
devenită cu timpul o adevărate atracție turistică. Aceștia din urmă contribuie la
cheltuielile legate de sărbătoare, unii și-au cumpărat chiar și oi, îngrijite de familia
unui coleg născut în sat și emigrat. Această inițiativă i-a stimulat și pe unii tineri din
sat, cărora le plăcea să petreacă, să-și cumpere oi. Chiar și păcurarul, care anterior nu
avea animale proprii, dispune astăzi de un număr relativ mare de animale.
în ultimul timp putem asista la un fel de specializare în funcționarea celor
două asociații. Prima se remarcă prin numărul mare de animale, mai mulți proprie
tari având câte 30 -40 de oi, deoarece în ultimii ani mieii se valorificau ușor, o
cantitate însemnată fiind cumpărată de negustori, direct din sat, pentru a-i exporta
în Italia. Sătenii care își duc produsele lactate obținute din laptele de bivoliță și
vacă săptămânal la Cluj, au posibilitatea să valorifice paralel și produsele din
laptele de oaie.
Se pare deci, că în cazul acestei asociații, producția mercantilă înlocuiește
producția de subzistență, deși metodele de producție s-au schimbat foarte puțin. în
timp ce contabilitatea asociației este le fel de meticuloasă, planificarea individuală,
calcularea rentabilității și alegerea conștientă a metodelor de producție lipsesc.
Numărul oilor deținute de unii proprietari a crescut considerabil, fără a atinge însă
pragul critic de 50 de capete, care le-ar permite sătenilor obținerea unei subvenții
de stat. Nereușind să asigure efectivelor aceeași cantitate și calitate a furajelor ca în
trecut și preocupându-se mai puțin de selectarea rasei, proprietarii - în afară de 1-2
excepții - obțin valori medii de lapte mai scăzute ca înainte.
în cazul celeilalte asociații, aspectul social și festiv al creșterii oilor devine
mai accentuat. Membrii acesteia sunt mândri de modul în care își organizează
sărbătoarea, de modul în care petrec, de virtuozitatea dansurilor, de numărul ridicat
al tinerilor participanți la evenimentele rezervate pe vremuri doar membrilor
asociației și celor câțiva oaspeți ai acestora. Proprietarii mai în vârstă sunt fericiți că
- mulțumită tinerilor - și-au recuperat prestigiul de „gazdă” în sânul comunității, că

130 Tötszegi Tekla
nu mai trebuie să se plece în fața deciziilor celor de la asociația rivală și pot lua
singuri deciziile importante conform rutinei de odinioară.
Această nouă configurație afectează ritualitatea tradițională a practicii.
Astfel, putem vedea în prezent tinere și copii mici participând la noaptea de veghe
petrecută în câmp, considerată în trecut ca rezervată în mod strict bărbaților. In
general, sărbătoarea măsurișului laptelui - cu excepția mulsului și măsuritorii, care
au o clară însemnătate economică - se transformă din ce în ce mai mult într-o atracție
turistică și rămâne din ce în ce mai puțin o sărbătoare comunitară locală organică.
Este posibil ca fenomenele prezentate, la fel ca tensiunile și conflictele de
prestigiu ce se pot observa în cazul ambelor asociații, să semnaleze un proces în
cursul căruia locul asociațiilor pastorale va fi luat, treptat, de marii crescători indivi
duali de ovine - proces existent deja în alte localități - iar organizarea sărbătorii
măsurișului să revină în mai mare măsură unor persoane extracomunitare.
BIBLIOGRAFIE
GYÖRFFY, István
1934 Juhtartás és tejgazdaság Kalotaszegen, Néprajzi Értesítő, vol.
XXVI, 48-50.
K. KOVÁCS, László
1968 A közös fejős-juhnyájak tejhaszonvételi formái Erdélyben 1900
körül. In: ORTUTAY, Gyula (dir.):
Népi Kultúra - Népi Társadalom. A Magyar Tudományos Akadémia
Néprajzi Kutató Csoportjának Évkönyve I, Akadémiai Kiadó, Budapest,
9-50.
KÓS, Károly dr.
1947 A kalotaszegi kosarazó juhászat, Kolozsvár
1979 A bivaly a kalotaszegi parasztgazdaságban. In: KÓS, Károly, dr. :
Eszköz, munka, néphagyomány, Kriterion, Bukarest
POZSONY, Ferenc
2006 Erdélyi népszokások, Kriza János Néprajzi Társaság - Magyar
Néprajz és Antropológia Tanszék, Kolozsvár
SZABÓ, Á. Töhötöm
2002 Közösség és intézmény. Stratégiák a lónai hagyományos
gazdálkodásban, Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár
2009 Kooperáló közösségek. Munkavégzés és kapcsolatok a falusi
gazdálkodásban, Mentor Kiadó, Marosvásárhely
TÖTSZEGI, Tekla
2009 A mérai viselet változása a 20. században. A mérai magyar női
viselet és kontextusai, Mentor Kiadó, Marosvásárhely
VASAS, Samu - SALAMON, Anikó
1986 Kalotaszegi ünnepek. Gondolat, Budapest

fér-.
Transportarea leselor de staul la câmp (24.04.2010, Mera, Tötszegi Tekla)
Transportarea colibei păcurarului Montarea leselor (24.04.2010,

(24.04.2010, Mera, Tötszegi Tekla) Mera, Tötszegi Tekla)

132 Tötszegi Tekla
Mulsul de egalizare (24.04.2010, Mera, Tötszegi Tekla)
împodobirea berbecilor (24.04.2010. Mera, Tötszegi Tekla)

Asociații pastorale în satul Mera. zona Călata (Kalotaszeg) 133
Stropirea cu apă a turmei ieșite peste lanț din gospodăria primei gazde
(24.04.2010, Mera, Tötszegi Tekla)
Tineri extracomunitari participând Revenirea turmei în sat, pentru

la măsuriș (25.04.2010, Mera, măsurarea laptelui (25.04.2010,
Tötszegi Tekla) Mera, Tötszegi Tekla)

134 Tötszegi Tekla
Stropirea de către săteni a Mulsul de măsura (25.04.2010,

alaiului intrat în sat (25.04.2010. Mera, Tötszegi Tekla)
Mera, Tötszegi Tekla)
Prima gazdă, asigurând evidența animalelor (25.04.2010, Mera, Tötszegi Tekla)

DE L’UTILITE DES ARCHIVES
DANS LA RECHERCHE ETHNOLOGIQUE
Un exemple franșais : le viliágé de potiers de Dracé-les-Olliéres au 18e siécle
Jean Francois GARMIER
About the Archieves Utility in the Ethnological Research

A French example: the pottery viliágé Dracé-les-Olliéres
in the 18th century
Identification of tradițional ceramics is proved, fór about thirty years, in

France and other countries, by archaeological excavations. These allow
discovering fragments, with characteristic shapes and decors that supply
scientific proofs fór attributions. These works are generally preceded by
researches in archives in order to know the historical environment.
After identification of many toponyms in the viliágé of Dracé-les-Olliéres
(south Burgundy, near Mácon, along the river Saőne) proving ceramic activity of
the viliágé, we have studied archives were about 450 documents were pút in touch
with potters activity in the 18th century.
These documents allowed acquainting oneself with potters’ life and
handcraft. We have identified 70 potters and established genealogies of the more
important families: Naz, Margue, Bordát, and Lafay. All the potters when
simultaneously peasants mainly work in vineyards. We have recounted the life of
Antoine Bordát 1 (c. 1687-1730), and described the interior of Philibert Bordát
house in 1794. We have studied the connections between potters families, the
standards of living, the organization of the factories, the presence of apprentices
and workmen, and made a stocktaking of tools used by craftsmen. Bút,
unfortunately, if we have available information about the lifestyle of potters, we
don’t know anything about their productions. It will be, in the future, the
contribution of archaeologists.
Keywords: Dracé-les-Olliéres, France, 18th century, tradițional pottery, potters,
daily life, archives.
L’identification de Torigine des piéces constitue un élément important de

l’étude de la céramique. Les études anciennes ou contemporaines effectuées alors
que les potiers travaillaient encore, les recherches sur le terrain entreprises pár les
ethnologues, la mention du lieu d’origine figurant dans le décor de certaines d’entre
elles, nous foumissent des informations fiables, mais 1’identification reposant sur
les traditions ou les suppositions est souvent sujette â caution.
Depuis une trentaine d’années, en France et dans d’autres pays, les fouilles
archéologiques ont permis, en livrant des fragments présentant des formes ou des
décors caractéristiques, de formuler des hypothéses et d’obtenir quelquefois des
certitudes sur la provenance de piéces. Ces travaux sont généralement précédés de
recherches dans les archives qui permettent de situer le cadre historique et
ethnologique des découvertes.

136 Jean Franțais Garmier
C’est le cas de la présente étude, qui évoque, paradoxalement, la vie

quotidienne d’artisans dont on ne connaît pas Ies productions car aucune recherche
archéologique n’a été entreprise jusqu’ici.
C’est la toponymie qui m’a permis d’identifíer l’activité potiére de Dracé-
les-Olliéres, hameau de la paroisse de Chânes1 situé prés de la Saőne, â 6
kilométres de Mácon, chef-lieu du département de Saőne-et-Loire et capitale de la
Bourgogne du sud.
Le mot « Olliéres » tire son origine du latin « Olla » (pót) de la mérne
fașon que le roumain « Oala ». J’ai également constaté l’existence, á proximité
immédiate du hameau, de différents lieux-dits dont le nőm évoque la poterie:
« Les potets », qu’on peut traduire pár « petits pots », « Au cáron », (cáron est un
mot qui désignait, en vieux frangais, les fabricants de carreaux en térré cuite), « Le
bois potier », « Aux Creux » (peut-étre un endroit oü l’on creusait des trous pour
extraire l’argile), « Le foumier » (celui qui assure la marche d’un four).
J’ai ensuite entrepris une étude sur le terrain dont les résultats ont confirmé
ces informations. Au lieu-dit « La Verchére Margue »2 j’ai en effet pu ramasser un
nombre important de tessons á páte grise ou nőire cuite en réduction, sur lesquels
on constate la présence d’éléments caractéristiques (anses, lévres), permettant de
fairé remonter l’activité artisanale au Moyen Age. Mérne si les documents
d’archives accessibles n’ont que trois siécles, on constate donc que l’activité
potiére de Dracé est trés ancienne.
Ces résultats m’ont encouragé á poursuivre mes recherches dans les
archives qui se sont révélées trés riches, livrant 450 documents pour le 18e siécle.
LES SOURCES
Cette étude repose principalement sur deux catégories de documents : les
actes notariés et les registres paroissiaux.
Les actes notariés
II y avait au 18e siécle des notaires dans tous les villages. Ce sont eux qui
officialisaient tous les actes de la vie quotidienne dans un monde ou
l’administration était encore trés embryonnaire.
Les contrats de mariage nous apprennent le nőm des époux et celui de leurs
parents. Les testaments nous donnent ceux de leurs enfants, fréres et soeurs,
informations précieuses qui permettent d’établir des généalogies. On y recueille
aussi des renseignements sur leurs biens, ce qui permet d’appréhender leur niveau
de vie.
Les notaires rédigent les actes de vente ou de location des terrains en en
indiquant trés précisément la localisation, notion importante â une époque oü les
cadastres n’existaient pás. Ces documents nous renseignent également sur les prix.
1 Depuis 1805, il est rattaché ă la commune de Créches-sur-Saőne.

2 Margue, comme le révéleront les archives, est le nőm d’une familie de potiers locaux.

De l’utilite des archives dans la recherche ethnologique 137
Quelques inventaires de meubles et d’objets nous donnent des

informations sur la vie domestique et indiquent la valeur de tout ce qui se trouve
dans la maison: meubles, ustensiles de cuisine, vétements, outillage, animaux. Ils
sont parfois établis â la demande du potier; d’autres fois il s’agit d’inventaires
aprés décés permettant de protéger le patrimoine des enfants mineurs.
Parmi les documents notariés, on trouve encore des reconnaissances de
dettes, et des contrats d’apprentissage.
Les registres paroissiaux
Avant la Révolution de 1789, l’état civil dans sa forme modeme n’existait
pas. A une époque oü la religion (catholique) régnait en maître, les baptémes, Ies
mariages et les enterrements faisaient l’objet de cérémonies religieuses, dönt Ies
curés faisaient mention dans Ies registres paroissiaux. C’est l’occasion de connaître
la date de naissance des enfants et le nom de leurs parents, des parrains et
marraines, de l’épouse, la date du décés et souvent, l’âge du défunt.
L’identification des potiers
Le repérage des potiers se fait principalement par la mention de leur
profession dans ces documents. Ils sont le plus souvent dénommés marchand
potier en terre ou potier en térré3, mais parfois on trouve seulement l’indication
habitant ou propriétaire. La comparaison de leur signature au bas des actes fournit
un élément d’appoint4.
On rencontre une autre difficulté dans l’identification avec la présence de
trés nombreux homonymes. Dans les mémes familles, les prénoms se répétent le
plus souvent de génération en génération, ce qui nous a ámené â donner un numéro
d’ordre â chacun de ces homonymes. Dans la familie Naz par exemple, on trouve 3
Abraham, 3 Antoine, 3 Claude, 2 Francois, 2 Jean. Par ailleurs, du fait de la trés
forte mortalité infantile, Ies parents ont souvent plusieurs enfants successifs portant
le mérne prénom. Quand l’enfant décéde, on utilise son prénom pour le suivant.
Nous avons pu néanmoins identifier 70 potiers dont 45 appartiennent â
quatre dynasties : Margue, sur 5 générations, Naz, sur 4 générations, Bordát, sur 3
générations, et Lafay, sur 3 générations (Voir les piéces annexes).
Dans une communauté aussi réduite, les associations de familles sont
inévitables, mais on ne peut pas dire que cela soit systématique. Des potiers ou des
femmes de potiers sont souvent parrains ou marraines des enfants d’autres potiers,
ils sont fréquemment témoins lors de l’établissement des actes notariés, mais on ne
reléve que six mariages entre membres de familles de potiers dans tout le 18e
siécle.
La précision en terre est utilisée pour les différencier des potiers d’étain qui fașonnaient le
Métái avec un tour.
Ceci est valable pour la seconde moitié du 18e siécle auparavant, les artisans ne savent pás
écrire.

Durée d’occupation du site

Nous avons dit plus haut que la typologie des tessons ramassés sur le
territoire de Dracé permettait de fairé remonter l’activité potiére au Moyen Age.
Entre cette époque et les demiéres années du 17e siécle, nous n’avons pu
identifier qu’un nombre trés restreint de potiers5. Le premier registre paroissial, qui
commence en 1629, est malheureusement amputé de nombreuses pages, aussi
n’est-ce qu’en fonction de l’âge du décés figurant dans les registres du 18e siécle, et
par déductions, que l’on peut connaître Ies potiers qui travaillaient au siécle
précédent. Ils ne sont alors qu’au nombre de six6, ce qui semble indiquer une
activité relativement réduite. Une histoire de l’église protestante de Mâcon (BOST,
1977) nous en fait connaître deux autres. A la suite de la révocation de l’Edit de
Nantes (1685) qui, en 1598 avait autorisé les protestants â exercer librement leur
religion dans le royaume de France, la femme de Mo’ise Naz, potier de Dracé,
abjure le protestantisme en 1685, tandis qu’un autre membre de la familie, Jacob
Naz, se réfugie, trois ans plus tárd, en Suisse, pour fuir la persécution catholique.
C’est dans le mérne contexte que Ies registres paroissiaux de Dracé nous ont permis
d’identifier, en 1682, Barthelemie Bélicard veuve de Jacob Naz, Jean Naz son fils,
potier, et sa femme Mărie Bruy, qui renoncent â la religion protestante auprés du
curé de leur paroisse7.
Au siécle suivant, celui qui intéresse cet article, l’activité se développe
considérablement avec des pics en 1740 ou l’on constate la présence de 14 artisans
et en 1785, oü ils sont au nombre de 18.
Dans le premier tiers du 19e siécle, 9 potiers poursuivront leur activité ; en
1838, (RAGUT, 1838) on note encore l’existence de trois ateliers. Dans les années
1850-1860, ils ne sont plus que deux, et enfin, le demier atelier, cité dans un
registre des patentes pour 18738, ne semble pas continuer són activité bien au-dela
de 1876.
LA VIE QUOTIDIENNE
Des paysans potiers
Un document de 17809 nous permet d’évaluer la population du hameau de
Dracé qui abrite alors 59 familles. 26 chefs de familles sont agriculteurs (dönt 14
5 Pour le 17e siécle, les protestants (familie Naz par exemple) n’étaient pás inscrits sur les
registres paroissiaux.
6 Abraham Naz 1 est né en 1655, Jean Margue 1 en 1680, Antoine Bordát 1 vers 1687, Antoine
Naz 1 vers 1690.
Jean Naz 1 et Antoine 1 Margue sont aussi nés au 17e siécle sans que l’on puisse fixer de date
précise.
7 Archives départementales de Saőne-et-Loire, 4 E 84/1, page 70.
8 Registre de patentes pour 1873, Archives départementales de Saőne-et-Loire, M 2399.
9 Etats des chefs de familie de la communauté de Créches et Chánes, Archives départementales
de Saőne-et- Loire, C 527/9.

De Tutilite des archives dans la recherche ethnologique 139
vignerons) et 10 artisans (cabaretier, charpentier, menuisier, cordonnier, tonnelier).

Parmi ces demiers on trouve 5 potiers.
Les potiers de Dracé sont des potiers paysans. II vaudrait mieux dire des
paysans potiers tant l’activité agricole est omniprésente dans les actes notariés. Les
achats, les ventes, les locations de terres sont fréquentes. En 1715, Abraham Naz 1
loue des terres â son domestique Jacques Tardy et fait indiquer dans l’acte que
Ledit Tardy continuera ă travailler s ’il lui semble bon á són métier de potier.
Dans certains actes, il est question des travaux agricoles : récolte du főin,
moissons, vendanges, auxquels participent les apprentis. Les cultures principales
sont alors celles de la vigne10 et des céréales. Du fait de leur petit nombre dans les
inventaires, on peut penser que les bovins sont surtout élevés pour le Iáit.
Quant â la part de leur temps consacrée au métier de potier, elle est
vraisemblablement fort irréguliére selon les individus et difficile â appréhender.
Ainsi Abraham Naz 1 loue, en 1707, â son domestique, Pierre Guérin, 1 hectare 16
ares de vignes, avec une maison d’une piéce et un cellier. Le locataire devra,
chaque année, partager en deux paris égales la récolte de vin avec lui. Abraham
Naz 1 est-il relativement aisé - la surface de sa propriété semble f indiquer - ou són
métier de potier l’absorbe-t-il tellement qu’il n’ait pás suffisamment de temps pour
cultiver la total ité de ses terres?
La vie d’un potier
Nous avons choisi d’évoquer ici la vie du potier Antoine Bordát 1, l’une
des mieux documentées pár les archives. Cet exemple est cité pour information
mais il n’est pás représentatifde fexistence de tous les potiers
Antoine Bordát 1 naît â une date inconnue que fon peut situer dans le
demier quart du 17e siécle. En admettant, ce qui est la moyenne, qu’il ait 20 ans, en
1707, au moment de són mariage, on peut situer sa naissance vers 1687. Són pere
Georges Bordát dönt on ne connaît pas la profession et sa mére, Claudine Burtin,
ont deux autres enfants : Etienne et Philibert.
Le 23 février 1707, le notaire de Chánes rédige son contrat de mariage
avec Jeanne, fiile de Mathieu Naz (1653-1723), potier de Dracé, et de Pierrette
Belicard. La cérémonie religieuse interviendra quelques jours plus tárd. Toutefois,
on ne trouve aucune trace de cet événement dans les registres paroissiaux dans la
mesure oü les pages pour l’année 1707 manquent.
Selon la coutume le notaire mentionne ce que chacun posséde au moment
du mariage : Antoine, l’héritage de són pere, décédé, dönt une partié de maison, et
un tiers des biens de sa mére. Jeanne Naz, améne une dót de 200 livres. Le contrat
précise que les futurs mariés résideront avec les parents de Jeanne Naz (són pere
est le potier Mathieu Naz), qui les nourriront et les entretiendront. Ils seront
associés â eux, assurant la moitié des frais de production et touchant la moitié du
10 Des sommes importantes sont consacrées â l’achat de nombreux tonneaux. En 1786, Francois
Margue 2 achéte, 50 tonneaux, neufs pour 231 livres ; en 1787, le ménre céde á un tonnelier un
pré de 15 ares en échanges de 40 tonneaux neufs.

140 Jean Franșais Garmier
produit des ventes. Abraham Naz 1, un autre potier de Dracé, figure parmi Ies
témoins.
Le couple aura sept enfants dönt deux seulement survivront: Jeanne, née
en 1720, qui épousera Antoine Margue 2, un autre potier, et Antoine né en 1722,
qui sera le potier Antoine Naz 2 (1722-1784). Son parrain est le potier Antoine Naz
1, sans doute un cousin de sa mére. Les cinq autres enfants du couple : Antoine,
Pierre, Arme, Marié et Philibert décéderont en bas âge.
En 1712, maiadé, il fait un premier testament. II laisse lajouissance de ses
biens â sa femme. Le couple n’ayant pas encore d’enfants, ceux-ci iront, a la mort
de l’épouse, aux deux ireres du défunt, Etienne et Philibert Bordát. Mais sa santé se
rétablit.
En 1717, il achéte en viager une térré moyennant 3 livres, somme qu’il
paiera chaque année â son propriétaire pendant toute la vie de ce demier ; deux ans
plus tárd, il fait l’acquisition d’une vigne de 4,5 ares11 pour 100 livres ; en 1723, il
achéte une vigne de 10 ares et une térré de 13 ares pour 450 livres, en 1724, un pré
pour 310 livres, puis en 1725, une autre térré dönt on ne connaît pas le prix. II ne
signe aucun acte, ne sachant pás écrire.
En 1725, il échange une maison de deux piéces avec cour, jardin et
chéneviére contre un bien analogue.
La mérne année, il prend Louis Gillet, de Dracé, en apprentissage. Celui-ci
sera accueilli dans sa maison et payera une somme de 30 livres.
En 1729, il achéte pour la demiére fois une térré et trois prés pour 120 livres.
En décembre 1729, de nouveau maiadé, il rédige un deuxiéme testament. II
laisse l’usufruit de ses biens â sa femme, 600 livres a chacune de ses füles Jeanne,
Anne et Marié (les deux demiéres décéderont en 1731 et 1732), et une maison,
celle oü il réside, â son fils, Antoine 2, futur potier. Celle qu’il a échangé quatre ans
auparavant ira á són autre fils Philibert, qui décédera l’année suivante. II posséde,
au moment du testament, 2000 livres en argent et en reconnaissances de dettes, ce
qui atteste une relative aisance.
Antoine Bordát 1 meurt le 12 février 1730. Són fils Antoine 2, futur potier,
est encore mineur. Sa femme, Jeanne Naz, se remariera, le 7 novembre 1730, dix
mois aprés le décés de són époux, avec Jean Margue 2, également potier â Dracé.
Elle enterrera són deuxiéme mari et le suivra dans la tömbe aprés 1783, date â
laquelle elle est encore citée dans les archives.
La maison d’un potier
L’inventaire de la maison de Philibert Bordát, potier â Dracé, petit fils du
précédent, effectué le 21 mai 1794 â se demande et â celle de sa mére en vue de
partager ce qu’ils possédent, nous permet de pénétrer dans leur maison.
Comme toutes celles de la région, elle est vraisemblablement, construite en
11 L’unité locale de surface des terrains était au 18e siécle la coupée (3,6 ares). Pour faciliter la
lecture nous avons systématiquement converti en hectares et en ares.

moellons de calcaire et couverte de tuiles creuses et se compose de deux bátiments

avec une cour et jardin. Dans le premier on trouve une cuisine, une chambre â
coucher, la boutique (l’atelier de potier), une écurie, une cave et un grenier; dans le
second, une chambre, une grange, une écurie, une cave et un appentis.
Pénétrons dans le premier bátiment. On y trouve la cuisine qui sert aussi de
piéce principale et de chambre a coucher avec, faisant partié du mur, la cheminée
de pierre â foyer ouvert et les objets permettant d’organiser le feu : crémaillére,
chenets, gril, servante de fér (trépied métallique pour poser la marmite), petite pelle
pour ramasser la cendre, petite fourche pour fairé bouger les morceaux de bois.
Deux écumoires en fér, deux pochons de cuivre, trois marmites, deux poéles en
cuivre, un panier en fd de fér pour essorer la saladé, sont utilisées pour la
préparation des répás.
Les meubles, le plus souvent en bois de noyer, sont nombreux : une grande
table avec un banc et sept chaises en bois recouvertes de paille, une table plus
petite, une horloge, un vaisselier, grand meuble comportant une partié basse fermée
pár deux portes, deux tiroirs, et une partié haute composée des rayons sur lesquels
on posait la vaisselle. Dix-huit assiettes, quatre plats et un pot â eau en fai’ence,
douze verres, dix écuelles (bois pourvus de deux oreilles plates pour manger la
soupe),..., huit fourchettes en fér et douze cuilléres en étain y sont rangés.
Deux armoires, dönt Tune â quatre portes et deux tiroirs, contiennent
quarante draps de toile, trente nappes, douze essuie mains et huit serviettes de toile.
Un lit, avec des rideaux destinés a protéger du froid les personnes qui
dorment, comporte un matelas de paille, une couette et un traversin de plume, deux
draps de toile et une couverture de laine. Dans un coffre est rangé le linge de la
dame Bordát: quatre robes, quatre tabliers de coton, vingt-quatre chemises de toile,
douze coiffes, trois paires de bas, un chapeau de fémmé, une paire de souliers.
Pour s’éclairer, on trouve trois lampes â huile, un chandelier en cuivre et
une lanterne en fer blanc.
Un fusil est également mentionné, ce qui est assez rare. Avant la
Révolution de 1789 le droit de chasse était réservé aux nobles et les paysans en
étaient exclus. Ce privilége ayant été aboli, le droit de chasse sera des lors accordé
á tous les propriétaires de terres.
Dans une chambre située á cöté, se trouvent: un coffre et deux lits â
rideaux avec matelas, couette, oreiller, draps et couverture de laine.
Dans la boutique (l’atelier de potier): trois tours en chéne, quatre ráteliers
gamis de vingt planches (pour fairé sécher les pots aprés le toumage), un moulin a
vemis, un banc pour battre la térré.
Dans l’écurie, se trouvent deux vaches blanches, deux génisses et deux
veaux, ainsi qu’un lit - les domestiques couchent traditionnellement â l’écurie -
avec draps, oreiller et couverture.
Dans la cave - notre potier est aussi vigneron - sont rangés vingt-deux
tonneaux de vin rouge de Dracé, deux baignoires, grands récipients en bois dans
lesquels on met le raisin au moment de la vendange, un vieux cuvier, demi-tonneau

en bois dont la hauteur varie de un â deux métres, qui sert â fairé fermenter le raisin
avant de le presser, quatre-vingt bouteilles vides, deux chaudrons en cuivre, six
seaux en bois et six tonneaux vides.
Le second bâtiment comporte une piéce avec une cheminée, un lit â
rideaux, un pétrin et une table longue en noyer.
Dans la grange l’inventaire cite une charrette de potier, 1 tombereau et de
la marchandise en céramique (trente carreaux, cinq cent briques, cinquante tuiles
faîtieres vemies et des pots crus ou cuits.
Un cheval ágé de 9 ans occupe l’écurie.
Sous l’appentis voisin se trouvent un pressoir, deux cuves, 1100 fagots,
cinq moules en fer pour mouler Ies briques, deux coutres (barres de fer pour battre
la térré et la rendre homogéne) et un moulin â vemis.
Le total est estimé â la somme de 3006 livres.
Le 23 février 1795, on procéde au partage des biens inventoriés et des
propriétés fonciéres, 1 ha 65 de terres, vignes, prés, et bois.
A titre de comparaison, l’inventaire du potier Pierre Lafay 1, effectué le 13
janvier 1752, ne mentionne que deux lits gamis, deux coffres, une petite armoire,
deux tables avec deux bancs et un pétrin. Le total, avec Ies objets de la vie
quotidienne et l’outillage est estimé â la somme de 675 livres. On a donc â fairé ici
â deux artisans dont le niveau de vie est trés différent.
Le niveau de vie
Avant de tenter d’évaluer le niveau de vie des potiers, nous avons essayé, â
partir des actes notariés, de déterminer quelques prix. La monnaie utilisée â cette
époque est la livre qui se divise en 20 sols12. Les propriétés agricoles sont
constituées de prés permettant de nourrir Ies troupeaux, de terres â blé, de bois, et
de vignes dont le prix était plus élévé. En considérant la valeur de chaque catégorie
de terrains agricoles dans tous Ies actes qui Ies mentionnent, nous avons pu
déterminer le prix moyen d’une coupée de terrain (3,6 ares). Dans la premiere
moitié du siécle, il est de 46 livres ; dans la seconde moitié, de 68 livres. A la fin du
siécle, le quintal de blé coúte 32 livres, une vache 120 livres, un cheval 200 livres,
un cochon 15 livres, et une poule 0,5 livre
Apprécier le niveau de vie est difficile, car on ne posséde de
renseignements que sur Ies artisans Ies plus aisés, ceux qui établissent souvent des
actes notariés, et les comparaisons entre Ies potiers sont malaisées. Les éléments
qui permettent une appréciation, trés relative, des moyens de chacun sont : la
surface des terres, le montant de la dot des époux au moment du mariage, Ies
sommes léguées par testament, la valeur des meubles et objets qui se trouvent dans
la maison, le montant des impöts. Cependant ces éléments ne sont pas
suffisamment significatifs dans la mesure ou l’estimation des biens transmis par
héritage manque. On ne peut donc déterminer que des tendances.
12 Pour simplifier, nous n’avons pas indiqué dans ce texte les sols mais arrondi â la livre.

Le premier élément d’appréciation du niveau de vie est le nombre des actes

passés devant notaire. Alors que beaucoup d’autres artisans ne sont connus que pár
un ou deux documents d’archive, les membres des familles Bordát, Naz et Margue
sont â l’origine des trois quarts des actes.
II est difficile de savoir quelle surface de terrain possédent les potiers. Les
achats ou les ventes concement toujours de petites surfaces, une quarantaine d’ares
au maximum, trés souvent moins. En 1774, â l’occasion de són mariage, les parents
de Mathieu 1 Margue lui donnent 1 hectare 44 de terres (1 hectare 08 ares de vigne et
36 ares de terres). En 1785, Antoine Margue 3 posséde 1 hectare 20 ares de terres (54
ares de vigne, 43 ares de terres, 14 ares de pré, et 9 ares de bois). En 1794, â
l’occasion de l’inventaire de ses biens, on apprend que Philibert Bordát posséde, avec
sa mére, 1 hectare 66 ares de terres, vignes, prés, bois. 11 semble donc que mérne
pour les plus aisés, les surfaces de propriétés soient assez modestes.
L’estimation de l’apport des deux époux lors des mariages est rarement
mentionnée. Nous n’en possédons que six, trois pour la premiére moitié du siécle,
qui vont de 500 â 2000 livres, et deux pour la seconde moitié, qui vont de 2150 á
2500 livres. A titre de comparaison, en 1720, Pierre Lafay 1 et sa future fémmé
Louise Balvay n’ont que 310 livres ; en 1793, Etienne Salaret, un ouvrier potier, et
Benoite Lacroix, sa fémmé, 400 livres.
Le montant de la dót donné pár les potiers â l’occasion du mariage de leurs
filles constitue un autre élément d’appréciation. Huit documents, qui concement,
une fois de plus, les familles aisées (Bordát, Naz, Margue) nous permettent de le
connaître Dans la premiére moitié du siécle il se situe entre 200 et 700 livres, dans
la seconde moitié, entre 400 et 1000 livres.
A l’occasion des testaments, les filles - qui vont se marier et étre prises en
charge par la familie de leur époux - regoivent toujours un legs trés modeste (150 á
600 livres). Les garșons, eux, généralement héritier universel, rețoivent la (ou les)
maison et les terres dont on ne mentionne jamais le détail. Renseignement unique
en son genre, le testament d’Antoine Bordát 1 nous apprend qu’â sa mort, en 1730,
il posséde 2000 livres en argent liquide et reconnaissances de dettes.
Les estimations foumies pár les inventaires sont plus fiables, mais une fois
de plus, ils sont rares; nous n’en possédons que trois. Enl752, l’inventaire des
biens de Pierre Lafay 1 produit 657 livres ; en 1794, la valeur de celui de Philibert
Bordát et de sa mére se monte â 3006 livres; en 1796 enfín, celui de Mathieu
Margue 1, totálisé 976 livres.
Mais, redisons-le, une fois de plus, le petit nombre d’actes s’oppose â toute
analyse comparative précise et ne peut foumir que des tendances.
La connaissance du montant des impöts pourrait foumir une idée plus nette
du niveau de vie de chacun. Malheureusement, le seul document dont nous
disposons est d’une grande imprécision. Si fon trouve des noms connus dans cette
liste des impőts pour l’année 178513, un seul, Claude Bourdon, est clairement
13 Minute du rőle de taille et capitation de la paroisse de Chánes pour l’année 1785, Archives
départementales de Saöne-et-Loire, C. 838.

identifié comme potier. II est imposable de 40 livres. On retrouve également, sans

mention de profession, le nőm de Philibert Bordát (ce nom n’est pas trés fréquent
et on peut penser qu’il s’agit du potier), qui est imposé de 17 livres.
A titre indicatif nous avons relévé les contributions des 25 personnes dont
la profession est mentionnée et fait la moyenne de ce que paye chaque corporation
(Vignerons, 11 livres; meunier, 36 livres; cultivateurs, 47 livres; boulanger, 7
livres ; ouvrier agricole, 4 livres ; charron, 3 livres ; cordonnier, 1 livre ; aubergiste,
10 livres, et tonnelier, 10 livres.
La moyenne générale pour ces 25 personnes est de 14 livres, ce qui situe le
second potier dans la moyenne et le premier â un niveau bien supérieur.
Pour ce qui concerne, enfîn, les revenus de l’activité de potier, il semble,
d’aprés les estimations de piéces faites dans Ies inventaires, qu’ils n’étaient pas trés
importants. On ne dispose malheureusement que d’estimations globales qui ne
nous donnent aucune idée du prix des piéces â l’unité. Ainsi, en 1752, un ensemble
de pots et plats de térré cuite préts pour la vente, est-il estimé au prix de 30 livres.
LE METIER DE POTIER
Les ateliers
Les ateliers se situaient principalement â Dracé, mais on en trouvait aussi -
sans doute moins nombreux - au hameau des Planchers (familie Margue). Rien ne
permet d’en preciser le nombre.
Les documents permettant de connaître Ies personnes qui y travaillaient
sont trés rares. On sait que la poterie est traditionnellement une affaire de familie,
Ies femmes se chargeant de l’engobage, de la pose des anses et du décor, tandis que
les hommes préparent la térre, et s’occupent du toumage et de la cuisson.
On trouve frequemment dans les contrats de mariage, mention de ce que
les futurs mariés travailleront avec Ies parents de l’un d’eux, s’associant pour
moitié â la fabrication et au commerce des poteries. Ainsi, en 1779, Antoine
Margue 3 s’associe avec ses parents, Antoine 2 et Jeanne Bordát. Son írére,
Mathieu 1 travaille avec eux.
On rencontre également des apprentis et des ouvriers. Par Ies contrats
d’apprentissage qu’ils établissent devant notaire, on connaît le nom de 15 apprentis
entre 1721 et 1798. Provenant du monde paysan, ils sont généralement présentés
par un parenț, pére ou mére lorsqu’ils sont mineurs ou par un tuteur lorsqu’ils sont
orphelins. On ne trouve qu’un cas d’apprenti qui soit fils de potiers ; en 1721, Jean
Margue 1 met en effet son fils Jean Margue 2, ágé de 14 ans, en apprentissage chez
Pierre Lafay. A une exception prés, ils habként tous Dracé ou â proximité. Seul
l’un d’entre eux vient de Beaujeu petite viile située â 30 kilométres, oü son pére est
quincaillier.
La durée de 1’apprentissage est de une á trois années, le plus souvent de
deux ans et le contrat contient toujours la mérne formule : le patron apprendra du
mieux qu'il lui sera possible son métier de potier sans rien cacher â l'apprenti et
celui-ci lui obéira en tout ce qu'il lui commandera de licite et honnéte et ne pourra

De l ’utilite des archives dans la recherche ethnologique 145
s ’absenter sans cause légitime. Dans certains cas, il est indiqué que les apprentis
aideront également aux travaux agricoles (foins, moissons, vendanges). Ils logent
le plus souvent chez le patron, ils sont nourris et leur linge lavé. Parfois, des
vétements leurs sont fournis : des tabliers pour le métier..., dix aimes14 de toile
pour se fairé fairé des vétements..., deux chemises chaque année. Dans la mesure
oü la région est une région viticole, ils ont parfois le droit de s’absenter quinze
jours au moment des vendanges.
L’apprentissage est parfois gratuit, mais il est le plus souvent payant (25 â
168 livres). Dans deux cas seulement, l’apprenti rețoit un salaire modique (12 et 72
livres). En cas de rupture du contrat et de départ, le patron a droit â une indemnité
Les ateliers emploient aussi des ouvriers, probablement ceux que les actes
nomment compagnons potiers (Claude Desbilly en 1784), garqons potiers (Pierre
Lafay 3 chez Francois Naz 1 en 1787), manouvrier en térré (Philibert Passe en
1727) ou encore, plus simplement domestiques (Pierre Guérin chez Abraham Naz
1 en 1707). Mais on peut déduire des inventaires, qui ne signalent que deux ou trois
tours par atelier, que ceux-ci ne devaient pás étre trés nombreux, un peut-étre, deux
au maximum.
Un seul document évoque le salaire d’un ouvrier. En 1787, â la suite d’un
litige, Francois Naz 1 offre devant notaire de payer â Pierre Lafay 3, la somme de
79 livres, pour le temps qu ’il a travaillé chez lui au métier de potier. Mais la durée
de ce travail n’est malheureusement pás mentionnée !
Les moyens techniques
On prenait, â proximité immédiate, le bois pour alimenter les fours, dönt il
faltait de grandes quantités. En 1794, l’inventaire de la maison de Philibert Bordát
mentionne 1100 fagots. Les potiers ne possédent pás tous des bois, ainsi en 1726,
Mathieu Lafay achéte t-il, pour la somme de 280 livres, du taillis sur pied qu’il
devra couper lui-méme.
Ils trouvent la térré sur place, dans les vignes qui leur appartiennent. En
1767, lors du mariage de són fíls Francois Margue 2, Antoine Margue 2 dit que les
futurs époux prendront de la térré dans la vigne des Anniviers appartenant audit
Margue, pour l’usage de leur profession. On peut en déduire que la production
n’était pás trés importante, car combién de térré peut on prendre dans une vigne
sans compromettre l’espace réservé aux ceps?
Tout donne á penser que chaque atelier avait són four (le terme souvent
employé est celui de faur ă vaisselle); en 1725, lorsque Pierre Lafay 1 loue, pour
30 livres pár an, une maison de deux piéces avec jardin, il est dit qu’il bâtira dans la
grange un four pour cuire la vaisselle, et qu’il pourra le démolir en fin de bail.
On connaît, pár trois inventaires (1752, 1794, 1796), les outils utilisés pár
les potiers dans leur travail. Ce sont d’abord les tours (au nombre de deux ou trois
par atelier), les coutres, lourdes barres de fer aplaties servant á battre la térré, le
14 Mesure ancienne correspondant á 1,19 métres.

banc, table massive sur laquelle on prepare la terre, le moulin â vemis pour moudre
le sulfure de plomb utilisé dans la fabrication de l’émail (en 1796, l’atelier de
Mathieu Margue 1 en abrite 200 kilós) et Ies planches de sapin sur lesquelles on
faisait sécher les pots fraîchement toumés.
La production
La mention, dans Ies inventaires, de carreaux de pavement, de moules pour
fairé les briques et les tuiles, nous indique que Ies potiers ne fabriquaient pas
seulement de la poterie mais aussi ces produits. On apprend encore que certains
procédaient, dans leur four, â la calcination du calcaire pour fairé de la chaux. En
1741 Jean 1 Margue donne â son fils Francois 1 pour son mariage, une maison.
Celui-ci devra y construire unfour ă vaisselle et ă chaux.
II n’existe malheureusement que d’infimes renseignements sur Ies
céramiques produites par ces ateliers. On peut en proposer une typologie â partir
des inventaires des objets se trouvant dans la maison, les potiers utilisant â coup sur
les céramiques qu’ils fabriquaient. II s’agit de pots et plats, d’assiettes, de pots â
eau, d’écuelles, et de cruches. La presence de moulins â vemis et de provisions de
vemis (sulfure de plomb) nous apprend que ces piéces étaient émaillées. La
provision de terre blanche trouvée en 1752 dans l’atelier de Pierre Lafay 1, nous
permet d’évoquer le décor. La terre blanche sert en effet á fairé un engobage
ressortant en jaune aprés cuisson, sur lequel se détache un décor dessiné á l’argile
brune. Elle était également utilisée pour tracer des dessins jaunes sur un engobage â
l’argile brune. Cette fașon de décorer évoque tout â fait le style des poteries qui
étaient produites au 18e siécle, sur plus de cent kilométres, dans la vallée de la
Saöne, entre Chalon-sur-Saőne et Lyon, mais, seules des fouilles permettant de
retrouver des tessons en apporteront la preuve.
La recherche dans les archives se dóit donc d’étre trés prudente car la
lecture des documents présente des diffícultés. L’écriture est parfois difficile â
déchiffrer, le papier a bu l’encre, il y a des ratures, il manque parfois des pages aux
registres, la profession n’est pás toujours indiquée. On y rencontre aussi des
erreurs, et des imprécisions, ce qui nécessite de croiser inlassablement les
informations pour s’approcher au plus prés de la réalité et de laisser de cőté toute
information séduisante qui ne peut étre prouvée.
SOURCES
Registres paroissiaux de 1678 et 1802, Archives départementales de Saóne-et-
Loire, E dépőt 3342 á 3345,4 E 84/1, 4 E 84/4, 5 E 84/1.
Actes notariés, Archives départementales de Saőne-et-Loire, série 3E, n°1644,
1652/1, 1653, 1734, 1750, 1751, 1984/2, 1985, 1989, 1990, 1991, 1992, 1993/1 et
2, 1994/1 et 2, 1997, 2031, 2032, 2033, 2057, 2058/1 et 2, 2059, 2060/1 et 2,
2061/1 et 2, 2062, 2063, 2064, 2065, 2066, 2067, 2068/1 et 2, 2068, 2070, 2071,
2072.

De 1’utilite des archives dans la recherche ethnologique 147
BIBLIOGRAPHIE
BŐST, Ami
1977, Histoire de l’église protestante de Mâcon, Mácon,
RAGUT, Camille
1838, Statistique du département de Saőne-et-Toire
:|

DESPRE UTILITATEA ARHIVELOR ÎN CERCETAREA
ETNOLOGICĂ
Un exemplu francez : satul olarilor Dracé-les-Olliéres în secolul al 18-lea
Identificarea originii pieselor constitue un element important al studierii

ceramicii. Vechile studii sau cele contemporane, efectuate pe vreme când olarii
mai lucrau, cercetările pe teren înteprinse de etnologi, menționarea locului de
origine, care figurează pe decorul unora dintre ele, ne furnizează informații sigure,
dar identificarea bazată pe tradiții sau supoziții este adesea îndoielnică.
De vreo treizeci de ani, în Franța și în alte țări, săpăturile arheologice au
permis, prin scoaterea la iveală a unor fragmente prezentând forme și decoruri
caracteristice, să se formuleze ipoteze și să se obțină câteodată certitudini despre
provenienței pieselor. Aceste lucrări sunt în general precedate de cercetări în
arhive, care permit identificarea cadrului istoric și etnologic al descoperirilor.
Este și cazul prezentului studiu, care evocă, paradoxal, viața cotidiană a
meșterilor a căror produse nu se cunosc pentru că nici o cercetare arheologică nu a
fost întreprinsă până în prezent.
Toponimia mi-a permis să identific activitatea de olărit din Dracé-les-
Olliéres, un cătun din parohia Chânes1 situat aproape de Saőne, la 6 kilometri de
Mâcon, prefectura departamentului Saone-et-Loire și capitala Bourgogniei de sud.
Termenul «Olliéres» provine din latinescul «Olla» (oală) asemeni
cuvântului românesc « Oală ». Am constat deopotrivă existența, în proximitatea
imediată a cătunului, a unor locuri diferite a căror nume evocă olăritul : « Les
potets », care pot fi traduse prin « oale mici », « Au cáron », (cáron este un cuvânt
care desemna, în franceza veche, fabricanții de dale din lut ars), « Le bois potier »,
« Aux Creux » (probabil un loc unde se săpau gropi pentru a extrage argila),« Le
foumier » (cel care asigura funcționarea unui cuptor).
Am întreprins apoi o cercetare pe teren a cărei rezultate au confirmat
aceste informații. în locul numit « La Verchére Margue »2 am putut într-adevăr să
culeg un număr important de cioburi din lut gri sau negru, ars prin reducere, pe
care se constată prezența unor elemente caracteristice (toarte, buze), care permiteau
practicarea activității meșteșugărești în Evul Mediu. Chiar dacă documentele de
arhivă accesibile nu au decât trei secole, constatăm că activitatea de olărit din
Dracé este foarte veche.
Aceste rezultate m-au încurajat să îmi continui cercetările în arhive, care s-
au dovedit foarte bogate, oferindu-mi 450 documente pentru secolul al 18-lea.
IZVOARELE
Acest studiu se bazează în principal pe două categorii de documente: actele
notariale și registrele parohiale.
1 Din 1805, el aparține de comuna Créches-sur-Saöne.

2 Margue, așa cum vor releva arhivele, este numele unei familii de olari locali.

Despre utilitatea arhivelor în cercetarea etnologică 149
Actele notariale
în secolul al 18-lea existau notari în toate satele. Ei oficializau toate actele
vieții cotidiene într-o lume unde administrația era încă extrem de incipientă.
Contractele de căsătorie ne dezvăluie numele soților și pe acela al părinți
lor acestora. Testamentele ne dezvăluie pe acelea ale copiilor lor, a fraților și surori
lor, informații prețioase care permit stabilirea genealogiilor. Putem găsi aici de
asemenea informații asupra bunurilor lor, ceea ce ne permite cunoașterea nivelului
lor de viață.
Notarii întocmesc actele de vânzare sau de închiriere a terenurilor indi
când foarte precis localizarea, noțiune importantă într-o epocă când nu existau cadastre.
Aceste documente ne informează deopotrivă asupra prețurilor.
Câteva inventare ale mobilelor și obiectelor ne dau informații asupra vieții
casnice și indică valoarea a tot ceea ce se găsește în casă: mobile, ustensile de
bucătărie, veșminte, unelte, animale. Ele sunt uneori întocmite la cererea olarului;
alteori este vorba despre inventare după decese care permiteau protejarea patrimo
niului copiilor minori.
Printre documentele notariale, se mai găsesc și recunoașteri de datorii și
contracte de ucenicie.
Registrele parohiale
înainte de Revoluția de la 1789, starea civilă în forma sa modernă nu
exista. într-o epocă în care religia (catolică) era atotstăpânitoare, botezurile, căsăto
riile și înmormântările făceau obiectul ceremoniilor religioase, despre care preoții
făceau mențiuni în registrele parohiale. Astfel avem ocazia de a cunoaște data de
naștere a copiilor și numele părinților lor, a nașilor și a nașelor, a soției, data
decesului și, adesea, vârsta defunctului.
Identificarea olarilor
Reperarea olarilor se face în principal prin menționarea profesiei lor în
aceste documente. Ei sunt cel mai adesea denumiți neguțător olar de lut sau olar
de lut3, dar câteodată găsim doar indicația locuitor sau proprietar. Compararea
semnăturii lor din josul paginii furnizează un element de susținere4.
întâlnim o altă dificultate în identificare prin prezența numeroaselor
omonime. în aceleași familii, prenumele se repetau cel mai adesea din generație în
generație, ceea ce ne determină să dăm un număr de ordine fiecăruia dintre acești
omonimi. în familia Naz de exemplu, găsim 3 Abraham, 3 Antoine, 3 Claude, 2
Frangois, 2 Jean. Printre altele, datorită puternicei mortalități infantile, părinții au
adesea mai mulți copii succesivi care purtau același prenume. Când deceda un
copil, prenumele său era utilizat pentru următorul.
Cu toate aceste am putut identifica 70 de olari dintre care 45 aparțineau de
patru dinastii: Margue, pe durata a 5 generații, Naz, pe 4 generații, Bordát, pe 3
Precizarea de lut este utilizată pentru a îi diferenția de olarii de cositor care fasonau metalul la
un strung.
Acest lucru este valabil pentru a doua jumătate a secolului 18, mai înainte meșterii nu știau să scrie.

generații, și Lafay, pe 3 generații. (A se vedea anexele).

într-o comunitate atât de redusă, asociațiile familiale sunt inevitabile, dar
nu se poate spune că acesta este o regulă. Olarii sau nevestele olarilor sunt adeseori
nașii sau nașele copiilor altor olari, ei sunt adeseori martori cu ocazia întocmirii
actelor notariale, dar nu sunt semnalate decât șase căsătorii între membrii familiilor
de olari pe durata întregului secol 18.
Durata ocupației sitului
Am afirmat mai sus că tipologia cioburilor adunate pe teritoriul localității
Dracé permitea datarea activității olăritului din Evul Mediu.
între această epocă și ultimii ani ai secolului 17, noi nu am putut identifica
decât un număr foarte restrâns de olari5. Primului registru parohial, care începe în
1629, îi lipsesc din nefericire, numeroase pagini, astfel încât, numai în funcție de
data decesului, care figurează în registrele din sec. al 18-lea, și prin deducție, putem
cunoaște olarii care lucrau în secolul precedent. Ei nu erau decât șase la număr6,
ceea ce pare să indice o activitate relativ redusă. O istorie a bisericii protestante din
Mâcon (BOST, 1977) ne aduce la cunoștință alți doi. Ca urmare a revocării Edictu
lui de la Nantes (1685) care, în 1598 îi autorizase pe protestanți să-și exercite liber
religia în regatul Franței, soția lui Mo’îse Naz, olar din Dracé, abjură de protestan
tism în 1685, în timp ce un alt membru al fammiliei, Jacob Naz, se refugiază, trei
ani mai târziu, în Elveția, pentru a fugi de persecuția catolică. în același context
registrele parohiale din Dracé ne-au permis să identificăm, în 1682, pe Barthelemie
Bélicard văduva lui Jacob Naz, pe Jean Naz fiul său, olar, și pe soția sa Mărie
Bruy, care renunță la religia protestantă în fața preotului de la parohia lor7.
în secolul următor, aceia care interesează acest articol, activitatea se
dezvoltă considerabil cu vârfuri în 1740, când se constată prezența a 14 meșteri, și
în 1785, când sunt în număr de 18.
în primul sfert al secolului 19, 9 olari își vor desfășura activitatea ; în 1838,
(RAGUT, 1838) se consemnează existența a încă trei ateliere. între anii 1850-
1860, nu mai sunt decât două, și în sfârșit, ultimul atelier, citat într-un registru de
mărci în 18738, nu pare a-și continua activitatea după 1876.
VIAȚA COTIDIANA
Țăranii olari
Un document din 17809 ne permite să evaluăm populația cătunului Dracé
5 în sec. 17, protestanții (familia Naz, de exemplu) nu erau înscriși în registrele parohiale.
6 Abraham Naz 1 s-a născut în 1655, Jean Margue 1 în 1680, Antoine Bordát 1 către 1687,
Antoine Naz 1 către 1690. Jean Naz 1 și Antoine 1 Margue sunt de asemenea născuți în secolul
17 fără a se putea preciza data exactă.
7 Arhivele departamentului Saőne-et Loire, 4 E 84/1, pag. 70.
8 Registrele de mărci din 1873, Arhivele departamentului din Saöne-et-Loire, M 2399.
9 Starea capilor de familie din comunitatea Créches și Chânes, Arhivele departamentului Saőne-
et-Loire.

care număra atunci 59 de familii. 26 capi de familie erau agricultori (dintre care 14
viticultori) și 10 meșteri (cârciumar, dulgher, tâmplar, cizmar, dogar). Printre
aceștia din urmă găsim 5 olari.
Olarii din Dracé erau olari țărani. Ar fi mai corect să-i numim țărani olari
deoarece activitatea agricolă este omniprezentă în actele notariale. Cumpărările,
vânzările, închirierile de terenuri erau frecvente. în 1715, Abraham Naz 1 închiri
ază terenuri servitorului său Jacques Tardy și menționează în act că Ledit Tardy va
continua să lucreze dacă corespunde în meseria sa de olar.
In anumite acte, este vorba despre muncile agricole : recoltarea fânului,
secerișul, culesul viilor, la care participau ucenicii. Principalele culturi erau atunci
vița de vie10 și cerealele. Datorită numărului lor mic în inventare, putem deduce că
bovinele erau crescute mai ales pentru lapte.
In ceea ce privește timpul consacrat meseriei de olar, acesta este foarte
neregulat în funcție de indivizi și dificil de aflat. Astfel Abraham Naz 1 închiriază, în
1707, servitorului său, Pierre Guérin, 1 hectar și 16 arii de vie, împreună cu o casă cu
o cameră și un beci. Locatarul va trebui, în fiecare an, să împartă cu el, în două părți
egale, recolta de vin. Abraham Naz 1 era, oare, relativ înstărit - suprafața proprietății
sale pare să indice acest lucru - sau meseria lui de olar îl ocupa atât de mult încât el
nu mai avea suficient timp pentru a-și cultiva în totalitate terenurile?
Viața unui olar
Am ales aici să evocăm viața olarului Antoine Bordát 1, una dintre cele
mai bine documentate prin arhive. Acest exemplu este citat pentru informare dar el
nu este rprezentativ ca mod de existență pentru toți olarii.
Antoine Bordát 1 s-a născut la o dată necunoscută pe care o putem situa în
ultimul sfert al secolului 17. Admițând, ceea ce este o medie, că avea 20 de ani, în
1707, în momentul căsătoriei sale, putem situa nașterea sa către 1687. Tatăl său,
Georges Bordát, a cărei îndeletnicire nu o cunoaștem și mama sa, Claudine Burtin,
mai au doi copii: Etienne și Philibert.
La 23 februarie 1707, notarul din Chânes redactează contractul său de
căsătorie cu Jeanne, fiica lui Mathieu Naz (1653-1723), olar din Dracé, și a
Pierrettei Belicard. Ceremonia religioasă survine câteva zile mai târziu. Totuși nu
se găsește nici o urmă a acestui eveniment în registrele parohiale în măsura în care
paginile pentru anul 1707 lipsesc.
Conform obiceiului notarul menționează ceea ce fiecare posedă în momen
tul căsătoriei: Antoine, moștenirea tatălui său, decedat, adică o parte din casă, și un
sfert din bunurile mamei sale, Jeanne Naz, aduce o dotă de 2000 livre. Contractul
precizează că viitorii miri vor locui cu părinții Jeannei Naz (tatăl său este olarul
Mathieu Naz), care îi vor hrăni și îi vor întreține. Ei vor fi asociații acestora,
asigurând jumătate din cheltuielile de producție și încasând jumătate din produsele
10 Sume importante erau consacrate cumpărării a multor butoaie. în 1786, Francois Margue 2
cumpără 50 de butoaie noi cu 231 livre; în 1787, același cedeză unui dogar o pajiște de 15 arii
în schimbul a 40 de butoaie noi.

de vânzare. Abraham Naz 1, un alt olar din Dracé, figurează printre martori.
Cuplul va avea șapte copii dintre care numai doi vor supraviețui: Jeanne,
născută în 1720, care se va căsători cu Antoine Margue 2, un alt olar, și Antoine,
născut în 1722, care va fi olarul Antoine Naz 2 (1722-1784). Nașul său este olarul
Antoine Naz 1, fără îndoială un văr al mamei sale. Ceilalți cinci copii: Antoine,
Pierre, Anne, Mărie și Philibert vor deceda la vârstă timpurie.
în 1712, bolnav, el face un prim testament. El lasă folosința bunurilor
soției sale. Cuplul neavând încă copii, acestea vor reveni, la moartea soției, celor
doi frați ai defiinctului, Etienne și Philibert Bordát. Dar își revine cu sănătea.
în 1717, el cumpără cu titlu viager un pământ arabil în schimbul a 3 livre
10 soli, sumă pe care o va plăti în fecare an proprietarului său pe toată durata vieții
acestuia ; doi ani mai târziu, el achiziționează o vie de 4,5 arii11 pentru 100 livre ;
în 1723, el cumpără o vie de 10 arii și un pământ arabil de 13 arii cu 450 livre, în
1724, o pășune cu 310 livre, apoi în 1725, un alt pământ arabil al cărui preț nu se
cunoaște.
în 1725, el schimbă o casă cu două încăperi și curte, grădină și cânepiște
cu un alt bun analog.
în același an, îl ia pe Louis Gillet, din Dracé, în ucenicie. Acesta va fi
găzduit în casa sa și va plăti o sumă de 30 livre.
în 1729, el cumpără pentru ultima dată un pământ arabil și trei pășuni cu
120 livre.
în decembrie 1729, din nou bolnav, redactează un al doilea testament. El
lasă uzufructul bunurilor sale soției sale, 600 livre fiecăreia dintre fetele sale
Jeanne, Anne și Mărie (ultimele două decedând în 1731 și 1732), și o casă, aceea
unde locuiește, băiatului său, Antoine 2, viitor olar. Aceea pe care a schimbat-o cu
patru ani înainte va merge la celălalt fiu al său Philibert, care va deceda în anul
următor. El poseda, în momentul testamentului, 2000 livre în argint și în recunoaș
teri de datorii, ceea ce atestă o relativă bunăstare.
Antoine Bordát 1 moare pe 12 februarie 1730. Fiul său Antoine 2, viitor
olar, este încă minor. Soția sa, Jeanne Naz, se va recăsători, pe 7 noiembrie 1730,
la zece luni după decesul soțului său, cu Jean Margue 2, tot olar în Dracé. Ea îl va
îngropa pe al doilea soț și îl va urma în mormânt după 1783, dată la care ea este
încă citată în arhive.
Casa unui olar
Inventarul casei lui Philibert Bordát, olar la Dracé, nepot al precedentului,
efectuat în 21 mai 1794 la cererea sa și aceea a mamei sale în vederea împărțirii
bunurilor posedate, ne permite să pătrundem în casa lor.
Asemeni tuturor din regiune, ea este probabil construită din moloane de
calcar și acoperită cu olane și se compune din două clădiri cu o curte și grădină. In
prima se găsește o bucătărie, un dormitor, la boutique (atelierul meșterului), un
11 Unitatea locală pentru suprafața terenurilor era în secolul al 18-lea la coupée (3,6 arii). Pentru
a facilita lectura noi am convertit sistematic în hectare și în arii.

grajd, o pivniță și un hambar; în a doua, o cameră, un hambar, un grajd și o anexă.

Să pătrundem în prima clădire. Găsim aici bucătăria care servea de
asemenea drept cameră principală și dormitor cu, făcând parte din zid, șemineul de
piatră cu vatra liberă și obiecte care permiteau organizarea focului: cârligul de
agățat ceaunul deasupra vetrei, suporți metalici pentru lemne, grătar, pirostrie de
fier (trepied metalic pentru a pune oala), un mic vătrai pentru a aduna cenușa, o
furcă mică pentru a mișca bucățile de lemn. Două linguri pentru luat spuma, două
linguri de turnat din aramă, trei cratițe, două tigăi din aramă, un coș din sârmă
pentru a zvânta salata, erau utilizate pentru prepararea mâncărurilor.
Mobilele, cel mai adesea din lemn de nuc, erau numeroase : o masă mare
cu o bancă și șapte scaune din lemn acoperite cu paie, o masă mai mică, o pendulă,
un vaisselier, o mobilă mare care avea partea de jos închisă cu două uși, două
sertare, și partea de sus formată din polițe pe care se punea vesela. Optsprezece
farfurii, patru platouri și o cană de apă din faianță, douăsprezece pahare, zece
écuelles (blide prevăzute cu două toarte plate pentru supă), opt furculițe din fier și
douăsprezece linguri din cositor erau aranjate aici.
Două dulapuri, dintre care unul cu patru uși și două sertare, conțin patru
cearceafuri din pânză, treizeci de fețe de masă, douăsprezece prosoape și opt
ștergare de pânză.
Un pat, cu perdele destinate să protejeze de frig persoanele care dorm, are
o saltea de paie, o plapumă de puf și un sul din pene, două cearceafuri de pânză și o
cuvertură de lână. într-un cufăr este aranjată lenjeria doamnei Bordát: patru rochii,
patru șorțuri de bumbac, douăzeci și patru cămăși din pânză, douăsprezece bonete,
trei perechi de ciorapi, o pălărie de femeie, o pereche de pantofi.
Pentru iluminat, găsim trei lămpi cu ulei, un sfeșnic din cupru și un felinar
din fier alb.
O pușcă este deopotrivă menționată, ceea ce este destul de rar. înainte de
Revoluția din 1789 dreptul de vânătoare era rezervat nobililor și țăranii erau
excluși. Acest privilegiu fiind abolit, dreptul la vânătoare va fi de acum acordat
tuturor proprietarilor de terenuri.
într-o cameră situată alături, se găsesc : o ladă și două paturi cu baldachin
cu saltele, plapumă de puf, o pernă, cearceafuri și o cuvertură de lână.
în boutique (atelierul meșterului): trei roți de olar din stejar, patru rasteluri
cu douăzeci de polițe (pentru a usca vasele după modelare), o râșniță pentru
glazură, o bancă pentru a frământa lutul.
în grajd, se găsesc două vaci albe, două juninci și doi viței, de asemenea un
pat - servitorii se culcau în mod tradițional în grajd - cu cearceafuri, pernă și
cuvertură.
în pivniță - olarul nostru este și podgorean - sunt aranjate douăzeci și două
de butoaie cu vin roșu din Dracé, două baignoires, mari recipiente din lemn în care
se pune strugurele în momentul culesului, un vechi cuvier, un semibutoi din lemn a
cărui înălțime variază de la unul la doi metri, care servește la fermentarea strugu

154 Jean Francais Garmier
relui înainte de a fi presat, optzeci de sticle goale, două cazane din cupru, șase
găleți din lemn și șase butoaie goale.
A doua clădire cuprinde o cameră cu un șemineu, un pat cu baldachin, o
copaie și o masă lungă din nuc.
în grajd inventarul citează o charrette de potier (șaretă de olar), 1 tombe
ron și marfa din ceramică (treizeci dale, cinci sute de cărămizi, cincizeci de țigle de
coamă lăcuite și oale nearse sau arse.
Un cal în vârastă de 9 ani ocupa grajdul.
Sub poiata vecină se găsește un teasc, două căzi, 1100 legături de vreas
curi, cinci tipare de fier pentru cărămizi, două coutres (bare de fier pentru a baterea
și omogenizarea lutului) și o râșniță pentru glazură.
Totalul este estimat la suma de 3006 livre.
La 23 februarie 1795, are loc partajarea bunurilor inventariate și a proprie
tăților funciare, 1 ha 65 terenuri arabile, vii, pășuni și păduri.
Ca o comparație, inventarul olarului Pierre Lafay 1, efectuat la 13 ianuarie
1752, nu menționează decât două paturi garnisite, două lăzi, un dulap mic, două
mese cu două bănci și o copaie. Totalul, cu obiectele vieții cotidiene și utilajul, este
estimat la suma de 675 livre. Avem de-a face aici cu doi meșteri a căror nivel de
viață este extrem de diferit.
Nivelul de viață
înainte de a încerca să evaluăm nivelul de viață al olarilor, noi am încercat,
plecând de la actele notariale, să determinăm câteva prețuri. Moneda utilizată în
acea epocă era livra care se împarte în 20 de soli12. Proprietățile agricole sunt
constituite din pășuni care permit hrănirea turmelor de animale, din pământuri
arabile cultivate cu cu grâu, păduri, vii a căror preț era din ce în ce mai ridicat.
Luând în considerare valoarea fiecărei categorii de terenuri agricole în toate actele
unde sunt menționate, noi am putut determina prețul mediu al unei coupée de teren
(3,6 arii). în prima jumătate a secolului, acesta este de 46 livre ; în a doua jumătate,
de 68 livre. La sfârșitul secolului, quintalul de grâu costă 32 livre, o vacă 120 livre,
un cal 200 livre, un porc 15 livre și o găină 0,5 livre.
Să apreciem nivelul de viață este dificil, deoarece nu posedăm informații
decât despre meșterii cei mai înstăriți, aceia care întocmeau adeseori acte notariale, și
comparațiile între olari sunt dificile. Elementele care permit o apreciere, foarte
relativă, a mijloacelor fiecăruia sunt: suprafața terenurilor arabile, cuantumul dotei
soților în momentul căsătoriei, sumele de bani lăsate moștenire prin testament, valoa
rea mobilelor și obiectele care se găsesc în casă, cuantumul impozitelor. Totodată
aceste elemente nu sunt suficient de semnificative în măsura în care estimarea
bunurilor transmise prin moștenire lipsește. Nu se pot determina decât tendințe.
Primul element de apreciere a nivelului de viață este numărul actelor întoc
mite în fața notarului. în timp ce mulți alți meșteri nu sunt cunoscuți decât prin
12 Pentru a simplifica, noi nu am indicat în acest text solii ci numai rotunjirea în livră.

unul sau două documente de arhivă, membrii familiilor Bordát, Naz și Margue sunt
la originea a trei sferturi din acte.
Este dificil de știut ce suprafață de teren arabil posedau olarii. Cumpă
rările sau vânzările privesc întotdeauna suprafețe mici, patruzeci de arii maximum,
adeseori și mai puțin. în 1774, cu ocazia căsătoriei sale, părinții lui Mathieu 1
Margue îi dau 1 hectar 44 terenuri (1 hectar 08 arii de vie și 36 arii de terenuri
arabile). în 1785, Antoine Margue 3 posedă 1 hectar 20 arii de terenuri (54 arii de
vie, 43 arii de terenuri arabile, 14 arii de pășune, și 9 arii de pădure). în 1794, cu
ocazia inventarului bunurilor sale, aflăm că Philibert Bordát posedă, împreună cu
mama sa, 1 hectar 66 arii de teren arabil, vii, pășuni, pădure. Se pare deci că, chiar
și pentru cei mai înstăriți, suprafețele de proprietate sunt destul de modeste.
Estimarea aportului celor doi soți cu ocazia căsătoriilor este rareori
menționată. Noi nu posedăm decât șase, trei pentru prima jumătate a secolului, care
merg de la 500 la 2000 livre, și două pentru a doua jumătate a secolului, care merg
de la 2150 la 2500 livre. Cu titlu de comparație, în 1720, Pierre Lafay 1 și viitoarea
sa soție, Louise Balvay, nu au decât 310 livre ; în 1793, Etienne Salaret, un mese
riaș olar, și Benoite Lacroix, soția sa, 400 livre.
Cuantumul dotei dată de olari cu ocazia căsătoriei fiicelor lor constituie un
alt element de apreciere. Opt documente, care privesc, încă o dată, familiile înstă
rite (Bordát, Naz, Margue) ne permit să-l cunoaștem. în prima jumătate a secolului,
el se situează între 200 și 700 livre, în a doua jumătate, între 400 și 1000 livre.
Cu ocazia testamentelor, fetele - care se vor căsători și care vor fi preluate
de familiile soților lor - primesc întotdeauna o moștenire foarte modestă (de la 150
la 600 livre). Băieții, în general moștenitori universali, primesc casa sau casele și
terenurile care nu sunt niciodată menționate în detaliu. Informație unică în felul
său, testamentul lui Antoine Bordát 1 arată că la moartea sa, în 1730, el poseda
2000 livre în argint numerar și recunoașteri de datorii.
Estimările furnizate de inventare sunt mai sigure, dar, o dată în plus, ele
sunt rare ; noi nu posedăm decât trei. în 1752, din inventarul bunurilor lui Pierre
Lafay 1 rezultă 657 livre; în 1974, valoarea aceluia a lui Philibert Bordát și a
mamei sale se ridică la 3006 livre ; în fine, în 1796, acela a lui Mathieu Margue 1,
totalizează 976 livre.
Dar, repetăm, încă o dată, numărul mic de acte se opune oricărei analize
comparative precise și nu poate furniza decât tendințe.
Cunoașterea cuantumului impozitelor ar putea oferi o idee mai clară a
nivelului vieții fiecăruia. Din nefericire, singurul document de care dispunem este
de o mare imprecizie. Dacă găsim nume cunoscute pe această listă a impozitelor
pentru anul 178513, unul singur, Claude Bourdon, este clar identificat ca olar. El
este impus cu 40 livre. Regăsim, deopotrivă, fără menționarea profesiei, numele lui
13 Minuta rolului de taille et capitation a parohiei din Chânes pentru anul 1785, Arhivele
departamentului Saőne-et-Loire, C.838.

Philibert Bourdat (acest nume nu este foarte frecvent și ne putem gândi că este
vorba de acest olar), care este impus cu 17 livre.
Cu titlu informativ noi am relevat contribuțiile a 25 de persoane a căror
profesie este menționată și reprezintă media a ceea ce plătește fiecare corporație
(Podgorenii, 11 livre ; morarii, 36 1 ivre ; cultivatorii, 47 livre ; brutarul, 7 livre ;
lucrătorul agricol, 4 livre ; rotarul, 3 livre ; cizmarul, 1 livră ; hangiul, 10 livre ; și
dogarul, 10 livre).
Media generală pentru aceste 25 de persoane este de 14 livre, ceea ce îl
situează pe olar al doilea în medie și pe primul la un nivel cu mult superior.
In ceea ce privește, în fine, veniturile din activitatea de olar, se pare, după
estimările pieselor tăcute în inventare, că acestea nu erau foarte impor-tante. Nu
dispunem din nefericire decât de estimări globale care nu ne dau nici o idee despre
prețui pieselor pe bucată. Astfel, în 1752, o cantitate de oale și blide de lut ars
pregătite pentru vânzare, este estimată la prețul de 30 livre.
MEȘTEȘUGUL OLĂRITULUI
Atelierele
Atelierele se situau în principal la Dracé, dar mai existau - desigur mai
puțin numeroase - și în cătunul Planchers (familia Margue). Nimic nu ne permite
însă să precizăm numărul acestora.
Documentele care permit cunoașterea persoanelor care lucrau aici sunt
foarte rare. Se știe că olăritul este în mod tradițional o afacere de familie, femeile
având sarcina de a angoba, de a pune toartele și de a decora, în timp ce bărbații
pregăteau lutul și se ocupau cu modelarea și arderea.
Găsim frecvent în contractele de căsătorie menționat despre ceea ce viitorii
soți vor lucra împreună cu părinții unuia dintre ei, asociindu-se pe jumătate pentru
producerea și comercializarea produselor ceramice. Astfel, în 1779, Antoine
Margue 3 se asociază cu părinții săi, Antoine 2 și Jeanne Bordát. Fratele său,
Mathieu 1 lucrează cu ei.
întâlnim deopotrivă ucenici și lucrători. Prin contractele de ucenicie pe
care le încheie în fața notarului, cunoaștem numele a 15 ucenici între 1721 și 1798.
Provenind din lumea țărănească, ei sunt în general reprezentați printr-un părinte,
tată sau mamă, atunci când sunt minori sau printr-un tutore atunci când sunt orfani.
Nu găsim decât un caz de ucenic care să fie fiu de olar ; în 1721, Jean Margue 1 îl
dă în ucenicie pe fiul său Jean Margue 2, în vârstă de 14 ani, la Pierre Lafay. Cu o
excepție, ei locuiesc cu toții la Dracé sau în vecinătate. Numai unui dintre ei vine
din Beaujeu, un orășel situat la 30 kilometri, unde tatăl său este fierar.
Durata uceniciei este de la unul la trei ani, cel mai adesea de doi ani și
contractul conține întotdeauna aceeași formulă : patronul îl va învăța pe ucenic cât
poate de bine meseria de olar fără a-i ascunde nimic iar acesta îl va asculta în tot
ce i se va cere legal și cinstit și nu va putea să absenteze fără un motivjustificat. In
anumite cazuri, este indicat ca ucenicii să ajute de asemenea la muncile agricole
(fân, seceriș, culesul viilor). Ei locuiesc cel mai adesea la patron, sunt hrăniți și

lenjeria lor e spălată. Câteodată, li se dă și haine : șorțuri pentru meserie zece

aunes14 de pânză pentru a-șiface haine două cămăși în fiecare an. în măsura în
care regiunea este o regiune viticolă, ei au câteodată dreptul de a absenta cinspre-
zece zile în momentul culesului viilor.
Ucenicia este câteodată gratuită, dar este cel mai adesea plătită (între 25 și
72 livre). Numai în două cazuri, ucenicul primește un salariu modic (între 12 și 72
livre). în caz de rupere a contractului și de plecare, patronul are dreptul la o
despăgubire.
Atelierele foloseau de asemenea lucrători, probabil pe aceia pe care actele
îi numesc calfe de olari (Claude Desbilly în 1784), învățăcei olari (Pierre Lafay 3
la Francois Naz 1 în 1787), muncitori olari (Philibert Passe în 1727) sau, mai
simplu servitori (Pierre Guérin chez Abraham Naz 1 en 1707). Dar se poate deduce
din inventare, care nu semnalează decât două sau trei roți de olar pe atelier, că nu
trebuia ca aceștia să fie numeroși, unul poate, doi maximum.
Un singur document evocă salariul unui lucrător. în 1787, ca urmare a unui
litigiu, Francois Naz 1 oferă în fața unui notar să plătească lui Pierre Lafay 3, suma
de 79 livre, pentru timpul cât a lucrat la el în meseria de olar. Dar durata acestei
munci nu a fost, din nefericire, menționată !
Mijloacele tehnice
Se procura lemnul din vecinătate, pentru alimentarea cuptoarelor, în mari
cantități. în 1794, inventarul casei lui Philibert Bordát menționează 1100 legături
de vreascuri. Nu toți olarii posedau pădure, astfel că, în 1726, Mathieu Lafay cumpă
ră, pentru suma de 280 livre, un crâng verde pe care v-a trebui să-l taie el însuși.
Ei găsesc lutul pe loc, în viile care le aparțin. în 1767, cu ocazia căsătoriei
fiului lor Francois Margue 2, Antoine Margue 2 spune că viitorii miri vor lua lut de
la via din Anniviers aparținând lui așa-zisul Margue, pentru practicarea meseriei
lor. Se poate deduce că producția nu era foarte importantă, pentru că cât lut se
poate lua dintr-o vie fără a compromite spațiul rezervat butucilor de vie ?
Totul ne face să ne gândim că fiecare atelier avea cuptorul său (termenul
adesea folosit era acela de cuptor de vase); în 1725, când Pierre Lafay 1 închiriază,
pentru 30 livre pe an, o casă cu două camere cu grădină, s-a spus că va construi în
hambar un cuptor pentru a arde vasele, și că el va putea să îl demoleze la sfârșitul
contractului de închiriere.
Se cunosc, prin intermediul a trei inventare (1752, 1794, 1796), uneltele
utilizate de olari în munca lor. Acestea sunt mai întâi roțile de olar (în număr de
două sau trei pe atelier), barele lungi de fier plate care servesc pentru baterea
lutului, banca, masa masivă pe care se pregătea lutul, râșnița pentru smalț pentru
măcinarea sulfurii de plumb utilizată pentru fabricarea smalțului (în 1796, atelierul
lui Mathieu Margue 1 adăpostea 200 kilograme) și scândurile de brad pe care se
uscau oalele recent modelate.
14 Veche unitate de măsură corespunzând cu 1,19 metri.

Producția
Menționarea, în inventare, a dalelor pentru paviment, a tiparelor pentru
cărămizi și țigle, ne indică că olarii nu fabricau numai olărie ci și aceste produse.
Mai aflăm încă că anumiți olari executau, în cuptorul lor, calcinarea calcarului
pentru a produce var. în 1741 Jean 1 Margue dăruiește fiului său Francois 1 la
căsătorie, o casă. Acesta va trebui să construiască aici un cuptor de vase și var.
Nu există din nefericire decât informații infime despre ceramica produsă
de aceste ateliere. Putem propune o tipologie plecând de la inventarele obiectelor
aflate în casă, olarii utilizând cu siguranță ceramica pe care o produceau. Este
vorba despre oale și farfurii mari, farfurii mici, căni pentru apă, blide, și de urcioa
re. Prezența râșnițelor pentru smalț și a rezervelor pentru smalț (sulfura de plumb)
ne aduce la cunoștință că aceste piese erau lăcuite. Rezervele de lut alb găsite în
1752 în atelierul lui Pierre Lafay 1, ne permit să reconstituim decorul. Lutul alb
servește într-adevăr la prepararea unei angobe spre galben după ardere, peste care
se conturează un décor desenat cu argilă de culoare închisă. Ea era deopotrivă
utilizată pentru a trasa desene galbene pe o angobare cu argilă brună. Această moda
litate de a decora evocă pe de-a-ntregul stilul ceramicii produse în secolul al 18-lea,
pe mai bine de o sută de kilometri, pe valea Saőne, entre Chalon-sur-Saőne și Lyon,
dar, numai săpăturile arheologice, care permit regăsirea cioburilor, vor aduce dovada.
Cercetarea în arhive trebuie așadar să fie foarte prudentă pentru că citirea
documentelor prezintă dificultăți. Scrisul este câteodată greu de descifrat, hârtia a
sugativat cerneala, sunt corecturi, lipsec pagini din registre, profesiunea nu este
întotdeauna indicată. Se mai întâlnesc și greșeli, și inexactități, ceea ce necesită să
încrucișezi fără încetare informațiile pentru a te apropia cât de mult posibil de
realitate și să lași deoparte orice informație seducătoare care nu poate fi dovedită.
IZVOARE DOCUMENTARE
Registrele parohiale de la 1678 până la 1802, Arhivele departamentului Saőne-
et-Loire, E depozitul 3342 â 3345,4 E 84/1,4 E 84/4, 5 E 84/1.
Acte notariale, Arhivele departamentului Saâne-et-Loire, seria 3E, n°1644,
1652/1, 1653, 1734,1750, 1751,1984/2, 1985, 1989, 1990,1991,1992, 1993/1
și 2, 1994/1 și 2, 1997, 2031, 2032, 2033, 2057, 2058/1 și 2, 2059, 2060/1 și 2,
2061/1 și 2, 2062, 2063, 2064, 2065, 2066, 2067, 2068/1 și 2, 2068, 2070,
2071,2072.
BIBLIOGRAFIE
BŐST, Ami
1977, Histoire de l’église protestante de Mâcon, Mâcon,
RAGUT, Camille
1838, Statistique du département de Saâne-et-Loire

Ulcioare de pe Valea Saöne, din sec. al XIX-lea

I AVULJA liilKIlM FAVIITJA I.AFAY
WIOIM' 1
Pl ERRE 1 MATHIEU l
c. 1687 - 173Ü
7- 1751 1723-7
i
ANTO1NE 2
MATHIEU 2 PIERRE 2 MATHIEU 3 ' ANTOIN'E
1722-1784
1723 - ? 1726- 1772
i
PHILIBERT 4
1751 - ? PIERRE 3
l AMíl IA X \/ VBRxHAM 1 ! MxIHin

1655-1741 1653-1723
4- —
AM O(NÉ 2 1*1 III Illik1 JEAN 1
170(1 - c.1745 1704-1762 ? - Dup. 1709
▼
AMOiNE 1
4-- * ▼ C.J690 - Öup. 1754
ABR\HAV1 2 ( I Al 1 >1 2 FRANCOIS t
1731-1783 1732-|776 1748 - 7 Cl.Al DF. 1
1731-UA3
!»
4r-"- t - - —> T * .IOSFPII

W S ÓIM 3 ABRAHAM 3 E l LENNE CLALDE 3 JEAN 2 FRANCOIS 2
76M - Dup. 1826 17?9-c.1832 1-. 1875- 7 1779 - 7

FAMII.IA MARGIT
<
HAN 1 AXiOIXE 1
Í 680-1750 V
- -JEAN 2
----- —------- . - —*
ANTOINE 2 FRANCOIS 1 JEAN 3
rii-n?' 1720-1748 17074737
▼
FRANCOIS 2 AM OIXE 3 MATllIEl 1 JEAN 4
174J-? 1753 - 1746-1796 1737 - ?
» 4 —-—*■
M ATHIF.l 2 AN 1 O1N1 5 ANTOINE 6 .1. li APUS II ANTOINE 4 JEAN r
1781 - ? 1786 -? 1777 -?
T
•IiiAN 6
Alți olari din Drace

Autres potiers de Drace
Jacques Tardy, 1715, Philibert Passe, 1727, Louis Gillet, 1732 Antoine Passe, 1733, Franțois
Richicr, 1736, Jean Cadot, 1738, Pierre (.'rozei, 1744, ('laude Pelletier. 1752, Philibert
Ibinard, 1752, Antoine Bemachon, 1755, Pierre Pillét, c.1771. Benőit Longepierre. c.1773,
Claude Laforét, 1776, Louis Jambon, 1780. Benőit Pillét, c. 1780, Claude Thinard, c.1780,
Guillaume Desroches, 1782, Claude Bourdon, 1784, Claude Debilly, 1784, Benőit Descole,
1784, Louis Vincent, 1784, Claude Cbarlet, 1785, Jean Lorier, 1787, Etienne Saiaret, 1793,
Guillaume Priaud, 1798.

CERAMICA DE BAIA MARE
- CATEGORII FUNCȚIONALE -
Janeta CIOCAN
La céramique de Baia Mare
Ce travail traîte les catégories fonctionnelles de la céramique produite

dans le centre de Baia Mare. Celle-ci a une valeur toute particuliére, ayant une
attestation documentaire depuis le XVI-éme siécle, confirmée par Ies nombreuses
découvertes archéologiques et Ies informations ofertes par les documents et Ies
récherches sur le terrain des ethnographes.
L’auteur fait une division de la céramique produite dans ce centre en trois
catégories, en établissant plusieurs genres de produits auxquels il fait une
présentation sommaire.
Mots-clés: céramique, Baia Mare, corporation, emblémathique, décorative, pot,
cruche, écuelle, gourde
în producția centrului ceramic Baia Mare putem deosebi două mari

categorii de ceramică: ceramica destinată populației orășenești și ceramica destina
tă populației rurale. La acestea am adăugat ca o categorie aparte vasele ceramice
confecționate ca probă de examen pentru obținerea titlului de calla sau meșter,
numite de către noi vase emblematice. în cadrul acesteia din urmă trebuie să subli
niem că existau unele vase care erau executate la cerere ele deservind un anumit
grup (meseriași) sau anumite necesități personale. în cadrul primelor două categorii
putem vorbi și despre ceramică cu rol de uz și ceramică cu rol strict ornamental,
unele piese îmbinând cele două aspecte.
Expunerea de față își propune prezentarea succintă a categoriilor de vase
confecționate la Baia Mare.
Vase emblematice
Având în vedere că un centru ceramic devine renumit nu atât prin numărul
de vase pe care le produce ci mai ales prin calitatea și valoarea artistică a pieselor
am considerat necesar a începe prezentarea cu obiectele ceramice confecționate ca
probă de examen pentru obținerea titlului de calfa sau meșter. Acestea demonstrea
ză pe de o parte valoarea profesională a membrilor breslei olarilor băimăreni, dar și
grija breslei legată de calitatea produselor ce purtau emblema acestui centru. De
aceea accesul în cadrul breslei cu titlul de calfă sau meșter nu era tocmai ușor, fapt
relevat de statutele breslei de-a lungul timpului. Astfel în documentul datat la 1725,
articolul 2 ne dezvăluie cerințele pentru cel ce dorea să intre în rândul meșterilor
din breaslă. Astfel acesta trebuia să prezinte, pe lângă acte și următoarele vase:
„oală veche de fiert de trei găleți, un ulcior cu gura îngustă de două găleți, un vas
de mărimea unei găleți pentru semințe, o farfurie veche”. (Socolan, 1969: 23-24)
Obiectele confecționate în cadrul examenului era necesar a fi realizate sub suprave
gherea a doi maiștri de breaslă cărora, cel examinat le plătea un florin.

Ceramica de Baia Mare - categorii funcționale 163
Muzeele din Baia Mare, atât cel de Etnografie cât și cel de Istorie păstrează
în colecțiile lor mai multe asemenea vase, unele dintre ele datate. Unul dintre
acestea prezintă un interes deosebit, datorită inscripției pe care o poartă, (foto 1.)
Vasul este datat la 1773 și are o inscripție, pe zece rânduri, în limba
maghiară, inscripție pe care o redăm mai jos în traducere: „Această veche oală
Szüts György eu am facut-o/ Când locuiam la Domnul meu marele Meșter al
Breslei/ Care a fost Gallo Mihai în al cărui atelier am dat proba/ cu toate că eram
un Tânăr fecior român/ am facut-o în Baia Mare/ la roata Maistrului de Breaslă în
1773/ 30 iulie/ Această inscripție însă Gallo István/ au am scris-o, care îi dorește
cititorului cele bune”. (Ursu, 1981: 194) Analiza inscripției relevă cercetătorului
mai multe aspecte. în primul rând, aflăm că membrii breslei olarilor din Baia Mare
nu aparțineau unei singure etnii, că numele nu ne poate edifica în ce privește etnia
celor care au confecționat vase ceramice în breasla olarilor din Baia Mare. De
altfel, Barbu Slătineanu, a cărui studii legate de ceramica medievală românească
sunt cele mai profunde este convins că, în Transilvania „ceramica mai veche decât
a secolului al XVIl-lea este de factură românească, chiar dacă cei ce o întrebuințau
erau sași sau unguri”. (Slătineanu, 1938: 57) Concluzia este rezultatul investigați
ilor sale în urma cărora a descoperit că multe centre românești păstrează până în
secolul al XX-lea o „ceramică nesmălțuită de tradiție greco-romană, păstrând chiar
în unele locuri secrete de fabricație de mult pierdute”. Mai târziu însă unele centre
au fost înghițite de cele săsești sau altele au fost maghiarizate. (Slătineanu, 1938:
57) Un alt aspect relevat este acela că atunci când meșterii aveau de a face cu un
real talent aveau o deosebită grijă de acesta, altfel nu ne putem explica faptul că
însuși fratele meșterului se deranjează a scrie inscripția, calfa fiind cu siguranță
neștiutor de carte. Acest fapt confirmă că prevederile din statutele breslei, legate de
grija pe care meșterii erau obligați a o arăta față de calfe și ucenici nu erau vorbe
goale. Poate că ar fi interesant a aminti aici că numele Gallo se păstrează și azi în
Baia Mare sub forma Gali în cadrul etniei evreiești. Iată cum studiul unui singur
vas creat într-un atelier din Baia Mare poate confirma un fapt deja știut că orașul
era unul multi-etnic.
Alături de acest vas, în colecțiile Muzeului de Etnografie se află un altul,
numit de către specialiști „vas capodoperă de breaslă”, care poartă amprenta
sigiliului breslei olarilor băimăreni de la 1715, sigiliu descris de istoricul Mircea
Zdroba. (Zdroba, 1971: 122)
Pe lângă aceste vase, colecțiile celor două muzee păstrează piese ceramice
de diferite forme: oale, blide de dimensiuni foarte mari, ulcioare care poartă
amprente sigilare din păcate ilizibile. Este însă foarte clar că aceste vase au
constituit examenul de obținere a titlului de calfa sau meșter.
Ceramica destinată populației orășenești
în cadrul acestei ceramici deosebim mai multe categorii:
- Ceramica de uz cotidian: sărărițe, zaharnițe, cana pentru apă sau vin, vase pentru
cărbuni sau umidificatoare de aer, pipe, călimări, platouri decorative.

164 Janeta Ciocan
Dintre aceste piese atrage atenția în mod deosebit cana de vin. Cana de vin
produsă la Baia Mare are o formă caracteristică celor produse în perioada evului
mediu în centrele ceramice din Transilvania. Decorul acestora este puternic reliefat
reprezentând scene în care apar figuri antropomorfe îmbrăcate în haine de epocă
sau militare, precum și însemne ale unor asociații profesionale cum ar fi cele
minerești: cele două ciocane încrucișate. Adeseori aceste vase sunt purtătoare ale
unor inscripții, care însă nu au nicio valoare artistică ci se referă direct la cel care a
comandat vasul.
Vasul pentru cărbuni avea dimensiuni mici, era smălțuit, de culoare brun
deschis de formă cilindrică cu două aripi laterale. Deși atunci când l-am găsit, cei
întrebați la ce folosea s-au limitat a explica că „era pentru încălzit țuica”, noi
credem că în vechime se folosea în farmacii pentru încălzirea unor substanțe când
se preparau anumite medicamente.
Cele mai spectaculoase piese sunt însă platorile decorative. Acestea erau
inspirate din piesele de porțelan aduse în oraș de cei foarte bogați. Erau probabil
comandate de persoane cu ceva dare de mână dar nu suficient de bogați încât să-și
achiziționeze o piesă din porțelan. Aveau dimensiuni variate cu diametrul oscilând
între 40 și 15 cm, smălțuite într-o singură culoare sau policrome, cu bordura trafo-
rată și decorul centrai realizat în relief sau prin sgrafitare.
Sărărițele și zahamițele îmbinau rolul de uz cu cel decorativ. Erau smălțu
ite, decorate cu motive florale pe fond brun închis sau alb ivoriu.
Călimările, destinate unui număr destul de mic a populației orășenești, au
în general un decor animalier și conțin inscripții cu numele meșterului.
Ceramica destinată populației rurale
Ceramica produsă de olarii băimăreni și destinată populației rurale a fost
foarte diversificată în ceea ce privește categoriile funcționale, dar caracteristica cea
mai importantă este valoarea ei artistică. Și în acest domeniu putem deosebi
ceramică cu caracter de uz și ceramică cu rol decorativ sau ceremonial.
Ceramica de uz
Oala cu două torti, are forma bitronconică cu mijlocul puternic bombat.
Această formă permite ca oala să primească întreaga căldură a focului.
(Slătineanu,1938: 151) Torțile sunt așezate față în față iar decorul alveolar este
așezat pe toată suprafața și pe torți. (foto 1) Tot în cadrul acestei categorii am
întâlnit și piesele care atestă că la Baia Mare s-a produs ceramica neagră. Acest tip
de ceramică era cunoscută printr-o singură piesă în colecțiile Muzeului Etnografic
al Transilvaniei din Cluj Napoca. Recentele descoperiri arheologice din centrul
vechi al orașului Baia Mare au scos la lumină mai multe exemplare de diferite
capacități.țfoto 2)
Strecurătoarea realizată din ceramică smălțuită de culoare roșie, are forme
ce confirmă unitatea acestei categorii ceramice dar și vechimea formei în toate
centrele transilvane.

Ceramica de Baia Mare - categoriifuncționale 165
Vase pentru conservarea laptelui, se prezintă ca cea mai bogată categorie de

vase, piesele putând de mai multe ori îmbina rolul de uz cu cel ornamental. Cea mai
răspândită formă este cea a hârgăului, care de fapt este o oală cu o singură toartă,
corpul bitronconic și gâtul scurt. Vasul era folosit la prepararea și păstrarea laptelui
acru, nelipsit din alimentația locuitorilor din Țara Chioarului, a Maramureșului și a
Lăpușului, fapt ce a determinat ca cele mai multe piese să fie găsite în satele acestor
zone etnografice. Aceasta ne arată și aria mare în care olarii băimăreni și-au desfăcut
producția. Cele care au capacitatea între V2 sau 1 litru sunt cunoscute și sub numele
de hârgău pentru groșcior (smântână) și în acest caz au capac.țfoto 3)
Astfel de vase nu sunt specifice numai centrului băimărean ele fiind produ
se în toate centrele ceramice din Transilvania purtând nume identice cu unele
variante locale. Cele realizate pe Valea Bârgăului sunt aproape identice cu cele
create la Baia Mare. Vasele au culoarea brun închis iar ornamentele realizate cu
cornul în culoare albă sunt în general cele geometrice sau florale redate geometrizant.
O variantă a acestei oale este cea cu toarta trecută pe deasupra vasului
formând un semicerc perfect. Acestea se foloseau pentru transpotrul alimentelor și
se numeau ”oale de câmp”. Pentru aceste vase se realiza din sfoară de bumbac o
plasă numită „peteică (foto 4)
Un alt vas folosit pentru conservare era oala pentru lapte prins cu o
capacitate între unu și trei litri. Vasul are formă prelungită cu mijlocul bombat și o
singură toartă. Cele mai vechi exemplare sunt din ceramică nesmălțuită dar cu
timpul ele s-au confecționat numai din ceramică smălțuită.
Cana pentru apă având aceeași formă cu piese similare produse în alte
centre din Transilvania, apare atât în varianta nesmălțuită cât și în cea smălțuită. în
general cele nesmălțuite sunt realizate în secolul al XVIII-lea și începând cu secolul
XIX ele sunt tot mai des smălțuite ca în secolul XX practic să nu mai întâlnim
exemplare nesmălțuite, (foto 5)
Ceramica decorativă
începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea la Baia Mare se produc
piese ceramice cu o valoare artistică deosebită destinate populației rurale.
Farfuria sau blidul create în perioada amintită la Baia Mare, aveau cele mai
diferite dimensiuni. Farfuriile au forma tronconică aplatizată cu o înălțime de până
la 5 cm, pe când blidele au înălțimea de 8 până la 10 cm și deschiderea chiar de 30
cm. (foto 7, 8 și 9) Unele farfurii au bordura traforată, acestea fiind realizate proba
bil după farfurii de porțelan, văzute de olari în casele celor foarte bogați. Credem că
acestea erau cerute de către oameni bogați dar nu într-atât încât să-și poată permite
cumpărarea unora de porțelan, (foto 10) Compoziția ornamentală era dispusă în
registre: pe bordura vasului se vor întâlni de cele mai multe ori ornamente vegetale
iar pe fund motive, stelare, avimorfe, animaliere, antropomorfe, sau pomul vieții în
toate variantele cunoscute pe teritoriul românescȚPetrescu, 1971: 46) Decorul este
realizate cu ajutorul culorilor albastru, roșu pătlăgea, verde pe fond alb.

166 Janeta Ciocan
Cănile de vin cu capacitate de până la trei litri au formă bitronconică cu

umăr înalt, decorul realizat cu cornul este format din motive întâlnite și pe farfurii,
(foto 6)
Formele ceremoniale
Plosca se folosea ca recipient pentru țuică și uneori pentru vin. în general
aceste piese se realizau la comandă fiind oferite în dar cu ocazia anumitor
evenimente. Din aceasta cauză cele mai multe sunt datate, au numele destinatarului
și diferite inscripții pe ele. Colecția Muzeului de Etnografie din Baia Mare are
câteva exemplare deosebite, cea mai veche fiind data la 1810. Aproape toate au
formă cilindrică cu pereții ușor bombați sau plăți, și doar două sunt inelare. Toate
piesele sunt smălțuite, alb cu decor albastru, verde, sau brun închis. Decorul este
sgrafitat, în general fără valoare artistică. Ceea ce le conferă valoare este datarea și
inscripțiile care în general adresează urări de bine celor care beau din ea. (foto 11)
Ulciorul de nuntă, (foto 12) Am găsit de cuviința al descrie la piesele
ceremoniale el fiind folosit în ceremonialul nunții și apoi ca obiect de decor în casa
țărănească. în cazul în care era folosit la păstrarea apei, el era foarte simplu, fără
decor. Ulciorul realizat în centrul de la Baia Mare a avut o evoluție interesantă,
evoluție pe care o putem urmării și cu ajutorul pieselor aflate în colecțiile celor
două muzee menționate în lucrare, cât mai ales pe baza pieselor existente în muzeu
și pe baza imaginilor păstrate pe sigiliile breslei olarilor băimăreni. Comparându-le
vom descoperi că în secolul al XVIlI-lea forma ulciorului realizat la Baia Mare era
una ovoidală, pe când cea de la mijlocul secolului al XIX-lea era deja sferoidală.
Recente descoperiri arheologice din Baia Mare confirma acest lucru. Unul din
vasele cele mai interesante este tocmai ulciorul. Descoperirile arheologice au scos
la iveală un ulcior cunoscut de noi foarte bine pentru că le s-a produs la Baia Mare
până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Ceea ce aduce nou descoperirea
arheologică este faptul că totuși forma acestuia a suferit modificări de-a lungul
timpului. Astfel ulciorul avea în secolul al XVIII-lea formă ovoidală evoluând în
timp iar la începutul secolului al XIX-lea forma fiind cea sferoidală. Ulcioarele
folosite în ceremonialul nunții sunt piese cu valoare artistică deosebită. Fondul era
cel brun deschis sau alb, decorul fiind realizat cu cornul în motive florale stilizate.
Unele piese mai ales din secolul al XIX-lea poartă inscripții și sunt datate,
adăugând astfel la valoarea lor artistică și pe cea documentară.
BIBLIOGRAFIE
SLĂTINEANU, Barbu
1938 Ceramica românească Ed. Fundația pentru Literatură și Artă
Regele Carol II, București
SOCOLAN, Aurel
1969 Două documente inedite privind breasla olarilor din Baia Mare,
Marmația I, Baia Mare

Ceramica de Baia Mare — categorii funcționale 167
ZDROBA, Mircea
1971 Sigilii ale breslelor din Baia Mare păstrate în colecțiile Muzeului
Județean Maramureș, Marmația II, Baia Mare
PETRESCU, Paul
1971 Motive decorative celebre, Ed. Meridiane, București
URSU, Viorica
1979-1981 Capodopere ale breslei olarilor din Baia Mare, Marmația
nr. 5-6 Baia Mare
Foto 3 Foto 4

168 Janeta Ciocan
Foto 6
Foto 5
Foto 7 Foto 8

Ceramica de Baia Mare - categorii funcționale 169
Foto 9 Foto 10
Foto 11 Foto 12

INSTRUMENTE MUZICALE ARHAICE
DIN ȚARA LĂPUȘULUI
PamfiIBILȚIU
Archaic Musical Instruments from Lăpuș Land (Țara Lăpușului)
In the first part of the investigation relied on the direct researches made on
the locations, we acomplished a portrait of Lăpuș Land, in which we stress upon its
archaic and conservative characteristic, making part of its lateral zones.
We examined the archaic musical instruments which have been preserved
and utilized even nowadays in Lăpuș area, all these instruments beeing „aerofone”
instruments. We stress upon the instruments which have the largest spread, of
which the litlle whistle with its constructive variants, shepherd's pipe with or
without cork ones, pipes into the cudgel, the twin pipe (wistle).
Related with the wistle and pesant's flute familly we examined long
shepherd's pipe which are very common there and become interesting to the
research worker.
Out of this group of musical instruments which are related to whistle, we
examined shepherd's pipe (tilinca) with its variants: having digital aperture, whithout
digital aperture, those made of wood or made of metal. Out of the category of the
archaic aerophone musical instruments from the zone, we treated „trâmbița” (the
pesant's trumpet), the straight one with a metal tube and the bent one.
The final part of the investigation is about the archaic instrument with
„ancie” (reed of bassoon”) of which the tarugato without „clisura” (press keyss) is
a part of them, as well as „claneta or glaneta” without „clisura”, that works like a
whistle, but having 8 digital holes, within the study of the instrumkents we made
considerations linked with the repertoire performed on them by the interprets-
rapsods, many of them beeing very talented.
We made considerations about the influence of those instruments on the
zone where they entered.
Some of them had some functions in the communities during the time.
We also named some villages where they have been preserved and their circulation
in other Románián zones.
Keywords: musical instruments, archaic, Țara Lăpușului
Având variate și numeroase particularități relevante, din punct de vedere

etnocultural și etnoartistic, Țara Lăpușului suscită pentru cercetător un interes cu
totul aparte, el putând descoperi și în zilele noastre conservarea, în cadrul culturii
populare, nu numai a unor pregnante forme tradiționale, ci și multiple elemente
arhaice de mare importanță.
Cercetând cu atenție obiceiurile legate de momentele cruciale ale vieții
omului, dar și obiceiurile de peste an, mai ales obiceiul „Moșilor”, colindele, dar și
magia sau horea cu noduri, cercetătorul pătrunde într-o lume străveche din care
nimic nu s-a schimbat de mii de ani.

Instrumente muzicale arhaice din Țara Lăpușului 171
Există numeroase obiceiuri precum armindenul, practicile de „înfrățire”,

obiceiurile pastorale, care conservă numeroase elemente particularizante care le
conferă statutul de variante regionale. Studiate cu atenție, ele ne pot dezvălui o
serie de elemente cu încărcătură mito-simbolică care marchează vechimea civiliza
ției în acest spațiu geografic deosebit de arhaic și conservator.
Această vatră etnoculturală se situează în bazinul mijlociu al râului Lăpuș
și afluenților acestuia, cel mai important fiind Valea Țibleșului.
Țara Lăpușului se mărginește la vest cu Dealul Preluca și Țara Chioarului,
la nord-est cu Țara Maramureșului, la sud-est cu Țara Năsăudului. în vest comu
nică cu depresiunea Copalnicului, peste dealul Pietriș, și cu Podișul Boiului, care se
prelungește pe sub dealul Vima.
în spațiul geografic al Țării Lăpușului s-au descoperit urme de locuire încă
din neolotic, dar și din epoca bronzului și fierului. Munții și pădurile au slujit drept
scut protector în fața ocupației romane. (Bilțiu, 1990: V, VII).
Având un relief muntos și deluros, nu a îngăduit practicarea unei agricul
turi intensive. Drept urmare, creșterea animalelor este și astăzi o ocupație de bază a
locuitorilor satelor lăpușene. în cadrul ei s-a practicat pe scară largă păstoritul,
deosebit de bogat în elemente particularizante, pe care le descoperim în toate etape
le sale: scosul oilor, pornirea turmelor, urcarea oilor la munte, constituirea și desfa
cerea turmelor etc.
Instrumentele muzicale tradiționale, cu categoriile lor variate, larga lor
circulație, conservarea unora până astăzi în acest spațiu geografic sunt strâns legate
de practicarea de către locuitorii zonei a acestor ocupații. Cercetările noastre,
efectuate în această direcție, ne-au furnizat argumente certe în acest sens. Cei mai
virtuoși interpreți ai instrumentelor de cântat tradiționale s-au perfecționat în
interpretare șezând la oi sau la vite. Nu putem omite legarea acestor instrumente de
o altă ocupație tradițională: tăiatul pădurilor la munte.
Măricuța Griguță, în vârstă de 72 de ani, din Suciu de Sus, ne-a declarat:
„Am cântat de la opt ai șezând la oi și la vite. Mai târzîu zâcem din fluier, șezând la
vacile colectivului”. Un virtuos interpret și constructor de instrumente, Nicolae
Pitiș din Lăpușul Românesc, s-a perfecționat la instrumente precum fluier simplu,
fluier gemănat, clarinet fără clisură (clape), trâmbiță dreaptă, trâmbiță încovoiată,
în cadrul păstoritului, pentru care a manifestat o mare pasiune, mulți ani păzindu-și
singur turma în creierii (creierii) munților”.
Trebuie să subliniem că mai ales fluierul, cu variantele sale de construcție,
era ușor de confecționat, operație efectuată de înșiși interpreții lui, ușor de purtat și
relativ ușor de învățat. El oferea ciobanului și păzitorului de vite șansa de relaxare
și o modalitate de petrecere a timpului liber: „Tătă zua mă veseleam cu fluierul” -
ne-a declarat Măricuța Griguță. Fluierul, în acest context, îi dă ciobanului prilejul
unui dialog benefic cu el însuși, apelând la o formă diferită de limbaj, cel al simțirii
lăuntrice. Prin cântec, ciobanul poate să-și exteriorizeze întreaga gamă de senti
mente și de trăiri pe care le are în acele locuri izolate. (Papană, 2006: 18).

172 Pamfil Bilțiu
O altă performeră de-a noastră ne-a declarat: „Șezând la oi și la vaci în

pustietatea muntelui și a pădurii, tătă zua mă distram cu fluierul”.
Instrumentele arhaice cele mai răspândite, cercetate de noi în satele Țării
Lăpușului, fac parte din categoria celor aerofone. Instrumentul care a cunoscut și
mai cunoaște și astăzi o intensă întrebuințare este fluierul. Cercetările ne argumen
tează că acest instrument muzical, nu este numai cel mai răspândit, ci totodată și cel
mai iubit de poporul nostru, care în credințele populare are o origine divină.
(Alexandru, 1956: 47).
Fluierele din Țara Lăpușului sunt construite din lemn de cireș, prun, paltin,
frasin. Constructorul de instrumente din această grupă a fluierelor, Vasile Hereș din
Costeni, ne-a informat că preferă felurite categorii ale aceluiași lemn, dar care
diferă. Prunul fortos sau cel negrăuț sunt preferați de meșteri față de alte categorii
de prun.
Tipul de fluier cel mai răspândit în Țara Lăpușului, ca și în alte regiuni ale
țării, este cel cu dop și vrană (gură) laterală, cioplită în formă ușor conică, cu șase
oriflcii digitale, cu o lungime ce variază între 34,5 cm, până la 37,5 cm, cu un
diametru al tubului de 3 cm. (Fig. 1) Mai rar se întâlnesc fluiere cu dop cu o lungi
me de 40 cm, cu un diametru al tubului de 2 cm. Astfel de fluiere sunt armate cu
inele metalice pentru a fi protejate împotriva crăpăturilor.
Fluierele de largă circulație în Țara Lăpușului fac parte din categoria celor
mici, care nu depășesc 35 cm și a celor mijlocii, cu o lungime cuprinsă între 35-50
cm. (Alexandru, 1956: 48).
Datorită desfacerii acestor instrumente prin târguri, cât și a contactelor
locuitorilor din Țara Lăpușului cu alte regiuni ale țării, întâlnim în satele zonei
fluiere, produse în centre chiar îndepărtate, din categoria celor mijlocii, precum
Hodacul, pe care le deosebim ușor prin ornamentica specifică acestui centru transil
van. Ele sunt decorate cu vechi motive geometrice: linia frântă în chenar, linii
drepte, unghiuri deschise, semibrățări. Proprietarul Vasile Tulici, din Lăpușul
Românesc, ne asigură că fluierul său vechi este cumpărat de la un târg din Tg.
Lăpuș, capitala zonei (Fig. 2).
Cercetările chiar ne certifică aplecarea meșterilor din Hodac pentru deco
rarea instrumentelor produse. „Preocupați de o cât mai rapidă desfacere a fluierelor,
meșterii din Hodac caută ca marfa lor să fie cât mai arătoasă. De aici legatul și
feștitul fluierelor” (Alexandru, 1965: 301).
O categorie a fluierelor mijlocii, pe care am întâlnit-o în satul Ungureni, au
o formă bipartită și sunt de construcție mai recentă. Astfel de exemplare sunt
compuse din două corpuri care se îmbucă și lipesc după subțierea părții cu oriflcii a
tubului. Capul tăiat în forma unei semi-măciuci este decorat prin incizie cu motivul
soarelui antropomorfizat, în acord cu preocuparea pentru decor și fantezia mește
rului Gherasim Cârtiță. Dopul și vrana se află în spatele capului, unde meșterul a
executat o tăietură oblică și una orizontală, pentru a putea elibera ambușura pe
unde se suflă aerul. (Fig. 3).

în satele Țării Lăpușului întâlnim destul de des fluierul Țară dop, cu tubul
deschis la ambele capete, având formă ușor conică. Capătul pe unde se suflă aerul
este cioplit pieziș de jur-împrejur, asemenea muștiucului. Este prevăzut cu șase
orificii digitale, având o lungime de 33 cm, cu un diametru al tubului între 1,5-1,8
cm la capătul de sus și de 2 cm la capătul de jos.
Executantul suflă aerul țuguindu-și buzele, ținând fluierul în poziție puțin
piezișă (semitraversier). Coloana de aer este despicată de marginea subțiată a țevii
și pusă în vibrație. Acest fel de a cânta este caracteristic pentru toate categoriile de
fluiere (Alexandru, 1956: 52).
Vasile Hereș, interpret la acest instrument, ne-a declarat: „Să cântă după
modelul tilincii. Este mult mai ușor de construit, dar și mult mai greu de cântat la el”.
Lăpușenii denumesc felurit acest instrument: „fluier mic”, „trișcă”
(Ungureni), „trișcă moldovenească” (Costeni), ultima denumire ne sugerează că
datorăm acest instrument influenței venite din Moldova. (Fig. 4).
Instrumentele din familia fluierului sunt numeroase în Țara Lăpușului.
Dintre cele nespecifice spațiului investigat de noi întâlnim cavalul. Așa cum arată
cercetările, este răspândit în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și în partea de sud a
Moldovei (Alexandru, 1956: 61).
în spațiul zonei investigate a pătruns datorită influenței venite din alte
regiuni ale țării. Proprietarul său, Tulici Gheorghe din Lăpușul Românesc, ne-a
declarat că l-a cumpărat de la Reghin. Analizând omamentica, ne convingem că el
a fost construit tot la Hodac, pe valea Gurghiului, județul Mureș.
în general, în celelalte regiuni ale țării, tubul cavalului este cilindric
(Alexandru, 1956:61). Tubul cavalului de la Lăpușul Românesc are o formă conică
și este prevăzut cu 5 deschizături și armat cu două inele metalice, unite între ele la
dop „să nu crepe lemnu’ la dop”. Distanța de la dop la prima deschizătură este cu
mult mai mare ca la fluier, depășind 40 cm. Cavalul are o lungime de 70 cm cu un
diametru al tubului de 2 cm. Este ornamentat pe trei registre, unul în partea de sus,
unul în partea mediană și unul la capătul de jos al tubului.
Motivele decorative ce alcătuiesc omamentica instrumentului fac parte din
familia celor geometrice. Registrele sunt delimitate de chenare vopsite în negru.
Delimitarea motivelor geometrice: crucea în X închisă în romb, romburi în chenare
vălurite este realizată prin vopsirea în culorile roșu, alb, negru (Fig. 5). Din pricina
lungimii, interpretul ține instrumentul puțin pieziș (Fig. 6).
Din categoria instrumentelor din familia fluierului s-a conservat până astăzi
în Țara Lăpușului flautul. El este un fluier mare, a cărui construcție nu diferă cu
nimic de fluierul obișnuit decât prin dimensiuni. Flautul, descoperit în timpul
cercetărilor noastre la Suciu de Sus, are o lungime de 73,5 cm, cu tubul în formă
ușor conică, având o grosime la capătul cu dop de 9 cm și la deschizătura de jos de
6 cm. Este prevăzut cu șase orificii digitale, situate la 3 cm unul de celălalt. Este
construit din lemn de cireș de către meșterul Gavril Marchiș. Primul proprietar al
instrumentului a fost Gheorghe Burzo. Are o vechime de cca un secol, care ne este

174 Pamfil Bilțiu
evidențiată de armătura din inele de coajă de cireș așezate între deschizături și la

capete (Fig. 7). Se cântă la flaut întocmai ca și la fluier, cu deosebirea că sunetul
este mai grav, din care cauză este preferat mai mult pentru doine și melodii tărăgă
nate, dar și pentru jocuri cu mișcare mai domoală. (Fig. 8).
Fiind construit ca orice fluier, el diferă de cel din Oltenia, care la capătul
închis are tăiată o gaură în peretele tubului, numită vrană, pe unde se suflă aerul. în
timpul cântatului, el se ține în poziție transversală ca și la flautul clasic. (Alexandru,
1956: 69).
Din grupa fluierelor simple, datorită preferinței unor meșteri pentru orna-
mentică, bota-fluier a fost reintrodusă în grupa acestor fluiere cu dop tradiționale.
Meșterul care manifestă un interes aparte pentru construirea botelor-fluier este
Gherasim Cârtiță din Ungureni, creator al mai multor modele care se deosebesc
doar prin ornamentică.
Botele-fluier sunt confecționate din lemn de alun, paltin sau frasin, având
formă cilindrică sau ușor conică. în partea de sus sunt prevăzute cu un tub de lungi
mea unui fluier mic (32 cm) care este prevăzut cu șase orificii digitale, dop și vrană,
ca și la fluier. în partea opusă a tubului, la capătul de jos, are o gaură corespun
zătoare cu deschizătura țevii.
Sub aspectul omamenticii, cea mai veche formă constă în așchierea cojii în
așa fel ca să rezulte un joc între spațiile cojite și necojite. Partea dinspre dop a botei
nu este ornamentată, slujind ca mâner. Bota are o lungime de 100 cm, cu un diame
tru de 1 cm. (Fig. 9). Același meșter manifestă preferința pentru construirea
botelor-fluier cu ornament aplicat. O piesă ornată cu soarele antropomorfizat,
decorată prin incizie, este prinsă cu un inel metalic la partea dinspre dop a tubului
botei. (Fig. 10 și 11).
Același meșter confecționează bote-fluier cu ornamentică bipartită (mixtă),
în registrul superior descoperim un decor geometric alcătuit din romburi hașurate,
așezate pe două benzi, de o parte și de alta a deschizăturilor, realizate prin apăsare
cu vârful cuțitului. în registrul inferior, instrumentul este decorat cu franjuri realiza
te prin așchiere și desfășurate pe întreaga suprafață a registrului în spirală (Fig. 12
și 13).
Botele-fluier ornamentate au avut o triplă însemnătate pentru omul din
popor. Mai întâi, ele au fost unelte. Se mânau cu ele oile și vacile la păscut. Apoi
au îndeplinit o funcție estetică prin omamentica lor. Apoi au slujit ca instrumente
muzicale.
în Țara Lăpușului s-a conservat, prin aportul unor meșteri și interpreți vir
tuoși, fluierul gemănat. Nicolae Pițiș, vestit rapsod din Lăpușul Românesc, este un
virtuos interpret al acestui instrument construit de el însuși din lemn de prun sau
salcâm. Este mai rar întâlnit, deoarece, așa cum ne-a declarat meșterul, „nu oricine
îl ști face și-i mai greu de cântat la el”.
Fluierul-gemănat din Lăpușul Românesc este alcătuit din două fluiere
paralele cu dop și două vrăni care la capătul de jos se termină cu două tuburi

despărțite între ele prin cioplire. Până la despărțitura tuburilor, fluierul are o formă
plată, iar în partea terminală tuburile sunt rotunde. Este prevăzut cu șase orificii
digitale, primul orificiu este situat în partea plată a fluierului, de jos, iar celelalte
cinci pe tubul din partea dreaptă a instrumentului. Partea stângă a fluierului gemă-
nat acompaniază în bas.
Instrumentul are o lungime de 32 cm, lățimea de 4 cm, iar lungimea tuburi
lor gemene este de 12 cm. Este frumos ornamentat cu romburi hașurate așezate în
benzi în registrul median. Celelalte registre sunt decorate simplu, cu brățări circu
lare, iar partea de la dop cu linii grupate. Evidențierea motivelor se face prin
vopsirea în culorile roșu și verde. (Fig. 14).
Interpretul Nicolae Pițiș ne-a declarat că instrumentul îi facilitează interpre
tarea unei variate game de melodii, atât doine, cât și jocuri cu mișcare domoală sau
ritmică.
Tipul de fluier-gemănat care s-a conservat în Țara Lăpușului este cel mai
răspândit în toate regiunile țării, datorită colportării lui de către ardeleni. Posibili
tățile interpretative ale acestui instrument sunt cele specifice fluierelor simple.
(Alexandru, 1956:66).
Fluierele cu variatele lor categorii oferă interpreților reale posibilități inter
pretative. Griguță Măricuța este posesoarea unui stil unic de interpretare, care se
datorează poziției mâinii, diferită față de alți interpreți. „Ca mine nu ști nimeni
cânta, că io știu aleje cu mâna întoarsă”.
Nicolae Pițiș din Lăpușul Românesc i-a cucerit și pe mulți străini din mai
multe țări pe unde a cântat cu acordurile inimitabile ale fluierului său gemănat.
Gherasim Cârtiță este un virtuos interpret la diverse variante de fluiere confec
ționate de el, fiind neîntrecut interpret și la două fluiere. (Fig. 15).
în satele din spațiul investigat, învățatul la fluier se moștenește și se
transmite din generație în generație. Măricuța Griguță a învățat să cânte de la tatăl
ei, Axinte, care a fost un vestit fluierist. Gheorghe Griguță din Suciu de Sus, fiul
rapsoadei Măricuța, o moștenește pe mama lui, de la care a învățat să interpreteze
Ia fluier. Iacob Pițiș, fiul lui Nicolae, se află într-o veritabilă competiție de virtuo
zitate cu tatăl său.
Deoarece fluierul a fost instrumentul de bază cu care se cânta la diverse
ocazii în care se performau dansuri: nunți, clăci, șezători, botezuri etc., unii
interpreți sunt deținătorii unui repertoriu impresionant. Griguță Măricuța este mân
dră că știe „peste cincizăci de zâcări (melodii)”. Cu siguranță, transmiterea în
familie, din generație în generație, a interpretării la fluier, cât și deasa lui
întrebuințare au contribuit la îmbogățirea repertoriului interpreților.
Dintre instrumentele aerofone în spațiul investigat, odinioară era răspândită
tilinca, care s-a conservat până astăzi în satele Costeni, Lăpușul Românesc și
Ungureni. Anumite considerații legate de tilincă, precum lipsa orificiilor digitale
susținută de Valeriu Bărbuceanu, este greșită (Bărbuceanu, 1999:250). Cercetările
noastre au identificat două tipuri de tilinci, cea din lemn având tubul deschis la

176 Pamfil Bilțiu
ambele capete și fără orificii digitale, iar cel de-al doilea tip este un tub din metal
deschis la ambele capete și prevăzut cu șase orificii digitale ca și la fluier. Acest tip
de tilincă l-am întâlnit în Lăpușul Românesc la rapsodul popular Gheorghe Tulici.
Tubul de cupru are o lungime de 68,5 cm și o formă ușor conică. Distanța de la
capătul de sus până la prima deschizătură este de 33,5 cm, iar între orificii este de
6,5 cm (Fig. 16).
Tilincile din Țara Lăpușului sunt construite din lemn de frasin, paltin,
cupru sau tub Bermann. Se mai construia din coajă de răchită bătută, dar care avea
o durată de întrebuințare de o zi sau două.
Tilinca de lemn, confecționată de Vasile Hereș din Costeni este un tub cu o
lungime de 71 cm, construit dintr-o nuia rotundă, găurită cu burghiul, orificiul
având un diametru de 2 cm, ca și la fluier. Când se cântă, interpretul ține instru
mentul pieziș, suflă aerul prin partea de sus, apoi prin bătaia cu degetul arătător se
închide și deschide capătul de jos al tubului, astfel formându-se melodia (Fig. 17).
Tilinca de metal, în timpul interpretării, se ține puțin pieziș (semitra-
versier). înainte de a se începe interpretarea în tilincă, se toarnă ulei pentru omoge
nizarea pereților tubului (Fig. 17A).
Tilinca din tub Bermann are o lungime de 59 cm și diametrul tubului de 2
cm. Vasile Hereș ne-a povestit că, în cel de-al doilea război mondial, bunicul său a
construit o tilincă dintr-o țeavă de armă uzată la care a cântat și au jucat colegii lui
de front.
Din cele relatate de rapsodul Vasile Hereș din Costeni la tilincă se pot in
terpreta „hori și jocuri: „Horea plugarului”, „Hore lungă ciobănească”, „învârtită
miresii pe bani”, „Joc mânânțăl bătrânesc”. Rezultă că se interpretau alături de
doine și jocuri, dar din categoria celor cu mișcare ceva mai domoală.
Cercetările noastre în satele lăpușene au dus la descoperirea și a altor
instrumente aerofone arhaice înrudite cu fluierul. Din familia acestora, prin tehnica
de interpretare, dar care se deosebesc, fiind prevăzute cu ancie face parte claneta
fără clisură (fără clape). Meșteșugul construirii acestui instrument l-a moștenit
doar Nicolae Pițiș din Lăpușul Românesc. Este format dintr-un tub de formă
conică, din lemn de paltin, alcătuit din 2 corpuri, care se îmbucă la capătul de sus și
care în partea mai groasă a tubului se îmbucă cu un corp în formă de pâlnie, asemă
nătoare cu trâmbița, având rol de acordaj. Tubul este prevăzut cu opt deschizături,
dintre care șase sunt grupate trei plus trei, ca și la fluier, apoi una pentru degetul
mare, cu care se ține instrumentul în partea opusă a tubului și una pentru degetul
mic. Aerul se suflă printr-un muștiuc care pune în vibrație o ancie confecționată din
lemn de alun, preparat prin fierbere și subțiat până la obținerea acordurilor dorite
(Fig. 18). Rezultă că funcționează ca și taragotul fără clisură (clape). Constructorul
ne-a informat că la acest instrument se pot interpreta orice fel de melodii.
Cercetările noastre în satele Țării Lăpușului ne-au facilitat descoperirea în
satul Ungureni, a taragotului fără clisură (clape) construit de către Gherasim
Cârtiță, cunoscutul rapsod din această localitate.

Instrumentul confecționat din lemn de paltin sau frasin este un tub având o
formă conică în lungime de 65 cm, alcătuit din trei corpuri demontabile; muștiucul,
partea mediană și pâlnia. Corpurile se îmbucă și sunt armate cu inele metalice.
Pâlnia are un diametru de 5 cm și are capătul tăiat pieziș circular. Ea este prevăzută
cu nouă deschizături, una mai mare, având rol de acordaj. Muștiucul are o lungime
de 7,5 cm, cu un diametru al orificiului de 1 cm și o vrană de 2 cm. Ca și clarinetul,
este prevăzut cu opt oriflcii digitale, dintre care una în partea opusă, pentru degetul
mare, cu care se ține instrumentul, și una pentru degetul mic, situată pe o ridicătură,
care ușurează mișcarea degetului.
Prin suflarea aerului prin muștiuc se pune în vibrație o ancie din brad de
tisă (Fig. 19). Sunetele sunt guturale și înalte, datorită construcției rudimentare a
instrumentului. Poziția instrumentului în timpul cântatului este cea a fluierului, pe
principiul căruia funcționează deosebindu-se doar prin ancie (Fig. 20). Instrumen
tul se pretează la interpretarea melodiilor de joc, a celor cu mișcare domoală sau a
doinelor.
Așa cum ne-a declarat meșterul s-a inspirat în construcția lui din Banat,
unde-și are originea și unde poartă denumirea de „duduroniu”, semnificând tub cu
utilizare sonoră (Papană, 2006: 49).
Instrumentul construit de Gherasim Cârtiță diferă de „duduroniul” din
Banat. Prin spiritul său inventiv, Gherasim Cârtiță a perfecționat instrumentul,
înzestrându-1 cu opt deschizături, față de numai patru, cât are cel din Banat. în
Banat el a persistat până prin anii 1960-1970, fiind construit de tâmplarii satelor în
micile ateliere de tâmplărie. Este posibil să fi provenit de la instrumentele cu ancie
de origine orientală. în general, el respectă unele coordonate de bază întâlnite la
taragot (Papană, 2006: 48).
Dintre instrumentele arhaice aerofone s-a conservat până astăzi trâmbița,
care a cunoscut odinioară o intensă răspândire în Chioar, dar și în Maramureș, satul
în care se performează și astăzi melodii la trâmbiță este satul Strâmtura, unde există
o formație de trâmbițași, iar tradiția interpretării la acest instrument se transmite din
generație în generație.
în spațiul investigat, distingem două categorii ale acestui instrument, prima
fiind cea ciobănească, formată dintr-un tub de metal (țeavă) de formă cilindrică,
având o lungime de 180 cm, prevăzut la ieșire cu o pâlnie în lungime de 50 cm, cu
un diametru de 8,5 cm. Aerul se suflă printr-un muștiuc cu capătul tăiat circular și
oblic, cu un diametru de 2 cm. (Fig. 21).
Interpretul ține instrumentul pieziș (semitraversier) (Fig. 22). La acest
instrument se interpretează melodii simple datorită construcției sale rudimentare,
cea mai cunoscută melodie fiind Horea fetei căreia i s-a prădat turma. Frecvent se
interpreta la acest instrument în zonele Maramureșului Horea ciobanului care și-a
pierdut oile, de largă circulație în folclorul păstoresc tradițional transilvan.
Cea de-a doua categorie a acestui instrument este trâmbița încovoiată, ates
tată de cercetările noastre la Lăpușul Românesc, confecționată de Nicolae Pițiș în

178 Pamfil Bilțiu
strânsă colaborare cu un meșter tinichigiu. Interpretul ne-a relatat că a supravegheat

construirea ei în fiecare etapă: croirea, încovoierea și lipirea tablei.
Construirea muștiucului aparține rapsodului . Este formată dintr-un tub
încolăcit, de formă conică, prin încovoiere, prevăzută la capăt cu o pâlnie și având
forma unei goarne și care are un rol important în emiterea sunetului.
Trâmbița are o lungime de 118 cm, colacul însumând 88 cm, lungimea
goarnei fiind de 160 cm. Aerul se suflă printr-un muștiuc de 8 cm lungime, cu un
diametru de 2 cm (Fig. 23). în timpul interpretării, instrumentul este ținut pieziș
(semitraversier). Interpretarea se face prin țuguierea buzelor din partea dreaptă a
gurii (Fig. 24).
Din cele relatate nouă de către proprietar, instrumentul a pătruns în Țara
Lăpușului din Bistrița. La începutul secolului al XX-lea, Béla Bartók semnalează
instrumentul în Maramureș sub denumirea de „Corn de tinichea” care, potrivit
semnalărilor sale, a avut ca strămoș trâmbița din scoarță de copac. într-o scrisoare
către Ion Bârlea, pe care i-o expediază la Ieud, datată 1913, îi cere acestuia să
achiziționeze „prin intermediul preotului de acolo, la un tinichigiu sau la săteni,
eventul din Glod sau Poieni, care se pricep: doi corni din tinichea, doi corni din
scoarță de copac, trei fluiere mari, o Iriscă, trei tilinci cu dup și trei tilinci fără
dup ”, (Béla Bartók, 1977: 69-70).
Acest instrument considerăm că își are originea, după toate probabilitățile,
în Alphom, lat. cornuu alpinus, it. corno déllé alpi, instrument de suflat cu
ambușură terminală construit în diferite forme: drept, conic, curbat la un capăt,
încolăcit, confecționat din lemn sau coajă de copac, în lungime de până la 4 metri.
Modelul de goarnă încovoiată din Maramureș este apropiat de cel atestat în Elveția
Centrală, numit Biichel sau cor courbé, având tubul construit din metal, cu o
lungime de 1,20-1,60 m, prevăzut cu muștiuc asemenea celui de trompetă sau
trombon. De origine foarte veche, a fost remarcat la locuitorii munteni din Alpii
Elvețieni, de unde își trage numele - Alphom. Prima lui atestare documentară
datează din 1555. (Bărbuceanu, 1999: 13-14).
Sub aspectul vechimii, instrumentele arhaice din Țara Lăpușului coboară
din vremuri foarte îndepărtate. Imaginea strămoșului fluierului s-a conservat în
variantele de colind mioritic, în care întâlnim „fluierișca de os”, „fluierișca de fag”,
„fluierișca de argint” și „fluierișca de soc”. (Bilțiu, 1990: 12-14). Tot în variantele
mioritice apare trâmbița cu care ciobanul mioritic cere să fie înmormântat.
Imaginile mioritice ale variantelor de fluierișcă, strămoș al fluierului, cât și
trâmbița, ne întăresc convingerea asupra rosturilor lor magice în viața pastorală.
Așa cum arată cercetările, în jurul fluierului s-a brodat o adevărată
mitologie. Sacralitatea instrumentului este consfințită și în legendele privitoare la
obârșia sa. Fluierului i se atribuie însușiri magice. Există numeroase dovezi
arheologice și etnografice atestând faptul că, într-o epocă mai îndepărtată, fluierele
se făceau din oasele strămoșilor, de unde probabil expresia „fluierul piciorului”. în
aria daco-romană fluierul a fost probabil o formă predilectă de comunicare cu
spiritele din lumea de dincolo. (Evseev, 1998: 142-143).

Cercetarea păstoritului ne furnizează argumente asupra însușirilor magice

ale trâmbiței. Inițial, ea a avut cu siguranță rolul de a goni spiritele malefice, numai
așa ne putem explica cântatul încontinuu din trâmbiță de către ciobani în timpul
urcării turmelor de oi la munte. „ Când suieu oile câtă munte, ciobanii zâceu din
trâmbiță întruna ca să nu ieie strâgile laptele de la oi”. (Bilțiu, 2009: 160).
Instrumentele arhaice din Țara Lăpușului se constituie drept documente
etnografice de mare importanță privind vechimea unor ocupații, viața spirituală din
cadrul acestora, precum și vechimea civilizației în acest spațiu geografic.
(Colaboratoarea autorului: Maria Bilțiu)
BIBLIOGRAFIE
ALEXANDRU, Tiberiu
1956 Instrumentele muzicale ale poporului român, Editura de Stat pentru
Literatură și Artă
1965 Despre meșterii fluierași din Hodac, Studii și cercetări de
etnografie și artă populară, București, Editura Științifică.
BĂRBUCEANU, Valeriu
1999 Dicționar de instrumente muzicale, București, Editura Teora.
BARTÓK, Béla
1977 Scrisori, Voi. II, București, Editura Kriterion.
BILȚIU, Pamfil
1990 Poezii și povești populare din Țara Lăpușului, București, Editura
Minerva.
BILȚIU, Pamfil, BILȚIU, Maria
2009 Calendarul popular - un corpus al obiceiurilor de peste an din
județul Maramureș, Voi. I, Obiceiurile primăverii și verii, Baia Mare,
Editura Etimologica.
EVSEEV, Ivan
1998 Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească,
Timișoara, Editura Amarcord.
PAPANĂ, Ovidiu
2006 Studii de organologie. Instrumente populare românești, Timișoara,
Editura Universității de Vest.

180 Pamfil Bilțiu
1
•
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Fig. 4
Fig. 1 Fluier din lemn de prun (Costeni - constructor Vasile Hereș)

Fig. 2 Fluier încovoiat de Hodac (Lăpușul Românesc)
Fig. 3 Fluier hibrid alcătuit din două piese (Ungureni)
Fig. 4 Fluier tară dop. „Fluier mic”. „Trișcă”. Constructor: Gherasim Cârtiță din Ungureni
Fig. 5 Fig. 6 Fig. 7
Fig. 5 Caval cu cinci orificii digitale, ornamentat (Lăpușul Românesc)

Fig. 6 Gheorghe Tulici, interpretând la caval
Fig. 7 Flaut Suciu de Sus

Fig. 8 Fig. 9 Fig. 10
Fig. 8 Măricuța Griguță interpreând la flaut (Suciu de Sus)

Fig. 9 Botă - fluier cu ornament în coajă meșter Gherasim Cârtiță (Ungureni)
Fig. 10 Botă, fluier cu ornament aplicat (Ungureni)
Fig. 11 Fluier - botă detaliu cu motivul Soarele antropomorfizat (Ungureni, cons

tructor Gherasim Cârtiță)
Fig. 12 Detaliu cu motivul Romburi (Ungureni)
Fig. 13 Botă - fluier cu ornament prin așchiere și incizie (Ungureni)
Fig. 14 Fluier gemănat. Constructor Nicolae Pițiș (Lăpușul Românesc)

182 Pamfil Bilțiu
Fig. 15 Gherasim Cârtiță interpretând la 2 fluiere

Fig. 16 Tilincă tară dop (Lăpuș)
Fig. 17 Fig. 17A Fig. 18

Fig. 17 Vasile Hereș, Costeni, interpretând la tilincă
Fig. 17 A Gheorghe Tulici interpretând la tilinca cu orificii
Fig. 18 „Clanetă” tară clisură (clape)

Fig. 19 Fig. 20
Fig. 19 Taragot fără clisură (Ungureni), Construit de G. Cârtiță

Fig. 20 Gherasim Cârtiță interpretând la taragot fără clisură
Fig. 21 Trâmbiță păcurărească (Lăpuș)

Fig. 22 lacob Pițiș interpretând la trâmbiță (Lăpuș)

184 Pamfil Bilțiu
Fig. 23
Fig. 24
Fig. 23 Trâmbiță încovoiată (Lăpuș)

Fig. 24Nicolae Pitiș din Lăpuș, interpretând la trâmbița încovoiată

VALENȚE ALE SPECIFICULUI ARTEI POPULARE A LEMNULUI
ÎN ZONA TOPLIȚEI MUREȘULUI SUPERIOR,
încrustații pe furcile de tors provenite din Corbu și Bilbor (jud.
Harghita), aflate în colecția Muzeului Etnografic al Transilvaniei
Dorel MARC
Valences of the specific of főik art of wood from Toplița Upper Mureș area.
Inlays from the distaff from Bilbor and Corbu (Harghita County) in the
collection of the Ethnographic Museum of Transylvania
The present work highlights aspects of the specific of wood főik art,
especially inlays of distaffs purchased from rural localities Bilbor and Corbu,
available now in the collection of the Ethnographic Museum of Transylvania from
Cluj-Napoca.
Decorative pattems in wood are par excellence geometric because
abstraction is essential for this art; to they are added those of plants, zoomorphic,
anthropomorphic, as are kept on the forks held by ethnographic museums from
Toplița, Reghin or Tg. Mureș, purchased from Toplița Upper Mureș area. There are
a number of controversies about the ancientness and frequency of these pattems.
Regarding the distaff omamentation, the conduct of the decoration,
technique, rhythm, symmetry, tradițional forms and local proportions, we can say
that they generally were well prepared, but we find them, as in other areas, often
overloaded with decoration.
To highlight the specificity of the Románián főik art from the
ethnographic Upper Mureș area in contact with the Moldávián and predominantly
the Székler one, still enough known, we accompany the work with the distaff
photo images from the two mentioned localities.
Key words: distaff, inlay, Superior Mureș, Bilbor, Corbu, Romanians, Hungarians,
Szeklers, Saxons, wolfteeth
Considerații generale. Arta populară și specificul etno-culturaL Se cunoaș

te că marile domenii ale artei populare românești - arhitectură, crestături în lemn,
ceramică, port, textile, sculptură în piatră, arta metalelor, împletituri, pictură pe
lemn și sticlă ș.a. - au un decor sau o omamentică specifică legată în primul rând de
materia primă și de tehnicile folosite. Descifrarea omamenticii constituie un vast și
important capitol nu numai al istoriei artei populare ci al istoriei artei în general.
Omamentica privită ca izvor de cunoaștere istorică și etnologică, a fost prezentă în
cercetările lui Nicolae Iorga, Al. Tzigara-Samurcaș, Artúr Gorovei, George
Oprescu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Alexandru Dima, Ion Frunzetti și alți teoreti
cieni ai culturii din perioade mai recente, care s-au aplecat asupra sensurilor pe care
le pot avea semnele, motivele ornamentale de pe bâtele ciobănești, de pe stâlpii
caselor, de pe furcile de tors și alte obiecte etnografice (Petrescu-Stoica,1981: 111).
în identificarea elementelor specifice care să contribuie la definirea
etnoculturii unei zone, arta populară ocupă un rol esențial. Importanța acestui

186 Dorel Marc
domeniu al etnografiei și etnologiei a fost semnalată încă de către primii mari

muzeologi români. AL Tzigara-Samurcaș de pildă, găsea în cultivarea artei
populare - căreia îi spunea națională - descoperirea sensului de existență a neamu
lui nostru, arta țăranului român comprimând în ea matricile psihologice care, în
curgerea veacurilor, nu și-au găsit nici o altă putință de vădire. De aceea el consi
dera că “cunoașterea acelor însușiri ale poporului ce sunt concretizate în diferitele
forme ale artei sale, oferă posibilitatea reconstituirii unei istorii în spirit, a plasării
într-un punct al universului etnic unde se intersectează și din care pot fi văzute
deopotrivă trecutul și viitorul” (Tzigara-Samurcaș, 1987: 6). De asemenea, cel care
a fost considerat că a fundamentat muzeografia noastră ca știință, avea credința că
arta țărănească s-a perpetuat, cu prefaceri care nu privesc în nici un caz esența ei de
secole, “icoană mai elocventă decât limba statorniciei românești”; era de părere că
arta populară, ca documentare a vechimii populației „are incontestate avantagii față
de puterea oricât de convingătoare a limbii. însă nu numai ca valoare documentară
a originii neamului, dar mai ales ca oglindă a însușirilor sufletești ale poporului,
arta are vădită superioritate față de limba ce vorbim. Obiectele au, față de cuvinte,
marile avantaj al evidenței necontestatei lor vechimi, făurirea obiectului precedând
cu mult denumirea.” (Tzigara-Samurcaș, 1987:7). Frumoasele și numeroasele
obiecte de artă populară ne dau bogăția vieții artistice de odinioară: “căci desigur că
nu-1 trage inima să-și înflorească poarta și tinda casei, sau să-și împodobească
păreții căminului cu velințe alese și scumpe pe cel ce n-are un ceaun de mămăligă”.
De aceia, Tzigara-Samurcaș susținea faptul că “cultivarea artei merge paralel cu
prosperitatea materială” și recomanda ca “să redobândim pe aceasta din urmă și în
mod firesc va renaște și cea dintâi, convins fiind că “atunci când țăranul nu va mai
duce grija zilei de mâine și nu va mai fi așa de greu apăsat de condițiile muncii
sale, atunci va reînvia în chip firesc și poezia și arta populară, acum date uitării”.
Conform unei definiții generale, specificul etnocultural reflectă numărul,
gradul, valoarea elementelor, trăsăturilor, aspectelor creației culturale materiale și
imateriale. în stabilirea acestuia, se are în vedere surprinderea elementelor de origi
nalitate în creație, de inventivitate tehnică, gustul rafinat pentru împodobirea aleasă,
nuanțarea discretă etc. ce rezultă din moștenirea civilizației tradiționale în ceea ce
aceasta are tipic și reprezentativ. Substratul specificului etnocivilizației îl reprezintă
de asemenea morfologia caselor, uneltelor, costumelor populare ș.a. (Vulcănescu,
1979: 254-257).
într-o zonă etnografică cu populație mixtă din punct de vedere etnic, așa
cum este zona Topliței Mureșului Superior, deși majoritar românească, analiza
supraponderii elementelor specifice etno-culturale presupune și un demers de
etnologie diferențială; necesară devine evidențierea specificului etnic în acest
spațiu în ceea ce privește caracterele particulare ale creației etnice, notele distinc
tive ale tematicii și stilisticii creației, precum și sistemul de valori promovate de
mesajul creației populare.
în acest demers, trebuie să pornim și de la semnificația termenilor specific
național sau etnic precum și de la relația dintre național și zonal, ca o relație de la

J
Valențe ale specificului artei populare a lemnului în Zona Topliței.. 187
general la particular; strâns legat de acestea, este și conceptul de etnicitate, care este
acea trăsătură a unei comunități potrivit căreia membri acesteia se simt uniți între
ei, au conștiința apartenenței la această comunitate precum și dorința,voința de a
trăi în cadrul aceleiași comunități. Limba, teritoriul, viața economică, culturală,
istoria comună prin care se exprimă legătura între generații și originea comunității
respective, reprezintă o serie de factori care determină această apartenență. Din
perspectivă etnologică, specificul etnic sau național se referă la ceea ce este
caracteristic unei comunității umane sub aspectul modelelor sau comportamentelor
culturale pe care le creează, pe care le acceptă, pe care le promovează și pe care le
transmite, adică trăsăturile caracteristice ale modelelor culturale (Irimie,1973 : 83-
84). Această perspectivă o include și pe cea antropologică, întrucât specificul etnic
se oglindește în formele sau aspectele obiective ale unei culturi, aceste forme sunt
oarecum individuale, deși poartă întotdeauna amprenta comunității căreia îi aparți
ne purtătorul de cultură. Determinarea specificului zonal în cultura populară este
una dintre sarcinile fundamentale ale etnografului, ca o elaborare de sinteză. în
general s-a evidențiat o interdependență între unitatea, pe de o parte, și varietatea de
forme regionale ale culturii populare, pe de altă parte; continuitatea de viață istorică
a determinat caracteristica esențială a culturii și artei populare românești în fiecare
zonă, inclusiv în cea a Topliței. După Cornel Irimie, unitatea, deplinătatea care este
în ceea ce ne privește caracteristica esențială a culturii și artei populare de pe întreg
teritoriul țării noastre, a fost determinată de continuitatea de viață istorică a fiecărei
regiuni sau zone în parte. (Irimie, 1973 : 84).
Marele filosof al culturii Lucian Blaga, afirma că domeniul în care specifi
citatea etnică se exprimă în formele cele mai subtile este creația artistică. Acesta
arăta că „originalitatea artei noastre populare, cât privește omamentica... poate să
țină totuși de ordinea mai puțin sensibilă a faptelor funcționale, ea poate fi un
coeficient de raportare, de dominantă a motivelor și elementelor și de dozaj, a
acestora. într-adevăr, subiectul dominant, în special dozajul, a descoperit în oma
mentica românească, suveranitatea geometrismului drept liniar și a figurației stili
zate care e considerată de unii autori mai hotărâtă decât în altă parte, iar dozajul
între geometrie și motive organice stilizate nicăieri așa de echilibrat” (Blaga, 1985:
286 ). Chiar dacă geometrismul artei populare românești este omniprezent, modul
său de exprimare diferă de la zonă la zonă.
Alexandru Dima, citat de Tancred Bănățeanu, afirma însă că „nu e posibilă
o artă populară în sens strict estetic căci arta, îndeosebi cea decorativă are ca prim
atribut funcționalitatea utilitară” (Bănățeanu, 1985a: 232). Artisticul era totuși
permanent prezent deoarece obiectul de artă populară participa la toate acțiunile și
manifestările sociale ale omului, în toate procesele muncii, alimentației, în amena
jarea interiorului locuinței, în gospodărie, arhitectură, recuzita obiceiurilor, obiecte
de cult, rituri de trecere etc. Autorul îl citează pe Jean Gabus, teoretician elvețian al
muzeografiei etnografice, ce afirma că fiecare obiect „este martorul câte unui fapt
de istorie, tehnică, forme, funcții și adeseori, mai multor lucruri deodată, dacă nu al
tuturor și aceasta în grade diferite” (Bănățeanu, 1985a: 232). Prin invenție se creea

188 Dorel Marc
ză forme variate necesare fiecărei funcții ale obiectelor de artă populară. Aceasta
determină și o tipologie a obiectelor care se prezintă ca o diversitate de variante
morfologice, ornamentale, etnice, zonale. Diversitate apare în urma unor influențe,
a schimbării unor concepții, dar îndeosebi în urma anacronismului funcțional, a
perfecționărilor, invențiilor, a unor noi adaptabilități. în șirul evolutiv de filiații, a
unor etnii, se sesizează o continuitate de forme care se datorează atât fondului
comun uman, stadiului de evoluție al grupului social respectiv, cât și specificului
etnic (Bănățeanu, 1985a: 233).
în ceea ce privește zona Topliței Mureșului Superior de care ne ocupăm,
trebuie avut în vedere faptul că deși este predominant românească, a fost expusă tot
timpul interferenței cu zonele limitrofe printre care cele moldovenești precum și cu
cea locuită de secui. De aceea, o tratare a specificului etnocultural al zonei, presu
pune implicit scoaterea în evidență și a specificului național - un demers deosebit
de complex și cu limite totodată. Limitele sunt inerente întrucât cu specificul
național se operează mai concret abia din momentul apariției națiunii, în timp ce
specificul etnic are o cuprindere mult mai largă cu aplicabilitate la toate formele și
formațiunile social-etnografice ale oricărei etnii sau grup etnic. Tancred Bănățeanu,
referindu-se la aportul etnografiei asupra evidențierii specificului etnic, după ce
trece în revistă contribuția filosofilor, esteticienilor, criticilor de artă și a altora care
au atribuit conceptului diferite înțelesuri („trăsătură a spiritului poporului”- Mihail
Dragomirescu; ”pecetea poporului” - Garabet Ibrăileanu “caracter național” -
Eugen Lovinescu; ” inconștient colectiv”, ”stil”, “matrice stilistică” - Lucian Blaga;
”stil național”- Mihail Ralea; ”specific național” -Tudor Vianu etc.), acordă urmă
toarea motivație calificativă a specificului etnic: “Sinteză definitorie a elementelor,
fenomenelor, proceselor, concepțiilor, structurilor, și sistemelor materiale, spiritua
le, sociale și lingvistice, autentice și caracteristice unor grupări sau formațiuni
etnice, în cadrul evoluției lor istorice sau al unei epoci reprezintă apartenența unui
grup de fenomene culturale la sfera spiritualității etnice naționale” (Bănățeanu,
1985a: 234). Totodată, trebuiesc semnalate pe lângă caractere morfologice, tipolo
gice, funcționale clar determinate și canoane estetice specifice fiecărei societăți,
care se referă la creațiile artistice populare diferențiate de la etnie la etnie. Unul din
caracterele componente ale specificului etnic îl constituie disponibilitatea sa
„...imperativul pe care îl emană de a-1 diferenția zonal adică de a desprinde speci
ficul zonal ca o caracteristică a unității în varietate și de a-1 raporta la specificul
altor etnii”, prin studii comparative. Specificul etnic se determină astfel prin
„definire, decantare și comparare”. Aceste determinări se efectuează pe baza tipolo
giei morfologice, a taxonomiei, a analizei semantice, semiotice, stilistice și pe baza
comparației interetnice. „Specificul etnic constituie în cele din urmă - după cum
afirmă Tancred Bănățeanu - semnul definitoriu sub care se vehiculează, în timp și
în spațiu elementele tradiției”( Bănățeanu, 1985a: 234).
Termenul de tradiție însă se aplică cel mai adesea la ceea ce este transmis:
factorii de comunicare socială, afectivă și spirituală, sentimente, gânduri, aspirații
și acțiuni considerate ca valori care preced orice sinteză constructivă, o constantă în

Valențe ale specificului artei populare a lemnului in Zona Topliței.. 189
procesul de producere a civilizației și a culturii, sursă de valori care se înscrie în

chip diferențiat dar continuu în realitatea prezentă a omului ca principiu de unitate
și continuitate. Dacă ne referim în speță la arta populară ca o forță cuprinzătoare și
exemplificatoare a tradiției specificului etnic, acest sistem ar cuprinde formele și
structurile decorative prezente în arhitectură, port popular, procedee de abstracti
zare și stilizare. De asemenea, include structura formală a diferitelor teme motive,
care prin mijloacele lor de expresie și procedee stilistice susțin o anumită specifi
citate (Dicționar de estetică generală, 1972: 354).
Din perspectiva sociologiei, tradiția este analizată ca o componentă de bază
a vieții sociale, a sociabilității și se consideră că un obicei, tip de comportament,
obiect etc. pentru a fi admise ca revelatoare de tradiție, este necesară transmiterea,
trecerea lor succesivă măcar la trei generații.
Identitatea socială, culturală, artistică a unui popor, posibilitatea sa de a se
individualiza și defini în contextul integrativ al culturii universale - afirmă tot
Tancred Bănățeanu - își are drept măsură și unitatea pe toate planurile; această
unitate însă nu este ca și concept pe deplin lămurită pe plan gnoseologic și
axiologic, deși sensul de coeziune, omogenitate, integritate și armonie este unul de
comun acord, totuși el se manifestă într-o varietate de accepțiuni. De asemenea,
termenii de identitate morfologică a obiectelor, fenomenelor, proceselor etnologice,
care ar asigura unitatea nu sunt în totalitate definitorii deoarece foarte multe
identități etnologice au un caracter universal, aparțin unui fond comun uman, sau
unor arii largi culturale și coexistă în cultura și arta noastră populară, alături de cele
autohtone (Bănățeanu, 1985b: 156).
Datorită acelorași condiții de viață, stadiului identic de dezvoltare la un
moment dat, care generează aceleași tehnici, aceeași concepție estetică, aceste
aspecte duc la tulburătoare similitudini, identități chiar, care, nu pot fi explicate
logic sub forma unor influențe. Dar, același cercetător T. Bănățeanu, arată că
oikumena românească, acest mod comun de viață, generează o configurație a spiri
tualității populare deosebit de complexă, cu caractere specifice etnologice și apare
ca o distinctă, originală, bogată și variată etnocultură, care presupune însă: unitatea
etnică, unitatea teritorială, unitatea economico-ocupațională, unitate istorico-politică,
unitatea lingvistică, unitatea religioasă, autohtonia, sedentarismul, permanența, unita
tea de concepție de viață, unitatea de concepție estetică (Bănățeanu, 1985b: 158).
Variatele forme geomorfologice și materii prime care au permis dezvol
tarea tuturor ocupaților și meșteșugurilor au generat o cultură materială și spirituală
populară de un înalt nivel, chiar în condițiile vitrege ale istoriei, bine cunoscute,
referitoare și la zona de care ne ocupăm. Dintre formele conștiinței sociale, cea
artistică prezintă importanță și pentru studiul nostru ce interferează cu etnomuzeo-
logia, deoarece toate muzeele adăpostesc în incintele lor lucrări artistice, atât pe
obiecte de factură utilitară, cât și spirituală. Aceasta a apărut odată cu procesul de
sensibilizare a ființei umane la tot ceea ce poartă în sine proporțiile și semnificațiile
despre frumos. Se știe că „...omul, din considerente practice și sub imboldul

190 Dorel Marc
creativității a început să făurească unelte pe care, de-a lungul experienței practice,

le-a proporționat și adecvat funcției lor utilitare. în cursul acestui proces, omul a
descoperit în proporțiile și armonia uneltelor făurite de el o latură estetică care a
mijlocit conștiinței sale sensibile o emoție estetică. Cu timpul, această emoție
inițială a ridicat omul, prin arta autentică, până la trăirea sentimentului de sublim,
declanșat prin apropierea de perfecțiune, ca sentiment al unei purificări și înălțări
morale. Deși frumosul ca și concept a variat de la o epocă la alta, putem afirma că
nu a existat comunitate umană care să nu cristalizeze un ideal de frumos ca
expresie a unei nevoi umane vitale (Boda-Ghena, 2004: 825).
Traian Herseni susținea că prin artă, omul „a sporit realitatea care nu era a
oamenilor, cu o nouă realitate, care de astă dată, era numai a lor” ( Herseni, 1983:
280). Analizând artele din perspectivă sociologică, susținea că orice operă de
cultură sau civilizație, a apărut într-un anumit cadru social, fiind totodată parte
componentă a acestora. Diferențierile dintre societăți au constat întotdeauna în
gradul de înzestrare cu lucrări, opere de cultură și civilizație care le-au conferit și
un anumit rol pe scara puterii.
Din punct de vedere sociologic, artele se caracterizează prin câteva trăsă
turi semnificative. în primul rând, artele nu sunt o necesitate socială vitală; ele au
fost inventate pentru a înfrumuseța existența, pentru a lumina și sensibiliza sufletul
uman, pentru al face mai receptiv în fața frumosului. Artele reflectă realitatea, o
tălmăcește în conștiință, reproducând individualul expresiv, care conține ceva tipic,
semnificativ, dincolo de individual. Artele au desigur și o trăsătură comunica-
țională, în sensul că alături de încărcătura cognitivă și expresivă, acestea comunică,
vin cu informații despre o anumită perioadă istorică în care operele de artă au fost
create. Este și cazul artei populare din zona de care ne ocupăm, pe care o vom
analiza în coordonatele ei principale, unitare și specifice. Din sincretismul acestei
unități, vom analiza câteva încrustații ale furcilor de tors, pentru a surprinde pe de o
parte, caracterul general specific românesc, iar pe de alta,caracterul specific etno-
cultural al zonei, unde se manifestă o serie de interferențe și elemente de
multiculturalitate.
Arta încrustaților în lemn. Unul dintre cele mai importante domenii ale
artei populare îl reprezintă încrestăturile în lemn, având în vedere și teritoriul zonei
Mureșului Superior pe care îl investigăm, abundent în varietatea materialului
lemnos oferit de pădurile întinse ale Giurgeului, Călimanilor și Gurghiului, aceste
meșteșuguri de prelucrare a lemnului fiind practicate intens. Legătura profundă a
locuitorilor satelor cu pădurea, condiționată și istoric, explică înflorirea acestui
domeniu de artă populară, „..dezvoltat într-atâta încât se poate vorbi de o adevărată
civilizație a lemnului” (Stoica, Petrescu 1997: 181). Lucrând cu unelte foarte simple,
ca briceagul, cuțitul, toporișca sau ferăstrăul, lemnul din paltin, teiul, bradul, fagul,
ulmul, alte esențe, țăranul și-a construit nu doar casele și mobilele, ci și o serie de
unelte, ustensile, obiecte de uz casnic sau nenumărate alte lucruri; acesta a crestat

lemnul acoperindu-1 cu o rețea fină de încrustații, care nu însemnau nici sculptură

propriu-zisă, nici cioplire ci o tăiere puțin adâncă în suprafața lemnului, rezultând
un decor caracterizat mai ales prin geometrismul ei.
Georgeta Stoica, unul dintre cei mai avizați cercetători ai artei populare
susținea că „...cea mai limpede clasificare a crestăturilor în lemn este ceea a
categoriilor de obiecte pe care se aplică”( Stoica, Petrescu 1997: 182 ). Astfel,
această măiestrie a țăranului, care nu o dată a dovedit că este pătruns de un acut
simț estetic, nu doar de cel practic, se regăsește și în zona Mureșului Superior în:
arhitectura populară pe grinzi, stâlpi; pe mobilierul de diferite categorii ca lăzi de
zestre, blidare, mese, scaune, lavițe, canapee, suporți de ștergare ș.a.; pe uneltele
folosite în agricultură ca „toporiști” (cozi) de coasă, greble, tiocuri pentru cutea
(gresia) coasei, pe juguri sau tamițe (șei de lemn), pe coamele plugurilor, pe grape;
pe obiectele pastorale ca bâte ciobănești, căuce, crinte, păpușare (tipare de caș),
cupele de băut apă, gălețile de muls, fluiere, răboaje ș.a.; pe uneltele și ustensilele
folosite în muncile casnice mai ales cele legate de țesut ca piepteni de lână, in sau
cânepă, fuse și prâsnele, drugi, furci de tors, roți de tors, tindeici (întinzătoare),
părți ale războiului de țesut (vătale, suluri); pe alte obiecte de uz casnic precum
solnițe pentru sare, linguri, diferite cutii sau recipiente pentru făină sau prafuri
diferite, alifii, tocuri pentru brice, cutii pentru acte sau lucruri personale ș.a. De
asemenea, întâlnim încrustații pe o serie de obiecte de cult, cruci, troițe, rame de
icoane, strane sau alt mobilier bisericesc, de o mare varietate tipologică.
Paleta ornamentală a crestăturilor din zona noastră de referire, este predo
minant geometrică, deși se întâlnesc și motive vegetale, zoomorfe, avimorfe, scheo-
morfe, antropomorfe, așa cum rezultă din studiul colecțiilor de la muzeele etnogra
fice din Toplița, Reghin și Târgu Mureș. Ea se bazează pe simetria, alternanța și
repetiția unor serii de motive simple ca linii frânte, cercul, semicercul, rozeta de
diferite forme, „unghia”, mici triunghiuri de forma „dintelui de lup”, cruci de
diferite forme, romburi ș.a.
Ca și în alte zone, înțelesul unor numeroase semne și simboluri de odini
oară s-a pierdut, ele constituind în trecut limbaje specifice, semnificând proprie
tatea, proveniența, meșterul, satul, o „contabilitate” țărănească și pastorală; de
asemenea, diferite „vârtejuri” solare și-au pierdut semnificația legată de practicile
magice sau rituale, ca și alte simboluri rămânând doar simple motive crestate care
umplu câmpurile, registrele diferitelor suprafețe de lemn, fără ca meșterul țăran să
fie neapărat conștient de semnificația, semantica decorului.
încrustații pe furcile de tors. Este unanim acceptat că furcile de tors, din

fiecare regiune etnografică a țării se prezintă ca fiind unele dintre cele mai
frumoase creații ale artei populare, îmbinând pe lângă funcția lor practică, utilitară
și importante valențe estetice, sociale, devenind uneori adevărate bijuterii artistice.
Așa după cum afirma și etnograful de origine maghiară Kos Károly,
ocupându-se printre altele și de studiul colecției de furci a Muzeului Etnografic al

192 Dorel Marc
Transilvaniei din Cluj Napoca - unde există astfel de unelte achiziționate din zona
Topliței, mai exact din Bilbor și Corbu - chiar dacă fusul este unealta principală a
torsului manual, furca fiind socotită o unealtă auxiliară, pe care se leagă caierul, ea
totuși este nelipsită la femeile din toate popoarele Europei și nu numai și i s-a
acordat un loc de cinste în arta încrustațiilor în lemn.
Furcile de tors au o mare varietate de forme după ariile de cultură, popoare
și zone etnografice, îndeplinind pe lângă funcția utilitară în îndeletnicirile casnice
ale torsului și importante funcții sociale la tineret, ca obiecte de cadou ale feciorilor
și semne de logodire ale fetelor prezentate în fața comunității la șezătoare; datorită
acestui fapt, furcile tinerilor se disting printr-o executare îngrijită, deosebită,
feciorii întrecându-se în a încrusta cât mai frumos furca respectivă. Deseori, acestea
erau încrustate de tinerii păstori, ei fiind socotiți și printre primii „artiști” populari.
Măiestria, diversitatea ornamentală a decorului acestor unelte, trădează pe lângă un
rafinat gust estetic și inspirație artistică, trăirile profunde ale sentimentelor de dor,
iubire față de fetele rămase în vatra satului.
în ceea ce privește principalele tehnici de prelucrare artistică a lemnului pe
Mureșul Superior amintim caracteristicile general întâlnite și în alte zone în arta
populară: cojirea care constă în tehnica foarte simplă de detașare a cojii de pe
anumite porțiuni ale lemnului, avându-se în vedere de obicei realizarea unui
ornament geometric: spirală, triunghi, romb, pătrat ș.a. Prin această tehnică simplă,
alternarea albului lemnului cu culoarea cojii rămase se obțin efecte în plus față de
motivul ornamental propriu zis. Incizia, este tot o tehnică foarte simplă cu ajutorul,
căreia pe suprafața obiectului de lemn se trasează linii dar fără o eliminare propriu
zisă din textura lemnoasă; folosită de obicei în asociere cu alte tehnici, cum ar fi
tehnica crestării. De regulă, reprezintă doar un chenar pentru elemente decorative
realizate în alte tehnici. Crestarea este tehnica cea mai întâlnită în arta populară a
prelucrării lemnului la români dar și la alte etnii (maghiari, secui, sași) din zona la
care ne referim; crestăturile în lemn se caracterizează prin intervenția directă în
masa lemnoasă; prin această tehnică se elimină doar o parte din substanța lemnoa
să, ornamentul rămânând în relief; din această cauză, crestătura aparține genului
„ornament” și nu sculpturii (Florescu, 1969:484).
O bună clasificare generală a furcilor de tors a realizat Florea Bobu Florescu,
în funcție de prezența și tipul decorului aplicat, stabilind următoarele categorii: a)
furca simplă alcătuită dintr-o tijă cu două cioturi care formează suportul caierului;
poate fi împodobită printr-un decor incizat și chiar colorat, alcătuit din cercuri,
spirale, triunghiuri ș.a., așezate de-a lungul unei nervuri, a unui zigzag ; uneori se
întâlnește un decor sub forma tablei de șah; b) furcile cu coame cioplite din întregul
lemnului, la care elementele incizate sau crestate cu motive de obicei geometrice;
linii în zigzag, chenare cu decor în interiorul lor; perforații, trafor cu găurele simple
rotunde; c) furcile cu coame sau aripi introduse prin aplicarea unor coame ca niște
aripi, ornamentate fin cu linii în zigzag, triunghiuri amplasate pe nervuri, dinte de
lup ș.a.; uneori, coamele se pot termina în trafor; d) furcile de tip moldovenesc, iară
coarne sau aripi, cu un trunchi de con la nivelul de fixare a caierului; sunt

împodobite, de obicei, pe întreaga suprafață, cu ornamente dinte de lup, linii

zigzag, romburi ș.a., răspândite în zona de contact a Transilvaniei cu ținuturile
Neamțului și Sucevei, de unde provin și furcile de tors de care ne ocupăm
(Florescu, 1969: 491).
Al. Tz. Samurcaș vorbind de omamentica populară românească arăta că
izvoadele de crestături „...se înfățișează ca niște semne mute pentru cel care le
privește întâia oară, cercetate mai de aproape ele sfârșesc prin a dezvălui taina
liniilor care capătă rostul slovelor sau al notelor muzicale. După cum din buchiile
alfabetului sau din semnele scării muzicale se alcătuiesc cuvintele și sunetele, tot
astfel din înșiruirea meșteșugită a liniilor și a suprafețelor se îmbină nesfârșite serii
de motive ce vorbesc limba particulară a formelor... Nu toți pot înțelege limbajul
formelor; uneori nici chiar aceia care le imită, fără însă a le fi pătruns vorbirea
simplă. în cazul crestăturilor care ne preocupă în mod special aici multiple sunt
motivele care ca și cuvintele au și un înțeles deosebit. După cum cu aceleași semne
grafice convenționale zise litere se aștern pe hârtie cuvinte ce ascund gândurile cele
mai variate tot astfel cu același prototip de crestături se sădesc în lemn tezaurele de
forme care trădează imaginația bogată a celui care le-a conceput” (Florescu, 1969:
495, apud Tzigara-Samurcaș, 1928: 15).
Diferitele forme de furci au luat naștere și s-au menținut în strânsă legătură
cu condițiile climaterice și anotimpul obișnuit al torsului, dacă se putea lucra și
afară, ori numai la căldura vetrei, cu modul de trai și rolul, în gospodăria familiară,
a femeilor dacă acestea torcând mai trebuiau să supravegheze și gospodăria și
păscutul animalelor; de asemenea, formele furcilor și decorul au fost influențate și
de legăturile interetnice și interzonale.
Prezentarea colecției de furci a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, a fost
realizată de Károly Kós prin publicarea unui studiu în anuarul muzeului, după
inventarele existente la acea vreme, afirmând că a realizat și desene pentru cca. o
treime din cele 323 de furci achiziționate de-a lungul timpului din 115 localități
diferite, provenite de la români, maghiari, sași, din cele mai importante zone
etnografice ale Transilvaniei (Kós, 1971: 186); această prezentare ca de altfel a
oricărei colecții de obiecte muzeale cu funcții similare, s-a făcut pe grupuri, clasifi
cate după criterii muzeografice cum sunt: materialul, dimensiunea, forma, compo
nența, tehnica de confecționare, decorarea și utilizarea practică. Károly Kós, care a
studiat interferențele româno-maghiare/secuiești și din zona noastră de cercetare, a
subliniat faptul că Transilvania este o zonă de întâlnire, fără pereche a diferitelor
tipuri și variante principale de furci. Acesta a clasificat, analizând colecția muzeului
de la Cluj, după cercetări în teren sau după studii publicate, trei tipuri de furci, cu
subtipurile lor principale: I. furci scurte, cu forme simple de bâtă; furci cioplite la
mijloc de jur împrejur, având crestături orizontale, cu formă de piramidă, sau în
formă conică; furci cioplite cu două fețe (cu “coame” cioplite, cu formă de “liră”
cioplită sau adăugată, lățită pe toată lungimea); furci cu crengi naturale, retezate
sau încovoiate sub formă de inimă sau două crengi încolăcite sub formă de cerc; cu
coame aplicate, cu un cui de lemn străpuns perpendicular, cu o paletă semicircu-

194 Dorel Marc
Iară, cu cerc din fâșii din lemn; furci lungi, “de rudă” care sunt furci din trunchiuri
naturale sau fasonate, furci mai puțin lungi cu patru fețe sau lucrate la strung și
cioplite sus cu “spini”; furci cu talpă mică, furci cu scăunel pentru fixat cu piciorul;
III. furci mijlocii având talpa lungă pentru șezut pe ea ( Kós,l 971: 186).
Károly Kós, a analizat printre altele și furcile care provin din zona noastră
de interes, care figurează în colecția Muzeului Etnografic al Transilvaniei, din
comunele Bilbor și Corbu. (Kós, 1971, 201). Apar alături de unelte din diferite
colțuri ale Transilvaniei la loc de cinste, furci cioplite din lemn de esență tare, unele
de paltin, cu formă conică reliefată la mijloc astfel: din localitatea Bilbor furcile cu
numerele de inventar: 7163, 7166, 7167, 7176, 7180 iar din localitatea Corbu, cele
cu numerele de inventar: 7164, 7165, 7168, 7189.
în satele zonei Mureșului Superior, cele mai simple dintre furcile de tors
sunt cu crestături de suprafață, confecționate din lemn de alun descojit, ornamen
tate prin variate forme de “inele” sau motivul “tablei de șah”, imitând elemente
decorative generale executate prin simpla eliminare în fâșii, la diferite distanțe și
direcții a cojii.
Furcile lucrate mai pretențios, așa cum sunt cele achiziționate din zonă la
Muzeul Etnografic al Transilvaniei, în funcție de esența lemnului au fost confecțio
nate majoritatea din paltin, material cu o textură ușor de fasonat, cioplit și sculptat.
Unele furci au fost realizate din fag sau alte esențe de foioase. La furcile scurte cu
crengi naturale se alegeau cele care puteau fi îndoite după cerințele practice și
artistice. Bradul, era decorat prin încrustarea motivelor prin linii drepte, puse în
evidență prin intarsie umplute cu seu amestecat cu cărbune (scrum) sau alt
colorant; pe furcile fasonate din lemn de brad cu rindeaua, decorul se realiza pe
lângă unele forme cioplite la vârf prin pictare cu vopsea de ulei; uneori în zonă apar
decorate și cu “ciucuri”, clopoței din lemn, imitând uneori laleaua, preluată de la
secui (și sași).
Pentru furcile de tors din esențe lemnoase ca paltinul, fagul, frasinul sau
plopul, cu factură fină și omogenă, se realiza ornamentația cu vârful cuțitului, deco
rul constând în încrustarea unor șiruri și grupuri variate de “boabe” triunghiulare,
“ochiuri” adâncite, “ferești” perforate, “pene” ș.a. în zona de care ne preocupăm, ca
și la bâtele ciobănești, “penele” erau executate prin incizia cuțitului în suprafață, iar
în acestea se freca apoi cărbune pisat amestecat cu seu.
în ceea ce privește modul de desfășurare a decorului, tehnica, ritmul,
simetria, formele tradiționale și proporțiile locale, observăm că acestea, în general
erau bine elaborate, dar întâlnim ca și în alte zone uneori o supraîncărcare cu decor.
Motivele ornamentale în lemn sunt preponderent geometrice făcând din abstracție
o caracteristică esențială a acestei arte. Lor li se adaugă cele vegetale, zoomorfe,
antropomorfe, așa cum se regăsesc pe obiectele achiziționate de muzeele din zonă
sau în teren în cazurile rarisime și fericite, despre vechimea acestora și frecvența lor
existând o serie de controverse. Din jocul asociativ al celor două linii drepte sau
curbe cu profile și poziții variate rezultă o gamă foarte mare de motive geometrice

care revin în mod constant în domeniile artei noastre populare, nu doar pe furcile
de tors de care ne ocupăm ci și pe alte obiecte suport. Așa sunt zimți, dintele de lup,
triunghiul, spirala, cercul ș.a., cunoscute în arta populară prin următoarele caracte
ristici: dintele de lup reprezentat în formă triunghiulară este elementul decorativ
preferat și aplicat pe unelte sau alte obiecte din lemn; este dispus pe unul sau mai
multe rânduri sub forma unui șir nesfârșit; apare la încheierea registrelor ornamen
tale uneori și poate fi grupat ca un mozaic pe întreaga suprafață; zimții sau linia
frântă în zig-zag apare în asociere cu dintele de lup sau alt ornament; spirala, foarte
frecventă apare cu oarecare discreție pe toate genurile de suprafețe plane, curbe sau
rotunde printre alte elemente ornamentale; aplicată pe furca de tors, spirala
sugerează și mersul firului pe fus în timpul torsului; cercul poate fi incizat sau
decupat; cu ajutorul lui se redă alte motive vechi ca roza vânturilor sau simbolul
solar întâlnit pe toate categoriile de obiecte din arta populară românească, euro
peană și nu numai; pătratul, prin incizie sau crestare prin albul lemnului, poate fi
dispus și realizând contraste artistice; rombul, derivat din pătrat prin alungirea unei
diagonale și scurtarea celeilalte se pretează ușor la decorarea suprafețelor rotunde
formând adevărate chenare pe unelte, obiecte etc.; arcul de cerc, apare discret pe
diferite obiecte, de mici dimensiuni dar și pe lăzi fiind asociat cu spirala, zigzagul
ș.a.; torsada, ornament de veche tradiție, apare frecvent pe suprafețele plane și
uneori pus în legătură cu reprezentarea șarpelui în arta populară; ornamentele
vegetale (crenguța de brad, diferite frunze și fructe) sunt redate în arta populară în
două maniere: stilizat și naturalist. Stilizarea se realizează prin linii drepte, curbe,
derivate din arc de cerc; redarea conturului prin linii curbe face trecerea de la
stilizare la caracterul naturalist relativ rar în arta populară românească dar frecvente
în arta maghiară sau săsească (Florescu, 1969: 496). Furcile de tors din zona
Mureșului Superior, așa cum sunt reprezentate în colecțiile muzeelor etnografice
din Toplița, Reghin sau Tg. Mureș, mai prezintă și ornamente zoomorfe, des
întâlnite fiind motive ca șarpele, capul de cal, cerbul, căprioara, câinele, oaia; de
asemenea sunt întâlnite ca și în alte zone ornamentele antropomorfe prezentând
ființe umane, destul de frecvent apărând păstorul.
La furcile de tors crestate din zona Mureșului Superior, câmpul ornamental
este plasat în jumătatea inferioară, pe o lungime ce variază între 30 și 60 cm, în
porțiunea situată sub caier, până în porțiunea unde este prinsă de genunchii torcă
toarei. Furcile de tors maghiare și săsești cu talpă sau cu scăunel sunt ornamentate
până spre capătul inferior, omamentica specifică fiind alcătuită din motive predo
minant vegetale, cele mai întâlnite fiind lalele într-o varietate de stilizări, peste
încrustații, furcile fiind vopsite de obicei cu vopsea în ulei. (Diaconescu, 2005: 207).
Laleaua, revendicată ca simbol identitar etnic la maghiari și secui, deși nu ei au
răspândit-o în Europa, are într-adevăr cea mai mare frecvență între motivele orna
mentale ale acestor etnii, cu care de altfel, locuitorii zonei Mureșului Superior au
conviețuit de-a lungul timpului. Furcile poliedrice și cilindrice din Bilbor și Corbu,
prezintă o succesiune impresionantă de casete ornamentale cu motive liber desena
te separate de chenare cu motive geometrice diverse, predominante fiind romburile,

196 Dorel Marc
rozetele, liniile frânte sau vălurite stilizate, triunghiurile reprezentând motivul

„dintele de lup’- și altele.
Pentru a scoate în evidență specificul artei populare românești din zona
etnografică de contact Mureșului Superior cu zona moldovenească și cu cea
preponderent secuiască, încă insuficient cunoscută, redăm imaginile foto ale furci
lor de tors achiziționate din cele două localități pomenite, Bilbor și Corbu, cu atât
mai mult cu cât în studiul amintit publicat de Károly Kós, imaginile reprezentate de
desene pentru aceste piese nu sunt suficient de clare pentru o ilustrare cât mai
evidentă a fenomenului artistic popular repertoriat.
BIL1OGRAFIE
*** Dicționar de estetică generală
1972 Ed. Politică, București
BĂNĂȚEANU, Tancred
1985a Raportul tradiție inovație în arta populară românească, în Anuarul
Muzeului Satului și de Artă Populară, București, nr. 5-6
* Mulțumim pe această cale doamnei director Simona Munteanu și doamnei Daniela Șerdan-
Orga - șef de secție, care mi-au facilitat accesul la documentare în cadrul colecțiilor Muzeului
Etnografic al Transilvaniei, în cadnil unui proiect mai amplu de cercetare etno-muzeală privind
civilizația lemnului în zona Mureșului Superior.

1985b Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare, Ed. Minerva, București

BLAGA, Lucian
1985 Opere. Trilogia culturii, Ed. Minerva, București
BODA-GHENA, Gherghina
2004 Muzeul-instituție a memoriei colective și fenomen de conștiință socială, în
Sargetia, XXXII, Deva
COMȘA, Dimitrie
1909, Album de crestături în lemn, Sibiu
DIACONESCU, Aurelia
2005 Furcile de tors din colecțiile etnografice mureșene, în Marisia, XXVUI, Tg.
Mureș
FLORESCU FLOREA Bobu - PETRESCU, Paul (coord.)
1969 Arta populară românească, Ed. Academiei, București
HERSENI, Traian
1982 Sociologie, București
IRIMIE, Comei
1973 Regional și național în concepția valorificării muzeografice a culturii
populare, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei (1971-1973), Cluj
KÓS, Károly
1971 Colecția de furci de tors a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, în Anuarul
Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj
PETRESCU, Paul - STOICA, Georgeta
1981 Arta populară românească, Ed. Meridiane, București
1997 Dicționar de artă populară, Ed. Enciclopedică, București
TZ1GARA-SAMURCAȘ, Alexandru
1928 Izvoade de crestături în lemn, București
1987 Scrieri despre arta românească, Ed. Meridiane, București;
VULCĂNESCU, Romulus
1979 Dicționar de etnologie, Ed. Albatros, București

198 Dorel Marc
încrustații pe furcile de tors din Bilbor și Corbu (județul Harghita), aflate în

colecția Muzeului Etnografic al Transilvaniei Cluj Napoca
Fig. 1 Furca de tors, din Bilbor, col. M.E.T., nr. inv. 7163
Fig. 2 Furca de tors, din Corbu, col. M.E.T., nr. inv. 7164
Fig. 3 Furca de tors, din Corbu, col. M.E.T., nr. inv. 7165

Fig. 6 Furca de tors, din Corbu, col. M.E. T, nr. inv. 7168

200 Dorel Marc
Fig. 9 Furca de tors, din Corbu. col. M.E. T, nr. inv. 7189

:t CULTURĂ SPIRITUALĂ

PRINCIPII COREGRAFICE, MODALITATI COMPOZIȚIONALE
SI FORME COREGRAFICE IN DANSURILE CALUSERESTI DIN
LOC. BOȘOROD, JUD. HUNEDOARA
Silvestru PETAC
The choreography principles, composition ways and choreography

shapes in the călușerești dances in Boșorod, Hunedoara County
In this study there is analysed the architecture of the tradițional

dances practiced within the ritual călușeresc in one of the villages from
Țara Hațegului. The analysis emphasizes the choreography principles, the
way in which the dances are made and the typical choreography shapes.
Together with the transcription of the dances in Laban notation, there are
brought intő the article some observations on the form of rondo, specific to
those dances and to the ways in which the characteristic choreography
shapes find their balance.
Keywords: etno-choreography, tradițional dance, composition analysis, the

Calușer, Laban notation, choreography rondo
Studiul de față urmărește să pună în evidență câteva dintre aspectele

compoziționale specifice dansurilor călușerești practicate cu ocazia Crăciunului în
satul Boșorod, județul Hunedoara. Ne vom referi doar la cele enumerate în titlu,
lăsând la o parte deopotrivă datele etnografice și alte aspecte care ține de gramatica
dansului (aspectele ritmice, cele referitoare la suprapunerea cu muzica și textul
literar, celelalte aspecte morfologice etc.). Asupra acestor omisiuni ne vom opri pe
larg într-o lucrare aflată în stadiu de redactare.
Pentru claritatea expunerii am păstrat doar partitura călușerilor, lăsând-o la
o parte pe cea a vătafului. Alături de transcrierea Laban, am adoptat tiparul analitic
practicat în mediul etnocoreolgic internațional.
Dansurile au fost filmate de autorul acestor rânduri într-o cercetare
întreprinsă în satul Boșorod, jud. Hunedoara în zilele Crăciunului din anul 2007.

204 Silvestru Petac
Partituri coregrafice
(transcriere: drd. Silvestru Dorel Petac)
(I) Marșul
36
35
34
33
52
31
30
29
28
27
26
37
25
15

Principii coregrafice, modalități compoziționale fi forme coregrafice... 205
(II) Târnava (Romana)
(
]
Rt!
16
îs
Ții
11

206 Silvestru Petac
I d
' a
34
Fi
33

51

208 Silvestru Petac
70
69
67
76
66
61

11
12
11
10
n LL
l
9 jé-
8
2/4 >
JL
210 Silvestru Petac
*
84
*
83
ár
82
81 db *
*■
80
ii
79
á
78
A
77
ér
7fe
é
75
áí
74
É
73

Principii coregrafice, modalități compoziționale și forme coregrafice... 211
12D
•É
119
ÉÍ
118
É
117
116
-É
115
á'
114
■i
113
éí
112
*
111
ár
110
•é
109

212 Silvestru Petac
(IV) Marșul
«80
179 A
178
177
176
rr
(>i'3
175
174 M '3
173
172
«71 E ‘î)
«70
169

2/4

214 Silvestru Petac
Analiza compozițională
Ciclul de dansuri jucate în cadrul ritualului călușăresc este alcătuit din două dansuri cu
părțile lor componente:
1. Călușerul ’Ij: (I), (III), (IV); 2. Târnava (Romana) - T2 (II). Ciclul coregrafic are
următoarea structură:
T, (O Marșul i
t2 (II) Târnava
Ti (HI) Călușerul
Ti (IV) Marșul2
T j (I) Marșul ,
T Călușerul
P Marșul
St I
s 1 2
Ph A B C D E F
=0
M a b-3 c d"! e ei e f
Mc a’ a” b’ c’ b”c” d’d” e’f g’h’ h’=2 g’h’ i’ g’h’ î’
2/4 2 14 4 6 4 4 3
Secțiunea 1, figura A
Princ.
Tipul Modal.
Conțin Dim Măs. Compoz Formă Funcție
unității Compoz
înlănț. Rep. var.

Fig. A 16 2/4 Dezv. Des./înlănț. var. Introd.
ritm.
Mot. a 2 2/4 Simpl. înlănț. Rep. id. Des./înlănț. omo. Introd.
Mot. b 2 2/4 Simpl. înlănț. Comp. juxt. Des./înlănț.etero. Temă
Secțiunea 1, Figura B
Conțin Dim Măs Tipul Princ. Modal. Formă Funcție
unității Compoz. Compoz
înlănț. Des./înlănț.omo. Leg./
Fig. B 4 2/4 Dezv. Rep. id.
Concluz. .
Rep.var.
Mot. c 2 2/4 Dezv. înlănț. Des/înlănț.var. Temă
plast.

Secțiunea 2, figura C
Conțin Dim Măs. Tipul Princ. Modal. Formă Funcție
unității Compoz Compo
z.
Fig. C 6 2/4 Dezv. înlănț. Rep. id. Des/ înlănț. omo. Introd.
Rep.var
Mot. d 2 2/4 Dezv. înlănț. Des./ înlănț. etero. Temă.
. plast.
Secțiunea 2, figura D
Conțin. Dim Măs. Tipul Princ. Modal. Formă Funcție
unității Compoz. Compoz
Fig.D 4 2/4 Dezv. înlănț. Dezvolt. Des/Inlănț. var. Costit.
Mot e 2 2/4 Dezv. înlănț. Rep.var.ritm. Des./înlănț. var. Temă
Moțe! 2 2/4 Dezv. înlănț. Rep. id. Des./Inlănț. omo. Concluz.
Secțiunea 2, figura E
; Conțin. Dim Măs Tipul Princ. Modal. Formă Funcție
unității Compoz Compoz
Fig. E 4 2/4 Comp. înlănț. Comp.juxt. Des./înlănț. etero. Constit.
Rep.var.
I Mot e 2 2/4 Dezv. înlănț. Des/înlănț. var. Temă
ritm.
Mot f 2 2/4 Simpl. înlănț. Rep.id. Des/înlănț. omo. Concluz.
Secțiunea 2, figura F
Conțin Dim Mă Tipul Princ. Modal. Formă Funcție
s. unității Compoz. Compoz
Des./înlănț.et
Fig. F 3 2/4 Comp. înlănț. Comp. juxt. Conclz.
ero.
Mot e2 2 2/4 Dezv. înlănț. Rep.var. ritm Des./înlănț.var. Temă
Cel. î’ 1 2/4 Simpl. - - - Conclz.

216 Silvestru Petac
T2 ( II) Târnava (Romana)

T Târnava (Romana)
P
St I II III
s 1 2 3 4 5 6
Ph a A=5 B A=5 C A=5 D
M b c d e b c f g b c h i
10/16 2 20 4 20 4 20 4
St I
S 1 2
Ph a A=5 B
M b c d e
Mc a’= b' c’a’ d’- e’*f’
10/16 2 2 2 2 2
St II St 111
s 3 4 S 5 6
A’5 Ph A=5 D
Ph C
M b c h i
M b c f g
Mc b’ c’a’ i’ i’k î’j’
Mc b’+ c’a’ g’h’ e’*f’
10/16 2 2 2 2
10/16 2 2 2 2
Motivul a (motiv cu funcție de figură)

Conțin. Dim Măs. Tipul Princ. Modal, Formă Funcție
unității compoz. compoz
Des./înlănț.
Mot. a 2 10/16 Dezv. înlănț. Rep. id. Introd.
omo.
Figura A
unității Compoz compoz
Fig. A 4 10/16 Comp. Grup. Comp.juxt. Inch./ multipart. Temă
Rep.var.
Mot. b 2 10/16 Dezv. înlănț. Des./ înlănț. var. Tema
plast.
Comp,
Mot c 2 10/16 Comp. Grup. înch./bipart. Concl.
juxt.

Principii coregrafice, modalități compoziționale șiforme coregrafice... 217
Figura B
Inch./multip
Fig. B 4 10/16 Comp. Grup. Comp.fuz. Concluz.
art.
Rep. var. Des./Înlănț.
Mot. d 2 10/16 Dezv. înlănț. Temă
plast. var.
Mot. e 2 10/16 Comp. Grup. Comp. fuz. înch./bipart Concluz.
Figura C
înch./multipar Concluz.
Fig. C 4 10/16 Comp. Grup. Comp.fuz.
t. strofei 11
Rep. var. Des./înlănț. va
Mot. f 2 10/16 Dezv. Înlănț. Temă
plast. r.
Mot. g 2 10/16 Comp. Grup. Comp. fuz. înch./bipart Concluz.
Figura D
Concluz
Fig. D 4 10/16 Comp. Grup. Comp.juxt. înch./multipart.
strofa III
Rep. var.
Mot. h 2 10/16 Dezv. înlănț. Des./înlănț.var. Temă
plast.
Mot. i 2 10/16 Comp. Grup. Comp. fuz. înch./bipart Concluz.

G>
ce
o
O.
5
s— •—> x:
V
> ’c
*
"o
X S
X ’c:
*
ii X S
c*
m c "bO
|
E "cr
Ph
Mc
y5 CZî -4—><■
1
rU
E V
rc/>
J= •1-
c
*u.
'bű
’cr
CM
E
I
-i-
O
•I- "o.
CMli
a <D "bű
'Ti- x "o
Mc
cm
Ph
1! -î-j
y^ CZ)
O X
X
C ă lu ș e r u l
Q Q "öfj
!X
co
Ol u !"O *b
(III)
Mc
TI
Ph
y}

"o
Ic
"c
*
s
E "u"
’n
’>
Io
<Z> -O
Q. 5
•I-
o (Z) CÚ
"cu
n
r-1
"o O
P rin cip ii coregrafice, m odalități com poziționale ș i fo rm e coregrafice. ..
n
Mc
Ph
o
<yí CZ) > "o
Mc
-C
□0 co CU
"o
Ic
"c
*
s
:-C •->
2z
V)
Ó'
bfi
Mc
c/5 CZ) -C
cu s

pu
"£>
E
O03
_>
o
Strofa1, secțiunea 2, motivul e_____________________________________________________________
Conțin Dim Măs. Tipul Princ. Modal. Formă Funcție
________________________ unității compoz._____compoz _________________________________
M ot. e 2 2/4 Dezv. înlănț. Rep.var. ritm Des./înlănț.var Concluz.

£
înlănț. Des/înlănț. omo.
d
20 2/4 Dezv. Rep. id Introd.
jj)
0©
M ot. g 2/4 Dezv. înlănț. Rep. var.plast. Des/înlănț. var. Constit.
M ot. h 2/4 Comp. înlănț. Comp. Des/înlănț. etero. Conclz.
Conțin. \D im Măs. Tipul Princ. Modal, Formă Funcție

IZ
E
2/4 Comp. înlănț. Comp.juxt. Des./înlănț. etero. Concluz.
bx
Temă/
r^J
M ot. i 2/4 Dezv. înlănț. Rep. id. Des/înlănț.omo.
Concluz.
h-3
ü
înlănț. Des./înlănț.etero.
öh
M ot. j 2/4 Comp. Comp. juxt.

3
s
Conțin. Tipul Modal, Formă Funcție
£ 8
unității
•S «■
compoz
G g.
oo
Fig- 1 2/4 Dezv. înlănț. Dezv. Des/înlănț. var. Intőd.
(N
M ot. k 2/4 Dezv. înlănț. Rep. id. Des/înlănț. omo. Constit.
(N
M ot. I 2/4 Comp. înlănț. Rep.var.plast. Des/înlănț. etero. Conclz.
s
Conțin. Dim Tipul Princ. Modal, Formă Funcție
>cü
Des./
n
Fig. î 2/4 Comp. Comp. juxt. Temă
Ű.
te C
C □
-U- Q.
înlănț. rondo
Des./
ri
M ot.m 2/4 Comp. înlănț. Comp. fuz. Introd.
înlănț. etero.
Des./
(N
M ot.n 2/4 Comp. înlănț. Comp. Temă
înlănț. etero.
Des./
(N
M ot. m 2/4 Comp. înlănț. Comp, fuz Leg
înlănț. etero.
Des. /
(N
M ot. o 2/4 Comp. înlănț. Comp.juxt. temă
înlănț.etero.
Des./
ri
M ot. m 2/4 Comp. înlănț. Comp. fuz. concl.
înlănț. etero.

CJ
4)
Q-
o
g
C3
<Z)
IZ
r~l
Strofa III, Secțiunea 5, figura G
£
j
60
s:
£
S
Q
Mc Funcție
. N
• SJ
N
s ’S
■S £
2
cot
c
>03
O
E
Ol
o
"5
Tema
d
Co
b£
Q Js
<D —-<
cn )C5
0)
4)
Ó
tsi
\ c
Tema
c
£
>ctf
O
E
E
Ol
g
o
u
Ol
s
d
d
Co jux
a
w
>03
0) *—
O
c
Qja
E
E
O
<£
>03
Ol
o
E
u
Ol
Concluz.
d
Co fuz.
d
0) —
D
0)
QJ=
i-
O

£
ü
20 2/4 Dezv. înlănț. Rep. id Des/înlănț. omo. Introd.
M
00
O
2/4 Dezv. înlănț. Rep. var.plast. Des./înlănț. Var. Constit.
0£

Ol
M ot. h 2/4 Comp. înlănț. Comp. Des/înlănț. etero. Conclz.
|
Conciuz.
Funcție
Conclz.
Concluz.
Constit./
Temă
Funcție
Introd/
Temă
Temă
Temă
I
I
O O
u. E
O
O o u <L>
O 03
Í— 4-5- > Q
var.
(D c
c
>03 — Ő
X- 4—•-
/ înlănț
OJ c
E c
nt. ei 1> >03
J înl
s C c
<70 00 ><3
cn >03 >05
o (D — O — <D <D
./
q<hS F
0< = Q Q k
o
c/) >03
QJ —
<70
<D
ao
<D
u. Q<£ Q Q
N N
O <Z> O 1J
_£Ș
5- Ü0
S Q- o3 :
<0 X X Q. X
o □
---- 1
03 ■o
u □ □
> "T> 03 ‘T*
d.
0>
Q_
a>
Q- > Q.
(III) Marșul
E
g ÍX
£
Q. s Q, T3
i %2 o <D O -o
Co
1)
Re
o
c_> tó u u
N
M*
s
VI
O o
Cx. o Q
R
o £
Vj e>
Mc
o
Ph
4—ir,
G c p
9-
4—'■■
Ö c
4—*"
C G cT C* c 0- 55 cz
>03 >o3 >03 >05 >03 >03 >03
a
(h—
óh c
<H—
C
<—
C
<>—. C
<»—
E
<i—i
C
*S“ ’S*
s* £?
a rS
d. ©L
omp
omp
impl
’s >
N S E H
<□ A O <D O
f-. u Ü o CZ) F- o O u
Cfj
S ~r ’Tf
CM CM CM CM CM CM CM
ș
£
§ CM Q ’T CM CM
CM cm
<Z)
•S &- •E <O
-w
M)
■w
©
*-
© © M) © ©
Ő
E s 2 S E £
/-“S
>

224 Silvestru Petac
Scurte observații asupra aspectelor compoziționale
(I) Marșul
Are forme coregrafice care se desfășoară pe cinci niveluri coregrafice, nivelul
superior fiind cel al strofei. Este parte din dansul Călușerul, utilizarea ca Marș îi
aduce rolul de introducere a întregului ciclu de dansuri. Pe această strofă ceata intră
în curtea familiei colindate și se așază în formația specifică: semicer, cu vătaful
plasat în mijloc.
Partea I a ciclului are corespondeța în partea a IV-a, numită tot marș (Marșul 2).
Aceasta din urmă este mult mai puțin elaborată. Arhitectura este influențată de
funcționalitatea unității. Avem o formă deschisă, înlănțuită prin repetarea identică a
unei singure figuri. Pe această parte de dans ceata rupe formația de semicerc,
călușerii, grupați câte doi, se îndreaptă spre casa celui jucat.
Marșulj este o formă deschisă care are două secțiuni, alcătuite în virtutea
principiului înlănțuirii, aflate în raport sintagmatic deschis.
Secțiunea 1 variază ca dimensiuni în funcție de spațiul pe care îl are de
străbătut ceata până la locul în care se așază în semicerc. Concluzia întregii secțiuni
(figura B) marchează așezarea formației în spațiul de dans și face trecerea spre
secțiunea următoare.
Secțiunea 2 se alcătuiește din patru figuri formate pe principiul înlănțuirii. în
această secțiune avem un rondo al motivelor, d e ei e f e. Figurile, în majoritatea
lor sunt dezvoltate, de formă deschisă (bazată pe diferite tipuri de înlănțuire). Dacă
în prima parte a secțiunii tema se dezvoltă cu motive înrudite (ex. fig. D) spre final,
concluzia (celula z) își are anticiparea în motivul/ alăturat temei.
Această secțiune este o reminiscență a unui vechi joc din repetoriul local
(astăzi dispărut) din categoria Brâului pădurenesc. Asupra relațiilor dintre aceste
jocuri din repertoriul comun și cele jucate doar în cadrul ritualului călușeresc
rămâne să ne pronunțăm după o mai adâncă cercetare, lămurirea acestor aspecte
putând aduce date legate de evoluția istorică a dansului (în general), a ritualului
călușăresc, în particular.
(II) Târnava (Romana)
Târnava (denumirea locală a dansului de tip Romana) este un rondo al
figurilor, a A B A C A D. Nivelul superior este cel al strofei. Dansul are trei strofe
aflate în succesiune deschisă. Numărul „punctelor” (figurilor) jucate este la libera
alegere a vătafului. Ceata investigată de noi a jucat la fiecare casă o medie de patru
„puncte”. Acolo unde casa avea foști călușeri numărul punctelor jucate a crescut și
până la 8, pe alocuri chiar mai mult.

Principii coregrafice, modalități compoziționale și forme coregrafice... 225
TARNAYA, ÖOSORÜD,
II/4/C
Fiecare strofa este compusă din două secțiuni aflate în raporturi fixe,
stabile. Secțiunea A se repetă identic (cu mențiunea că la prima ei concretizare are
și un motiv introductiv), variația producându-se în cadrul celeilalte secțiuni din
strofa, la nivelul inferior, cel al figurilor.
Echilibrul aflat la nivelurile superioare caracterizează și nivelul motivelor.
In mod egal (exceptând motivul introductiv) motivele sunt fie dezvoltate, fie compu
se. De asemenea, gruparea este prezentă în egală măsură cu înlănțuirea. Formele
deschise sunt egale cu cele închise, bipartite. Figurile, în ansamblul lor, au formă
închisă, multipartită. Acest raport strâns între închis/deschis, între repetiție și compu
nere, între înlănțuire și grupare face ca întreg dansului să aibă o arhitectură foarte
echilibrată, stabilă.
Am remarcat, în cadrul figurilor, un anumit caracter tranzitiv dat de prezen
ța unor elemente cinetice. El se manifestă prin repetarea unui element (de regulă
policinetic) din prima jumătate a figurii în debutul celei de-a doua părți a ei.
Asemenea recurență tranzitivă se pare că este specifică modului de a gândi figurile
dansului Târnava (Romana) în satul Boșorod. în exemplul de mai jos se poate
observa cum elementul cinetic încercuit nu numai că își păstrează funcția introduc
tivă specifică (în cadrul celulelor motivului f) ci face ca, prin prezența lui în
deschiderea motivului g, întregul motiv să primească un caracter tranzitiv, făcând
trecerea dinspre tema figurii spre concluzia ei (aspect remarcat și mai sus în cazul
celulei c ’).

226 Silvestru Petac
(III) Călușerul
Este dansul cel mai amplu din întregul ciclu. Numele lui dă pe cel al
întregului ritual. Desfășurarea lui are ca nivel superior de manifestare nivelul strofei.
Prima strofa, analizată mai sus, are rolul de a introduce dansul. Așa cum
am subliniat mai sus, natura ei coregrafică diferă de a celorlalte. Motivele acestei
strofe sunt din categoria celor cu bătăi pe sol, în opoziție cu motivele cu bătăi pe
picior sau cu cele cu cârlige, preponderente în celelalte strofe.
în noua poziție sintactică strofa își reduce dimensiunile păstrând doar acele
figuri care pot îndeplini rolul introductiv. O altă modificare s-a petrecut în finalul
secțiunii unde funcția concluzivă a fost ocupată de motivul e (redus, fără elementul
î’\
în comparație cu Târnava, Călușerul are o arhitectură mult mai dezvoltată.
Cele cinci strofe se află în raporturi instabile, nefixate. Identitatea fiecărei strofe este
dată de tema ce se manifestă în cea de-a doua secțiune, temă de dimensiunile unei
figuri.
Lăsând la o parte strofa introductivă, celelalte strofe au o arhitectură de tip
binar, fiind construite din două secțiuni inegale dimensional. La acest nivel, al
secțiunilor, dansul are o stabilitate tipică, dată de raporturile precise, fixe. Călușerul
este un rondo alfigurilor cu următoarea formulă:
GHIÎHGHIJHGHIKHGHIL
Prima secțiune a fiecărei strofe are o unitate variabilă ca dimensiuni (figura
G) și un fixă (cu rol de concluzie). Dimensiunea figurii G este dictată de vătaf,
fiind în funcție de momentul comenzii dansate (arată figura-temă a strofei).
Această relație între ceată și vătaf va fi analizată într-un articol mai amplu pe care îl
avem în lucru.
Cea de-a doua secțiune din strofa are o structură ternară și este și ea varia
bilă dimensional, funcție de dimensiunea figurii-temă. Introducerea și concluzia
secțiunii sunt invariabile dimenional (figura I și figura H). Am analizat în cele ce
urmează două dintre figurile-temă prezente în textul coregrafic transcris.
Având o dimensiune de 12 măsuri, figura / este una de tip bitematic,
formula ei fiind următoarea: m n n m o m. Se remarcă o tendință de grupare a
motivelor în două grupuri de motive (m n n) și (m o m) în jurul celor două motive-
temă (n și o).
Primul grup de motive are formă deschisă și este construit prin înlănțuirea
eterogenă a unui motiv introductiv (m) și a două motive înrudite (n n) aflate în
relație de variație altemativ-simetrică.
Al doilea grup de motive are o formă rotundă, fiind nucleul rondoului
motivic manifestat în cadrul figurii. Structura are o tensiune internă adusă de
instabilitatea primului nucleu. Forma tipică de rondo (care, probabil, ar fi avut
următoarea formulă: m n m o m) a fost „ruptă” prin variația altemant-simetrică
a motivului n. Construită pe principiul înlănțuirii, figura tinde (fapt dovedit de
ultima ei parte) spre o stabilitate specifică formelor închise, specifică structu

rilor grupate. Aceasta face ca unitatea principiului inițial să fie ruptă. Se

întrevede o nevoie a echilibrului stabil, nevoie manifestată de la nivelul celule
lor până la cel al secțiunilor (observațiile privitoare la nivelul motivelor sunt
pertinente și pentru nivelul celulelor: r’s’+ș’t’+ș’t’+r’s’+ț’u'+r’s’). Instabili
tatea nivelului inferior este îndepărtată la nivelul imediat superior. Echilibrarea
prin forma de rondo aduce un plus de claritate ideii coregrafice și dă sentimen
tul unei repetitivități întotdeauna proaspete.
Aceeași deschidere spre stabilizarea formală de tip rondo o întâlnim și
în cazul figurii K. Deși egală ca dimensiuni cu figura I (însă asimetrică în
construcție: lipsa motivului m din poziție inițială, și recurența motivului r face
ca cele două grupări de motive să fie inegale: q qt și r m r m), deși ambele au
un aspect bitematic, există diferențe care așază cele două figuri pe trepte
diferite ale dezvoltării formale. Formula figurii K: q qk r m r m arată în mod
evident că a doua jumătate a figurii (în cazul de față r m r m ) este nucleul în
jurul căruia se construiește rondoul motivic. Și în acest caz principiul grupării
este în expansiune în fața principiului înlănțuirii.
Câteva concluzii:
Analiza compozițională a celor două dansuri (Marșul fiind inclus aici
Călușerului) prin relevarea pricipiilor care stau la baza fiecărei structuri coregra
fice, prin evidențierea tipului acelei structuri precum și prin arătarea modalității
prin care ea se naște ne poate lămuri asupra unor aspecte care țin nu doar o anumită
creativitate coregrafică, ci poate lămuri, cu ajutorul comparațiilor, chestiuni legate
de diacronia faptelor coregrafice.
Târnava (Romana) în varianta jucată în Boșorod este un dans foarte echili
brat din punctul de vedere al arhitecturii sale. Dansul ilustrează trecerea de la
formele deschise la cele închise, existând un echilibrul între principiul grupării și
cel al înlănțuirii, între compunere și repetiție (cu diferitele ei forme de manifestare).
La nivelul figurilor unicul principiu compozițional este cel al grupării.
Modalitatea de construcție este compunerea prin juxtapunere, figurile încadrându-
se tipologic în rândul celor compuse. La nivelul motivelor, dansul are un echilibru
stabil, existând o egalitate între dezvoltare/compunere, între grupare/înlănțuire,
între formele deschise și cele închise.
Analiza variantei Călușerului din Boșorod a pus în evidență că avem de-a
face cu forme deschise (atât la nivelul figurilor, cât și la cel al motivelor) create în
virtutea unui singur principiu compozițional, cel al înlănțuirii (care însă în structu
rile mai elaborate cunoaște o puternică presiune din partea pricipiului grupării)
în ceea ce privește modalitățile compoziționale se observă o predilecție
pentru compunerea unităților și mai puțin pentru repetarea lor, repetiția variată
plastic rămânând, totuși, o soluție compozițională cu pondere. Astfel, atât figurile,
cât și motivele Călușerului se încadrează în categoria celor compuse și mai puțin în
rândul celor dezvoltate.
Atât Călușerul cât și Târnava au formă de rondo al figurilor, diferența
constând în gradul de elaborare a acestei forme, fiind jocuri „deshise”. Arhitectura

228 Silvestru Petac
Călușerului, în comparație cu cea Tâmavei este mult mai elaborată, are un pattem
de dezvoltare mult mai amplu, aceasta implicând, evident, un mai mare grad de
creativitate coregrafică. Improvizația este relativ redusă, dacă ne gândim la o
comparație cu dansurile feciorești. Ea este inhibată de masivitatea arhitecturii
dansului și, probabil, își are originea în rațiuni care sunt de factură ritualică.

ACTUALITATEA METAFIZICĂ A ICOANEI
Mioara SÎNTIUAN
The Metaphysic Actuality of the Icon
The ful 1 meaning of the icon is based on the relationship between the icon
itself and its prototype. The icon gives to believers the experience of a personal
meeting with the event or with the holy person represented in the icon.
Icon painting is more than an art, it is a vision of God, it is knowledge of
God.
Each man is a living icon, but dark, fallen icon, which Christ came to
restore. Icon impresses through simplicity, and man becomes icon, setting himself
free of everything that shadows the image of God, which is reflected like a mirror.
Keywords: icon, face, vocation, Adam, deifying
1. Sensul și menirea icoanei

Lumea icoanei este întoarsă spre om. Ea este cea prin intermediul căreia se
realizează o adevărată relație personală între credincios și persoana pe care o
reprezintă, iar adevărul ei constă în „corespondența sa cu icoana interioară din
inima noastră și din viața noastră” (Uspensky, ș.a., 2005: 58). Icoana vizualizează
experiența dogmatică, sacramentală, duhovnicească și artistică a Bisericii, antici
pând și prefigurând împărăția lui Dumnezeu.
Temeiul dogmatic al acesteia constă în decizia pe care însuși Dumnezeu o ia
de a lua chip văzut și a se arăta lumii în întruparea Fiului Său, fapt unic în istoria
omenirii și, în același timp, piatră de temelie pentru o nouă înțelegere, funda
mentală, a relației om - Dumnezeu. întruparea vine de la Dumnezeu, din dorința
Lui de a deveni Om și de a face din umanitatea Sa o Teofanie, un lăcaș și o icoană
vie a prezenței Sale (Evdokimov, 1993: 169).
O dată cu lupta susținută de combatere a ereziilor primelor veacuri creștine
și în paralel cu cristalizarea doctrinei hristologice s-a elaborat și s-a cristalizat
ireversibil, secol după secol, și teologia icoanei. Dezbaterile hristologice s-au desfă
șurat pe o perioadă de mai multe sute de ani. în timpul acesta Biserica nu a încetat
să mărturisească taina descoperită și pecetluită prin Sfântul Chip al lui Iisus
Hristos, imagine de o ființă cu Tatăl (Sinodul I de la Niceea), Cuvântul făcut trup
iară schimbare (Sinodul III de la Efes), Dumnezeu adevărat și om adevărat
(Sinodul IV de la Calcedon), Unul din Sfânta Treime care a pătimit pentru noi
(Sinodul V de la Constantinopol), Cuvânt al lui Dumnezeu în care voința și
lucrarea omului (lisus) consimt în perfectă armonie cu voința dumnezeiască, să
pătimească până la moarte (Sinodul VI de la Constantinopol). După ce va fi
îmbrățișat adevărata mărturisire a lui Hristos, privirea se oprește și se așează peste o
imagine tăcută și senină: icoana lui Hristos.

230 Mioara Sîntiuan
Sensul deplin al icoanei se fundamentează pe relația tainică dintre aceasta

și prototipul ei, așa încât icoana devine obiect al cultului numai atunci când trimite
fără nici un echivoc la prototip și astfel e receptată de către conștiința Bisericii
(Uspensky, ș.a., 2005: 93). Ea nu poate fi înțeleasă ca atare decât în mediul său
natural: viața sacramentală și liturgică, prin închinare și celebrare: „prin icoană,
cultul liturgic, slujbele care iau parte în mod firesc la amănuntele vieții zilnice, Biblia
devine uimitor de vie, iar cerul este cu totul aproape, intim, aproape palpabil”
(Evdokimov, 1996: 259). Totul este participare, jertfă, prezență și euharistie: „Ale
Tale, dintru ale Tale, Ție Ți- aducem... și Ție-Ți mulțumim”. în această măreață
simfonie, orice credincios, privind icoanele, vede pe mai marii săi înaintași,
patriarhi, apostoli, martiri, sfinți, ca pe niște prezențe cu ei toți, luând parte la Taină
(Evdokimov, 1996: 156).
în funcția sa liturgică, simbioză a semnului și a prezenței, icoana sfințește
vremurile și locurile; dintr-o locuință ea face o biserică, din viața lăuntrică a unui
credincios, o viață în permanentă stare de rugă, liturghie interiorizată și
neîntreruptă, liturghia inimii oficiată în altarul inimii și pe care se află icoana lui
Hristos, iar sufletul în care sălășluiește Hristos, se transfigurează, devine tot lumină;
în el domnește pacea, bucuria și iubirea de Dumnezeu și oameni. Astfel, persoana
umană unește paradoxal în ea marginea și indefinitul, sau setea de a trece la infinit
peste marginea sa (Stăniloae, 1993: 255).
Toate părțile bisericii - linii arhitecturale, frescele, icoanele - sunt integrate
în misterul liturgic și este cel mai important lucru, pentru că nu am putea înțelege
niciodată o icoană în afară de această integrare. Chiar liturghia în totalitatea ei este
icoana întregii iconomii a mântuirii (Evdokimov, 1996: 224). Liturghia de aici de
pe pământ este icoana liturghiei cerești, iar credincioșii sunt icoane ale slujirii
îngerești de adorare și rugăciune.
Știm cu toții că pictura icoanelor nu este numai o artă, ci ceva mai mult
decât o artă; o viziune a lui Dumnezeu, o cunoaștere a lui Dumnezeu, o mărturisire
prin mijlocirea artei.
Meșteșugul și talentul, deși necesare, nu sunt de ajuns. Nici talentul fără
învățătură, nici învățătura fără talent nu-1 poate face pe artist desăvârșit. E cerută
sfințenia vieții. Creația iconografică adevărată este posibilă doar într-un mediu
spiritual sănătos, în care cultura teologică, sensibilitatea liturgică și înzestrarea
artistică reprezintă elemente ale stării de normalitate. Dacă în epocile sale de glorie,
icoana era legată intim de experiența mistică și sacramentală a bisericii, fiind
realizată mai ales în centrele monahale prestigioase, astăzi, când această experiență
plenară nu mai este asumată de către ortodocși ca mod de a fi în lume iar monahis
mul nu mai are capacitatea duhovnicească și artistică de a realiza și de a recunoaște
adevărata icoană, tehnica iconografiei poate fi deprinsă într-o anumită măsură și
prin mijlocirea unei pregătiri de tip academic. Desigur, o astfel de pregătire presu
pune obligatoriu însușirea concomitentă a unei culturi teologice măcar la nivelul
catehismului, a unei mentalități liturgice bine conturate și a unei formații artistice
cât mai complete (Necula, 2000:116-133).

Actualitatea metafizică a icoanei 231
Nu se pune problema aplicării canoanelor în pictură, ci mai degrabă a dobân

dirii unei conștiințe canonice. Conștiința canonică le permite creștinilor din toate
timpurile să acționeze, să construiască, să scrie sau să picteze conform epocii lor, în
istorie, astfel încât să facă să trăiască dogmele credinței în lume. Nici ele, dogmele,
nu sunt literă moartă, cunoștințe înghețate, dobândite o dată pentru totdeauna; ele
sunt ferestre deschise spre Adevăr, apte să se deschidă din ce în ce mai larg pentru
ca omul să poată dobândi o cunoaștere tot mai mare despre Dumnezeu (Krug,
2002: 33).
In contextul lumii actuale însăși mântuirea e paradoxală. Dumnezeu vorbeș
te omului în chipuri diferite, iar daca omul deslușește glasul Ziditorului iau naștere
înăuntrul său noi forme de viață a ființei, cea nemuritoare. Astfel, discursul ajunge
la experiența pe care o poate trăi un om ajuns în fața unei icoane expuse pe sime-
zele sălilor de muzeu. Puțin probabil ca un credincios se va așeza în genunchi și se
va ruga în fața ei, dar nu putem bănui câți oameni trăiesc o experiență greu de
exprimat pentru că au parte de un cuvânt viu.
Interesul față de icoană crește tot mai mult, sporind și numărul cercetă
rilor. Icoana este analizată ca moștenire a trecutului, iar criteriul de apreciere este
cu precădere cel estetic.
Icoana, ca orice imagine, nu e doar purtătoare de informație, icoana are
energie, iar energia aceasta e mântuitoare. Dacă în timpurile noastre iconarul nu se
ridică la înălțimea trăirii și duhovniciei iconarilor din trecut, și îndrăznim să
spunem că nici nu mai poate să se ridice, atunci măcar să păstrăm ceea ce avem și
să păstrăm cu fidelitate iară a trăda ceva din comorile lăsate.
In acest sens, cu o însemnătate deosebită, decurge și activitatea de conser
vare și restaurare. în primul rând, conservarea vizează controlul microclimatului cu
scopul de a „minimaliza degradarea bunurilor culturale, iar în ai doilea rând tratarea
obiectelor pentru a stopa degradarea și pentru a le stabiliza” (Ionescu, 2010: 8). E o
lucrare esențială, în contextul în care icoanele vechi, executate în tempera se pot
degrada dacă parametrii de microclimat nu sunt la un nivel corespunzător sau, mai
grav, prezintă fluctuații bruște (condițiile normale de păstrare sunt: umiditatea
relativă de 55% ±5% la temperaturi cuprinse între 12 și 18 grade Celsius). Dar
factorii de microclimat nu sunt sigurii care pot degrada o operă de artă, mai avem
în vedere și factorii chimici, biologici și cei fizici.
Restaurarea continuă activitatea de conservare având „scopul de a stopa
procesele de deteriorare, de a păstra cât mai mult posibil din original și din semni
ficația inițială a obiectului asupra căruia se intervine” (Nicolescu, 1979: 41).
Intervenția de restaurare „se bazează pe principii riguroase, a căror nerespectare
duce la falsitatea mesajului operei de artă” (Ioanid, 1982: 111-112).
Icoana, ca lucrare de artă, trebuie să exprime formele cele mai adecvate ale
coborârii lui Dumnezeu în creația Sa și ale transfigurării ei în urma venirii Sale
acolo, și de aici decurge întrebarea: oare ce este mai important, să pictezi chipul
Domnului sau să-I restaurezi chipul desfigurat în noi și în celălalt?

232 Mioara Sîntiuan
2. Vocația iconică a omului

Cea mai valoroasă icoană a lui Hristos în istorie este omul. „Antropologia
studiază pe om ca să vadă ce este omul, dar noi studiem pe Hristos ca să vedem ce
este omul. Hristos este Dumnezeu, dar este Dumnezeu care a venit în firea noastră,
ca să ne arate ce este omul așa cum L-a gândit El”(Noica, 2002:148).
Referatul biblic despre originea omului precizează că omul a fost creat ca și
coroană a creației „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere, 1:16). Deci
vocația omului este chemarea prin care Dumnezeu cheamă pe om spre a-și îndeplini
destinul: îndumnezeirea. Pentru ca Adam să devină ceea ce trebuia să devină, ar fi
trebuit să urmeze calea pe care însuși Dumnezeu i-a dezvăluit-o. Sfinții Părinți spun
că Adam nu s-ar fi oprit doar la porunca de a nu mânca, ci, din aproape în aproape, s-
ar fi dus acolo unde era destinul lui, unde dorea el să ajungă, adică să i se deschidă
ochii și să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Dar șarpele l-a înșelat și „viața”
pe care a primit-o de la împărtășirea cu cel viclean a fost o stricăciune a vieții lui și s-
a produs despărțirea omului de Dumnezeu, iar omul rămas fără Dumnezeu nu a
încetat să-L caute și să-și caute adevărata sa ființă pe care încă nu și-o închegase
(Noica, 2002:101-102).
Călcând porunca, Adam s-a văzut gol, gol de slava cu care Dumnezeu l-a
înveșmântat. Unii zugravi iconografii înfățișează cu fidelitate scene din cartea
Facerii, însă la o privire mai atentă putem sesiza că protopărinții noștri sunt repre
zentau în grădina raiului înveșmântați în straie de sărbătoare (foto 1). Un paradox la
prima vedere când știm bine că ambii erau goi, „și Adam și femeia lui” (Facere,
2:25). însă această reprezentare este în deplină concordanță cu ceea ce este expri
mat în imnografia Bisericii cu privire la pierderea veșmântului, „a frumuseții celei
dintâi”, ca urmare a căderii în păcat: „De veșmântul cel de Dumnezeu țesut m-am
dezbrăcat eu ticălosul, prin sfatul vrăjmașului, neascultând porunca Ta cea dumne
zeiască, Doamne. Și m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin și cu haină de
piele; ... Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi, chemându-
mă, iarăși adu-mă în rai”(stih la Vecernie).
Dacă Adam, în grădina raiului, n-a făcut nici un pas spre împăcarea cu
Dumnezeu, iată că a venit Dumnezeu în răcoarea serii ca să facă pace cu Adam, să-
i facă „spovedania”, dar acesta nu a înțeles și a dus păcatul mai departe făcându-L
responsabil pe Dumnezeu: „femeia pe care Tu mi-ai dat-o”(Facere, 3:12). Cinci mii
de ani mai târziu Hristos Și-a luat canonul morții pe care și l-a însușit Adam.
Dumnezeu, în iubirea Lui, nu a putut să lase pe cel iubit al Său să piară și,
întrupându-Se, Și-a însușit firea adamică și Și-a luat canonul până la moarte, până
la pogorârea în iad, Hristos fiind singurul Fiu al lui Adam care a putut ieși biruitor
din iad, și să facă din aceasta înviere și cale de mântuire pentru toți fiii lui Adam.
Icoana Pogorârii la iad (foto 2) e icoana iubirii dumnezeiești care S-a pogorât
până în adâncurile iadului și a preluat creația Lui, e icoana re-creării omului.
Iconografia sărbătorii îl reprezintă pe Hristos în plan central avându-i pe
Adam și pe Eva de-o parte și de alta a Sa. Veșmântul Său este de un alb strălucitor
simbolizând lumina și slava Sa dumnezeiască.

Hristos, aplecat către făptura Sa cea căzută, printr-un gest dinamic prinde
încheietura mâinii lui Adam și îl ridică din mormânt. Aceasta constituie imaginea
întâlnirii dintre Adam cel vechi, care a căzut, și Noul Adam, Care a venit să-l ridice.
El ține în mână Sfânta Cruce, căci prin ea a fost biruită moartea.
în icoană mai sunt reprezentați regii și proorocii Vechiului Testament a
căror misiune a fost aceea de a pregăti calea venirii Mântuitorului. Printre ei se
remarcă întotdeauna Sfântul Ioan Botezătorul, care a binevestit și aici apropiata
venire a lui Hristos, profeții: Dávid, Solomon, Moise, etc.
în partea de jos a icoanei e reprezentat iadul, ilustrat prin cele două porti de
sub picioarele Mântuitorului, care au fost zdrobite. Lanțurile, cheile, lacătele, toate
sfărâmate, sunt detalii ce întăresc înfrângerea definitivă asupra morții. Munții,
reprezentați în partea superioară, sugerează restaurarea întregului cosmos.
„Chipul îl predestinează pe om la îndumnezeire’" (Evdokimov, 1996: 87).
Aceasta se arată ca fiind ținta finală a omului, ca Hristos, uitându-se la tine, să vadă
oglindindu-se chipul dumnezeiesc.
Legendă imagini:
Foto 1: Adam fi Eva în grădina raiului, călcând porunca, secolul al XVl-lea,
pictură exterioară a bisericii mănăstirii Voroneț;
Foto 2: Pogorârea la iad, a doua jumătate a secolului al XV-lea, Muzeul din
Novgorod.
BIBLIOGRAFIE
EVDOKIMOV, Pavel
1993 Arta icoanei, o teologie afrumuseții, București, Ed. Meridiane;
1996 Ortodoxia, București Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române;
IOANID, Manuéla
1982 Falsitatea mesajului estetic al unei opere de artă în urma aplicării unui
tratament inadecvat, în Rev. Cercetări de conservare și restaurare, București, pp.
111-114;
IONESCU, Alina Geanina
2010 Conservarea fi restaurarea icoanelor din colecțiile muzeului „Astra”, Ed.
„Astra Museum”, Sibiu;
KRUG, Grigorie, monahul
2002 Cugetările unui iconograf despre sensul și menirea icoanelor, București,
Ed. Sofia;
NECULA, Nicolae
2000 Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Voi. II, Galați,Ed. Episcopiei Dunării
de Jos;
NICOLESCU, Corina
1979 Muzeologie generală, București, Ed. Didactică și Pedagogică;

234 ___________________________________________ Mioara Sîntiuan
NOICA, Rafail ieromonahul

2002 Cultura duhului, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea;
STĂNILOAE, Dumitru
1993 Ascetica și Mistica creștină sau Teologia vieții spirituale, Cluj-Napoca,
Casa cărții de știință;
USPENSKY, Leonid; Bobrinkoy, Boris; Bigam, Stephan; Bizău, Ioan
2005 Ce este icoana?, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea.

Foto 1 Adam și Eva
Foto 2 Pogorârea la iad

NORME DE CONDUITĂ, ATITUDINI PROHIBITIVE
ȘI PREVENTIVE LEGATE DE NAȘTERE
ÎN ZONA ETNOGRAFICĂ SĂLAJ
Mihaela ROTARU
Rules of Conduct, Prohibitive and Preventive Attitudes Related to

Birth in the Sălaj Ethno-Geographical Area
The rites marking the passing from a state of existence to another are very
elaborate, revealing it selves in essential values of the group. In the ethno-
geographical area of Sălaj, the exit from the state of pre-existence is no exception
and it can be influenced, by respecting somé norms, to become more positive,
according to the old conceptions regarding the destiny. The material on which our
study relies, found in several villages from the Sălaj county is pointing towards the
fact that the birth ceremonies today are different from the archetypal ones, being
only faded copies of some ancient customs, practices and beliefs once very vivid.
Coming into the world of a child is considered to be an unique, individual
moment, even if, in the life a community, is a reoccurring event, on which a
certain social and natural pressure is felt, which is materialized in an ensemble of
behaviours and attitudes preserved in a rather good state, despite the mutations
happened during time of the act of giving birth.
In the tradițional society of Sălaj, the mystery of birth was perceived as a
divine blessing; in this context, the family’s concern was targeted both towards the
future mother as to the child. This care was leading to some behavioural and
alimentary taboos: the pregnant woman was not allowed to eat twin-like fruits, in
order to avoid twin offsprings, she should not kick an animal with hair, in order to
avoid the excessive pilosity for the child, she should not lift weights and to make
big efforts, in order to avoid losing the child, she should watch her good health,
she should avoid carrying any object with her, especially around the womb area,
which could imprint itself as stains, on the child’s skin. The magical means of
protection were used in the tradițional society under the watchful eye of the elder
women, mothers, mothers-in-law, especially midwifes, on which the empirical
practice was replacing the scientific medical knowledge.
The large events related to birth represent, in the ethno-geographical area
of Sălaj, a collective wealth, organically integrated in the popular tradițional means
where are still to be found today, a certain ordinance, assimilated from the very
childhood and which defines a certain life outlook, both fair and strong.
Keywords: birth, Sălaj, rites, collectivity, baptism, taboos, pregnant
Riturile de fecunditate de la nuntă, cele din perioada prenatală și cele privind

lăuzia au ca scop să faciliteze integrarea copilului în colectivitate, în spița de neam,
în existență, ele sunt ritualuri elaborate, marcând, așadar, trecerea de la un stadiu la
altul al existenței, relevându-se valori de grup esențiale. Ieșirea din starea de
preexistență poate fi influențată în bine prin respectarea unor norme. Ceremo-

Norme de conduită, atitudini prohibitive și preventive legate de naștere... 237
nialurile de naștere diferă azi de cele arhetipale, o dovedește materialul care stă la
baza studiului nostru, cules din satele Hurez, Plesca, Marin, Meseșenii de Sus,
Meseșenii de Jos, Treznea, Fildu de Mijloc, Ban, Giurtelecu Șimleului. Aceste ceremo-
nialuri păstrează forme estompate ale anumitor obiceiuri străvechi, practici și
credințe, integrându-se în contextul structural al tipologiei comune întregului terito
riu românesc, după cum se evidențiază și în lucrările altor cercetători. Ele demons
trează, apartenența zonei etnografice Sălaj la spațiul cultural al nord-vestului
Transilvaniei, cu forme de cultură extrem de grăitoare, în ceea ce privește unitatea
culturii populare românești. Originalitatea acestor forme vorbește, însă, de o indivi
dualizare a acestei sfere, în spațiul mai amplu nord-transilvănean. Și aici, ca în toate
zonele țării, colectivitatea veghează ca trecerea de la o veche etapă existențială, la
una nouă să se facă lin. „Funcția primordială a riturilor care însoțesc și mijlocesc
aceste treceri este tocmai de a face ca ieșirea din vechea etapă și pătrunderea în cea
următoare să se facă normal, în limitele impuse de sistemul de reprezentări al
colectivității respective. Aceasta veghează cu strășnicie ca totul să se înfăptuiască în
conformitate cu patemurile culturale, de gândire și compor-tamentale stabilite de
generațiile precedente și preluate de ea iară abateri sau erori. Acompaniate de un
complex de rituri, în rândul cărora cele de purificare, de inițiere, de propițiere ori de
fertilitate-fecunditate, joacă un rol major, trecerile acestea vizând schimbările care
survin în situația socială a individului, se fac prin intermediul unor practici ceremo
niale a căror finalitate române mereu aceeași, indiferent de etapele între care se
realizează schimbul” (Șeuleanu, Receptarea Obiceiurilor ; Pop, 1968).
Venirea pe lume a unui copil este considerat un moment individual unic,
chiar dacă, în viața unei comunități, este un eveniment repetabil, asupra căruia se
simte o presiune socială și culturală, concretizată într-un ansamblu de compor
tamente și atitudini. Mutațiile în timp, legate de actul nașterii, nu au fost majore, dat
fiind faptul că marile momente ale vieții se reeditează, de fiecare dată, cu aceeași
intensitate a emoțiilor și a trăirilor. în societatea tradițională sălăjeană, misterul
nașterii era cu atât mai mare cu cât nu se cunoșteau mecanismele ascunse ale corpu
lui uman, în special, cel feminin, mecanisme ale căror complexitate erau percepute
doar parțial, empiric și din perspectivă mai degrabă religioasă și magică.
După cum a reieșit din răspunsurile informatorilor, copilul era perceput ca
o binecuvântare de la Dumnezeu, un dar menit să unească pe veci bărbatul și
femeia, un mare mister al existenței. Sfera medicinii nu se răsfrângea decât în mod
empiric, generând o seamă de alte elemente compensatorii, practici culturale și
credințe menite să dea omului din popor certitudinea că are putere de a-și fauri un
destin favorabil, conlucrând cu Dumnezeu, prin forța rugăciunii și a trăirii în
virtute. Actul nașterii era legat inerent de suferință, interpretată ca pedeapsă divină,
aruncată asupra Evei și moștenitoarelor ei, ca urmare a încălcării poruncii lui
Dumnezeu.
Din spusele celor chestionați, reiese că perioada sarcinii este profund
marcată de griji și neliniști provocate de acest mister tulburător al aparției în lume,

238 Mihaela Rotaru
receptat cu bucurie, dar și cu spaimă. Se crede că Dumnezeu are puterea absolută

asupra fecundității cuplului, în consecință era lăsat la voia întâmplării numărul
copiilor, ignoranță derivată tot din concepția exclusiv religioasă a comunităților
rurale despre actul nașterii. Moașa era o femeie pricepută, care transmitea cunoștin
țele sale altor femei, fiicelor, nurorilor. Practica empirică ținea locul cunoștințelor
de ordin medical, științific, carență estompată și de prezența unor complexe
atitudini prohibitive și cu rol preventiv sau curativ. în acest sens, femeia însărcinată
era scutită de efectuarea unor munci grele, care ar putea periclita viața pruncului,
nu puține fiind însă, cazurile de deces și al mamei și al fătului, din pricina nerespec-
tării anumitor norme de conduită.
în societatea tradițională sălăjeană, funcționau o seamă de mijloace magice
de protecție, la respectarea cărora vegheau mama, soacra, și alte femei bărâne, în
lipsa unei persoane calificate, care să acorde asistență sanitară. Călăuza își relua, în
scurt timp, îndatoririle gospodărești, în ciuda vitalității diminuate. La același regim
diminuat proiectiv erau supuși și copiii, în contextul unei vieți dure, care impunea o
anume vitalitate și robustețe. Frecvența mortalității infantile a fost o realitate, până în
momentul în care pierderea demografică a fost frânată de progresele științei, ale
medicinii.
Obiceiurile în legătură cu nașterea se întind pe o perioadă lungă, începând
cu seria de rituri de fecunditate de la nuntă, continuând cu cele premergătoare ivirii
pe lume a copilului și cu cele referitoare la nașterea propriu-zisă, la perioada de
lăuzie, la ceremonialul botezului, la perioada postnatală - ca expresie a necesității
respectării unor rânduieli. Majoritatea familiilor aveau până la șapte copii, și mai
mulți, azi 2-3. Bucuria era mare la venirea pe lume a primilor copii, după care
bucuria se diminua.
Materialul a fost constituit cu ajutorul informatorilor, încercându-se și
interpretări ale anumitor practici. Așa cum atestă acest material, multe din aceste
credințe referitoare la naștere supraviețuiesc doar în memoria bătrânilor, supersti
țiile și practicile magice apărând pe scară redusă, în parte explicate prin faptul că
nașterea se face, în zilele noastre, la maternitate. Materialul de teren relevă faptul că
obiceiurile legate de naștere sunt dominate de rituri și ceremonialuri de integrare; de
asemenea, obiceiurile vieții de familie se desfășoară după modelul riturilor de
trecere de pe întregul teritoriu folcloric românesc, dar au, în județul Sălaj, unele
trăsături specifice.
Nașterea are o importanță deosebită, în cadrul acestor obiceiuri tradiționale,
având rolul de a perpetua specia umană. Riturile de fecunditate la nuntă, urmate de
cele legate de sarcină și de lăuzie demonstrează grija pentru copil, pentru influen
țarea în bine a destinului său, și pentru integrarea lui în colectivitate, preocuparea
„să-l alinieze la tiparele cunoscute, trecerea de la preexistență la existență” (Pop;
Ruxăndoiu, 1978: 183).
Toate riturile legate de naștere ne trimit la o lume arhaică. Astfel, „nașterea
prilejuiește diverse practici, care înlesnesc ieșirea din vechea etapă și intrarea într-o

alta nouă, în limitele impuse de sistemul de reprezentări al colectivității” (Chiș;

Șter, 1983: 251). Sălajul oferă un interes folcloric aparte. „Direct legate de concep
tul de timp și de existența în spațiu, de muncile omului și de normele de viață ale
comunităților, sunt obiceiurile” (Pop, 1980: 8). Nașterea unui copil prilejuiește o
mare bucurie dar, pentru ca bucuria să fie deplină, mama trebuie să se încadreze, pe
timpul sarcinii, în perimetrul unor condiții trasate de datina strămoșească, vizând,
mai ales, o seamă de interdicții. „în credințele, obiceiurile și practicile magice din
ciclul vieții supraviețuiesc, ca și în alte domenii ale vieții spirituale, elemente de
tradiție străvechi, păstrate sporadic nu numai la noi, ci și în alte părți, elemente din
fondul cultural originar daco-roman, amalgamate în procesul de formare și încrești-
nare a poporului român cu practici cultice creștine, dublate de creații folclorice, în
care erau exprimate dorințele și temerile în legătură cu evenimentele de tradiție mai
veche ori mai evoluate. în aceste condiții se conturează mai vag supraviețuirile din
fondul cultural originar, deoarece au fost încadrate între practicile cultice creștine”
(Butură, 1923: 278). „Unele dorințe și temeri din ciclul vieții erau exprimate în
practici tainice, altele erau exprimate în manifestări sărbătorești sobre, cu creații
specifice, ale căror semnificații inițiale, ca reminiscențe precreștine, din rituri de
trecere, nu s-au păstrat. Ele încadrau practicile cultice creștine, nașterea, nunta,
moartea” (Butură 1992: 278). „Credințe, obiceiuri și practici magice precreștine
dublează sporadic practicile cultice creștine” (Butură, 1992: 279).
Nașterea asigură continuitatea vieții, ea prilejuiește o seamă de obiceiuri
care exprimă tot atâtea dorințe și temeri legate de venirea pe lume a unui copil, care
se dorea a fi înzestrat cu toate calitățile: să fie sănătos, inteligent, ascultător, harnic,
frumos. Condițiile mai dure de viață au făcut ca obiceiurile și atitudinile ce derivă
din aceste deziderate să se păstreze mai bine, ca refugiu în fața unui destin mai
aspru, ca măsuri preventive pentru combaterea răului, sub toate aspectele lui.
Acestea alternau cu îngrijirea mamei, medical, comportamental, alimentar, în vede
rea reinstaurării cât mai sigure și mai grabnice a echilibrului.
Referindu-se la aceste aspecte, Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu subliniază că
„Obiceiurile vieții de familie, a doua mare grupă a obiceiurilor populare, marchea
ză momentele esențiale ale vieții individului-naștere, căsătorie, și moarte” (Pop;
Ruxăndoiu, 1976: 171). Cu referire la vechimea acestor obiceiuri, autorii studiului
Folclor literar românesc remarcă și faptul că „probabil locul al doilea după cele de
înmormântare sau legate de ritualul morților, îl ocupă obiceiurile de naștere,
dezvoltate mai ales în epoca matriarhatului, când cunoaște o mare înflorire cultul
femeii mame. (...) Trecerea la patriarhat a generat sentimente de groază ale
părinților fără copii, aceasta însemnând stingerea numelui” (Pop, Ruxăndoiu, 1976:
172). Cercetătorii consideră că riturile de trecere se pot clasifica astfel: preliminarii,
cu rolul de a marca ruperea de vechea stare, liminarii, pregătind în vederea
accederii în noua stare, și post liminarii, presupunând agregarea actantului în noua
stare. Sugestivă, este în acest sens, lucrarea etnologului și folcloristului francez
Arnold Van Gennep, apărută în anul 1909, Les rites de passage, care lansează

240 Mihaela Rotam
termenul de „rituri de trecere”. Ideea centrală este aceea că aceste rituri au la bază
niște treceri dinspre o lume anterioară vieții spre lumea complexă a celor vii și apoi
spre cea de după moarte, toate acestea fiind mediate de ceremonii, rituri.
Funcția integratoare dominantă stă sub semnul unei atitudini magice de
apărare, care vizează anihilarea oricărui element perturbator al echilibrului. Aceasta
atitudine este vizibil marcată ritual, deși gesturile vechi au dispărut, lăsând loc unor
alte abordări, îndepărtate mult de semnificațiile profunde ce le aveau odinioară.
Copiii au un rol esențial pentru ca o familie să fie completă, interesul pentru acest
aspect, cum am remarcat deja, începea din momentul consfințirii cuplului prin
riturile de fertilitate, performate la nuntă, urmate de cele legate de sarcină și de
lăuzie. Aceste obiceiuri facilitează accesul noului - născut în familie și societate,
intrarea în comunitate fiind mediată oficial de administrație și biserică, iar neoficial
de instituții tradiționale, cum sunt moșitul și nășitul.” (Florea Marian, 1995: 22-25)
Viața individului, în orice societate, constă din treceri succesive de la o
etapă de vârstă la alta, de la ocupație la alta. Orice schimbare în starea unui individ
comportă acțiuni specifice între sacru și profan care trebuie supravegheate în așa fel
încât societatea să nu sufere de deteriorări” (Bodiu 2006: 112). Cultura populară
este afectată de procesul de dezagregare, care atinge și oficierea vechilor „rituri de
inițiere”, ca cel al pregătirii nou-născutului și a mirilor pentru noua stare. în acest
context, moașa și nașii erau învestiți cu o funcție importantă în satul tradițional
sălăjean, unde practicile folclorice populare sunt izvorul practicilor creștine. Aceste
ample manifestări reprezintă un bun colectiv, integrat organic în mediile populare
tradiționale, unde guvernează o anume rânduială, asimilată încă din copilărie și care
derfinește o anume concepție de viață, sănătoasă și puternică.
Cercetarea obiceiurilor folclorice din ciclul familial, a concepțiilor tradițio
nale ale țăranului, au dezvăluit un lung proces de demitizare, de desacralizare, mai
ales în condițiile vieții modeme, care pătrund tot mai adânc. Acest univers de viață
moștenit suferă mari schimbări, precum și modul de viață tradițional, cu tot ce
presupunea: legi nescrise, o morală proprie, principii solide, instituții de mare
autoritate, manifestări și atitudini sănătoase, cultură rurală, civilizație populară
veche, ale cărei componente par desuete, în contextul actual. Faptele de cultură
populară își revelează adâncimile impresionante - teren propice studierii, cercetării
- străvechi structuri și moșteniri pe care s-a clădit existența noastră actuală și care
nu pot fi ignorante. Cultura populară românească se dovedește unitară, dincolo de
aspectele ei particulare și de diversitatea regională.
De-a lungul timpului, cultura noastră etnică, obiceiurile populare au avut
alte rosturi și semnificații adânci, formând un context complex de texte, atitudini,
credințe, manifestări care le-au păstrat ființa intactă, neștirbită de vicisitudinile
impuse de timp. Obiceiurile vizau un scop practic, nefiind neglijată latura estetică,
la aprecierea ei concurând adevărați interpreți de vocație, care dau adâncime,
inedit, originalitate și expresie de mare subtilitate categoriilor pe care le performea-
ză. Existența exclusiv rurală de secole și-a pus amprenta asupra formelor arhaice,
tradiționale, imprimându-i o notă de sobrietate, de discreție.

Din punct de vedere al vechimii, riturile se situează astfel: cele de înmor

mântare, desprinse din cultul morților, cele de naștere, ale căror simboluri se estom
pează în timp, și cele de nuntă, situate mereu sub semnul lui nóvum, realizarea ei
ceremonială fiind mai laxă, cu o structură mai puțin conservatoare decât aceea a
obiceiurilor de înmormântare. Comentând această aliniere pe linia vechimii, Delia
Suiogan susține că „ceea ce rămâne constant este acel scop declarat al actelor de
ritual și ceremonial ce compun aceste rituri de trecere, și anume încercarea de a se
realiza și de a se păstra unitatea între devenire și stabilitate.” (Suiogan, 2006: 110)
Toate evenimentele importante din viața omului erau marcate de manifestări
folclorice bazate pe credințe magice, menite să-l apere. Și evenimentul prilejuit de
nașterea unui copil este marcat de întreaga obște, care participă, solidară, la această
bucurie. Obiceiurile legate de acest moment au fost fragile și vulnerabile în fața
timpului, poate chiar din cauza faptului că sunt „mai puțin spectaculoase și poetice”,
după cum consideră Dumitru Pop (Pop, 2004: 37). Folclorul ocazionat de naștere
era foarte dens, pornind de la grija firească a integrării copilului în colectivitate, de
ferire, de ocrotire și de influențare a destinului acestuia. Orice prejudicii puteau fi
evitate, conform mentalității de odinioară, dacă se respectau anumite norme, care
pecetluiau mai ales perioada celor șase săptămâni după naștere.
Lucia Terzea Ofrim consideră nașterea și moartea ca fiind trecerile drama
tice „pentru că mediază între două lumi, între lumea albă și lumea neagră. Ritualu
rile realizează un balans între ordine imediată, practică a vieții și o ordine ideală.
Modelarea planului imediat prin ritual, se face în conformitate cu valorile propuse
de structurile mitice. Destinul individual este modelat prin conectarea la valorile
sacre și este înscris într-o ordine ideală, de natură să protejeze individul și implicit,
colectivitatea.” (Terzea Ofrim, 2002: 73) Autoarea analizează statutul nou-născutu-
lui: la naștere copilul nu are încă statutul de ființă umană deplină. El va dobândi
acest statut abia după ce va face obiectul ritualurilor de integrare (este vorba, în
principal, de botez). în general, societățile tradiționale supun noul la o carantină,
astfel că și noul-născut este considerat un potențial pericol pentru comunitate(...).
Copilul este primejdios câtă vreme nu dispune decât de o existență biologică.
Potențialul malefic deținut este anulat printr-o suită de practici menite să înscrie
noul venit într-un model cultural acceptat (Terzea Ofrim, 2002: 73).
în satul tradițional sălăjean, interdicțiile simbolice privesc modelarea desti
nului copilului, orientarea lui. Deși obiceiurile românești au o structură unitară pe
tot teritoriul nostru folcloric, fiecare zonă etnoculturală are un mod propriu de
exprimare, cutumele s-au transmis din generație în generație nealterate în esența
lor, clar purtând adesea marca zilelor noastre. Nici obiceiurile familiale nu au fost
atinse în caracterul lor tradițional religios, deși regimul totalitar comunist a vizat
acest lucru. în mentalitatea populară, și ceremonialul de naștere impune niște reguli
ce trebuie respectate, pentru a optimiza destinul noului-născut. Primul eveniment
din viața unui om capătă astfel, o semnificație specială, care, însă, în timp, și-a
pierdut din valoarea spirituală.

242 Mihaela Rotaru
Actele rituale și practicile magice prilejuite de momentul nașterii, garan

tează trecerea copilului din preexistentă în existență. Toate obiceiurile legate de
momentele cruciale ale vieții omului cuprind rituri și ceremonialuri specifice, care
marchează trecerea la existență nouă. Tradițiile nașterii, văzută ca împlinire totală a
rostului femeii în lume, păstrate în conștiința celor de la țară, se mai practică încă,
momentele de ceremonial fiind bine punctate. Tradiția cere ca niște acte rituale să
fie îndeplinite, pentru a asigura un cadru optim integrării copilului în lume, pentru a
nu-i influența negativ nașterea și pentru a preîntâmpina eventualele agresiuni asupra
noului-născut. Rigorile nescrise țin de un cadru anterior creștinismului și se înteme
iază pe grija unei integrări perfecte în „lumea albă”, într-un destin optim. „Să știe p-
atunci că fieștecare are steaua lui, cum i-i scris, la Dumnezău, de ploua, tuna,
fuljera, ave cruce grea, de era soare, fain, așe i-i era și viața lui.”1
Conform credințelor populare, la nașterea fiecărui om, apare o stea călău
zitoare, care cade în momentul morții. în credința sălăjenilor, viața noului-născut
nu depinde numai de menirea ursitoarelor, ci și de împrejurările din timpul nașterii,
cum ar fi exemplul cordonului ombilical înfășurat în jurul gâtului, semn ca destinul
îi va fi potrivnic. Se încearcă o întrezărire a sorții copilului, legând-o de momentul
nașterii: „de vine ușor, i-a hi ușor tătă viața, avere, familie, coptii frumoși, casă, de
iese greu, îi sămn că tăt greu i-a hi, a duce-o greu, ca vai de el. De vine dimineața
sau zuua, ia hi viața luminoasă, ca soarele zuua, de vine sara sau noaptea, numa a
tăt plânge și-a suspina. Marțea sau sâmbăta de să naște, nu-i lucru bun, că-s ceasuri
rele, mai bine în cele zâle, da nu-i după cum vrem noi, ci după cum îi scris la
fiecare să vină. Să nu iasă, pă calendar, a noua lună nici mai, nici octombrie, nici
nunta nu să face în ace vreme, că-s fără de noroc.”2 „Să naște pe cer o stea, când să
naște omu, steaua cade la moartea omului.”3.
Credința într-un destin prestabilit, mai presus de om și de putința lui de a-1
eluda, supraviețuiește în variate creații folclorice. în mentalitatea colectivă sălăjea-
nă, concepția predeterministă și ideea de destin aveau o substanțialitate solidă și
presupuneau convingerea că nu omul dispune de soarta sa, ci Dumnezeu, care
hotărăște fiecărui om firul vieții. Societatea tradițională tindea spre un model uman
desăvârșit, dar concepția predeterministă submina aceast ideal. Interdicțiile magice
au ca scop orientarea destinului copilului, integrarea lui optimă. „Prin activarea
relației cu planul sacru se speră o orientare a destinului în coordonatele favorabile,
în același timp, eventualele eșecuri ulterioare sunt puse pe seama greșelilor, a
încălcării normelor sau a intervenției agresive prin cuvânt sau gesturi care sfidează
forțele numinoase ce prezidează nașterea.” (Terzea Ofrim, 2002: 74).
„O familie are azi cel mult patru copii, da pă vremuri erau și câte zece.
Amu să feresc a mai avea pe mulți coptii. Să grijesc, cu pirule de la doctori să nu
rămână. Tătu să programează, nu-i ca pă vremea me, când rămâneau gravidă din
1 Informator Bolba Anuța

2 Informator Fărcaș Victoria
’ Informator Bolba Anuța

noptea nunțî, când te culcai prima dată. Apoi veneau unu după altu, nu să grijeau ca
amu, nu să știa atâtea, cum te culcai cum și rămâneai, îi lăsai pe tăți să să nască,
dacă erai cu frică și cu credința în Dumnezo. Erai făloasă încă, că ai mulți prunci
pângă casă.”4. Obștea sătească urmărește cu interes femeile prospăt căsătorite,
așteptând momentul să devină groase. Femeia era scutită de muncile fizice grele,
mai ales în ultima perioadă a sarcinii, dar nu se poate generaliza această grijă,
existând cazuri în care femeia nu era scutită nici de la eforturile cele mai solicitante.
„Am stat cu soacra până ce ne-am făcut o casă, tăți captivi în casa soacrii i-am
făcut. încă prive cu ciudă când mă vede groasă! Ar fi vrută să ptier poate. Mă
urcam sus pă farcitură, săpam, la seceră am fost, până i-am făcut tăt așe lucram.
Cine să lucre în locu tău...? Aveam mult de lucru și nu era cine să-i facă. Aveam
bătrâni, dar nu erau în putere. Și atunci rămâneam noi.”5 Interdicțiile erau explicații
logice, dar și superstițioase: „să nu să uite la oameni hâzi, bolnavi, să nu fie coptilu
la fel, să nu atingă flori, să nu-și pună pene pă ea, că iese coptilu cu pete, să să
ferească a pune în zadie ceva, că iese coptilu cu sămn, să nu ascundă că va da
naștere la un prunc, că de ascunde, ea hi mut coptilu. Cât îi gravidă, să nu mânce
pește, peștele îi mut și pruncu n-a pute vorbi. Nu-i bine să tăt vorovești de copilu ce
s-a naște, tătă zâuua, nici să-i cumperi, să-i tăt pregătești câte tăte, câte să pregătesc
amu, nici să tăt atingi burta la gravidă, îi de rău... Aste trăbă privite mai cu liniște,
nu cu zarvă mare...! Femeia groasă să nu tăgădească că-i gravidă, că n-a pute vorbi
coptilu, nici să nu mințască, dacă îi întrebată. Să nu poarte teie, nici în zadie, nici în
buzunar, nicăiri la burtă, că o vezi copie undeva, ca un sânje întegat, pă coptil. La
lăuză nu-e voie să vină femei la ciclu, că-s necurate, ori de vin, trebuie să-i spună
lehuzei că-s bolnave. Ca să nu facă jemini, să nu mânce pome înjemănate, mai era
să nu poftească să mânce ceva, că pote lăpăda, când are pofte, să să roje să-i margă
ispita, să nu puie mâna pă față, când vre pome, ori înt-alt loc, că iese pruncu cu
sămnu.”6 „Să nu deie în mâță sau câne, că iese pruncu cu păr mult pă el. Șasă
săptămâni să nu șadă nimeni pă patu coptilului ori a lehuzei, că-i ie laptile, să nu
deie din casă nimica, că dă țâța și pierde laptile.”7
Dorința părinților este de a avea copii sănătoși, frumoși, subminată de teama
de a nu da naștere unor copii cu infirmități sau semne, care țin tot de o anume
anormalitate. Interdicțiile din perioada gravidității impuse de credințele populare,
se bazează pe ideea că comportamentul mamei determină unele trăsături psihice și
fizice ale copilului. Femeia grea trebuie să se conformeze unor rigori nescrise și să
respecte anumite etape cu caracter normativ, stricte. Toate aceste credințe priveau
și sănătatea mamei. în perioada de graviditate, femeia se păzea să facă anumite
lucruri, pentru a nu pune în pericol viața copilului, interdicții și atitudini ce țin de
categoriile tabuistice, să nu privească un om mort, să nu fure, să nu se uite la șerpi,
4 Informator Maxim Ana

Informator Hendea Florica
Informator Biriș Valéria
Informator Mastan Aurica

244 Mihaela Rotaru
să nu lovească pisică sau câine, orice animal cu păr, să nu se mire de nimic, să nu

dea apă nimănui, pentru că nu va putea naște, până acea persoană nu-i va da apă
din pumni, să nu poarte mărgele, inele, ca nașterea să-i fie ușoară, să nu aibă flori,
să nu miroasă flori, să nu mănânce fructe îndemânate, pentru a nu naște gemeni.
Interdicțiile superstițioase ocupă un loc foarte important - conform răspunsurilor de
pe teren - vorbind despre un anumit nivel al mentalității populare, după cum au
observat și alți cercetători. „Ori cum s-ar explica superstițiile, și rămâie chiar în
veci neexplicate, e bine să le cunoaștem, căci numai prin cunoașterea lor ne putem
explica unele acte care ar părea că nu au nicio noimă .” (Gorovei, 1976: 249)
Perioada de graviditate mai aduce o seamă de interdicții, dintre care notăm
câteva: să nu facă eforturi mari, să nu avorteze, să nu privească om mort, să nu-i fie
copilul galben la față, să nu poarte asupra sa frunze, flori, plante de niciun fel, să nu
i se nască prunc cu semne pe corp, să nu se mire la nimic, cu atât mai puțin la oameni
cu infirmități, ca acestea să nu i se transmită copilului, să nu poftească nimic, sau
dacă are pofte, să guste, să nu piardă sarcina. Interdicțiile superstițioase, credințele,
practicile legate de naștere sunt, însă, mult mai numeroase. în același context, ni s-a
mai adăugat faptul că gravida să stea, în măsura care se poate, cât mai ferită de
privirile indiscrete ale oamenilor, care ar putea-o deochea. în caz de deochi, apela
la o femeie în vârstă, care descânta, în timp ce stingea, în apă neîncepută, cărbuni,
din care gravida bea și cu care era unsă pe frunte pe mâini și pe piept.
Din răspunsurile de pe teren, mai redăm câteva idei, care ni s-au părut mai
relevante în ceea ce privește gândirea magică tradițională sălăjeană: „înainte de a fi
botezat, nu-1 strâji pe nume, că nu i s-o fixat numile, nu-1 expui sara, îl țâi mai mult
în casă, după ce apune sorile, îl baji în casă, n-ai ce sta cu el p-afară, să-l atingă
ceva necurat, ce umblă în întuneric, nu dai nimica din casă, că dai norocu coptilu-
lui. După botez, nu-i așe strict.”8 Numeroasele practici rituale și interdicțiile cu
caracter profilactic și propițiator, care însoțeau femeia, încă din timpul sarcinii,
trădează importanța deosebită acordată, în vechime, venirii pe lume a unui copil.
Frica de sterilitate și dorința de a da naștere unui copil sănătos, au contribuit la
respectarea unor norme, unor practici tradiționale, a unor ritualuri cu caracter apotro-
paic, încă din perioada prenatală. în acest sens, mai prezentăm câteva din cele mai
răspândite interdicții, ce caracterizează perioada sarcinii: viitoarea mamă să evite
orice efort fizic, să nu lucreze, mai ales în zile de sărbătoare sau duminica, să nu
răcească, să nu stea în preajma oamenilor bolnavi, să nu meargă la mort, să nu se
uite la nimic ce-i urât, nici la oamenii cu infirmități, pentru a nu influența negativ
aspectul fizic al copilului, să nu fure, pentru că, pe corpul copilului va apărea o pată
care va trăda forma obiectului respectiv, să nu mănânce poame îngemănate, să nu
dea naștere la gemeni, și mai ales ambilor parteneri le este interzisă procrearea în
stare de ebrietate. Nerespectarea interdicțiilor ce țin de igiena gravidei, cu caracter
religios sau superstiții moștenite de veacuri, poate dăuna sarcinii, conform credințe
lor populare.
Informator Plotuna Veronica

„Să mențâi gospodărie, ai nevoie de cât mai multe brațe de muncă, trăbă să
să păzască de anumite treburi, să nu baje nimic în sâni, că iese copilul cu sămne, să-
și aducă aminte tătdeauna de starea-i. Să nu vadă oamini sau animale urâte, sau,
dacă vede, să-l roaje pă Dumnezău s-o apere ca nu cumva să hie și pruncu i la fel.
Să zâcă dacă îi sărcinată, să n-ascundă că orișicum să vede, da copilul nu a pute
vorbi. Copiii tăcuți i-așe ni, fără să hie părințâ cununaț, nu pot nici vorbi, nici umbla
iute, ca iștelalți, că din ce cauză mă-sa o tăt ascuns și nu să vadă. Femeia îngreuăie-
tă să se porte țanțoșă, îi o mândrie să ai copii, îs o binecuvântare de la Dumnezău,
să fie pruncu tăt în față, să steie tăt cu capu sus, pă unde a mere. Să să ferească a
lovi pisica, o cânile, că i să umple pruncu tăt de păr, i să zâce boală cănească, să nu
porte greuătați, să nu ducă apă de la fântână, să nu rădice saci. Aci pă la noi, o tăt
rădicat saci, o tăt cărat în beci, să ptiardă, nu l-o ptierdut... Alta rădică un pai de jos
și ptierde... Depinde de organism... Ca să potă naște ușor, să nu deie apă din pumni
la nime, nici cu mâna, vasu să-l puie jos și de-a colo să-l rădice ala a cui i, să nu
deie din mână în mână. Dacă să întâmplă să uite, când naște greu, moașa teamă pă
ala să-i deie apă din pumn, să o sloboade mai repide.”9 „Să nu facă prunci de tineri
și tinerețea asta-i dată să fie trăită, nu după ce îmbătrânești să-ți ieie dracu mințâle
și să faci ce n-ai făcut când ai fost tânăr. Tăte la timpu lor... După douăzeci de ani,
nu mai repide. Că nici organismul nu-i pregătit să facă față, îi o mare responsabi
litate.”10 „Io la săptămâna am fost pă câmp....! Bine că nu mi-o mai dat Dumnezo și
alțâ, că nu știu ce facem! Crecă le dădem la tăți numile la primu care mi-o murit, să
moară și iștelalți... îi păcat, da vede Dumnezo și iartă, că tare săraci am fost... Și la
coptii, trăbă să le pui oarice pă masă. Tu te mai lași flămând, da pă i nu-i poți lăsa...”11
Tabuurile aplicate femeii însărcinate privesc în mare măsură, așa cum s-a
văzut, teama ca nu cumva să apară semne pe corpul copilului și să nu fie periclitată
viața acestuia și a mamei. „Să nu dai apă și nimica din mână, dacă are de dat, să
puie jos și celălalt să rădice, să potă naște ușor, că, până nu-i dă omu ala apă din
pumni, nu naște, să chinuie... Să nu hie lăcomoasă pă ceva, că pote pterde. Să nu
puie în sâni nimica, apar semne pă coptii, unde vujește: flori, pome, fructe, tăt felu
apar pă corp. Să-și aducă aminte tătdeauna de starea i și să roaje să o schepe Cel de
Sus de năcaz, să zâcă: „Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă
pe mine păcătoasa!”12. „No fo cine să lucre și am lucrat io. Cine să facă lucru la fan?
M-am dus și înainte și după ce am născut. N-am așteptat ăle șase săptămâni”13.
în mediul tradițional, în spațiul investigat, tabuurile cele mai respectate
sunt, așa cum s-au văzut, acelea ce privesc semnele, în acest sens, gravida nu
trebuie să se uite nici la televizor, conform răspunsurilor oferite, să nu vadă „tăt
felu de mnirozănii”, nici la filme, sau la știri, doar la emisiuni care nu i-ar putea
9
Informator Bonțe Floare
Informator Maxim Ana
12
Informator Mureșan Gheorghina

246 Mihaela Rotaru
face rău: „să să uite la filme dă râs, la muzică, la desene animate, ca și pruncii. La
știri și la filme vezi câte tăte și femeia să mniră și iese pruncu cine știe cum, mut,
uărb, sluțât de câte o văzut mă-sa. Că să ști că tătu să transmite la prunc.”14
Primele acte de propițiere le practică mama, respectând interdicțiile, opriri
le impuse de tradiție, cu scopul de a înlătura forțele potrivnice și pentru a asigura un
cadru optim nașterii și creșterii copilului său. Prescripțiile de factură tabuistică,
credințele, interdicțiile recomandă o atitudine cumpătată, în vederea contracarării
eventualelor acțiuni maligne sau a altor factori pertubatori, de pildă, pentru a anula
transferul deficiențelor pe care femeia le-a văzut la vreun om sau la vreun animal,
ea trebuie să se roage în sinea ei la Dumnezeu.
în satele anchetate gândirea magică generează un sistem de obiceiuri și
credințe cu implicații ample, în sânul comunității, punctate și de mulțimea actelor
ritual-ceremoniale, ocazionate de momentele cruciale din viața individului. Reperto
riul tradițional se leagă de un străvechi fond magico-mitic, cu practici izvorâte din
credințe ancestrale, cum ar fi, de exemplu, recunoașterea caracterului de sacralitate
cu care erau investite metalele: „după ce să naște pruncu, să pune o săcure, ciocan,
lângă copil, să-l ferească de rău.”15
Credințele mitico-magice atribuie leacurilor de tot felul sacralitate telurică:
„păntu orișice durere, femeile bătrâne găseau leac și plante, ceaiuri, unsori, păntu
lăuză și copil.”16 Ele se ancorează în domeniul medicinii empirice, din care derivă
diverse practici: nașterea pe pământ, așezarea copilului pe pământ, scalda rituală, în
care se folosesc anumite obiecte simbolice, acordarea numelui, cu rezonanță religioa
să și, ca atare, cu rol proiectiv. Toate acestea se înscriu într-o structură îndătinată,
care cere oficierea unor acte, încă din perioada prenatală, pentru a modela pozitiv
destinul fătului, și întemeiate pe vechi prescripții ritualice. în acest context, moașa
este cea care deținea, cel mai adesea, un larg repertoriu de rituri de apărare, ea
veghea la bunul mers al lucrurilor, în perioada de maximă vulnerabilitate de după
naștere și până la botez.
Apărarea împotriva duhurilor necurate, practica băutului apei din clopot,
mizându-se pe tranferul de atribute sacre, de la metal la copil, prescripțiile îndăti
nate ce privesc înfășarea, spălarea, uscarea scutecelor, sunt date pe care le-am întâl
nit în toate localitățile anchetate. Tot moașa era aceea care acționa în plan ritualic,
făcea gropițe în obrajii fetelor, apăsând cu degetele, se îngrijea de copil și de lăuză,
se manifesta în planul medicinii empirice, de la câteva zile, până la câteva săptă-
mâni-perioda variază în funcție de realitatea concretă. Cert este că aceste tradiții,
dincolo de caracterul lor variabil, țin de un substrat magico-mitic, format în precreș-
tinism, menținut până în zilele noastre și circulând sub forma unei bogate game de
credințe, mai ales în localitățile mai conservatoare.
14 Informator Mureșan Gheorghina

15 Informator Bonțe Floare
16 Informator Bonțe Floare

BIBLIOGRAFIE
BODIU, Aurel
2006 Trecerea prin metaforă, Ed. Vremi, Cluj-Napoca
BUTURĂ, Vaier
1992 Cultura spirituală românească, Ed. Minerva, București
CHIȘ ȘTER, Ioan
1983 Graiul,etnografia și folclorul zonei Chioar, Baia Mare
FLOREA MARIAN, Simeon
1995 Nașterea la români, Ed. Saeculum, București
GOROVEI, Arthur
1976 Literatura populară, Ed. Minerva, București
POP, Dumitru
2004 Crepusculul unor valori și forme ale vechii noastre culturi și
civilizații, Ed. Studia, Cluj-Napoca
POP, Mihai ’
1980 Prefață la Antologia de folclor din județul Maramureș, Baia Mare
1968 Mitul marii treceri
POP, Mihai - RUXĂNDOIU, Pavel
1978 Folclor literar românesc, EDP, București
SUIOGAN, Delia
2006 Simbolica riturilor de trecere, Ed. Paideia, București
ȘEULEANU, Ion
Receptarea obiceiurilor, în Tribuna, Cluj-Napoca
TERZEA-OFR1M, Lucia
2002 Ce mi-e drag nu mi-e urât. O antropologie a emoției, Ed. Paideia,
București

ATITUDINI GENERATE DE PROXIMITATEA MORȚII
ÎN ZONA ETNOGRAFICĂ SĂLAJ
Mihaela ROTARU
Attitudes Generated by the Proximity of Death

in the Sălaj Ethno-geographical Area
In the rural areas of Sălaj Counțy, death is seen not just as an ending, but
as a continuation, a passing into another state of existence. The collective
imaginary of the people anthropomorphized death, which is turnéd into an ugly old
lady, who cuts the life’s thread with a scythe. Although a taboo subject, the
occurring of death gets surrounded by a rather conservative series of practices and
traditions almost unchanged over time, despite the tempestuously changes
occurring over the ages. The suffered mutations, mainly due to modemization and
industrialization, also led to important losses of some sequences belonging to the
funeral ritual. For example, the numerous crowds attending the funerals in the
villages observed is alsó explained by the belief that the missing one is also
leaving the community, not just the family. The imbalance produced by the death
of a person affects not just the family, but all collectivity, which watches over the
strict following of somé old practices. In the tradițional way of thinking, the
superficial addressing of the debts of the living towards the dead would bring in
their wrath and revengeful actions and would endanger the post-existential trails of
the passed away, who would not find their rest, because of the neglecting by the
family of performing the ritual acts. Thus, many answers to our questionnaires and
interviews are pointing towards the idea that it is good for a person to be
preoccupied by its post-mortem destiny during his/hers lifetime through praying,
fasten, confessions, communions, merciful acts. On the other hand, the family’s
concern for the dying (as it is seen though answers and confessions) is visible
through their efforts to care for him, to caii the priest, to watch over him. After the
decease, the family is involved in the preparation of the body, the nails’ cutting,
shaving for men, washing, dressing in clothes prepared for this event.
According to the customs of the villages from Sălaj, the big sins, not
confessed, the lack of reconciliation with the ones they had a quarrel with, the tighter
than allowed attachment to this life and tot the world they are about to leave are
causes of prolonged suffering on the death bed. The therapeutic operations needed
for cleansing, performed for easement of the death of the suffering must be strictly
followed, any neglect would lead to the inefficiency of the treatment and the incapacity
of the ill person to conquer the evil forces. Among the necessities the family needs to
attend, according to the questioned people from the observed villages from the Sălaj
ethno-geographical area, there are the confessions, the holy communions, the
reconciliation of the dying with the ones he quarrelled during his lifetime, the freeing
of his soul from any big secrets, leaving “his death words” of a testament.
The attitudes generated by the proximity of death are, in general,
religiously motivated, mainly because the tradițional society is not very clear what
will happen after the time of death.
Keywords: death, Sălaj, rites, collectivity, funeral

Atitudini generate de proximitatea morții în zona etnografică Sălaj 249
în concepția tradițională, moartea nu e văzută ca un punct terminus, ci o

schimbare de stare, o trecere într-o altă formă de existență, părăsind lumea albă și
intrând în lumea neagră. Un studiu deosebit de relevant pentru ceea ce înseamnă
ipostazierea morții în textele funerare este cel al cercetătoarei Lucia Terzea-Ofrim,
din care reies câteva repere sugestive pentru lucrarea de față. „Din punct de vedere
antropologic, moartea nu a fost niciodată un fapt brut, un fenomen pur biologic.
Moartea este o noțiune construită, elaborată cultural, este o marcă a existenței sociale,
morale, religioase. Din acest punct de vedere, dualismul alb-negru este menit să
pună în contrast lumea de aici, cu lumea de dincolo (...). Opoziția viață-moarte
este pusă în relație cu contrastul lumină-întuneric” (Terzea-Ofrim, 2002: 82).
Această opoziție simbolică dezvoltă motive multiple și se traduce prin contrastul
frumos-urât, prin echivalarea morții cu urâtul, „înțeles ca ipostazare a stării psihice
negative, a urâtului cel mare, a acelei stări în care omul este lipsit complet de
rezonanța cu lumea, de comunicarea cu tot ceea ce o înconjoară, efectul dramatic
fiind asimilat morții“ (Terzea-Ofrim, 2002: 85).
Apelând, pentru exemplificare, la texte rituale, sugestive, cercetătoarea
amintește și de faptul că pământul, ca graniță între viață și moarte, concentrează
simbolurile acesteia din urmă, devenind un echivalent al neantului. „Moartea este o
abstracțiune și, prin acest transfer înspre concret, este făcută posibilă intrarea în
dialog și descărcarea emoțională. în această postură, pământul devine obiect al
blestemului (Terzea-Ofrim, 2002: 84). Studiul aduce în discuție ipostaza antropo
morfizată a morții, așa cum apare în imaginarul popular, personificată sub forma
unei bătrâne în negru, hidoasă, purtând o coasă sau o seceră, cu care taie firul vieții
(Terzea-Ofrim, 2002: 85). Atât cântecele ceremoniale, cât și bocetele, consacră
imaginea terifiantă a morții, subiect tabuistic, în care „asocierea între culoarea nea
gră, urât, moarte și pământ formează un complex imagistic recurent, în care sensu
rile cuvântului glisează între accepția de categorie estetică și cea de categorie existen
țială, de sentiment negativ, la care se adaugă ipostazarea sentimentului44 (Terzea-
Ofrim, 2002: 86). Cântecele ceremoniale trasează și o topografie a lumii de dinco
lo, unde „sunt figurate două căi, una malefică - marcată de întuneric, „cu făclii
stinse” și cealaltă benefică - marcată de lumină, „cu făclii aprinse44. Opoziția este
susținută de drumul strâmb - drumul drept, drumul cu spini - drumul cu flori.”
(Terzea-Ofrim, 2002: 88)
După cum au observat și alți cercetători, obiceiurile străvechi și-au pierdut
semnificațiile profunde, în virtutea inerției. Totuși, obiceiurile de înmormântare
sunt mai conservatoare, în mentalitatea arhaică păstrându-se încă vie convingerea
că există o legătură între cei vii și cei răposați. în acest context, obiectele de rit cu
valoare magică, ce-1 însoțesc pe decedat, au rolul de elemente-liant între cele două
lumi: obiectele personale care îi vor folosi dincolo, banii, pentru a plăti vămile,
ștergarele, colacii și tot ce se dă pomană facilitează trecerea prin vămi, prin
îmbunarea lui Dumnezeu, lumânarea de ceară curată va lumina calea întunecată.
Manifestările legate de înmormântare, așa cum se prezintă în zona etnogra
fică Sălaj, diferă azi de vremurile trecute, datorită schimbărilor survenite în planul

250 Mihaela Rotaru
vieții sociale, modernizării, industrializării forțate. Mutațiile apărute au dus și la

pierderi importante ale unor secvențe din cadrul ritualului de înmormântare. Azi, de
pildă, se dau la pamana mortului obiecte, nu întotdeauna de bună calitate, cumpărate
de la oraș. Chiar și colacii, prescura și cozonacii sunt comandați la brutăriile din
Zalău, nu se mai prea fac acasă, în cuptor. Devine, astfel, din ce în ce mai dificil să
vorbim de tradiții și obiceiuri de înmormântare autentice, nealterate. Ca parte
integrantă a unei comunități, omul participă plenar la momentele importante ale
acesteia, în cele mai variate ocazii, cu atât mai mult cu cât cel dispărut pleacă și din
comunitate, nu numai din neam, ceea ce explică larga participare la înmormântări,
în desfășurarea obiceiurilor, semnificația inițială scapă performerilor, anumite
gesturi fiind executate mecanic, știindu-se doar că așe trăbuie să săfacă.
Prin cercetările întreprinse, am încercat să recuperăm mărturii ale unui mod
de viață și de gândire tradițional, care se estompează sub impactul noilor condiții
social-economice și a procesului de urbanizare, în ciuda unei anumite rezistențe la
schimbare. Radiografia s-a încercat cât mai obiectivă, respectând datele culese din
teren, de la informatori. Practicile străvechi, obiceiurile legate de înmormântare sunt
o moștenire, dar se supun înnoirii, simplificării formelor de manifestare, se pliază
timpurilor modeme, se adaptează la necesitățile comunității respective, neștirbindu-
li-se viabilitatea, permaneta acceptare de către colectivitate. Varietatea bunurilor
culturale și a tradițiilor etnografice, în general, se află sub incidența neîntreruptei
modelări care individualizează formele de cultură populară, specifică fiecărei zone.
Vorbind despre fenomenele etnografice din județul Sălaj, vorbim de fapt despre o
varietate în unitate, revelată pe baza cercetărilor de teren, a datelor puse la dispozi
ție de documentele din arhivă și de bibliografia de specialitate, cu dorința de a reda
o imagine coerentă a zonei. Procesul de interferență scos în evidență de studierea
pe teren a realităților, are la bază procesul de fluctuație și de evoluție demografică a
așezărilor, însă, structura etnică unitară și configurația specifică nu este impietată.
Sistemul obiceiurilor ce transfigurează fenomenul morții se relevă în toată complexi
tatea sa, cu ipostaze atât de factură creștină, cât și precreștină, cu rol în plan funcțio
nal, dar și estetic, relevând aspecte fundamentale ale mentalității umane.
Moartea nu este percepută ca o extincție, ci ca o trecere de la existența de
aici, la o postexistență, o altă lume, guvernată de aceeași divinitate. După cum
evidențiază și Sanda Larionescu, în lucrarea Apa în riturile legate de moarte,
trecerea de la un nivel de viață la altul presupune parcurgerea a trei etape: desprin
derea de spațiul celor vii, trecerea propriu-zisă (călătoria), integrarea în lumea
morților, adoptându-se soluții de natură rituală, care să faciliteze această trecere la
lumea de dincolo. Astfel, rolul riturilor funerare este de a-1 pune pe defunct într-o
nouă poziție, corespunzătoare noului statut. Credințele, reprezentările privitoare la
riturile funerare sunt nuanțate din punct de vedere semantic, diversificate ca
funcționalitate, mai puțin în satele din apropierea orașelor, mai puțin receptive față
de tradiție. Scenariul funerar, în satele cercetate, este încărcat de sacralitate. Chiar
dacă unele practici conțin simboluri precreștine, ele nu s-au dezarticulat, în urma
contaminării cu dogma creștină, ci și-au întregit semnificația, prin dobândirea de

noi valențe. Ritualizarea ciclurilor de viață arată că practicile magice stabile, consem
nate în satele cercetate, predominant agrare, constituie un exemplu grăitor de supra
viețuire a tradițiilor în contemporaneitate. Totuși, conform informațiilor înregis
trate, am constatat că unele sate din apropierea orașelor Zalău, Jibou, Cehu-Silvaniei
și Șimleu Silvaniei au pierdut, într-o mai mare măsură, contactul cu mentalitatea
tradițională.
în spațiul investigat, atrag atenția cercetătorului cele trei etape principale
ale ceremonialului funerar, cu obiceiuri înscrise în specificul general românesc, dar
cu note particulare : despărțirea de lumea de aici, integrarea în comunitatea celor
morți și restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui dispărut, ca să
folosim sintagme deja consacrate. Ritul morții în ceremonialul folcloric-tradițional,
particularitățile obiceiurilor de înmormântare înregistrate în spațiul cercetat, ne
argumentează conservatorismul și arhaicitatea unor zone, care mențin interesul
cercetătorului. Dincolo de unitatea structurală a obiceiurilor românești de înmor
mântare, remarcăm diferențierea regională și un amplu proces de degradare, de
dezintegrare a repertoriului legat de această realitate ceremonială și de restrângere a
ariei de circulație. Tradițiile rituale, practicile de separare sunt generate de dorința
celor vii de a facilita decedatului desprinderea de comunitatea din care nu mai face
parte, și, care, preocupată de propria-i securitate, să apară în fața dezechilibrului ce
i-ar putea afecta existența. Formele străvechi, manifestările ceremoniale complexe,
sunt păstrate după o veche tradiție, transmisă din generație în generație, peste care
s-au suprapus noi și noi forme.
Satele investigate vădesc preocuparea pentru asigurarea trecerii și conti
nuării vieții într-o altă lume, preocupare a cărei secvențialitate este prezentată de
cercetători astfel: rituri preliminale, liminale și post-liminale.
Creștinii culpabilizează aspru moartea, pe care o reprezintă mitic într-un
chip înfricoșător, de bătrână cu coasa sau cu secera, ipostază antropomorfă terifian
tă. Deși Vechiul și Noul Testament eludează acest aspect, în mediile folclorice
sălăjene se menține credința într-un destin implacabil, într-un plan al existenței care
nu poate fi schimbat. Decelarea comportamentelor rituale supuse imperativelor,
reformulărilor și adaptărilor, decriptarea complexități semantice și mentalitare gene
rate de problematica morții reprezintă o provocare pentru cercetător. Situațiile
surprinse în teren demonstrează schimbarea unor forme, în contextul social-econo-
mic mereu supus înnoirii. Țăranul receptează moartea ca o separare temporară,
sufletul are de făcut un drum inițiatic spre o nouă lume, aflată în legătură cu lumea
de aici, în acest sens, omul culturilor vechi și-a populat spațiul cu elemente încăr
cate cu un simbolism aparte. Obiceiurile legate de înmormântare nu sunt caracte
ristice zonei cercetate, ci cuprind elemente cu o răspândire cvasigenerală. Faptele
arhaice de folclor coexistă alături de evidentele adaptări, cu mențiunea că acestea
din urmă pălesc în fața preponderenței străvechilor rituri, considerate eficiente doar
dacă se respectă cu strictețe manifestarea lor. Orice abatere ar impieta realizarea
obiectivului de separare de vechea stare și de integrare a decedatului în noua lume.

252 Mihaela Rotaru
în mentalitatea arhaică, moartea nu este concepută ca final, ci ca o nouă

etapă, de aici preocuparea pentru integrarea dincolo și pentru păstrarea legăturii
între cele două lumi. Experiența de teren a relevat caracterul unitar al obiceiurilor și
al credințelor asupra cărora s-a exercitat o credință creștină. Ne referim la caracte
rul unitar al tradițiilor legate de înmormântare cu celelalte zone etnografice ale țării,
în pofida unor diferențe care țin de specificitatea spațiului investigat. Complexul de
credințe dezvoltat de fenomenul morții se manifestă puternic, la fel ca în restul
zonelor țării. Unele obiceiuri din spațiul rural au fost asimilate de spațiul citadin,
îmbogățindu-se cu noi valențe, îndreptate, însă, înspre același scop, restabilirea,
prin implicare afectivă cu mijloace mito-rituale, a echilibrului disturbat. Informa
țiile de teren arata că ceremonialul de înmormântare s-a simplificat considerabil,
comportamentele și mentalitățile arhaice care caracterizau societatea tradițională,
se află sub noi influențe. Cercetările concrete de teren au prilejuit contactul cu un
context ceremonial aparte, care a suferit mutații de semificații, la nivelul mentalului
colectiv și al modului de gândire arhaic, resemnificarea realizându-se în timp, în
conjuncție cu o realitate dinamică. Prezentul studiu reliefează și practici care
precedă ritualul funerar, unele cu caracter particular și local, îmbrăcând forme
aparte, altele cu caracter general, care intră în rezonanță cu intimitatea preocupă
rilor simbolice. Cele mai multe credințe acreditează ideea că omul trebuie să-și
asigure din timpul vieții un loc în rai, prin faptele bune pe care trebuie să le facă,
mai ales prin acte de milostenie. în comunitatea rurală, acestea facilitează accesul
la postexistență și dobândirea unui loc corespunzător în lumea de dincolo. Redăm
câteva mărturii grăitoare în acest sens : „care-s mai înstăriți și vreau, construiesc
răstăniri. Ale coastă ceva bani. în față la beserică, când intri în sat, când ieși din sat
să să vadă că-i sat de creștini, nu de păgâni. Așe fac unii de sufletu lor și de sufletu
morțâlor. Că fiecare are morțî lui. Sărbătoreau după ce să sfințeau. No, să omineau
oaminii! Era temat popa, sfatu, de pă la beserică tăți oamini importanți. Răstănirile
îs tare faine. La Rusalii să duce preotu cu satu și face slujbă să sfințască pământu,
să deie roadă.”1
Se obișnuia ca părinții să lase din vreme urmașilor un testament nescris,
care includea și dreptul feciorului celui mai mic de a moșteni locul și casa părin
tească, în schimbul obligației de a-i îngriji la bătrânețe pe părinți și de a se ocupa de
înmormântarea lor. De asemenea, se rosteau anumite sfaturi secrete, se lăsau
moștenire anumite bunuri, pământuri, tocmai pentru a se evita orice conflicte pe
marginea împărțirii averii. Aceste atitudini au un caracter general și o arie de
răspândire foarte mare. „Și la beserică ne zâce să cerem sfârșit creștinesc viețâ
noaste, fără prihană, neînfruntat, în pace. Datoria nostă îi, față de cei care mor, să să
spovedească, să să mărturisască, să aibă lumânare la căpătâi. Vai de acela care il
are cine să-i aprindă o lumânare! Tăt ce zâce sub patrafir i să iartă, nu primește nici
pedeapsă, dacă s-o șters. Trupu și sanjele lu Hristos i-a fi merindea de pă urmă.
Dacă mere fără ea, pă drumul cel veșnic, îi și vina celor care nu s-o ocupat de acest

Atitudini generate de proximitatea marții în zona etnografică Sălaj 253
lucru, cei din familie. îi datoria lor să vegheze la căpătâiul bolnavului’-. Câtu-i tânăr
omu nu să gândește la moarte, nici nu crede c-a muri, numa în căzu în care-i bolnav
sau oarice accident sau ceva. Da după ce ai trecut de o anumită vrâstă, de pă la
patruzăci de ai încolo, dacă ești om cu cap, te gândești că n-a mai fi cât o fost. Te
gândești că-i muri și tu, măcar că pănă acole credeai moartea numa păntu alțâ.”2
„La nuntă este o pregătire, să iese tătu bine, ca la carte, la nașterea unui copil iară te
pregătești din vreme, faci cele necesare, apoi botezu, păntru tăte este o pregătire, da
păntru moarte nu.”3
Moartea este privită ca un fapt natural, care trebuie acceptat cu resemnare.
Familia cheamă preotul pentru îndeplinirea unor practici cu semnificații și cu
caracter ritual, pentru a obține iertarea de ia Dumnezeu, pentru a-1 spovedi și pentru
a-1 împărtăși pe muribund, pregătesc lumânarea-se numără printre practicile cele
mai curente. La maslu, și nu numai, se duc obiecte ale muribundului; uleiul și faina
sfințite în cadrul aceleiași ceremonii sunt supuse unei operații de înseminare sacră.
Transferul le face apte de a ușura suferința bolnavului, care va purta acele haine și
va folosi în mâncare (nu prăjită), uleiul și faina sfințite, învestite, așadar cu
proprietăți pe care nu le dețineau aterior tratamentului care le-a fost aplicat. Țăranii
chestionați n-au dat o motivație clară atitudinii lor, reieșind doar o datorie de a-și
juca rolul în fața comunității, îndatoriri de a căror eficacitate nu se îndoiesc. în
ceremoniile legate de cultul morțiilor, apar astfel inovații introduse de creștinism, o
gamă de stări și acte, mărturii de netăgăduit ale credinței în valorile sacrului. „Din
familie să duc la nouă masluri hane de-a bolnavului, poza lui, hane de pă corp, bine
ar fi bolnavu să poată mere el sângur (...) Maslu îi ca o spovedanie, împărtășanie,
așe valore mare are păntu cel care participă, sănătoși și, mai ales, bolnavi. Rugă
ciunile care să fac îs foarte puternice, țâne cam două ore, la alte beserici țâne și mai
puțân. La unele îs doi-tri preoți, la altile și mai mulțâ, mai ales la uăraș. Nu să face
maslu în tătă zâ, mai ales miercurea, vinerea, da și în cursu săptămânii. Trebe
urmărit. La uăraș îi mai ușor, da la noi nu pe să face, preotu să duce și pă alte sate.
Să mai face în prima vinere din lună, no, depinde de fiecare beserică, de preot. Da
îi tare bine. Când vezi că-i rău, temi să-i facă maslu acasă, ajută mult, teamă mila și
îndurarea lui Dumnezeu, îl scapă de gânduri rele, de sinucidere și alte prostii, care
de la diavol vin... Atunce vin mai puternic la omu bolnav, care nu-i vrednic să
lupte și îi slab, îl poate prosti ușor. Dracu așe umblă sa-i smintească, să-i câștije, să
le fure nădejdea din suflet, credința, să se lepede și să treacă la el.”4 Se extinde
astfel sfera semantică și câmpul operațional al obiectelor transferate în plan sacru.
Funcția regeneratoare a apei sfințite este recunoscută și valorificată : „bolnavu să
beie în tătă dimineața o gură de apă sfințâtă înainte de a mânca, pe stomacu gol, să
să ungă cu mir, tăt am văzut că este amu de cumpărat și la Zalău, la beserică, în
sticluță, io așe știu că-i bine să ai mir de-ăla în casă. îi bun și la copiii deuăteți. îi
2
Informator Bolba Anuța
Informator Farcaș Victoria

254 Mihaela Rotam
bun la uărice. Te dai pă mânuri, pă frunte, pă piept, în formă de cruce. Ajută mult și
dacă oglinzâle le unji cu mir de-ă!a înt-on colț. Oglinzâle nu-s bune, atrag tăt feliu.
Dacă stropești pân casă cu apă sfințită, n-are ce să să întâmple. Zâci așe: să să
depărteze de la casa aceasta farmecu, vraja, blestemu, descântecu, tăt lucru rău,
prin stropirea acestei ape sfințâte\ Faci sub formă de cruce on sămn pă ușe, pă
masă, pă pat, pe cei patru părețâ. De câte ori îți aduci aminte. Tămâie pui în colțuri.
La tătă casa, nu numa unde este bolnav.”5 Mirul întărește eficacitatea rituală a apei,
încărcată de sacralitate, apa sanctifică ajută la regenerare sprituală. Informațiile de
teren înregistrate în zona cercetată, au în comun credința în ajutorul divin, ca bază a
tuturor atitudinilor vis-a-vis de cel ce trage să moară.
Muribundul lasă anumite dispoziții ultime care trebuie respectate, ele
privesc, asemeni unor dispoziții testamentare, îndemnuri pe marginea împărțirii
averii, mai ales a pământurilor. Dacă este supărat pe cineva, trebuie să se împace,
să-și ceară iertare, în caz contrar, nu poate muri și se chinuie. Obiceiul iertării pe
patul morții este o scenă de un profund dramatism, cu rol catharctic, de eliberare și
de ușurare a ieșirii sufletului. împăcarea cu cei aflați în diverse pricini, îmbrățișarea
cu cei dragi, luarea de rămas bun, concură la crearea unei atmosfere dramatice, cu
atât mai mult cu cât dacă cel ce trage să moară se chinuie de mult timp pe patul
durerii. Informatorii au specificat faptul că cei născuți ziua mor tot ziua, cei născuți
noaptea, tot noaptea mor, cei cu păcate multe și grele nespovedite mor mai greu, în
vreme ce oamenii buni mor mai ușor. De asemenea, cei care mor ziua, cei care se
împacă cu cei aflați în ceartă, cei cărora li se fac rugăciuni de dezlegare și de
ușurare a morții sau maslu, mor mai ușor.
Practicile cu caracter religios au o importanță covârșitoare, în schimb,
informatorii nu cunosc practica descântecului sau alte aspecte magice, menite să
ușureze moartea. în camera muribundului se păstrează o mare liniște, din respect
pentru acesta și cu dorința de a nu-1 supăra și de a nu-i amplifica suferința. A lăsa
cu limbă de moarte - care este și testamentul muribundului, cere îndeplinirea
poruncilor, în caz contrar, cei cărora li s-au adresat nu pot muri și se vor chinui
mult pe patul de moarte. Adina Rădulescu face o interesantă delimitare în plan
ritual, a practicilor și a riturilor de ușurare a morții, unde predominante sunt cele
religioase, secondate de cele magice, arhaice. Ponderea practicilor și a riturilor de
tip creștin apare evidentă, mai ales în ceea ce privește categoria oamenilor a căror
agonie este prelungită, aici incluzându-se, conform tradiției populare, cei care au
păcate grele, nespovedite, nemărturisite, cei nespovediți, neîmpărtășiți, vrăjitorii,
cei aflați în dușmănie cu cineva, și de la care nu au apucat să-și ceară iertare, cei
care s-au atașat nepermis de mult de bunurile materiale ale acestei vieți pământene,
ori nu sunt lăsați de prea marea suferință a membrilor familiei să se desprindă de ei,
bătrânii pe care însăși moartea i-a uitat, suferinzii de boli grave, a căror evoluție
lentă le prelungește chinul.
Unele practici sunt estompate în însăși memoria informatorilor, nepracti-
cându-se în momentul culegerii. Rămân constante, în cercetările noastre, serviciile
5 Informator Bolba Anuța

religioase practicate de preoți pentru cel aflat în pragul morții, și anume, cum a
reieșit și până acum, spovadă, împărtășanie și maslu. Implicarea celor apropiați
presupune, din partea acestora, respectarea unui program de rugăciune asiduă, post,
fapte de milostenie făcute pentru ușurarea sufletului celui împovărat, pomeni,
sărindare, slujbe plătite la biserici și mănăstiri. „Pântre să să dezleje la șepte mănăs
tiri, să să lese pomelnic de patruzăci de zâle, cu numile de botez a bolnavului,
șepte, număru viețî, cu mare importanță. în septe zâle s-o făcut și lumea. La
mănăstiri, acolo unde să face slujbă zâlnic, amu aci la noi și la beserici, în jeneral,
nu să face ptiar face în tătă zî slujbă. Cumu-i amu, îi popă la mai multe sate, rar
ajunje duminica și pă la noi. Amu aista nu stă în sat, îi pă la uăraș. Pomelnicu să hie
lăsat cam în aceieși perioadă, să să facă slujbă de dezlegare la șepte mănăstiri în
același timp, nu dai una amu, una când mai poțî mere. Nu-i treabă. Deodată să să
facă. Dacă nu-i blestem făcut pă mort, poate mai să poate dezlega. Dacă-i implicat
mortu, ala 1-o-ntis cu el în mormânt, nu să mai poate face nimic. Traji până mori o
cruce foarte grea. Da și cine ț-o făcut, iadu îl mâncă ! Tu traji mai mult decât în
mod normal, de nu ț-ar fi făcut ala rău. Ț-o legat, să poate să te și dezleji, da numa
cu preoțî cu har, înduhovnicițî, care să nevoiesc tătă viața lor. Sfințî pă pământ, nu
oricine poate face. Vezi că și dezlegările Sfântului Vasile nu să-ncumetă sa facă
orice preot. S-o auzât de unu c-o și paralizat. Un cuib de vrăjitoare are pangă el. Și
banii besericii i-o luat pă rând tățî. Tăt sporu i-o luat, popa o fo slab și o căzut.
Amu-i pă pat. No, de aia zâc, nu-i de joacă cu aste. Scrii dușmanii su linie pă
pomelnic, dacă-i vinovat, să-ntâmplă râu. Da primești și tu jumătate din rău pă care
l-ai pricinuit omului aceluie. Nu-L obliga pă Dumnezău să să răzbune, lasă-i în
grije Lui. Are El planu lui cu fieștecare din noi. Nu-I spune Lui ce să facă, că și tu
îțî primești rău porție...! Șezî blând, postește, roagă-te, fii bun, nimica nu are să să
atingă! Ciie care să ocupă cu așe ceva îs ai necuratului, Dumnezău nu să bagă păstă
libertatea omului, îl lasă pă fiecare să aleagă. Unii îl aleg pă diavolu păntru bunuri
lumești și trecătoare.”6 Pe lângă practici și rituri de ușurare a sufletului există,
după cum analizează și Adina Rădulescu, în studiul amintit, practici cvasi-rituali-
zate, menite a ușura moartea trupului fizic, printre care alegerea locului potrivit
pentru moarte, schimbarea locului patului sau așezarea pe pământ, precum și a
poziției adoptate-întins pe spate, cu mâinile pe lângă corp, sau pe piept. în ciuda
diferențierilor zonale, informațiile etnografice culese de pe teren converg înspre
invariabila convingere că patul este locul „unde poate s-o păcătit cel mai mult și
trăbă înștimbat. Vezi, de-aia-i bine, când înștimbi patul-io nici nu pot dumi, dacă
mă culc în pat striin-faci o cruce, că nu știi ce-o fost înainte. Faci cruce și l-ai
sfmțât.”7 Redăm și mărturia unei informatoare, sugestivă pentru ce înseamnă
asigurarea unei morți liniștite : „Familia să nu tăt plângă, lacrimile nu-1 pot lăsa pă
muribund să-și deie duhu, să desprinde mai greu de lume, de care își bănea tare rău.
Când la înmormântare îi vreme grea, îi sămn că o lăsat lumea cu greuătate.” în
6 Informator Maxim Ana


256 Mihaela Rotaru
aceeași ordine de idei, cercetătoarea completează: Condiția de impuritate și de

periculozitate nu este însă generalizată la toate categoriile de morți. Există și morți
buni, morți care au avut noroc la vite și au avut spor în toate muncile agricole și
gospodărești. Făță de acești morți, care sunt plasați pe linia strămoșilor de bun
augur dintr-o familie, atitudinea celor vii este diferită: morții nu mai sunt temuți,
nu mai inspiră nevoia de protecție, ci dimpotrivă, prezența lor în viața celor vii și
în spațiul casei și al gospodăriei reprezintă un aspect pozitiv, aducător de noroc și
prosperitate. Față de aceștia se manifestă, la scară mult redusă, ceva din venerația
simțităfață de sfinți și alte ființe spirituale în a căror prezență se produc fenomene
de ordin mistic. Iar mentalitatea populară fiind predominant magică, se încearcă,
prin intermediul măsurilor și riturilor de păstrare a norocului casei, substituirea
prezenței mortului benefic fie cu o șuviță de păr, fie cu ața cu care i-a fost luată
măsura pentru sicriu, acestea fiind îngropate simbolic în structura casei. Acestea
sunt poate ultimele rudimente ale practicării ritului înhumării morților în vatra
casei. (Rădulescu, 2008 :139). In prelungirea acestei concepții, venim cu o mărtu
risire deosebit de relevantă : „Mai demult, amu nu să mai știe de ăstea, era câte
unu, gospodar, cu noroc la uăi, marhă, are beriște câte unu, are ce are fiecare, nu-i
vorbă că cu multă muncă le-o dobândit pă tăte... ! Să rămâie norocu cășii, să pune
bine păr de-a lui sau altceva ce i-o aparțânut, să dosea, să nu să îngroape norocu
odată cu mortu.”8 Făcând referire la valorificarea și păstrarea norocului celui
decedat, cercetătoarea consideră că atitudinea de cinstire și prețuire a unui mort
benefic se va concretiza în măsuri și rituri de păstrare a norocului respectivului
mort în spațiul casei și al gospodăriei, iar, la polul opus, morții considerați impuri
și periculoși, atâtfizic cât și spiritual, vor fi ținuți la distanță, evitându-se contactul
sau contaminarea cu necurăția degajată de ei (Rădulescu,2008 -.141).
în concepția tradițională, omul care a aspirat către scopuri spirituale are o
trecere ușoară, spre deosebire de cel care s-a legat prea mult de viață și de realitatea
aceasta, de care nu este pregătit să se desprindă. „Ala care să chinuiește pă pat mult
și numa nu pote muri, să zâce că are păcate grele, tăbuie să să chinuie, să să
cutățască. Preotu face rugăciuni de dezlegare, maslu, spovadă, îl împărtășește, cere
mila și îndurarea lui Dumnezo, rostește rugăciunea la ieșirea grea a sufletului și
bolnavu să pune cât mai aproape de pământ.”9 Conform credinței populare și
dogmei creștine deopotrivă, aceste operațiuni terapeutice au rolul de curățire. Orice
neglijență în performarea lor generează ineficiența tratamentului și incapacitatea
bolnavului de a învinge forțele maligne.
Credințele populare explică suferința prelungită a muribundului prin păcate
le săvârșite, care, însă, pot fi iertate, prin spovedanie deasă și împărtășanie, vizându-
se o regenerare spirituală. Aportul dogmei creștine este precumpănitor și orientează
atitudinile înspre rituri particulare, învestite cu sacralitate. în cadrul acestora, preotul
devine oficiantul principal. Aceste atitudini s-au păstrat de-a lungul timpului, deși
8 Informator Hendea Florica

9 Informator Hendea Florica

Atitudini generate de proximitatea morții in zona etnografică Sălaj 257
nu mai corespund acelorași tipare mentalitare. „Sunt unii că nu pot muri până nu să
împacă cu cine îs certați. Trăbă să-ți ceri iertare și să te împaci din vreme, că nu să
știe dacă mai apuci să-ți ceri oarecând iertare, și pă străinu cutare, de departe, ce
faci, cum îl aduci?”10. „Tcheamă preotu păntru slujbă de dezlegare a sufletului. Să
face maslu, la bolnav, cu cel puțân tri preoțâ, ar fi bine cel puțân de tri uări. La
uăraș, poți mere amu să plătești dezlegări, sunt beserici unde să face, nu tăte, nu tăți
preoțâ să încumetă. So auzât că un preot lucra cu o vrăjitoare la de-astea, l-o
pedepsât Dumneo, l-o paralizat. Să fac Molitvele Sfântului Vasile, astea și în
noaptea de An Nou să fac, de dezlegare de farmec, vrajă, blestem, fermecătură,
legătură făcută asupra nostă.”11 „Dai pomană păntu cel mort. Iți ceri iertare în
numele lui, dacă el nu vrea, sau nu poate, de la cine știi că s-o certat cu el, până nu
să împacă și îi iertat, nu poate muri. Plătește liturghii, lași pomelnice tăt des, când
meri la uăraș, la cât mai multe beserici. Numa că la noi îi mai greu, nu pe avem
după ce mere la uăraș... Ne omorâm aice cu lucru... Când am fost la Zalău că am
fost și eu bolnavă, de era să mor, am lăsat la catedrala din centru, pomelnic păntru
nouă miercuri dupăolaltă. Miercurea îs născută io. Fiecare păntu ce zâ îi născut, de
nouă uări. Duci hane de-a bolnavului la maslu și la preot să citească pă ele. Faci
feștanie în casă.”12
După cum se vede din mărturisiri, atitudinile generate de proximitatea
morții sunt, de regulă, motivate religios, cu atât mai mult cu cât societatea tradițio
nală nu este întru totul lămurită cu ce se petrece dincolo de momentul morții.
Sufletul se desprinde mai ușor de trup, cum a reieșit din informațiile primite pe
teren, în urma unei boli îndelungate, de asemenea, pe patul morții, se zice că omul
suportă tot răul pe care l-a făcut altora, deoarece se consideră că nimic nu rămâne
neînregistrat, nici fapta bună, nici cea rea, pentru care trebuie dat socoteală. De
asemenea, ceea ce împiedică morții să se elibereze sunt regretele și durerea celor
rămași. în lumina învățăturii ortodoxe, așa cum este ea receptată în zona etnogra
fică Sălaj, dacă omul, înainte de moarte, a fost spovedit și împărtășit, și nu are
păcate grele, Biserica poate scoate sufletul din iad prin post, rugăciune, slujbe, și
fapte de milostenie ale celor din familie. Dacă, însă, omul moare nespovedit, și cu
păcate de moarte, grele, toată osteneala celor rămași puțin ajută, fiindcă nimic
necurat nu va intra întru împărăția cerurilor. Prin spovadă, văzută ca un al doilea
botez, creștinul este dezlegat de către preot de toate păcatele mărturisite, șterse de
Duhul Sfânt, tot ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat fi în cer. Tot după
tradiția bisericii ortodoxe, pentru cei ce mor sunt importante, după cum s-a văzut și
din răspunsurile oferite pe teren, spovedania generală, sfânta împărtășanie,
împăcare cu toți, rămânând în sarcina familiei să se preocupe de ușurarea trecerii
sufletului prin cele douăzeci și patru de vămi, prin patruzeci de zile de Liturghie,
parastase, dezlegări, milostenie la cei săraci, post și rugăciune. „Să ușurează dacă
10 Informator Biriș Valéria

Informator Mastan Aurica
12

258 Mihaela Rotaru
împărtășește ce-o tăinuit, secrete cum s-ar zâce, să astâmpără, păcate grele tăgădite,
mărturisite sub patrafir. De-aia îi bine să aduci preot când vezi că-i pă moarte până
poate vorbi și-i treaz, adică știe de el și poate să vorbască, sa-și ceară iertare, să să
căiască. Io am dat pomană când s-o putut, la țâgani, săraci, amărâți de-aiștea, tot ce
am avut, nuci, o dărabă de clisă, brânză, lapte, hiribe, de pă lângă casă, păntu mine,
păntu sufletul meu, să nu tinzuiesc, să mor fără să chinuiesc, să stau la pat.
Ferească Ala de Sus !Nu aștept io să-mi rânduiască alțâ ce pot io face cât îs
sanatoasă... Doamne-îț mulțam c-o fo de unde bugăt! Da, am auzât că să punea
muribundu jos, pă pământ, să-l tragă mai repide pământu. Și aceie cu haina de
nuntă, de-o fo mnire ori mnireasă. Nu știu cât ajută, mă tem că-i frecție la pticior de
lemn, nimnica tătă ca lumânarea la capătu mortului !Ce mai pote face astea ?!”13
„Să întind ouchi, să rămână întiși, să nu mai vadă ce-o lăsat în urmă, și pun
bani. Așe să poate rupe mai ușor de lume. Gura să-ntide, să steie întisă, să legă cu
on batic,să nu mai teme cu el și pă alți morți. Să aibă lângă el cruce, icoana Maicii
Domnului, lumninare, să-i fie călăuzât sufletu înspre vămi. Să acopere oglinzâle, să
întide ușe, să nu intre nime, nici mâță, câne, orice altceva să-l strâce. Să aprinde
lumninare, să să razime sufletu pă ea cănd trece pân vămi. Focu îl curăță de păcate,
nu poate muri fără lumină. Nu vede drumu la cer. Să nu treacă pisica, animalu
dracului, sau cănile, sau altă vietate, pă su pat sau păstă mort că să face strâgoi.”14
în mentalul colectiv, este puternic înrădăcinată importanța lumânării: „Să face mai
demult lumânare căt mortu de lungă, cam cât dejetu mic de subțâre, strânsă ca
șerpile. Numa bătrânii își mai aduc aminte. Să face din ceară curată, era bătrâne
care știe, ceră curată, nu plastic cum îs amu. Să aprinde nu tăt timpu, numai cât
băteau clopotile la beserică, restul să arunca în gropă să nu pună mâna oarice babă
să facă oarice pă ea, luânarea îi de sufletu mortului, îi sprijin păntu el, când să
rădică la cer.”15
Referitor la gestul de a întoarce sau de a acoperi oglinda, Ștefan Dorondel
se pronunță astfel: In imaginarul țărănesc, oglinda pare că reprezintă, intr-un mod
confuz este adevărat, hotarul dintre universul nostru sensibil și o altă lume pe care
am putea să o desemnăm ca «lumea de dincolo». Dacă ritualul trebuie corelat
întotdeauna cu un mit, o poveste sau măcar cu o reprezentare, atunci credem că
interpretarea noastră la gestul de a acoperi sau de a întoarce oglinda cu fața la
perete, imediat după ce a survenit moartea unui membru al familiei, poate fi
corectă. Acest gest este motivat de teama că sufletul s-ar putea « îneca » în apele
oglinzii. Aceste practici performate în zona etnografică Sălaj, mizează și pe puterea
magică a focului, simbol al nemuriri, al cărui funcție prevalentă este cea de
purificare. Actele implicate aveau caracter profilactic. Survenirea decesului implică
ample pregătiri, acte de pază, proceduri profilactice, cum subliniam anterior,
potrivit normelor tradiționale. în satele investigate, actele rituale și ceremoniale au
|J Informator Hendea Florica

14 Informator Mastan Aurica

Atitudini generate de proximitatea morții in zona etnografică Sălaj 259
o semnificație magică distinctă. Tot ce se întreprinde capătă un pronunțat caracter

ritualic. „Popa negreșit trebe temat, să pune mortu cu fața cătă răsărit, i să pune
lumânare aprinsă, de foc să fugă duhu cel rău, necuratu să nu s-aproptie. Diavolu
tăt dă târcoale să mai câștije un suflet. El după astea umblă, ca leu, răcnește pă cine
să apuce. îi mare veselie în iad când pune mâna pe câte unu.”16
Omul tradițional crede că oala - pentru că oala poate adăposti spiritele
potrivnice ale omului - se acoperă sau se întoarce cu gura în jos. Oala de lut s-a mai
întâlnit și cu alte roluri, de substitut ritual, în anumite contexte, odată ce numitorul
comun care leagă, spiritual, omul de oală este pământul, prezentat de credințele
populare ca un organism viu înzestrat cu simțuri și inteligență (Ghinoiu, 2008:
229). Lumânarea încolăcită devine simbol al labirintului pe care îl are de stăbătut
sufletul, până își găsește locul de odihnă. Spirala este astfel, o transpunere a
drumului ascensional și întortochiat pe care îl are de stăbătut sufletul, până la
stabilirea locației definitive. Lumânarea de mărimea mortului era confecționată de
obicei, de o femeie iertată și apărea ca un altér ego al mortului, aprinsă la anumite
momente ceremoniale. Este evident faptul că practicile acestea încetățenite în
tradiția populară sunt considerate superstiții străvechi. Așezarea mâinilor răposatu
lui încrucișate pe piept, ca atunci când se roagă, înseamnă iertare. Răpostatul cere
să fie iertat și se facă rugăciuni pentru odihna veșnică. Conform literaturii religioa
se, cel decedat e așezat cu picioarele spre ușă și cu mâinile pe piept, în cruce, cu
dreapta deasupra. Lumânările trebuie să ardă, mai ales când se trag clopotele, în
timpul privegiului și al prohodului. Ochii se închid, crezându-se că, dacă rămân
deschiși, mortul mai duce pe cineva cu el în mormânt. Literatura de specialitate
explică faptul că cel răposat se așează cu fața spre răsărit, ca la botez, deoarece
dinspre Răsărit a venit Hristos și tot dinspre răsărit va veni la Judecată. Icoana și
crucea de pe pieptul răposatului înseamnă dreapta credință, încredințarea sufletului
lui Hristos, scut împotriva îngerilor răi, care vor căuta să ia sufletul mortului (vezi
Înmormântarea și parastasele, Ed. Bunavestire, Bacău 2006). Verdeața și florile
aduse la mort amintesc de faptul că moartea este calea către viața veșnică și
pururea neveștejită. „Lumânările aprinse la căpătâiu mortului însamnă crezu nost
în Sfânta Treime, în înviere.”17 Printre actele rituale se numără și scalda, îngrijirea
mortului cea mai de pe urmă. Apa folosită este considerată spurcată, contaminată
de moarte, în consecință, se aruncă la loc ferit, să nu calce nimeni în ea (act de
profilaxie). Evenimentul morții condiționează o serie de acte, practicile prilejuite de
fenomenul morții privesc atât pe cel decedat, cât și pe cei din familie.
Actul morții trasează un corp organizat de obiceiuri, tulburătoare prin
profunzimea și stabilitatea lor: îngrijirea corpului mortului, grija pentru sufletului
acestuia, pentru destinul său spiritual, pentru noua sa condiție, mai ales în decursul
celor 40 de zile, marcate de nesiguranța călătoriei în lumea de dincolo, finalizată cu
Judecata Particulară și cu încadrarea într-o altă ordine. Practicile săvârșite vizează
16 Informator Plotuna Veronica


260 Mihaela Rotaru
schimbarea de statut și adaptarea la noua condiție, toate formele și actele rituale

converg înspre același reper. Momentul morții angajează o seamă de acte și de
preocupări: lumânarea, sicriul, crucea sunt obiecte cu caracter ritual, cu însemnă
tate deosebită în mentalitatea magico-religioasă a satului. Sicriul trebuie făcut dintr-
un lemn de calitate, „să n-aibă găuri, noduri, de pușcă mai încolo și cine știe ce să
poate băga, vietățâle pământului, să n-aibă hodină.. .Trăbuie ferit, doar îi casa
mortului, păntu veșnicie. Trăbuie să fie curat pregătit, bine întis, sfințât, de-aia și
aruncă popa cu vin păstă el.”18
Crucea se face tot din lemn de calitate, respectându-se semnificația
creștinească generalizată, dar și funcția de protecție atribuită acesteia: „Suntem
creștini, asta trăbă să să vadă, crucea îi scut și pază și păntu noi, cei vii și păntu cei
morți. Fug duhurile necurate și tăt ce-i rău să risipește la vederea sămnului sfânt.
Când te afli în primejdie, te însamnă cu crucea, de nu poți, fa cu limba, nu te știi
nime că ce faci tu... !”’9. Am remarcat de asemenea, că lumânarea are o însemnă
tate aparte, ea reprezintă lumina pe care o are sufletul în veșnicie, ca atare, ea este
indispensabilă. Moartea fără lumânare echivaleză cu întunericul veșnic, ceea ce
este de neconceput în mentalitatea țăranului sălajean : „Să te ferească Dumnezo să
nu ai pă cineva care să-ți aprindă vo lumânare! Sufletu nu vede calea înspre rai și să
pierde pă drum. Atunce diavolii îl duc în iad, la focu veșnic. Lumina de la sfantu
botez și lumina faptelor bune dacă îl mai pot ajuta. Mor fără lumânare ăia de ptier
în foc, în apă, în accidente. Da când ai un bătrân sau un bolnav în casă, cam ai
întătdeauna pregătite niște lumânări, că lumea să cam așteaptă în tă momentu.. .”20
Obiceiurile ce țin de găteala mortului se întemeiază, așadar, pe necesitați
igienice reale, cu toate că primează caracterul lor superstițios și credința că destinul
pe lumea cealaltă depinde de felul cum respectă cei vii rânduiala îndătinată, în
pregătirile de dinainte de înmormântare, în organizarea acesteia și în parastasele
periodice care urmează, la trei și șase săptămâni, șase luni, la un an, după care
amintirea mortului se mai estompează. Ansamblul obiceiurilor funerare, cu variate
aspecte caracteristice locale este bine conservat, legat strâns de mentalitatea
superstițioasă, de tradiție, de reminiscențe arhaice. Se respectă tradiția, se săvârșesc
ritualuri și practici magice, chiar și numai ca formă, împreună cu activitățile ce țin
de organizarea înmormântării, deși conținutul inițial al acestora s-a simplificat, și-a
pierdut din rigoare și semnificație.
Menționăm, la final, că metodologia cercetării de teren, întreprinsă în vara
anului 2009, în satele Hurez, Plesca, Marin, Meseșenii de Sus, Meseșenii de Jos,
Treznea, Fildu de Miljoc, Ban, Giurtelecu Șimleului, a cuprins observația participa
tivă, chestionarul, interviul și povestea vieții.
18 Informator Plotuna Veronica

19 Informator Mastan Veronica

Lista celor chestionați

Hurez - Bolba Anuța (73 ani),
Plesca- Farcaș Victoria (52 ani),
Marin - Maxim Ana (71 ani),
Meseșenii de Sus - Hendea Florica (60 ani),
Meseșenii de Jos - Biriș Valéria (67 ani),
Treznea - Mastan Aurica (62 ani),
Fildu de Mijloc - Plotuna Veronica (52 ani),
Ban - Bonțe Floare (61 ani),
Giurtelecu Șimleului - Mureșan Gheorghina (65 ani).
BIBLIOGRAFIE
BILȚIU, Pamfil - BILȚIU, Maria
2001 Fascinația magiei. Vrăji, farmece și desfaceri din județul Maramureș.
Ed.Enesis, Baia Mare.
CHEVALÍER, Jean-GHEERBRANT, Alain
1994 Dicționar de simboluri, Ed. Artemis, București.
DORONDEL, Ștefan
2004 Moartea și apa -ritualuri funerare,simbolism acvatic și structura lumii de
dincolo în imaginarul țărănesc, Ed. Paideia, București.
EVSEEV, Ivan
1998 Dicționar de magie, demonologie și mitologie, Ed. Amacord, Timișoara.
GHINO1U, Ion
2008 Mică enciclopedie de tradiții românești, Ed. Agora, București.
KERNBACH,Victor
1998 Dicționar de mitologie generală, Ed. Științifică și Pedagogică.
KLIGMAN, Gail
1998 Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară în Transilvania, Ed.
Polirom, Iași.
NEAGU, Manuéla
2007 Querida. Descântece, vrăji și obiceiuri populare românești, Ed.Aldo Press,
București.
ȘIȘEȘTEAN, Gheorghe
1999 Forme tradiționale de viață țărănescă. O cercetare etno-sociologică a
zonei Sălajului, Editor: Centrul de Conservare și Valorificare a Tradiției și
Creației Populare Sălaj-Zalău.
TERZEA-OFRIM, Lucia
2002 Ce mi-e drag nu mi-e urât. O antropologie a emoției, Ed. Paideia,
București.

EVREII - COMUNITATE FATIDICĂ MISTERIOASĂ
ȘI POPOR AL CUVÂNTULUI
Silvia CERLAT
The Jews - Fatal Mistery Community and People of the Word
Chased from country to country, always on the road, with an unfortunate

fate, the Jews, these descendants of the biblical Jerusalem, have been confronted
to humiliating and degrading situations. Despite these vicissitudes, the People of
Israel stood up and succeeded in creating its own destiny. God had chosen them
to make a covenant with them for the humanity’s wellbeing. The covenant is the
act which supposes that the two parties, God and man, commit themselves to
respect certain religious and moral decisions. In the Bible, the Jews are reminded
that they are supposed to be the nations’ “guiding light”, and they must show the
way to all their followers. The Jewish people was chosen to be the “holiness”,
that means to become the moral and spiritual perfection: “you are your God’s
holy people, and God chose you to be His people, you of all peoples on Earth”.
Choice concept doesn’t mean separation or racial superiority. It doesn’t
mean uniqueness. The purpose of choosing Israel was the carrying of divine
revelation through an apart behavior but, in the same time, to be worthy of the
name of God’s son. Israel has to purify its life, always to covet guiltlessness:
“You shall be holy, for I the Lord, your God, Tm holy” (Lev. 19, 2). Choice isn’t
a common privilege. It involves an immense responsibility: the obligation to
respect His law. God is using Israel as an instrument for the realization of His
projects in this world and Israel is using Torah to accomplish His projects
regarding this world. Torah is God’s special gift. By Torah, Iahve makes heaven
come down on earth and man tries to upgrade the earth into heaven. Torah is the
way which makes possible advancement of all the people to God, it helps them
get into the etemal Life.
Keywords: Jews, Judaism, Israel, chosen people, people of the Word
1.1 Aspecte privind conceptul de „Evreu”, „Iudaism”, „Evreitate”

Cine sunt evreii? Un stat? O rasă? O comunitate lingvistică? Sau o comu
nitate religioasă? Uneori răspunsul este afirmativ, dar de cele mai multe ori, însă,
este îndoielnic, căci “evreii sunt o comunitate fatidică misterioasă a tuturor celor
care și-au atribuit descendența din Iacob; ei sunt o comunitate misterioasă a
experienței” (Kűng, 2005:42).
Atât ca popor, cât și ca persoană - evreul este numit Israel, căci „Israel
personifică misterul omului în cel mai înalt grad, în mod existențial și din punct de
vedere istoric” (Șafran, 1997:57). începând din momentul în care strămoșul lui
Iacob a luat numele de Israel, evreii se vor numi „fiii lui Israel”, iar mai târziu
„poporul lui Dumnezeu”. Egiptenii îi numeau „evrei”, dând acestui nume “un sens

Evreii - comunitate fatidică misterioasă și popor al cuvântului 263
peiorativ, legat fie de condiția lor de străini, fie de starea lor de robie” (Eisenberg,
1993:15).
Cuvântul „evreu” se poate traduce prin „persoană care „traversează”; nomad;
descendent al lui Eber” (Runes, 1997:91). Termenul „eber” înseamnă „cel de
dincolo”, adică persoană care a trecut cursul unui râu și a sosit pe malul celuilalt.
După consemnările făcute de ei înșiși, evreii au trecut peste ape venind din
Chaldeea și până în Țara Sfântă - Palestina. Este vorba, deci, de „o emigrație care
sta la baza constituirii unui popor între alte popoare” (Stan, 1991:307).
După legile halahice, evreul se definește ca „orice persoană născută dintr-o
mamă evreică sau orice persoană convertită la iudaism” (Wigoder, 2006:224).
Halaha prevede modul în care oamenii trebuie să se comporte și desemnează linia
de viață care trebuie parcursă conform preceptelor Toréi. Ea este dezvoltarea logică
datorată multor generații de oameni de știință a teoriei concepute de Ezra pentru
mântuirea poporului lui Israel. „Scopul Halahei este să mențină vie conștiința
evreiască” (Cohen, 1999:39). Convertirea halahică presupune și un ritual: pentru
bărbați, tăierea împrejur și cufundarea completă (tevila) într-o baie rituală sau altă
apă autorizată, iar pentru femei, numai tevila.
Unii susțin că „oricine se simte solidar cu soarta poporului evreu poate fi
considerat evreu” (Wigoder, 2006:224), alții au sugerat că evreu este oricine este
considerat ca atare de către neevrei.
In sens mai larg, „termenul desemnează orice descendent al vechilor iudei
care practicau religia iudaică și care face parte dintr-un grup etnic sau cultural
răspândit în întreaga lume” (Enciclopedia Universală Britanică, 2010:9).
în baza marii tradiții iudaice a fost stabilită o dublă definiție a conceptului
evreu:
In sens etnic (apartenența la poporul evreu), este evreu orice copil al unei
mame evreice sau al unui tată evreu: în acest sens, deci, „este evreu cel care prin
descendnța sa - fie că este credincios sau necredincios, fie că aparține de o sinagogă
sau nu, fie cu plăcere sau contra voinței sale - aparține de comunitatea fatidică
evreiască” (Kung, 2005:572).
în sens religios (apartenența la religia iudaică), este evreu orice om care
împărtășește credința în unicul Dumnezeu al lui Avraam, Isaac și Iacob, credința în
alegerea poporului și tăgăduirea țării: în acest sens, este evreu cel care prin credința
sa - fie că este sau nu în legătură cu o sinagogă, fie că e ortodox, conservator sau
reformat, fie că din naștere sau prin convertire - aparține de comunitatea de
credință evreiască.
Poporul evreu cu deosebire ilustrează lupta stăruitoare pe care o atestă
istoria la fiecare pas, lupta omului cu lumea, și a lumii cu Dumnezeu, lumea
întreagă devenind treptat un nou Israel. De fapt, Israel chiar așa se traduce: “cel
care luptă cu Dumnezeu” (Fac. 32,29). Cuvântul ebraic „Israel” este compus din
doi termeni: verbul „sarah” = el a luptat și forma prescurtată a numelui lui
Dumnezeu “El”. Numele de “Israel” era de fapt un nume profetic. “Se profețeau

264 Silvia Cerlat
două lucruri semnificative pentru istoria descendenților patriarhului. în primul rând

se putea avea în vedere caracterul poporului născut din lacob, un popor care s-a
luptat pe tot parcursul istoriei sale pentru a-și păstra prerogativele de popor
preferat” (Semen, 1996:22). Cea de a doua semnificație propusă de unii experți mai
puțin familiarizați cu limba biblică susține că termenul „Israel” ar însemna „bărba
tul care L-a văzut pe Dumnezeu”. Este o interpretare greșită, pentru că cuvântul
ebraic este “Israel”, iar nu “Ișrael”. S-ar putea mai degrabă interpreta textul ca refe-
rindu-se la o luptă în duh, pe care o dă patriarhul cu sine însuși, cu propria-i voință
de a accepta sau nu invitația, propunerea divină de a deveni tatăl celor preferați.
„Iudaismul este una din puținele religii naționale ale lumii antice care s-au
păstrat, cu mici modificări, până în zilele noastre” (Tocarev, 1976:343). Conform
Sylviei Anne Goldberg: cuvântul ebraic iehadut (iudaism) a apărut odată cu
Emanciparea de la sfârșitul secolului al XVIlI-lea și începutul secolului al XIX-lea,
termenul a devenit ambiguu.
Cuvântul iehadut are trei înțelesuri care în engleză se exprimă prin trei
cuvinte: „iudaism”, „evreitate” și “evreime”. Cuvântul „evreitate” acoperă întregul
complex al faptului de a fi evreu, incluzând elemente etnice și seculare. „Iudais
mul” se referă la ceea ce se numește tradiție. „Adevărul este că iudaism/evreitate se
referă la sacru” (Wigoder, 2006:11).
Viața omului se petrece în apropierea sacrului și, din această proximitate,
se naște sensul suprem al existenței. Omul nu există separat de Dumnezeu. “Omul
este frontiera divinului” (Heschel, 2001:268), de aceea, evreii se definesc în primul
rând prin religia lor și nu doar printr-o cultură seculară și un sentiment cvasi-națio-
nal. Limba română permite o oarecare distincție între „iudaism” și „evreitate”, primul
termen fiind înțeles ca reflectând mai ales dimensiunea religioasă a definiției. în
realitate însă, termenul de „iudaism” exprimă un concept global care nu se limitea
ză la aspecte rituale. Iudaismul a fost deseori descris ca un mod de viață integral
sau ca o „civilizație”. Este o sacralizare a tuturor aspectelor vieții. Iudaismul este
forța unificatoare care creeză sentimente frățești între majoritatea evreilor lumii,
este “cel care modelează comunitatea iudaică și oferă criterii pentru ceea ce ar
putea constitui evreitatea” (Frunză, 2006:18).
1.2. Evreii - „poporul lui Dumnezeu” și „neam ales”

“Iudaismul este căutarea omului de către Dumnezeu” (Heschel, 2001:574),
iar Israel este „poporul ales” căruia i se încredințează misiunea de a răspunde
căutărilor Lui. Alegerea lui Israel n-a fost arbitrară. Dumnezeu nu poate fi acuzat
că uzează de favoritism. Ideea unui popr ales nu sugerează preferința pentru un
popor bazată pe o descriminare a vreunui număr de popoare. „Semnificația acestui
termen este autentică în relație cu Dumnezeu mai degrabă decât în relația cu alte
popoare. El semnifică nu o calitate inerentă poporului, ci o relație între popor și
Dumnezeu” (Heschel, 2001:575).
Esența iudaismului constă în conștiința unei relații de reciprocitate între
Dumezeu și om, a unui fel de a fi împreună cu El care sălășluiește în veșnică

alteritate. Căci sarcina de a trăi e deopotrivă a Lui și a noastră, tot astfel și răspun
derea. Avem și drepturi, nu doar obligații; angajamentul nostru suprem este și
supremul nostru privelegiu. Dumnezeu a încheiat un legământ cu omul pe vecie, o
legătură reciprocă în care nu numai omul, ci și Dumnezeu e angajat. „Legământul
dintre Iahve și Moise instituie o paradigmă diatică, cea a relaționării între un
Dumnezeu unic și un popor ales ca subiect teofanic” (Frunză, 2001:197). Structura
Legământului implică o relație între două subiecte ce se angajează și responsabi-
lează reciproc. Sarcina noastră este să ne conformăm interesului Lui, să îndeplinim
viziunea Lui despre sarcina noastră. în relația cu Dumnezeu, omul nu este pasiv,
așteptând totul de la Cel Atotputernic, ci este un asistent activ. Omul iese din sine și
„întâlnește un întâlnitor” (Berkovits, 1962:7) cu care intră într-o relație de recipro
citate. „La început este relația” (Buber, 1992:44), și această relație “are la bază un
eu și un tu” (Bidian, 1956:195). De dragul normei unei existențe străine, Eul iese
din limitele sale, din norma existenței sale și se supune de bunăvoie noului mod,
pentru ca astfel să-și includă propriul Eu în Eul altei ființe. Ridicându-se deasupra
frontierelor naturii sale Eul iese din îngrădirea spațio-temporală, intrând în
Eternitate.
„în fiecare Tu rostim eternul” (Buber, 1992:33), adică toate întâlnirile cu un
Tu sunt doar căi spre realizarea relației pure, a acestei întâlniri cu Prezența eternă.
Israel este deci poporul lui Dumnezeu nu numai fiindcă știe că vine de la
El, el face parte din Dumnezeul său, și simte că este în relație cu El. Israel este
poporul lui Dumnezeu pentru că el vrea să meargă înaintea Lui, ca să-L anunțe și
să-L însoțească și mergând după El, să-L urmeze. „Acest Dumnezeu nu îi dă doar o
idee despre existența Sa; nu îl conștientizează că El l-a conceput în mod special, că
l-a creat în mod special, nu îl face să simtă că El l-a predestinat, chiar înainte de a-1
concepe și a-1 crea, nu îl învață doar că după ce l-a creat El l-a cunoscut, ales,
format, nu îl face să simtă că este pentru El o persoană, Persoana, ci că este menit
să coopereze cu El, îi revelează că El este pentru Israel o Toră, Tora. Dumnezeu
devine pentru Israel o Toră, o învățătură care îl învață cum și de ce să acționeze.
Dumnezeu, El însuși, se realizează anume pentru Israel în Tora, pentru că aceasta
să se poată realiza, prin ea, și să realizeze, potrivit acesteia ceea ce Dumnezeu îi
cere să facă: să poarte această Toră în lume, Să I-o facă cunoscută, să-I recomande
să accepte „Comandamentul simplu” din care decurg poruncile etice de bază,
urmare a recunoașterii suveranității și legislației lui Dumnezeu" (Șafran, 2002: 22).
Dumnezeu se slujește de Israel ca de un instrument pentru realizarea
proiectelor Sale în această lume. Israel se slujește de Tora pentru a aduce la îndepli
nire proiectele lui Dumnezeu cu privire la această lume. E evident că poporul ales
nu se putea făli cu vreo superioritate excepțională și înnăscută, care să-l fi îndreptă
țit să merite distincția pe care i-a acordat-o. Statutul său priveligiat i-ar fi retras de
îndată ce ar părăsi Tora. în afară de aceasta „Israel nu trebuie să considere Tora ca
bunul său exclusiv” (Cohen, 1999: 120). Dimpotrivă, ea este destinată omenirii
întregi. “Doctrina respunge părerea care atribuie iudaismului rabinic un caracter
îngust, un exclusivism etnic” (Cohen, 1999:121). Chiar și sacrificiile celebrate în

266 Silvia Cerlat
Templu se efectuau având în vedere întreaga omenire, binele ei. „în a opta zi a
sărbătorii tabernacolelor erau oferiți 70 de boi tineri, ca jertfă în favoarea celor 70
de națiuni” (Suk. 55 b).
Alegerea lui Israel nu înseamnă recunoașterea unei calități deosebite a
acestui popor în fața tuturor celorlalte popoare, ci un angajament deosebit. Nu prin
mândrie și faptul de a fi încrezut, ci doar prin îndeplinirea obedientă a preroga
tivelor legământului, devine Israel îndreptățit la alegerea sa ca popor al lui
Dumnezeu.
1.3 Israel - popor al Cuvântului

Atașamentul evreilor față de Sfânta Scriptură a determinat posteritatea să-i
atribuie acest apelativ. Analiza retrospectivă a acestui atașament față de Scripturi
arată că “între popor și Carte există o relație vie, existențială” (Petercă, 1999: 9).
Prin forța tradiției orale și apoi a celei scrise evreul a conștientizat faptul că în Carte
este cuprins cuvântul viu al lui Dumnezeu și că toate făgăduințele Sale sunt adevă
rate. „Cuvintele acestea nu sínt în deșert date vouă, ci acestea sínt viața voastră și
prin acestea veți trăi multă vreme...” (Dt 32, 47). în cuvinte e viața celui ce le
rostește, viață comunicată celui către care le adresează. Cuvintele Domnului sunt
busolă și hrană și “ne conduc la misterul înțelepciunii supreme” (Yohai, 10).
“înțelepciunea este Cuvântul lui Dumnezeu prin aceea că deschide tuturor puterea
de înțelegere a tainelor și a necunoscutelor” (Origen, 1982: 57). Dumnezeu vrea ca
oamenii să descopere în lucrările Lui misterul înțelepciunii. Ori, lucrările Domnului,
sunt cuvintele Scripturii, căci nu este un singur verset din Scrierile Sfinte, oricât de
neînsemnat ar părea la prima vedere care să nu ascundă mai multe cărări care
conduc la Cuvântul.
Istoria este percepută, potrivit unei psihologii iudaice aparte ca un loc de
manifestare “hic et hune” a Cuvântului; evreul recunoștea în cuvântul scripturistic
“forța restauratoare a ontosului uman” (Chirilă, 2000:9). Noua concepție remarcată
are o dimensiune eshatologică evidentă. Cartea, adică revelarea dumnezeirii,
rămâne o realitate continuă a veșniciei. Tora se revelează ca o chemare. Dumnezeu
ia legătura cu omul prin Tora. El I se arată prin Tora pentru că omul nu poate “să
sesizeze substanța lui Dumnezeu” ci numai să-L recunoască sub “veșmântul
Toréi”. Dar caracterul teofanic nu exclude caracterul de lege a Toréi. Dumnezeu ne
revelează Tora Sa nu numai ca o chemare pentru a trăi “în Dumnezeu”, ci mai ales
pentru a trăi “cu Dumnezeu”, urmând legile Sale. Apropiindu-ne de Scriptură, de
Cuvântul nepieritor al lui Dumnezeu, făptura noastră începe să se rostuiască, să se
înțelepțească. “Cuvântul ce trezește în noi trebuința răspunderii la chemările unei
vieți mai înalte ne mână sau ne atrage înainte spre a ne face tot mai asemenea Lui”
(Nyssa, 1982:147). Și devenind asemenea Lui ni se cere să ținem aprinsă scânteia
dinăuntrul nostru și să lăsăm chipul nostru să reflecte lumina Lui.
La poporul evreu, care nu este numai “poporul cărții” ci și “poporul
interpretării cărții”, vocația grandioasă a interpretării reprezintă o modalitate de a fi

responsabili față de Dumnezeu și chiar pentru Dumnezeu, în așa fel încât El să

rămână viu. De aceea, prima grijă a oricărui interpret trebuie să fie evitarea
“textolatriei”. Mai mult decât atât, iudaismul talmudic, reclamă necesitatea ca
textului să i se dea un sens infinit prin corespondență cu infinitatea divină. A
rămâne la un sens unic al textului echivalează cu a-1 apropia pe Dumnezeu
limitându-L. “Fiecare cuvânt al Scripturii divine este asemenea unei semințe care,
odată aruncată în pământ, renăscută în spic, se ramifică înmulțit, și aceasta cu atât
mai mult cu cât un agricultor iscusit va dedica mai multă muncă semințelor ori se
va bucura de avantajul unui pământ mai fertil” (Origen, 2006:63). Când un om se
apropie de Scriptură, “ea îi vorbește prin perdeaua care îl desparte încă de ea. Omul
începe atunci să înțeleagă puțin câte puțin. Aceasta este interpretarea silogistică.
Apoi, ea vorbește omului printr-un văl transparent. Omul a ajuns atunci la interpre
tarea simbolică. In sfârșit, când obișnuința l-a familiarizat pe om cu Scriptura, ea i
se arată față în față și își revelează misterele pe care le ascunde de la începutul
timpurilor” (Yohai, 13). Dumnezeu se face cunoscut potrivit înțelepciunii fiecăruia;
fiecare om se poate atașa spiritului înțelepciunii potrivit deschiderii spiritului său.
Trebuie doar să fim asemeni unui negustor care caută mărgăritare frumoase și
găsind mărgăritarul ascuns, adică pe Hristos, ne vom îmbogăți cu “cuvintele vieții
veșnice” (In 6,68) “și-L vom simți pe El însuși nu numai ca cuvânt rostit, ci ca
Cuvânt cuvântător în noi, ca Persoană cuvântătoare în supremă intimitate, plină de
un nesfârșit interes pentru noi” (Nyssa, 1982:194).
Israel este și va rămâne poporul care știe să întrevadă dincolo de episteme
“logosul” creator a toată înțelepciunea și face ca acesta să se reverse restaurator în
creație ca întrupare a Logosului Scripturii.
BIBLIOGRAFIE
*** Enciclopedia Universală Britanică, Voi. 6.E - G, 2010, Editura Litera, București;
BIDIAN, Augustin Alexandru
1956 Ideia de transcendență în teologia dialectivă protestantă, în “Studii
Teologice”, nr. 3-4;
BERKOVITS, Eliezer
1962 Studies in Torah Judaism. A Jewish Critique of the Philosophy of Martin
Buber, Yehiva University, New York;
BUBER, Martin
1992 Eu și Tu, Editura Humanitás, București;
CHIRILĂ, Ioan
2000 Qumran și Mariotis - două sinteze ascetice - locuri ale îmbogățirii
duhovnicești, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;
COHEN, A.
1999 Talmudul, Traducere din franceză de C. Litman, Editura Hasefer,
București;

268 Silvia Cerlat
EISENBERG, Josy
1993 O istorie a evreilor, Traducere de Jean Roșu, Editura Humanitás,
București;
FRUNZĂ, Sandu
2001 Filosofie și Religie, Editura Limes, Cluj-Napoca;
2006 Filosofie și Iudaism, Editura Limes, Cluj-Napoca;
HESCHEL, Abraham Joshua
2001 Omul nu e singur. O filozofie a iudaismului, Traducere de Viviana Prager,
Editura Hasefer, București;
2001 Dumnezeu în căutarea omului. O filozofie a iudaismului, Traducere de
Ștefan Iureș, Editura Hasefer, București;
KÜNG, Hans
2005 Iudaismul, Traducere din limba germană de Edmond Nawrotzky-Török,
ORIGEN
1982 Despre principii, Scrieri alese, Partea a treia, în Părinți și Scriitori
Bisericești, Voi. 8, Editura IBMBOR, București;
2006 Omilii și adnotări la Exod, Editura Polirom, București;
PETARCĂ, Vladimír
1999 Regele Solomon în Biblia ebraică și cea grecească. Contribuție la studiul
conceptului de midraș, Editura Polirom, București;
Rabbi Simeon ben Yohai, Rabbi Eleazar
Zoharul- Cartea Splendorii, Editura Antet, București;
RUNES, Dagobert
1997 Dicționar de iudaism, Traducere din limba engleză de Viviana Prager,
SEMEN, Petre
1996 Personalitatea lui Moise și valoarea poruncilor date prin el, în „Teologie
și viață”, Revistă de gândire și spiritualitate, III, nr. 1-6, ianuarie-iunie;
Sfântul Grigorie de Nyssa
1982 Scrieri, Partea întâia, Editura IBMBOR, București;
ȘAFRAN, Alexandru
1997 înțelepciunea Cabalei, Traducere de Țicu Goldștein, Editura Hasefer,
București;
2002 Israel și rădăcinile sale, teme fundamentale ale spiritualității evreiești,
Traducere de Țicu Goldștein, Editura Hasefer, București;
TOCAREV, A.
1976 Religia în istoria popoarelor lumii, Editura Politică, București;
WIGODER, Geoffrey redactor coordonator
2006 Enciclopedia Iudaismului, Traducere de Radu Lupan și George Weiner,
Editura Hasefer, București.

ANTROPOLOGIE

TIPOLOGIA ȘI SIMBOLISMUL ORNAMENTICII
PORȚILOR MONUMENTALE
Mihaela MUREȘAN
La typologie et Ie symbolisme des portes monumentales
La porte est le symbole d’un passage et d’une transformation, d'une étape

parcourue. Comme le pont, elle sépare et lie deux états, deux mondes, deux
territoires. Acces vers un autre univers, la porte et le seuil sont des symboles de
facture mythique. La porte est le lieu par oü on fait la communication entre une
familie et le monde étranger de l’extérieur, c’est-â-dire au-delâ du cercle magique,
représenté par la palissade qui clöture la maison et le foyer et qui défend la familie
des dangers extérieurs.
La porte accomplit, dans la vie du peuple roumain, le röle d’une créature
magique, qui veille ă tous Ies actes capitaux de la vie d’un individu. La porte veille
au mariage et sous la porte on emporté le mort vers sa tömbe. Dans certains cultes,
Ies rituels de passage d’une étape de la vie dans une autre sont symbolisés toujours
par le passage sous une porte. Par conséquent, la porte représente la vie mérne,
c’est-â-dire la familie.
Pendant les périodes critiques de l’année, lorsque les forces maléfiques
étaient extrémement actives, on prenait des mesures supplémentaires pour la
défense des portes. Pendant Ies Pâques on faisait des croix avec la bougie sur la
porte; le Saint-Georges, Ies Armindeni (le 1-er Mai) ou pendant la fete de
l’Annonciation on mettait des rameaux d’arbres fleuris ou de petites couronnes de
saule bénie â l’église. Contre les revenants on graissait Ies portes avec de l’ail et on
mettait des branches de ronce ou de d’épine nőire, qui, par leurs épines, chassaient
les mauvais esprits. Les portes étaient purifiées par du feu et de la fumée rituels â
l’occasion du pacage des troupeaux.
Toute une mythologie et symbolique extrémement complexe est inscrite
dans la forme et l’omementation des portes monumentales, sur lesquelles on a
sculpté les i magos des animaux apotropaîques et des symboles astraux, dont le role
était de défendre la familie de l’intrusion des forces maléfiques et d’assurer la
prospérité de la familie. Parmi Ies plus répandus éléments apotropaîques on peut
distinguer: le serpent, la rosette, la corde tordue, des motifs phytomorphes stylisés
(le zigzague, le rhombe, Ies dents du loup etc.). L’évolution des motifs
omementaux des portes en bois a pour conséquence, durant le temps, la perte des
valences magiques et apotropaîques et la victoire de l’élément décoratif.
En étudiant la typologie et la symbolique des portes monumentales sur
tout le territoire roumain, Petru Caraman remarque le fait que dans Ies Carpates de
la Moldavie et de la Bucovine, Ies portes ont la plus simple forme architectonique
et décorative, pendant que celles des montagnes d’Olténie et de la Valachie, du sud
de la Transylvanie (des départements Hunedoara, Sibiu et Țara Oltului, mais
surtout de Maramureș), sont tout â fait remarquables par leur omementation
complexe.

272 Mihaela Mureșan
Mots-clés: Porte monumentale; la typopogie des portes; le symbolisme

des portes; les coutumes liées aux portes; motifs décoratifs; l’évolution des
omements.
Poarta, reprezintă, împreună cu gardul, elemente care marchează și delimi

tează universul gospodăriei țărănești. Aparent un element secundar în cadrul gospo
dăriei, ea este mijlocul prin care se realizează legătura între universul familial și cel
exterior, simbolul unei treceri și al unei transformări, al unei etape parcurse.
Asemenea podului, ea separă și leagă două stări, două lumi, două teritorii și repre
zintă intrarea în spațiul fundamental al universului familial.
Simbolismul porții este cuprins în următoarea ghicitoare: "Eu la orice casă
/ Sunt slugă aleasă; / Eu pe orișicine / întâmpin când vine; / Când pleacă afară, / Eu
îl petrec iară". (Teodorescu, 1982)
Din cele mai vechi timpuri, porțile erau sacralizate și puse sub oblăduirea
unor zei importanți ai panteonului popoarelor. La romani, ianua (care însemna)
"poartă, ușă", era dată în stăpânirea lui lanus - păzitor al porților și al pragurilor,
zeul tuturor începuturilor, patron al timpului și al ciclurilor vieții din natură și
societate. Lui îi era consacrată prima lună a anului (ianuarius: poarta anului). Porțile
cetăților antice, ale catedralelor, ale curților oamenilor, prin omamentica lor, repre
zentau concentrări de energie sacră, capabilă să oprească răul, să alunge duhurile
malefice, să purifice pe oricine pătrundea în incinta teritoriului sacru străjuit de ele.
(Evseev, 1998: 378)
în poveștile populare românești întâlnim adeseori interdicția de a trece
printr-o poartă bine închisă sau păzită, nerespectarea acesteia putând atrage după
sine mari nenorociri dar și o victorie. Legătură între lumi și între stări ale ființei, loc
al plecărilor și al sosirilor, poarta este simbolul ambiguității care fixează ființa într-
un spațiu de nesigură tranziție.
Datorită arhitecturii, proporțiilor impresionante și ornamenticii lor extrem
de complexe, etnologii, antropologii sau istoricii de artă au manifestat un interes
deosebit pentru porțile monumentale românești și îndeosebi pentru partea lor
transversală pe care au comparat-o când cu o "căsuță", când cu o "ladă de zestre",
când cu un sicriu (sau sarcofag). (Evseev, 1998:379)
Deși subiectul a mai fost tratat de mari cărturari precum N. Iorga, G.
Oprescu, P. H. Sthal, I. D. Ștefănescu, T. Papahagi sau P. Petrescu, cele mai semifi-
cative studii apărute pe această temă sunt cele ale eminentului folclorist și etnolog
Petru Caraman (Porțile monumentale ale României, redactat de două ori, ultima
dată în 1974) și a lui Francisc Nistor (Poarta maramureșeană, VPITț. Datorită
lipsei unor cercetări serioase și a culegerii de materiale, nu s-a putut realiza o
clasificare a porților monumentale de către istoricii de artă. Antropologul P.H.
Sthal considera că preocuparea țăranilor români pentru poartă se datorează doar
funcției sale reprezentative. Masivitatea porții și bogăția ornamentației a fost
adeseori în flagrantă contradicție cu modestia casei țărănești.
Dacă majoritatea celor care au cercetat acest element arhitectural au
apreciat esteticul ca fiind primordial, o teorie interesantă și absolut originală în

Tipologia și simbolismul ornamenticii porților monumentale 273
literatura de specialitate, asupra originii și semnificației porților monumentale

românești, este dezvoltată de Petru Caraman, care face legătura între acestea și
înmormântarea supraterestră considerând că forma prismatică a acoperișului nu a
avut întru început o funcție practică, aceea de protejare împotriva intemperiilor, ci
una rituală.
în capitolul Considerații asupra genezei și semnificației lor, autorul
menționează faptul că „Teritoriul Daciei antice a fost din veac țara pădurilor. Un
strălucit vestigiu al acestei civilizații a lemnului îl constituie porțile monumentale
ale Maramureșului ca și cele din alte ținuturi ale României. Dacă materialul
perisabil al porții monumentale nu a putut rezista intemperiilor (...) poarta nu a
murit. Ea fost salvată de vigoarea unei tradiții, care s-a dovedit fără de moarte. (...)
Oricât de tare este lemnul din care sunt construite ele, (...) el nu poate rezista mai
mult de patru sau cinci generații. De aceea nu posedăm vestigii de porti dintr-un
trecut îndepărtat care să ne permită a urmări evoluția aspectului lor arhitectonic,
precum și evoluția sculpturilor de pe stâlpi, de pe gardul lor superior sau chiar de
pe porțile propriu-zise, de la o epocă la alta”. (Caraman, 2006: 22)
Referitor la terminologia acesteia, P. Caraman afirmă: „De ce îi spunem
poartă monumentală ? Pentru că frapează nu numai prin frumusețea ei, ci și prin
proporțiile sale care dau impresia de grandios. (...) Pentru a satisface nevoile
gospodărești, o poartă simplă ar fi fost de ajuns. (Dar) ea stă în flagrant contrast cu
căsuța deosebit de modestă din interiorul curții aceluiași stăpân. (...) Grija specială
pe care o manifestă gospodarul de a o face cât mai frumoasă și mai importantă, ne
lasă să înțelegem că ea reprezintă ceva mai mult decât o poartă banală, că ea este
într-adevăr opoartă-monumenf. (Caraman, 2006: 23)
Pe de altă parte, în 1960, Francisc Nistor a inventariat porțile din provin
ciile istorice „Țara Maramureșului” și „Țara Lăpușului”. La data inventarierii a mai
găsit 785 de porti și vranițe de diferite tipuri constatând că multe exemplare din
cele studiate cu ocazia cercetărilor de teren, întreprinse în perioada 1934-1960,
dispăruseră, fie datorită degradării lor în cursul vremii, fie datorită faptului că au
fost stricate de proprietarii care au utilizat lemnul în alte scopuri. Din totalul
porților invenatriate, 16% au fost executate de membrii familiei respective, 44,5%
au fost construite de așa-numiții meșteri pe seama lor, iar 39,5% au fost construite
de meșterii de meserie. (Nistor, 1977:11) Materia primă era stejarul sau gorunul
(pentru porti și vranițe) dar și bradul (pentru aripi, porti, fruntar și acoperiș).
Deosebirea esențială dintre poartă și vraniță constă din faptul că prima are
două aripi, care se împreună pe centrul intrării, în timp ce vranița are o singură
aripă, care se rotește într-o singură direcție. Piesele componente ale unei porți sau
vranițe sunt: stâlpii, aripile porții, fruntarul (pragul de sus al porții), chitușii, pragul
de jos, pragul de sus al portiței, streajele, urșii, botele, portița, fundătura (partea de
deasupra portiței), hăizașui (acoperișul), amnarele, brâul, țâțânile, batea, zăvorul,
cepurile, cornii și perinile. (Nistor, 1977:22)
Din punct de vedere arhitectonic, P. Caraman identifică o serie de variante,
care permit tipologizarea acestora după cum urmează:

a. Porțile cu trei stâlpi de aceeași înălțime între care sunt încadrate poarta
mare cu cele două aripi și portița. Are un acoperiș în două pante care
pornesc de pe culme. Este acoperită cu șindrilă tăiată în "solzi de pește"
sau" coadă de rândunică".
b. Tipul asimetric care are doi stâlpi înalți, care încadrează poarta mare și un
stâlp lateral mai scund care, împreună cu unul din stâlpii înalți, încadrează
portița.
c. Tipul perfect simetric cu trei porti, având poarta mare la mijloc încadrată
de doi stâlpi înalți și câte o portiță laterală încadrată între un stâlp înalt și
unul mai scund marginal.
d. Tipul perfect simetric tot cu trei porti, una mare la mijloc și câte o portiță
laterală, care are patru stâlpi de aceeași înălțime.
e. Tipul porților cu cinci stâlpi, care oferă adăpost spre drum pentru trecători
și două porti: poarta mare la mijloc și o portiță lateral
f. Același tip al porților cu cinci stâlpi, care oferă adăpost atât înspre drum
pentru călători cât și spre interiorul curții pentru cei ai casei.
g. Tipul decadent - care desemnează variante mai noi de porti monumentale
unde lemnul este înlocuit, parțial sau total, cu piatră, cărămizi, beton sau
metal. (Caraman, 2006:24)
în ceea ce privește construcția prismatică de deasupra porților, în funcție
de tipul de poartă, ea se întinde fie pe tot șirul de stâlpi, în cazul stâlpilor de aceeași
dimensiune, fie separat deasupra porții mari și a portiței sau portițelor laterale.
„Este evident faptul că aceste porti au luat naștere în primul rând dintr-o
necesitate practică, de ordin gospodăresc, ca orice poartă. (Dar, n.n.) ce finalitate a
fost urmărită prin acea construcție de pe stâlpi, care se prezintă ca o încăpere
prismatică ? Pe cine sau ce trebuia să adăpostească ea ? Să fie o simplă specie de
acoperiș, (...) un adăpost pentru oameni, (...) un alt adăpost menajer ?”, se întreba
P. Caraman. (Caraman, 2006: 25)
Autorul nu vede nimic practic în aceasta ci, dimpotrivă, "o serioasă piedică
pentru circularea carului cu ian". O abordare etnologică comparatistă îl determină
să observe asemănarea porților monumentale românești cu un arc de "triumf1 a
cărui prototip este "mormântul pe stâlpi din regiunile unde exista uzul de locuințe
lacustre". (Caraman, 2006: 26) Totodată consideră că nu trebuie eliminată ipoteza
unei "influențe romane directă, venită în Dacia chiar prin coloniștii romani" deoarece
"porțile monumentale românești conservă până azi (...) vestigiul vechiului sarcofag".
Analizând diferitele tipuri de înmormântare cunoscute, P. Caraman
consideră că "cea mai veche formă de înmormântare este cea aeriană, pe o platfor
mă suspendată în arbori", rezultată, conform etnologului Julius Lips, din "adorarea
soarelui, caracteristică popoarelor patriarhale". (Caraman, 2006: 29) O formă
intermediară, între înmormântarea pe platforma aeriană și îngroparea în pământ, o
reprezintă vechile "căsuțe pe morminte, un fel de sicrie de lemn plasate pe movila
mormântului, în dosul crucii de la căpătâi - a căror arie se întinde din Siberia și
până în Polonia de est". (Caraman, 2006: 27)

Tipologia și simbolismul ornamenticiiporților monumentale 275
"O dovadă indirectă că uzul funerar ai căsuțelor pe morminte (...) a fost

odinioară bine cunoscut românilor, pare să ne fie oferită de acele bocete, care
exprimă dorința mortului, adresată rudelor apropiate, de a-i face o fereastră la sicriu
ca să poată privi lumea albă ori de câte ori îl va ajunge dorul de ea și de ai săi",
obicei menționat de S. FI. Marian în "înmormântarea la români", (capitolul bocete).
Un străvechi rit funerar, atestat în contemporaneitate la tribul Baluba din
centrul Africii, constă în îngroparea morților familiei la ușa de intrare în colibă,
sub prag, sau în fața porții. (Caraman, 2006: 31) în folclorul arab există numeroase
legende a căror erou e Alexandru Machedon. Una dintre el povestește că acesta a
trecut în drumul său pe la un neam de oameni săraci de tot, care nu posedau nimic
din bunurile lumii acesteia. "Ei săpau morminte pentru morți la porțile casei lor și
în orice clipă vizitau aceste morminte, măturau praful de pe ele curățindu-le și
mergeau la ele, ca să se închine acolo marelui Alah. "întrebându-1 pe împăratul
acelui popor care este motivul pentru care își sapă acolo mormintele, acesta i-a
răspuns: Pentru ca să putem privi la ele și să ne aducem mereu aminte de moarte,
spre a nu uita de viața viitoare și spre a pieri din inimile noastre dragostea pentru
viața pământească".
„Admițând că obiceiul primitiv de a se înmormânta morții familiei în
preajma casei ar fi putut ajunge și în Europa (în special în cea de sud-est), fiind
adoptat parțial de vechii locuitori ai Daciei, urmat apoi de obiceiul înmormântării
aeriene pe stâlpi și imaginea arcului de triumf implementată de coloniștii romani,
putem avea imaginea evoluției tematice și decorative a acestei construcții arhitecto
nice, conchide autorul.” (Caraman, 2006: 32)
Tipologizarea propusă de F. Nistor, în funcție de numărul stâlpilor, de felul
în care era construită portița, de porțile laterale și de forma acoperișului, cuprinde 17
variante: - vraniță pe 3 stâlpi scunzi, fără acoperiș; vraniță pe 3 stâlpi scunzi, cu
portiță laterală acoperită; vraniță pe 3 stâlpi înalți, cu acoperiș unic; vraniță pe 3
stâlpi, cu acoperișuri distincte pentru parte centrală și pentru portiță; vraniță pe 4
stâlpi, cu 3 acoperișuri distincte, cel central mai înalt, iar cele laterale, ale portițelor,
mai scunde; vraniță pe 5 stâlpi, cu un singur acoperiș, având doar o portiță; vraniță cu
cumpănă, pe 3 stâlpi, cu portița laterală descoperită; vraniță cu cumpănă, pe 3 stâlpi,
cu portița laterală acoperită; poartă mică (portiță), pe 2 stâlpi, acoperită; poartă pe 3
stâlpi, neacoperită; poartă pe 3 stâlpi, având acoperită doar o portiță laterală; poartă
pe 2 stâlpi înalți, acoperită, fără portiță; poartă pe 3 stâlpi, cu portiță laterală, sub un
singur acoperiș; poartă pe 3 stâlpi, acoperită, cu două portițe laterale acoperite
distinct; poartă pe 4 stâlpi, acoperită, cu două portițe laterale acoperite distinct; poartă
pe 5 stâlpi, cu un singur acoperiș și cu o singură portiță; poartă pe 6 stâlpi, sub un
singur acoperiș și cu o singură portiță. (Nistor, 1977: 26-27)
Procentual, porțile reprezintă peste % din totalitatea monumentelor
studiate, fapt datorat numărului mare de familii de nemeși din această zonă (15000
la începutul secolului al XVIIl-lea, conform unei statistici austriece).

Obiceiuri legate de poartă

Creată din necesități practice, poarta a devenit, în timp, un element încărcat
cu semnificații magice, prezent în toate momentele capitale din viața omului.
Mircea Eliade scria despre rolul simbolic al porții: "Prima trecere pe sub poartă
înseamnă aproape o intrare în viața reală de afară. Poarta veghează la căsătorie și
pe sub poată e dus mortul, solemn, spre lăcașul de veci. Este atunci, o reîntoarcere
în lumea dintâi; ciclul e închis și poarta rămâne mai departe, cu unul mai puțin, să
vegheze alte nașteri, alte nunți, alte morți" (Eliade, 1943: 373).
Pe plan mistic, poarta împrumută de la gardul curții respective unele virtuți
magice. Gardul, în mentalitatea primitivă, era simbolul cercului magic care ocoleș
te de jur împrejur casa și gospodăria și care apără familia de primejdiile exterioare,
în interiorul cercului se află tot avutul, tot norocul. Din exteriorul lui pândesc toate
năpastele. Poarta este locul pe unde se face comunicarea între o familie și lumea
străină din exterior, adică de dincolo de cerc. Este limita dintre cunoscut și
necunoscut și, adeseori, dintre bine și rău.
în concepția populară poarta e reprezentanta casei și chiar a întregii
gospodării. Poarta este implicată în cele mai importante evenimente legate de
sărbătorile de peste an sau de ciclulfamilial.
Astfel, este binecunoscut obiceiul de a lega la nuntă un brad de unul din
stâlpii porții pentru a vesti comunității fericitul eveniment care va urma. In dimi
neața din ziua nunții, mirele și prietenii lor împodobeau doi brazi. Unul dintre brazi
era dus de către tineri necăsătoriți la casa mirelui, unde era legat în fața porții. Cel
de-al doilea ajungea la casa miresei. Obiceiul era numit bradul și semnifica
tinerețea, vigoarea și bogația cu care noua familie era binecuvântată. Prima trecere
prin porti a tinerilor căsătoriți simbolizează începutul unei noi etape în viața
acestora, respectiv ieșirea în lume ca o familie nou recunoscută.
în toate culturile tradiționale, trecerea pe sub o poartă, mai mult sau mai
puțin grandioasă, simbolizează o transformare. Obiceiul de a trece ritual printr-o
poartă pentru a marca trecerea dintr-o etapă a vieții în alta este consemnată și de
Amold Van Gennep în volumul său Rituri de trecere.
Poarta marchează totodată și momentul final al existenței umane. Când
moare un membru al familiei, pe stâlpii porții se pun praporii funebri, în semn de
doliu, iar prin poartă este scos mortul pentru a fi dus în lăcașul său de veci.
în perioadele critice ale anului, când forțele malefice erau deosebit de
active, se luau măsuri suplimentare de apărare a porții. De Bunavestire (25 martie),
Sângiorz (23 aprilie), Paști sau de Armindeni (1 mai) se puneau ramuri de pomi
sacri sau coronițe de salcă sfințită la biserică. în ajunul sărbătorii de Sf. Gheorghe
„oamenii împodobesc porțile, ușile, ferestrele, ba chiar și acoperișurile caselor,
obiectele din casă, precum și bisericile și mormintele cu crengi verzi de paltin,
stejar, fag, salcie, tei, păr etc. pentru ca totul să prospere, iar oamenii să fie feriți de
rele”. (Taloș 2001: 138) Porțile erau purificate prin focuri și fumigații rituale cu
ocazia scoaterii vitelor la pășunat.

Românii sărbătoresc Armindenul, simbol al vegetației care protejează

recoltele și animalele. Cu acest prilej se puneau ramuri verzi la porti, la ușă sau la
ferestre pentru noroc și belșug. Este consemnat obiceiul de a pune la poartă cu
această ocazie un brad, care se lua de acolo numai când se făcea prima oară pâine
cu grâul din acel an; acest brad purta numele sărbătorii. La casele cu fete se puneau
puieți de mesteceni în fața porții. Aceleași obiceiuri erau practicate și cu ocazia
altor sărbători religioase precum Sf. Ion de vară (24 iunie) sau Duminica Rusaliilor
(50 zile după Paști).
De asemenea, împotriva strigoilor, porțile se ungeau cu usturoi (Sf. Andrei,
30 noiembrie) și se puneau lângă ele crengi de rug, măceș sau porumbar, care, cu
spinii lor, alungau duhurile rele. (Evseev, 1998: 379)
Poarta reprezintă „casa”, respectiv familia. Dacă cineva vroia să arunce
oprobriul asupra unei familii, acționa în primul rând asupra porților. Iată de ce în
asemenea momente fatidice, poporul trebuia să respecte anumite interdicții. Astfel,
în nopțile de Crăciun și Anul Nou poarta nu se lăsa descuiată și trebuia vegheată
pentru a nu fi deschisă intenționat de vreun dușman, acest lucru putând aduce o
nenorocire. In aceste nopți vrăjmașii scoteau porțile din țâțâni pe care apoi le
aruncau în drum, le ascundeau, le spărgeau sau chiar le ardeau. „Răuvoitorii obișnu
iau să mânjească porțile pe timp de noapte (în special poarta mare) cu păcură, noroi
sau ouă clocite. în trecut o asemenea ofensă se răzbuna chiar și prin moarte dacă se
descopereau vinovății. Asemenea practici au dus la obiceiul de a se păzi porțile în
anumite momente sau perioade mai cu seamă de Crăciun, Anul Nou și Bobotează
și ajunurile lor, primejdiile fiind mai mari ca oricând”. (Caraman, 2006: 34-35)
Tradiția furatului sau schimbatului porților, a fost consemnată și în Moldova. In
unele zone, în loc de furatul porților, se practica mutarea acestora între ele și astfel,
dimineața toți se trezeau ca au alte porti decât ale lor. Cei care aveau o poartă mai
simplă, se pomeneau cu niște porti mari și frumoase, și invers.
Printr-un asemenea act, cercul magic care proteja familia era spart, lată
motivul pentru care poarta trebuia păzită: pentru ca pe ea sa intre numai lucruri
bune (bogăție, belșug și sănătate) și să nu iasă norocul, fericirea, sporul, avuția sau
sănătatea.
O altă practică interesantă legată de rolul protector al porții consemnează
obiceiul de a se pune bani, agheasmă și tămâie sub stâlpul care lega pragul „ca sa
nu se apropie ciuma”. De asemenea, era interzisă orice fel de tranzacție din prag.
Este interesantă mărturia unui țăran maramureșean care spunea: „Mai demult, nu-și
vindeau oamenii, din prag, nici pentru doi boi lucrurile”. (Nistor, 1977: 14)
Motive decorative
O întreagă mitologie și simbolistică extrem de complexă este înscrisă în
forma și ornamentica porților monumentale, pe care sunt sculptate imaginile
animalelor apotropaice, figuri antropomorfe și simboluri astrale, menite să apere de
intruziunea forțelor malefice și să asigure bunăstarea gospodăriei.

Ornamentul în sine este considerat în popor ca fiind de o importanță

secundară. Important este simbolul, elementul magico-apotropaic cu un înțeles
profund, și prin acesta funcția protectoare a decorului. Ornamentele nu sunt numai
forme decorative, ci ele transmit o simbolistică proprie, care astăzi este tot mai greu
de interpretat.
Porțile monumentale românești conțin elemente apotropaice specifice
popoarelor din bazinul mediteranean dar, unele, și cu răspândire universală. încă
din epoca credințelor totemice, oamenii, simțindu-se dezarmați în fața unor fiare
primejdioase foarte puternice, au crezut că și le vor face favorabile, venerându-le.
Dintre toate speciile de animale apotropaice care populează porțile monu
mentale românești, figura șarpelui este cu siguranță cea mai des întâlnită. Șarpele
era considerat a fi paznicul cel mai sigur al comorilor, al caselor dar și al templelor,
palatelor sau cavourilor. Șarpele sau balaurul este sculptat întotdeauna pe stâlpi în
altorelief dar și pe pragul superior al porților. (Caraman, 2006: 44) F. Nistor
consemnează o reprezentare mai recentă, corespunzătoare unei credințe din Evul
Mediu în care motivul șarpelui apare combinat cu îngeri stilizați, în acest caz
șarpele fiind identificat cu duhurile rele dar dominat de îngerii păzitori ai casei.
Folclorul românesc a conservat credința în șerpii protectori ai casei, pe care
membrii unei familii nu numai că-i cruță, dar îi privesc chiar cu venerație și-i
hrănesc. Locul preferat al acestui spirit protector era în jurul casei, sub pragul ușii
sau al porții. C.A. Rosetti relatează o legendă: „Cică o țărancă din Transilvania,
observând că zilnic copilul ei, în vârstă de trei ani, lua pâine și dispărea din casă, l-a
urmărit și a văzut că el merge să hrănească un șarpe mare. Spunându-i soțului ei,
acesta l-a ucis. Copilul, când a găsit șarpele mort, a doua zi a murit și el”.
(Caraman, 2006: 53)
Al doilea motiv este rozeta, care poate apărea ca o stilizare florală a crucii
înscrise într-un cerc. Rozeta este la origine un străvechi motiv solar, care apare
adeseori alături de un alt motiv astral, respectiv semiluna (crai-nou). Invocarea
talismanică a celor doi aștri avea rolul de a proteja familia și de a asigura bogăția
acesteia (soarele, prin lumina și căldura sa, asigură practicarea agriculturii și
creșterea animalelor, dar și luna este importantă pentru că reglează regimul pluvio
metric). Incizat pe stâlpii porților, acest semn solar, izvor de lumină și căldură de
care depinde însăși viața, a fost cunoscut încă din vremea dacilor. Dintre variantele
sub care apare acest motiv amintim: cercul simplu, cercul cu un punct la mijloc și
cercurile concentrice.
Dar elementul care este omniprezent pe porțile monumentale românești din
nordul Olteniei și al Munteniei, în sudul Transilvaniei, în Munții Apuseni dar, mai
cu seamă în Maramureș, este motivul funiei răsucite în două sau mai multe ițe.
Acest motiv apare nu numai pe porțile monumentale ci și pe usciorii ușilor
bisericilor de lemn sau ca un brâu protector al acestora, pe exterior sau interior, pe
troițe sau crucile de morminte din lemn sau de piatră. Ceea ce este interesant în
ceea ce privește funia răsucită, care încadrează stâlpii porților monumentale, este
faptul că adeseori funia se termină sub forma unui cap de șarpe care mușcă dintr-o

rozetă. P. Caraman vede în acest simbol mitic dovada că „funia însăși nu e decât o
stilizare a șerpilor încolăciți unul în jurul altuia. Funia răsucită reprezintă deci, în
formă schematică, fenomenul multiplicării elementului apotropaic”. întrebându-se
unde oare a apărut întâia oară această schematizare a fenomenului multiplicării,
autorul conchide: „Ceea ce putem afirma cu siguranță e că procesul de schemati
zare a șerpilor, multiplicați într-o frânghie, este foarte vechi și că - după toate
probabilitățile - a apărut în chip spontan la diferite națiuni (...) în chip cu totul
independent.”
Un alt motiv apotropaic în omamentica porților monumentale românești
este crucea de cele mai multe ori înscrisă într-un cerc. Figurează de obicei pe stâlpi
și deasupra portiței, traforată, iar uneori și pe pragul superior al porții mari. La
origine acest ornament este un simbol solar. Ulterior, în creștinism, semnificația lui
s-a schimbat, crucea devenind un apărător împotriva relelor având forța magică de
a înlătura primejdiile de la casa pe a cărei poartă figurează.
Un motiv decorativ interesant mai rar întâlnit este acela al mâinii cu
degetele desfăcute în sus. Ca și crucea, acest simbol are un substrat religios dar nu
creștin, fiind specific popoarelor semite, arabilor și vechilor evrei. Acest obicei a
fost preluat și de greci în cursul Evului Mediu. Figurile antropomorfe ("chipul de
om" sau "mâna cu degetele răsfirate") feresc gospodăria și familia de "duhurile
rele" și de "ceasul rău".
Pe culmea acoperișului porții figurează adesea imaginea cocoșului, simbol
solar și apotropaic deosebit de puternic. Uneori pe culmea acoperișului era înșirată
o întreagă serie de păsări mici a căror semnificație s-a pierdut în timp acesta
rămânând un simplu element decorativ. în virtutea aderențelor de ordin genetic
dintre porțile monumentale și mormintele pe stâlpi, Petru Caraman, presupune că
acest ornament ar putea reprezenta păsarea-suflet, întâlnită frecvent în anumite
zone în cimitire, pe crucile mormintelor sau pe troițe. în acest sens menționează că,
în Curtișoara, jud. Gorj, pe o troiță, s-ar afla motivul păsării în serie, de-a lungul
întregii culmi. F. Nistor menționează de asemenea prezența unui cocoș pe o vraniță
din Șieu, Maramureș, care cântă prevestind zorii zilei și răsăritul soarelui.
Motivul ornamental al porților și vranițelor, așa-numitul pom al vieții,
simbolizează viața fără de moarte și rodnicia nesfârșită. Tipul cel mai complex al
acestui motiv străvechi este realizat de obicei în relief puternic pe stâlpul de stejar.
Arborele vieții simbolizează viața veșnică și tinerețea fără bătrânețe.
Alte străvechi motive decorative, frecvent utilizate pentru decorarea
porților monumentale, sunt: furca de strâns fân cu trei brațe, dintele de lup (de
ferăstrău), corigăul (linia în zig-zag), ghinul (unghia) sau bradul. Alături de acestea
sunt semnalate și motive rare cum ar fî lancea sculptată pe două porti din
localitățile Văleni și Mara. (Nistor, 1977: 18)
în evoluția ornamentelor porților P. Caraman indică patru etape:
1. Faza cea mai arhaică o constituie motivul șarpelui sau al balaurului,
încadrat de motivul solar al cercului magic.
2. A doua fază începe când semnificația magică a simbolurilor devine mai

puțin clară iar preocuparea pentru estetic devine mult mai importantă. Din intenții
pur decorative apar elemente fitomorfe și geometrizate. Adeseori, cei doi șerpi tind
a se reduce Ia o linie cu ondulații iar această linie devine un lung zig-zag. în cazul a
doi șerpi, cele două linii, întâlnindu-se, dau naștere la o succesiune infinită de
romburi de-a lungul stâlpilor porții.
3. Cei doi șerpi încolăciți s-au transformat într-o funie răsucită cu cap de
șarpe sau balaur și care apoi a dispărut.
4. Predomină motivele vegetale (frunze și flori). Uneori apare chiar și un
ghiveci din care se înalță floarea. Această fază reprezintă pierderea valențelor
magice și victoria elementului pur decorativ. (Caraman, 2006: 57-58)
în ceea ce privește repartiția geografică a porților monumentale, ea a fost
determinată în principal, de materia primă, lemnul, existent din belșug în regiunile
carpatine. Oamenii de la munte au putut păstra tradiția artistică în prelucrarea
lemnului. Studiind tipologia și simbolistica porților monumentale pe întreg terito
riul românesc, Petru Caraman remarcă faptul că în Carpații Moldovei și ai
Bucovinei, porțile au cea mai simplă formă arhitectonică și decorativă, în timp ce
în munții Olteniei și ai Munteniei, în sudul Transilvaniei (cu deosebire în județele
Hunedoara, Sibiu) și Țara Oltului, dar, mai cu seamă, în Maramureș, ornamentația
apare în toată strălucirea și complexitatea ei.
Această situație de fapt îl determină să conchidă că "aria, unde porțile
monumentale sunt în cea mai înfloritoare situație, coincide aproximativ cu regiuni
le Daciei antice unde colonizarea romană a fost cea mai compactă. Acesta consti
tuie un argument în plus, deosebit de elocvent, care vine să confirme aderențele
genetice ale porților monumentale românești cu arcul de triumf roman". (Caraman,
2006: 59)
în Maramureș salba de porți monumentale reflectă o tradiție istorică care a
permis, în Evul Mediu, numai nemeșilor (nobili mici și mijlocii, stăpâni de pămân
turi iară titluri nobiliare) să-și construiască porți înalte de lemn sculptat, ca un
privilegiu, în timp ce țăranii de rând („porțieșii”) nu aveau dreptul decât la vranițe.
„Atașamentul localnicilor față de aceste valoroase construcții, cu atât de profunde
rădăcini în tradițiile de cultură și artă, cât și în istoria social-politică a Maramureșu
lui, este ilustrat de faptul că până azi s-a păstrat obiceiul de a categorisi gospo
dăriile după porți. Când întrebi de vreun sătean de-al lor, oamenii bătrâni îți indică
«poarta» de la casa unde locuiește acela, formularea semnificând cinstirea pe care
i-o acordă”. (Nistor, 1977: 13)
Frumusețea acestor porți monumentale uimește cu atât mai mult cu cât
„creatorii lor au fost meșteri țărani lipsiți de o pregătire teoretică specială, care au
realizat cele mai variate motive ornamentale din imaginație”, utilizând doar acele
modele și motive moștenite din moși-strămoși. De aceea fiecare poartă a fost, este
și va fi un unicat și o adevărată operă de artă.
Porțile monumentale ale României reprezintă, fără îndoială, o contribuție
extrem de importantă la îmbogițirea arhitecturii țărănești din această parte a

Europei, o moștenire culturală care definește, secvențial, expresia unei culturi

materiale și spirituale a unui popor în care civilizația lemnului a fost extrem de bine
reprezentată.
Versurile poetului Adrian Păunescu definesc, cum nu se poate mai bine,
adânca semnificație a porții:
„La casele țăranilor români, / Pe care veșnicia nu-i mai iartă, / O instituție
se cheamă POARTĂ! / Prin care intră numai cei stăpâni / Diverse vietăți mai pot
intra, / Târându-se precum li-i caracterul, / Dar pe această poartă suie cerul / în
Maramureș, ca în curtea sa, / Și poarta-i cea mai mare bogăție. / Ea costă cât un sat
din alte părți. / Bibliotecă pare mari-i cărți / Din care afli tot ce se mai știe / Și poți
s-o treci pe cosmicele hărți / Miroase-a om, a lemn și-a veșnicie.”
BIBLIOGRAFIE:
BENOIST, Luc
1995 Semne, simboluri și mituri, Editura Humanitás, București;
BIDERMANN, Hans
2002 Dicționar de simboluri, Editura Saeculum I.O., București;
CARAMAN, Petru
2006 Porțile monumentale ale României, în Anuarul Muzeului Etnografic al
Moldovei, nr. VI, Iași;
CHEVALIER, Jean - GHEERBRANT, Alain
2009 Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri,
culori, numere, Editura Polirom, București;
CIUBOTARU, Ion H
2006 Limpeziri, în Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, nr. VI, Iași;
ELIADE, Mircea
1943 Insula lui Euthanasius, Editura Fundațiilor Regale, București;
EVSEEV, Ivan
1998 Dicționar de mitologie și mitologie românească, Editura Amaracord,
Timișoara;
NI STOR, Francisc
1977, Poarta maramureșeană, Editura Sport-Turism, București;
RUSTI, Doina
2002 Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Univers Enciclopedic,
București;
TALOȘ, Ion
2001 Gândirea magico-religioasă la români. Dicționar, Editura Enciclopedică,
București;
TEODORESCU, G. Dem.
1982 Poezii populare române, Editura Minerva, București;





NOTE PENTRU O INTRODUCERE ÎN ANTROPOLOGIA RISCULUI
Cosmina-Maria BERINDEI
Notes for an Introduction to the Risk Anthropology
The purpose of this article is to draw a map of the theoretical issues on

risk anthropology. We want to describe why the analysis of risk is an essential and
indispensable component in the researches of risks. The object of risk
anthropology is the social perception of risk. In a very general definition, risk
represents a factor that can cause an imbalance of any kind, either in the
community or the environment, in a shorter or longer period of time.
Risk anthropology has conferred scientific legitimacy to the approach
írom the perspective of social sciences, to complex situations such as natural
disasters, technological disasters or just threats surrounding a community.
Risk has a double valence. On the one hand, it has an objective valence,
which is determined by experts in physics, in chemistry, medicine and other such
disciplines, and the second one is a subjective valence, as the perception of danger
by the community. Subjective risk is not a physical characteristic of reality, an
object or a fact measurable in absolute sense, but it is a cognitive category, a
construction of our mind through which we represent correlations between specific
events. It is a category of thought which enables representing and manipulating a
series of specific events and phenomena. But the main characteristic of subjective
risk is that it is invisible. Therefore risk is built as a cultural category. This process
of cultural construction involves humán subjects, media, economica! and political
ones, as well as decisional.
Social vulnerability is a keyword in the process analysis of the cultural
construction of risk. Vulnerability is an anthropological concept actually causing a
variable fact, of essentially socio-cultural type, which characterizes any social
system and any community.
The research on risk anthropology involves an increased ethical character
and the researchers that approach this type of field have a great responsibility.
Keywords: risk, anthropology, disaster, vulnerability, ethic.
Parcursul istoric al antropologiei, definită, în mod general, ca discurs științi

fic despre om, a fost marcat, după etapa în care s-a definit ca știință, în secolul al
XIX-lea prin cercetările realizate în mediul colonial, de câteva momente importante,
care i-au schimbat orientarea spre anumite aspecte specifice. Operând o maximă
simplificare vom preciza care au fost momentele care au avut un rol important în
orientarea disciplinei în secolul al XX-lea. Primul este cel articulat în antropologia
filosofică germană, la începutul secolului, de către Max Scheler, Helmuth Plessner și
Amold Gehlen, care s-au concentrat asupra cercetării condițiilor care definesc ființa
umană, interogând raportul om-animal, om-natură sau locul omului în cosmos. Ei au
accentuat asupra diversității istorice și culturale a vieții umane, punând bazele antro
pologiei filosofice. Un alt moment important este cel în care, sub influența Școlii

Note pentru o introducere în antropologia riscului 287
Analelor (École des Annales), s-a creat un curent caracterizat prin manifestarea unui
interes crescut al științelor sociale pentru studiul mentalitarului. Aceste abordări
antropologice au venit din direcția istoriei mentalităților. Astfel au fost analizate cu
instrumentele specifice antropologiei aspecte ale mentalitarului social, fie la nivel
macro, adică structuri sociale, fie la nivel micro, adică modul de acțiune a unor
subiecți sociali în interiorul unei structuri. Dintr-o listă a momentelor care au marcat
parcursul antropologiei ca știință nu poate lipsi evocarea tradiției anglo-saxone, care
a atras atenția asupra existenței unei multitudini culturale și sociale. Cercetările făcute
în domeniul antropologiei (Clifford Geertz) au arătat cât de inegale și de eterogene
sunt culturile. Termenul cheie al acestor abordări este acela de cultural.
A doua jumătate a secolului al XX-lea antropologia a cunoscut o reală crisă.
După ce imaginea religioasă a lumii occidentale a cunoscut un proces de disoluție,
exprimată filosofic prin moartea lui Dumnezeu (Nietzsche) și după ce pretinsul
model european de dezvoltare umană a falimentat (Foucault), în mod firesc, s-au pus
întrebări care au vizat însăși existența antropologiei ca știință, metodele sale de cerce
tare și paradigmele cu care operează. în acest moment, corpul1, configurat în termeni
istorici și culturali a devenit centrul de interes pentru studiul antropologic. De-a
lungul istorie științei, corpul a fost obiect de studiu mai ales sub aspect demografic și
medical. Dar corpul este, în același timp, o parte dintr-un câmp politic, fiind implicat
în relații de putere și de cunoaștere (Foucault, apud: Robbins, 2009:4). Diferite
perspective de cercetare au dat naștere unor subdiscipline antropologice, care și-au
constituit propriile metode de cercetare, generând teorii specifice și paradigme știin
țifice diverse. Deseori același fenomen sau aspect al vieții sociale a devenit obiect de
studiu pentru mai multe discipline științifice, ceea ce le deosebea fiind perspectiva
din care studiau respectivul subiect.
Riscul, înțeles ca factor capabil să producă un dezechilibru, afectând relațiile
de putere și/sau cele de cunoaștere, a fost analizat de științe diverse precum econo
mia, medicina, sociologia, psihologia și, nu în ultimul rând, antropologia. Articolul
de față va puncta câteva aspecte ce caracterizează una dintre subdisciplinele antropo
logice: antropologia riscului. Preocupările de a studia riscul sub raport antropologic
au apărut în anii 1960, odată cu primele mișcări ecologiste. Este important de
precizat că momentul apariției mișcărilor ecologiste marchează faptul că în conștiința
publică occidentală a început să fie perceput pericolul cauzat de folosirea excesivă a
unora dintre mijloacele pe care industrializarea le crease. Nașterea propriu-zisă a
antropologiei riscului, cu acest nume, poate fi datată în 1969, când Chauncey Starr își
publică un articol intitulat Social Benefit Versus Technological Risk (Douglas, 1991:7).
Obiectul acestei subdiscipline îl constituie percepția societății/colectivității
asupra riscurilor. Dar riscurile care pot să apară într-o societate sunt foarte diverse, iar
1 în lucrarea sa Cultural Anthropology. A Problem-Based Approach publicată în prima ediție în

1993 în S.U.A., Richard H. Robbins face, încă din primul capitol, precizările necesare privind
conceptul de corp, demonstrând cum acesta este învestit cultural, devenind subiect a ceea ce
Foucault numea „anatomia politică" (Robbins, 2009:4-7).

288 Cosmina Berindei
un asemenea demers înregistrează, cu metodele antropologiei, gradul în care societa

tea respectivă percepe pericolul. Riscul, într-o definiție foarte generală, reprezintă un
factor ce poate produce un dezechilibru de orice tip, fie într-o comunitate, fie în
mediu, într-un interval de timp mai îndelungat sau scurt. Provocările tehnologiei din
ultimul secol, cu avantajele și limitele lor, au invitat specialiștii din domeniile cele
mai diverse ale științei, de la medicină la economie, de la ecologie la securitate
publică, să reflecteze asupra noilor realități de viață. Palierele realității la care se
referă antropologia riscului sunt extrem de diferite: se vorbește despre risc atât atunci
când sunt abordate probleme ecologice, financiare, teroriste (Beck, 2003:17), cât și
atunci când se vorbește despre contaminarea culturală sau despre pericolul pierderii
identității culturale (Douglas, 1991:7). Riscul, într-o definiție foarte generală, repre
zintă un factor ce poate produce un dezechilibru de orice tip, fie într-o comunitate, fie
în mediu, într-un interval de timp mai îndelungat sau mai scurt.
Caracteristica fundamentală a antropologiei riscului este aceea că intențio
nează să pună în evidență, în mod critic, faptul că, de cele mai multe ori, gândirea
tehnocentrică e insensibilă la motivația socio-culturală a mediului din perspectiva
individului și la felul în care indivizii se raportează la mediu. Antropologia riscului
are o sarcină dificilă, aceea de a observa un fenomen abstract, care nu se lasă identi
ficat unui precis context socio-cultural. Pe de altă parte, conceptul de risc presupune
risc ambiental și risc antropic. Când ne referim la un risc natural, cum ar fi erupția
unui vulcan, sunt trei factori care trebuie luați în considerare: pericolul pe care îl
reprezintă, vulnerabilitatea socială și gradul în care o anume comunitate este expusă
pericolului. Riscul antropic sau tehnologic este direct corelat unei activități umane,
iar responsabilitatea pentru producerea unui eventual dezastru cade asupra celor care
l-au produs. Aici trebuie făcută imediat altă precizare și anume că, riscul tehnologic
poate fi un risc difuz sau un risc punctual. Primul este colegat unor activități care,
puțin câte puțin, participă la poluare, cum ar fi, de exemplu, emisia de gaze toxice de
la o fabrică, fapt ce se reflectă, pe termen lung, în sănătatea populației. Riscul
punctual este corelat unui accident, de exemplu accidentul nuclear de la Cemobîl sau
dezastrul ecologic produs în anul 2010 la Kolontăr, în Ungaria.
Trebuie de asemenea precizat este că riscurile cu cel mai mare impact,
măsurat tehnic, sunt riscurile cele mai puțin vizibile, mai puțin zgomotoase, de aceea
comunitățile nu tind să nu le identifice ca riscuri. Acest aspect este direct condiționat
de gradul de instrucție al persoanelor puse în situația de a lua o decizie sub acest
aspect. In directă legătură cu modul de evaluare a riscului într-o situație dată se află
vulnerabilitatea socială, termen cheie în analiza proceselor de construcție culturală a
riscului. Vulnerabilitatea este un concept antropologic determinând un fapt variabil,
de tip esențialmente socio-cultural, ce caracterizează orice sistem social și orice
comunitate (Ligi, 2009:17). Vulnerabilitatea se referă la câteva elemente precise cum
ar fi: capacitatea de a recunoaște un anume pericol și de a activa mecanisme de
alarmă, măsurile preventive întreprinse pentru a limita accidentele, gradul de pregă
tire și capacitatea organizată de a răspunde în situație de urgență, atât Ia nivel indivi

dual, cât și colectiv, voința politică și capacitatea decizională de a activa la diferite

niveluri starea de urgență, precum și resursele economice care sunt puse la dispoziție
în caz de urgentă.
Pentru a evalua vulnerabilitatea unei societăți este nevoie de identificarea
acțiunilor sociale care sporesc riscul (precum decizia de a locui la baza unui vulcan
sau în zona contaminată de explozia de la Cemobîl) și a celor care îl diminuează la
nivel simbolic. Abordarea antropologică a percepției asupra riscului (Douglas,
Thompson), în comparație cu cea psihologică (Slovic) sau cu cea sociologică
(Luhman) presupune înțelegerea felului în care, în orice comunitate, instituțiile socia
le contribuie la construirea percepției asupra riscului. Alături de risc aici pot fi numite
și alte categorii conceptuale precum vina, pericol, cauzalitate, toate legate de aspecte
de natură decizională, politică și etică.
Dezvoltarea perspectivelor antropologice în studiul riscului a permis tranziția
de la o abordare a riscului pe baza criteriilor strict statistice, spre abordarea acestora
din perspectiva percepției situațiilor de risc într-o comunitate și a felului în care riscul
apare ca un construct cultural. Astfel s-a conferit legitimitate științifică abordării din
perspectiva științelor sociale, cu metode calitative, a unor situații sociale complexe
cum ar fi dezastre naturale, dezastre tehnologice sau doar amenințări care planează
asupra unei comunități.
Riscul are o dublă valență. Pe de o parte, are o valență obiectivă, care este
determinată de către specialiști în fizică, în chimie, în medicină sau în alte astfel de
discipline, iar pe de altă parte are o valență subiectivă, ca percepție a pericolului de
către societate. Riscul subiectiv nu este o caracteristică fizică a realității, un obiect sau
un fapt măsurabil în sens absolut, ci este o categorie cognitivă, o construcție a minții
noastre prin intermediul căreia reprezentăm corelații între evenimente concrete.
Riscul, în calitatea sa de concept abstract, implică o categorie a gândirii care face
reprezentabile și manipulabile o serie întreagă de evenimente și fenomene concrete
(Ligi, 2009, 6). Tocmai de aceea, riscul se construiește ca o categorie culturală. în
acest proces de construcție culturală sunt implicați subiecții umani, mass-media,
factori economici, politici și decizionali. Procesul decizional de acceptare sau de
respingere a situației cu un potențial risc, nu aparține individului, ci sistemelor sociale
și politicilor statului (Ligi, 2009, 40). Felul în care toți acești factori participă la
evaluarea unei situații de risc, la construcția culturală a riscului și/sau la modelarea
vulnerabilității sociale este un subiect de cercetare pentru antropologia riscului.
Abordarea antropologică a formării percepției asupra riscului poate fi realizată din
diverse perspective: mediatică, politică, economică. Toate acestea demonstrează că
riscul este un construct cultural, la realizarea căruia concură mai mulți factori:
politico-administrativi, mediatici și nu în ultimul rând de natură economică.
Aici intervine și un alt aspect: percepția asupra riscului implică și unele
aspecte epistemologice, exprimate în cunoștințele pe care o comunitate anume și
fiecare dintre indivizii care o formează le dețin cu privire la o situație/un fapt/ un
eveniment capabil să genereze o situație de risc. Transmiterea unor astfel de informa

ții face obiectul unei strategii ce ar putea fi numită cu sintagma de risk management.
în trecut instituțiile creau obscuritate, astfel încât nimic nu putea fi văzut dincolo de
pereții lor impenetrabili și nicio întrebare nu putea fi pusă (Douglas, 1990, 109).
Astăzi, se vorbește tot mai mult despre transparență, ceea ce înseamnă că nu pot fi
ascunse efectiv anumite informații. Ceea ce realizează prin managementul riscului
este să se determine și să se aplice o strategie de comunicare procedând în așa fel
încât adevăratele pericole să nu fie văzute, contribuind, prin expunerea avantajelor, la
crearea unei imagini a riscului care poate fi acceptat de către comunitate. Mass-media
are, în acest sens, un rol extrem de important, contribuind în mare măsură la
construcția culturală a riscului și la modelarea vulnerabilității sociale a unei comu
nități. Mass-media este în mare măsură responsabilă pentru felul în care se realizează
percepția asupra riscului (Button, 2002, p. 146-154).
în funcție de planul pe care o anumită firmă îl are ea va proceda la edulco
rarea situației în prezentările publice ale proiectelor pe care le implementează. De
aceea, situațiile cu un potențial risc, apte să genereze catastrofe majore sunt de obicei
prezentate în așa fel încât să pună în valoare avantajele, chiar dacă acestea sunt
minime, și să mascheze pericolele reale printr-o serie întreagă de strategii.
în ceea ce privește discordia în luarea unei decizii care privește o situație cu
un potențial risc, ea nu-și prezintă niciodată obiectul în mod pasiv, ci acesta este
inclus într-o structură simbolică și lexicală, rezultată dintr-un proces de atribuire
socială a gravității. Patrick Champagne consideră că media are un rol esențial în
procesul de construcție a reprezentărilor sociale. în plus, o situație pusă în imagine
produce un efect dramatic capabil să sensibilizeze, în mod direct, emoțiile colective
(Champagne, 1993, 97- 98). Miza unei asemenea strategii mediatice o constituie
asumarea de către comunitate a riscurilor în schimbul beneficiilor. în acest sens,
acceptarea de către comunitate a unui risc tehnologic în schimbul unor avantaje cum
ar fi găsirea unui loc de muncă se înscrie într-o lege de funcționare a mecanismului
de asumare a riscurilor, formulată de Mary Douglas, conform căreia săracul riscă mai
mult (Douglas, 1991: 20).
Oricând și oriunde, lumea este percepută în termeni morali și politici. în
acest sens, se vorbește despre risc, pericol, păcat, pentru a legitima sau pentru a
discredita o politică. Percepția riscului este diversă de le o cultură la alta, ca și vulne
rabilitatea socială a unei comunități. între mit și risc a existat un raport strâns, de-a
lungul istoriei umane. Miturile reprezintă povestea tradițională care prezintă un
eveniment care a avut loc in illo tempore, menit să dea explicații fenomenelor
naturale, atribuind astfel responsabilitatea producerii unor evenimente nedorite unor
forțe supranaturale. Pentru populațiile primitive, mitologia era un mijloc de a inter
preta realitatea, iar orice catastrofă precum un cutremur, o erupție vulcanică sau
inundațiile erau puse pe seama intervenției divine venită ca o pedeapsă ce cade
asupra omului ca urmare a comportamentului său. Astăzi, însă, majoritatea popula
țiilor care locuiesc pe Pământ înțeleg un dezastru natural ca fiind cauzat de factori
geologici și morfologici. Totuși, omul devine din ce în ce mai conștient de faptul că

activitatea umană poate fi cauza unor catastrofe. In câmpul disciplinelor antropo

logice s-au realizat diverse cercetări care vizau percepția riscului în diferite comu
nități. Astfel de abordări s-au bucurat de mare interes în rândurile comunității științi
fice occidentale. Aspectele vieții asupra cărora s-au îndreptat aceste cercetări sunt
foarte diferite. Au fost analizate, din această perspectivă, accidente precum cel de la
Cemobîl (Aleksievic, 1997), implicațiile pe care tehnologia genetică le are în agricul
tură și, în consecință, asupra stării de sănătate a populației (Bucchi, 1999; De Marchi,
2000-2001), raporturile între biologie și dezvoltarea tehnologiei, între ecologia psiho
logică și antropologia culturală, care au generat o dezbatere originală în câmpul
științelor antropologice și epistemologice contemporane (Ingold, 2001), crize sociale
generate de calamități naturale sau de implementarea unor proiecte industriale
(Douglas, 1966,1985,’1992; Ligi, 2009).
în încheiere vom preciza că acest tip de cercetare comportă un accentuat
caracter etic. A conduce o cercetare în domeniul antropologiei riscului înseamnă a fi
conștient de marea responsabilitate etică ce decurge de aici. Subiecții intervievați se
află de cele mai multe ori într-o situație în care sunt nevoiți să ia o decizie de cele mai
multe ori dificilă, prin urmare interacțiunea cu ei trebuie să fie gestionată corespun
zător. Se pune aici în discuție, deopotrivă, aspectul epistemologic al cercetării. Cum
observă Michael Herzfeld se vorbește de două sensuri ale epistemologiei cercetării
antropologice: pe de o parte aspectul epistemologic al antropologiei ca profesie și ca
disciplină academică, iar pe de altă parte aspectul epistemologic al persoanelor pe
care antropologii le studiază (Herzfeld, 2006: 26-27). în cercetările de antropologie a
riscului cunoașterea și etica cercetării dau sensul cel mai profund al responsabilității
cercetătorului.
BIBLIOGRAFIE
ALEKSIEVICI, S.
2004 Preghiera per Cernobyl’. Cronaca del futuro, traduzione di S. Rapetti,
Roma, Edizioni e/o;
BECK, Ulrich
2001 La societă globale del rischio, traduzione di Floriana Pagano, Trieste,
Asterios Editoré;
2003 Un mondo a rischio, traduzione di Laura Castoldi, Torino, Einaudi;
ROBBINS, Richard H.
2009 Antropologia culturale. Un approcio per problemi. A cura di Gabriella
D’Agostino, Vicenzo Matera. Traduzione di Nicolina Pomicio e Paola Vitale.
Torino, UTET Universitâ;
BUCCHI, M.
1999 Vino, alghe e mucche pazze, Rai Eri;
2002 Scienza e societă, Bologna Mulino;
2002 Catastrophes & Culture, School of American Research, The Advanced
Seminar Series, General Editor Douglas W. Schwartz;

CHAMPAGNE, P.
1992 La vision médiatique, in: Bourdieu P. (ed.), La misére du monde, Paris, Seuil;
De MARCHI, B., Luigi Peilizzoni e Daniele Ungano
2001 Ilrischio ambientale, Bologna, Mulino;
DOUGLAS, Mary
2002 Cum gândesc instituțiile, traducere de Radu Pavel Gheo, Iași, Editura
Polirom;
1991 Come percepiamo il pericolo - Antropologia del rischio, traduzione
dall'inglese di Silvia Nono, Milano, Giangiacomo Feltrinelli Editoré;
1996 Rischio e colpa. traduzione di Giovanna Bettini, Bologna, Societâ editrice
il Mulino, 1996.
DRABEK, T. N.
1965 Humán System Responses to Desaster. An Inventory of Sociological
Finding, Springer, New York;
GIDDENS, Anthony
1994 Le conseguenze della modernită: fiducia e rischio, sicurezza e pericolo,
traduzione di Marco Guani, Bologna, II Mulino;
HERZFELD, Michael
2006 Antropologia. Pratica della teoria nella cultura e nella societâ. Edizione
italiana a cura di Leonardo Piasere. Traduzioni di Silvia Lelli, Michela Baldini,
Francesca Cappelletto, Stefánia Pontrandolfo, Alberto Cacopardo, Seid Editori
(eoliana Antropologia);
INGOLD, Tim
2001, Ecologia della cultura, a cura di Cristina Grasseni e Francesco Ronzon,
Roma, Maltemi;
LIGI, Gianluca
2009 Antropologia dei disastri, Roma, Editoré Laterza, 2009.
LUHMANN, N.
1996 Sociologia del rischio, traduzione di Giancarlo Corsi, Milano, Mondatori;
LUPTON, D. (ed.)
1999 Risk and Sociocultural Theory. New Directions and Perspectives,
Cambridge, Cambridge University Press;
SCHWARZ, Michiel - THOMPSON Michaele
1993 11 rischio tecnologico. Differenze culturali e azione politica, Milano,
Edizioni Angelo Guerini e Associati, 1993
1999 The Angry Earth. Disasters in Anthropological Perspective Edited by
Anthony Oliver-Smith and Susanna M. Hofíman. Routledge, New York, London;

OMUL, MODEL AL LUMII SALE OBIECTUALE.
Omul-Vas, Vasul-Om, Omul - Obiect, imagini cu dublă lectură
Andrei FLÓRIAN
Man, the Model of His Object World. Man-Pot, Pot-Man, Man-

Object, Images with a Dual Reading
The article shows, in the first part, how people are dependent on their
image that has become the essential model of man’s artistic productions. A
thorough analysis of the relationship between Man and Object will reveal that the
humán, physical, dimensional measure is the measure for all his things.
By transferring the discussion intő the biblical field, a parallel is made
between the Divine Creation and the humán creation, and similitudes are made
between them, keeping the proportions and the priority. The conclusion is that,
based on a common ground represented by the syntagm “in image and likeness”,
the similitudes between the Divine Creation and the humán creation transcend it
and transfer it to the technique and the material used, that is modelling and clay.
The ulterior humán creation, beyond the symbolic and artistic object’s
field, extend to the world of useful objects, tools and the living space, as people
use their own measure to produce them. That dimensional transfer of location,
dimensions, proportions and expression is contained in the words that design the
component elements belonging to the humán body, similar to those that represent
people’s objectual world. Head, forehead, ear, eye, mouth, neck, arm, body, back,
bottom, foot are part of these.
The humán attraction, which supposes a remarkable imaginative ability of
distinguishing forms representing humán bodies, animals or things that are known
in the variety of stable or ephemeral shapes produced by nature or in the passing
but impressive world of shadows, is an infinite source that generates shapes.
The article is illustrated with the reproduction of a series of works
belonging to the author’s plastic creation, that support the leitmotif of the idea
presented in this article, making a permanent comparison between object, its
projection and the suggestion of humán appearances, that are the result of a ludic
association of fiat elements of coloured porcelain, that can become, in the
watcher’s eye, real characters.
Keywords: reflection, creature, creation, language, curiosity, representation,

divine, symbolic, expression, transfer, equivalence, synonym, projection, similitude,
imaginary, history, element, corporality.
Primele încercări de reflecție umană, dar mai cu seamă de reflecție

plastică, s-au răsfrânt asupra propriei făpturi; a formei elementelor și mecanismelor
ce o alcătuiesc și o pun în mișcare, asigurându-i o perfectă autonomie în raport cu
mediul natural. înzestrat cu creativitate artistică, omul și-a pus în mișcare această
dăruire dezvoltând-o printr-un neîntrerupt exercițiu, început asupra propriei ființe.
Din acel moment analizându-se în permanență prin intermediul propriilor simțuri,

294 Andrei Flórian
omul a început să se raporteze la lumea înconjurătoare. Corpul propriu și mai apoi

al celor de lângă el au devenit primele dar și unicele modele în realizarea produc
țiilor sale plastice - la început mimetice și abia mult mai târziu creative și conști
ente - omul nefiind încă în această perioadă de început îndeajuns de exersat creativ,
astfel încât având abilitatea de a opera cu elemente simbolice să își creeze propriile
modele de lucru, (vezi Fig. 1)
Mai apoi, acestea au devenit modelul și măsura la care va raporta întreaga
lume obiectuală creată de mâna sa, pe parcursul întregii sale evoluții. Imaginea
corporală devine prin ea însăși element de limbaj; ea exprimă, este narativă. Prime
le semnale ale corpului care transportă cu ele esențe semnificante, vizuale, sunt de
pe atunci o formă de limbaj, ce precede limbajul plastic. Pentru om faptul de a fi
este conatural faptului de a exprima. Corpul este, în nuditatea lui pe care masca n-o
poate refula, incapacitatea de a fi tăcut. Chiar dacă nu emite sunete, chiar când se
încăpățânează în muțenie, omul exprimă cu fața, cu trupul, cu atitudinea, cu statura,
cu căutătura privirii, cu timbrul vocii plângătoare, cu râsul său etc. Nu este nevoie
de un limbaj explicit pentru a exprima. „Vorbirea este excesul existenței noastre,
care depășește ființa naturală”, (Merleau Ponty, 1999: 242) depășește datele noastre
naturale, originare. „îl înțeleg pe celălalt exact prin corpul meu, după cum prin
corpul meu percep lucruri' (Merleau Ponty, 1999: 230).
Importanța capacității de a vedea este covârșitoare în viața omului, fiind
prima poartă de intrare în contact cu mediul. Se conturează însă în timp marea
diferență între a privi și a vedea. Ochiul comun privește, cel specializat vede.
Privirea e un simplu exercițiu senzorial spontan, o relaționare de natură adaptativă a
corpului nostru la mediul care-i transmite semnale de natură vizuală, pe care ochiul
le interpretează transformându-le în imagini, în funcție de care își reglează poziția
în spațiu. Privirea, are deci o funcție adaptativă și pragmatică. Vederea, însă, în
sensul pe care dorim să i-1 acordăm aici, este o formă spiritualizată a privirii, o
privire analitică, comprehensivă, care trece dincolo de semnalele și formele oferite
de mediul înconjurător, pentru a pătrunde calitatea estetică, poate chiar eidetică
(adică ideală) a celor pe care le privim. Pentru a face mai limpede această diferență,
am putea spune că ochiul privește, iar mintea vede, sau că a vedea înseamnă a
înțelege esența obiectului pe care ochiul nu face decât să-l privească. Privirea fixea
ză aspectul exterior al lucrurilor, dar vederea le pătrunde esența, de aceea arta de-a
vedea este profund spirituală, iar, uneori, chiar religioasă, întrucât vederea poate
atinge extrema, rară, a clar-vederii a clarviziunii, în care se revelează lumea arhetipală
cu care încearcă să ne familiarizeze Platón, Philon Alexandrinul, Plotin sau Origene.
Omul a simțit treptat pe măsură ce sensibilitatea i se acutiza, iar curiozitatea
prindea contururi tot mai clare, că este o entitate dăruită cu un mecanism perfect, la
fel ca toate celelalte opere ale divinității, dar unul central, căruia, iubindu-1, Creato
rul i-a lăsat privilegiul de a observa, a cunoaște și în final de a recrea natura, într-o
joacă dăruită cu har numită artă. Odată cu prima intervenție asupra mediului, realiza
tă în momentul imprimării urmei tălpii pe suprafața pământului pe care călca, omul

Omul, model al lumii sale obiectuale... 295
a realizat că trupul său este totodată și cea mai complexă unealtă, ce-i permitea
modificarea după propria voință și putere a datului natural înconjurător. Conștienti
zarea propriei puteri de a interveni asupra mediului, era calea pe care intra în scenă
și nevoia de cunoaștere.
Cunoașterea, are ca rezultantă inevitabilă, prin intermediul curiozității,
dezvoltarea progresivă a creativității - capacitatea de a recrea realitatea prin înțele
gerea ei și nu de a o copia iară a o pricepe - cea mai completă și mai complexă
formă a sa. Odată declanșată, această necesitate specifică și exclusiv umană, a fost
urmată, pe cale de consecință, de inevitabilul pas crucial al înfruptării din Fructul
Oprit, astfel încât, rebel și nerecunoscător existenței paradisiace oferite cu genero
zitate de Creator, omul își asumă izgonirea din Rai, luându-și aparent devenirea în
propriile mâini. „Dumnezeu ca prizonier al propriei creații, omul, nu i-a retras
acestuia odată cu alungarea din Paradis, darul cel dintâi: accesul la cunoaștere ”,
spunea Paul Anghel într-unul dintre articolele sale pe această temă. Mișcându-se
mereu în cercuri concentrice, dinlăuntru către învelișul exterior al ființei, pentru ca
apoi să plonjeze către lumea de dinafară, omul se aventurează conștient și voluntar
în acest proces complex, călătorie ispititoare, dificilă și fără de sfârșit.
Rămas doar cu trupul și mâinile goale, departe de avantajele cunoscute ale
existenței paradisiace, omului îi rămân lutul și harul creației, elemente în fapt
esențiale și care-i oferă ca pe o a doua șansă oportunitatea de a-și construi în noua
sa viață pământeană, propriile echivalențe ale Paradisului. Lutul, harul creator,
conștiința, mâinile și propria ființă fizică, devenită laitmotiv al întregii lumi
obiectuale de care inevitabil urma să se înconjoare.
Modelul instituit de Dumnezeu prin zămislirea sa „din țărâna pământului
după chipul și asemănarea sa” este același cu cel pe care devenind la rându-i
Demiurg al lumii sale, omul îl aplică în actul propriei creații. El devine un Creator
ce frământă aceeași țărână, pentru a zămisli propria creație după chipul și asemă
narea sa. După exemplul Creatorului său el folosește același limbaj de exprimare,
modelajul. Astfel, putem vedea cum actul creației divine și apoi umane, au ca
numitor comun transferul de trăsături făcut de Creator, creatului său.
Voi demara încă din acest punct al susținerii mele derularea imaginilor
cuprinzând demersul meu plastic, atât în vederea creării unei imagini suficient de
cuprinzătoare asupra ideii sale, cât și pentru a oferi suficient spațiu prezentării lor
într-o oarecare integralitate a variantelor și nu în ultimul rând, pentru a introduce
cititorul într-un sistem de înțelegere și prin acomodarea cu logica ordinii asambla
jului acestora. Cele trei imagini cuprinse în fiecare triptic al prezentării pot fi astfel
lesne lecturate începând cu imaginea lucrării plastice inițiale, a colajului din fragmen
te de porțelan, continuând cu evidențierea conturului proiecției sale frontale, în a
treia casetă apărând imaginea reală a unui obiect tridimensional mult asemănător,
preluat din vastul patrimoniu obiectual existent și aparținând diverselor epoci ale
evoluției umane.
în artele reprezentării vizuale, chiar și în cazul studiului de observație după
model, transferul de la artist către opera sa, a unor date expresive, a unor raporturi

296 Andrei Flórian
dimensionale și caractere formale proprii autorului, este bine cunoscut de practi

cieni. Fenomenul se manifestă și mai pregnant în cazul realizării figurărilor umane
generice, lipsite de model și realizate apelând doar la imaginație, în care artistul este
imediat recognoscibil, și prin elemente ținând de expresie sau atmosferă. Un
exemplu la îndemână și extrem de ilustrativ ce îmi apare în minte în sprijinul
acestei afirmații, dincolo de experiențele noastre trăite pe parcursul creației perso
nale, este al zămislirilor fîliforme giacomettiene, reflexii plastice cu date precum
cele enumerate deja mai sus, ce amintesc încă de la prima vedere de date ale
portretului sau siluetei sculptorului elvețian, (vezi Fig. 2)
De-a lungul timpului și prin natura profesiei am studiat atent multitudinea
relațiilor și a interferențelor posibile, între actul Creației Divine și rezultatul ei, pe
de o parte, și cel al Creației Umane și produsului său concret - obiectul reprezenta-
țional, artistic sau cel funcțional, unealta - pe de alta. Voi puncta câteva din aceste
tipuri de transferare de elemente esențiale dinspre creator către operă, similare
oarecum celor cunoscute a se fi petrecut în procesul Creației Originare - „după
chipul și asemănarea... ” - cu relevanță în limpezirea demersului acestei lucrări.
Așadar dacă acest tip de transfer, după cum reiese din exemplul anterior, se mani
festă cu atât de mare pregnanță în lumea creației artistice, plastice sau simbolice,
vom observa că fenomenul are aceeași pregnanță și în creația de obiect funcțional,
începând de la cea mai nesemnificativă unealtă până la edificiile de mari dimen
siuni destinate diverselor utilizări ale viețuirii umane.
Reflectarea permanentă a imaginii generice a propriei ființe în lumea obiec
tuală, demarată de omul începuturilor a fost transferată prima dată, în mod firesc,
uneltelor sale, categorie obiectuală strict necesară optimizării vieții. Ea s-a extins
apoi treptat asupra celorlalte obiecte utile ale lumii sale. Civilizația precolumbiană
posedă - raportat la patrimoniului universal - un patrimoniu obiectual din cele mai
bogate și ilustrative, asupra fenomenului de transfer al datelor anatomice efective
asupra obiectelor, încorporate sumedeniei de obiecte funcționale, vase antropomor
fe decorative sau de cult, întruchipând Zeități, lideri spirituali sau doar personaje
generice ale vieții cotidiene, (vezi Fig. 3)
Tentația descifrării de chipuri și siluete umane în manifestările cele mai
diverse ale formelor naturale, perene sau efemere, s-a declanșat simultan cu conștien
tizarea propriei forme corporale și a rămas constantă, constând în suprapunerea
clișeului mental familiar pe imaginea reală. Cele mai vechi și mai la îndemână
exemple ale acestui fenomen sunt chipul feminin, mereu același, descifrat în imagi
nea Lunii Pline și aparițiile fabuloase, efemere, întruchipate de formele norilor,
aflate într-o perpetuă și vie metamorfozare datorată mișcării, (vezi Fig. 4)
Acest tip de asociere imaginativ-creativă, a formelor lumii naturale cu cele
ale figurii umane, a găsit un nelimitat teritoriu de manifestare în lumea misterioasă
și efemeră a formelor umbrei proiectate. Infinitatea formal-simbolică a zămislirilor
acestui ludic tandem al contrariilor universului terestru, lumina și întunericul, impor
tant și neobosit generator de forme imateriale prin rezultanta întâlnirii lor, umbra -
în virtutea manifestării ca energie universală a luminii, considerată ca fiind materie

de unii gânditori antici - a inspirat creativitatea umană condus la nașterea multor

imagini plastice, (vezi Fig. 5)
Odată cu abandonarea vieții nomade, acest fenomen s-a transferat organic
și asupra spațiului de locuit, în toate formulele lui constructiv-evolutive. în zona
creației obiectelor funcționale, raportarea uneltelor, a mobilierului, a vestimentației,
a mijlocului de locomoție sau a spațiului de locuit la datele tipologice, fizice, ale
destinatarului lor, este reflectată de aplicarea principiilor ergonomiei care operează
cu date anatomice dimensionale și mecanice de care ține cont, aplicându-le în
proiectarea oricărui gen de obiect funcțional ca echivalențe dimensionale și propor
ționale optime. Indispensabila măsură umană se regăsește în mod fericit în fireasca
plănuire a proporțiilor, ce dă armonie tuturor obiectelor sale. Umanizarea în arhitec
tură, vizează tocmai armonizarea proporțiilor și a dimensionării edificiului, prin
raportare nemijlocită la cele ale staturii umane. Neglijarea acestui mod de operare
obiectiv poate crea utilizatorului acestuia stări de disconfort sau de dezechilibru
comportamental, (vezi Fig. 6)
Așadar, omul funcționează în universul său ca „măsură a tuturor lucrurilor
(sale)”, dintotdeauna. Abia de puțină vreme, la scara timpului istoric, au apărut
științe specializate care, analizând experiențele acumulate au sintetizat și structurat
toate aceste date, au dat naștere unor domenii ale științei ce studiază și operează
efectiv cu aceste tipuri de relație, (vezi Fig. 7)
Putem observa de asemenea că dincolo de dimensiuni, forme sau proporții,
chiar denumirile multor elemente sau zone ale locuinței tradiționale, a căror
invenție a fost dictată de necesități ce țin strict de utilizare, forma sau amplasarea
lor sunt sinonime cu cele ale elementelor corpului uman. Fenomenul se extinde și
asupra obiectelor funcționale care utilează habitatul uman. Cuvinte precum: cap,
frunte, ureche, ochi, gură, buză, gât, umăr, braț, corp, spinare, piept, burtă, brâu,
fund, picior, talpă, și care definesc regiuni sau elemente anatomice, în forma lor
lingvistică arhaică sau actuală, sunt preluate identic pentru a desemna elemente ce
intră în alcătuirea casei și a tuturor obiectelor ce o populează, (vezi Fig. 8)
întrucât corpul și corporalitatea reprezintă constructe culturale, „Reprezentă
rile corpului și cunoștințele legate de acesta sunt tributare unei stări sociale, unei
viziuni asupra lumii și, în cadrul celei din urmă, unei definiri a persoanei. Corpul
reprezintă o construcție simbolică, nu o realitate în sine. De unde, mtdțimea de
reprezentări ce caută să-i dea un sens și caracterul heteroclit, insolit, contradic
toriu, de la o societate la alta. ” (le Breton, 2000: 11), acestea devin teme ale artei,
sunt investigate, analizate și încărcate de conținut în epistema culturală modernă,
caracterizată prin triumful individualismului „ Un studiu al relațiilor între corp și
modernitate ne impune o recuperare a drumului parcurs de individualism în
structura socială și a consecințelor sale asupra reprezentării corpului. Vom vedea
mai întîi cât de problematică și indecisă este noțiunea de corp. Noțiunea modernă
de corp reprezintă un efect al structurii individualiste a domeniului social, o
consecință a rupturii solidarității ce unește persoana cu un colectiv și cu cosmosul

298 Andrei Flórian
printr-o rețea de corespondențe unde totul se leagă. ” (le Breton, 2000: 13), în plan
social și revelația Eului cugetător, măsură a existenței și adevărului în plan filoso
fic. (vezi Fig. 9)
Era individualismului, așa cum numește Louis Dumont modernitatea,
aduce cu sine o devalorizare progresivă a mulțimii, a masei, corpului social precum
și manifestărilor, activităților specifice grupurilor umane punând în prim-plan insul,
individul, personalitatea excepțională cu calitățile, talentele, vocația, dar și cu slăbi
ciunile și viciile acesteia, așa cum se poate observa începând cu Renașterea și al ei
cult pentru omul universal, întruchipat poate mai mult decât oricine de Leonardo da
Vinci, continuând cu eroul romantic și geniul, ca figuri culturale dominante în
secolele XVIII și XIX, pentru a se ajunge la criza postmodemă a individualității,
așa-zisa moarte a subiectului, la descompunerea individualității în instanțe cu sferă
de acțiune și semnificație locală și temporară.
Corpul vine din natură, traduce în mod continuu tăcerea sevelor vitale,
bolțile spațiului invizibil și scurgerea silențioasă a timpului, pentru că el este împreu
nă cu și sub condiția acestora, se face copula dintre natură și limbaj, după cum
afirmă Maurice Merleau-Ponty: „corpul convertește o anumită esență motorie în
vociferare, desfășoară în fenomene sonore stilul articulării unui cuvânt, desfășoară
atitudinea veche ce reia trecutul în panoramă a acestuia, proiectează o intenție de
mișcare în mișcarea efectivă, pentru că este o putere de expresie naturală.'"
(Merleau Ponty, 1999: 225)
Zona noastră de interes fiind situată în lumea poteriei, a vasului cu multi
plele sale variante formale și funcționale, a contenitorului, ar fi de prisos să facem o
enumerare de exemple menită a demonstra existența acestui fenomen de transfer al
denumirilor, de la silueta umană la vas. Simplitatea demonstrației se realizează
alăturând, virtual sau efectiv, silueta umană cu cea a unui banal pahar de sticlă cu
picior. Privindu-le vom vedea că partea de sus, cupa paharului se numește corp, că
acest corp poate fi burtos sau suplu și vom vedea că acesta, stă pe un picior prevă
zut ia partea inferioară cu o talpă pentru asigurarea stabilității.
Imagini cu dublă lectură

Ciclul de lucrări pe care îl prezint pe parcursul acestui demers teoretic,
presupune acest gen de alăturare imaginară, aducând omul față în față cu obiectul
meșteșugit de el și subliniind permanenta corespondență a raporturilor dimensional-
formale și simbolice, existente între acești doi poli ce alcătuiesc dintotdeauna
universul uman. Ele sunt proiecții ale lumii obiectuale, evocatoare a prezenței
umane, sau proiecții ale umanului, ca posibil evocator al unei prezențe a lumii sale
obiectuale, într-o abordare ludică, ciclică, perpetuă.
Aspectul umbrei care ne-a fascinant dintotdeauna creându-ne iluzia vreunei
prezențe fantastice, prin asemănarea decupajului său exterior cu astfel de prezențe,
ne-a bântuit tuturor copilăria. Ființe sau obiecte, altele decât cele cărora umbrele le
aparțineau, fantasme lipsite de detaliile sau tectonica formei cuprinse între contu

ruri, ne-au alimentat și animat dintotdeauna imaginația din clipele de dinaintea

somnului. Ne sunt familiare situațiile în care am constatat cu surpriză, asemănările
unei umbre cu un altceva. Reciprocitatea relației dintre realitatea palpabilă, obiectu
ală și virtualitatea sugerării, evocată de proiecția ei, este firul roșu ce străbate întreg
acest ciclu de imagini-proiecție, care presupun și induc privitorului, o dublă lectură
a conținutului, (vezi Fig. 10)
Porțelanul, materia de lucru, colorat și amestecat în masă cu pulberi metali
ce ce produc irizații fine, a fost apoi acoperit cu pete de culoare și glazuri în tonuri
luminoase și de consistențe diferite, peste care se revine pe anumite porțiuni cu
glazură transparentă. Aparența decorativă a decupajului alcătuirilor, dezvăluie la o
analiză mai atentă materialități picturale, reliefuri și vibrații ale suprafeței, fără a
face aluzie la descrierea volumetriei specifice, proprie unor obiecte sau personaje.
Proporțiile proiecțiilor acestor siluete, al căror decupaj induce prezențe obiectuale
sau umane vestimentate sau nu, nu respectă proporțiile ideale de alcătuire a siluetei
umane, frizând deseori comicul și caricaturalul, aducând în discuție diformul și
disproporția deseori amuzantă, a diversității formale a naturii umane, într-o aborda
re ludică.
Sugestia cromatică a elementelor din porțelan iscă personaje vestimentate,
desuet, parcă de carnaval, aparținând unor epoci apuse, prezente sau viitoare,
sprijinită fiind de forma decupajului fragmentelor și compunerea lor pe suprafață.
Asamblajele sunt alcătuite după scheme relativ simple, simetrice, proiecțiile de
siluete umane sau obiecte, nefiind susținute de fiecare dată explicit de expresia
formală și cromatică a fragmentelor de porțelan. Varietatea structurilor, materiali
tății sau cromaticii acestora, conduce la conturarea sugestiei unor siluete ce evocă
imagini familiare, (vezi Fig. 11)
Prin dubla lectură (om-obiect) propusă prin acest concept, se induce iluzia
receptării proiecției unei lumi obiectuale nedefinite, a unor obiecte virtuale de poterie
orfevrărie, argintării, porțelanuri, obiecte baroce, cu o arhitectură complexă și mon
turi sofisticate de pietre prețioase, aparținând unei posibile istorii reale sau imagi
nare. Obiecte fantomatice de factură cultică, uzuale, ornamentale, de contemplație,
vase, potire și cupe ce dau viață în imaginația privitorului strălucirii fastuoase a
unor ritualuri și festinuri gălăgioase și pline de viață, văzute prin ochiurile uriașelor
ferestre ale reședințelor iluzorii dintr-o istorie generică. Imaginile astfel create au o
generoasă deschidere spre timpuri și spații nedefinite, anonime, care nu vizează
trecutul, viitorul, vreo epocă sau un spațiu anume. Timpul lor este cel de ieri, alaltă
ieri sau mâine extinzându-se până la începuturile existenței umane. Ele evocă și
caricaturizează, estetica și morala unei istorii umane generice când înfloritoare când
umbrite de derapajele momentelor ei de rătăcire, (vezi Fig. 12)
La rândul lor denumirile imaginilor sunt efemere, făcând infinită lista
posibilităților. Ele pot fi oricând schimbate și cu toate acestea, vor fi într-o perma
nentă concordanță cu imaginile de obiecte sau personaje ale acestei istorii generice,
atemporale, fiind în permanență la latitudinea receptorului. Acestuia i se oferă o

300 Andrei Flórian
suită de imagini plastice lipsite de indicii formale sau stilistice, ce le-ar putea stabili
apartenența culturală sau spațio-temporală. Prin acest procedeu privitorul este atras
într-un dialog interactiv și inter-creativ, în care este stimulat să stabilească el însuși
identitatea și apartenența imaginii receptate. In acest fel datele obiectului receptat,
stabilite de fiecare vizitator în parte, vor fi într-o perfectă concordanță cu nivelul
său cultural, imaginativ sau de exersare a percepției imaginii plastice, simbolice.
Am putut observa concomitent, pe parcursul derulării imaginilor, lucrările
propriu-zise alături de conturul lor și de obiecte tridimensionale asemănătoare,
aparținând realității; multiple asocieri, suprapuneri expresive, formale și de arhitec-
turare. Derularea lor comparativă întregește demersul meu asupra asemănărilor
efective și a transferului de denumire a elementelor componente, de la om la obiect,
motivându-i totodată utilitatea. Prin analiza celor trei ipostaze ale fiecărei lucrări, se
concretizează ideea ce a dat naștere acestui ciclu de imagini plastice și a stat la baza
conceptului reprezentărilor și anume, dubla lectură a imaginii-proiecție, în cazul
acesta OM-OBIECT și OBIECT-OM, Omul și vasul făurit de el și prin el.
BIBLIOGRAFIE:
ASSUNTO, Rosario
1983 Universul ca spectacol, Ed. Meridiane, București.
BRUN, J.
1985 L ’ohme et le langage, Ed. PUF, Paris.
CULIANU, I. P.
2002 Jocurile minții, Ed. Polirom, Iași.
JUNG, C. G.
1994 în lumea arhetipurilor, Ed. Jurnalul Literar, București.
le BRETON, Dávid
2000 Antropologia corpului și modernitatea, Ed. Amarcord, Timișoara.
MERLEAU-PONTY, Maurice
1999 Fenomenologia percepției. Trad. Ilieș Câmpeanu și Georgiana Vătăjelu,
Ed. Aion, Oradea.
READ, Herbert
1971 Originile formei în artă, forma în arhitectură, Ed. Univers, București.
STOICHIȚĂ, Victor Ieronim
2000 Scurtă istorie a umbrei, Ed. Humanitás, București.

Fig. 1 Venus Lespugue și Venus Willendorf, versus „Venus

Wilendorf ‘91” (hologramă Harriet Casdin-Silver)
Fig. 2 Giacometti și operele sale

302 Andrei Flórian
Fig. 3
Fig. 4

Fig.5
Fig. 6

304 Andrei Flórian
Statuia Cavalerului
Fig- 7
Fig- 8

Vrăjitoarea (Doamna Icar)
Fig. 9
Fig. 10

306 Andrei Flórian
Fig. 12

i. pJ. MUZEOGRAFIE, MUZEOLOGIE

DIN ISTORIA MUZEULUI ETNOGRAFIC AL TRANSILVANIEI
(Colecții, colecționari, sisteme de evidență)
Ioan TOȘA
De l’histoire du Musée Ethnographique de Transylvanie

(Collections, collectionneurs, systémes d’évidence)
L’auteur apporté une contribution â la connaissance des modalitás â l’aide

desquelles se sont formées les collections du Musée Ethnographique de
Transylvanie. On a présenté les trois modalitás principales: campagnes de
recherches et d’acquisition ; l’achat de quelques collections privées et la reception
de donations.
L'auteur présente les plus importantes collections qui font partié
aujourd’hui du patrimoine du musée et qui ont été achetées ou faites donation.
Ensuite l’auteur présente les deux systémes d’évidence du patrimoine
muséal: celui de Romulus Vuia, utilisé depuis 1923 jusqu’au 1951 et celui actuel
avec leurs particularités.
Mots-clés: collections, colectionnaires, listes originales, systémes d'évidence.
Activitatea Muzeului Etnografic al Transilvaniei, de la înființare, s-a

desfășurat pe baza programului științific stabilit de Comisia Fundației Culturale”
Principele Carol” la 22 iunie 1922 care prevedea ca noua instituție culturală: „să
cerceteze, să adune, să păstreze și să valorifice științific materialele culturii popu
lare românești, a naționalităților conlocuitoare, a popoarelor vecine și a popoa
relor care au fost în contact și au influențat civilizația noastră populară; să forme
ze, pe baza cercetărilor întreprinse de personalul de specialitate, un fond docu
mentar vast, care să-i permită să-și desfășoare activitatea ca un Institut de cerce
tări etnografice; și să valorifice fondul documentar prin expoziții de bază, temp
orare și în aer liber, prin studii de specialitate și prin materiale de popularizare ”
(Toșa; Munteanu, 2001: 21).
Pentru formarea fondului documentar al viitoarei instituții, în aceeași
ședință, Comisia Fundației l-a însărcinat pe R. Vuia cu efectuarea unei campanii de
cercetări și achiziții în Țara Hațegului și Regiunea Pădurenilor. Campania a fost
întreprinsă de R. Vuia în lunile august, septembrie și octombrie, 1922 și s-a finali
zat cu o colecție de 1260 de obiecte și 160 fotografii, colecție care a stat la baza
recunoașterii oficiale a Muzeul Etnografic al Ardealului din Cluj1.
în anii 1923-1926 personalul muzeului, fiind format numai din două
persoane (director și secretară), campaniile de cercetări și achiziții au fost efectuate
numai de R. Vuia, desfășurându-se în Banat2, în 1923, în Bazinul Beiușului (în 16-
1 Vezi Anexa 1
2 Finalizată cu achiziționarea a 205 obiecte și efectuarea a 65 fotografii. Obiectele au fost
înregistrate în Listele originale 27-923 - Listele originale erau întocmite de persoana care colecta

310____________________________________________________________________ Ioan Toșa
23 iulie 1 925) *3 și în Maramureș (în 31 iulie -11 augustl925)4. Seria campaniilor de

cercetări și achiziții a fost întreruptă în perioada 1926-1927 de organizarea primei
expoziții etnografice permanente a muzeului în clădirea din P-ța Mihai Viteazul.
Ele au continuat în anul 1928 când R. Vuia a făcut 5 excursii de cercetări și
achiziții în aproape întreg Ardealul5.
După inaugurarea expoziției permanente a muzeului, o dată cu creșterea
numărului personalului muzeului s-au continuat campaniile de cercetări și achiziții:
în anul 1929, pe Valea Arieșului,6 efectuate de R. Vuia, L. T. Netoliczka și I. Chelcea
în anii 1929, 1930,1931, în zona Bistriței, efectuate de L. Netoliczka 7; în anii 1926,
1931, 1932 în zona Năsăudului efectuată de Tiberiu Moraru8; în anii 1933, 1934 în
zona Brașovului, efectuată de L. T Netoliczka 9; în anul 1935 în zona Buzăului,
efectuată de L.T Netoliczka 10; în anii 1930 și 1936, în Muscel, efectuată de Ion
Chelcea11; în anul 1936 la Rimetea, efectuată de L. T. Netoliczka12; în anul 1938 în
nordul Moldovei efectuată de Ion Chelcea13; în anul 1939, în Secuime, efectuată de
Teodor Onișor14; în anul 1943 în zona Hunedoarei, efectuate de Pavelescu15.
După al doilea război mondial în anii 1949, 1950 a fost întreprinsă o campa
nie de cercetări și achiziții în zona Mocănimea Munților Apuseni și în Câmpia
Transilvaniei efectuate de T. Bănățeanu, N. Dunăre, C. Băltaru în vederea redactă
rii unui atlas etnografic al regiunii Cluj16.
După 1956 a fost reluată seria campaniilor de cercetări și achiziții în
zonele: Munții Apuseni (în anii 1956, 1965); Câmpia Transilvaniei (în anii 1965-
1966), Depresiunea Călățele (în anii 1964,1966) Secuime (în anii 19156-1966),
Maramureș (în anii 1963, 1965, 1966, 1968), Zarand (în anii 1968,1970,1972),
Podgoria Alba (în anii 1968,1970 1972); Năsăud (în anii 1963, 1965, 1966,
obiectul (prin cumpărare, schimb,sau donație) de la o persoană într-o zi. Lista cuprindea numele
vânzătorului sau donatorului, Data, Nr. crt., Denumirea obiectului, Prețul. (în continuare L. O.)
3 Obiectele au fost înregistrate în L.0.38-925
4 Obiectele au fost înregistrate în L. 0.26-925
5 Cu care ocazie a cumpărat 538 obiecte din care au fost înregistrate 2647-3184 restul sunt
înregistrate cuD. 132, D.133, D.134, D.135, D.136, D.137, 138, 139, 140, 141, 142, 143, 144,
145 și cu B.2846,2847,2848,2849,2850, B.2851
6 Obiectele au fost înregistrate în L.O. 36 -929
7 Obiectele au fost înregistrate în L. O. 50-929 ; L. 0.2-930; L. 0.18-931; L. 0.23-931; L. 0.63-932
8 Obiectele au fost înregistrate în L.O. 19-926', L-O-42-931 ; L.0.43-931; L.O. 55-932; £.0.49-
932; L. 0.35-933
9 Obiectele au fost înregistrate în £.0.40-933; L.O 42-933; L.O 41-934; L.O. 26-935;
11 Obiectele au fost înregistrate în L.0.1-930; L.0.18-936
lj Obiectele au fost înregistrate în L. 0.12-938
13 Obiectele au fost înregistrate în £.0.6-943
16 Obiectele au fost înregistrate în £.0.3-949 £.0.5-949, £.0.6-949; £.0.19-950; £.0.38-950,
L.O. 12-951

Din istoria Muzeului Etnografic al Transilvaniei 311
1968,1972) în vederea depistării și transferării unor unități în cadrul Parcului

Etnografic Național de la Hoia.
Completarea fondului documentar al muzeului s-a făcut și cumpărarea
unor colecții particulare importante și donații. Dintre colecțiile particulare
cumpărate de muzeu, cele mai importante au fost:
colecția A. Orosz, formată din 5.500 obiecte din care 3/5 erau românești,
l.
1/5 maghiare și 1/5 țigănești. Tematic colecția cuprinde obiecte folosite la pescuit
(undițe de sfoară, plumb de undiță și ace de sârmă; ace, suveici și suluri de lemn și
foarfeci de țigan pentru tăcut plase, suveică de împletit coșuri, vârșe și ostii de
pescuit și coșuri de nuiele pentru ținut peștele); vânătoare (hârzobi, comuri pentru
păstrat praful de pușcă, vergele de fier pentru curățat arma și o tolbă vânătorească);
-âpicultură (cuțit de retezat stupii, comuri de bărcuit) ; agricultură (unelte: secere,
coasă, nicovală și ciocan pentru bătut coasa, cerc la coasă pentru secerat holda,
legător de legat snopi, cute de coasă, toc de cute, mănunchi, otic, plivitor de fier,
cunună de spice hârleț de lemn cu fier,lemn de sădit, lopățica de bătut snopii, mâță
pentru sfărâmat porumb, fluierice de amăgit păsările, cursă de păsări, ciuhă, cârâi-
toare, răvaș de morar); Creșterea animalelor (obiecte legate de semne de proprie
tate - fier de marcat vitele, nasture de pus în urechi la vite, ciucure de pus în
urechea mielului, - de întreținerea lor- funie de legat vitele la iesle, sânzeu, pripon
de vite, potcoave de vaci, potcoave de cal,inel pentru legat vitele, bici, pleasnă de
bici, funie de legat porcul, corn pentru scos porcii, căpuțan (botniță pt. viței), clopot,
clopot de oi, zăbăluțe la cai, cârlig de prins oile, lemn pentru ținut sarea oilor, bâtă
ciobănească, căuc, cuie de potcovit cai - obținerea produselor, strungăreață, măsură
de lapte, răvaș, strecurător de lapte, cupă de lemn, putină de lemn, chiag (în sticlă),
cujbă pentru ținut căldarea, lingură de luat urda din căldare, lacră de ținut brânza,
cutie de ținut unt, și obiecte pentru tratarea unor boli sulă de împuns vitele când se
umflă, sulă pentru lăsat sânge, sulă de străpuns limba când se umflă la vite) ipomicul-
tură (unelte de sădit pomii, cos de scoarță, bătător de mere butoi de vinars); mijloa
cele de transport (catalige, patine de lemn, patine de lemn căptușite cu fier, patină
de os, opinci, talpă pentru peticit opinci, hârzobi de gânj, potcoavă pentru umblat
pe gheață, opinci, cârjă pentru dus apa, cui de lemn de la ruda carului, cui de la osia
de car); obiectele casei țărănești (zar de lemn, cârlig de închis, vârtej, gujbă, cheie
țigănească, cuie, copcie pentru lemnar,copcie pentru strâns tabla pe acoperiș, cuie
de șindrilă, țâțână de fier, ciocan de tinichigiu, cui de fier cu patru fețe, cui de țigan
pentru gard, piroane, cui cu cap rotund de țigan, cui cu cap lat făcut de țigan, cui de
fabrică, cui de fierar, clanță la ușă, lingurar, măsuță joasă, amnar, cremene, iască,
opaiț, iască preparată,opaiț, bolovan pentru încălzit apa, toc de lemn pentru turnat
lumânări, poponeț, drâglă, căldare de aramă, clește pentru foc, precum și obiecte
pentru tăiatul trestiei necesară pentru acoperiș, cosor de, coasă de tăiat trestia,
opinci de tăiat trestia); industria casnică textilă (obiecte folosite pentru obținerea
materiei prime perie, piepteni, piepten de lână, hecelă, fus de răsucit canură,ac de
ițe, pană de făcut ițe, ac de ales, suveică la război, țevi de țesut, foarfeci, lână albă,
neagră, sură, galbenă, câlți, furcă, rășchitor, fuior, scripeți de la război, perie de

312 Ioan Toșa
fuior de cânepă,spată de țesut, fuștei la război, perie de rășină, vârtej de făcut ața,
vârtej de făcut ața la opinci, os de găină folosit la ițe, tăbliță de țesut, ac din os
pențru cusut sacii, scafa, priboi; obiecte folosite la croit și cusut cot de măsurat (65
cm), ac și sulă pentru făcut gaci, ac pentru împletit mănuși, brăcinăriță, ac de lemn
pentru cusut gaci, sulă pentru lărgit gaica la cămăși, obiecte: pânză brodată, catrin-
ță, față de pernă, mai de rufe, pungă de piele): fierărit (foi de întețit focul, nicova
lă, cjocan, ciocan de tăiat fierul, daltă de găurit fierul, daltă pentru încrestat bâte,
sfredel, ciocan de oțel, bardă de fier, daltă de fier pentru băieș, daltă de fier, daltă de
piatră, ciocan pentru piatră, copcii de fier retez de fier, ciocan pentru tăiat piatra la
moară, cârlig de agățat lanț, cui din dricul carului, cui cu verigă, cui de tânjală);
cizmării ( unealtă de argăsit, cosor și sulă de găurit la opinci, sulă pentru opinci,
cuțit de cizmar, potcoave de cizmă, cuțit pentru tăiat pielea, sulă din corn de
căprioară pentru opinci); prelucrarea lemnului (gărdinar, clește de lemn, ciocan de
lemn, bătător, fierăstrău cu cerc, buzdugan de bătut cercuri unelte de strâns ciurul,
compas scoabă de făcut linguri; topor, bardă împistrită, cuie pentru cercuri);
alimentația tradițională (lespede de copt plăcinte, pămătuf pentru uns lespedea de
plăcintă, lopățică de întors plăcinta, corn pentru umplut câmaț, pipemiță, răzușe de
covată, cuțit, lingură, furculiță de fier, sărăriță din corn de vită, solniță de lemn, blid
de lemn pentru aluat, cofiță, cârlig de agățat slănina, cos pentru alune, lingură,
frigare de lemn, blid de lemn, mestecău de mămăligă, cârpător de mămăligă, lingu
ră de luat mămăliga, lopățică pentru tăiat mămăliga, ploscă căptușită cu piele de
mânz, ploscă de lut, cănuță, furculiță pentru scos carnea peteică de purtat mânca
rea, merindar de pânză, scoc de băut apa la izvor, farfurie de perete, 14 tipare de
turtă; jucării pentru copii (urzoi, fus, război, îmblăciu, păpuși de zdrențe ( 20 buc),
căruță,plug, pușcă de soc, arc și săgeată, ceteră din cocian de porumb, fluier, minge
din păr de vacă, ou de lemn, cimpoi,bucin din coajă de salcie, praștie, arc de prins
păsările, cuib de tină de prins păsările, sfârlă, nicovală și ciocan de lemn, compas
praștie, cursă de păsări, muzicuță din scoarță de salcie, grapă,drendeli (jucării de
plumb jucărie jidovească) os de jucat, vacă,taurjug, pușcă cu baionetă); podoabe
femeiești (monede purtate în păr,inel de aramă, inel de argint, podoabă de păr țigă
nească, scoici de pus la gât, țintă de împodobit brâul, salbă de mărgele,pafta, țântă,
mărgele,cercei, scoică la gât, salbă din monede) podoabe bărbătești (fuior la pălă
rie, pană de cocoș de pus în pălărie stemă austriacă de metal podoabă la traistă,
podoabă de traistă din os de oaie, nasture cu pajură); instrumente muzicale (fluiere,
comuri de suflat și buciume din scoarță de salcie); obiceiuri (colacul de Crăciun,
colacul de stea, colacul de colinda, bățul de adunat colacii, steaua de Crăciun, ouă
împistrite de la Paști, crucea de tei,care se pune în casă la Rusalii, crucea din spice
de grâu care se făcea la sfârșitul secerișului, și colăcelul de muiestre); vrăji (păr de
fată, buruiană de dragoste, strombuș unealtă de vrăjit, ghiocuri, scoici amulete,
mărgele de sticlă colorată, folosite pentru aflarea norocului; coame de rădașcă, corn
de vaca Domnului, păr împletit cu coame de rădașcă, păr femeiesc agățat pe cânepă,
păr de femei cules de pe gard, folosite în diferite descântece pentru aducerea ursitu
lui, conciuri, rădăcini de leac, bliduț și ulcică pentru morți, colac de pomană, ulcică

de la pomul de pe mormânt, blid și pom care se duce la biserică în Joia Mare,

prescurnicer de lemn și de piatră, sfeșnic de lemn, cruce, milostiviilor, rădăcină de
nevițel, horbotei, rădăcină de leac, băț pe care s-a tras o piele de șarpe, mălai de
leac, rădăcină uscată, pasăre, monedă găurită); obiecte creștine (foarfeci de tăiat
mucul la lumânare, icoane pe sticlă, 19 icoane pe sticlă,una pe lemn icoană pe sticlă,
gravuri de la Hășdate) și țigănești: nicovală, briceag, cataramă, placă de aramă ca
podoabă, cui de fier, par de fixat cortul, cuie de prins ușa cortului, bucăți de cort,
verigă, țintă pentru prins pânza cortului noaptea, foarfeci de tăiat arama, belciug de
aramă, inimă din aramă, baieră, monedă de argint, pungă de bani, papuci din
zdrențe, cuțit făcut din coasă, sulă, sfredel, model pentru turnat inele).17
Obiectele au fost adunate din localități situate în vechile județe Alba;
Bihor; Cluj (marea majoritate); Făgăraș; Maramureș; Mureș; Năsăud; Satu Mare;
Sălaj ; Someș; Tîrnava Mare, Tîmava Mică; Trei Scaune; Turda și din Ungaria
(Debrețin oraș și pustă);
2. colecția S. Leitner formată din 300 piese de ceramică săsească și
maghiară, între care trei vase de breaslă 18 și multe obiecte datate: (1746)19;
(175 7)20; (1805)21; (1801)22;(l812)23; (1844)24; (1861)25; (1814)26; (1798)27;
(1874);28 (1799)29; (1811)30; (1811)31; (1804)32; blid (1816)33; (1816)34; (1797)35;
(1766)36; (1776)37; (1818)38; (1869)39; (1766)40; (1873)41; (1843); 42(1832);43
17 Obiectele au fost înregistrate în. Lista originală (L.O.) 60-924 și în L.O. I -937 supliment la 60-924)
18 Poziția 559,560 (datat 1809),561 (datat 15 dec 1862) din Listă originală (L.O.) 2-923
19 Poziția 3 cănuță din Listă originală (L.O.) 2-923.
20 Poziția 21. cănuță din Listă
21 Poziția 24 cănuță din Listă
22 Poziția35 cănuță din Listă
23 Poziția 37 blid din Listă
27Pozitia 44 blid din Listă
7R ’
Poziția 45 blid din Listă
7Q ’
32 '
35 ’
Poziția 562 borcan din Listă
37 '
38 5

314 loan Toșa
(1852);44 borcan (1847);45 (1871); 46(1793); 47(1862); 48(1800); 49(1793); 5051 (1793);
51( 1798); 52(1791); 53(1837); 54( 1858)55; (1838); 56( 863); 57(1851) 5859 (1795);
59(1788)60; (1806)61 (1793);62 (1799); 63 (779)64.
3. colecțiile Diversum formate din ceramică săsească65 și cuiere săsești din
zona Bistriței66; cămăși din Bucovina și Basarabia67; scoarțe din Torontal68 și
obiecte din Albania69.
4. colecția T. Filipescu cuprinzând 23 obiecte ale românilor din Iugoslavia70.
5. colecția B. Slătineanu, formată din 36 piese de ceramică71;
6. colecțiile Stefánia Baciu formate din: 25 piese de port din Caraș 72; 94
piese de port din Banat între care un petic de opreg cu zvastică (B.404) și cel mai
vechi conci din Chisatău ( B.818)73; 10 modele de broderie din jurul Lugojului74 și
5 oprege din Banat75;
7. colecția Teglas formată din 320 obiecte adunate din localități din
județele: Hunedoara Tîmava Mare,Turda, între care se aflau și podoabe, amulete
44 Poziția 5734borcan din Listă

45 Poziția 576 borcan din Listă
65 Obiectele au fost înregistrate în L.O. 20-923
68 Obiectele au fost înregistrate în £.013-937
69 Obiectele au fost înregistrate în £.06-940
70 Obiectele au fost înregistrate în £.0.32-924.); L.O. 17-927
72 Obiectele au fost înregistrate în £.0 38-923
" Obiectele au fost înregistrate în£.O. 10-925
75 Obiectele au fost înregistrate în£.O. 41-925

folosite de țiganii nomazi la descântece de deochi; piatră la bășică, boală rea, insom
nii, boală de inimă76;
^.colecția Candid Mufiea formată din 34 xilogravuri semnate de Morar
Nechita77,Pop Onisie78, Man Andrei7980 .
Alături de obiecte, în anul 1951 Muzeul mai cumpără biblioteca lui R.
Vuia, cuprinzând 1258 de cărți și 40 de titluri de reviste cu ani (108 volume și 649
numere) și 56 reviste cu un singur număr.
Dintre colecțiile primite ca donații cele mai importante sunt: 1. colecția
Murgoci, formată 382 obiecte și 1272 broderii,81 donată de Ministrul Cultelor și
Artelor în anul 1925; 2. colecția Valéria Gogan, formată din 89 obiecte adunate cu
ajutorul elevelor de la Școala Profesională din Cluj82; 3.co/ecZz7e A. Tufán formate
din : 265 obiecte (adunate de elevele Scolii de fete din Beiuș din județele Alba,
Arad, Bacău, Bihor,Buzău, Cluj, Dîmbovița, Gorj, Ialomița, lași Maramureș,
Mureș,Năsăud, Odorhei, Prahova, Râmnicul Sărat, Romanați, Roman, Satu Mare,
Someș, Tîrnava Mare, Tîmava Mică, Vlașca)83; 44 vase de lut din Leheceni84 și 14
piese textile adunate din Arad, Gorj, Dolj, Hunedoara, Severin, Timiș 8586 ; 4. colecția
89
88
87
Sabina Cantacuzino formată din 39 piese de port din: Argeș, Dâmbovița, Dolj,
Gorj, Muscel, Olt, Romanați, Teleorman, Vlașca,fi.colecția Eliza Brătianu formată
din 152 piese de port din: Argeș, Bran, Bucovina, Dâmbovița,Gorj, Mehedinți,
Muscel, Odorhei, Romanați, Sibiu, Teleorman, Târnava Mică, Turda, Valea
Prahovei Vlașca, Vrancea ; 6 Colecția Augustin Coza și colecțiaPanea .
Alături de aceste colecții în fondul documentar al Muzeului au mai intrat
obiecte donate de : G. Oprescu (cămașă din Vlașca 90,covor91), Gh. Sion (13
stampe92 un covor vechi basarabean93 și o cofa din Nereju)94, Valeriu Pușcariu
76 Obiectele au fost înregistrate în LO 23-939

77 Cocoș, 1862, Sf. Constantin și Elena (1843), Răstignire (1835)
78 Găină cu pui, Masa raiului Sf. Nicolae, Evangheliști
79 L..0 12-950 S. 153- S.186 34 stampe
80 Cărțile au fost înregistrate în L O. 14-951 (de la 1196 la 2550)
81 Obiectele au fost înregistrate în LO-17-925
g->
‘ Obiectele au fost înregistrate în L.O. 11-925
83 Obiectele au fost înregistrate în L.O.2"1-927
84 Obiectele au fost înregistrate în L.0.43 -927
85
Obiecteleau fost înregistrate în L. 0.7-93 8
87 Obiectele au fost înregistrate în L.O 21-934
88 Colecția de 97 obiecte, donată în 1952
89 Colecția de 1500obiecte, donată în anul 1975
90 Obiectele au fost înregistrate în L. 0.10-923;
92 Obiectele au fost înregistrate în L.O.21 -923 ;L.O.22-923; L.O.22-923
9j Obiectele au fost înregistrate în L.O. 18-928

316 Ioan Toșa
(ouă încondeiate f'.Galu Eugenia (căuc,com pentru praf de pușcă, iie și șurț)95 96,
Aurelian Borșianu (zar cu căței de la moara Pățăloaei Deda, Mureș, 2 prâsnele de
la cingătoare, 3 inele,o cruciuliță)97, M. Geomăneanu (icoană pe lemn din
Brătulești, Ilfov)98, Pop Gavrilă (4 ștergare)99, Grigore Negoșanu (6 covoare
maramureșene^100, Onisifor Ghibu (cursă de șoareci)101, Ștefan Simion (19 obiecte
din jud.Sibiu)102, Ion Oltean L.O.3-930 (prapor datat 1769 din Cristelec)103,
Valeriu Bologa( vioară jucărie de copii din Spini104; revista Cultura Ardealului 4
fasc105, punguliță făcută în 1925din sâmburi)106, Sofia Panaitescu (piese de port din
regiunea istroromânilor)107, D. Galloway (mâță din Câmpeni108, cruce de casa din
Ponorel109, 4 plăci de sobă110,păpușă de porumb din Cămârzana111, A. Letitzki (10
obiecte rusești din reg Volga);11" Băloni Ana (lingură de lemn făcută la Munttele
Athos113, 10 ouă încondeiate);114, comuna Telciu a donat muzeului o gospodărie
grănicerească formată din casa cu mobilier și șură, Alma Mohora Popovici (port
din Banat)115, Eugenia Ciungariu (70 modele și broderii și un albun cu 66 modele
din Toplița)116, Anișoara Stan (obiecte din Moldova, Oltenia și Făgăraș)117, Malec
Mircea (20 piese textile din județul Orhei)118; Tomlo Iuliu (buhai, capră, stea din
, Junian Ciobanu cârpă de borangic purtată de femei măritate, cuvertură
Reteag)119120
din Aurora Mehedinți; 10 ouă din Salcia Mehedinți),720, Ion Gavrilă (3 icoane și 2
95 Obiectele au fost înregistrate în L.O.16-925 ; L.0.44-925

96 Obiectele au fost înregistrate în 2.0.15-928
98 Obiectele au fost înregistrate în L.O.31-28
99 Obiectele au fost înregistrate în L. O 4 -929
100 Obiectele au fost înregistrate în L. O 28-929
'“Obiectele au fost înregistrate în 2.0.3-930
107 Obiectele au fost înregistrate în L. O 30- .930
"'Obiectele au fost înregistrate în L.O.61-932
"" Obiectele au fost înregistrate în L.O.71-930;
" ’ Obiectele au fost înregistrate în L.O.83-930
'14 Obiectele au fost înregistrate în L.O.51 -932
1 ” Obiectele au fost înregistrate în L. O 74-932
''7 Obiectele au fost înregistrate în Obiectele au fost înregistrate în 2.0.51 -934
1,9 Obiectele au fost înregistrate în 2.0.9-939
120 Obiectele au fost înregistrate în 2.0.11-937; L.O. 19-937

uși împărătești din Săcel Turda)121, prof V Meruțiu ( 5 Sfeșnice de lemn )122, Mihai
Victoria (ceramică de Horez)123 Dihor 1(11 obiecte din Țoc Arad)124125 .
Un număr important de obiecte au intrat în colecțiile muzeului prin
cumpărare de la diverse persoane particulare: G. Mazliach,123 I. Kovács,126 Gh.
Sion,127 Ana Sasu,128 Denghy Janosne,129 Martin Roșea,130 Elena Gherga,131
Laurean Someșan,132 Societatea Crișana,133 Virginia Rus,134 Kis Martonne,135 I.
Mușlea,'36 Valeric Peielle,137 L. Roitman,138 Gh. Puiuleț,139 N. Zilberman,140 Ileana
Nemeș,141 Grigore Negoșanu,142 Grigore Crăciunaș,143 Elena Apolzan,144* Papp
Jenone,143 Nicolae Morovanu,146 Constantin D.Cioacă,147 D. Galloway,148 Elena
Morar,149*Contesa Teleky,130 Teodor Ioan,131 Runceanu Lucia,132 Ion Gavrilă,133
121 Obiectele au fost înregistrate în 7.0.41-937 7.0.13-950

122 Obiectele au fost înregistrate în L. O. 20 941
12j Obiectele au fost înregistrate în L.O.2-948
124 Obiectele au fost înregistrate în L.O.5-948 L.O.6-948
125 Obiectele din Oltenia au fost înregistrate în L.0.12-923
126 Obiectele (5 căni din Oșorhei Cluj) au fost înregistrate în L.0.17-923;
127 Obiectele au fost înregistrate în L.O.37-932 (covoare din Basarabia)
128 Obiectele (icoane pe sticlă) au fost înregistrate în 7.0.24-924
129 Obiectele (oprege din Caraș )au fost înregistrate în L.O. 24-924
120 Obiectele și 11 fotografii din Maramureș au fost înregistrate în 7.0-37-923
■ Obiectele au fost înregistrate în 7.0. 23-925 (oprege din Caraș), 7.0.47-927 (oprege, petece
de opreg și cepse din Belinț)
122 26 obiecte din Monorau fost înregistrate în L.O. 18-926
Obiectele au fost înregistrate în L.O.3-927 (60 piese de ceramică din Leheceni, Cărpinet Lelești);
134 L.O 19-927 (4 oprege, 2 zavelce și o față de pernă din Chisătău; L.O 19-927 (4 oprege, 2
zavelce și o față de pernă din Chisătău
135 Obiectele au fost înregistrate în L.O. 5-928 (cojoc bărbătesc și pieptar femeiesc și cisme
femeiești din Trascău) ; L.O 16-928 (tindeici din Turea); L.0.41-929 (obiecte săsești din
Budacul săsesc)
136 Obiectele au fost înregistrate în L.O. 14-928 (20 obiecte de la Nicula: icoane pe lemn, icoane
pe sticlă și modele pentru zugrăvit pe sticlă)
11 obiecte au fost înregistrate în L.0.44-929
138 Obiectele au fost înregistrate în: L.O.49-929( covoare din Basarabia), L.O.49-929 (lăvițere
din Basarbia); L.O.6-930 (covor din Vărzăreșzti.Chisinău1
139 Obiectele au fost înregistrate în L.O.57-929 (pat, 4 lavițe, 2 cuiere, ladă, culme din Vidra de Sus);
140 Obiectele au fost înregistrate în L.O.58 -929 (covoare din Orhei,Soroca și Cetatea Alba)
143 Obiectele au fost înregistrate în L.O. 1-931(7 obiecte din Ciubancajud. Cluj)
Obiectele au fost înregistrate în L.O. 27-931 (ouă încondeiate din Bran)
Obiectele au fost înregistrate în L.O.52-932 (ouă încondeiate din Ojdula,Trei Scaune);
146 Obiectele (port Micești jud Cluj) au fost înregistrate în L.O 31 -933 L.O. 33-933; L.O.34-
933); L.O.36-933
Obiectele au fost înregistrate în L.O.32-933 (ceramică din Stefănești Gorj)
Obiectele au fost înregistrate în L.O. 47-933 (căuce o, bâtă și balț din Poienița Voinii);
Obiectele au fost înregistrate în L.O.49-933 (oprege Banat)
Obiectele au fost înregistrate în L.0.52-934 ( ștergare de culme din regiunea Baia Mare
cumpărate de la o exp. de artă populară la Cluj);

318____________________________________________________________________ Ioan Toșa
Ion Neculoiu,151
154 Astalos Ianosne,155 Marton Mihalfi,156 Traian Putici,157 Comision
153
152
mag. de antichități Cluj.158
Pentru formarea unui fond documentar cât mai complet, încă de la început
R. Vuia a pus un accent deosebit și pe înregistrarea foto a elementelor culturii popu
lare și păstrarea acestora în cadrul unei fototeci.
Bazele fototecii au fost puse în cadrul campaniei de cercetării din Pădureni
și Țara Hațegului din toamna anului 1922, în cadrul căreia pe lângă obiectele
achiziționate pentru muzeu, R.Vuia a efectuat și de 160 fotografii.159.
151 Obiectele au fost înregistrate în L.O. 16-937 (30 ouă încondeiate din județul Hunedoara)
152 Obiectele au fost înregistrate în L.O. 18-937 (ouă încondeiate din jurul Brașovului)
153 Obiectele au fost înregistrate în L.O.39-937 (obiecte din Săcel Turda); L.O.19-941 (icoane
pe lemn din județul Bacău)
1,4 Obiectele au fost înregistrate în Obiectele au fost înregistrate în L.O. 1-940 ( 7 icoane pe sticlă
Poiana Mărului)
153 Obiectele au fost înregistrate în L.O. 34-923 ; L.0.5-924 (textile săsești din Pintic și
Dumitrița); L.O 26-924 (textile din Pintic și Trascău); L.O 35-924 (obiecte din Trascău ), 48-
924 (broderii din Dumitra); L.O. 15-925( textile maghiare din zona de câmpie a Transilvaniei);
L.O 25-925( ceramică din Călățele); L.O 27-925 (vase de lut din Călățele); L.O.27-926 (obiecte
din Căpuș); 1-927 (2 obiecte din Trascău);L.O. 5-927 (2 blide din Almaș);L.O. 8-927( 3 textile
din Teascău și o cămașă din Hășdate); L.O. 12-927 (farfurii și 2 ștergare ); L.O.24-930 (textile
maghiare din Criseni,Turda); L.O.40-927 (textile din Trascău); L.O. 4-928 (ștergare de vornic);
L.O. 8-928 ( 5 vase de lut din coamele boilor la nuntă, fund de pernă și un urcior de rachiu din
Petrindul Mic); L.O. 1 -928 (cravată de mire, năfamă de vornic și o suveică din Căpuș); L.O.39-
930 (brâu din Trascău și cravată și suveică din Viștea); L.O. 4-931 (obiecte din Timiș); L.O.31-
936 (obiecte din Banat); L..0.24-937 (textile din județele Cluj și Someș)
156 Obiecte au fost înregistrate în L.O.9-923 ; L.O. 14-926 ; L.O. 15-926 (căni săsești din zona
Bistriței); L.O. 18-926 ; L.O. 53-929 ( obiecte săsești); L.O.55-929 ( obiecte săsești din fad);
L.0.26 -930 (obiecte săsești din Iad); L.O.39-930 (textile din Iad); L.0.40-930 (obiecte săsești
din Petris); 41-930 (textile din Bilac, Bistrița): L.O.2-931 ( obiecte săsești); L.O.7-931 ( obiecte
săsești din Tărpiu, și Dumitra); L.O.24-931 (textile din Cușma și Iad); L.O.33-932 (blide datate
din Pintic); L.O.43-932 ( cancee győri); L. 0.35-934 (textile din Tărpiu); L.O. 12-940 (obiecte
saăsești) L.O.17-940 (icoane pe sticlă din llva Mică).
1,7 Obiectele au fost înregistrate în L.O.29-940 ( 15 obiecte din Mădei Neamț); L.O.8-943 ( 10
Icoane pe sticlă
158 Obiectele au fost înregistrate în L.O. 30-940 (23 arcuri și săgeți din Noua Guinee)
159 Tematic fotografiile se referă la: Așezări și gospodării (vederi de sate, gospodării cu curte
simplă, gospodării cu curte închisă, ulițe) Fotografiile din Lista originală (L O.) Nr. 5-923 / 118,
150, 188, 189, 190, 191,192, 193, 194, 195, 196, 197, 199, 200, 201, 202, 203, 204, 237, 252,
268, 270, 334, 372, 376,377,378,398, 400, 402, 402, 404, 406, 407, 409; Arhitectură populară (
tipuri de case și construcții anexe), L.O. Nr. 5-923 / 30,31, 74, 111,124,, 161,
162,163,166„186,187,107,199,201,202, 203, 204, 237, 252, 268,270, 271, 324, 326, 328, 328,
330, 337,338, 339,340 359, 360, 375, 380, 387, 388, 389, 390, 391, 392, 393, 397, 412, 375,
380, 382, 387, 388, 389, 390, 391, 392, 393, 403 casa,interior L.O. Nr. 5-923/ 123, 222, 316,
332, 386; Construcții obștești (bisericii) L.O. Nr.5-923/117, 209, 215, 320, 373,374; Troițe L.O.
Nr.5-923 / 244, 348 371, 373, 374, 379; Agricultură (arături în terase, unelte, lucrări agricole)
L.O. Nr. 5-923/ 8, 9, 33, 66, 73,99, 115, 139,144,145, 181,182,183, 219, 233, 234, 236, 242,
255, 257, 265,291,292, 347, 385, 399, 410; Creșterea animalelor (turme de oi, ciobani, stâne,

în anul 1923 fototeca se îmbogățește cu 65 fotografii efectuate de R. Vuia

cu ocazia campaniei din Banat. în același an, Muzeul primește, ca donație, 140 de
negative și diapozitive de la G. Oprescu și o colecție de 25 plăci fotografice referi
toare la etnografia Peninsulei Balcanice și a Banatului de la inginerul T. Filipescu*
160.
157
La a sfârșitul anului 1924 fototeca avea 384 negative, 605 fotografii și 356
diapozitive161.
în perioada 1926 - 1932 un rol important în dezvoltarea fototecii l-a avut
pictorul fotograf englez Denis Galloway care, în anul 1926, a fotografiat în satele
din zona Călatei. întâlnindu-se cu R .Vuia într-un spital din Cluj (Tötszegi, 2008:
11), D. Galloway predă Muzeului 104 negative cu imagini din zona Călatei, la 16
decembrie 1926. în perioada 1926-1930 se stabilește o relație de colaborare între
muzeu și D. Galloway.
La 18 nov. 1928, printr-o adresă trimisă doamnei Lívia Gaspar - președintă
a Societății Naționale Ortodoxe din Bocșa Montană, Romulus Vuia îi solicită
concursul pentru a-1 ajuta pe Galloway să găsească cel mai vechi și mai frumos
port din acea regiune. Portul să fie adevăratul și vechiul port țărănesc, nu cel modi
ficat și purtat de intelectuali. Este, de asemenea, de mare importanță să se găsească
și „o țărancă tipică din acea regiune care să îmbrace acel port”162. La 24 noiembrie
1928, Muzeul delegă pe D.Galloway să facă fotografii și să colecteze obiecte în
satele din Pădureții, Țara Hațegului și Caraș „Domnul Denis Galloway, pictor
englez, este trimis din partea Muzeului Etnografic al Ardealului prin diferite regiuni
interior de stâne, prepararea produselor) L.O. Nr 5-923/52, 53, 54, 56, 57, 65, 86, 87, 88, 89, 90,
91, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 106, 109, 127, 134, 135,136, 138, 140, 152. 153, 154, 155, 156,
157, 158, 159, 160, 164, 165, 217, 218, 239, 240, 241, 241, 248, 249, 258, 260, 261, 262, 263,
264, 272, 322 Pescuit (pescuitul cu crâsnicul, cu sacul, cu ostia,cu sălceaua) L.O Nr. 5-923 /
1,47,48, 49,114, 172, 176,205,206,207,343,344,345,346, Vânătoare (curse, cornuri de praf de
pușcă) L.O. Nr. 5-923 /341 Industria casnică textilă (melițat,periat, pieptănat, depănat, urzit,
țesut, împletit) L.O. Nr. 5-923 /34, 38,41,46, 70, 71,72, 121, 128, 168, 312,313, 314,315, 349
Instalații pentru prelucrarea cerealelor ți țesăturilor de lână (înor/ pive) Nr. 5-923/ 25, 26, 28,
381 Vărărit L.O.Nr.5/167 Olărit L. O. Nr. 5-923 / 19, 20, 22, 45, 68 Prelucrarea lemnului
(îngrădit, tâmplărit, rotărit) L.O Nr. 5-923 /18, 151, 171, 172, 172, 174, 394 Mijloace de
transport Lista originara Nr. 5-923/ 64, 179,235, 269, 289, 354, 383, 384,416 Port (bărbătesc,
femeiesc, găteala capului) LO.Nr. 5-923 / 11, 13, 17, 21, 37,43, 61, 75, 77, 78, 79, 80,83, 84,
85, 109, 110, 111, 125, 126, 146, 147, 177, 178, 220, 221, 223, 224, 226, 227, 228, 229, 230,
231, 232, 251, 254, 287, 288, 290, 297, 298, 299, 300, 301, 303, 304, 305, 306, 307, 308, 309,
310, 311, 318, 319, 311, 321, 331, 362, 366, 367, 370 Obiceiuri legate de viața omidui: (nuntă
Lista originara Nr. 5-923/ 12, 49, 100, 101, 102,103,128; înmormântare Nr. 5-923/ 2, 3, 4, 5, 6,
13, 39, 105, 107, 141): Obiceiuri de peste an: Crăciun, Paști L.O. Nr. 5-923 / 82,148, 211, 212,
214, 273, 274, 275, 276, 277, 278, 279, 280, 281, 281, 283, 284, 285, 286, 293, instrumente
muzicale L.O. 5- 923 /4; Jocuri de copii L.O.Nr. 5-923 / 352, 353, 358
160 Pentru colecția de plăci fotografice donată la 21 aprilie 1924 R. Vuia îi trimite o scrisoare de
mulțumire îng. T Filipescu. Adresa 76 din 21 aprilie 1924. Arhiva MET. Colecția a fost înregis
trată în Lista originală 22-924 (8 fotografii), și 33-926 (17 fotografii)
161 Adresa 1 /1924, Arhiva MET.
162 Adresa 189 din 18 XI 1928, Arhiva MET

320 Ioan Toșa
ale țării cu scopul de a picta și fotografia scene din viața poporului român și a
popoarelor conlocuitoare, precum și a colecta obiecte pentru muzeu”.
Autoritățile noastre civile și militare, cât și intelectualii de prin sate, sunt rugați
să-i dea binevoitorul lor sprijin pentru aducerea la îndeplinire a acestei misiuni”163
Pentru a transforma fototeca într-o secție documentară a muzeului la 29
noiembrie 1929 R. Vuia cere Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, Direcția Muzee
înființarea unui post de fotograf argumentând că „Secția fotografică este una din
cele mai importante și mai active secții a instituției noastre. Muzeul nostru posedă
una dintre cele mai bogate și prețioase colecții fotografice a țării referitor la viața și
civilizația poporului român și a popoarelor conlocuitoare. Nu ne putem închipui o
excursie etnografică fără de a lua vederi de pe porturi, obiceiuri, clădiri rurale, etc.
Toate muzeele din străinătate au secții fotografice și post de fotograf (Muzeul din
Hamburg are 4 fotografi) Mai nou fiecare muzeu etnografic s-a prevăzut și cu un
aparat cinematografic pentru a putea lua scene din viața de la țară. Muzeul nostru
încă are în programul său dezvoltarea secției fotografice în acest scop.” 164
în proiectul de buget pe anul 1930 se cerea ca „în postul de desenator să fie
numit d-l C. Băltaru student la Școala de arte frumoase care până acum a fost numit
în postul de bibliotecar arhivar, îndeplinind în același timp și funcțiile de secretar
contabil și desenator. în postul de fotograf propunem să fie numit dl. I. Gavrilă
actualul fotograf dar care are leafă de om de serviciu”165.
După inaugurarea activității Catedrei de etnografie și folclor a Universității
din Cluj a cărei Titular a fost R. Vuia fototeca s-a îmbogățit prin schimburi de foto
grafii făcute cu muzee din țară și străinătate: Volkerkunde Museum din Bazei, Muzeul
Etnografic din Zagreb, Muzeul Etnografic din Belgrad, Museum fur Volkeskunde
din Viena, Muzeul în aer liber din Amhem, Muzeul etnografic din Martin etc..
Cea de a treia secție importantă a muzeului, biblioteca, s-a format prin
achiziții, schimbul de publicații și prin donații. Dintre donatori menționăm: Academia
Română166, Institutul de Geografie al Universității din Cluj167 Grigore Antipa168,
Silviu Dragomir169, Ion Mușlea170 Emil Sigerius171, Artúr Gorovei172, Valeriu
163 Delegația 194/24 noi 1928

164 Doc 416 din 29X1 1929
165 Adresa 334/23 X 1929
166 Cărțile au fost înregistrate în L.O. 20-923 (103 cărți); L 0.24-926 ( 3 cărți); L.O. 14-927 (9
cărți); L.O. 37-937 (9 cărți); L.O. 10(3 cărți); L.O. 10-929 5 cărți; L.O. 13-930 (10 cărți din care
3-10 au fost eliminate ; £.O.42-930( 31 cărți din care au fost eliminate 6) L. 0.61-931 323-329);
L.0.6-935 ; L.O36-937 L.0.36-941
167Cărțile au fost înregistrate în L. 0.40-929
168 Cărțile au fost înregistrate în L. 0.28-925 (2 cărți)
169Cărțile au fost înregistrate în L.0.29-925 ( 2 cărți)
170 Cărțile au fost înregistrate în L.O. 11-926 (două cărți); L.0.80-930 (Obiceiul Junilor
Brașoveni); L .0.72-932 (Anuarul Arhivei)
171 Cărțile au fost înregistrate în L. 0.30-925 ( 2 cărți);
172 Cărțile au fost înregistrate în L.O. 16-926 (o carte și 6 volume din Șezătoarea); L.O. 49-931 (o
carte)

Bologa173, Leca Moraru174, Muzeul Armenesc din Gherla175, Muzeul Național din
Sofia176, Muzeul etnografic din Belgrad177, Soc. Graiul Românesc178, Ștefan Buzilă179,
Asociația Astra180, Vasilie Popovici181, N. Cerbulescu182, Moise Colarov183, Onisifor
Ghibu184, Luise Netoliczka185, Emil Panaitescu186, Institutul de Istoria medicinei și
farmaciei de pe lângă Univ din Cluj187, Atanasie Popa188,Cartea Românească189,
Vaterlandischis Museum in Hannover190, Muzeul Etnografic din Stocholm191, T.
Moraru192193
, Liceul „G.Coșbuc” Năsăud19j, Ministerul Instrucțiunii194, Norsk
Folkemuzeum Oslo195, Societatea Regală Română de Geografia 196 Comisia Mon.
Ist. Secția Transilvania197,Ministerul Cultelor198 Legația Rep. Cehoslovace199,
Asociația țiganilor Oltenia200, Valéria Marchiș201 Muzeul Etnografic din Zagreb202,
Direcția Presei și Informațiilor203, Liga Antirevizionistă Română204 Academia
173 Cărțile au fost înregistrate în L.O.23-926 (5 cărți); L.O. 15-933 (două cărți); L.O.57-934 (7 cărți)
174 Cărțile au fost înregistrate în £.0.81-930 (6 cărți) £.0.9-931 (2 cărți)
175 Cărțile au fost înregistrate în L.O. 34-925 (7 cărți și 2 stampe)
176 Cărțile au fost înregistrate în L.O4-925; (o carte); L.O.21-928 (o carte)
177 Cărțile au fost înregistrate în L.O. 18-932 L.0.19-932 ; L.O. 63-934
178 Cărțile au fost înregistrate în L.O. 17-930 (Graiul Românesc Nr. 1-10)
179Cărțile au fost înregistrate în L.O 24-927 (o carte)
180 Cărțile au fost înregistrate în L.O. 44-927 (Revista Transilvania); L.O- 44 -930 Transilvania
pe anii 1 920- 1927 și nr 12 din 1929)
181 Cărțile au fost înregistrate în L.O. 3-928 ( Monografia comunei Pătaș)
182 Cărțile au fost înregistrate în L. 0.9-928 (Cântece din război)
183 Cărțile au fost înregistrate în L. 0.11 -928 (Monografia Circumscripției Pâmeava a orașului Arad)
184 Cărțile au fost înregistrate în L.O. 13-928
185 ’
Cărțile au fost înregistrate în L.O 20-928 (J.Billz Habanii în germană)
186 Cărțile au fost înregistrate în L.0.23-928
187 Cărțile au fost înregistrate în L.O 32-930 ( 16 cărți)
188 Cărțile au fost înregistrate în L.O 51-930
Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pe anul 1929
190 Cărțile au fost înregistrate în L. 0.62-930 24 cărți
Cărțile au fost înregistrate în L. 0.64-930
19? ’
Cărțile au fost înregistrate în £.0.72-930
193 Cărțile au fost înregistrate în £.0.75-930 Arhiva Someșeană 12 numere
194 Cărțile au fost înregistrate în £.0.34-931
195 Cărțile au fost înregistrate în L.O.12-932 £.0.25-934 £.0.59-935
196 Cărțile au fost înregistrate în £.0.65-932 ( Marele Dicționar Geografic al României 1- 21
Buletinul Societății 21-76,76 buc)
197 Cărțile au fost înregistrate în L.O. 12-933 ; £.0.20-938
198 Cărțile au fost înregistrate în £. 0.18-933
199 Cărțile au fost înregistrate în £.0.68-932 9 cărți
Cărțile au fost înregistrate în L.O.9-935
Cărțile au fost înregistrate în L.0.31 -935
Cărțile au fost înregistrate în £.0.54-935
4Cărțile au fost înregistrate în £.0.58-935

322 Ioan Toșa
Regală Sârbă205, Astra Sibiu206, Lares Roma207 Biblioteca Univ din Kiel208,
Institutul Central de Statistică209, Ministerul Propagandei Naționale210.
O serie de publicații au intrat în patrimoniul muzeului prin schimb cu:
Muzeul Etnografic din Zagreb211, Muzeul Etnografic din Budapesta212, Muzeul
Regal de etnografie din Ljubliana213, Latvija Saules Muzejs 214 Seurasaari
Finlanda215; Muzeul în aer liber din Konigsberg216 Institutul de Studii Clasice217218 ,
219
91 fi
Muzeul Etnografic Sofia .
Conștient că, indiferent de vechime și de calitățile lui artistice, un obiect
reprezintă un document științific numai în măsura în care sunt înregistrate cât mai
multe informații legate de el, încă de la început, R. Vuia a acordat o importanță
deosebită înregistrării tuturor informațiilor respective.
în acest scop, în 1923, chestionarul Lista obiectelor care trebuie colectate
pentru muzeul etnografic2' * era însoțit de o notă în care se precizau principalele
date care trebuiau să fie cunoscute în legătură cu fiecare obiect220.
în vederea organizării fondului documentar al muzeului după principii
modeme, în anul 1923, R. Vuia solicită Fundației un sprijin material pentru efectu
area unei „călătorie de studii la mai multe muzee etnografice din Germania și țările
scandinave pentru că numai bazați pe experiența altora ne putem feri de greșeli
care ne-ar costa scump și numai astfel putem fi siguri că vom avea un muzeu
modem în toate privințele”221.
în urma documentării făcută, în toamna anului 1924, la marile muzee vest
europene R. Vuia a conceput un sistem de evidentă a patrimoniului muzeal care a
fost aplicat în muzeu până în anul 1952.
205 Cărțile au fost înregistrate în L. 0.13-936

206 Cărțile au fost înregistrate în L. 0.23-936
207Cărțile au fost înregistrate în L.0.25-936
210 Cărțile au fost înregistrate în £.0.6-941 ; L.0.16 -941
211 Cărțile au fost înregistrate în £.0.3-932 £.0.22-933 ;L.O.50-935
‘ l : Cărțile au fost înregistrate în £.0 4-932
213 Cărțile au fost înregistrate în £.0.21 -932
215 Cărțile au fost înregistrate în£.O 1-936
216 Cărțile au fost înregistrate în £.0.7-936; £.0.29.936
i17 Cărțile au fost înregistrate în £.0.77-932 L.O. 13-933; £.0.6-934
219 Chestionarul a fost alcătuit de R. Vuia la solicitarea Principelui Carol „Alteța Sa Regală m-a
însărcinat, cu ocazia vizitei sale la Cluj, să alcătuiesc o listă a obiectelor care trebuie strânse
pentru muzeu” Adresa 116 din 20 iunie 1923. Arhiva MET și a fost publicată în revista Lamura,
nr. 1-2, oct.-nov.1923, pp.49-55
220 „ Notă. Spre a putea utiliza aceste obiecte atât pentru muzeu cât și pentru cercetări fiecare
obiect va trebui să aibă o etichetă cu următoarele elemente de informare: 1. Numirea locală; 2.
Localitatea în care a fost aflat obiectul și naționalitatea celor care l-au întrebuințat; 3. O scurtă
notă despre felul cum se întrebuințează; 4. Numele colectorului; 5 Prețul” Lamura
221 Adresa Nr. 6 din 15 februarie 1923 trimisă Fundației. Arhiva MET

O primă informație privind acest sistem de evidență o găsim în răspunsul

trimis Ministerului Artelor și Cultelor la Adresa 39382 din 18 sept 1928 în care
arăta că „Muzeul Etnografic din Cluj, fiind organizat după modelul muzeelor
etnografice din Apus, a adoptat în consecință și metode de inventariere corespunză
toare. Și deoarece aceste metode diferă întrucâtva de cea arătată în sus zisul D-
voastră ordin, care desigur este foarte bună pentru un muzeu de artă, ne permitem a
Vă arăta felul cum se face inventarierea colecțiilor”.
La intrarea unei colecțiuni se alcătuiește mai întâi o Listă originală (Md. 1)
care se înregistrează în Registrul Jurnal căpătând un număr de intrare (No jurnal).
Directorul cercetează această Listă și stabilește care dintre obiecte merită să fie să
se înregistreze în Registre inventar speciale, pe secțiuni (obiecte, broderii, dublete,
foto, negative, diapozitive, cărți, tablouri, stampe, hărți).
Precum se vede din modelul alăturat Listele originale nu cuprind toate
datele referitoare la obiecte. Această lipsă este completată de Fișele științifice pe
verso cărora se găsesc: descrierea pe larg a obiectului, literatura lui date din punct
de vedere tehnic ce nu pot fi puse pe Listele originale”222.
Dacă o persoană vindea sau dona obiecte în mai multe zile din cursul unei
săptămâni, pentru fiecare zi se întocmea câte o listă originală.Listele originare erau
prezentate Directorului Muzeului care hotăra care obiecte să fie înregistrate în
Registrul Jurnal.
Registrul Jurnal cuprindea rubricile: 1. Numărul Jurnalului unde erau
trecute în ordine, pe ani, listele originale; 2. Data, ziua, luna și anul când se lacea
înregistrarea, 3. Numele și adresa persoanei care a colectat sau a donat obiectele, 4.
Cum s-a colecționat (achiziție, donație), 5. Conținutul (se trece categoria de colecție
după cele înșirate la pozițiile 13- 21), 6. Numărul de piese intrate (erau trecute
numărul pieselor din Listă), 7. Prețul, 8. Speze de transport, 9. Numărul chitanței,
10. Numărul obiectelor intrate în colecțiile muzeului, (care primeau un număr de
inventar) 11. Numărul dubletelor 12. Numărul pieselor eliminate (a căror evidență
era ținută pe baza listelor originare), 13. Numerii din Inventarul colecției de: 14.
Obiecte, 15. Broderii, 16. Tablouri desene, stampe, 17 Fotografii-, Diapozitive, 19.
Fonograme, 20. Cărți și reviste, 21. Hărți, 22. Dublete, 23.Observații.
După cum se vede încă de la început R. Vuia a stabilit ca materialul
documentar să fie inventariat pe următoarele colecții: Obiecte, Broderii, Tablouri
desene, stampe, Negative și Fotografii, Diapozitive, Cărți și reviste, Hărți. Pentru
răspunsurile la chestionarele muzeului225 în 1927 s-a adăugat o nouă colecție
Arhivăfolclorică.
Adresa 178 /928. Arhiva MET

J Obiceiurile de Crăciun lansat în 1926 cuprinde întrebări referitoare la Colindat, Stea, Irozii
sau Vicleimul, Vicleimul cu păpuși, Cerbul (capra, turca,brezaia). încurajat de răspunsurile
primite R. Vuia a completat chestionarul în anul 1927 cu Obiceiurile de Anul Nou. Plugușorul,
Sorcova, Vasilca, Seara Sf. Vasile și Tovărășiile de feciori și fete în vederea sărbătorilor Tot în
acest an a fost tipărit un chestionar separat Cerbul (capra, turca,brezaia). La aceste Chestionare
s-au primit răspunsuri din 350 localități ale României interbelice pe baza cărora în anii 1928-29,
I- Muștea a organizat Arhiva etnografico-folclorică a MET.

324 Ioan Toșa
Registru inventar pentru obiecte cuprindea rubricile: Numărul Jurnalului

unde se trecea numărul Listei originale în ordine numerică pe ani224, Numărul
inventar unde se trecea numărul de inventar al obiectului care era o fracție în care
la numărător se trecea numărul Listei originale și anul, iar la numitor era numărul
de inventar al obiectului, (Ex. 60-924/4294 - 2027225 Numirea obiectului și
Localitatea. Acest număr de inventar era trecut și pe obiect.
Informațiile referitoare la un obiect erau consemnate pe Fișe științifice care
cuprindea următorul punctaj: Numărul Jurnalului, Numărul inventar, Numele
persoanei care a colectat obiectul, Numărul listei originale, Numirea obiectului,
Numirea populară, Localitatea, Descrierea obiectului, Literatura Locul obiectului,
Loculfisei, iar pe versul făcea desenul obiectului, sau se lipea fotografia.
Materialul documentar foto era înregistrat în Registru inventar pentru
fotografii în care erau trecute: Numărul Jurnalului, Numărul inventar (al fotogra
fiei), Localitatea, Format, Număr negativ, Autor, Observații. Materialul foto era
păstrat în fototecă pe cartoane format 13/18 cm, pe care erau trecute: Numărul
inventar general, Nr. inventar colecția foto, Grupul, Subiectul, Comuna, Județul
(țara) Nr. neg. Nr. Diapozitiv, Fecit, Data Schiță, plan etc.
în anul 1951 deținea un fond documentar format din: 9254 obiecte înregis
trate, din care: 7371 obiecte, broderii, dublete; 114 covoare; 430 ouă înconde
iate226; 411 jucării, obiecte de magie, medicină populară și obiecte în legătură cu
diferite obiceiuri; o fototecă cu 7654 negative din care 150 considerate dubluri; 287
diapozitive cu dimensiunea de 18/24 cm227, 158 buc diapozitive colorate228, 2442
buc diapozitive pentru conferințe și cursuri cu dimensiunile 8,5/10 cm229230 , 5086 buc
231
fotografii și 708 buc ilustrații foto , o bibliotecă cu 1181 numere de inventar de
224 Pe ani s-au întocmit un număr de : 40 liste în 1923 ; 1924 - 6o liste ; 1925- 49 liste-, 1926- 29
liste-, 1927- 48 liste-, 1928- 37 liste' 1929- 63 liste; 1930- 97 liste; 1931-57 liste; 1932 - 89 liste,
1933-55 liste; 34- 71 liste; 1935- 65 liste, VD6-61 liste; 1937- 41 liste; 1938- 22 liste; 1940 - 30
liste; 1941-42- 41 liste; 1943 - 72 liste; 1944 - 6 liste; 1946- 3 liste; 1948-77 liste, 1949- 9 liste,
1950.-35 liste, 1951-/4 liste.
22j 60- 1924 este numărul listei originale în care a fost trecută Colecția Orosz, 4294 este numărul
obiectului din Listă, iar 2027 este numărul de inventar al unui căuc din satul Sohodol, comuna
Lelese jud. Hunedoara din colecția obiecte.
226 Din care 204 cu nr. de inventar, 110 ouă fără număr, 76 ouă fără număr dar cu localitate și 40
fragmente P.V.177 25 mai 951
227 din care: 135 în stare bună,l 16 nemontate, fără sticlă mată, 13 cu sticlă mată spartă, 12 diapozi
tivul spart, sticla bună, 7 diapozitive . sparte diapozitive și sticla mată; 134 buc cu dimensiunea.
de 24 / 30 cm din care 95 în stare bună, 26 nemontate,fără sticlă mată, 1 cu sticla mată spartă. 2
diapozitive sparte, sticla mată bună,4 diapozitive și sticla mată sparte.2 diapozitive .sparte fără
sticlă mată, 4 diapozitive îngălbenite, 42 buc sticlă mată 18/24, 12 buc sticlă mată 24/30, 10 buc
sticlă clară 24/30 cm P.V.177 25 mai 1951
228 din care 66 buc 13/18 expuse, 17 buc 13/18 neexpuse din care unul spart, 75 buc 2/3 cm film
Leica P.V.177 25 mai 951
229 din care 2189 în stare bună, 253 crăpate P.V.177 25 mai 951
230 din care 2044 lipite pe carton, 3042 nelipite P.V. 177 25 mai 951
231 din care 660 ilustrații format carte poștală, 44 buc reproduceri mărite negre pe 22 file de
carte, 4 reproduceri foto mărite în color P.V. 177 25 mai 951

cărți și reviste232 și o arhivă de folclor cu 499 caiete2j3.

în 1952, ca urmare a transferării, de către Universitate, a colecțiilor
etnografice de la Muzeul Ardelean fondul documentar al muzeului se mărește cu
obiecte 8.600 (Onișor, 1958: 27) ridicând problema unui sistem de evidență unitar
pentru obiectele din toate colecțiile.
Pentru a avea o evidență clară a fondului documentar s-a început inventa
rierea tuturor colecțiilor după registrele vechi și înscrierea lor în Registre de inven
tar unice și în caiete tematice. Caietele tematice au fost întocmite pentru 7 secții cu
49 subsecții și 362 colecții.
La terminarea lucrărilor de reinventariere a colecțiilor de obiecte situația
era următoarea:
I. Secția Ocupații avea 11 subsecții cu 148 colecții cu 5394 obiecte:
1. Cules din natură cu 4 colecții cu 48 obiecte;
2. Albinărit cu 4 colecții cu 21 obiecte ;
3. Pescuit cu 9 colecții cu 463 obiecte;
4. Vânătoare cu 9 colecții cu 301 obiecte;
5. Creșterea animalelor cu 27 colecții și 1242 obiecte;
6. Agricultură cu 20 colecții cu 484 obiecte;
7. Prelucrarea produselor agricole cu 6 colecții cu 112 obiecte;
8. Transport comunicații cu 15 colecții;
9. Tors, țesut cusut cu 26 colecții,
10. Meșteșuguri cu TI colecții,
11. Diverse - o colecție cu 49 obiecte.
II. Secția Locuință-bucătărie avea 7 subsecții cu 74 colecții cu 2728 obiecte :
1. Așezări construcții cu 7 colecții cu 222 obiecte;
2. Mobilier cu 17 colecții cu 426 obiecte;
3. Obiecte de interior cu 9 colecții cu 268 obiecte;
4. Scule pentrufoc cu 12 colecții și 605 obiecte ;
5. Cutii și vase pentru bucătărie cu 15 colecții cu 465 obiecte;
6. Unelte pentru mâncare cu 13 colecții cu 718 obiecte ;
7. Diverse cu 1 colecție cu 24 obiecte.
III. Secția Ceramică avea 5 subsecții cu 23 colecții cu 4086 obiecte:
1. Vase de bucătărie cu 12 colecții cu 774 obiecte;
2. Vase de vin și de decor cu 3 colecții cu 2768 obiecte
3. Vase pentru unități sociale o colecție cu 31 obiecte
4. Jucării, figurine cu 5 colecții cu 54 obiecte;
5. Cahle șifigurine de la vatră cu 2 colecții cu 335 obiecte
6. Diverse cu 1 colecție cu 124 obiecte.
IV. Secția îmbrăcăminte avea 8 subsecții cu 69 colecții cu 6525 obiecte :
1. Piese din pânză cu 10 colecții cu 3061 obiecte;* 233
233
Din care 126 au fost epurate,
r
P.V.169/951 din 14 mai 1951
Lipsă: 178,184,193,200,2091,220,245,263,268,292,293,295,296,308,383,418 din data de 9
iulie 1943 P.V. 169/951 din 14 mai 1951

326 Ioan Toșa
2. Catrințe, fuste cu 8 colecții cu 912 obiecte;

3. Haine groase -12 colecții cu 301 obiecte;
4. încălțăminte cu 3 colecții cu 148 obiecte;
5. Găteala capului-11 colecții cu 818 obiecte;
6. Brâie, cravate, traiste cu 10 colecții cu 654 obiecte;
7. Podoabe, cu 14 colecții cu 623 obiecte;
8. Diverse cu o colecție cu 18 obiecte;
V. Secția Textile avea 7 subsecții cu 18 colecții cu 3612 obiecte:
1. Textile de pat cu 4 colecții cu 1179 obiecte;
2. Fețe de masă, merindare cu 2 colecții cu 161 obiecte;
3. Covoare, cuverturi cu 2 colecții cu 244 obiecte;
4. Batiste, șervete cu 2 colecții 28 obiecte;
5. Fragmente și modele de țesături și cusături cu 3 colecții cu 1227
obiecte;
6. Ștergare cu 4 colecții cu 745 obiecte;
7. Diverse cu 1 colecție cu 28 obiecte
VI. Secția Obiceiuri folclor avea 7 subsecții cu 47 colecții cu 1493 obiecte:
1. Obiceiuri de peste an cu 5 colecții cu 455 obiecte;
2. Jucării cu 15 colecții cu 213 obiecte;
3. Obiceiuri după vârstă și obștești cu 6 colecții cu 55 obiecte;
4. Obiceiuri religioase cu 9 colecții cu 506 obiecte;
5. Vrăjitorie, medicină populară cu 6 colecții cu 177 obiecte;
6. Instrumente muzicale cu 5 colecții cu 68 obiecte;
7. Diverse cu o colecție cu 19 obiecte
VII. Secția în aer liber, cu două sectoare și 18 construcții.
La aceste secții s-a adăugat mai târziu Secția Internațională cu 4
subsecții: Popoarele vecine; Popoarele europene; Popoarele asiatice; Popoarele
africane.
Anexa 1
Adresa No 7.487 din 21 decemvrie 1922 Arhiva MET.
“FUNDAȚIA CULTURALĂ ‘Principele CaroF

No 7.487
București, 1922,decemvrie 21
Strada Kalinderu 10
Domnule Profesor
Vi se face cunoscut prin aceasta că pe data de 1 ianuarie sunteți numit directorul

Muzeului Etnografic al Ardealului.
CAROL
Domnului Profesor Romulus Vuia, Cluj”.

BIBLIOGRAFIE
TOȘA, Ioan - MUNTEANU Simona
2001 Muzeul Etnografic al Transilvaniei 1922-2002. Opt decenii de activitate în
serviciul etnografie românești, Ed. MEDIAMIRA, Cluj-Napoca.
TÖTSZEGI, Tekla
2008 Satul tradițional văzut prin obiectivul lui Denis Galloway, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca.
ONIȘOR, Teodor
1958 Etapele de dezvoltare a colecțiilor Muzeului Etnografic al Transilvaniei în
Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1957 și 1958, Cluj.

PREZENTARE EXPOZIȚIONALĂ „PRIMUL ȘI ULTIMUL RIT DE
TRECERE: NAȘTEREA ȘI MOARTEA”
Ancuța MOCAN, Flavia STOICA
Exhibition Presentation
“The First and the Last Passing Rite: the Birth and the Death”
The present paper describes the making of the exhibition: The First
and the Last Passing Rite: the Birth and the Death. This exhibition was a
temporary exhibition organised at the Ethnographic Museum of Transylvania.
The paper ends with some photos of the exhibition and some archieve photos
used within the exhibition.
Keywords: exhibition, rite, birth and death, exhibition display, tradition
Prezentarea recuzitei obiceiurilor legate de naștere și înmormântare din

zona Transilvaniei (sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-
lea) a constituit tema expoziției „Primul și ultimul rit de trecere: nașterea și
moartea”.
Am luat decizia organizării unei expoziții temporare de recuzită a
obiceiurilor legate de naștere și înmormântare din zona Transilvaniei la sediul
Muzeului Etnografic al Transilvaniei (perioada 2-28 septembrie 2008) având
în vedere următoarele considerente:
1. Expoziția permanentă a Muzeului Etnografic al Transilvaniei include
doar câteva piese de recuzită a obiceiurilor legate de naștere (valorifi
cate în modulul denumit Copilăria) și înmormântare (un singur modul:
9 obiecte). Această absență a reprezentării detaliate a recuzitei obiceiu
rilor legate de naștere și înmormântare într-o expoziție dedicată unei
întregi regiuni istorice (Transilvania) trebuia suplinită.
2. O expoziție temporară cu această tematică a reprezentat primul demers
de acest fel în istoria instituției.
3. Expoziția și-a propus să valorifice informațiile documentare (chestio
narele lui B. P. Hașdeu, N. Densușianu, Atlasul Etnografic Român) în
reconstituirea ritualurilor de naștere și înmormântare prin elemente de
recuzită existente în colecțiile muzeului.
4. Prin prezentarea recuzitei tradiționale legată de naștere și înmormân
tare, s-a urmărit ca vizitatorul să descopere conotațiile surprinzătoare
ale unor obiecte utilitare, ceea ce a constituit un element de atracție
suplimentară.
5. S-a luat în considerare și faptul că prezentarea demersului expozițional
să poată reprezenta un prim pas în direcția realizării unei expoziții cu
aceeași temă, cu cuprindere națională, realizată prin colaborarea intermu-
zeală și itinerată în cele trei provincii istorice ale României.

Prezentare expozițională „ Primul și ultimul rit de trecere: nașterea și moartea ” 329
Expoziția a fost structurată pe două părți (nașterea și înmormântarea),

fiecare parte fiind compusă la rândul ei din mai multe module expoziționale:
perioada prenatală, prima scaldă, lăuzia, masa ursitoarelor, botezul, patul muribun
dului, ofrande la plecarea mortului, semne funerare, ofrande la înmormântare.
Perioada prenatală a fost ilustrată prin modulul I: costum de femeie gravidă
constituit din cămașă lungă (Mărgău, Cluj), năframă (Bedeciu, Cluj), zadie cu trup
vânăt (Mărgău, Cluj), brâu (Săliște, Sibiu).
Al II - lea modul a inclus obiecte legate de prima scaldă a nou-născutului:
ștergar (Cluj), covată pentru scăldat copiii mici (Livezile, Bistrița Năsăud), fluier
(Hodac, Mureș), brâu, ou, monede (Viștea de Jos, Făgăraș), clopoțel (Bistrița
Năsăud), inel, cruce (Șugatag, Maramureș), busuioc, creion, tămâie, fuior, copil
înfășat: carpetă (Mărgău, Cluj), scutec, pătură (Alba), bete, leagăn (Mera, Valea
Călatei), cămașă de fetiță (Bârsana, Maramureș), pătură, brâu (Turda), leagăn mare
(Caraș Severin), lepedeu pânză (Berbești, Sighet, Maramureș), cămașă de băiat
(Cluj), pătură (Hunedoara).
Modulul 111 a prezentat perioada de lăuzie a femeii: cămașa de lăuză
(Uricani, Hunedoara), ceapsă (Alun, Hunedoara), broboadă - pânză de la ceapsă
(Uricani, Hunedoara), brăcire (Alun, Hunedoara), șorț (Hunedoara), oglindă
(Săpânța, Maramureș), canceu (cu busuioc), (Leheceni, Bihor), coș (cu mâncare),
ștergar, icoană (Cluj).
Modulul III a conținut piese care se puneau pe masa ursitoarelor: masă
(Berbești, Sighet, Maramureș), față de masă (Suat, Cluj), merindar (Petreștii de
Jos), farfurie (Călugăreni, Mureș), farfurie (Biniș, Reșița, Banat), farfurie (Biniș,
Reșița, Banat), lingură (Telciu, Bistrița Năsăud), lingură (Telciu, Bistrița Năsăud),
lingură (Telciu, Bistrița Năsăud), fluier (Hodac, Reghin, Mureș), fuior, brâu
(Maramureș), foarfece, clește (Rimetea, Alba), bani, sticlă cu vin.
Modulul IV a prezentat obiecte care se foloseau la botezul nou-născutului:
ștergar, canceu(cu busuioc), crijmă, lumânare.
în cadrul modulului V au fost expuse piese utilizate la patul muribundului:
lepedeu - țesătura pentru sicriu (Mărgău, Cluj), farfurie cu grâu (Măguri Răcătău,
Cluj), lumânarea mortului, canceu (Lelești, Bihor), icoană (Cluj).
Ofrande la plecarea mortului au fost expuse în modulul al VI - lea: colaci
de prapor (2) prapor (2), masă (Ieud, Maramureș), colacul mare („colacul popii”),
colaci de groapă (2), sfeșnic cu lumânare (2), (Tănții de Sus, Satu Mare), cruce
(Rebrișoara, Năsăud), față de masă.
Penultimul modul (VII) a inclus semne funerare utilizate în cadrul ritualu
lui de înmormântare: steag (2) (Spermezeu, Bistrița Năsăud), brad împodobit, măr
împodobit, stâlp de mormânt, stâlp de mormânt (Sebeș), stâlp de mormânt (Săsciori,
Alba), cruce, (Pianu de Sus, Alba), cruce (Sebeș).
Ultimul modul VIII a cuprins ofrande date la înmormântare: desagi
(Cămârzana, Satu Mare),val de pânză (Petreștii de Jos).
Expoziția a fost suplinită si de fotografii (redate la sfârșitul lucrării) care au
ilustrat primul rit de trecere (nașterea), cât și secvențe ale ritualului de înmor

330 Ancuța Mocan - Flavia Stoica
mântare tradițional (cuprinzând și secvențe ale ritualului de înmormântare cu brad,

cu valoare documentară deosebită, fotografiat la începutul secolului al XX-lea).
Piesele expuse au provenit din colecțiile Muzeului Etnografic al Transilvaniei.
Pentru redactarea materialului științific necesar expoziției au fost utilizate
informațiile cuprinse în răspunsurile la Chestionarele Programa pentru adunarea
datelor privitoare la limba româna (1884) a lui Hasdeu și Cestionariu despre
Tradițiunile istorice și Anticitățile Țeriloru locuite de Români (1893 - 1894, 1895
- 1896) a lui N Densușianu, (informații adunate în articolul „Lumea de aici și
lumea de dincolo în mentalitatea populară de la sfârșitul secolului al XIX - lea” de
către Ioan Toșa), cât și informații cuprinse în răspunsurile la Chestionarele
Atlasului Etnografic Român, volumul III, Transilvania, Editura Enciclopedică,
București, 2003.
Dat fiind faptul că articolul nu s-a vrut a fi o prezentare a riturilor de
trecere, lucrarea de față nu conține informații detaliate legate de descrierea celor
două obiceiuri.
Prezentul material este completat atât cu fotografii reprezentând diferite
module expoziționale pentru a ilustra tehnica de etalare, cât și cu fotografii de
arhivă expuse în cadrul expoziției.

Prezentare expozițională ..Primul și ultimul rit de trecere: nașterea și moartea” 331


Prezentare expozițională „Primul și ultimul rit de trecere: nașterea și moartea” 333
«•w-i*.-


Prezentare expozițională „ Primul și ultimul rit de trecere: nașterea și moartea” 335

ETNOARHEOLOGIE

ETNOARHEOLOGIA LA CEAS ANIVERSAR (1991-2010)
Zoia MAXIM
Ethnoarchaeology Anniversary (1991-2010)
This paper presents a brief history of ethnoarchaeology in Transylvania and the
Romanian-English Project, which was implemented from 1983 to 1997. The
author makes a summary of the 20 Național Seminars of Ethno-archaeology in
which the following topics were discussed: Fortification. Type and function
(1991); Home - symbol and language. Foundation, building techniques,
sanctification (2006-2007); Magic farm: house, yard and outbuildings (2010);
Funerary rite and ritual (1992); Rite and ritual burial. Funerary ojferings in the
tombs (1994); Fire, clay, gesture and sound (1995-2000); Fire, Water, Clay,
Gesture and Sound (2001-2002, 2005); From Wheat to Bread (2003) and Rite
and ritual magic. Who, what, how and why (2008-2009).
Keywords: ethnoarchaeology, ethnography, archaeology, anthropology, seminar
Anul acesta ne-am întâlnit pentru a 20 oară în cadrul Seminarului

interdisciplinar de Etnoarheologie! A fost o perioadă prolifică în care arheologi,
etnografi, etnologi, istorici, sociologi, paleobotaniști, antropologi, paleozoologi,
matematicieni, fizicieni, astronomi, restauratori, ecologiști și geologi au lucrat,
discutat și dezbătut împreună diferite teme privind viața, moartea, tradiții, obiceiuri,
obiecte, construcții, funcționalități, resurse, mediul înconjurător, origini și dăinuiri:
toate acestea parcurgând, ca un fir roșu, istoria din cele mai vechi timpuri până
astăzi, cu scopul de a înțelege cât mai bine Trecutul și Prezentul.
Acest demers interdisciplinar nu s-a născut acum 20 de ani! Istoria acestor
preocupări a început în sec. al XIX-lea, dar a evoluat cu intermitențe din cauze
obiective și subiective, în funcție de transformările socio-economice și mai ales
politice, din plan local și internațional.
Nașterea Etnoarheologiei a vut loc în penultimul secol al mileniului trecut,
sub semnul Romantismului (apărut ca o reacție la Clasicism), s-a manifestat ca o
mișcare literară și, mai ales, culturală, care a reflectat și ilustrat transformările
economice, sociale și politice, ce se petreceau la sfârșitul feudalismului și începutul
epocii moderne. Una din modalitățile de exprimare era „evadarea” din prezent în
trecutul glorios, cu atracție spre exotismul istoric și etnografic. Acest curent, cu
mari repercursiuni fericite pentru cercetarea istorică și etnografică, avea și alte
atribute cu rol hotărâtor în definirea arheologiei, antropologiei și etnologiei ca științe:
patosul național; originalitatea (manifestată mai ales la colecționari și anticari);
intuiția unității sub diversitate; atracția spre simboluri și mituri; entuziasmul cercetă
torului de a cunoaște noi tărâmuri; acordându-se o mare importanță observației
(Comea 1972). Sub semnul acestui curent: - se intensifică activitatea colecționa

340 Zoia Maxim
rilor (Russu 1975, 193) și anticarilor, care întreprind și o cercetare științifică cu

caracter arheologic și etnografic (o parte din materialele acestora vor constitui
nucleul din care se vor forma viitoarele muzee); - se înmulțesc publicațiile cultu
rale, mai ales după înființarea societăților culturale “Asociația Națională Ardeleană",
“Societatea pentru cultura și literatura română" (Glodariu 1974), ""Asociația
Muzeului Ardelean"" (1859), ""Astra"" (1861) (Ardos - Mirel 1981) și numeroase alte
societăți, dintre care multe studențești, cu contacte intense în lumea academică din
București (Glodariu 1974), Budapesta, Viena, Berlin și Paris.
Sub impulsul curentului istoric și etnografico-antropologic, pe lângă cerce
tarea de teren, se expediază chestionare, pe diferite teme (inclusiv arheologie), la
învățătorii și preoții din aproape toate localitățile. Multe din răspunsurile la aceste
chestionare așteaptă și acum să fie studiate și prelucrate! Paralel cu această activi
tate, se intensifică munca de teren pentru depistarea de noi obiective arheologice,
pentru catalogarea unor gospodării, inventarierea obiectelor etnografice, a instala
țiilor tradiționale și, mai ales, consemnarea obiceiurilor și credințelor populare „de
peste an” și a celor ocazionate de „treceri” (nașterea, căsătoria și moartea), cercetări
care s-au materializat în studii de mare valoare științifică, fiind și azi „cărți de
căpătâi” (Simion Florea Marian, Trilogia publicată între 1890-1892 - el are și
câteva studii istorico-arheologice). Este perioada monografiilor complexe, unde
sunt adunate informațiile istorice, etnografice, alături de cele de ordin economic și
social, care întregesc tabloul epocii pentru zonele: Ciuc (Benkö, 1953), Secuime
(Orbán B., între 1868-1889 editează 7 monografii), Mureș (Benkö, 1868-1869),
Dăbâca (Hodor, 1837), Ardeal (Kővári, 1852).
Activitatea de cercetare a Zsófiéi Torma (1840-1899, prima femeie doctor
în arheologie din lume, 1878 membră de onoare a Asociației de Preistorie din
Tiszafüred, 1899 titlul de “Doctor Honoris Causă" al Facultății de Filosofie -
Lingvistică - Istorie din cadrul Universității Ferenc József din Cluj: Roska 1941,3),
este meritorie și recunoscută, multe din materialele asupra cărora s-a aplecat,
constituie și astăzi subiectul unor expoziții itinerante („Scrierea Dunăreană în
lumina descoperirilor de la Turdaș și Tărtăria”, 2009-2010, MNIT, Cluj) și care au
suscitat un viu interes, contribuind la impulsionarea cercetării preistoriei din
Transilvania. Inteligentă, tenace și dornică de cunoaștere, Zsófia Torma a cores
pondat cu marii cercetători ai vremii, mai ales în problema semnelor și simbolu
rilor: îl amintim pe Heinrich Schliemann care, atunci, descoperea Troia. Pe bună
dreptate, Zsófia Torma a considerat unele semne ca fiind primele mărturii ale unei
scrieri, așa cum s-a dovedit în urma cercetărilor recente, scriere ce a aparținut Marii
Civilizații Dunărene (Maxim 2009)! Pentru aceste cercetări și-a sacrificat sănătatea
și întreaga avere, fiind nevoită să-și înstrăineze colecția și manuscrisele! între
documentele predate Muzeului clujean, odată cu o parte din colecție (1891), în
schimbul unei rente viagere, Zsófia Torma a lăsat notițe și însemnări de natură
etnografică, schițe și desene, prin care încerca să găsească elemente de legătură
între obiectul preistoric și cel etnografic, astfel, Zsófia Torma este primul
cercetător care a „deschisporțile ” studiului Etnoarheologic.

Etnoarheologia la ceas aniversar (1991-2010) 341
Sfârșitul secolului XIX se remarcă prin intensificarea cercetărilor de etnolo

gie, etnografie, antropologie, arheologie și prin apariția unor reviste de specialitate
(dintre cele apărute în Ardeal amintim doar câteva: Az Erdély Muzeum Egyesület
Évkönyve 1859-1914; Körrespondenzblatt des Vereins für Siebenbilrgische
Landeskunde 1878-1941; Jahrbuch des Siebenbürgischen Karpathenvereins 1881-
1914; Ethnologische Mitteilungen aus Ungarn 1887; A Hunyadmegyei Történelmi
és Régészeti Társulat Évkönyve 1890-1913; Dolgozatok az Erdély Nemzeti
Muzeum 1910-1919, etc.). La pragul dintre secolele XIX și XX, mulți specialiști și
profesori universitari s-au aplecat asupra arheologiei, etnologiei și antropologiei
culturale din Transilvania: la Universitatea de Științe „Ferenc József', din Cluj, în
1898 a fost înființată o catedră de „etnografie generală și autohtonă”: existând deja
cea de arheologie. Activitatea remarcabilă a cercetătorilor (Márton Roska, Orosz
Éndre, Posta Bélla, Iulian Marțian, George Vâlsan, Sextil Pușcariu, Alexandu
Lapedatu, Romulus Vuia, Sámuel Leitner, László Ferenc, Kovács István și Antal
Herrmann, Béla Gunda, Dumitru Caracostea, Traian Herseni, etc.) s-a axat pe: -
identificarea unor noi așezări și necropole: - efectuarea unor săpături cu caracter
metodic și sistematic; - identificarea și repertorierea instalațiilor țărănești și a
gospodăriilor tradiționale; - înregistrarea folclorului, obiceiurilor, credințelor și
ritualurilor din diferite zone geografice; - publicarea materialelor în reviste de specia
litate autohtone, sau străine, intrând, astfel, în fluxul științific internațional. Precur
sori ai metodelor modeme de cercetare arheologică, Márton Roska și László Ferenc
au promovat un stil nou de muncă, interdisciplinar, lucrărilor lor sunt și acum un
model de tratare și prezentare a observațiilor și rezultatelor obținute. Roska s-a
detașat mai ales prin abordarea etnoarheologică a cercetării, fiind primul care a
căutat, pe baze tipologice, analogii etnografice pentru obiectele arheologice. Mai
mult, a fost primul arheolog care a efectuat o cercetare a stânelor din Maramureș,
pentru a înțelege mai bine modul de viață din zonele înalte, ceea ce noi am preluat
și extins, după 6 decenii, printr-un proiect română-englez (Nandriș -Maxim, 2009).
Márton Roska și George Vâlsan au introdus pentru prima data, ca metodă de
cercetare, „cartografierea” siturilor arheologice și a culturii populare, în vederea
corelării hărților într-un „atlas” etnografic, lingvistic, istoric, antropologic, demo
grafic și sociologic. Urmarea acestui deziderat a fost publicarea unor repertorii
arheologice și etnografice (folclor, basme și mitologii), precum și vii dezbateri
teoretice și metodologice, finalizate cu realizarea unei „arhive” de documente care,
în ultimul timp, formează Bazele de Date naționale pentru istorie, arheologie,
etnografie, etc. La toate acestea se adaugă instituționalizarea activității de cercetare
în diverse domenii prin înființarea Muzeelor, a Institutelor de profil și, mai ales,
intensificarea muncii de teren pentru colectarea datelor și informațiilor primare în
vederea întocmirii unor atlase. Din păcate, pe teren se deplasau echipe strict
specializate, ar fi fost benefice colective interdisciplinare, așa cum s-a realizat în
cadrul proiectului de „Cercetare a Zonelor înalte”, în perioada 1983-1997 (John
Nandriș, Gheorghe Lazarovici, Ioan Opriș, Zoia Maxim, Simona Munteanu, Lidia
Gaga, etc.).

342 Zoia Maxim
Atlasul Etnografic Român, inițiat și sprijinit de Romulus Vuia, după o

muncă titanică (culegerea materialului pe teren, proiectarea unui chestionar exhaus
tiv cu 1200 întrebări și peste 3000 de subîntrebări, prelucrarea informațiilor, cartogra
fierea computerizată, ilustrație) a văzut lumina tiparului (primul voi. 2003) și cuprin
de capitole ce interesează, deopotrivă pe etnografi și arheologi. Mai mult, datorită
colaborării interdisciplinare din anii 1980-2000, în Atlasul Etnografic Român sunt
dese referiri la descoperiri arheologice: stațiuni și obiecte, semne și simboluri, ce au
dăinuit peste milenii și se regăsesc în tradițiile populare sub diferite forme de
manifestare. La acestă viziune de ansamblu au contribuit Seminariile Naționale de
Etnoarheologie, organizate de Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei și Muzeul
Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, la acestea participând și distinsul
etnolog Ion Ghinoiu, coordonatorul Atlasul Etnografic Român.
Cum s-a născut ideea organizării acestor seminarii interdisciplinare?
în anul 1981, la Simpozionul Internațional de la Xanthi (Grecia), s-au pus
bazele unui proiect de cercetare etno-arheologică și etno-istorică, în urma
discuțiilor dintre Nicolae Vlassa, Gheorghe Lazarovici și John Nandriș, astfel a
rezultat o colaborare româno-engleză, care a adus beneficii cercetării etnoarheolo-
gice, mai ales pentru partea de interpretare a situațiilor din teren și a funcționalității
obiectelor și instalațiilor. Proietul a demarat, în anul 1983, sub egida Ministerului
Culturii (Ioan Opriș), având ca partener Institutul de Arheologie din Londra (John
Nandriș) și Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei (Gheorghe Lazarovici, Zoia
Maxim) și au participat, de-a lungul anilor, mai multe muzee: Muzeul Etnografic al
Transilvaniei (Cluj-Napoca); Muzeul din Sighetul Marmației; Complexul Muzeal
Caraș-Severin; Muzeul Banatului; Complexul Muzeal Harghita; Complexul
Muzeal Neamț; Muzeul Etnografic, Sibiu), etc (vezi echipa în Maxim, 2006: 259-
260). începând din anul 1983 și până în anul 1997 au fost cercetate interdisciplinar:
Munții Apuseni; Câmpia Transilvaniei; Valea Timișului; Valea Cemei, Munții
Cérna Vâr, Munții Godeanu; Banatul Montan; Bazinul Dunării; zonele Sibiului,
Orăștiei, Hațegului, Grădiștei și Ditrăului (Vârful Teasc); Valea Tarcăului și Țara
Maramureșului.
în cadrul acestui proiect au fost studiate documentele de arhivă, chestio
narele lui Sextil Pușcariu, monografile, articole și studiile, dar cea mai importantă a
fost munca de teren a echipei multidisciplinare, care la „fața locului” au discutat
situațiile observate în teren, confruntând „teoria” cu „practica”. Au fost studiate:
ecosistemele diferitelor zone; resursele; tipurile de așezări și locuințe; condițiile de
trai; adaptabilitatea; ocupațiile și mentalitățile. Cu această ocazie s-au cartat o serie
de situri arheologice, adăposturi; stâne, sălașe și s-a urmărit evoluția, în timp și
spațiu, a stânii (sau a vetrei), a ocupațiilor, obiectelor, mentalitățiilor, obiceiurilor și
a folclorului. Paralel cu înregistrarea acestor observații, s-au efectuat cercetări
„arheologico-etnografice” prin sondaje în situri preistorice, în stâne părăsite și
adăposturi sub stânci (din câmpie sau de pe platou alpin, la altitudinea de peste
1100 m). în anul 1984 am început un program de informatizare în arheologie, prin
crearea unor Baze de date pentru ceramică, iar în urma experienței acumulate, ne

am permis (după discuții metodologice și tehnice) să proiectăm o machetă de fișă -

chestionar pentru Etnoarheologie, în 1986(Kalmar, 1988: 15-24).
Cantitatea, dar mai ales, diversitatea informațiilor și a datelor colectate din
bibliografie, arhive și teren, ne-au pus, deseori, probleme de organizare, prelucrare,
analizare și sintetizare a cunoștințelor. De aici, necesitatea unor „întâlniri” perio
dice, regulate, pentru a dezbate problemele ivite în timpul cercetărilor. Astfel, în
anul 1989 s-a discutat înființarea unui „seminar” anual de etnoarheologie, cu carac
ter național, la care să participe specialiști din variate domenii, ce prin activitatea
lor, pot să-și aducă aportul la cunoașterea cât mai veridică a trecutului, prezentului
și viitorului. Așa că, din anul 1991, cele două muzee clujene (MN1T și MET) au
fost organizatorii celor 20 de Seminarii Naționale de Etnoarheologie, care s-au
desfășurat la Cluj-Napoca (MNIT, MET, BCU) și Iclod. Un rezultat colateral al
organizării acestor seminarii a fost dezvoltare, în spațiu și inventar, a Muzeului de
Etnoarheologie-Istorie din Iclod, care a găzduit numeroase întâlniri de lucru dintre
etnoarheologi și arheometriști (uneori împreună) și unde există, la ora actuală, cinci
săli de istorie-arheologie, patru săli de etnografie; una de expoziții temporare; un
atelier de olărit și un spațiu rezervat altor ocupații tradiționale (Bulbuc, 2006). în
aceeași ordine de idei, trebuie să amintesc existența unui proiect, în derulare (2007-
2013), de amenajare a unui Parc Etnoarheologie Experimental, în cadrul șantierului
arheologic de la Țaga, unde s-au ridicat până în prezent o casă neolitică și un bordei
dacic, după releveele întocmite de arheologi în timpul săpăturilor, după observațiile
etnografice din teren și experiența în arhitectura tradițională a lui Ioan Cojocariu
(Caransebeș) și Marius Marian (Gherla).
Lucrările prezentate la aceste seminarii au fost publicate de MNIT, în Acta
Muzei Napocensis (ActaMN), nr. 33/1, 1996; 34/1, 1997 și începând din 2006 de
MET, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei (AMET). Alte lucrări din
cadrul proiectului etnoarheologie au fost comunicate și la alte simpozioane,
colocvii și congrese naționale și internționale, fiind publicate în volumele acestor
manifestări. De asemenea, este în curs de redactare a unei monografii a cercetărilor
etnoarheologice desfășurate în cadrul proiectului româno-englez.
Seminariile Naționale de Etnoarheologie au scopul: de a lămuri și „unifica”
terminologiile folosite de diverși specialiști, pentru a „vorbii aceeași limbă”; de a
face schimb de informații și experiențe; de a elabora lucrări cu caracter pluridisci-
plinat; de a închega un sistem unitar etnoarheologie pentru o viziune globală asupra
evoluției societății. Multitudinea subiectelor de cercetare etnoarheologică, ne-au
determinat să definim o serie de probleme, care frământă, deopotrivă, pe arheologi
și etnografi. Astfel, pe parcursul celor 20 de întâlniri, am discutat câteva teme mari:
„Fortificații. Tip și funcționalitate” (1991); Casa - simbol și limbaj. Fondare,
tehnici de construcție, sfințire” (2006-2007); “Magia gospodăriei: casa, curtea și
acareturile”(20\0); „Rit și ritual funerar” (1992); „Rit și ritual funerar. Ofranda
funerară din morminte” (1994); „Focul, lutul, gestul și sunetuF (1995-2000);
„Focul, Apa, Lutul, gestul și sunetuF (2001 -2002, 2005); „De la Grâu la Pâine”
(2003). „Rit și ritual magic. Cine, cu ce, cum și de ce?" (2008-2009).

344 Zoia Maxim
în cadrul acestor teme s-au discutat despre: probleme generale de teorie și

metodologie de cercetare și interpretare a datelor; oameni, păsări, animale, plante și
aștrii; construcții, așezări și fortificații; cimitire, morminte, inventar funerar și
ritualic; obiceiuri, credințe, ritualuri și mentalități; alimentație și medicină; focul,
apa, lutul, gestul și sunetul; măști, capete, imagini antropomorfe; grâu și pâine;
ocupații, sărăritul, olărit și dohotărit. Contribuțiile pertinente ale etnografilor au
aruncat o altă lumină asupra istorie cunoscută doar prin arheologie, așa cum cele
ale arheologilor și altor specialiști au punctat drumul parcurs de un obiect (funcțio
nal sau decorativ), de un obicei (credință, rit), sau ocupație, de a lungul istoriei.
***
Colectivul interdisciplinar de Etnoarheologie a fost alcătuită din arheologi,
etnologi, etnografi, istorici, numismați, antropologi, paleozoologi, paleobotaniști,
fizicieni, matematicieni, astologi, etc, din Cluj, București, Iași, Sibiu, Alba Iulia,
Deva, Timișoara, Reșița, Baia Mare, Zalău, Sighetu Martnadéi, Brăila, Piatra
Neamț, Oradea, Suceava, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Craiova. în continuare
vom prezenta membri colectivului de etnoarheologie, participând la Seminarii, cu
câteva din preocupările lor și cu o parte din comunicările prezentate:
Arheologie
Adameșteanu Manucu: Practici rituale întâlnite în necropolele medievale din
Dobrogea (1992).
Alicu Dorin: Rit și ritualfunerar în epoca romană (1992).
Andritoiu Ioan: Fortificația de la Subcetate (1991); Rit și ritual funerar în Bronzul
mijlociu și târziu din Transilvania (1992).
Bălos Angelica, Spații și funcționalități în construcțiile civile dacice clasice; o
perspectivă etnoarheologică (1997).
Bodea Monica: Gestul de a înmormânta copii în vatra și lângă vatra locuinței (1996);
Cultul Lunii (1997).
Cavruc Valeriu: Destinația cultuală a cenușarelor din epoca bronzului (1995).
Comșa Eugen: Gesturi redate de figurinele neolitice din sudul României (1995); Rit și
ritualfunerar al comunităților culturii Boian și Gumelnița din Muntenia (1994).
Comșa Maria: Depunere rituală de lut în unele urne funerare din secolele VIII-IX din
sudul și centrul României (1995).
Crișan Viorica: Fortificații și așezări dacice în jud. Cluj (1991); Vatra în gospodăria
dacică: studiu de caz - Estul Transilvaniei (2010); Semnificația gropilor de
cult dacice (2000); Simbolistica bradului (1999); Simbolul ariciului și scării
pe vase dacice (2005).
Drașovean Florin, Munteanu Marius: Elemente de magie neagră pe plastica neolitică
(1995).
Florescu Radu: Determinări ambientale și tradiții culturale în etnoarheologie (1992).
Gheorghiu Gabriela: Un rezervor de apă potabilă de la Sarmizegetusa Regia (1996);
Despre casele dacice (2007).
Gogâltan Florin: Complex ritual de epoca bronzului la Vlaha (2005).

Gudea Nicolae: Problema râșnițelor în arheologie (2003).

Gumă Marian: Contribuții preliminare asupra fortificațiilor de pământ din Banat, în
prima vârstă afierului (1991).
Hica Ioana: Elemente de rit și ritualfunerar în cimitirul roman târziu din Napoca (sec.
II-IVe.n.) (1992).
lercoșan Neța: Groapa rituală din neoliticul târziu de la Cărei (1996).
Ignat Doina: Ofranda funerară în mormintele de incinerație aparținând grupului
neolitic Suplacul de Barcău (1994).
Lazarovici Gheorghe: Simbolistica ochiului (1999); Casiopeea și simbolistica
preistorică (1999); Despre ritualul de incinerare la Gura Baciului, neolitic
timpuriu (mileniul VI) (1992); Idolii de pâine (2003); „Capetele de piatră”
din mormintele de la Gura Baciului. Despre Cultul Craniului în neoliticul
timpuriu (1994); Simboluri peste timp (2001); Coloana în sanctuare si
construcții de cult (2008); Acoperișul șifrontonul casei (2010).
Lazarovici Magda (Mantu): Râșnitul cultic (2003); Sanctuarele culturii Cucuteni
(2001); „Casa sacră” și importanța ei pentru reconstituirea arhitecturii,
amenajarea interiorului și vieții spirituale (2009).
Luca Sabin Adrian: O groapă de fundare din cultura Turdaș (\995).
Matei Ștefan, Iambor Petru: Reconstituirea fortificației de la Cluj - Mănăștur (1991);
Putem vorbi despre influențe bogomile în Banatul de Sud ? (1992).
Mateș Adela: Atitudini colective în lumea rurală privind baticul (2005); Intrarea și
spațiul de tranziție al gospodăriei (2010).
Maxim Zoia: Obiecte de piatră ca ofrandă în mormintele de la Gura Baciului (1994);
Olăritul la Trușești (1996); Gestul și sunetul în prelucrarea metalelor
(1995); Despre ritualul de înhumare din cimitirul neolitic de la Iclod
(mileniul IV) (1992); Fișa-chestionar de etnoarheologie (1997); Grâul și
pâinea în obiceiurile de peste an (2003); Sanctuarul neolitic de la Parța
(1999); Semnificația inventarului funerar (2000); Etnoarheologie
experimentală la. Țaga (2008); „Șarpele” și riturile agrare (2009);
Gospdării cucuteniene la Trușești (2010).
Maxim-Alaiba Ruxandra: Folosirea coloranților minerali în civilizațiile preistorice și
tradiționale (1996); O ofrandă funerară în morminte cu ocru (1994);
Simbolistica confluențelor. Gestul și sunetul (1997); Simbolistica
cuptoarelor de ars ceramică (1995); Reminiscențe de rit și ritual funerar
preistoric în folclorul Moldovei Meridionale (1992); Complexul Cultural
Cucuteni - Tripolie Cuptoare de ars ceramica (2008); Rituri și ritualuri
magice practicate în atelierele de olărie (2009).
Nica Marin: „Zgomotul” de peste milenii (1996); Altarele casnice, semnificație și
ritual (1996).
Pop Constantin: Magia în mentalul popoarelor de ieri și de astăzi', scurtă retrospectivă
istorică (2009); Magia în spațiulfamilial antic (2010).
Protase Dumitru: Rit și ritual funerar în epoca romană și romană târzie (1992).
Roman Petru, Morintz Sebastian: Fortificații din perioada de tranziție până în epoca
bronzului (1991).

346 Zoia Maxim
Rotea Mihai: Complexele rituale ale culturii Wietenberg (2000); Rit și ritualfunerar în
Bronzul mijlociu din Transilvania (\992).
Rustoiu Aurel: Despre ceramica din tumulii Laténe târzii din Dacia (1994);
Metalurgie și magie (1996).
Rusu Viorica (Bolindeț): Vase ceramice de cult din Dacia Romană (2005).
Sârbu Valeriu: Credințe și rituri privind vatra și jocul, reflectate în descoperirile
arheologice din dava getică de la Grădiște, jud. Brăila (1995); Oseminte
umane și de animale descoperite în contexte nefunerare în arealul tracic, în
epocile Hallstatt și Laténe (1994); Mentalități și practici funerare la geto-
dacii din sec. I e.n. (descoperiri arheologice și prelucrări arheometrice',
propuneri de interpretare (1992).
Schuster Cristian: Rit și ritual în Bronzul timpuriu din Câmpia Română (1992).
Stoica Cornelia: Ofranda - încercare de interpretare (1994).
Teodor Dan: Rituri și ritualurifunerare în sec. V-Xd.Hr. (1992).
Tudor Aurelia, Ghemiș Călin: Un complex cu râșnițe din Peștera Unguru Mare
(Șuncuiuș) (2005).
Țeicu Dumitru: Observații legate de ritulfunerar din sec. XII-XIVîn Banat (1992).
Ursulescu Nicolae, Rit și ritual funerar în perioada de tranziție. (1992); Sacralitatea
locului casei și problema delimitării gospodăriilor în așezările Culturii
Precucuteni (2010)
Vasiliev Valentin: Sisteme de fortificații hallstatt-iene (1991)
Wittenberger Mihai: Cultul capului și teofagie (1996); Mormintele de incinerație din
Bronzul târziu (1995); Ofrande în necropolele din cultura Noua (1994);
Cuptoarele de ars ceramică de la sfârșitul epocii bronzului (2002); Date
despre structura așezărilor Noua (Bronz târziu) (2000); Elemente astrale pe
vasele Wietenberg din groapa rituală din str. Banatului, Cluj-Napoca
(1999); Grâul carbonizat de la sfârșitul epocii bronzului (2003); Simboluri
antropomorfe în ceramica Bronzului târziu (1997); Simboluri solare între
magie și profan (2008); “Sexualitatea” prelucrării metalului (2009).
Antropologie fizică
Comșa Alexandra: Un mormânt Noua cu depunerea unei mâini umane de la Iclod (1994).
Georgescu Laurenția, Georgescu Emma: Populația neolitică de la Iclod, speranța și
modul de viață (1997).
Antropologie culturală
Bădocan Ioana (Maxim): Vatra - simbolul focului (1997); Mâna și simbolistica ei
(1999); Palma. Gestică și semnificație (2000); Gesturi și semnificații în
facerea pâinii (2003); Ritualuri magice și cuptorul de pâine (2009).
Sanda Man: ~'Scrierea“ magică (2008); Marea Zeiță și atributele acesteia asociate
unor culte principale din neoliticul regiunii dunărene (2009); Simboluri
sacre - origini și continuitate în arhitectura tradițională (2010).
Meri ini Marco, (Rome, Italy): The Danube script as a tool of ancestry ideology in a
kinship-based society (2008); Calendarul lunar din neo-eneoliticul sud-est
european (2009).

Arhitectură și arte plastice

Gheorghiu Dragoș: Imagini ale corpului (1995); Oameni și vase (1996); Cuptoare
îngropate cu cameră dublă. O perspectivă etnoarheologică și experimentală
(2008).
Micu Cristian: „Frumosul” în arta populară românească (2005).
Etnologie și etnografie
Avram Sultana: Semnificația gestului și formulei de salut (1996); Roțile de foc de la
Aliman (1997).
Bărbulescu Constantin: „Hrana mortului” (1994); Morții și viii. Cimitirul și
mormintele din Oncești (1996).
Berdan Lucia: Masca - simbol în riturile funerare (1994); Rituri de naștere prin foc,
apă și pământ (1995).
Bilțiu Pamfil: Obiceiuri și credințe (2003); Substratul mitico-magic al porții în cultura
populară (2007); Desfăcutul de făcătură - o vrajă axată pe magia în lanț
(2008).
Bocșe Maria: Riturifunerare pentru viață (1992); Simbolistica casei (2007).
Bodiu Aurel: Bivalența spațiului în satul românesc tradițional (2003); Fast și nefast în
categoria timpului țărănesc (2007).
Bot Nicolae: Semnificații ale ofrandelor alimentare din inventarele de mormânt
(1992).
Burghelea Camelia: Repere pentru o monografie a Sălajului (2007); Scenarii magico-
ritualice în terapia tradițională, individuală și colectivă (2008).
Ciocan Janeta: Grâul și pâinea în tradițiile maramureșene (2003); Plata vămilor în
riturile funerare din Țara Chioarului (1994); „Colindul” și tradițiile
maramureșene (2005); Cămașa ciumii în satul Ungureni - Țara Lăpușului
(2008); Chipul Măriei în iconografie (2009); Motivul „șarpelui” pe
piesele aflate în colecțiile Muzeului băimărean (2009); Rolul mesei și a
scaunului în gospodărie (2010).
Crișan Roxana: Poarta - Obiect cufuncție ritualică (2008).
Cuceu Ion: Etnologia europeană - o alternativă în învățământul universitar clujean
(2007).
Dăncuș Mihai: Capetele de piatră (1997).
Gaga Lidia: Focul Pământului - Focul Iadului (1995); Pregătirile pentru „marea
călătorie” (1994); Casa bănățeană în chestionarul lui Emil Petrovici
(1997).
Ghinoiu Ion: Spartul oalelor (\99T): Tipologia ofrandelorfunerare așezate în mormin
tele românești. Pregătirea pentru „marea trecere” (1994); Pregătirea
pentru „marea trecere”. Tipologia ofrandelorfunerare așezate în mormin
tele românești (2002); Instrumentele populare și glasul zeilor (1995).
Gogolan Aristida: Elemente precreștine în riturile de Crăciun, în Banat. (1995).
Graur Tiberiu: Focul - lumină, căldură, ardere, transformare, purificare, simbol (1995);
Păstrarea legăturilor între „tărâmuri" și locuitorii acestora prin gând,
cuvânt și obiect (1994); Sunetul în riturile de înmormântare (1996); „Reci
clarea” pământului prin trupurile oamenilor (1999); Atitudinea față de

348 Zoia Maxim
moarte - semnificații culturale (1992); Focul și Pământul în Vechiul Testa

ment (2002); Lutul - substanța materială a ființei umane (2000); Semnele
vârstelor (2001); Sunetul bocetului mortuar întrejale și invocație (1997).
Ișlanoni Doina: „Așternutul mortului” în riturile funerare din ținutul Pădurenilor -
Hunedoara (1994).
Munteanu Simona: Lutul - realitate și simbol (1995); Poziția mâinii în limbajul gestic
(1996); Rituri de „separare și integrare” și raporturile acestora cu
inventarul de sicriu (1994); Cimitirul - loc de plecare, loc de odihnă, loc
de întâlnire între genarații (1992); Obiectul tradițional în relația „a da-a
primi” (2000); Paharul și paharnicul în sistemul comunicării (1999);
Raportul riturilor de „separare” și „integrare” cu inventarul de mormânt
(2005); Rituri de fertilitate în satul românesc la începutul sec. XX (2003);
Zilele anului în care se aprind focuri pe înălțini și legăturile acestora cu
sufletele celor plecați (1997); Cimitirul - loc de întâlnire între epoci și
generații (2002); Rit și Ritual Magic (teorie și metodologie de cercetare)
(2008); Semnificațiile culturale și magice ale icoanei tradiționale (2009);
Substraturi arhaice în practicile magice ale sistemului de credințe din zona
Bran (2009); Rolul și loculfemeii în magia gospodăriei (2010).
Mureșan Mihaela: Argumente istorice ale practicării unei străvechi ocupații în
Transilvania - sărăritul (2001); Pâinea în câteva obiceiuri populare
(2003); Simbolistica grâului în riturile și credințele populare românești
(2005); Utilizarea sării în practicile și obiceiurile tradiționale românești
(2002); Valențele magico-terapeutice ale grâului (2008); Religie și
nemurire, coordonate ale spiritualității românești (2009); Tipologia și
simbolismul ornamenticiiporților monumentale (2010).
Pavel Emilia: Rituri agrare și culte funerare oglindite în măști (1996).
Popoiu Paula: Posibile repere arheologice privind cazurile asupra peregrinării
sufletului după moarte (1992).
Roșea Teodora: „Sfântul potir ” în iconografia românească (2005); Grâul și pâinea în
iconografia creștină (2003).
Toșa Ioan: Mijloace tradiționale de producere afocului în societatea rurală română de
la sfârșitul sec. al XTX-lea (1995); Ofranda - dar și pomană - în credințele
și practicile tradiționale românești de la sfârșitul secolului al XTX-lea
(1994); „Locul curat” în credințele populare de la sfârșitul sec. al XLX-lea
(1997); „Șanțul” lângă satul actual. Origine și semnificații (1991);
„Vrăjitul vetrei" în Ajunul Crăciunului (2000); Bozăritul și dohotăritul -
două industrii țărănești dispărute (2005); Sisteme de agricultură
transilvănene (2003); Vatra focului în obiceiurile populare românești de
la sfârșitul sec. al XLX-lea (2001); Strigoi, moroi, pricolici și vîrcolaci în
credințele populare de la sfârșitul sec. al XTX-lea (2008); Contribuții la
cunoașterea alimentației tradiționale (2009); Gospodăria. Semnificație și
simbol în satul tradițional (2010).
Fizică, matematică, astromomie, geologie
Morariu Vasile: Prospectări arheometrice lalclodși Parța (1991).
Sorloaică Nicoleta: Aplicații ale arheofizicii în etnoarheologie (1997).

i
Lazarovici Alice: Focul, lutul, gestul și sunetul. Interferențe (1995); Mâinile ca simbol
(1997).
Csillik Iharka: Șarpele - simbolul lutului, apei, focului și aerului (2001).
Lumința Săsăran: Locul și rolul rășnițelor în gospodăria preistorică (2010).
Istorie
Achim Ioana: Pâinea la asiatici (2003).
Bulbuc Aurel: Muzeul de etnoarheologie din Iclod. Realizări și orientări (1997).
Călian Livia: Activitatea agricolă în medalistică (2003); Păsări și plante în medalistică
(2005); Semne zodiacale în medalistică lui Carol al VI-lea Habsburg
(1711-1740) (2002); Simbolul șarpelui în medalistică (2001); Simboluri și
reprezentări în medalistică - mâna dreptății și ochiul (2000).
Damian Voichița: Ritualuri de fundare a casei și gospodăriei de la Dezmir (2008);
Focul și semnificații - Căldură, lumină, magie (2010).
Lăcătușu Ion: Veniamin Nistor ca etnolog. Studiu de etnoarheologie la Araci (1996).
Poantă Petru: Moartea în Est și Vest (1992).
Sălăgeanu Tudor: Focul în riturile de trecere (1996); Tehnici de construcție a casei
tradiționale și a anexelor gospodărești, în credințe asociate acestora, în
mărturiile locuințelor din trei localități de pe Valea Someșului Mic
(2007); „Cartea” Solomonarilor (2008); „Arheologie” sătească în
perioada interbelică: Comoara de la Berindu și căutătorii ei (2009);
Fântîna. Funcții și seminficații inițiatice și magice (2010).
Sechel Ovidiu: Poarta ca prag de trecere', studiu de caz - Maramureșul (2010).
Restaurare și conservare
Sima Minodora, Ciortea Mihai, Crișan Viorica: Un „Bothros” de la Iclod. Un vas ăl
comunității (1996).
Teologie
Drăgoi Marius, Roșea Teodora: ..Râul de Apă” și „Râul de Foc ” (2001).
Mihai Nagy: Elemente de magie „ Vodoo ”. Istoric, consacrat, victimă (2008).
Muzicologie
Cristescu Constanța: Toaca (1995).
Paleozoologie și paleobotanică
Bindea Diana: Câteva observații zooarheologice cu privire la gropile rituale
descoperite la Arghiud, jud. Bistrița-Năsăud (1997); Gospodărirea
animalelor în așezarea Wietenberg de la Derșida. Complexe de cult
(2005); Rolul câinelui în magia gospodăriei (2010).
El Susi Geogeta: Ofrande animale în tumulii de la Petrești, Cluj (1994).
Kessler Eugen, Gal Erika: Pasărea în bucătăria omului preistoric (1996).
Ciuta Beatrice: Utilizarea speciei Allium sativum cu scop mogico-ritual dea lungul
timpului (2008); Practici magico-ritualice la comunitățile de agricultori
din neoliticul dezvoltat (2009).

350 Zoia Maxim
BIBLIOGRAFIE
ARDOS, Anna Maria - MIREL, Maria
1981 Considerații privind înființarea societăților culturale transilvănene Astra și
Asociația Muzeului Ardelean, în ActaMN, XVIII: 531-536, Cluj-Napoca.
BENKÖ, K. ’
1853 Csik, Gyergyo és Kászon leírások, Cluj.
1868-1869 - Marosszék ismertetése, Cluj.
BULBUC, Aurel Ioan
2006 Graiul pământului - Pagini din monografia Iclodului, ed. NAPOCA
STAR, Cluj-Napoca.
CORNEA, Paul
1972 Originile romantismului românesc, București.
GHINOIU, Ion (coord).
2003 Atlasul Etnografic Român, Habitatul, L, Editura Academiei și Editura
Monitorul Oficial, București.
GLODARIU, Eugenia
1974 Societăți culturale românești din monarhia austro-ungară și Academia
Româna, în ActaMN, XI: 283-293, Cluj-Napoca.
HODOR, K.
1837 Doboka vármegye természeti es polgári esmértetése, Cluj.
KALMAR, Zoia
1988 Cercetări etno-arheologice în Munții Cérna Vâr, în Sargetia, XXI-
XXIV: 15-24, Deva.
KŐVÁRI, L.
1852 Erdély régiségei, Pest
MAXIM, Zoia - MARLER, Joan - CRIȘAN, Viorica (editori)
2009 The Danube Script in light ofi the Turdaș and Tărtăria discoveries, ed.
Mega, Cluj-Napoca.
MAXIM, Zoia
1999 Neo-Eneoliticul din Transilvania. Date arheologice și matematico-
statistice, Cluj-Napoca.
2006 Seminarul Național de Etnoarheologie (1991 - 2005), în AMET. 259-270,
Cluj-Napoca.
NANDRIȘ, John - MAXIM, Zoia
2008 Etnoarheologia. Scopurile teoriilor și motodelor de cunoaștere consacrate,
în AMET: 275-289, Cluj-Napoca.
ROSKA, Márton
1941 Die Sammlung Zsófia von Torma, Cluj.
RUSSU, I, Ion
1975 Precursorii muzeografiei științifice: colecționarii de materiale
arheologice, în ActaMN, XII: 191-197, Cluj-Napoca.

Imagini de la Simpozionul de Etnoarheologie: 1997, 2006,2008

MAGIA SPAȚIULUI FAMILIAL ANTIC
Constantin POP
La magie dans l’espace familial antique
L’auteur propose une définition de la magie, des ses formules, des

incantations, aissi que procédés, et rituels, des dieux et des animaux de l’espace
familial (foyer, ménage, champs contournés etc.), soumis aux pratiques magiques.
Mots-clés: magie, foyer, familie, dieu, déesse
Cuvântul „magie” provine fie din străvechiul termen akkadian (mileniul III
î. Ch.) „imaga”, însemnând „preot”, fie din babiloniano-asirian „maga”, cu sens de
„sacerdot”, ori din grecescul „mageia” = „vrăjitorie”, sau din latinescul „mágus” =
„preot persan”. Deci, definiția magiei se referă la un „sistem de ceremonii și acțiuni,
ritualuri, determinate de credința în puterea unei persoane (mag, șaman, vrăjitor,
tămăduitor) de a acționa asupra unei realități obiective, cu ajutorul puterilor
supranaturale și prin alte mijloace și practici oculte, paranormale” (Kemabach,
1989:314).
Popoarele „credule” consideră că magia se bazează pe credința în existența
unor forțe de sine stătătoare în natură, cum ar fi, de pildă, „kami”, „mana” ș.a, pe care
invocația magică le poate obliga să acționeze în favoarea omului sau împotriva lui.
încă din preistorie, această practică se clasifică în „magia albă” (benefică
individului) și cea „neagră” (cea rea, periculoasă, distructivă). Un exemplu clasic al
celei din urmă - fără însă a avea vreo tangență cu subiectul de față sunt faptele
întâmplate în Egiptul Antic, prilejuite de „complotul haremului”. Denumirea se
referă la lupta dintre Isis (a nu se confunda cu zeița ce poartă același nume),
principala regină de drept a țării și Tiye, una din multele soții ale faraonului
Ramses III (Regatul Nou, dinastia XX), ultimul mare stăpânitor al Egiptului. In
1153 î. Ch., Tiye dorea să legifereze dreptul la tron al fiului ei, Pentawerat
(Pendewere), primul născut, ca urmaș al faraonului împotriva băiatului reginei Isis,
în acest conflict major, cu repercursiuni în istoria „Țării Marelui Hapi.” (denumirea
în vechime a fluviului Nil), sunt angrenate o mulțime de personaje foarte influente
printre care „Marele Vrăjitor” al palatului regal de la Medinet Habu, comandantul
armatei, cei doi îmblânzitori de șerpi, o mulțime de soți și concubine din haremul
lui Ramses III, judecători ș. a. „Marele Vrăjitor” a furat din Biblioteca Regală unele
papyrus-wi pe care le-a folosit în magia neagră pentru uciderea faraonului.
Complotul a fost înăbușit de garda personală, credincioasă lui Ramses III, care nu
permit răzvrătiților să pătrundă în palatul regal. Procesului i-au urmat multe
condamnări la moarte și ani îndelungați de detenție, iar prințul Pentawerat a trebuit
să aleagă sinuciderea. Și totuși, cu toată profeția amuletelor, faraonul a murit în
urma unor mușcături de cobră, introdusă în dormitorul său.

Magia spațiului familial antic 353
Peste tot amuletele devin obiecte sacre de apărare în magia „albă”, altele
capătă puteri oculte, prin ritualuri în magia „neagră” (de pildă, statuete cu penisul
legat pentru ca rivalul să nu mai poată procrea, păpuși înțepate cu o mulțime de
ace, practică folosită și astăzi în magia (religia Voodoo) din țările caraibiene, Haiti,
Republica Dominicană, Voodoo sau orașul New Orleans din Statele Unite.
Dar magia mai poate fi „terapeutică” (prin descântece ducând la vinde
care), ori „contagioasă”, sau de contact (când cel ce săvârșește ritualul este convins
că acționând asupra unui obiect va influența persoana căruia îi aparține acel lucru).
Magia se propagă, prin excelență, prin persoane cu un statut special prin
„magi” (popoarele mesopotamiene, siriene, persane, hinduse), și prin „vrăjitori”,
„șamani” ș. a. la mai toate etniile aflate pe un prag oarecare de dezvoltare culturală.
Instrumentele principale în practicile magice ale acestora constau în cele de
percuție, principala fiind toba - denumirea de „tungus” de la personajele arctice -,
tamburine, sau alte instrumente de acest gen.
în sfera largă a magiei sunt, apoi, incluse tematici și practici rituale, în
genul celor „tabu” (cuvintele polineziene, „ta” = „sacru” și „bu” = „foarte mult”),
adică interdicția absolută, cu caracter sacral privind anumite persoane, obiecte,
locuri, bucate, băuturi (de pildă mâncarea „kusher” la evrei, este mâncarea „curată”
ce nu trebuie atinsă decât de anumite persoane la preparare, precum și neamestecul
și neatingerea unor alimente în faza premergătoare a prelucrării lor în bucătărie).
Apoi, în magie se dă un respect deosebit totemismului (cuvânt de origine
algonkină a Pieilor Roșii din America de Nord, referitoare la strămoșul comun al
unei comunități, cămin familial, gospodărie, strămoș imaginat printr-un animal (lup,
elan, vulpe, urs, corb, cucuvea ș. a.), insectă, plantă, etc. Cunoscuți în lumea întreagă
sunt stâlpii totemici, sculpturi bizare, cu figurația genului, întâlniți peste tot în
Statele Unite și Canada (printre ei cei mai celebrii sunt stâlpii totemici, din apropie
rea orașelor Vancouver, Edmonton, Calgary, provincia Alberta și Manitoba).
Magia referitoare la gospodărie (casa, curtea, acareturile, pământul, livezi
le, câmpiile din proprietatea personală) are o problematică largă, specială, fie că se
referă la cele afirmate mai sus, fie la locuințe, spațiile considerate, de unele popu
lații ca fiind „cămine ale strămoșilor” (în tot decursul istoriei, este cunoscut faptul
că acest cult al înaintașilor se practica pe spații geografice extrem de largi, de
exemplu piramida, locuința de după moarte a faraonilor, considerată „trambulină”
spre nemurire, care permitea sufletului („ka”) a celor decedați să se înalțe spre
„Casa zeului Osiris” din constelația Orion, sau clădirile subterane în formă de
locuință ale regilor abisinieni trecuți în viața de dincolo).
Referitor la magia gospodăriei trebuie a fi amintit și rolul oracolelor antice
(propriu-zis nu au legături strânse cu tema expusă aici); multe persoane particulare,
doreau contra unui cost „piperat”, informații despre soarta proprietăților și averilor
(numeroase exemple la Delphi - Grecia, Dydyma - Asia Mică, Shiwah - Egipt, etc.).
în practica magică a gospodăriei sunt cunoscute, din cele mai vechi
timpuri, acele „Case sacre” tribale ale unor populații, cămine misterioase pentru

354 Constantin Pop
halucinantele ritualuri ale cultului strămoșesc. Ce sunt, apoi „Căminele sfinte” din
tradiția incașă, aflate în constelația Pleiadelor, când spre acestea sunt trimiși anual,
mesageri nevinovați în persoana unor copii sacrificați pe vârfurile Anzilor
Cordilieri, din America de Sud ?
Se cunosc practici magice ale gospodăriei în cele mai vechi orașe ale lumii,
în Yerihon (8000 î. Chr., Palestina), Qatal Hüyük (Turcia, 6250-5650), așezările de
pe malul Dunării (Lepenski Vir, 6000-5000, Serbia), în cele din Valea fluviului
Indus (cultura Harappa, Mohendjo Daro, din Pakistan) s-au descoperit o mulțime
de obiecte „sfinte” cu rolul de a apăra casele, gospodăriile, acareturile. Și în țara
noastră se cunosc astfel de „talismane” păzitoare de cămine contra relelor, cum sunt
cele de la Gura Baciului (Cluj-Napoca), Tărtăria (Alba, pe Mureș), Parța (Timiș),
Schela Cladovei (Mehedinți), Cucuteni (Iași) ș. a.
în Egiptul antic erau cunoscute ca amulete deosebit de benefice „scarabeul”
(pus în legătură cu răsăritul zeului Soare, Ra) și „udjad” („Ochiul lui Horus”),
purtate la gât de oameni, dar și aceleași talismane, de dimensiuni mari, agățate de
pereții caselor pentru apărarea acestora.
în epoca romană s-au descoperit în multe cămine intaglii (geme) și camee,
cu grilli și abraxas (reprezentări fantastice, inscripții misterioase), „arme” eficiente
de apărare împotriva relelor personale dar și ale proprietăților și gospodăriei.
La vechii locuitori de pe malurile Nilului exista zeul Heka, divinitatea
imaginilor, care poseda puterea de a transforma orice închipuire, iluzie, halucinație
într-o realitate palpabilă, el fiind, totodată, și păzitorul căminului familial, a acaretu
rilor (într-un grajd egiptean s-a descoperit o inscripție dedicată lui). O altă zeitate
ocrotitoare a avutului personal este „Marele Manitou”. Un cântec pentru proslă
virea lui își are originea în provincia Saskatchewan (Canada), în care acesta este
implorat să aibă „grijă” de corturile etniei amerindiene athabasce.
Rolul de apărare al căminului, gospodăriei, acareturilor în revenea zeului
roman Lar, care, avea peste tot în bătătura caselor altare de închinare. De altfel, și
Focul Viu al divinității (tot romană) Vesta (Hestia, la greci) și focul veșnic, astral,
al persanului Zoroastru, ce ardea pentru totdeuna în cadrul comunităților, aveau
aceeași menire de protejare a avutului personal.
Zeul roman Silvanus ocrotea gospodăriile, acareturile, pădurile, câmpiile,
grajdurile, turmele - acestea din urmă erau și în grija lui Pan.
Existau, apoi, numeroase vase magice pentru felurite întrebuințări, ca, de
pildă, obiectele ceramice egiptene pe care erau scrise, în hieroglife, formule magice
de aranjare a diferitelor obiecte, mâncăruri, băuturi.
De fapt, și astăzi conceptul chinez „Feng-Shui”permite, prin magie,
alungarea spiritelor rele prin amenajarea mediului, a spațiului înconjurător, al
încăperii, pentru un ambient benefic vieții umane și mai ales familiale.
Pentru cei neștiutori de carte (majoritatea în Egiptul Antic) era cunoscută
„puterea apei”. Ca textul scris al papyrus-u\m să fie înțeles, el era scufundat în apă.
Astfel lichidul căpăta „puteri miraculoase” și era băut. Vasele speciale, cu apă

sfințită, abundente în Egiptul Antic vor influența atât biserica coptă, cât și islamis
mul coranic.
în gospodăria unor populații din trecut, se cunosc o serie de recipiente
deosebite pentru păstratul băuturilor magice, halucinogene, dar și pentru stropirea
pereților locuințelor: „pulque” (licoare din boabe de porumb, puternic fermentate,
licoare fermecată, preparată după tradiția maya, de zeița Mayahuel); ceva asemă
nător, băutura „chicha” a incașilor; apoi sporii ciupercii otrăvitoare a divinității
aztece Teonanacatl, etc.
Se cunosc versurile din ruga celebrei regine hittite, Pendehuepa (soția
suveranului Hattushil III, preoteasă supremă și poetă), către zeul suprem Teshub și
a perechii sale divine, Hepat, pentru a-i apăra căminul (palatul regal), din capitala
Hattushash.
în tradiția religioasă iudaică „Hannukah” („Sărbătoarea luminilor) era
celebrată prin lumânări magice speciale, la iluminatul caselor.
Ba chiar și instrumentele muzicale pot avea valențe magice. în religia
shintoistă (religie importantă a Japoniei, alături de budism) stilul de muzică
„Tsugaru Samishen” aparține unui „samishen” (un fel de balalaică), considerat un
instrument magic. Apoi, amintitele tobe și tamburine ale șamanilor îndeplinesc
același rol de ocrotire a gospodăriei.
Tot în religia shintoistă există „forțe în sine”, în natură („Kami”), potrivit
cărora toate ființele, inclusiv obiectele, au spirite interioare. De altfel, și celții, prin
civilizația lor druidă cultivau credința în crânguri sacre (pădurici de stejar), munți,
văi, stânci, ape, copaci ș. a, considerate „case ale spiritelor”. De asemenea, „Mana”
din insulele Oceaniei sunt aceleași spirite interioare ale tuturor ființelor și
lucrurilor.
în Insula Paștelui (Rapa Nui, numită așa de băștinași) celebrele statui uriașe
„moai”, așezate pe postamente („ahu”), sunt considerate cămine, locuri de adunare
ale strămoșilor.
în noaptea de 31 octombrie/1 noiembrie a fiecărui an popoarele celtice
celebrau, cu mare fast, sărbătoarea „Samarin” (astăzi denumită „Halloween”), care
însă era și o sărbătoare nu numai a oamenilor, spiritelor, ci și a obiectelor din
bătătura casei. Zeița principală gallică Morrigan (divinitatea războiului, demonilor,
stafiilor) apărea de multe ori alături de surorile sale Bover și Macher, ultima fiind
patroana gospodăriilor.
în India, focul, ca element natural, primordial, prin cremarea cadavrelor
(focul sfânt purificator) devine o practică magică pentru a ajuta spiritele celor
decedați să „treacă în lumea de dincolo”. Semnul svasticii (cuvintele sanscrite
„su”=”bun” și „vasti”=viață, deci „viață bună”), este cunoscut din cele mai vechi
timpuri. El reprezintă un simbol simplificat (cruce frântă în patru colțuri), întâlnit în
mai toate culturile lumii; apare pe pereții locuințelor, pe zidurile cetăților, pe vasele
ceramice și obiectele metalice, podoabe, etc. Acest semn reprezintă un simbol
religios magic (în țara noastră, în culturile neolitice Turdaș, Cucuteni, ș.a.), defi

356 Constantin Pop
nind la unele popoare, un motiv decorativ sfanț solar, la altele, un ornament geome
tric norocos. însă semnul „Svasticii” nu trebuie incriminat din cauza întunecatului
regim hitlerist, care a denaturat total acest simbol într-un concept de suprarasă,
ariană, dominator în lume.
în Tibet există așa-numitele rugăciuni speciale „mantre” și pentru apărarea
caselor, gospodăriilor, acareturilor, nu numai a oamenilor.
în Grecia Antică, Hekate, mistică și enigmatică, era stăpâna vrăjitoriei,
magiei, otrăvurilor, a lucrurilor tainice, ascunse în beznă. De multe ori, răutatea și
furia ei se răsfrângea și asupra gospodăriilor. Ea va fi adoptată de religia romană
sub înfățișarea de Hekate „Triformis” („cea cu trei fețe”, „cu trei ipostaze”).
Etruscii lasă moștenire romanilor „colegiul haruspicilor”, colegiu de
prezicători. Aceștia erau angajați și ca particulari, nu numai în calitate de oficiali
statali. Ei exprimau viitorul prin „citirea” măruntaielor animalelor sacrificate, care
reprezentau o „hartă” a ceea ce va fi. Sacrificiile se făceau pe mese, vase și
recipiente speciale, cu cuțite magice. Multe persoane angajau pe acești prezicători
fiind interesați de apărarea căminelor gospodăriei, a proprietăților. împărați ca
Traian, Lucius Verus și Marcus Aurelius (toți secolul II d. Chr.), Traianus Decius
(veacul III d. Chr.), Maxentius (în „bătălia pentru Roma” de la Pons Milvius,
contra lui Constantin cel Mare, 312 d. Chr.) erau practicanți fervenți ai acestor
preziceri. în zilele noastre, tribul Surilor, din sud-vestul Etiopiei, sacrifică în „locuri
speciale”, anumite capre spre a li se „citi” poziția măruntaielor.
în frunzele speciale ale unui arbore, considerat sfânt, șamanii citesc oracole
de viitor (în regiunea nordică a Indiei, Uttar Pradesh, graniță cu statul Nepal).
Multe dintre ele se referă și la gospodăria personală.
Aborigenii din Australia păstrează amuletele așa-numite „Churringas”,
amulete pictate cu semnul „Șarpelui-curcubeu” (cel care a creeat totul în Univers,
de la astre, oameni, la animale și plante). Aceste talismane sunt purtate de oameni,
dar ele se află și în interiorul colibelor pentru a le apăra. „Timpul visului”, concept
aborigean (, juang” în dialectul lor), lasă să se întrevadă că tot ceea ce se află în
natură este patronat de spirite interioare (asemănătoare acelor „kami” și „mana”
amintiți).
Dar și mormintele, considerate edificii particulare, au fost apărate prin
formule și obiceiuri magice. Astfel, groapa sepulcrală a unui administrator de
șantier, constructor al piramidelor de la Gizéh, era protejată de un text, ce prolifera
blesteme pentru cei neavizați: „dacă mormântul va fi profanat de cineva, acesta să
fie mâncat de crocodil, leu, hipopotam, să fie înțepat de scorpion!”
în țara noastră în unele cimitire, conform unei străvechi tradiții (poate de
origine thraco-dacică), mormintele sunt împodobite cu sfori împletite, terminate în
ciucuri. Aceste obiecte, capătă astfel un rol magic, prin diferite lungimi, simboli
zând anii de viață ai celor decedați, apărând, totodată, locul funerar de pericole.
Prin farmece și procedee rituale, țepii groși ai cactusului mexican „acavia”
(unele specii sunt special cultivate), devin instrumente de tortură pentru suveranii

maya: regele, periodic, își înțepa prepuțul penisului, iar regina, limba și clitorisul.
Cele câteva picături de sânge devenind, astfel, magice, pentru îndestularea hranei
zeului Soare.
Apoi, oasele de animale, așa-zise „oraculare”, devin obiecte vrăjitorești,
când sunt aruncate în foc, iar prin crăpăturile obținute în urma arderii, vracii pot
prezice viitorul (China timpurie, acum cca. 4000 de ani).
De asemenea, se cuvine a se aminti și de „categoria magică” a anumitor
necuvântătoare. Astfel, în Egipt, chiar din primele dinastii, animalele de companie
(maimuțe, papagali, ibiși, șoimi, pisici, câini, pui de lei, ș.a.) considerate proprietate
personală, aveau o divinitate protectoare a individului și a gospodăriei.
în bătătura casei se cunosc câteva necuvântătoare oraculare: „Oaia
Năzdrăvană” (la noi), berbecul „Xezhai” (China), pasărea „Oyal” (tradiția mayașă).
BIBLIOGRAFIE
ADAM, Jean-Pierre
1978 Arheologia între adevăr și impostură, București.
ALLAN, SCHIFF, H.-KRAMER, G. G.
1973 Cine se teme de spirite, București.
BABEȘ, Alexandru
1985 Sfinți, mit, legendă, adevăr, București.
BĂLĂCI, Anca
1969 Mic dicționar mitologic greco-roman, București.
BERAR, Petru,
1980 Religia în lumea contemporană, București.
BOLL, M.
1960 L ’ocultisme devant la science, Paris.
BRAUNSTEIN, F.-PEPIN, J. F.
2004 Ghidul de cultură generală, București.
BRĂTESCU, Gheorghe
1985 Vrăjitoria de-a lungul timpului, București.
BRUNTON, Paul
1938 L’Egypte secret, Paris.
CIHÓ, Miron
2003 Faraonii Egiptului, Cluj-Napoca.
CHISHOLM, Jane (editor)
2000 Enciclopedia de istorie a lumii, Oradea.
DANZEL, Tomas
1939 Magie et science secrete, Paris.
DRÂMBA, Ovidiu
1984 Istoria culturii și civilizației, București.
FREDOUILLE, Jean-Claud
1968 Dictionnaire de la civilisation romaine, Montrouge.

358 Constantin Pop
FUNDO, C. A.
1930 Magia modernă, București.
GRIMAL, Pierre
1973 Civilizația romană, București.
HENRY, Victor
1904 La magie dans l’înde antique, Paris.
KERNBACH, Victor
1989 Dicționar de mitologie generală, București.
LEV1, Eliphas
1922 Histoire de la magie, Paris.
MAXWELL, Joseph
1927 Le Divination. Magie et divination. Árts divinatoires et prophétiques, Paris.
PIPIDDI, D, M. (coordonator)
1973 Dicționar de istorie veche a României (Paleolitic-secolul X), București.
RACHET, Guy - RACHET, Mărie Francoise
1968 Dictionaire de la civilisation égyptiénne, Montrouge.
1968 Dictionaire de la civilisation gréeque, Montrouge.
SĂVESCU, Ioan
1926 Secretele magiei, Iași.
SCHWARTZ, Dávid J.
1998 Puterea magică a gândului, București.
TOKAREV, S. A.
1982 Religia în istoria popoarelor lumii, București.
VASILESCU, Emil
1982 Istoria religiilor, București.
VLÂDUȚESCU, Gheorghe
1968 Totemismul, București.
ZARTARIAN, Vahé
2004 Marile civilizații, București.

GOSPODĂRII CUCUTENIENE LA TRUȘEȘTI
Zoia MAXIM
Cucuteni Farmsteads in Trușești
Archaeological data indicate a smooth development of the community,

from generation to generálion: new constructions are added to the old homes as
needed by the families; many homes were completed with annexes or smaller
buildings, some of them used as a warehouse; almost every farmsteads has a hole
closed to it; houses do not overlap, because they remained in use for several
generations; homes have a household space around, sometimes even small
fences; there are some neighborhoods of potters at eh settlement boundary.
Keywords: Cucuteni culture, farmstead, homes, annexes, family
Stațiunea cucutenianâ de la Trușești este singura cercetată integral din

spațiul românesc, ceea ce oferă numeroase avantaje pentru o interpretare riguroasă,
cu caracter istoric, a comunității care a locuit pe terasa înaltă de la Țuguieta, din
Valea Jijiei. Situl arheologic a fost cercetat din 1923 de N. Constantinescu, D.
Urmă, în 1941 de Radu Vulpe și Anton Nițu, din 1951 de C. Martiniuc, iar mai
apoi de Mircea Petrescu Dîmbovița, Marilena Florescu, Adrian C. Florescu și alții.
Pregătirea monografiei arheologice a necesitat prelucrarea integrală a informațiilor
de teren și a obiectelor descoperite. în acest context am avut onoarea să prelucrez
materialul ceramic din ilustrație, printr-o bază de date, luând în considerare forma,
decorul și contextul în care a fost descoperit. în urma analizelor matematico -
statistice s-au putut trage câteva concluzii de ordin arheologico - istoric și chiar
etnografic, privind evoluția spațială și temporală a așezării, precum și a definirii
„gospodăriei neolitice”.
Pe cele 4 ha cercetate au fost identificate 93 de locuințe din faza Cucuteni
A și 5 din faza B a culturii. Așezarea a fost apărată natural din trei părți, accesul
fiind posibil doar dinspre est, unde a fost construit un sistem defensiv, format dintr-
un șanț care să obtureze intrarea spre platoul înalt. încă din timpul săpăturilor, s-a
constatat existența unor „anexe” și „gropi” în apropierea locuințelor. Au fost
cercetate 62 de anexe, dintre care 23 par să fi adăpostit cuptoare de ars ceramică.
Dintre cele 196 de gropi, 94 se găsesc lângă locuințe, la o distanță ce nu depășește
1 m față de marginea complexului, iar 44 sub locuință, ceea ce denotă un scop
utilitar foarte precis, având un rol gospodăresc. între aceste „gropi” sunt și 2 puțuri
(„gropi-fantână”), care sunt sub platforma unor locuințe, dar umplutura gropilor a
determinat arheologii să le considere cu rol ritualic (?).
Informațiile privind complexele (denumire, localizare, dimensiuni) și
artefactele ceramice (formă, decor, tehnici de ornamentare) au fost introduse într-o
bază de date, fiind prelucrate după un sistem de gestionare a datelor arheologice,
denumit „Zeus”, prin serieri (tabele de contingență și coeficienți de corelație),
clasificări (algoritmi de clasificare ierarhică divizivă cu mulțimi Fuzzy), analize

360 Zoia Maxim
factoriele (bazate pe intercorelații empirice ale atributelor). în urma acestor

prelucrări se pot trage câteva concluzii de ordin arheologico-istoric.
Analiza locuințelor în funcție de suprafața locuibilă a relevat existența a
trei grupe: mari (peste 60 m2); mijlocii și mici (sub 20 m2). Considerăm că:
locuințele mijlocii sunt pentru o familie formată din părinți, fii și poate nepoți; cele
mari, în general cu mai multe încăperi, sunt de lux; iar cele mici (4 m x 5 m) sunt
pentru familii modeste. Din prima grupă fac parte 11 locuințe, cele mijlocii sunt
mai numeroase, iar 8 sunt de mici dimensiuni. Așa zisele „locuințe cu funcțio
nalitate cultică” (de fapt sanctuare ce se află aproximativ în centrul așezării) sunt în
număr de 4 și au dimensiuni între 60 și 28 m2. Locuințele în care s-au găsit
fragmente de plăci perforate și bolți de cuptoare de ars ceramică sunt cele care au
cea mai mare suprafață, peste 90 m2 (5 complexe), sau 70 m2 (un complex). 11
locuințe de olari fac parte din categoria celor mijlocii, care împreună cu cele mici
au „anexe” ce adăpostesc cuptoarele de olari.
Din analiza dispunerii complexelor care au resturi de cuptoare de ars
ceramică, am constatat existența a două zone principale, în care s-au grupat aceste
construcții: spre vest în care se află 10 construcții și în zona nord-estică, unde au
fost cercetate 3 complexe. Serierea acestor complexe, după forma vaselor și tipuri
le de ornamente, a relevat faptul că la început au funcționat „atelierele” de olărit din
partea vestică (în prima etapă la marginea așezării, apoi s-au „extins” mai spre
vest), iar când spațiul nu le mai permitea, în cea de a treia etapă, au înființat un nou
„cartier” de olari în extremitatea nord-estică a așezării. Dispunerea acestor comple
xe în zonele periferice ne sugerează că erau deja puternice credințele și superstițiile
legate de meserii și meșteri: olarul, ca și mai târziu, fierarul, erau considerați ca
„stăpâni ai focului”, doarece printr-un procedeu magic, îmblânzind Focul, crează
obiecte după un anumit ritual misterios, situându-se astfel, între divinitate și demon.
Analiza multidimensională a datelor de la Trușești a relevat existența a trei
etape de evoluție a comunității cucuteniene de faza A de pe Țuguieta.
în prima etapă a fost ocupată partea cea mai înaltă a botului de deal, când
s-au construit: o lăcaș de cult cu o locuință în apropiere, în partea sud-estică a
platoului; vis-â-vis de acestea, după un spațiu gol (Agora) a fost un șir de 3 case; un
spațiu gol (ca de grădini) spre vest, mărginit de 2 case, iar mai departe, două
locuințe de olari, de unde, până la marginea platoului, se întind gropile pentru lut.
Comunitatea este în plină evoluție, în etapa a doua, când se construiesc
locuințe mari și sistemul de fortificație. în zona centrală se păstrează piațeta, dar la
marginea dinspre vest se ridică încă trei construcții cultice. Dintre cele două ateliere
se mai păstrează unul, iar cartierul olarilor se extinde spre botul platoului, spre vest,
în extremitatea est-nord-estică sunt două case aliniate est-vest, și o casă singulară
(cu groapă proprie, aproape de colțul nord-vestic al laturii scurte). Mai jos (sud) de
sanctuarul din etapa precedentă, se formează o uliță din șase case dispuse cu latura
lungă pe firul străzii, iar pe partea opusă se construiesc trei locuințe. Celelalte
locuințe apar grupate câte două - trei, dar în ansamblu par să formeze străduțe,
existând și o stradă principală ce străbate platoul de la Piațetă până la capătul vestic

Gospodării cucuteniene la Trușești 361
al platoului. Marea majoritate a locuințelor din această etapă au „anexe” și „gropi”,

care împreună par să delimiteze o curte, o gospodărie.
în cea de a treia etapă locuirea se estinde spre est, dar nu ca în faza
anterioară când s-a încercat ocuparea spațiilor libere din vest și sud. Acum se ridică
trei „cartiere” formate: dintr-o curte interioară cu 6-7 case înjur (nord-est); sau cu
trei - cinci case formând cu cele din etapa precedentă o grupare de nouă case
(centru est) și cinci locuințe (sud-est). Prima grupare de locuințe este formată:
dintr-o construcție cu resturi de cuptor de ars ceramică; două locuințe simple; două
construcții tip atelier de olar și o locuință simplă care închide curtea. Acest „cartier”
pare să fie un „cartier de olari”. în spatele celor două locuințe este o construcție,
oarecum dispusă central. între aceste grupări de case este un spațiu generos până la
șanțul sistemului de fortificație, loc utilizat pentru manevre militare defensive.
Centrul așezării este tot liber, utilizat ad hoc de comunitate.
Pe tot parcursul celor trei etape din Cucuteni A, centrul așezării a rămas un
spațiu gol, folosit de comunitate ca loc de adunare și de desfășurare a unor
ceremonialuri ritualice și pentru discutarea problemelor economice și militare,
poate chiar sociale. Acest spațiu și-a pierdut semnificația sacră prin nelocuirea
platoului de la Țuguieta în timpul fazei Cucuteni A-B, așa că noii locatari
(Cucuteni B) își construiesc aici cele cinci locuințe (patru în linie pe centrul
piațetei, iar a cincea în marginea sudică). Din faptul că aceste case de fază Cucuteni
B nu le suprapun pe cele din faza A, se poate deduce că doar centrul așezării era
neted și liber de construcții, restul platoului fiind denivelat din cauza dărâmăturilor.
Datele arheologice indică o dezvoltare lină a comunității, din generație în
generație: vechilor locuințe li se adaugă construcții noi, după necesitățile familiei;
multe locuințe au fost completate cu anexe sau cu construcții mai mici, unele
folosite ca depozit; locuințele nu se suprapun, deaorece au rămas în folosință pe
parcursul mai multor generații; locuințele au un spațiu gospodăresc în jur, poate
chiar mici împrejmuiri.
Aceste observații relevă faptul că încă de la sfârșitul neoliticului se poate
vorbi de o organizare spațială a unei așezări după reguli precise, unde familia avea
un rol important în cadrul comunității.
BIBLIOGRAFIE
KERNBACH, Victor
1989 Dicționar de mitologie generală, București.
MAX1M-KALMAR, Zoia- TARCEA, Lucian
1999 Analiza matematică și statistică a ceramicii și plasticii civilizației Cucuteni
de la Trușești - Țuguieta, în Trușești. Monografie arheologică, Mircea Petrescu
Dîmbovița, Marilena Florescu, Adrian C. Florescu, Editura Academiei Române,
București - lași.
PETRESCU DÎMBOVIȚA, Mircea - FLORESCU M. - FLORESCU C. A.
1999 Trușești. Monografie arheologică, Editura Academiei Române, Complexul
Muzeal Național „Moldova”, București - Iași.

362 Zoia Maxim
Locuințe din etapa precedenta

Locuințe din etapa a treia
Gropi

FOCUL ȘI SEMNIFICAȚIILE - CĂLDURĂ, LUMINĂ, MAGIE
Voichița DAMIAN
Fire and Its Meanings - Warmness, Light, Magic
Basic element in the world’s mythologies, fire was often represented

through personifications of solar and atmosphere fire, but most often by those of
the living fire, man’s friend and enemy. Fire symbolizes life, creative power,
passión, Iove, purification, but also destructive power. The most ancient fire is
the mythical one. The folk view of fire considers it not only a necessary and
mandatory means of supporting humán life, but also an important defensive
instrument. In ancient times, fire had an excepțional role in the defense of humán
communities against wild animals, and later it was used in the defense against
evildoers and wild creatures. Earthly fire was also considered sacred. In fact, it
was the fire in the hearth, always kept alive (through glowing coal covered in
ashes) but sometimes, at festive moments in the folk calendar, it was put off and
ritually lit again, as a sign of renewal - similar to Vestals’ fire. It was lit again at
one's birth, wedding and death, on pyres erected in the house’s or church’s yard.
As mythical being, fire had to be respected and feared. Tradition or superstition
hold that one must not spit in the fire, mock it or invoke it in oaths. But Iove
remains fire’s most beautiful symbol. In all cultures, fire is identified with
spiritual Iove and bodily lust.
Keywords: fire, water, symbol, tradition, cult, magic, superstition
Am considerat că este oportună prezentarea, în câteva rânduri doar, a

Focului, deoarece astăzi puțini dintre noi mai remarcă un fulger, o scânteie, puțini
dintre noi mai au ocazia să vadă cum se naște un foc viu, dar totuși mulți dintre noi
aprind o candelă în ajunul sărbătorilor. Element principal în mitologiile lumii,
Focul era reprezentat adesea prin personificările „focului solar” și ale „focului
atmosferic”, dar mai ales de cele ale „focului viu”, prieten și deopotrivă dușman al
omului. Focul simbolizează viața, puterea creatoare, pasiunea, dragostea, purifica
rea, dar și puterea distructivă (Eliade, 1994: 136). Este opus apei, fiind o întruchi
pare a principiului activ masculin, în timp ce apa e o stihie feminină. Oamenii de la
începuturile istoriei vedeau în focul căminului o forță supranaturală asemănătoare
cu cea a fulgerului, pentru că focul făcut în casă nu numai că încălzește și dă hrană,
dar are și darul (unii ar putea spune magia) de a alunga spiritele rele din jurul casei,
tot așa cum fulgerele alungă norii negrii și aduc ploile, iar odată cu ele rodnicia.
Focul - ignis (\&l.,focus (vatră) - foc), Agni, zeul cu pletele, barba și dinții de aur,
din imnurile Rigvedei, era înfățișat de un taur puternic și era considerat fiu născut
din Apă. înfățișarea focului sub diverse forme în mitologia universală s-a dezvoltat,
fără doar și poate, din mai multe rădăcini: focul - cel care îți luminează drumul și te
ajută în lupta cu animalele sălbatice; focul - o forță care te curăță și te vindecă

364 Voichița Damian
(magia albă); focul - un fenomen periculos (flămând în incendii devastatoare, dar și

în magia neagră, care este imposibilă fără contribuția lui); focul - un zeu al casei și
căminului. în mitologia populară există sute de credințe și superstiții legate de foc,
iar lanțul magic format de acestea a creat, de-a lungul vremii, un mod de viață
(modus vivendi).
Așa cum apa adusă de la izvor în anumite condiții este numită apă vie, sau
apă neîncepută, focul obținut prin metoda străveche a frecării lemnului este numit
foc viu. Un astfel de foc este considerat vindecător și era folosit adesea în medicina
primară. Focul viu se aprinde în mod ritualic la cele mai mari ceremonii religioase
și sărbători calendaristice. în aria culturală românească acestui foc i se atribuie nu
numai funcții purificatoare, ci și puteri magice de a stimula fecunditatea oamenilor
și a vitelor, precum și fertilitatea solului (Nicoară, 2002: 141). Focul viu e păstrat și
menținut cu grijă, Focul nu se împrumută, fiind un garant al prosperității gospo
dăriei. Modul în care arde focul a fost mereu observat de cei din jur (vom da câteva
exemple din Dezmir): când vuiește focul în sobă, înseamnă că te vorbește cineva
de rău sau că va fi sfadă în casă. Când sar scântei din foc, e semn că vin oaspeți
(inf. Maria Pop, Dezmir). Când, după ce se trece focul, jăratecul strălucește mult în
sobă, e semn că are să fie frig. Când nu ți se aprinde focul în sobă, e semn că o
femeie a născut prin sat, etc. în credințele românilor este clar exprimată ambiva
lența stihiei pirice. Pe de o parte, există un foc domesticit, sacru, izvor de bine, care
e venerat și tratat ca o ființă vie. Acestui foc, să nu-i spui foc, ci doar lumină. în el
nu e voie să scuipi, să-l blestemi, să-l bați, să-i lași pe copii să se joace cu el, să-l
dai afară din casă, etc (inf. Mihail Gavril, Dezmir). Pe de altă parte există un foc
neîmblânzit, devastator, incendiar, trimis ca pedeapsă de stăpânii cerului, sau chiar
ca răzbunare de stăpânii pântecului devorator al pământului. Este focul din impre
cațiile și blestemele noastre „ arde-te-ar focul iadului”, sau „bată-te focul să te
bată”, sau „arde-te-ar focul Ghenei”, etc. Nu știu dacă folclorul altor popoare este
atât de prolific în acest domeniu.
Sunt convinsă că fiecare dintre cititorii acestor rânduri cunosc farmecul
focului, își amintesc de căldura cuptorului încins din Ajunul Crăciunului, de trosne
tul plăcut și liniștitor al jarului, atunci când se stă în jurul unui foc de tabără. Focul
e magic.
Astăzi, în perioada Crăciunului (de fapt, acum toată tevatura începe
supărător de devreme!) avem podoabe luminoase de tot felul, beculețe și brăduți,
care dau strălucire străzilor: în vremurile de demult însă, flăcăii satului, undeva pe
deal, dădeau foc unei buturugi cioturoase și o rostogoleau apoi, în flăcări la vale
spre sat, ca să creeze astfel un miraj luminos pentru toți ceilalți. Această buturugă
era una sacră, iar flăcările aveau rolul magic de a stimula soarele slăbit de puteri în
anotimpul rece (inf. Vasile Damian, Dezmir). Aș vrea să amintesc aici că, în credin
țele și obiceiurile din preajma Crăciunului, s-au păstrat cele mai multe elemente
precreștine, obiceiuri și superstiții care nu au nici o legătură cu partea religioasă a
sărbătorii, cea legată de Nașterea Domnului. Terminarea unui an și începerea altuia

Focul și semnificațiile lui - căldură, lumină, magie 365
nou au la bază coborârea Lumii în Haos (cele 6 zile cuprinse între Crăciun și Anul
Nou) și reinstaurarea unei noi ordini cosmice (până la Bobotează), această perioadă
este considerată un timp impur, periculos, deoarece se desființează granițele dintre
„lumea de aici” și „lumea de dincolo”. Este timpul prielnic tuturor actelor de magie
agrară, medicală, erotică și actelor divinatorii, sau ofrandelor destinate cultului
strămoșilor. Este perioada colindelor, a procesiunilor și jocului cu măști. In toate
aceste acțiuni, focul are un rol esențial, nu putem aștepta Crăciunul fără foc în casă
(în lipsa sobei aprindem lumânările) și chiar dacă beculețele colorate de afară au
luat locul buturugilor, haideți să ne oglindim sufletul în fiecare lumină din preajma
noastră, chiar dacă e o lumânare aprinsă, sau lumina ochilor ființei dragi! E drept,
Focul este un simbol puternic masculin, dar să nu uităm că femeia este cea care îl
aprinde (și asta din toate timpurile), fie el focul din vatră sau cel organic, focul din
străfundul ființei noastre.
De Mucenici, în dimineața zilei de 9 martie, femeile de la sate se scoală de
dimineață, aprind o cârpă curată cu care se afumă întâi ele, apoi pe ceilalți membri
ai familiei, în jurul picioarelor, mâinilor, mijlocului și capului spre a fi feriți,
potrivit datinei, tot anul de șerpi și alte lighioane. Apoi, merg în curte și cu cârpa
aprinsă în mână târcolesc casa, pătulul, pivnița, grajdul și celelalte acareturi,
afumând animalele și păsările în același scop (inf. Otília Mărginean, Dezmir).
In 24 martie - Noaptea focurilor -, seara de ajun era deosebit de însemnată
în calendarul vechi popular. Gospodarii ies, cu mic cu mare, în ogradă, adună
lucrurile de prisos de prin curți, greblează frunzele uscate din livezi și grădini, scot
resturile de fan din ieslele animalelor și fac în mijlocul curții un morman cât mai
mare de adunături. Ritualul e practicat cu sfințenie la fiecare casa din sat. După
asfințitul soarelui, grămezile se aprind (fig.l), iar în jurul focului se adună toți
membrii familiei. Noaptea focurilor este, de fapt, o curățenie de primăvară, care
durează până târziu, după miezul nopții, sau până în zori. Tinerii înconjoară și
astăzi vetrele satelor, aruncând roți de foc (fig. 2). Semnificația gestului s-a uitat (!),
dar e vorba de un străvechi cult al soarelui, menit să aducă protecție și purificare.
în 25 martie - Buna Vestire, se alungă duhurile necurate de pe lângă gospo
dăriile din sat prin aprinderea unor grămezi de bâlii, focul având un rol purificator.
în Joia Mare - cea mai importantă zi săptămânii mari, nu se lucrează în
casă, se aprind focurile din curte pentru morți și se fac pomeni pentru Moși. Se
merge la cimitir, se curăță mormintele și se aprind focuri lângă morminte. Cei
„plecați” sunt astfel anunțați că vine Paștele și sunt chemați la marea sărbătoare
(inf. Maria Pop, Dezmir).
în perioada 23-26 octombrie, de Sfintul Dumitru, la Dezmir se sărbătorește
„Focul lui Sumedru” de toți gospodarii satului, în speranța unui viitor an
îmbelșugat. Ceremonialul noctrun, care are origini precreștine în celebrarea morții
și a renașterii, la care se adaugă și cele creștine, marchează începutul sezonului rece
și are rolul de a-i atrage pe protectorii culturilor. Flăcăii satului încing focuri și
dansează în jurul lor. în jurul rugului funerar (fig. 3 - 4.), aprins într-un loc înalt al

satului și întreținut cu lemne uscate, se adună întreaga suflare a satului și se strigă,

în cor, „Hai la focul lui Sumedru”. Femeile împart nuci, covrigi, mere, cere sunt
semne ale abundenței. La plecare, participanții iau cărbuni aprinși cu care
fertilizeză grădinile și livezile.
Cel mai vechi foc este focul mitic. Focul este privit în popor nu numai ca
un mijloc necesar și obligatoriu pentru menținerea vieții omului, ci și ca un impor
tant instrument de apărare. în timpurile străvechi, focul a avut un rol excepțional în
apărarea comunităților omenești de animalele sălbatice, iar mai târziu a fost
întrebuințat pentru apărarea proprietății de răufăcători și sălbăticiuni (Vulcănescu,
1987: 159). Stâna, de exemplu, era apărată în multe situații de prădători cu ajutorul
focului. Tot astfel, pe câmp, mai ales în culturile de porumb, erau aprinse focuri
mari pentru a păzi recolta de stricăciunile provocate de mistreți. Focul era aprins
(obicei care se păstrează și astăzi la Dezmir) în Ziua Verii, pentru a “arde relele”.
Focul mitic este prezent și la ceremonia nunții, chiar în faza ei inițială,
atunci când pețitorul își declară intenția de a-i uni prin căsătorie pe reprezentanții a
două familii. în această situație, există un adevărat scenariu, care debutează cu un
gest simbolic: pețitorul ia vătraiul și începe să amestece jeraticul din vatră, cu
gesturi calme și fără a spune niciun cuvânt. După ce termină acest ceremonial, pe
care gazda îl înțelege cu mare ușurință, pețitorul rostește: “Cutare familie din sat
dorește să-și amestece focul cu al tău”. Și mai apoi, când rudele se înfățișează
pentru a face urări, ele îl întreabă pe stăpânul casei: “îți amesteci focul cu cutare?”,
după care se fac urări de tot felul. “Să fie în ceas bun prietenia și să aibă urmași”, se
spune de obicei. După cum se vede, pețitorul are o simbolică aparte: amestecarea
jeratecului cu vătraiul, gest în care el însuși este reprezentat de acest instrumentul
casnic. Urările continuă apoi atât în familia băiatului, cât și în cea a fetei. în această
situație, codul de comunicare între familie și societate este cântecul. Uneori,
bucuria era exprimată prin focuri de pușcă sau prin aprinderea luminilor în toata
casa (a lămpilor cu gaz), care se țineau aprinse întreaga noapte. în Dezmir, exista
un loc special în care se trăgeau focuri de armă, loc căruia și astăzi i se spune
“Luatul nevestei”.
La moartea unui om „Aprinderea Lumânării” este primul act funerar, care
marchează pregătirea pentru drumul cel lung și greu al Sufletului. Această clipă, a
despărțirii sufletului de trup, era atent pregătită prin Lumină și ultima împărtășanie.
Să lași pe cineva să moară pe întuneric este considerată o mare nenorocire (Pîslaru,
2003: 478). Se Aprind Sfeșnicile (4 în colțurile sicriului), care ard tot timpul
Priveghiului și a ceremonialului înmormântării desfășurate în curte. După ieșirea
mortului din curte nu se mai aprind lumânări, nici pe drum, nici în cimitir, spre
deosebire de epoca romană când mortul era condus la groapă cu făclii. De îndată ce
viața omului s-a stins se aprin lumânări cu scopul de a îndepărta spiritele rele și alte
pericole care pândesc corpul neîsuflețit, precum și pentru a lumina drumul
sufletului. (Evseev, 1994: 44). în Dezmir se consideră că este mare nenorocire dacă
moare cineva fără lumânări aprinse la cap.

Ca făptură mitică, focul trebuia respectat și temut. Tradiția, sau superstiția,

spune că Focul nu trebuie scuipat, urinat, luat în derâdere, invocat în jurământ
(Bonte - Izard, 1999: 442). Tot de superstiții ține credința că dacă copiii se joacă cu
focul fac pipi în pat, sau dacă împuști sau omori berzele care își fac cuibul pe horn,
casa îți va lua foc. Seria superstițiilor legate de foc este foarte bogat reprezentată -
ce este interesant este similitudinea lor la populații de culturi diferite și de pe
continente diferite.
încă din cele mai vechi timpuri, sunt păstrate tradițiile populare legate de
puterea magică, purificatoare și puterea fertilizatoare a focului. Focul este perceput
ca stihie cosmică (focul ceresc și focul pământesc); ca putere sacră și ca făptură
mitică (Zburătorul, Joimărițele, Caii Soarelui).
Ca stihie cosmică, focul ceresc este dat în folosință unor sfinți sau acoliți
(Sfantilie și ajutoarele lui). Ca putere sacră el este rezultatul luptei dintre cei doi
demiurgi cosmocrați Fărtatul (Dumnezeu) și Nefărtatul (Diavolul) pentru domi
narea Lumii. Iată o legendă în acest sens, relatată de etnograful Romulus
Vulcănescu în cartea sa Mitologia română’.
"După ce Fărtatul a creat lumea, Nefărtatul s-a gândit cum s-o subjuge și a
creat focul. Fărtatul văzându-l pâlpâind pe pământ, i-a plăcut, a luat o
trestie și profitând de lipsa Nefărtatului care meșteșugea ceva pe pământ a
furat focul, pe care l-ci ascuns într-o piatră. Nefărtatul, care lăsase focul
neacoperit, când a văzut că s-a stins a fugit îndată la Fărtat. - Nu mi l-ai
furat Fărtate? - Eu pot să scot foc din piatră. Și a izbit două pietre și a ieșit
focul. Așafocul stăpânit de Fărtat a devenit sfântfi
Focul subpământean este Infernal și aparține Nefărtatului, demonilor și
acolițiilor lui, este reprezentat de flăcările comorilor necurate, focurile de sulf din
mlaștini care ”miros a Iad” (Vertemont, 2000: 224-226).
Focul pământesc este considerat de asemenea sacru. De fapt este vorba de
focul vetrei, care era ținut aprins permanent (sub forma tăciunilor înveliți în cenu
șă), dar care, la anumite date festive din calendarul popular, era stins și reaprins
ritual, ca semn al înnoirii - similitudine cu focul Vestalelor. La Dezmir, acest foc
era aprins la naștere, la nuntă și la moarte, prin ruguri clădite în curtea casei sau a
bisericii. De Crăciun se aprindeau ruguri - uneori numai o buturugă numită
Crăciun. în noaptea de Anul Nou, se ocolea casa cu tămâie pusă pe cărbuni aprinși
- pentru a se alunga spiritele rele. Lumânarea de Paște, se păstrează și este reaprin-
să pe timp de furtună ca să apere casa de fulgere. Lumânarea - reprezentantă a
focului, este prezentă în general la toate riturile de trecere (naștere, botez, nuntă și
înmormântare). în zonele de munte, tradiția era ca la nuntă să se aprindă rugul în
curtea casei miresei, în jurul căruia dansau nuntașii. Reminiscență a acestei tradiții
este lumânarea de nuntă. în unele ceremonii funerare, se aprindeau ruguri în curtea
familiei celui decedat. Aceastea aveau mai multe semnificații: simbol al fostului
ritual geto-dacic al incinerării; simbol al luminii solare din lumea în care intră
sufletul (tradiție păstrată prin lumânarea care se pune la capul muribundului);

simbol purificator - rugul aprins în afara curții, iar rudele care veneau de la cimitir
săreau peste foc pentru ca astfel să ardă duhurile funerare răufăcătoare.
în practica populară, magia albă și neagră se face cu ajutorul focului
ceresc și pământesc. în practica Piromanciei, după felul cum ardea focul (direcția
flăcărilor, scânteilor, a fumului, etc.) se prevesteau evenimente sau întâmplări. în
Piromania demonică lumânările furate de la mort erau folosite de tâlharii care
ocoleau cu ele casele celor pe care îi prădau, în credința că aceștia vor adormi
adânc și astfel nu vor fi auziți. Mai putem aminti: practica înțepării cu un fier
înroșit în foc a unei păpuși care reprezenta o anumită persoană; descântecul de
deochi făcut prin stingerea cărbunilor în apă neîncepută; credința că dacă o femeie
gravidă mănâncă cărbuni stinși va naște ușor, etc.
Un alt obicei străvechi care încă s-a mai păstrat la români, este rugul făcut
pe mormântul simbolic pentru cel care a murit fără lumânare în pădure. Trecătorii,
de câte ori treceau pe lângă mormânt aruncau fiecare un lemn, sau o surcea, până se
ridica un rug, care apoi era aprins simbolizând astfel lumânarea a cărei flacără
trebuia să conducă sufletul spre lumina veșnică.
Toate aceste superstiții, credințe, datini și tradiții reprezintă preluarea unor
aspecte ale imemorialului Cult al Soarelui și transgresarea lor în Cultul Focului.
Dar cel mai frumos simbol al Focului va rămâne dragostea. în toate culturile focul
este identificat cu dragostea sufletească și cu patima trupească:
..Dragoste., mă arzi ca focul / Scrum și pară mi-e norocul / Fără mândra
ce-o iubesc / Ard de dor, mă prăpădesc 7 „ Desfă puică, ce-aifăcut / Și-mi
dă drumul să mă duc / C-am ajuns ca un năuc / Șăz pe loc și arz în foc /
N-am nici minte nici noroc. ” /„Drept avut-a cine-a zis / Că dragostea-i
foc nestins / Și nimeni n-o poate stinge / Numai badea când mă strânge /
Și inima mea cândplânge ”.
Iubirea și căsătoria sunt considerate taina supremă a vieții, de unde rezultă
o serie de semnificații și obiceiuri. Lumânările aprinse la cununia înseamnă, în
viața bisericească, simbolul purității sufletești, al puterii credinței, focul iubirii
creștine și nădejdea luminii dumnezeiești. Lumânările de cununie simbolizează
modelul luminos al nașilor care-i vor călăuzi pe timpul vieții. Mirii, la rândul lor,
trebuie să devină model de familie pentru alții. De aceea, la finalul slujbei, mirii ies
din biserică purtând lumânările ei înșiși.
Focul a exercitat și va exercita și în continuare o atracție imensă asupra
umanității, sporindu-și mereu „taina”.
BIBLIOGRAFIE:
BONTE, Pierre - IZARD, Michele
1999 Dicționar de etnologie și antropologie, București.
BRANIȘTE, Ene
1993 Liturgica Generală, Ed. Institutului Biblic, București.

CRISTEA, Júlia Maria

2009 Focul. Mituri, tradiții și superstiții ancestrale, în Revista Agero, nr.4,
Stuttgart.
ELIADE, Mircea
1991 Istoria credințelor și ideilor religioase, București.
EVSEEV, Ivan
1994 Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timișoara.
FERRARI, Anna
2003 Dicționar de Mitologie Greacă și Romană, Ed. Polirom.
MARIAN, Simion Florea
1995 Trilogia Vieții. III, înmormântarea la Români, Ed. Grai și suflet - cultura
națională, București.
MOTZ, Magdaléna
2004 Focul. Lumina, magie, tradiții, în Revista Atheneum, nr. 3, Montreal.
N1COARÂ, Simona
2002 Națiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Ed. Accent, Cluj-Napoca.
PÎSLARU, Mariana - BÂRBULESCU, Mihai
2003 Funeraria Dacoromână, Cluj-Napoca
VERTEMONT. Jean
2000 Dicționar al Mitologiilor indo-europene, Ed. Amarcord, Timișoara.
VULCÂNESCU, Romulus
1987 Mitologie română, Ed. Academiei, București.

HABITAT - ARHITECTURA - SIMBOL: ORIGINI ȘI DĂINUIRI
Sanda MAN
Habitat - Architecture - Symbol: Origins and Legacy
We tried to make a brief description of the habitat models, built by the

mán, starting from the oldest building involved considerable planning and thinking
of how to adapt to their environment. The Paleolithic, the ecosystem was a factor,
with a spiritual time. Any continuous activity of a group, practicing a religious
ritual, develops a certain type of social identity in some places and as recognizable
pattems of activity of participants, translated as rites and rituals. One of the
characteristics of this identity is arranged feature special at a clearly defined space.
Habitat models can not ignore the size, which ultimately defmes its characteristics.
In the Neolithic, spiritual centres, religious influences are those that set the tone
how man organizes his life in an imago mundi. It really depends on the volume
and materials available, the technical capacity of the community, and building
habits. Decoration of a sacred site is directly connected with the welfare of the
community parade and a community image which has on its gods.
Keywords: habitat, houses, home, sanctuary, signs, symbols, cult
în evoluția omului, crearea unui spațiu bine definit și delimitat a reprezen

tat una dintre cele mai însemnate cuceriri, care a avut implicații cruciale de ordin
mental, prin materializarea și conștientizarea spațiului interior în opoziția cu exterio
rul. Din acest moment, edificarea noțiunii de colectivitate, ce ocupă un anumit
spațiu, capătă alte valențe decât cea a individului izolat (Cârciumaru, 2006: 33).
Omul preistoric își reprezenta spațiul prin raportare la două coordonate extrem de
importante: centrul și periferia. Centru (centrul locuinței, al așezării, al spațiului
sacru, al comunității), relațiile dintre centru-periferie și centru-exterior au fost (și
sunt și azi) modelate de om și la rândul lor au exercitat influențe asupra ființei
umane. Definirea unui anumit spațiu nu se rezumă doar la o simplă activitate de
construcție, prin amplasarea materialelor într-un anumit areal, ci reprezintă, în
primul rând, o modalitate de a da sens și semnificație acestui spațiu, printr-o valo
rizare. Prin structurarea spațiului (așezare) se petrece și o structurare a vieții sociale
și economice. Având în vedere aceste aspecte, „casa” (construcția) devine parte a
vieții și participă Ia formarea unei percepții asupra aspectului social, economic și
chiar religios (Nanoglou, 2001: 305).
Primiifactori organizatorici și „structurile de început” (200000 - 21000)

Socialul tinde să înlocuiască tot mai mult privatul, iar realizarea unor
structuri de locuire impune participarea colectivă ca factor de creație. Pe de altă
parte, organizarea interioară a spațiului presupunea reguli stricte și o anumită
ritualizare a unor acțiuni de acest fel.

Habitat, arhitectură, simbol: origini și dăinuiri 371
Orice așezare începe cu alegerea locului și reprezintă o adaptare cât mai

bună la condițiile de mediu și la topografia regiunii, precum și o exploatare
eficientă a resurselor. Alegerea unui platou, a unei depresiuni bine protejate, existen
ța unei surse de apă, a unui adăpost natural sub o stâncă, sau a unei peșteri uscate,
reprezintă de fapt „structuri de început” denumite astfel de H. Delaporte (1979) și
constituie primii factori organizatorici (Otte, 1993). Astfel se realizează o rețea de
ocupare teritorială unde sunt incluse și distanțele de aprovizionare. J-M. Geneste
(1985) consideră că spațiul din preajma unei așezări poate fi împărțit în trei zone
concentrice: spațiul domestic lărgit, sectorul intermediar și zona întinsă.
A.Leroy-Gourhan (1976) afirmă că structura de locuire în preistorie trebuie
interpretată ca totalitatea raporturilor care leagă diferite dovezi arheologice. O
componentă importantă a structurilor de locuire o reprezintă vetrele, lângă care se
desfășoară numeroase activități domestice și tehnice ale familiei și comunității, încă
din paleolitic (Cârciumaru, 2006). Una din cele mai vechi „structuri de locuire”
(130000 ani) este peștera Lazaret (Franța) cu 11 m lungime și 3,5 m lățime în care
erau câteva vetre.
în Musterian apar primele „așezări” principale și locuiri „satelit”, unde se
desfășurau activități legate de vânătoare, cules, exploatarea materiei prime. Apariția
acestor „structuri de locuire” bine definite a fost determinată de practicarea unei
vânători organizate, cu specializarea pe un tip de vânat (Peșteră Erd - 500 urși;
Karpina - 300 rinoceri), precum și de necesitatea stocării și conservarea cărnii prin
fum (Cârciumaru, 2006). în România, urme de locuire musterian sunt în peșterile:
din Carpații Meridionali (Baia de Fier, Ohaba Ponor, Râșnov, Cioclovina) și din
Defileul Dunării. Sunt apoi „locuirile deschise” de la Ripiceni și Mitoc cu adăpos
turi („case”), interpretate de Al. Păunescu ca adăposturi contra vânturilor. Unul
dintre adăposturile de formă ovală de la Repiceni, era construit din oase mari de doi
metri și fildeși de mamuți.
Din Aurignacian au fost descoperite vetre, lentile de cenușă cu oase de
animale (Peștera Vogelherd, Germania) și gropi la Barca 2, în Slovacia, unde F.
Prosek a cercetat 15 gropi, probabil fundul unor colibe: trei de formă ovală, formau
încăperi lungi de 10 - 18 m. cu gropi de stâlpi pentru susținerea unui acoperiș. în
Peștera Vogelherd au fost descoperite statuete din fildeș, vopsite cu ocru, reprezen
tând bizoni și urși, în atitudine agresivă. Figurinele umane de aici impresionează
prin forma lor lungită, fiind considerate de M. Otte ca aparținând atât spațiului
sacru (tip mormânt), cât și spațiului domestic. Figurinele și reprezentările faiice
aparțin Cultului fertilității și fecundității, care domină această perioadă, atestând,
astfel, o lume a miticului și cosmogoniei ancestrale și marchează un context magico-
religios cu rădăcini mai adânci. J. Kozlowski (1992) distinge trei etape (în timp și
spațiu) pentru evoluția fenomenului magico-cultural, luând ca reper obiectele și
arta rupestră: faza obiectelor de podoabă „personale” (cochilii de forma organului
genital), care pot însemna „energia animalului” și fecunditatea; faza sculpturilor
zoo- și antropomorfe, cu certe valențe magice și faza reprezentărilor bidimensio
nale pe blocuri de piatră sau pereți, unde se combină simbolurile sexuale umane

372 Sanda Man
(feminine) și animale, ce redau scene alegorice legate de Cultul fecundității cu

puternic rol apotropaic.
Habitatul din Gravetian are unele caracteristici legate de resurse: Vestul
Europei axat pe vânarea renului și cei din Est care vânau, mai ales, mamutul.
Această împărțire ocupațională a determinat (poate) diferențe în tipologia așezări
lor: în Vest erau „colibe” cu fundație de piatră și suprastructura din lemn, iar în Est
erau colibe cu oase și fildeș de mamut. La Piatra Neamț - Poiana Cireșului, comu
nitatea vâna cu precădere renul (Cârciumaru, 2006). în această perioadă a avut loc
o concentrare a locuirilor în „așezări-sate”, formate din „locuințe” destul de mari,
folosite perioade îndelungate (Ripiceni, Poiana Cireșului). Se constată o tendință
accentuată a omului de a utiliza cât mai eficient mediul înconjurător, dovadă stând
locul de amplasare a așezărilor, acolo unde se puteau exploata resursele și erau
oferite cele mai bune condiții de trai (Bosinski, 1990). Arhitectura unor locuințe de
la Kostenski IV are implicații culturale (economice, sociale, religioase) însemnate,
prin dimensiuni (23-35m x 5-6 m), aranjarea interiorului (în centrul erau mai multe
vetre aliniate, iar spațiul interior era colorat cu ocru brun-roșu) și prin inventar. La
Doini Vestonice a fost cercetată și o colibă circulară din afara așezării, care avea în
vatră 2200 statuete și bucăți de pământ ars: posibil, „sanctuar” sau „loc” unde se
practicau anumite ceremonii magice (vrăjitorești). Unul dintre cele mai caracteris
tice „sanctuare” ale acestei perioade este Peștera Gargas, celebră pentru amprentele
de mâini, prin numărul și varietatea lor (mâini roșii și negre, de adulți și copii,
unele cu degete lipsă). Un alt „sanctuar” este în Peștera Lascaux, unde sunt picturi
și gravuri tematice elaborate după reguli stricte ale unor credințe bine definite
(magia vânătorii, ritualuri de inițiere, etc.). Kozlowski (1992) consideră că sunt
mărturii ale unui comportament simbolic complex, ce ar putea fi interpretat ca un
sistem religios coerent.
Ideea de bază este legătura cu natura (baza simbolismului religios). Studiul
picturilor din peșteri arată că desenele nu sunt imagini fără ordine, ci se încadrează
într-o structură de ansamblu, în care fiecare animal are un anumit loc, iar semnele
de pe corpul lor, conform lui Leroi-Gourhan, nu sunt răni de lance, ci simboluri ale
fertilității (feminin și masculin). Leroi- Gourhan face o inventariere riguroasă a
majorității peșterilor pictate (66 de peșteri/grote din cca. 110) și a înregistrat 2188
de figuri: 610 cai, 510 bizoni, 205 mamuți, 176 mufloni, 137 tauri, 135 căprioare,
112 cerbi, 84 reni, 36 urși, 29 lei, 16 rinoceri, 8 cerbi, 3 feline, 2 mistreți, 2 capre
negre, 1 antilopă, 6 păsări, 8 pești și 9 animale nedeterminate. Observațiile statisti
ce asupra frecvenței unor animale în părțile centrale, în raport cu aparițiile lor în
restul spațiului, sunt importante - bizonii ocupa 91% panourile centrale, taurii
92%, caii 86%, mamuții 58%, în timp ce alte specii apar sub 10%. In același timp,
există animale care apar frecvent la intrare, sau în fundal: muflonii 95% și cerbii
88%. Siluetele umane se supun acelorași reguli de repartiție. Reprezentările femini
ne sunt situate în regiunea centrală, alături de ierbivorele mari. în schimb, siluetele
masculine, în toate cazurile, sunt în funadalul peșterii, sau pe marginea compozi
țiilor centrale („vrăjitorul din Trois-Freres”). Această repartiție topografică a

animalelor și a oamenilor arată un sistem dualist: reprezentări masculine împreună

cu caii, muflonii și cerbii, iar cele feminine cu bizonii, taurii și mamuții. La aceste
asocieri se adaugă diferite „semne”, care urmează același scenariu dualist. Semnele
ovale, triunghiulare, dreptunghiurile tăiate de o linie verticală, se asociau cu anima
lele din panourile centrale. Semnele de la intrare și din fundalul grotelor, conțin
semne (simbol sex masculin) sub forma de bastonașe și linii punctate. Aceste
semne apar și în combinații dintre simboluri masculine și feminine, la fel cum sunt
cuplate și animalele din fresce.
Semnele (liniare, geometrice) de pe piese din piatră și os, descoperite în
Estul Europei, ar reprezenta, după Andrei Vartic, relația dintre Om și Divinitate,
realizată prin numere și figuri geometrice. Primele simboluri ale omului, după
Vartic, au fost (sunt și azi) numerele și figurile geometrice primordiale: punctul,
trei puncte, multe puncte, linia dreaptă, liniile paralele, două linii care se unesc în
unghi, zig-zag-ul, sau meandru și trei linii care formează un triunghi, etc.
In România au fost descoperite picturi rupestre în Peștera Cuciulat (jud.
Sălaj). Picturile se concentrează într-o sală mică, care se afla de-a lungul galeriei
superioare și reprezentau un cal (vopsit în roșu) și o felina. Asocierea celor doua
animale apare și în Franța (Font-de-Gaume, Niaux, Lascaux) (Cârciumaru - Bitiri,
1979). La Mitoc a fost găsit cel mai vechi obiect de artă paleolitică din România, o
amuletă - pandantiv. Alte descoperiri sunt în Peșterile Clemente I-II, Cuina
Turcului (Boroneț, 2000).
Habitatul mezolitic se caracterizează prin așezări cu „construcții” rectan
gulare sau ovale, cu suprafețe cuprinse între 10 și 25 m2, uneori prevăzute cu găuri
de par, platforme din lemn, sau aliniamente și pavaje de pietre, cu vetre, adesea
săpate superficial, foarte rar mărginite de pietre.
Din punct de vedere arhitectural, se constată o diversificare a tehnicilor de
construcție și o abordare mai „rafinată” a mediului geografic în care este amplasată
așezarea. Exemplul cel mai relevant este Lepenscki Vir, unde casele de formă
trapezoidală sunt amenajate în panta dealului, cu podeaua îngrijit realizată din rocă
locală, vetre patrulatere amplasate în centrul caselor, altare, pereții și acoperișul din
lemn. în primele etape se constată păstrarea unei organizări spațiale a stațiunii, cu
un număr de 5-7 grupări de locuințe, fiecare din aceste grupări aveau câte o
sculptură „capete de piatră” (sanctuar casnic?). De-a lungul Clisurii Dunării sunt
mai multe stațiuni mezolitice, care sugerează o unitate spațială bine definită
(Lepenski Vir, Padina, Vlassac, Hiaducka Vodenica, Schela Cladovei). De aseme
nea, se observă o clară sistematizare a așezării de la Lepenski Vir: locuitorii de aici
au ținut cont atât de fonna naturală a terenului, aproape toate casele fiind orientate
spre Dunăre, cât și de „cruțarea” unui spațiu social ce presupune o “piață centrală”
și existența unei “case comunitare”. în faza Lepinski Vir Ia această ..central
house". prin suprafața de 30 m2 și fațada de 7 m lățime, domina întreaga așezare.
Au fost emise o serie de păreri cu privire la caracterul acestei stațiuni. Una
dintre opinii postulează cum că singura urmă care atestă o viață a așezării sunt
oasele de pește și oasele de animale, dar acestea au și conotații cultice. Astfel,

374 Sanda Man
muntele de pe malul Dunării trebuie să fi reprezentat un loc excelentă pentru

populație, pentru a intra în contact cu forțele superioare ale lumii, probabil cu zeii.
Se poate presupune că aceste clădiri nu erau folosite pentru o locuire permanentă,
însă erau vizitate regulat de locuitorii zonei (Banffy, 1990-1991). Scopul primor
dial pentru care „așezarea” putea fi frecventată este acela de înhumare a morților,
dar nu putem elimina nici ipoteza că aceste comunități veneau regulat cu anumite
ocazii, pentru a consuma hrana ritualică. Este, de asemenea, plauzibil scenariul
conform căruia aici se desfășurau activități pentru invocarea sacrului, ritualuri pentru
invocarea strămoșilor, asociate cu activități speciale: consumarea unor produse,
ori/și ridicarea unor sculpturi din piatră. Puteau fi ceremonii de inițiere a copiilor
sau a tinerilor, iar în acest caz se făcea „adopția” individului de către comunitate
(Banffy, 1990-1991: 205). Gh. Lazarovici a lansat o nouă ipoteză (în Preistoria
Banatului, ms. inf. amabile) - dat fiind numărul mare de schelete de copii în aceste
zone -, aici erau aduși copii pentru tratamente (untură de pește și tratamente cu
ierburi dacă ne referim la „corturile” mici nepotrivite pentru locuit). în schimb,
Budja consideră că depunerile funerare ar reprezenta un „act de domesticire
simbolică”, prin înhumarea strămoșilor defuncți alături de oasele și coamele unor
cerbi. Sculpturile cu trăsături de pește ar putea reprezenta strămoși mitici, păstrând
forma bolovanului originar. Toate acestea ar fi devenit „domestice” prin introdu
cerea lor în locuință și amplasarea lor lângă vatră, mai precis în spatele ei (Budja,
2004: 71). Indiferent care sunt opiniile, Lepenski Vir pare să fi fost un centru
religios pentru zona Dunării, ceea ce era Qatal-Hüyük pentru Anatolia.
Peșterile continuă să fie o „atracție” magică: în Peștera Porto Badisco,
Grotta dei Cervi, picturile au fost făcute cu guanó și oxid roșu, pe pereții albi ai
peșterii. Desenele sunt mult schematizate și sugerează adevărate alegorii. Repre
zentările umane devin din ce în ce mai numeroase în mezolitic, iar scenele desenate
sunt inspirate dintr-o economie mai complexă, bazată pe creșterea animalelor,
agricultură incipientă, pescuit, vânătoare, navigație și chiar comerț.
Acest mod de exprimare continuă și în neolitic, chiar dacă picturile rupes
tre dispar încetul cu încetul, rămân simbolurile și semnele abstracte.
Primele elemente de urbanism apar odată cu revoluția agricolă. Astfel,
așezarea de la lerihon (jumătate a mii. 9), care atinsese 1,6 ha, era înconjurată de un
zid de piatră, iar pe traiectul zidului era un turn circular.
Habitatul din neolitic

La Nevali Qori. așezare din neoliticul timpuriu, sunt case de dimensiuni
mari (15,6 x 6,15 m) cu ofrande umane depuse sub podea, precum și sanctuare cu
statui și reliefuri din piatră, ceea ce demonstrează o organizare socială după reguli
stricte. Hacilar din Anatolia este un „sat” cu construcții rectangulare ridicate din
cărămizi pe fundații de piatră.
Mult mai impresionantă pentru studierea habitatului neolitic este situația de
la Qatal Hüyük (Turcia), unul dintre cele mai mari tell-uri din Orientul Apropiat

(7000-6000 BC). Casele de aici erau rectangulare, fiind construite din cărămizi pe
o fundație din pietre (ca la Hacilar), au numeroase încăperi tencuite în alb și
ordonate în jurul uneia centrale, de obicei mai mare care avea pereții pictați.
Sanctuarele au o uimitoare varietate de picturi parietale și inventar, nefiind două
clădiri identice (Mellaart, 1964). Sanctuarele prezintă o întreagă mitologie cu
referire la Moarte și Regenerare (Gimbutas, 1999: 52). Diversele ipostaze ale Zeiței
Mame, fără simboluri sexuale evidente, au ca element comun sânii în corelație cu
cornul taurului, fiind simboluri ale vieții. Imaginile cu tauri, capete de berbeci,
bucranii (Hayden, 2003: 193) au un rol cultual important: scot în evidență un
adevărat complex magico-ritualic. Alte simboluri care apar frecvent în aceste
sanctuare sunt: pătratul magic, diagonala, anumite puncte care marchează diferit
triunghiurile din colțul peretelui pictat, precum și dungile în relief, rombul, crucea,
motivul mâinii, etc. Sanctuarul E VI A, 21 are un bucraniu în centrul peretelui
estic, iar dedesubt șase sâni mici. Sub bucraniu se afla o nișă pictată cu roșu, iar în
fața ei un craniu. Despre Cultului Craniului de la Qatal Hüyük s-a discutat
(Lazarovici; Drașovean; Maxim, 2001) ca reprezentând un ritual de regenerare cu
scop ritualic, magic. în interiorul sanctuarelor s-au descoperit numeroase figurine
de lut, reprezentând, în principal, figuri feminine, zeițe ale fertilității, întruchipare a
Marii Mame. Sanctuarul Vulturilor prezintă practicile funerare ale comunității:
descămarea trupurilor prin expunerea, astfel încât să fie dus de vulturi către
divinitate (Lazarovici, 2001a). Altă divinitate este Zeul Taur, considerat și Zeul
Furtunii, care apare, aproape în fiecare sanctuar, în diferite ipostaze.
în mileniile 6 și 5 BC, comunitățile agrare din Balcani și Bazinul Dunării
aveau un habitat cu caracter protourban, uneori de inspirație anatoliană. Primele ar
fi așezările de la Sesklo și Dimini (Grecia). La Sesklo locuirea era alcătuită din
numerose case cu pereți din lemn și chirpic pe fundații din piatră, cu plan rectan
gular și cu două-trei încăperi. Stațiunea de la Dimini se află pe o colină și avea un
sistem de fortificație. După organizarea riguroasă a caselor din interiorul fortifica
ției se poate deduce că existau criterii stricte ce țineau cont de rangul social deținut
de membri comunității (Nanoglou, 2001: 314). Șase ziduri de incintă închideau
patru zone domestice principale, fiecare constând dintr-o clădire de dimensiuni
mari, unde se depozita și se prepara hrana. în centru, se afla o clădire în formă de
megaron și o „curte” mare. La Dimini au fost descoperite fusaiole decorate cu
semne abstracte și simboluri care se regăsesc în așezările de la Tărtăria și Turdaș
considerate ca elemente se scriere.
Situl de la Achileion (Grecia) cuprinde elemente cultice deosebite: sanctu
are, peste 200 sculpturi miniaturale, platforme pentru sacrificii, precum și obiecte
ritualice. Prezența platformelor demonstrează faptul că venerarea divinităților se
desfășura în locuri special amenajate. Uneori, venerarea se desfășura pe câmp, sau
lângă cuptorul de pâine. Altarul din Sanctuar era dotat cu figurine care reprezentau
Marea Zeiță în trei ipostaze diferite: pasăre, șarpe și mamă (Gimbutas, 1997: 52;
Marler, 2003: 14).

376 Sanda Man
în cadrul ritualurilor, trebuie să amintim pe cele „de fundare” atestat în

așezarea de la Larissa, unde în fundația unei locuințe a fost depusă o machetă de
casă, sau în stațiunea de la Balta Sărată (Lazarovici, 2006). „Ritualuri de abando
nare” au fost observate la Gura Baciului, prin depunerea unei stelă de gresie și a
unui mormânt de incinerare în locuință părăsită (Lazarovici - Maxim, 1995).
Pe teritoriul românesc au fost numeroase așezări, unele fortificate și locuiri
neolitice, care documentează tehnicile de construcție a caselor și sanctuarelor. La
Gura Baciului, în urmă cercetării ex haustive a sz/zz-lui s-a putut reconstitui evoluția
temporară și spațială a așezării (Maxim, 1999). Sunt, apoi, descoperirile de la Parța,
Tărtăria, Zorlențu Mare, Balta Sărată, Hodoni, Turdaș Liubcova, Gomea, Țaga,
Iclod, Cluj-Napoca, Baciu, Pruniș, Zau de Câmpie și Orăștie. Multe dintre aceste
așezări sunt situate în zone de trecere, care oferă posibilitatea de contol al accesului
pe spații largi. Marea majoritate a caselor din aceste așezări sunt construite din
structură de lemn cu lutuială, sau chirpici, unele cu fundație din pământ bătătorit.
Unele case au mai multe încăperi, vetre și cuptoare pe un singur nivel, sau
formează “blocuri” cu mai multe „apartamente, dispuse pe două niveluri, cu sistem
propriu de încălzire (Parța, Trușești). Viața spirituală este marcată de existența unor
altărașe casnice și a sanctuarelor cu statui monumentale ca cele de la Parța
(Lazarovici - Drașovean - Maxim, 2001) și Trușești (Petrescu Dîmbovița -
Florescu, 1999). Locuințele de la Parța și Trușești sunt dispuse ordonat în jurul unei
„piețe“ centrale, acolo unde erau amplasate sanctuarul și „casa tribului44, iar la
Trușești se constată și formarea unor “cartiere” de olari. Așezările din această
perioadă erau deseori fortificate cu șanțuri și palisade (Ostrovu Golu, Parța, Iclod,
Țaga, Turdaș, Miercurea Sibiului, cele din culturile Petrești și Cucuteni-Ariușd,
etc.) cu porti și turnuri. Existența acestor sisteme de apărare ne atrage atenția asupra
construirii și mai ales a organizării pazei și a întreținerii fortificației. Acestea presu
pun existența unei organizări sociale, militare și religioase puternice. Prezența
numeroaselor bile de praștie: între dărâmăturile locuințelor; în case, lângă ușă;
depuse în sanctuar (clădite sub formă de piramidă, pentru "sfințire"), precum și
unele nearse, ce se găseau în cuptoare, fiind în curs de ardere în momentul distru
gerii așezării, toate acestea confirmă existența unor activități războinice. Prezența
vetrelor în vecinătatea sanctuarului de la Parța și „aprinderea focurilor” de pază pe
timpul nopții; existența vetrei portabile pe care pica lumina soarelui la asfințit, sunt
elementele unor ritualuri de seară, legate de organizarea unor ceremonialun
necesare sistemelor de pază și ordine. în amurg, trebuiau luate măsuri de închidere
a porților, de trimitere a iscoadelor și paznicilor la porti și în afară, la posturile de
veghe și semnalizare, etc.
Sanctuarul 2 de la Parța are o statuie monumentală ce redă cuplul divin
format din Marea Zeiță-Mamă și acolitul ei, Zeul Taur (sanctuar reconstruit, aproape
în mărime naturală în Muzeul Banatului din Timișoara) și care se găsește m
încăperea răsăriteană. Zeul Taur și Zeița Mamă privesc spre Est, unde este o intrare
străjuită de doua colonade. Ca însemne deosebite ale statuii, amintim un pântece

care simbolizează maternitatea. Acest ansamblu aparține Cultului fertilității și

fecundității, având legături cu: Cultul Soarelui și a Lunii (adorarea coloanelor de la
intrare cu cap de taur care are între coame simbolul Soarelui și a Lunii), Cultul
Marii Zeițe și Cultul Taurului. Analogii pentru statuie sunt la statuia dublă de la
Rast și la altarul de la Trușești. La Parța se constată o locuire îndelungată, poate de
câteva generații care au construit, au reparat și refăcut de mai multe ori locuințele și
sanctuarele, iar în momentul “crizei de spațiu” au mai adăugat un etaj, ori în
vremurile mai ploioase au ridicat câteva construcții pe piloni. O astfel de locuințe
„palafite” sunt ilustrate prin pictare și prin incizare pe fragmente ceramice de la
Turdaș (colecția Z. Torma, MNIT).
Recent, au fost identificate, prin prospecțiuni magnetometrice (inf. Z.
Maxim), locuințe de mari dimensiuni la Iclod, asemănătoare cu cele din Cultura
Ceramicii Liniare din Slovacia și Germania. După părerea unor specialiști, locuin
țele (20 x 7 m) din centrul Europei, aveau doar o singură ușă, iar în partea opusă
intrării erau depozitate alimentele. Activitățile casnice se desfășurau în zona din
fața intrării, iar spațiul de dormit era în centrul. Se consideră că într-o astfel de
“casă” locuiau 20-30 de persoane. în Europa Centrală, aceste “structuri de locuit”
au un inventar sărac, rar obiecte casnice sau ritualice cu semne și simboluri care să
indice o anumită concepție spirituală.
•k'k'k
Am încercat să fac o trecere succintă prin modelele de habitat, pe care și

le-a construit omul, începând de la cele mai vechi construcții ce presupuneau o
gândire a modului de amenajare și adaptare la mediul înconjurător. Dacă în
paleolitic, ecosistemul era un factor determinant, cu timpul cel de natură spirituală
îți spune cuvântul. Orice activitate continuă a unui grup, precum practicarea unui
ritual religios, dezvoltă un anumit tip de identitate socială, în cadrul unor locuri
ușor de recunoscut și conform unor tipare de activitate ale participanților, transpuse
sub forma riturilor și a ritualurilor. Una dintre caracteristicile acestei identități este
aranjarea caracteristică, specială, a spațiului la un moment clar definit. Modelele de
habitat nu pot face abstracție de dimensiune, care până la urmă îi definește
caracteristicile. în neolitic, centrele spirituale, religioase, sunt cele care influențează
și dau tonul modului în care omul își organizează viața într-o imago mundi.
Aceasta depinde într-adevăr și de volumul materialelor disponibile, de capacitatea
tehnică a comunității, dar și de obiceiurile de construcție. Ornamentarea unui loc
sacru este în directă legătură cu bunăstarea și cu nivelul de ostentație a comunității,
precum și de imaginea pe care o comunitate o are asupra zeilor săi.
încă din perioada musteriană putem spune că se practicau anumite ritua
luri, ca formă timpurie a unei religii. Ideea de viață transcedentală, conceptuali
zarea sacrului, practica de conferire a unor calități trancedentale biologice și experi
mentarea unor fenomene zilnice, au contribuit la bagajul de cunoștințe al omenirii.
In esență fiecare religie are la bază două componente importante: credința că
obiectele Neînsuflețite din natură (apa, pietrele, luna, etc.) posedă anumite calități

378 Sanda Mán
caracteristice ființelor cu Suflet (oamenii, plantele, animalele) și credința că toate

elementele naturii posedă atribute ce contrazic legile biologice (viața după moarte,
ființele care aparțin puterilor supranaturale, existența divinităților (Bânffy. 2005: 77).
BIBLIOGRAFIE
AN ATI, Emanuel
1970 L’arte rupestre di Boario Terme-Darpo: relazione preliminare,
Valcamonica Symposium, Capo di Ponte.
BÂRZU Ligia
1993 Paradisul pierdut, Ed. Erasmus, București
BANFFY, Eszter
1990-1991 Cult and Archaeological Context in Middle and South-Est Europe in
the Neolithic and the Calcholitic, în Antaeus, 19-20, Budapest
2005 Mesolithic - Neolithic contacts, as reflected in ritual finds, în Documenta
Praehistorica, 32: 77-86
BORONEANȚ, Vasile
2000 Paléolithique supérieur et épipaléolithique dans la zone des Portes de Fer,
Ed. Silex, București
BOSINSKI, G.
1990 Homo Sapiens. L’histoire des chasseurs du Paléolithique supérieur en
Europe (40.000-10.000 B.C), Paris
BUDJA, Mihael
2004 The transition to farming and the 'revolution' of symbols in the Balkans.
From ornament to entoptic and externai symbolic storage. în M. BUDJA (ed.)
Neolithic Studies 11, Documenta Praehistorica, voi. 31: 59-82
CHAUVET, Jean-Marie - DESCHAMPS, Eliette B. - Christian HILLAIRE
1995 La Grote Chauvet, Seuil
CÂRCIUMARU, Marin
2006 Paleoliticul, epipaleoliticul și mezoliticul lumii, Ed. Cetatea de Scaun,
Târgoviște
CÂRCIUMARU, Marin - BITIRI, Maria
1979 Picturi rupestre la Cuciulatpe Someș. Manifestări artistice preistorice?, în
Studii și cercetări de istorie veche (SCIVA), București
DELAPORTE, H.
1979 L ’image de lafemme dans Fartpréhistorique, Ed. Picard, Paris
DUMITRESCU, Hortensia
1968 Un modele de sanctuaire découvert dans la station énéolithique de
Căscioarele, în Dacia XII, București
ELIADE, Mircea
1992 Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Științifică, București
GENESTE, J.-M.
1985 Analyse Lithique des Industries Moust-eriennes du Perigord.., Universite
de Bordeaux I

GIMBUTAS, Marija
1984 The Goddesses and Gods of Old Europe. Myths and cult Images, Ed.
Thames and Hudson, London
1997 Civilizația Marii Zeițe și sosirea cavalerilor războinici, Ed. Lucretius,
București
1999 The living Godess, Ed. Miriam Robins Dexter, Univ. California, Berkley,
Los-Angeles-Londra, 1999
GOLAN, Ariei
2003 Prehistoric Religion. Mytology. Symbolism, Jerusalem
GRAZIOSI, Paolo
1996 The prehistoric paintings of the Porto Badisco cave, Firenze
HAARMAN, Harald
2005 The Challenge of the abstract mind: symbols, signs and notational systems
in European Prehistory. în Documenta Praehistorica, nr XXXII, Ljubljani
HAYDEN, B.-A.
2003 Prehistory of the Religion. Shamans, Sorcers and Saints, Smithonian
Books, Washington
KOZLOWSKI, Jan
1992: a. Stratigraphie and Environment.b. Archeology of Gravettien layers,
Jagellonian University Press, Krakov
LAZAROVICI, Gheorghe - MAXIM, Zoia
1995 Gura Baciului. Monografie arheologică, Cluj-Napoca
LAZAROVICI, Gh. - DRAȘOVEAN, Florin - MAXIM Zoia
2001 Parța. Monografie arheologică, Ed. “Waldpress”, BHAB, 12, Timișoara
LAZAROVICI, Gheorghe
2001a The Eagle - the bird of death, Regeneration - Resurection and Messenger
ofGods. Archaeological and Ethnological Problem, în Tibiscum, X, Caransebeș
LAZAROVICI, Cornelia Magda - LAZAROVICI Gheorghe
2006 Arhitectura Neoliticului și Epocii Cuprului din Romania, Neoliticul, Ed.
Trinitas, Iași
LEROY-GOURHAN, Andre
1976 L 'habitat au Paléolithique supérieur, Nice
MARLER, Joan
2003 The Body of the Woman as Sacred Metaphor, în M Panza și M.T. Ganzerla
II Mito e il Culto della Grande Dea: Transiti, Metamorfosi, Permanenze, Bologna
MAXIM, Zoia
1999 Neo-Eneoliticul din Transilvania. Date arheologice și matematico-
statistice, Cluj-Napoca
MELLAART, James
1964 Excavations at (fatal Hüyük, third preliminary report, 1963, în Anatolian
Studies, nr 14
NANOGLOU, Stratos
2001 Social and Monumental Space in Neolithic Thessaly, Greece, în European
Journal ofArchaeology, 4(Gj, 303-22.

380 Sanda Mán
OTTE, Marcel
1993 Prehistoire des religions, Ed. Masson, Paris
PETRESCU DÎMBOVIȚA, M. - FLORESCU, M. - FLORESCU, C. A.
1999 Trușești. Monografie arheologică, Editura Academiei Române, Complexul
Muzeal Național „Moldova”, București - Iași
PETRESCU, Sorin
2000 Locuirea umană a peșterilor din Banat până în epoca romană, Ed. M irton,
ser. BHAB, XXVII, Timișoara
VARTIC, Andrei
2006 întrebări cu privire la paleoinformatica, Bibi. Nat. Rep. Moldova,
Chișinău

POARTA MARAMUREȘEANĂ - SEMNIFICAȚII ȘI SIMBOLURI
Ovidiu SECHEL, Claudia RUS, Dumitru RUS
The Maramureș Gate - Meanings and Symbols
The study aims to describe the tradițional household Cosău Valley -

Maramureș. The gate is a defining element fîlled with meanings and symbols of
the Maramureș area. Everywhere in the studied villages, whether ifs about old or
new households, remained a great witness of civilization, namely the wood gate of
Maramureș. A sign of wealth and privilege of the “nemeș” (local nobility), it
symbolizes the place of passage between two worlds, between unknown and
known. The Gate represents a defining element which is filled with meanings and
symbols of the Maramureș County.
The practice of creating a site is dating back to prehistory. It was not to
create an impenetrable barrier, being a ditch, a fence, a dividing line; the basic idea
was to create a definition and delimitation of area. It is about mental barrier that
had to take “outside” those uninitiated, uninvited. This indicates a small social
fragmen tation.
Keywords: gate, mythical, symbol, tradițional farm house, county, civilization of

wood.
Localizarea arealului studiat

Cele mai numeroase mărturii ale acestei străvechi civilizații a lemnului s-au
păstrat pe valea Cosăului, ceea ce ne-a determinat să supunem studiului acest areal.
Râul Cosău este afluent de dreapta al Maréi, izvorăște din Munții Văratec și are o
lungime de 25 km. Bazinul său hidrografic are o suprafață de 116 km2, cu o altitudine
medie de 738 m. Cosăul, numit în amonte de localitatea Budești, Râul Mare, străbate
hotarul administrativ a trei comune, traversând cinci sate: Budești, Sârbi, Călinești,
Comești și Ferești (Fig. 1). Valea Cosăului, are: un bogat fond etnografic, exclusiv
româneasc, fără alte influențe etnice; un complex arheologic preistoric la Călinești;
nouă monumente și ansambluri de arhitectură (biserici de lemn din sec. al XVII-lea
și al XVlII-lea); un complex de instalații tehnice preindustriale în satul Sârbi; un
monument pe lista UNESCO (Biserica din Josani - Budești), precum și un peisaj
naturală minunat (Râpa cu mame, sau “Râpa înconjurată” de la Comești). în acest
areal, arhitectura rurală tradițională este bine conservată existând peste patru sute de
gospodării cu specific maramureșean, inventariate în anul 2009.
Gospodăria tradițională
Elementele naturale specifice acestei regiuni, mai ales relieful și clima și-
au pus amprenta asupra formei, structurii și funcționalității gospodăriilor care sunt
de tip agro-pastoral, având curți închise.

382 Ovidiu Sechel, Claudia Rus, Dumitru Rus
în privința materialului de construcție, casele și anexele gospodărești, sunt

construite îndeosebi din lemn de rășinoase: molid (Picea excelsă), brad (Abies
alba), mai rar stejar (Quercus) și gorun (Quercus petraea). Pereții sunt realizați din
bârne late (cioplite cu securea, sau crăpate cu ferăstrăul) și rotunde, din molid sau
brad. Specifică, de altfel, întregului Maramureș, este lipsa tencuielii exterioare a
caselor.
Elementul central al gospodăriei este casa, în funcție de care se ordonează
celelalte construcții. Casele au formă rectangulară, înregistrând o dezvoltare tempo
rală lentă în ceea ce privește numărul de încăperi și mărimea lor, evoluând spațial
de-a lungul secolelor de la una până la trei camere, mai nou și mai multe.
Fundația caselor este construită din pietre de râu, gresii și andezité, așezate
direct pe pământ, având înălțime mică. Treptele sunt simple, realizate prin suprapu
nerea a două sau trei lespezi de piatră. în ceea ce privește orientarea, casa este
poziționată cu fața spre răsărit, sau miazăzi, pentru a avea mai multă lumină și
căldură, niciodată spre miazănoapte.
Acoperișul este construit în patru ape cu înălțime și pantă mare pentru a
grăbi scurgerea apei, dar mai ales căderea zăpezii, astfel fiind protejate dranițele
confecționate din lemn de rășinoase.
Celelalte elemente ale gospodăriei se dispun în jurul curții, mijlocul ei
rămânând gol. Specifică secolelor trecute era curtea dublă delimitată de un gard cu
vraniță în curtea casei și cea a marhălor (vitelor), fapt nemaiîntâlnit în prezent.
Numărul cel mai mare de case tradiționale raportat la numărul total de
gospodării se înregistrează în satul Budești (18%), urmat de Ferești cu (17%),
Comești (16%), Călinești și Sârbi cu aceeași valoare, respectiv 14%. (Fig. 2). Cel
mai mare număr de case tradiționale se înregistrează în localitatea Budești (163),
situată în Bazinul superior al Cosăului, la poalele Văratecului, la o distanță de 30
km de Sighetu Marmației, beneficiind de importante resurse forestiere (rășinoase).
Cele mai puține case, se află în Comești cel mai mic sat ca număr de gospodării de
pe Cosău.
Poarta maramureșeană
Peste tot în satele studiate, indiferent că e vorba de gospodării mai vechi
sau mai noi, a rămas un martor grandios al civilizației lemnului și anume poarta
maramureșeană. Semn al avuției și privilegiu al „nemeșilor” (nobili locali), poarta
simbolizează locul de trecere dintre două lumi: dintre necunoscut și cunoscut
(Dăncuș, 1986: 138). Porțile sunt realizate din lemn de stejar (cele mai impresio
nante fiind în Sârbi) și mai rar din lemn de brad. După modul de construcție, pe
Cosău se diferențiază porțile cu trei, respectiv cu cinci stâlpi, cei laterali fiind dublați-
în situații foarte rare se întâlnesc și porți pe patru și șase stâlpi (Tabel 1). Porțile
sunt înalte ca să permită intrarea carelor (săniilor) încărcate cu fân. Acoperișul
porților este identic cu cel al caselor, în patru ape, realizat din dranițe (șindrilă), m
prezent și din alte materiale.

Poarta maramureșeană — semnificații și simboluri 383
Tabel 1 Repartiția porților în satele de pe Valea Cosăului

Localitatea Nr.gospodării Nr.porți 3 stâlpi 5 stâlpi 6 stâlpi
Ferești 176 27 17 9 1
Comești 157 24 22 2 -
Călinești 638 65 58 6 1
Sârbi 334 47 19 27 1
Raportul dintre numărul de porți și numărul de gospodării indică localitatea

Ferești cu cea mai mare pondere de 23% și satul Sârbi, cu 14% procente din
numărul de gospodării, fiind și singura localitate în care domină porțile pe cinci
stâlpi (Fig.3)
Simbolistica porții
Practica de a crea o incintă familială datează încă din preistorie. Nu era
vorba de a crea o barieră de nepătruns: fie că este vorba de un șanț; de un gard; o
linie de demarcație, ideea de bază era de a defini și a delimita o zonă a familiei în
cadrul comunității. Este vorba de o barieră mentală care avea scopul de a ține
"afară” persoanele neinițiate, neinvitate, nedorite. Acest fapt indică o fragmentare
socială și chiar economică la scară mică.
Delimitarea spațiului apare încă din preistorie și ideea unui univers familial
se perpetuează în creștinism, fiind preluate unele ritualuri legate de ocrotirea
acestui spațiu ce aparține familiei de dușmanii virtuali (spirite) sau reali (oameni).
Pe lângă funcția ritualică, delimitarea spațiului prezintă și numeroase avantaje
practice: împiedică animalele și copiii să iasă din incintă; protejează curtea de
animalele sălbatice sau domestice din exterior; maschează lucrările gospodărești ce
au loc în curte, etc. Crearea de incinte a fost un fenomen complex legat de natura
societăților, chiar din neoliticul românesc, de statutul și prestigiul comunităților
(exp. Cultura Cucuteni) și al membrilor individuali ai acestora (case cu etaj în
neoliticul dezvoltat, la Parța), precum și de factori economici și religioși (delimita
rea spațiului pentru zona sacră cu sanctuare și piațete, în neolitic la Parța și în epoca
cuprului la Trușești, cultura Cucuteni).
Poarta sau vranița reprezintă unul din elementele cele mai importante ale
universului țăranului maramureșean. Poarta are o dublă funcționalitate:
• socială: poarta era unul din elementele de diferențiere între privilegiați și
neprivilegiați: - dreptul de a ridica porți îl aveau în sec. XIX doar „nemeșii”
(mici nobili locali, recunoscuți de autoritățile maghiare sau austriece);
”porțieșii” (care plăteau porția) aveau dreptul doar la vranițe.
• rituală: poarta era „pragul” de trecere în mentalitatea binară a societății tradițio
nale: între cunoscut și necunoscut, între "noi" și "ei". între familial și comuni
tar. Trecerea pe sub poarta este un prilej de purificare și te definire a poziției
față de cei din gospodărie.

în sens mai larg poarta simbolizează locul de trecere dintre două stări,
dintre două lumi, dintre lumină și întuneric, dintre bogăție și sărăcie. Poarta se
deschide spre un alt univers, de unde și încărcătura simbolică: invită pe cel din
afara să-i treacă pragul, să poftească înăuntru. Această semnificație ritualică a generat
încă din antichitate o atenție deosebită la construirea porților, prin respectarea unor
ritualuri precise. Astfel, alegerea și tăierea stejarului de către meșteri trebuia să fie
în nopți cu lună plină, pentru a se îndepărta „ceasurilor rele” sau „bicisnice” din
jurul gospodăriei. Lemnul trebuia adus din pădure doar în zilele „de dulce” (marți,
joi, sau sâmbătă) cu scopul de a aduce noroc și belșug gospodăriei. Locul de
amplasare a porții trebuie purificat prin „sfințire”, etc.
Un element important care arată vechimea tradiției de a construi porti este
și ritualul referitor la trecerea pragului porții și a ce se poate face sau nu pe acest
prag (nici un târg nu putea fi făcut ”în pragul porții”). Un bătrân a relatat că sub
prag se puneau bani, agheasmă și tămâie ca să nu se apropie ciuma (Nistor, 1980:
14). Pentru apărarea familiei și a gospodăriei poarta era “ornamentală” cu diferite
motive cu rol apotropaic. Principalele motive pe care le regăsim pe stâlpii porților
de pe Valea Cosăului sunt:
• Funia - simbolul spiralei, indică aspirația spre înălțime. Nodurile din funie
exprimă rămășițele unui vechi cult solar. Motivul funiei apare și pe alte
elemente din gospodărie: stâlpii prispei, farfurii, piese de mobilier, seceri,
pranice, etc.
• Rozeta - reprezentă Soarele cu razele sale. Roza este simbolul regenerării
și a vieții veșnice.
• Soarele - apare sub diverse forme (funie încolăcită, flori cu petale); este
simbolul vieții, căldurii, speranței, învierii și al renașterii.
• Pomul vieții - este simbolul vieții fără de sfârșit, al abundenței, al continu
ității. Pe ramurile sale apar adeseori motive florale sau solare, indicând o
viață plină de lumină și vitalitate.
• Șarpele - apare ca ”șarpele casei”, protector al casei, care alungă spiritele
rele și dăunătorii. Șarpele, prin moarte, simbolizează mai ales renașterea,
regenerarea perpetua a vieții.
• Scene din viața cotidiană și personaje intrate în mitologia locală. Pe o
poartă din Călinești apare reprezentarea unor rapsozi: Frații Petreuș. Intere
sant cum cei doi rapsozi, originari din Glod, au fost sculptați de către un
meșter din Săpânța la cererea unui locuitor din Călinești. De asemenea
apar scene din viața cotidiană: bărbatul cu oile la păscut, femeia torcând și
copilul cântând la fluier.
• Elemente creștine. în numeroase cazuri vechile simboluri precreștine au
fost integrate în simbolistica creștină. Acest lucru este foarte bine repre
zentat pe o poartă din Comești. Structura unei porti datând din 1944 a fost
utilizată ca bază pentru reconstrucția uneia noi. Vechile motive precreștine
de pe stâlpii porții contrastează puternic cu noile simboluri creștine
(crucea) de pe fundătura de deasupra portiței.

Poarta maramureșeană - semnificații și simboluri 385
• Motive fitomorfe simbolizează nașterea și renașterea, vitalitatea și ciclul

spiralic al vieții.
• Motive zoomorfe apar și ele deasupra portiței pentru a proteja intrarea.
Adeseori apar animale comute (țapi, cerbi) posibile urme ale unui vechi
cult al „vânătorului ceresc” sau al taurului.
• Păsările apar adeseori reprezentate deasupra portiței. "Confundate" mai
târziu cu Sfântul Duh ele simbolizează pacea, liniștea, armonia unui timp
ciclic.
• Dinții de lup sunt prezenți pe majoritatea porților și semnifică unitatea și
forța familiei (în cazul lupului, al haitei), avertizându-l pe cel de rea
credință de pericolul intrării prin portiță.
• Motive geometrice. Cel mai des întâlnit este rombul, simbol al feminității,
fiind considerat și „matricea vieții”. Format din două triunghiuri isoscele
opuse, unite prin bază, rombul înseamnă contactele dintre Cer și Pământ.
Simbolistica porților de pe Valea Cosăului își are originile în mentalul
societăților preistorice, existând corespondențe între ornamentația ceramicii neoliti
ce și cea a lemnului. Multitudinea de simboluri reflectă bogăția spirituală a locuito
rilor și grija pentru perpetuarea obiceiurilor și credințelor legate de familie și
gospodărie.
Porțile mai fac parte încă din universul satului maramureșan, dar rolul și
decorul ritualic au suferit schimbări de-a lungul timpului, deseori pierzându-și
semnificația magico-ritualică, devenind simple elemente ornamentale. De aseme
nea, funcția sacră a porții, ca ”prag de trecere”, aproape a dispărut, azi fiind perce
put doar cu rolul de delimitare a proprietății. în ultimii ani, s-a observat o supra
dimensionare a porților și o supraîncărcare a spațiului ornamentat cu ample motive
sculpturale.
BIBLIOGRAFIE
CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain
1993 Dicționar de simboluri, Ed. Artemis, București.
CRISTEA, G., DÂNCUȘ, Mihai
2000 Maramureș, un muzeu viu în centrul Europei, Ed. Fundației Culturale
Române, București.
DĂNCUȘ, Mihai
1986 Zona etnografică Maramureș, Ed. Sport-Turism, București.
FILIPAȘCU, Alexandru
1940 Istoria Maramureșului, Tipografia ziarului „Universul” București.
FLORESCU, I. Alexandru
1976 Civilizația lemnului, Ed. Ceres, București.
ILIEȘ, Gabriela
2007 Țara Maramureșului: studiu de geografie regională, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.

MAN, Grigore
2005 Biserici de lemn din Maramureș, Ed. Proema, Baia Mare
MEHEDINȚI, S.
1999 Civilizație și Cultură, Ed. Trei, București.
NISTOR, Francisc
1980 Arta lemnului în Maramureș, Centrul Județean de îndrumare a Creației
Populare și a Mișcării Artistice de Masă, Asociația Folcloriștilor și Etnografilor
din județul Maramureș, Baia Mare.
POPA, Radu
1997 Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Ed. Enciclopedică, București.

LOCALITĂȚILE ANALIZATE DE PE VALEA COSÂULUI
Fe*țsti
Legenda
Mgjj Í.OCALITATIIE OE PE VALEA COSÂULUI
' COMUNE SUPUSE CERCETĂRII DE TEREN
J VETRE lOCAWÂTt
LIMITE ADMINISTRATIVE tara MARAMUREȘULUI

Ktjomein
Fig. 1 Localitățile analizate din Valea Cosăului
20%
18%
16%
14%
12%
10%
8%
6%
4%
2%
0%
Ferești Cornești Călinești Sârbi Budești
Fig. 2 Ponderea caselor tradiționale pe localități

886
Ferești Comești Călinești Sârbi Budești
Fig. 3 Ponderea porților în raport cu numărul gospodăriilor
Fig. 4 Vraniță din Budești

Fig. 5 Poartă din Sârbi
Fig. 6 Motivele întâlnite pe porțile din Valea Cosăului

I jxC CONSERVARE-RESTAURARE

APLICAREA MĂSURILOR DE PROFILAXIE ȘI COMBATERE A
INSECTELOR CARE DETERIOREAZĂ OBIECTELE MUZEALE DIN
LÂNĂ ȘI BLANĂ ÎN CADRUL COLECȚIILOR MUZEULUI
ETNOGRAFIC AL TRANSILVANIEI
Dana BENKARA
Preventive Measures and the Combat Against Insects Deteriorating Museum

Woollen and Furred Objects Within the Collections of the Ethnographic
Museum of Transylvania
There are various moments when, in museums, the conservation work

and especially the preventive conservation activities tend to be neglected and
minimized as importance in what concems their positive influence in the later
evolution of the state of health of cultural heritage objects.
Preventive conservation should be imposed as a more than important
concept in museums and also as a constant practice in all cultural establishments.
Among the pests we find in the museum’s storage rooms the most
important are the insects in the order Lepidoptera, the family of Tineidae. The
most familiar members of the family are the clothes moths, which have adapted to
feeding on stored fabrics. The most widespread such species are the Common
Clothes Moth (Tineola bisselliella), the Case-bearing Clothes Moth (Ținea
pellionella) and the Carpet Moth (Trichophaga tapetzella). Clothes moths develop
on wool, furs and feathers. Materials that are well cleaned are less suitable than
raw products or those that are soiled by perspiration, since important vitamins and
mineral may be lacking. Clothes moths do not feed on clothing made of cotton,
silk or any synthetic fibers.
Tineola bisselliella, known as the Common Clothes Moth, Webbing
Clothes Moth, or simply Clothing Moth, is a species of fungus moth (family
Tineidaej.The caterpillars of this moth are considered a serious pest, as they can
derive nourishment from clothing - in particular wool, but many other natural
fibers - and alsó, like most moth of its relatives, from stored produce. The Case-
bearing Clothes Moth (Ținea pellionella) is a species of tineoid moth. The
caterpillar lárváé eat mainly fibrous keratin, such as hairs and feathers. They can
become a pest due to their feeding on carpets, furs, upholstery and woolen fabrics.
The Tapestry Moth or Carpet Moth (Trichophaga tapetzella) is a moth of the
Tineidae family. It is found worldwide; the larvae feed on animal skin, bird nests,
pellets, fur, clothing and floor and fumiture covering made of animal skin.
In order to protect the cultural heritage from these insects’effects and to
save them from irreversible degradation, there is no other solution but the
preventive conservation, as long as it is applied constantly and for all objects at
any time and any place.
Key words: Common Clothes Moth, Tineola bisselliella, Carpet Moth,
Trichophaga tapetzella Case-bearing Clothes Moth, Ținea pellionella wool, pest,
moth, larvae, woollen fabrics, carpets, furs, fibrous keratin.

394 Dana Benkara
Sunt numeroase momentele în care, în muzee, munca de conservare și în

special, activitățile de conservare preventivă, tind să fie neglijate și minimalizate ca
importanță în ce privește influența lor pozitivă în evoluția stării de sănătate a obiec
telor de patrimoniu. Muncă ingrată uneori și fără satisfacții profesionale imediate,
conservarea preventivă, ar trebui impusă ca un concept mai mult decât important în
muzee și ca o practică permanentă în instituțiile deținătoare de patrimoniu cultural,
în momentul de față, la nivel mondial, activitatea cu cea mai mare pondere din
domeniul conservării-restaurării patrimoniului muzeal este conservarea preventivă.
Conservarea preventivă este impusă de factori obiectivi. Procesele de degra
dare a bunurilor culturale au, de cele mai multe ori, efecte ireversibile, provocând
transformări în structura și compoziția obiectelor, ceea ce face imposibilă revenirea
la starea inițială apariției acestor efecte, indiferent ce metodă s-ar încerca. Conser
varea curativă și restaurarea nu reprezintă alternative la conservarea preventivă
pentru că acestea acționează asupra efectelor și nu a factorilor care le provoacă, iar
atunci când procesele de degradare sunt ireversibile, oricât de măiastră și de tehnică
ar fi restaurarea, tot nu s-ar putea reface starea inițială a obiectului. Pentru a feri
patrimoniul cultural de efectele acestor procese, pentru a salva de la degradare
iremediabilă milioane de bunuri, nu există altă cale decât conservarea preventivă,
« aplicată neabătut și continuu », aceasta fiind singura ce poate bloca acțiunea
factorilor implicați în procese de degradare, indiferent dacă aceștia sunt fizici,
chimici sau biologici.
Acest articol este menit să evidențieze tocmai rolul de maximă importanță
pe care îl are conservarea preventivă într-un depozit muzeal cu un număr conside
rabil de piese ce sunt alcătuite, sau au în componență materie organică de natură
animală (lână, piele, blană). Măsurile de conservare de ordin preventiv precum:
salubrizarea spațiilor muzeale, desprăfuirea periodică a obiectelor și a spațiilor de
depozitare, verificarea parametrilor microclimatici si păstrarea lor în limitele optime
prevăzute de literatura de specialitate, manipulările corespunzătoare ale pieselor și,
în general, tot ceea ce înseamnă respectarea normelor de conservare preventivă,
minimalizează practic efectele negative ale diverselor surse și factori de deterio
rare. Verificări periodice, repetate ale stării de sănătate a obiectelor, realizate constant
și cu rigurozitate, ajută la depistarea timpurie, în fază incipientă, a eventualelor
focare de deteriorare, permițînd luarea rapidă de măsuri de conservare curativă.
Conservarea preventivă te scutește așadar de probleme și complicații
nedorite ; nu este o afirmație lipsită de conținut ci este o realitate simțită « pe piele
proprie »în varii ocazii. Un astfel de moment l-a reprezentat în luna aprilie a anului
2006, când în urma unor controale în depozitul de textile al muzeului, s-a depistat
prezența fluturilor de molie (ordinul Lepidoptere, familia Tineidae). Pimul lucru
care trebuia făcut în această situație, era depistarea focarului de răspândire a acestor
biodăunători. Pornind de la documentația de conservare existentă am putut identi
fica piesele care prezentaseră antecedente ale unor probleme similare. Acestea au
fost primele piese cu care s-a început controlul în vederea evaluării gradului de
extindere al atacului din prezent. Este vorba despre câteva sumane și covoare de

Aplicarea măsurilor de profilaxie și combaterea insectelor... 395
lână care prezentau camere de pupare cu indivizi vii în stadiu de larvă și cu depu
neri masive de ouă.
Depozitul de textile al Muzeului Etnografic al Transilvaniei este organizat în
cadrul secției pavilionare, constând dintr-o singură cameră, cu o suprafață de aproxi
mativ 90mp, ce comunică printr-o ușă, cu depozitul de ceramică. în fapt, cele două
depozite sunt constituite din două camere alăturate. Camera textilelor cuprinde un
număr de 15828 de obiecte de patrimoniu, respectiv un nr. de 17472 piese etnogra
fice, începând de la țesături din bumbac, lână, mătase, in, cânepă, până la cojoace și
pieptare din piele și blană. Pentru fiecare piesă, în concordanță cu funcționalitatea sa
și cu cerințele de conservare impuse de caracteristicile materialului sau materialelor
care le intră în componență, luând în considerare și starea de sănătate a fiecărei piese
în parte, s-a optat, la vremea organizării depozitului, pentru diferite soluții de depozi
tare. Aceste soluții au încercat să țină cont de criteriile enumerate mai sus, precum și
de posibilitățile reale oferite de un spațiu de depozitare redus. Din punct de vedere al
cerințelor de conservare preventivă, condițiile de depozitare sunt bune, rămânând
totuși ca o problemă stringentă pentru viitor, supraaglomerarea pieselor în modulii de
depozitare. Asigurarea condițiilor ideale de depozitare pentru obiectele de patrimoniu
nu poate fi realizată fără a avea la dispoziție spațiul necesar.
De ce apar moliile ? Aceasta este întrebarea ce ni s-a pus în mod repetat în
momentul atacului depistat în aprilie 2006 în depozitul de textile al Muzeului
Etnografic. Din punct de vedere al microclimatului din depozit, valorile parame
trilor de temperatură și umiditate relativă înregistrate în acea perioadă erau cuprinse
între 19-23°C și 35-45%. După cum se poate vedea din aceste intervale, valorile de
temperatură, în special în anotimpul cald, sunt cele propice apariției și dezvoltării
indivizilor din Ordinul Lepidoptere. Având în vedere cantitatea mare de piese depo
zitate aici având în componență fibre textile de origine animală sau blană, supra
aglomerarea pieselor în modulii de depozitare, imposibilitatea aerisirii satisfăcă
toare a spațiului (încăperea este prevăzută cu o singură fereastră mare, cu deschi
dere înspre strada cu un flux auto ridicat pe tot parcursul zilei - muzeul fiind situat
în zona centrală a orașului), temperaturile ridicate înregistrate peste an și lipsa unui
sistem de condiționare a aerului din interior, toate acestea au furnizat condiții
propice declanșării și dezvoltării în acest spațiu a biodăunătorilor din Ordinul
Lepidoptere.
Cunoașterea biologiei acestor insecte este importantă deoarece numai astfel
se poate interveni în aplicarea măsurilor profilactice și de tratament. Ordinul
Lepidoptera cuprinde insecte ce au corpul de 1-60 mm lungime și care sunt cunos
cute sub numele popular de fluturi. Dintre Lepidoptere numai două familii cuprind
specii de interes pentru protecția patrimoniului cultural și anume familia Tineide și
familia Oecophoridae. în aceste familii sunt cuprinși fluturii cunoscuți popular sub
numele de molii. Insectele din acest ordin au două perechi de aripi membranoase
acoperite, ca și întreg corpul, cu solzi microscopici. însuși numele științific al
ordinului provine de la această particularitate (gr. lepis, lepidos = solz; pteron =
aripă). Fluturii au o metamorfoză completă (cuprinsă în patru faze: oul, omida sau

396 Dana Benkara
larva, nimfa sau pupa și fluturele matur); adulții nu se hrănesc, cele ce poartă
responsabilitatea deteriorării fibrelor textile sunt larvele, ce se hrănesc cu substanțe
organice de natură animală și vegetală. Aceste stadii larvare au corpul, în general,
cilindric, format din inele de chitină, de culoare gălbuie, prevăzut cu 5-8 perechi de
picioare dintre care 3 perechi articulate se află pe torace iar alte perechi, nearticu
late, se află pe segmentele abdominale. ( Foto 14, 15) Ouăle se depun grupat, sunt
sferice, unele alungite, gălbui sau cenușii, de câțiva milimetri. Se depun pe textile,
perdele, covoare și în praful de lână provenit de la curățirea textilelor. (Foto 19) La
o temperatură de 22-24°C și o umiditate relativă de 60% după 3-4 zile are loc
ecloziunea, care durează două ore. O larvă trăiește 60 de zile și are 5-7 năpârliri;
sunt rezistente la temperaturi scăzute și au o viață activă în timpul iernii. (Foto 16)
Pupa are aripile strâns lipite de corp, trăiește 8-30 de zile, apoi iese parțial din
cocon. (Darvaș, 1982:176; Oprea, 2006: 343)
Din familia Tineide: Tineola bisselliella - molia de haine - are corpul
galben și capul roșcat, aripile anterioare galbene-lucioase, fără pete, cele posterioa
re galbene-cenușii, cu franjuri. Omida este albicioasă, cu o dungă brună-deschisă,
longitudinală-dorsală. în spațiile încălzite are 3-4 generații pe an și fluturii zboară
tot timpul anului, seara, în cele neîncălzite are 1-2 generații pe an și zboară din luna
mai până în iulie. Adulții trăiesc în medie 2 (Ș) sau 4 0) săptămâni, la 20-25°C.
Femela depune 30-160 de ouă, eșalonat în 2-3 săptămâni. Larvele apar după circa o
săptămână și se dezvoltă într-o țesătură mătăsoasă tubulară, deschisă la capete.
Năpârlește de mai multe ori (4-40 ori) frecvent de 7-10 ori. Durata cea mai scurtă a
dezvoltării larvei este de 6 săptămâni la o temperatură de 29°C. în condiții
nefavorabile poate intra în diapauză timp de până la 2 ani. Pupa se dezvoltă în
cocon mătăsos, circa o săptămână (vara) sau 3-4 săptămâni (iama sau în spații
reci). O generație completă se dezvoltă în 4-10 luni, în funcție de hrană, tempera
tură și alți factori. Umiditatea optimă este de 75%, uscăciunea prelungind dezvol
tarea. La 1 °C ouăle mor în timp de 3 săptămâni. Molia de haine atacă cu preferință
obiectele de lână, pieile, blănurile, penele, caseina, animalele naturalizate, colecțiile
entomologice, uneori și produse cerealiere.
(http://en.wikipedia.org/wiki/Common_Clothes_Moth,
http://www.ext.colostate.edu/pubs/insect/05599.html)
Ținea pellionella, molia blănurilor, are culoare galbenă, aripile anterioare
cu 3 puncte negre, cele posterioare galbene-cenușii deschise. în libertate, adulții
zboară în lunile iunie-iulie. Larvele se dezvoltă în lână, au 10 mm lungime și
trăiesc în câte un sac pergamentos cenușiu, din care ies pentru hrănire. în același
sac se dezvoltă și pupa. în locuințe și depozite atacă stofele din lână, blănurile și
penele. Această molie este mai puțin frecventă și dăunătoare decât specia
precedentă. (http://en.wikipedia.org/wiki/Case-bearing_Clothes_Moth)
Trichophaga tapetzella, molia covoarelor - aripile anterioare au treimea
bazală brună-negricioasă, restul alb-murdar, puțin întunecate la vârf. Cele poste
rioare sunt ascuțite la vârf și au franjuri lungi. Adulții zboară în lunile mai-august.
Omizile se dezvoltă în coconi mătăsoși. Molia covoarelor trăiește în locuințe,

depozitele de țesături, blănuri, piei sau pene; larvele atacă obiecte de piele, stofe de
lână, pene și diferite alte produse de origine animală, (http://en.wikipedia.org/
wiki/CarpetMoth ; Bechet, 1979: 207-208;)
în familia Oecophoridae, cu interes pentru muzee este specia Hofmanophylla
pseudospretella, cunoscută sub numele de molia brună de casă, se hrănește cu
materiale animale și vegetale cum ar fi capitonaje, covoare, blănuri, piei netăbăcite,
specimene uscate de animale, plante și fructe uscate, etc. Larvele produc pe pielea
de legătură găuri regulate de adâncimi variabile iar pe rafturi lasă cantități impor
tante de excreții și fibrișoare mătăsoase. (Oprea, 2006:344)
Moliile se dezvoltă în locuri întunecoase, neaerisite și pline de praf, când nu
se respectă condițiile corespunzătoare de depozitare sau când există posibilitatea
contaminării cu alte obiecte infestate. Cel mai bun substrat pentru hrană este lâna,
apoi mătasea naturală, pielea nouă neargăsită sau argăsită; deși nu atacă bumbacul,
totuși au fost sesizate cazuri de adaptare în cazul larvelor adulte. Acestea se hrănesc
local, în zona unde au eclozat, suprafața afectată mărindu-se pe măsura creșterii larvei.
Larvele sunt sensibile la o temperatură mai mare de 25°C și nu suportă
razele solare directe, acestea fiind și măsuri de combatere a acestor dăunători.
(Darvaș, 1982:176)
Larvele produc următoarele deteriorări:
- deteriorarea urzelii și a bătelii la piesele textile din lână, producând
ciupituri, rosături, găuri (Foto 1,7);
- desprinderea, ruperea fibrelor de lână cu care sunt brodate unele piese :
ștergare, sumane, cojoace, cămăși (Foto 2, 3);
- pătarea substratului pe care se dezvoltă datorită acumulărilor de
excremente, exuvii (Foto 4-6);
- găuri și canale în piele (Foto 8, 13);
- desprinderea blănurilor de pe piele la cojoace și măști (Foto 9-12).
După primele semne ale prezenței acestui tip de dăunători biologici, s-au
scos din depozit pentru a fi conservate, câteva sumane de lână, primele piese la
care s-a constatat prezența camerelor de pupare conținând larve vii. (Foto 16-18) în
următoarele două-trei săptămâni s-au întețit verificările în depozit pentru depistarea
indivizilor adulți de molii, luându-se totodată și măsurile de combatere a acestora,
prin tratamente cu piretroizi, repetate la interval de o săptămână. în acest timp s-a
pus la punct și modalitatea de a acționa în continuare pentru stoparea atacului, care
la început păruse de mici proporții, dar care s-a dovedit în câteva săptămâni, a fi de
extindere mai mare. Planul nostru a fost de a scoate treptat din depozit toate piesele
ce puteau constitui sursă de hrană pentru acest tip de dăunători, adică piesele ce
conțineau blană și lână, indiferent de faptul că acestea erau contaminate sau nu.
Toate urmau a fi aduse în atelierul de conservare pentru a li se aplica tratamentele
necesare de conservare curativă. Depozitul urma să fie curățat și sterilizat, fiecare
modul în parte trebuia pregătit înainte ca obiectele să fie retumate la locul lor de
repaos. Doar în felul acesta, trecând prin mână și verificând fiecare piesă în parte,
puteam să ne asigurăm de reușita operațiunii noastre.

398 Dana Benkara
Primul lucru pe care l-am considerat necesar, a fost asigurarea unei camere
de carantină în care să adăpostim și să ținem sub observație obiectele pe măsură ce
acestea urmau să fie tratate. în acest sens, s-a ales o cameră din imediata apropiere a
atelierului de conservare, cu dimensiuni de 3x4 metri lungime, ce funcționa ca anexă
a atelierului. Această încăpere a fost amenajată cu stelaje de lemn, de care urmau să
fie suspendate piesele pe umerașe. Odată îndeplinit acest lucru, s-a trecut la etapa
următoare, de aplicare a măsurilor de conservare curativă a pieselor din depozit.
Rând pe rând, timp de o lună de zile, s-au adus în atelier sumanele de lână,
apoi cojoacele și pieptarele, în tranșe de câte 10 piese odată. Imediat intrată în
atelier, fiecare piesă a fost supusă unei minuțioase investigații fizice macroscopice,
pentru determinarea prezenței și a amplorii atacului de molii și pentru stabilirea
stării de sănătate și a efectelor negative pe care acești dăunători le-au creat pieselor.
Datele obținute în urma investigațiilor împreună cu tratamentele aplicate fiecărei
piese în parte, au fost consemnate în caiete speciale, menite a păstra o evidență
exactă asupra evoluției stării de sănătate a obiectelor.
Fiecare piesă ce prezenta atac biologic a fost împachetată în saci de
polietilenă și închisă într-o ladă frigorifică. Aici au fost păstrate un interval de timp
de 48 de ore, considerat suficient pentru ca, atât indivizii în stare de larvă, cât și ouăle
de molii să înghețe. După 48 de ore, piesele au fost scoase și lăsate aproximativ 3 ore
pentru aclimatizare, urmând a fi supuse unei a doua reprize de criogenie, conside-
rându-se că nu doar temperatura scăzută, cât mai ales șocul termic este eficace pentru
distrugerea ouălor de molii. A fost folosită în acest sens o ladă frigorifică orizontală
cu un cubaj aproximativ de 300 litri și cu șase trepte de reglare a temperaturii.
După ce au fost scoase din lada frigorifică, sumanele, cojoacele și piepta
rele au fost aspirate cu multă atenție și minuțiozitate, pentru îndepărtarea completă
a ouălor și a larvelor, astfel încât să nu rămână focare de contaminare ulterioară ce
ar putea fi declanșate în condiții favorabile de microclimat. Această etapă era una
importantă și ea nu trebuia trecută în pripă. S-au folosit aspiratoare normale, la care
s-au montat, în prelungirea furtunului, un capăt de plastic prevăzut cu o perie cu
peri lungi și moi, care au servit excelent la parcurgerea, centimetru cu centimetru, a
suprafețelor de blană sau lână. (Foto 20-23)
După aspirare și curățare, fiecare piesă a fost transportată în camera de
carantină unde urmau să fie păstrate pentru următoarele patru luni de zile. în acest
timp au fost asigurate următoarele măsuri: controale periodice săptămânale pentru
stabilirea modului în care evolua starea de sănătate a pieselor, prelevarea parame
trilor de microclimat, ventilarea spațiului camerei de carantină în vederea asigurării
unui flux de aer proaspăt din exterior, și desigur, tratamente periodice cu insecti
cide pe bază de piretroizi de sinteză. Au fost adăugați săculeți cu plante aromatice
(lavandă, cimbrișor, sulfină, roiniță, vinariță, piper, frunze de nuc) considerate insecti
cide naturale și geluri cu insecticide de sinteză. în cursul acestor patru luni de
supraveghere, nu s-a observat nici un individ adult în stadiu de fluture. (Foto 24)
Aceeași operație de sterilizare prin criogenie, urmată de aspirare și de
curățare a fost asigurată și pentru cele aproximativ 150 piese însumând căciulile de

blană, covoarele, păretarele, lepedeiele, cergile și talurile de lână adăpostite în

camera de depozitare a textilelor.
înainte ca piesele conservate să fie retumate în depozitul de textile, fiecare
modul de depozitare a fost curățat, aplicându-se, acolo unde a fost cazul, pe supra
fața interioară și exterioară a dulapurilor, uleiuri volatile și fineturi din plante aroma
tice. Pentru fiecare dulap sau modul au fost asigurate insecticide sub forma geluri-lor
cu piretroizi.(Foto 28) în fine, fiecare piesă a fost reașezată la locul său în depozit,
urmând o strictă supraveghere a evoluției stării de sănătate a acestora. (Foto 25-27)
Din acel moment, a devenit o practică constantă în cadrul depozitului, efectuarea de
tratamente săptămânale cu caracter preventiv, cu insecticide cu piretroizi sub formă
de spray (SANO K600), geluri (Raid) și uleiuri volatile, achiziționate fie prin inter
mediul unor firme specializate, fie din comerț. Ca metodă complementară de comba
tere a fluturilor de molii, eficientă de altfel, am prevăzut plasarea de capcane adezive
cu feromoni; acestea atrag masculii populației de molii, împiedicând astfel procesul
de reproducție. (Foto 29, 30) Instalația de aer condiționat montată în această perioadă
în interiorul depozitului de textile, a permis obținerea controlului asupra parametrului
de temperatură al climatului de interior, în special pe timpul verii, respectiv scăderea
acesteia până la 15°C. Aceste măsuri de conservare cu caracter preventiv și curativ
sunt asigurate constant în cadrul depozitului de textile al Muzeului Etnografic,
împreună cu controale minuțioase ale stării de conservare a tuturor pieselor deținute
în patrimoniu, nu doar a celor de natură organică. A fost suficientă o singură
experiență pentru ca să devenim conștienți de importanța aplicării cu seriozitate a tot
ceea ce înseamnă Norme de Conservare Preventivă. Este într-adevăr, mult mai ușor
să tratezi anumite probleme atunci când acestea sunt regăsite în fază incipientă, decât
să fii obligat să manipulezi un patrimoniu muzeal format din sute de obiecte, pentru a
înlătura ceva ce putea mult mai lesne fi evitat.
BIBLIOGRAFIE
BECHET, I. A.
1979 Biologia dăunătorilor animali. Facultatea de biologie, geografie și
geologie, Universitate Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
DARVAȘ LANCUZOV, Doina
1982 Biodegradarea obiectelor muzeale din lână și blană produsă de molii,
Cercetări de conservare și restaurare, Nr. 2,175-179
OPREA, FLOREA
2006 Biologie pentru conservarea și restaurarea patrimoniului cultural, Editura
Maiko, București
http://en.wikipedia.org/wiki/Common_CIothes_Moth, vizualizată în 11 noiembrie 2010
http://www.ext.colostate.edu/pubs/insect/05599.html, vizualizată în 11 noiembrie 2010
http://en.wikipedia.org/wiki/Case-bearing_Clothes_Moth, vizualizată în 11 noiembrie 2010
http://en.wikipedia.org/wiki/Carpet_Moth, vizualizată în 11 noiembrie 2010

400 Dana Benkara
Foto 1 Deteriorarea firelor de urzeală la o catrință de lână
Foto 2 Broderie deteriorată în urma atacului de molii

Foto 3 Ciucuri și broderie din Foto 4 Cojoc cu aspect lins de molii

mătase deteriorată
Foto 5 Camere de pupare fixate Foto 6 Acumulări de excremente

pe suport de piele și resturi de camere de pupare
Foto 7 Camere de pupare fixate Foto 8 Gaură provocată de larve

pe broderia unui cojoc pe suport de piele

402 Dana Benkara
Foto 9 Deteriorarea blănii Foto 10 Desprinderea blănii pe

decorative la un cojoc cojoc
Foto 11 Blană desprinsă de pe Foto 12 Deteriorarea blănii la un

interiorul unui cojoc cojoc ca urmare a atacului de molii
Foto 13 Suport de piele fragilizat Foto 14 Larve de molii

în urma atacului de molii

Foto 15 Larvă de molii și cameră Foto 16 Camere de pupare cu

de pupare larve vii și înveliș de năpârlire
Foto 19 Depozit de ouă de molii Foto 20 Curățarea prin aspirare a

pe interiorul unui cojoc de blană unui cojoc cu atac de molii

404 Dana Benkara
Foto 21 Detaliu de la curățarea prin aspirare a unui cojoc cu atac de molii
Foto 22 Detaliu de la curățarea Foto 23 Detaliu din timpul

unui cojoc curățării unui cojoc

Foto 26 Modul de depozitare a Foto 27 Moduli de depozitare în

pieptarelor din blană depozitul de textile al muzeului

406 Dana Benkara
Foto 28 Insecticide sub formă de geluri plasate în interiorul modulilor de

depozitare a cojoacelor
Foto 29 Capcană cu feromoni Foto 30 Capcană cu feromoni

pentru molii

RESTAURAREA UNUI CANDELABRU DIN BISERICA DIN CIZER,
JUDEȚUL SĂLAJ*
Vasilica-Daniela TOADER
Restauration of a Chandelier from Cizer Church, Sălaj County
Chandeliers with candles with complex forms based on ring or crown

are used from 15lh century and represent a symbol of ltixury. The chandelier of
Cizer wooden church is made of brass and glass, with two hoops and six arms
each of them. The lower hoop contains five brass candle nozzles and five glass
drip pans, one arm being broken. The chandelier was removed and the parts
were treated depending on the material from which they were made and the
parts were treated with different solutions depending on the material they were
made of and according to the state of corrosion. Finally, the chandelier was put
in his place and biannually conservation has been carried out.
Keywords: chandelier, bronze candle nozzle, metal and glass conservation.
Biserica de lemn de secol XVIII din Cizer este o valoroasă piesă de patri
moniu amplasată în Parcul Național Etnografic „Romulus Vuia” al Muzeului
Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Candelabrul amplasat în această
biserică a necesitat în anul 2004 unele operații de restaurare și conservare.
Primele candelabre datează din epoca medievală, aveau o formă de cruce și
erau confecționate din lemn. începând din secolul XV materialele din care erau
confecționate candelabrele și forma acestora (inelară sau coroană) se diversifică,
capătă un aspect mai decorativ și reprezintă în general, un simbol al luxului (Katz,
2001: 142). Candelabrul din naosul bisericii de lemn din Cizer prezintă două regis
tre de câte șase brațe, primul registru având suporturi din bronz pentru lumânări
care se înșurubează pe brațe și farfurioare din sticlă pentru fiecare suport. Al doilea
registru, aflat în partea superioară are ca ornamente, steluțe și „țurțuri” de formă
paralelipipedică cu vârfuri piramidale, din sticlă. Cele două registre sunt prinse
între ele cu o tijă de bronz cu inel de agățare în partea superioară, un manșon de
bronz ornamentat cu motive geometrice care prinde registrul inferior de tijă cu
ajutorul unui șurub de bronz cu cap conic, ornamental. între brațele candelabrului
și între cele două registre există ghirlande din mărgele de sticlă de formă ovoidă,
fațetate, prinse cu cuie subțiri îndoite din sârmă de bronz (fig.l). Candelabrul este
suspendat de tavan cu o frânghie groasă, roșie cu cârlige de prindere din fier.
în anul 2005 candelabru prezenta urme de coroziune pasivă a bronzului și
activă (rugină) a fierului, depuneri de impurității pe mărgelele de sticlă, depuneri de
ceară pe suporturile de lumânări și pe farfurioare, ghirlande desfăcute sau prinse cu
bucăți de sârmă din fier, o bucată dintr-un braț împreună cu suportul de lumânare
din registrul inferior lipsă, un braț și două steluțe din registrul superior lipsă.
Construcție aflată în Parcul Național Etnografic „Romulus Vuia” (secția în aer liber a
Muzeului Etnografic al Transilvaniei)

408 Vasilica-Daniela Toader
Prima etapă a procesului de restaurare a fost desfacerea candelabrului, sepa

rarea unde a fost posibil a componentelor metalice și a elementelor ornamentale din
sticlă (fig.2a, b, c și d). A urmat tratarea componentelor metalice cu metode specifice
(Stambolov, 1985: 128) și a sticlei (Sandu, Mustață, 1997: 38). Părțile din bronz au
fost tratate prin imersie în soluție bazică de complexon III. Bazicitatea soluției de
complexon (pH=10) a fost corectată cu o soluție tampon (amestec de acetat de amo
niu și amoniac). Tratamentul s-a efectuat prin spălări repetate și uscări pe hârtie de
filtru a obiectului până la curățirea completă a acestuia. Neutralizarea s-a efectuat cu
soluție de acid citric 5% cu tiouree ca inhibitor, urmată de spălări repetate în apă
distilată controlând pH-ul apei de spălare până când acesta a devenit neutru
(Lynch,1991: 48). A urmat uscare în aer liber, îndepărtarea mecanică a produșilor de
coroziune grosieri existenți în câteva puncte ale tijei ornamentale de prindere a celor
două registre. Ultima etapă a tratamentului a constat în degresare cu acetonă și
peliculizare cu Paraloid B72 a tuturor componentelor din bronz, cu excepția cuielor
din bronz de prindere a mărgelelor din sticlă (Moldoveanu, 1999:124).
Părțile din fier au fost curățite mecanic de coroziunea activă existentă,
degresate cu amestec de alcool tehnic și acetonă și peliculizate cu Paraloid B72
(Wasavarvet, 1975: 68).
Sticla este un material solid, anorganic și amorf care în timp devine
casantă, astfel că multe din mărgelele ghirlandelor prezintă ciupituri în jurul găuri
lor de prindere cu cuiele metalice din bronz. Tratamentului sticlei după demontarea
acesteia a constat în spălări repetate cu apă caldă a farfurioarelor din sticlă pentru
îndepărtarea urmelor de ceară. După această operație a urmat tratarea tuturor
componentelor din sticlă; farfurioare, mărgele, steluțe,"țurțuri”, cu o soluție apoasă
de hidroxid de sodiu 20%, urmate de neutralizare prin spălări repetate în apă
distilată și uscare în aer liber pe pânză de bumbac. Cuiele de bronz care prind
mărgelele au fost supuse aceluiași tratament și după uscarea ghirlandelor au fost
refixate și modelate pentru a reîntregi ghirlandele. Mărgelele cu zonele de prindere
ciobite au fost completate cu rășină epoxidică bicomponentă cu timp scurt de
întărire și surplusul a fost îndepărtat cu ajutorul unui bisturiu. Sârmele de fier care
au prins în unele zone fragmentele de ghirlande au fost îndepărtate și s-au
confecționat din sârmă de cupru peliculizată noi inele de prindere a mărgelelor din
sticlă pentru a reîntregi ghirlandele (Sandu, s.a, 2001:95).
Părțile componente ale candelabrului prezintă după curățire aspectul din
figura 3a, b. Ultima etapă în restaurarea candelabrului o reprezintă reasamblarea
acestuia și restaurarea ghirlandelor (fig.4a,b și fig.5) (Brandi, 1996:183). Cele trei
lumânări roșii care existau în suporturile candelabrului nu au mai fost remontate,
păstrându-se separat de acesta.
Candelabrul a fost remontat în naosul bisericii unde se află și în prezent.
Din punct de vedere al conservării, nu se pune problema folosirii acestuia pentru
scopul pentru care a fost creat, ci doar ornamental, iluminarea bisericii fiind
efectuată cu lumină naturală. Bianual este inspectat și curățat de impuritățile depuse
cu ajutorul unei pensule moi.

Restaurarea unui candelabru din Biserica din Cizer, jud. Sălaj 409
Lista figurilor
Fig.l. Candelabru înainte de restaurare.
Fig.2.a - candelabrul demontat; b - registrul inferior cu ghirlandele desfăcute; c -
suporturile de lumânări din bronz cu farfurioarele din sticlă; d - ghirlande din sticlă.
Fig. 3. a, b - Părțile componente ale candelabrului după tratamentele de restaurare și
conservare specifice fiecărui material.
Fig.4. a - registrul superior al candelabrului; b - registrul inferior al candelabrului.
Fig.5. Candelabru restaurat.
BIBLIOGRAFIE:
BRAND1, C.
1996 Teoria restaurării, Ed. Meridiane, București.
KATZ, N. - CHERYL, S. - JEFFREY, A.
2001 Chandeliers, Rockport Publishers.
LYNCH, D.W.
1991 The Restoration and Conservation of Ancient Copper Coins, Baylor
University, Texas.
MOLDOVEAN U, Aurel
1999 Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ministerul Culturii, Centrul
de Pregătire și Formare a Personalului din Instituțiile de Cultură, București.
SANDU, Ion - MUSTAȚĂ, Mariana.
1997 Știința, Tehnica și Arta Conservării și Restaurării Patrimoniului Cultural,
Editura Universității “Al. I. Cuza”, voi. I, Iași.
SANDU, Irina Crina Anca - SANDU, Ion - POPOIU, Paula - VAN SAANEN, Antonia
2001 Aspecte metodologice privind conservarea științifică a patrimoniului
cultural, Editura Corson, Iași.
STAMBOLOV, T.
1985 The Corrosion and Conservation of Metallic Antiquities and Works of
Arts, Central Research Laboratory for Objects of Art and Science, Amsterdam.
WASAVARVET, L. B.
1975 Corrosion and Conservation of írón, Stockholm.

410 Vasilica-Daniela Toader
Fig. 1
Fig. 2a Fig. 2b
Fig. 2c Fig. 2d

Restaurarea unui candelabru din Biserica din Cizer, jud. Sălaj 411

METODE FIZICO-CHIMICE DE EXPERTIZARE
A OPERELOR DE ARTĂ
Constantin Maruțoiu, Annamária Baciu,

Zaharie Moldovan, Irina Kacso,
Victor Constantin Maruțoiu,
Laura Troșan, Ioan Bratu
Physical-chemical Methods of Expertising the Art Works
In order to perform an art object’s expertise, a limited number of

analyzes, restricted by sample prelevation is taken into account. An ideal analytical
method should comply with several conditions: rapid, non-destructive, sensitive an
allowing multi-element analysis. Among these methods, one can mention: FTIR
spectroscopy, IR and Raman cofocal microscopy, X-ray fluorescence, gas and
liquid chromatography and scanning electron microscopy. The performances and
specific field of application for each analytical method in the investigation of
picture’s ground, pigments, binders and vemis are presented.
Keywords: icon, scientific analysis, expertise by physical-chemical methods
în studiul unei opere de artă este necesar să se urmeze un anumit demers,

ce cuprinde într-o primă etapă cunoașterea generală a obiectului, ce poate servi
drept ghid în individualizarea analizelor succesive, culminând cu analizele cantita
tive pentru aprofundarea tuturor problemelor specifice. Pe de altă parte, însă,
trebuie să se limiteze numărul de analize, mai ales cu prelevarea de probe, având în
vedere că majoritatea lor sunt distructive, chiar dacă nu sunt considerate invazive.
O metodă ideală de analiză a obiectelor din patrimoniu cultural ar trebui să
îndeplinească următoarele condiții (Jonssens, Vittiglio, Deraedt, Aerts, Vekemans,
Vincze, Wei, Deryek, Schalm, Adams, Rindby, Knochel, Simionovici, Snigirev,
2002: 73):
- să fie nedistructivă, respectând integritatea fizică a materialului sau
obiectului;
- să fie rapidă, pentru a fi analizate un număr cât mai mare de probe și din
mai multe zone ale aceluiași obiect;
- să fie universală (un singur aparat să poată fi utilizat pentru analiza mai
multor materiale și obiecte, cu un minim pre-tratament al probei);
- să fie sensibilă, analiza să se poată efectua atât pentru elementele majore
cât și pentru cele în urme;
- să fie ușor adaptabilă, astfel încât prin aceeași tehnică să se poată obține
informații despre compoziția probei, dar să se poată analiza suprafețe mici, de
ordinul micro-metrilor în cazul materialelor eterogene;
- să permită analiza multi - element - printr-o singură măsurătoare să se
obțină simultan informații despre mai multe elemente prezente în probă.

Metode fizico-chimice de expertizare a operelor de artă 413
Spectrofotometria FTIR. Spectrofotometria FT-IR este o tehnică analiti

că de tip molecular, care în general furnizează rezultate de tip calitativ, dar cu
calibrări oportune pot fi făcute și analize cantitative. Se pot analiza cu această
tehnică grupările funcționale care caracterizează următoarele tipuri de compuși:
anorganici: sulfați, carbonați, nitrați, fosfați, silicați;
organici: oxalați, alte molecule organice (de exemplu cu grupări
funcționale: =CH2, COOR, -CONH2), uleiuri, cleiuri animale, ceruri,
rășini, grăsimi etc.
Cu ajutorul acestei metode au fost analizate vernisurile preparate cu rășini terpenice
(Kuhn, 1960: 71), polizaharide utilizate ca lianți în picturile din Asia Centrală
(Birstein, 1975: 8), gelatina(Birstein, Tulchinsky, 1981: 81/1/9), pigmenți (Feller
1986, Roy,1993), M.T. Domenech Carbo și colab. (Carbo, Reig, Adelantado,
Martinez, 1996: 207) cu ajutorai spectometriei FTIR au reușit să analizeze vemi-
surile extrase de pe suprafața picturilor cu acetonă sau alcool, lianți, pigmenți și
materiale inerte din grund.
Determinarea unui liant organic într-un strat sau în preparația unei icoane
poate fi mai dificilă dacă acesta din urmă este prezent în cantitate mică. în analiza
stratului pictural sau a peliculei de culoare este util să se identifice benzile de
absorbție ale pigmentului pentru a putea evidenția prin eliminare benzile de
absorbție ale liantului care pot fi acoperite prin suprapunerea valorilor specifice
pigmentului. Valoarea medie a limitei de relevare a unui amestec este de circa 5%.
Sensibilitatea la componenți în concentrații minore poate fi mărită în unele cazuri
prin extracția cu solvenți pe probe solide sau cu ajutorai unor tehnici de elaborare
pe spectre înregistrate, cum ar fi metoda spectrului substractiv, deconvoluția
(Adrover, 2001; Derrik, Stulik, Landry, 1999; Sandu, Bracci, 2006: 796).
Microscopia FT-IR. O altă metodă utilizată este microscopia în 1R cuplată
cu spectrofotometru FTIR (Daniilia, Sotiropoulon, Bikiaris. Chryssoulakis,
1999:79; Bikiaris, Daniilia, Sotiropoulon, Katsimbini, Pavlidon, Moutsatsan,
Chryssoulakis, 1999:3; Bruni, Cariati, Casadio, Toniolo, 1999: 1; Daniilia,
Bikiaris, Burgio, Gavala,. Clark, Chryssoulakis, 2002: 807). Expuse unor radiații
IR, moleculele absorb selectiv radiația cu frecvența care se potrivește modalității
acesteia de vibrație. Prin măsurarea absorbției radiației IR de către probă, ca funcție
a frecvenței, se obține un spectru care poate fi utilizat pentru identificarea
grupărilor funcționale și în consecință, structura compușilor. Ca domenii de
aplicare: analiza compușilor organici din picturi, atât lianți, vernisuri, lacuri, cât și
analiza fibrelor și a coloranților naturali.
Aparatura este alcătuită din: spectrofotometru FTIR, microscop IR și
sistem de administrare și evaluare. Spectometrul este cu dublu fascicul și poate
lucra atât cu pastila de KBr, cât și în cuplare cu microscopul. Microscopul permite
colectarea de spectre ale unor probe extrem de mici.
Microscopia Raman. Descoperit în 1928, efectul Raman a devenit un
instrument analitic eficient pentru analiza unei serii largi de probe, dar microscopia

414 Maruțoiu, Baciu, Moldovan, Kacso, Maruțoiu, Troșan, Bratu
Raman nu s-a utilizat până la dezvoltarea laserului. Spectrul care se obține, numit și
spectru Raman, furnizează o amprentă digitală (finger prinț) a moleculei analizate,
permițând identificarea ei (Castellucci, Perardi, Zappi, 1999:16). în 1970, construc
torul Jobin - Yvon a avut ideea de a cupla un spectometru Raman la un microscop
optic, cu avantajul de a reuși să obțină o rezoluție spațială de câțiva țim, datorită
dimensiunii mici a spotului fascicolului de lumină incidență, dând astfel origine
instrumentației pentru spectroscopia micro-Raman (Perardi, Zappi, Castellucci,
2000: 269). ’
Cele mai importante avantaje ale spectroscopiei micro-Raman față de alte
tehnici în domeniul diagnosticării obiectelor din patrimoniul cultural sunt:
sensibilitatea mărită (probe de ordinul microgramelor);
rapiditatea înregistrării spectrului (10-20 secunde în medie);
proba nu necesită pregătiri;
caracterul ne-distructiv sau micro-distructiv (dacă se folosesc secțiuni)
al tehnicii;
posibilitatea de a investiga suprafața probei luată în studiu;
cu microscopul Raman se pot analiza probe mai mici de 1 țim;
se pot analiza probe solide, lichide sau gaze;
pot fi identificați diferiți compuși chimici în amestec.
Principalul dezavantaj al tehnicii constă în faptul că pentru majoritatea
probelor reale semnalele Raman slabe sunt estompate de fluorescența de fond dată
de radiația laser. în general fluorescența se micșorează dacă lungimea de undă a
radiației trece din regiunea vizibilului în a IR apropiat (NIR), adică are loc a
scădere a energiei sursei de excitație.
în ultimul timp, în analiza arheometrică prin microscopia Raman, au apărut
noi elemente, care arată că această tehnică poate aduce mult mai multe contribuții
la dezvoltarea științei decât se credea până acum (Davey, Gardiner, Singer, Spokes,
1994: 53; Clark, 1997:187; Best, Clark, Daniels, Porter, Withnall, 1995: 31). Micro
scopia Raman combină înalta sensibilitate cu caracterul nedistructiv. Determinările
se pot face „in situ” excluzând nevoia de eșantionare și prin urmare, posibilitatea
deteriorării obiectului aflat sub examinare (Perardi, Zappi, Castellucci, 2000:269;
Gilbert, Denoel, Weber, Allart, 2003: 1213; Burgio,Clark, Toftlund, 1999: 18,
Derbyshire,Winthall, 1999:185; Trentelman, Stadulski, Pavlosky, 1996: 1755).
Această tehnică se potrivește foarte bine analizei de pigmenți din operele
de artă. Ceramica italiană și faianța egipteană au fost studiate utilizând această
tehnică (Coupry, Sagen, Gorguet-Ballesteros, 1997: 85; Clark, Gibbs, Seddan,
Branenko, Petrosyan, 1997: 91; Burgio, Ciomantan, Clark, 1997: 79; Burgio,
Ciomantan,1997), iar recent s-a utilizat și pentru studiul manuscriselor medievale
prin examinări detailate fără prelevări de probe (Clark, Gibbs, 1998: 99A; Clark,
Gibbs, 1997: 99; Clark, Curri, Laganara, 2009; Derbyshire, Withnall, 1999:185).
Prin această au fost identificați o serie de pigmenți organici și anorganici, dar și
lianți și vernisuri (Perardi, Zappi, Castellucci, 2000: 269; Zappi, Lofrumento,
Castellucci, 2005).

Rezultatele cele mai bune se obțin pe pigmenți cu granulometrie destul de

mare, astfel încât să fie reduse la minimum efectele impure ale fluorescenței din
partea eventualelor substanțe organice prezente.
Pentru obiectele studiate de dimensiuni mari pot fi utilizate fibre optice
pentru analiză în „remote sensing” și în acest caz există o pierdere a rezoluției
spațiale, care ajunge la câțiva mm2.
Fluorescența de raze X.Spectrometria de fluorescență de raze X (XRF) și

tehnicile care utilizează radiațiile X, se aplică frecvent în investigarea compoziției
elementare a materialelor anorganice ca: pigmenți, glazuri, ceramică, sticlă, metal
și constituie o completare utilă a difracției de raze X (Ferretti, Miazzo, Moioli, 1997:
241; Maeder, Grambale, Hermann, Neelmeiger, Schreinerm, Waisetschlaeger, 1998:
136; Vittiglio, Janssens, Verkemans, Adams, Oost 1999: 1697; Neelmeijer, rissand,
Colligaro, Demortier,Hautajarvi, Mader, Martinot, Shreiner, Tuumala, Weber,
2000: 101; Klockenkamper,Bohlen, Moens, 2000: 119; Janssens, Vittiglio, Deraedt,
Aerts, Verkemans, Vincze, Wei, Deryck, Schalm,. Adams, Rindby, Knochel,
Siminovici, Sniginev, 2000: 73). Este o tehnică nedistructivă ce implică focalizarea
unei surse de raze X pe suprafața probei, urmată de evaluarea radiației secundare,
remisă de către probă. Radiația X incidență interacționează cu electronii atomilor
din moleculele de pigment, iar spectrul înregistrat este caracteristic pigmentului
analizat.
Numărul radiaților X caracteristice produse de un anumit element este
direct proporțională cu concentrația elementului. Lungimea de undă sau concen
trația radiațiilor emise este caracteristică fiecărui element. Cu această tehnică e
poate efectua analiza elementelor în urme (ppm). Eficiența generării și detecției
radiațiilor X este mai mare pentru elementele grele și de aceea, XRF este limitată la
detecția elementelor de la Na (Z=l 1) la U (Z=22).
Prin utilizarea unor standarde potrivite ca referință, această metodă poate
da cu exactitate compoziția cantitativă elementală atât a probelor solide cât și lichide.
Avantajele acestei metode sunt: se pot analiza probe solide, lichide și
gazoase, limita de detecție este foarte bună (= 10 mm). Metoda însă are și o serie
de limite impuse de probă (se detectează elemente cu numere atomice de la 11 (Na)
la 92 (U); prin utilizarea colimatorului și a mesei automate, se pot determina hărți
cu compoziția elementală a probelor; poate fi limitată extinderea fasciculului de
raze X, astfel încât doar o zonă selectată a probei să poată fi analizată).
Analiza prin XRF este limitată de faptul că aria iradiată este de obicei
largă, ceea ce împiedică analiza separată a detaliilor. Prin utilizarea unui fascicul de
raze X mai mic se poate înlătura aceste limite ale metodei (Schwenke, Knoth, 1993;
Klockenkamper, Bohlen, 1999: 571). Astfel, prin mutarea probei, este posibilă
analiza locală în diferite zone și extinderea analizei către obținerea unor imagini
bidimensionale ale anumitor elemente prezente la suprafața probei. Deoarece multe
obiecte de artă sau arheologie sunt mari, este important ca aparatura să se poată
acomoda analizelor obiectelor de forme și dimensiuni diferite (Klockenkamper,

Knoth, Prange, Schwenke, 1992: 1115A; Klockenkamper, 1997; Vandenabeele,

Wehling, Moens, Dekeyzer, Cardon, Bohler, Klockenkamper, 1999: 169). în funcție
de natura investigației și de tipul informației necesare, pot fi utilizate variante de
micro - XRF. Utilizarea micro - fasciculului permite analiza obiectului în diferite
locuri. Instrumentele micro - XRF permit studiul obiectelor de artă și arheologice
„in situ” (în muzee, galerii sau situri arheologice) (Prange, Schewenke, 1992: 899;
Aiginger, Wobrauschekand, Strelli, 1995: 471; Dekeyzer, Vandenabelle, Moens,
Cardon, 1999).
Cromatografia de gaze. Masschelein - Kleiner (Masschelein-Kleiner,
1976: 84.) a descris pentru prima dată o metodă de determinare prin cromatografia
de gaze a derivaților trimetilsilil a aminoacizilor. El a folosit derivați puri ai
aminoacizilor și obținuți prin hidroliza unor lianți proteinici (gelatină, cazeină,
albuș și gălbenuș de ou). Derivații volatili au fost injectați într-o coloană cu
Chromosorb W silanizat utilizând un gradient de temperatură de la 90 la 220° C cu
2° C/min. Alți produși volatili ai aminoacizilor din lianții prezenți în picturile din
secolele XVI-XVII1 au fost separați prin cromatografia de gaze (Kenndler,
Schmidt-Beiwl, Mairinger, Pohm, 1984: 5). Lianți pe bază de proteine de origine
animală (clei animal, cazeină, albuș și gălbenuș de ou) și uleiuri sicative (ulei de in,
de nuc, mac) au fost separați prin cromatografia de gaze (Gimeno - Adelantado,
Mateo - Castro, Domenech - Carbo, Bosch - Reig, Domenech - Carbo, J. de la
Cruz - Canizares, M.J. Casas - Catalan, 1997: 373). Probe de lianți (o,5-1 mg) au
fost hidrolizate cu 100 ții acid clorhidric 6M timp de 24 de ore la 110°C în
atmosferă de Ar. După hidroliză aminoacizii au fost derivatizați cu etil clorofor-
miat. După derivatizare au fost separați cu ajutorul unui gaz cromatograf echipat cu
un detector de ionizare în flacără. Pentru confirmarea prezenței compușilor studiați
s-a apelat la cuplarea gaz - cromatografiilui la un spectometru de masă. De
asemenea acizii grași prezenți în grăsimile vegetale (acid miristic, palmitic și
stearic) au fost derivatizați cu etilcloroformiat separați și identificați cu aceleași
aparate. Prin această metodă s-au analizat lianții prezenți în piesa din altar
„Magdaléna” pictată de Mașter de Alcira (Arhiepiscop de Valencia) în care s-a
identificat uleiul de in și gelatină în pictura „Virgen de los Desamparados”. De
asemenea folosind aceleași tehnici s-au identificat lianți prezenți în picturi și anume
gelatina (de porc și bovine). Derivatizarea aminoacizilor s-a făcut cu alchil-
cloroformiați (Gimeno - Adelantado, Mateo - Castro, Domenech - Carbo, Bosch -
Reig,. Domenech - Carbo, J. de la Cruz - Canizares, M.J. Casas - Catalan, 2002).
Utilizând piroliza - cromatografia de gaze - spectometria de masă și
cromatografia de gaze cuplata cu spectometria de masă a fost studiată studiată
microbiodegradarea rășinilor terpenice prezente în vemilurile aplicate picturilor
vechi (Domenech - Carbo, Osete - Certina, J. de la Cruz - Canizares, Bolivár -
Galino, Romero - Naguera,. Femandez -Vivas, Martin - Sanchez, 2006: 1265).
Cromatografia de gaze pirolitică (PY-GC) a devenit în ultimul timp una
dintre tehnicile de investigare științifică frecvent aplicată în domeniul conservării și

valorificării operelor de artă, deoarece simplifică manopera, reduce la minim proba

de material pictural și permite să se aplice și la lianți insolubili, fără extracții preli
minare (Shedrinsky, Wampler, Baer, 1989:19, Shedrinsky, Wampler, Indicator,
Baer, 1989: 393; Barattini, 1995).
Cromatografia de lichide. Această metodă își găsește în principal utiliza
rea în analiza coloranților organici, dar și a lianților folosiți în pictură (Vallance,
1997: 75). Erhardt și colab. (Erhardt, Elopwood, Baker, 1988: 67) au determinat
derivați de feniltiocarbamil ai aminoacizilor din proteine provenite din opere de
artă. Separările s-au făcut prin cromatografia de lichide de înaltă performantă cu
fază inversă (RP-HPLC) pe coloane C18 - eluate cu apă- acetonitril-tampon acetat,
cu gradient programat (0:6:94 la 16:28:56). Utilizând aceeași metodă s-au deter
minat aminoacizii prezenți în proteinele hidrolizate din picturi, după ce probele au
fost tratate cu soluție de EDTA pentru a înlătura pigmentul de cupru prezent în
probă (Vallance, Singer, Hichen, Townsend, 1997: 48).
Analiza carbohidraților prezenți în gumele utilizate ca și lianți s-a făcut
prin cromatografia pe strat subțire (TLC) în cuplaj cu cromatografia de gaze (GC)
sau cromatografia de lichide de înaltă performanță (EIPLC). Astfel Masschelein -
Kleiner și colab. (Masschelein - Kleiner, Tricot - Marckx, 1965: 180; Masschelein
- Kleiner, Heylan,. Tricot - Marckx, 1968: 105) au utilizat cromatografia pe strat
subțire și cromatografia de gaze la determinarea derivaților trimetilsilil ai zaharu
rilor rezultate din hidroliza rășinilor utilizate la conservarea mumiilor, datând din
timpul Dinastiei a XXI-a. separările s-au făcut pe plăci preparate din silicagel +
alumină, utilizând ca fază mobilă propanol - acetat de etil - apă - amoniac 25%,
iar detecția s-a realizat cu naftorezorcinol. Analiza prin GC s-a făcut utilizând o
coloană cu silicon E30I (lungă de 2 m cu diametru de 3mm) în gradient de tempe
ratură (160 200°C). Analiza a indicat prezența gumei egiptene în amestec cu
miere, în materialele de bandajare a mumiei respective. Flieder (Fleider, 1968: 49)
a utilizat TLC la separarea și identificarea gumelor utilizate ca liant la manuscrisele
din sec. al XVI-lea. Probele de gume sunt hidrolizate cu acid, deacidifierea cu
rășini schimbătoare de ioni și separarea pe plăci cu silicagel, utilizând butanol -
etanol - apă (57:27:16 v/v) ca eluent. Zaharurile au fost vizualizate cu naftore
zorcinol. Prin această metodă a fost identificată guma arabică ca și liant utilizată la
realizarea manuscriselor.
Birstein (Birstein, 1975:8) folosește cromatografia pe strat subțire (TLC),
cromatografia de gaze (GC), plus spectrofotometria IR la analiza lianților prezenți
în picturile din Asia. Probe din picturi sunt hidrolizate, după care materialul
polizaharidic este acetilat și analizat prin cele trei tehnici analitice. Gumele din
plante, prezente ca liant în picturi au fost analizate prin GC și TLC, după hodroliză
și derivatizarea zaharurilor cu trimetilsilil (Twilley, 1984: 357). Karbada și Joshi au
identificat o serie de gume prezente în picturi ca: arabică, ghati, karaia, mesquita,
thingan și tragacanto. Acestea au fost separate și identificate după hidroliza probei
picturale. Separările s-au făcut pe plăci cu silicagel, utilizând ca fază mobilă

amestecul: 1 - propanol - apă - hidroxid de amoniu (79:20:1), iar vizualizarea cu

soluție de ftalat de p-anisidină. Hidroliza s-a realizat utilizând acid trifluorocetic
(TFA) în atmosferă de azot (Kharbade, Joshi, 1995: 93).
Microscopia electronică cu baleaj (SEM). Această tehnică este utilizată
pentru studiul pigmenților și a altor componenți de natură minerală, care pot fi
prezenți într-o pictură (Kautek, Pentzin, Rollig, Rudolph, Kruger, Maywald-
Pitellas, Bansa, Grosswang, Konig, 2000: 233; Bumstock, Jones,1999: 1129;
White, Roy, 1998: 159; Lanterna, 1999: 39). Pigmenții și coloranții organici pot fi
determinați doar dacă sunt cuplați sau conțin elemente caracteristice. Observarea
unei secțiuni groase la SEM, cuplată cu microanaliza elementală cu sonda EDX,
permite identificarea morfologiei straturilor și o compoziție chiar a unor impurități
sau minerale, accesorii ce pot fi prezente în peliculele picturale (fonduri aurite,
intervenții de restaurare sau de repictare), prezența de reziduri de foițe metalice sau
stratificări de compoziție diferită.
Analiza SEM/EDX, fiind de tip elemental, permite identificarea calitativă/
cantitativă a elementelor chimice, în particular realizarea unor mape de distribuție a
elementelor pe zone mai largi. Limitele unor astfel de analize constau în faptul că
prin SEM nu poate fi identificată molecula. Astfel, de exemplu, ghipsul
(CaSO4H2O) poate fi identificat prin co-prezența sulfului și a calciului, albul de
plumb (carbonat bazic de plumb) poate fi identificat doar prin prezența plumbului
și a culorii alb. La fel este identificat miniül (tetraoxid de plumb) doar prin prezența
plumbului. Pot exista deci dificultăți de interpretare, dacă nu se dispune și de alte
surse de informații. De obicei analiza SEM este completată de alte analize, care pot
aduce informații suplimentare despre componentele prezente în stratul pictural
(Ontalba - Salamanca, Demortier, Fernandez - Gomez, Coquay, Ruvolcabisil,
Respoldiza, 1998: 136; Linké, 2001; Tronner,. Nord, Sjastedt, Hydman, 2002: 282.).
Cercetarea științifică prin mijloace tehnice modeme, a operelor de artă este
esențială pentru desfășurarea în bune condiții a procesului de conservare și restau
rare. Tehnica pune la dispoziție o serie de mijloace care permit pătrunderea în intimi
tatea unei picturi, disocierea elementelor constructive, analizarea lor.
Scopul acestor investigații științifice este de a intra în viața lucrării, de a-i
cunoaște: structura, compoziția și comportamentul materialelor folosite la alcătui
rea suporturilor, preparațiilor, pigmenților, lianților vemiurilor, tehnica de lucru,
cauzele care au determinat actuala stare de conservare.
BIBLIOGRAFIE:
ADROVER, G.I.
2001 Applicazioni della specttrofotometria IR allo studio dei beni culturali,
Collona i Talenti, II Prato, Padova;
AIGINGER, H; WOBRAUSCHKAND, P.; STRELLI, C.
1995 Anal. Sci, 11,471;

BARATT1NI, M.
1995 Studio di leganti proteici impiegati nella pittura su tavola, Ed. Univ.
Modena, Modena;
BEST, S.P.; CLARK, R.J.H. ; DANIELS, M.A.M. ; PORTER, C.A. Porter and
WITHNALL, R.
1995 Stud. Conserv. 40, 31;
BIRSTEIN, V.J.
1975 Stud. Conserv., 20, 8;
BIRSTEIN, V.J. and TULCHINSKY V.J.
1981 Proceedings of the ICOM Committee for Conservation 6 th Triennial
Meeting, Ottawa, 81/1/9;
BIKIARIS, D., DAN1ILIA, S, SOTIROPOULON, S., O. Katsimbini, PAVLIDON,
E., MOUTSATSAN, A.P., CHRYSSOULAKIS, Y.
1999 Ochre - differentiotion through micro/Raman and micro-FTIR spectroscopies'
Application on wall painting at Meteora and Mount Athos, Greece,
Spectrochim. Acta, part A 56,3;
BRUNI, S, CARIATI, F., CASADIO, F., TON1OLO, L.
1999 Spectrochemical characterization by micro-FTIR spectroscopy of blue
pigments in different polychrome works ofart, Vibrational Spectroscopy, 20, 15;
BURGIO, L„ CLARK, R.H,TOFTLUND, H.
1999 The identification of pigments used on illuminated plates from - Flora
Danica - by Raman microscopy, Acta Chemica Scandinavica, 53, 181;
BURGIO, L.,C1OMANTAN, D.A,and CLARK, R.J. H.
1997 J. Raman Spectroscopy, 28,, 79;
BURGIO, L.,CIOMANTAN, D.A
1997 J. Mol. Struct, 405, 1;
BURNSTOCK, A. And JONES, C.
1999 A comparative study of the surface characterisation of artist s materials
using convențional law vacuum and emironmental electroni microscopy, 6 th
Internațional Conference on Non-Destructive Testing and Microanalysis for the
Diagnostics and Conservation of the Cultural and Environmental Heritage, voi.
1, 1129;
CASTELLUCCI, E.M., PERARDI, A„ and ZAPII, A.
1999 La spettroscopia micro-Raman e le sue applicazioni, OPD Restaura, 11,16;
CLARK, R.J.H.
1997Chem. Soc. Rev,24,, 187;
CLARK, R.J.H., GIBBS, P.J.
1997 J. Raman Spectroscopy, 28, 99;
CLARK, R.J.H., CURRI M.L., and LAGANARA, C.
1997 Spectrochim. Acta, 53 A, 597;
CLARK, R.J.H., GIBBS, P.J., SEDDAN, K.R., BRANENKO, N.M. and
PETROSYAN, Y.A.
CLARK, R.J.H., GIBBS, P.J.
1998 Anal. Chem., 70, 99A;

COUPRY, C., SAGEN, G. and GOURGURT- BALLESTEROS, P.

DANIILIA, S., SOTIROPOULON, S. Sotiropoulon, D. Bikiaris, Y. Chryssoulakis
1999 AN extensive nondestructive and micro-spectroscopic research of „The
Birth of St. Joannis the Baptist. A typical post-Byzantine icon painted during the
second half of the 15lh Century, Revue d’Archeometrie, 23, 79;
DANIILIA.S.,BIKIARIS,D.,BURGIO,L.,GAVALA,P.,CLARK,R.J.H.,CHRYSSOUL
AKIS,Y.
2002 An extensivenon-destructive and micro-spectroscopic study of two post-
Byzantine overpainted icons of the XVfr century, J. Raman Spectroscopy, 33, 807;
DAVEY,R, GARDINER, D.J,SINGER, B.W.,SPOKES, M.
1994 J. Raman Spectrosc., 25, 53;
DERRIK, M,STULIK, D.,LANDRY, J.M.
1999 Infrared spectroscopy in conservation science, The Getty Conservation
Institute, Los Angeles;
DEKEYZER, B, VANDENABELLE,P.,MOENS, L. and CARDON, B.
1999 Actes du Colloque XII pour l Etude du Dessin Sousjacent et de la
Technologie dans l Peinture. Praliques d Atelier. Infrarouge etAutres Methodes
d Investigation, edited by H. Verhougstraete and R.V. Schaute, Uitgeverij
Peeters, Leuven;
DERBYSHIRE, A. ,W1NTHALL, R.
1999, Pigment analysis of portrait miniatures using Raman microscopy, J.
Raman Spectroscopy, 30, 185;
DERBYSHIRE, A. ,WINTHALL, R.
1999 J. Raman Spectrosc., 30,185;
DOMENECH, CARBO M.T., BOSCH REIG F,GIMEO ADELANTADO
J.V.,PERIZ, MARTINEZ V.
1996 Fourier transform infrared spectroscopy and the analytical study ofworks of
artfor purposes ofdiagnosis and conservation, Analytica Chimica Acta, 3 3 o, 207;
DOMENECH, CARBO M.T, CRUZ - CANIZARES, J., CASAS - CATALAN, M.J.
2002 Analytical study of proteinaceous binding media in works of art by gas
chromatography using alkyl chloroformates as derivatising agents, Talanta, 56, 71;
DOMENECH, CARBO M.T, OSETE- CERTINA, L., CRUZ - CANIZARES, J.,
BOLIVAR-GALINO, F, ROMERO- NAGUERA, J., FERNAMDEZ-VIVAS, M.A.,
MARTIN-SANCHEZ, J.
2006 Study of the microbiodegradation of terpenoid res based vamishes front
easel painting using pyrolys gas chromatography - mass spectrometry and gas
chromatography- mass spectrometry, Anal. Bioanal. Chem., 385, 1265;
ERHARDT, D. HOPWOOD, W„ BAKER, M.
1988 Preprints of Papers Presented at the 6>h Anual Meeting American Institute
for Conservation ofHistoric and Artistic Works, Washington, pp.67;
FELLER, L. (Ed.)
1986 Artists Pigments. A Handbook of their History and Characteristic, voi. L
Național Gallery of Art, Washington;

FLEIDER, F.
1968, Stud. Conserv., 13, 49;
FERRETT1, M., MIAZZO, L..MOIOLI, L.
1997 THe application of non-destructive XRF method to identify different alloys
in the bronzé statue of Capitoline Horse, Stud. Conserv., 42, 241;
GIMEO - ADELANDO, J.V., MATEO - CASTRO, R., DOMENECH, CARBO
M.T.,BOSCH- REIG, F„ DOMENECH - CORBO, A., CRUZ - CANIZARES, J,
CASAS - CATALAN, M.J.
2002 Analytical study of proteinaceous binding media in works of art by gas
chromatography using alkyl chloroformates as derivatising agents. Talanta, 56,
2002,71;
GILBERT, A., DENOEL, S.,WEBER, G.,ALLAET, D.
2003 Analysis of gren copper pigments in illuminated manuscripts by micro-
Raman spectroscopy, Analyst, 128, 1213;
JANSSENS, K„ VITTIGL1O, G.,DERAEDT, I., AERTS, A.,VERKEMANS, B„
VINCZE, L, WEI, F„ DERYCK, 1., SCHALM, O. ,ADAMS. F„ RINDBY, A.,
KNOCHEL, A., SIMINOVICI, A., SNIG1NEV, A.
2000 Use of microscopic XRF for Non-destructive Analysis in Art and
Archaeometry, X-Ray Spectrom., 29, 73;
JONSSENS, K, VITTIGLIO, J, DERAEDT, L, AERTS, A., VEKEMANS,
B.,VINCZE, L.,WEI, F., DERYEK, I., SCHALM, O.,ADAMS, F., RINDBY, A.,
KNOCHEL, A., SIMINOVICI, A.,SNIGIREV, A.
2020 Use of Microscopic XRF for Non - destructive Analysis in Art and
Achaeometry, X-Ray Spectrom., 29, 73;
HUHN, H.
1960 Stud. Conserv., 5,71;
KLOCKENKAMPER, R, BOHLEN, A., MOENS, L.
2000 Analysis and Historical Manuscripts Using Total Reflection X-Ray
Fluorescence Spectrometry, X-Ray Spectrom., 29, 119;
KLOCKENKAMPER, R, BOHLEN, A„
1999 Anal. At. Spectrom., 14,, 571;
KLOCKENKAMPER, R.,KNOTH, J„ PRANGE, A., SCHWENKE, H.
1992 Anal Chem., 64, 1115A;
KLOCKENKAMPER, R,
1997 Total-Reflection X-Ray Fluorescence Analysis, Wiley, New York;
KENNDLER, E.,SCHMIDT-BEIWL, K,MAIRINGER, F., POHM, M.
1992 Fresenins J. Anal. Chem., 342, 135;
KHARBADE,B.V., JOSHI, G.P.
1995 Thin - Layer Chromatographic and Hydrolysis Methods for the
Identification ofPlánt Gums in Art Objects, Stud. Cons., 40, 93;
KAUTEK, W„ PENTZIN, S.,ROLLING, M, RUDOLH, P,KRUGER,
J.,MAYWALD- PITELLAS, C.,BANSA, H,GROSSWANG, H.,KON1G, E.
2000 Near-UV laser interaction with contaminants and pigment son
parchment:laser cleaning diagnostics by Se - miscroscopy, VIS, and IR -
spectroscpoy, J. Cultural Heritage, 1,233;

LANTERNA, G.
1999 The use ofSEM in science for conservation, OPD Restaura, 11,39;
LINKÉ, R.
2000 The superiority of PIXE compared to EDXRF, SEM/EDX and ICP-MS
determining the proveance silver coins, Third Internațional Symposium of
Nuclear and Related Techniques, October 22-26, Havana, Cuba;
MAEDER, M.,GRAMBLE, D,HERMANN, F.,NEELMEIGER, C.,SCHREINERM,
M., WAISETSCHLAEGER,G.
1998 Non-destructive evaluation ofglass corrosion states, Nuci. Instrum. Meth.
B, 863, 136;
MASSCHELEIN - KLEINER, L.,TRICOT- MAECHX. E.
1965 Bull. Int.R. Patrimoine Artistique, 8, 180;
MASSCHELEIN - KLEINER, L,HEYLAN, J., TRICOT- MAECHX. E.
1968 Stud. Conserv., 13, 105,
MASSCHELEIN - KLEINER, L.
1976 In Conservation and Restaration of Pictural Art, ed. Bromell, N. and
Smith, P., Butterworths, London, pp. 84;
MATTEO CASTRO, R., DOMENECH CARBO, M.T., MARTINEZ PERIS,
V.
,GIMEO ADELANDO , J.V.,BOSCH REIG, F.
1997 Study ofbinding media in work of art by gas chromatographic analysis of
amino acids andfatty acids derivatized with ethyl chloroformate, J. Chromatogr.
A, 778, 373;
NEELMEIJER, C„ BRISSAND, J,COLLIGARA, T.,DEMORTIER, G., HAUTAJARVI,
A, MADER, M„ MARTINOT, L, SCHRE1NER, M.,TUURNALA, T., WEBER, G.
2000 Paintings - a challenge for XRF and PIXE analysis, X - ray Spectrom.,
29, 101;
ONTALBA - SALAMANCA, M.A, DEMORTIER, G.,FERNANDEZ - GOMEZ,
F, COQUAY, P,RUVOLCABISIL, J.L,RESPOLDIZA M.A.
2001 PIXE ande SEM studies ofTartesic gold artefacts, Nuci. Instrum. Meth.,
B„ 851, 1998, 136;
PERARDI, A, ZAPPI, A., CASTELLUCCI, E.M.
2000 Micro-Raman spectroscopy for standard and in situ characterisation of
painting materials, J. Cult. Heritage, 1,269;
PERARDI, A, ZAPPI, A, CASTELLUCCI, E.M.
2000 Micro-Raman spectroscopy for standard and in situ characterisation of
painting materials, J. Cult. Heritage, 2,269;
PRANGE, A.,SCHEWENKE, H.
1992 Adv. X-Ray Anal., 35, 899;
ROY, A.
1993 Artists Pigments. A Handbook of their History and Characteristic, voi. 2,
Ed. Oxford University Press, New York;
SANDU, I.C.A,BRACCI, S, SANDU, I.
2006 Instrumental analysis used in the authentication of old paintings. I.
Comparison between two icons of XIXth Century, Revista de Chimie, 57, 796;

SCHWENKE, H. KNOTH,J.
1993 Handbook on X-Ray Spectrometry, Ed. R. Van Grieken and A.
Markowicz, Practicai Spectroscopy Series, voi. 14, Marcel Dekker, New York;
SHEDRINSKY, A.M.,WAMPLER, T.P., INDICATOR, N,BAER, N.S.
1989 The Application of Analytical Pyrolysis to Problems in Art and
Archaeology: A review, J. Analytical and Applied Pyrolysis, 15,393;
SHEDRINSKY, A.M.,WAMPLER, T.P., BAER, N.S.
1989 Pyrolysis Gas Chromatography (PYGC) applied to the study of natural
waxes in art and archeology, Metropolitan Museum of Art, New York, pp. 19;
SINCER, B.W., CAHANER. N.
2009 Analysis ofpigments in indian miniatűré paintings using non-destructive
methods, 6th Internațional Conference on Non-destructive Testingand micro-
analysis for the diagnostics and conservation of the cultural and Environmental
heritage, Rome. May, 17-20;
TRENTELMAN, K.,STADULSKI, L.,PAVLOSKY, M.
1996 Characterizaiion of pararealgar and other light-induced transformation
products from realgar Raman microspectroscopy, Anal. Chem., 68, 1755;
TRONNER, K^NORD, A.G,SJASTEDT, J., HYDMAN, H.
2002 Extremely thin gold layers on gildedsiver treads, Stud. Conserv., 47, 282;
TWILLEY, J.W.
1984 Adv. Chem. Ser., 205, 357;
VALLANCE, S.L.
1997 Applications of Chromatography in Art Conservation: Tehniques Usedfor
the Analysis and Identification of Proteinaceous and Gum Binding Media,
Analyst, 122, 75 R;
VALLANCE, S.L., SINGER, B.W..HICHEN, S.M., TOWNSEND, J.
1997 LC-GC Int, 10,48;
VANDENABEELE, P.,WEHLING, B., MOENS, L, DEKEYZER, B, CARDON, B.,
BOHLER, A., KLOCKENKAMPER, R.
1999 Analyst, 124, 169;
VITTIGLIO, G„ JANSSENS, B, VERKEMANS, F, ADAMS, F., OOST, A.
1999 A compact smallbeam XRF-instrument for in situ analysis of objects of
historical and/or artistic value, Spectrochim. Acta B, 54, 1697;
WHITE, R.
1984 Nat. Gallery Tech. Bull., 8, 5;
WHITE, R„ ROY, A.
1998 GCMS and SEM studiesc on the effects of solvent cleaning on old mașter
paintings from the Național Gallery - London, Stud. Conser., 43, 159;
ZAPP1, A.,LOFRUMENTI, C.,CASTELLUC1, E.M.
2005 Raman investigation of a Pompeian Violet specimen, Proceedings of Art
05 - 8th Internațional Conference on Non-destructive Investigation and
Microanalysis for the Diagnostics and Conservation of the Cultural and
Environmental Heritage.

RESTAURAREA ICOANEI
„MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL”
Maria JURAVLE
The restauration of the icon “The Holy Virgin with the Child”
The article is a case study of restoring an icon painted on wood. The

icon represents Holy Mother Mary with Infant Jesus and is made in the
tempera technique (light).
Keywords: restauration, icon, solutions, solvents, resins, wood.
Titlul lucrării: “Maica Domnului cu Pruncul”. Tehnica de lucru: Tempera

cu ou. Datare: secolul al XX-lea.
Analiza tehnicii originale de lucru. Icoana "Maica Domnului cu Pruncul"
este realizată pe un suport de lemn, confecționat prin asamblarea mai multor scân
duri (5 buc.) dispuse pe verticală. Acestea sunt lipite și încleiate inițial prin adosare
pe cant cu un adeziv organic, care ulterior a fost înlocuit. Nu sunt vizibile alte siste
me de îmbinare (cepuri, dibluri etc.). Panoul prezintă două traverse semiîngropate
în locașuri cu profil în formă de coadă de rândunică, profilate cu umăr, orientate
într-un singur sens, transversal, pe toată lățimea panoului, situate la distanțe inegale
față de marginile panoului: traversa inferioară este situată la 9 cm față de margine
spre deosebire de traversa superioară care este situată la doar 2 cm de margine. Pe
traversa superioară se află sistemul metalic de prindere din tablă ștanțată fixat cu
două cuie. Panoul din care este confecționat suportul este din esență de tei, debitat
și prelucrat mecanic. El nu prezintă pe partea pictată pânză de maruflare.
La prepararea panoului s-a folosit un grund pe bază de liant organic aplicat
într-un strat foarte subțire, distribuit direct pe suportul de lemn prin pensulare.
Pelicula de culoare este de asemenea foarte subțire presupunând reveniri minimale
locale la contururi și la modeleul drapajului, unde este aplicată în ton local.
Maniera de lucru folosită este empirică, trădând mâna meșterului popular. Gama
cromatică este caldă, având nuanțe de ocru, roșu, brun, dar și de albastru-verzui, ce
sunt folosite la realizarea personajelor și se detașează pe fondul de culoare ocru -
auriu (cu pigment metalizat), ornamentat cu motive geometrice stilizate, suprapuse
din pensulație. Scena reprezintă pe Maica Domnului Hodighitria. Veșmântul Maicii
Domnului este compus din maforionul de culoare roșie, dublat de o căptușeală
verde deschis, pe sub care se observă palia de culoare albastră cu mânecuțe ocru-
aurii, iar veșmântul lui Iisus este realizat dintr-un himation de culoare ocru aplicat
peste un hiton alb. Valorația carnației este realizată prin treceri simple, fără blicun,
portretele detașându-se de pe fundal prin aureolele puternic conturate. La baza
scenei (în colțul stâng) se observă urmele unei inscripții de donație cu caractere
latine de culoare roșie.

Restaurarea icoanei „Maica Domnului cu Pruncul” 425
Analiza stării de conservare. La analiza preliminară, icoana prezintă o

stare avansată de degradare evidențiată atât de suportul de lemn, cât și de stratul
pictat. Degradările prezente sunt rezultatul acțiunii în timp a unui complex de
factori care au modificat structura și aspectul inițial al materialelor din compoziția
lucrării. în funcție de natura factorilor de degradare (fizici, chimici, biologici) și a
acțiunii combinate a acestora, identificăm numeroase degradări active ale suportu
lui și stratului pictat, manifestate pe fondul unei tehnici originale de execuție
defectuoasă, ce necesită intervenții de restaurare în vederea stopării lor.
Suportul de lemn. Icoana depozitată în condiții necorespunzătoare prezin
tă în partea inferioară a suportului modificări cromatice sub formă de pete întune
cate apărute în urma absorbției excesului de umiditate în fibra lemnului. Pe fondul
umidității excesive, în condiții de temperatură favorabilă s-a instalat un atac biolo
gic combinat de fungi și insecte xilofage, vizibil sub formă de pete diferențiate
cromatic (pete de culoare albă sau neagră) cu forme neregulate. Acestea se dato
rează modificării substratului, în urma apariției produșilor de metabolizare a fungi-
lor. Se observă și orificii de eclozare de formă și dimensiuni diferite ale insectelor
xilofage în fază de adult, distribuite pe toată suprafața suportului. Pe fondul acțiunii
diferențiate în timp a factorilor de microclimat (variații mari de temperatura și
umiditate), lemnul suportului s-a gomflat și contras alternativ în repetate rânduri
creând tensiuni ce au dus la fisurarea lemnului și desprinderea scândurilor panoului
pe liniile încleierii cu distanțarea și decolarea din plan pe fața pictată, cu antrenarea
stratului pictural.
Suportul s-a fragilizat în urma atacului insectelor xilofage în stare larvară,
prin consumarea celulozei și ligninéi de constituție și prezintă o lipsă în partea
inferioară în urma unor manipulări și șocuri mecanice, cu fracturarea și pierderea
parțială a traversei inferioare. Suportul confecționat din mai multe scânduri prezin
tă o ușoară decolare a traversei superioare din locașul original, care conține un
sistem de prindere metalic necorespunzător, aplicat într-o intervenție ulterioară. Pe
urma îmbinării scândurilor, panoul prezintă o intervenție de lipire ulterioară, efectu
ată cu (Aracet), adeziv sintetic folosit necorespunzător și la lipirea traverselor în
locașul inițial, acestea pierzându-și mobilitatea. Pe toată suprafața panoului sunt
vizibile depuneri ulterioare de natură diferită aderente și neaderente (praf, fum,
vopsea, grund).
Stratul pictural. Datorită microclimatului variabil care a produs tensionări
repetate ale fibrei lemnului, stratul pictat prezentând numeroase microfisuri,
cracheluri și fisuri cu desprinderi și decolare, orientate pe direcția fibrei afectând
toată suprafața picturii. Datorită pierderii aderenței stratului de pictură la suport în
urma îmbătrânirii liantului organic și consumării lui biologice, desprinderile sunt
active și au produs lacune în stratul pictural. Acestea au condus la pierderea parțială
sau integrală a componentelor (grund, peliculă de culoare), afectând o suprafață
mare în treimea inferioară a icoanei, a cărei expunere la umiditate excesivă a fost
mai îndelungată.

426 Maria Juravle
Toată suprafața picturii prezintă depuneri ulterioare aderente și neaderente

care împiedică lecturarea imaginii, modificând cromatica inițială. Pe zonele unde
pictura a fost expusă la exces de căldură (flacără de lumânare sau candelă), pelicula
de culoare prezintă modificări sub formă de granulații pe fondul îmbătrânirii
liantului original.
în partea inferioară, pe suprafața picturii s-au identificat urmele atacului de
fungi sub forma unor pete albicioase neuniform distribuite, mai evidente pe culorile
închise. Pe suprafața stratului pictat sunt vizibile zone mici cu exfolieri, zgârieturi
ale peliculei de culoare, care prezintă de asemenea zone cu uzură funcțională, pete
de vopsea accidentale și urme de curățare abuzivă. Starea avansată de degradare a
stratului pictat se datorează și tehnicii de lucru inițiale defectuoase, caracteristică:
pictură slab liată, preparație subțire, caracteristici ale unei maniere de lucru
empirice, fapt ce a contribuit la scăderea aderenței la suport a picturii.
Factori de degradare. Biologici - atac al insectelor xilofage.
Mecanismul degradării. în condiții de microclimat favorabil, insecta adultă
care perforează suportul, pătrunde în interior, își depune ouăle, apoi în stare larvară,
consumă lignina și celuloza de constituție, creând astfel rețele de canale ce slăbesc
rezistența mecanică a suportului.
în urma efectuării analizelor chimice, realizate prin metodele: FTIR
(spectrometrie în infraroșu/transmisie), XRF (fluorescență de raze X), teste
microchimice și vizualizării la stereolupa (Olympus SZ-CTV) a microprobelor,
putem concluziona următoarele:
- lemnul din care e confecționat panoul este de esență moale, vizibil la stereolupă;
- tehnica de execuție este în tempera cu emulsie de gălbenuș de ou, fapt indicat de
prezența unui compus proteic în toate probele analizate la FTIR;
- grundul de preparație conține carbonat de calciu și caolin care distribuit în două
straturi, vizibile printr-o linie de demarcație, sunt diferite ca aspect cromatic, și
anume: stratul inferior aplicat pe suport este mai deschis decât cel superior, care
conținând caolin are o nuanță ușor gălbuie și prezintă clivaje, caracteristică proprie
argilelor. Starea generală a grundului este proastă, prezentând friabilizare - o lipsa
a coeziunii între componente;
- peste grund, este aplicată o foiță metalică de proastă calitate (schlangmetal), care
pe alocuri prezintă urme de coroziune. Putem presupune că acesta a fost aplicată
peste un strat foarte subțire de clei organic, care s-a consumat odată cu îmbătrânirea
lui, fiind invizibil în microfotografii;
- pelicula de culoare aplicată peste foița metalică este considerabil mai subțire decât
stratul de grund prezentând microfisuri și depuneri de murdărie ulterioare;
- la analiza în infraroșu a fost identificată prezența pigmentului albastru de Prusia;
- identitatea celorlalți pigmenți nu au fost detectată de metoda folosită, însă putem
presupune că prezența Ba și S în două probe indică că aceștia sunt coloranți
sintetici fixați pe Sulfat de bariu. în probele 2; 8, au fost identificat lacul de garanță;

Restaurarea icoanei „Maica Domnului cu Pruncul" 427
- prezența gipsului în probele 3 și 7 indică intervenții ulterioare de chituire. Se

remarcă lipsa unui strat de protecție finală ;
Caolinul. (holusul alb, argila de China, masa de porțelan). Este un silicat
hidratat de aluminiu. Principalul constituient îl reprezintă roca denumită caolinit, o
rocă fină, unsuroasă la pipăit, cu mare putere de absorbție, stabilă la lumină și
inertă din punct de vedere chimic. Puterea acoperire a acestei materii este mică.
Carbonatul de calciu (praful de cretă). Creta este o varietate de calcar,
alb, amorf, moale și sfărâmicios, insolubil în apă. Se folosește ca material de
umplutură pentru grunduri în combinație cu diverse cleiuri organice.
Schlangmetal. Foițele de schlangmetal sunt realizate din aliaje de cupru,
zinc și staniu fiind folosite pentru a le înlocui pe cele de aur care au un preț mult
mai ridicat, prezentând însă marele dezavantaj că în timp, prin oxidare, capătă o
culoare neagră.
Compusul proteic (gălbenuș de ou). Gălbenușul de ou are în compoziția
sa: grăsimi și uleiuri ~ 22%, apă -51%, lecitină 9%, minerale 1% și alte substanțe.
Partea activă ca liant a gălbenușului de ou se datorează emulsiei de grăsime-prote-
ină, emulgator fiind o fosfolopidă din gălbenuș - lecitină. Conținutul de grăsimi
conferă filmelor pe bază de emulsie de gălbenuș excelente proprietăți mecanice,
coezive, adezive și flexibilitate, ce se îmbunătățesc odată cu îmbătrânirea lucrării.
De asemenea astfel de filme devin mai insolubile în apă și nu se îngălbenesc odată
cu învechirea lor.
Albastrul de Prusia. Pigmentul a fost inventat în anul 1704 la Berlin de
către Diesbach și este din punct de vedere chimic o ferocianură ferică, fiind consi
derat cel mai vechi pigment sintetic modem. în jurul anului 1750 a devenit cunos
cut în toată Europa. Pigmentul se prezintă ca o pulbere fină, amorfa, de un albastru
intens, stabil la lumină, cu foarte mare putere de colorare (o parte albastru de Prusia
este perceptibil în amestec cu peste 600 părți alb de plumb). Pigmentul mai este
cunoscut și sub denumirile: albastru de Berlin, albastru de Paris, albastru de
An vers, albastru de China sau albastru Mi lori.
Lacul garantă. Acest pigment provenit dintr-o plantă denumită roibă care
conține alizarină, care prin tratare cu alaun se transformă într-un lac cu nuanțe ce
variază de la auriu la roșu-trandafiriu. Este cunoscut și sub următoarele denumiri:
roșu indian, roșu de Adrianopole sau roșu de Madena.
Sulfatul de bariu. Este un material inert, neafectat de acizi, baze, factori
atmosferici. Puterea sa de acoperire este mică. Se folosește ca material de umplu
tură (filer) în industria culorilor. Produsul sintetic este mai fin decât produsul
natural, are o putere de acoperire mai mare decât acesta și se folosește ca suport
pentru obținerea unor pigmenți din coloranți organici.
Diagnosticul. Pe baza cercetării directe (cu ochiul liber) și a investigațiilor
specifice efectuate (buletin de analize chimice și buletin de analize microstratigra-
fice) s-a emis un diagnostic care include formele de degradare atât la suportul de
lemn cât și la stratul pictural.

428 Maria Juravle
La suportul de lemn: Orificii de eclozare; Atac biologic cu fungi; Fisuri

pe urma fibrei lemnului; Desprinderea scândurilor la îmbinări cu decolarea din
plan; Intervenții ulterioare necorespunzătoare; Fracturarea cu pierderea parțială a
traversei inferioare; Ușoară decolare din locaș a traversei superioare; Depuneri de
murdărie aderente și neaderente (praf, fum, pete de grund, pete de vopsea, etc.).
La stratul pictat: Orificii de zbor; Atac biologic cu fungi; Microfisuri,
cracheluri; Fisuri cu desprinderi pe urma fibrei lemnului cu decolare; Lacune
parțiale sau integrale ale stratului pictural (grund, peliculă de culoare); Granulații
ale peliculei de culoare; Eroziuni ale peliculei de culoare; Depuneri de murdărie
aderente și neaderente (praf, pete de vopsea etc.); Uzură funcțională.
Teste pentru stabilirea metodologiilor de Intervenție
Test 1: Consolidarea desprinderilor stratului pictat
Etapa 1 - îndepărtarea mecanică prin pensulare a depunerilor neaderente
de pe stratul pictat;
Etapa 2 - aplicarea pe stratul de pictură, prin pensulare ușoară a cleiului de
gălbenuș de ou (concentrație: 1 parte gălbenuș, 2 părți apă distilată, acid salicilic
sau preventol). Soluția de clei se menține pe suprafață până când apa din
compoziția sa se evaporă și rămâne doar gălbenușul care are calități adezive .
Etapa 3 - refacerea aderenței stratului pictat la suport, prin spatulare până
când stratul pictat revine la forma sa inițială; Etapele 2 și 3 s-au repetat de 4 - 5 ori,
după caz, apoi s-a lăsat la uscat 24 de ore.
Test 2: îndepărtarea depunerilor neaderente de pe stratul pictat
Etapa 1 - Soluția de clei de gălbenuș a fost diluată (1 parte gălbenuș, 4
părți apă distilată), după care s-a curățat stratul pictat cu un tampon de vată
înfășurat pe o pensetă.
Propuneri de tratament Având în vedere starea avansată de degradare,
cu desprinderi active pe urma fibrei lemnului, care afectează toată suprafața
picturii, se impune consolidarea acesteia înainte de a interveni pe suportul de lemn,
cum se procedează în mod obișnuit.
1. Consolidarea desprinderilor stratului pictat va fi realizată la rece,
prin spatulare cu soluție de clei de gălbenuș de ou, deoarece este o tehnică
compatibilă cu tehnica picturii originale. Acest tip de clei cu rol emolient și adeziv
totodată, este indicat pentru consolidarea grundurilor pe bază de cretă, pulveru
lente, absorbante, subțiri și sfărâmicioase, deoarece, absorbit de masa grundului și
de pelicula de culoare cărora le conferă elasticitate refăcându-le coeziunea prin
regenerarea liantului îmbătrânit și consumat le reface totodată și aderența la suport.
Emulsia, compusă din : 1 parte gălbenuș; 2 părți apă distilată, se aplică pe suprafața
pictată prin pensulare ușoară cu revenire, pe suprafețe mici, controlabile, se lasă un
interval de timp necesar pentru a pătrunde și emolia stratul pictural, apoi după
evaporarea excesului de umiditate din soluție, stratul pictural activat se presează
ușor cu o spatulă flexibilă pe direcția fibrei lemnului pentru început apoi și pe alte
direcții a-și recăpăta aderența inițială la suport. Excesul de soluție rămas de Ia

Restaurarea icoanei,, Maica Domnului cu Pruncul” 429
consolidare se va îndepărta după uscare liberă prin tamponare umedă cu aceiași

soluție mai diluată.
La suportul de lemn: 2. Dezinsecție - Dezinfecție. Având în vedere că
atacul insectelor xilofage nu este activ tratamentul constă în aplicarea, în mod
repetat pe versoul icoanei, prin pensulare a suportului și injectare în orificiile de
eclozare a unei soluții cu permetrină. Soluția de “Permetar” sau “Sadokil” este
remanentă ^i previne reactivarea unui nou atac biologic.
3. îndepărtarea depunerilor aderente la suport. înlăturarea depunerilor
aderente de pe versoul icoanei, se va realiza prin metode fizico - chimice, cu
solvenți organici (soluții de etanol), pe baza efectuării în prealabil a unor teste de
solubilizare. Aplicarea soluției se va face prin tamponare urmată imediat după
gomflare de înlăturare mecanică cu ajutorul bisturiului prin răzuire pe direcția
fibrei lemnului, ulterior se va reveni local pe zonele cu pete remanente. Prin această
operație se urmărește refacerea aspectului inițial a lemnului, septizarea (dezinfec-
ția) suprafeței și facilitarea pătrunderii materialului de impregnare.
îndepărtarea intervențiilor ulterioare necorespunzătoare, (corpuri meta
lice, adezivi de lipire necorespunzătoare).
îndepărtarea corpurilor metalice (agățătoare) este necesară deoarece este
aplicată necorespunzător pe traversa superioară, și se va face prin extragere meca
nică protejată cu unelte specifice. înlăturarea adezivilor necorespunzători (aracet)
se va face prin metode fizico - chimice, pe bază de teste de solubilizare.
Extragerea traversei necorespunzătoare. Această operație este necesară
deoarece traversa inferioară a fost ulterior încleiată necorespunzător, este pe jumă
tate fracturată și împiedică refacerea planeității panoului. Aceasta va fi îndepărtată
mecanic cu unelte specifice.
Aducerea în plan a scândurilor panoului. După îndepărtarea traverselor
scândurile ce formează suportul vor fi aduse în același plan pe fața pictată, apoi
lipite la îmbinări cu un adeziv organic (soluție de clei de oase), compatibil cu
tehnica originală de lucru. Pentru ca ele să facă o bună aderență, vor fi așezate pe
urma îmbinării și lăsate la uscat prin presare.
Completarea lipsei din suport cu lemn nou. Lipsa din suportul de lemn
se va realiza prin parchetare până la nivelul stratului pictat, cu lemn de esență
moale stabilizat (tei), urmând reperul existent în cantul inferior. Acestă operație
urmărește refacerea formei și dimensiunilor inițiale ale panoului prin aplicarea
stratificată de baghete tipodimensionate.
înlocuirea traversei fragmentate. Traversa inferioară va fi confecționată
din aceeași esență de lemn ca a suportului (tei), după forma și dimensiunea locașu
lui și resturilor originale. Rolul acesteia este de a nu permite curbarea panoului în
timp și de a menține în plan scândurile din care este compus panoul.
Completarea lipsurilor mici din support. Acestă operație va fi realizată
prin chituire stratificată, cu soluție de clei de oase și rumeguș fin, aplicat prin spatu-
lare până la aducerea la același nivel a lipsurilor. Se urmărește eliminarea
distanțărilor de pe urma fisurilor și refacerea planeității inițiale a panoului.

430 Maria Juravle
Consolidarea suportului fragilizat. Pentru refacerea rezistenței mecanice,

pierdută în urma atacului biologic și pentru stabilizarea higroscopică, se va efectua
consolidarea suportului prin impregnare la cald, cu amestecuri termoreversibile de
ceară de albine 40% - colofoniu 60%.
La stratul pictat. îndepărtarea depunerilor neaderente. Depunerile superfi
ciale (praf, fum, etc.) de pe suprafața pictată, vor fi îndepărtate prin tamponare
umedă cu soluție de gălbenuș de ou diluată (1 :7).
După înlăturarea excesului de material de la consolidare , se vor realiza
consolidări punctuale prin revenire.
îndepărtarea depunerilor aderente remanente. îndepărtarea depunerilor
aderente de pe stratul pictural, se va efectua prin metode fizico - chimice, cu solven-
ți organici, pe baza efectuării în prealabil a unor teste de solubilizare, in funcție de
natura depunerilor.
Operația se va efectua zonal până la îndepărtarea în totalitate a petelor
remanente de altă natură (ceară, pete de vopsea, excremente de insecte etc.) urmă-
rindu-se redarea lizibilității scenei pictate cu păstrarea unității cromatice, conserva
rea patinei precum și prevenirea instalării unui atac biologic de fungi pe fondul
substanțelor organice din compoziția depunerilor ulterioare.
Completarea lacunelor stratului pictural. Zonele lacunare vor fi degre-
sate și curățate de depunerile ulterioare cu soluție din alcool etilic absolut și apă
distilată în părți egale în vederea facilitării aderenței chitului ce va fi aplicat în
etapa următoare, înlăturând prin metode fizico-mecanice resturile de clei de gălbe
nuș provenite din etapa de consolidare a stratului pictat, curățarea va urmări respec
tarea marginilor neregulate ale lacunelor. Concomitent cu chituirea lacunelor, orifi
ciile de zbor de pe suprafața stratului pictat, vor fi obturate sub nivelul stratului de
pictură cu câlți îmbibați în soluție de clei de oase, după care se vor completa prin
chituire stratificată la fel ca zonele lacunare respectând marginile, astfel încât chitul
să nu le încalece, până la aducerea lor la același nivel cu stratul de pictură original,
în acest scop chitul compus din praf de cretă purificată și soluție de clei de pește
12%, se va aplica în etape succesive peste o pensulare prealabilă cu clei pentru
aderență. Lacunele vor fi finisate prin șlefuire umedă cu dop de plută. Operația are
ca scop refacerea nivelului original al stratului pictat cu respectarea compatibilității
materialelor.
Completarea cromaticii prin retuș diferențiat Integrarea cromatică a
zonelor lacunare se va realiza diferențiat în funcție de amploarea lacunelor și
anume: prin metoda “ritocco”- orificiile de zbor și zonele mici, punctiforme; prin
metoda “tratteggio”- lacunele ce permit refacerea imaginii originale pe bază de
martori; prin metoda “velatura ”- într-un ton neutru, zonele lacunare mari de la
baza icoanei ce nu prezintă repere clare pentru a fi reconstituite. Retușul se va face
în culori de apă (acuarelă), cu respectarea reversibilității și lizibilității intervenției.
Peliculizare de protecție finală în vederea protejării finale a icoanei se va
aplica un strat subțire de vemis moale (de retuș cu adaos de ceară) având în vedere
că pictura originală nu prezenta un strat de protecție. Aplicarea stratului de

Restaurarea icoanei,, Maica Domnului cu Pruncul" 431
protecție se va face prin pensulare cu revenire locală avînd grijă să obținem un

efect mat discret și unitar pe toată suprafața pictată.
Descrierea operaților de restaurare și consolidarea desprinderilor
stratului pictat. Prima operație efectuată la icoana “Maica Domnului cu Pruncul”
a fost aceea de consolidare a desprinderilor stratului pictat acțiune necesară înainte
de orice altă operație, deoarece starea foarte avansată de degradare în care se afla
stratul pictat, a necesitat urgent această intervenție pentru a nu se produce pierderi
în acest strat. Scopul acestei operații este de a restabili aderența stratului de pictură
la suportul de lemn și de a reface coeziunea dintre componentele acestui strat (grund,
pelicula de culoare). Metoda folosită este compatibilă cu tehnica originală de lucru
și anume consolidarea la rece prin spatulare, cu clei de gălbenuș de ou. Metoda
aceasta a fost impusă de caracteristicile acestui strat pictat, grund pulverulent,
sfărâmicios, absorbant, cu o grosime foarte redusă (comparabilă cu aceea a unei
coli de hârtie), fapt ce nu a permis aplicarea unei profilaxii cu foiță japoneză și clei
de pește, deoarece exista riscul ca prin această metodă să se piardă din stratul pictat.
Prepararea emulsiei de gălbenuș de ou s-a efectuat astfel: gălbenușul se separă de
albuș și se scoate întreg pe o foiță de mătase (sau hârtie) unde este lăsat să alunece
până la pierderea oricărei urme de albuș, apoi acesta se înțeapă storcându-se
conținutul într-un vas și oprind pielița pe foița de mătase. Astfel separat, gălbenușul
se diluează cu două părți de apă distilată; la măsura luată pentru a adăuga apa
distilată se folosește o jumătate de coajă de ou care a fost spălată în prealabil.
Operația de consolidare a desprinderilor stratului pictat s-a desfășurat în patru etape
și anume: a. desprăfuirea stratului pictural, b. aplicarea cleiului de gălbenuș de ou,
c. emolierea stratului pictural și în final d. presarea acestuia prin spatulare până la
refacerea formei inițiale a stratului de pictură.
S-a început consolidarea din zona superioară stângă a icoanei acolo unde s-
a efectuat proba, printr-o ușoară desprăfuire cu o pensulă fină a unei zone de cca.
5x10 cm. După desprăfuire s-a aplicat prin pensulare emulsia de gălbenuș care a
fost lăsată un timp, până ce s-a observat, privind în lumină razantă, că emulsia de
gălbenuș de ou a pătruns în stratul pictat, producând emolierea acestuia. Acest fapt
a permis intervenția de presărare ușoară prin spatulare repetată a stratului de
pictură, până la refacerea aderenței cu aducerea în planul inițial a acestui strat.
Această spatulare s-a efectuat în primă fază cu mișcări pe direcția fibrei lemnului și
mai apoi în celelalte direcții, pentru a asigura o consolidare completă. Această
operație s-a repetat de două ori (pe alocuri de 3 ori) pe fiecare suprafață și pentru
aceasta s-a folosit gălbenuș de ou de țară, pentru a avea un efect mai bun. Diferența
dintre gălbenușul de ou de țară și gălbenușul de ou de crescătorie din comerț este
vizibilă. La proba de consolidare, unde pentru a reface aderența stratului pictural s-
a folosit gălbenuș de ou din comerț, s-au pensulat 4-5 straturi de emulsie. Ulterior,
la toată această operație de consolidare la care s-a folosit gălbenuș de ou de țară,
fiind suficiente doar 2-3 straturi de emulsie. O altă diferență între cele două tipuri
de emulsie este aceea că soluția de gălbenuș de ou de țară e mai vâscoasă și
necesită un timp mai îndelungat pentru a pătrunde în stratul pictat, spre deosebire

432 Maria Juravle
de emulsia din gălbenuș de ou cumpărat din comerț care este mai fluidă și pătrunde
mult mai repede în acest strat. Altă observație în legătură cu reacția diferită la
consolidare a fost aceea că în partea de sus, stângă a icoanei, pe o porțiune de cca.
10 cmp, emulsia de clei de gălbenuș de ou a fost absorbită de stratul pictat aproape
instantaneu, fapt ce indică o zonă foarte uscată, pe care s-a revenit de mai multe ori,
iar în treimea inferioară a icoanei în special pe pigmentul albastru, stratul pictat a
fost mai subțire decât în alte zone, necesitând o mai mare atenție pentru a nu se
pierde din acesta. în această zonă dar și pe întreaga suprafață a icoanei au ieșit la
iveală zgârieturi accidentale, invizibile înainte de desprăfuire. în concluzie, consoli
darea desprinderilor stratului de pictură a decurs fără probleme care să necesite
intervenții suplimentare.
Dezinsecție - Dezinfecție. Operația de dezinsecție - dezinfecție s-a efectu
at în vederea prevenirii reactivării unui nou atac biologic, prin aplicare cu pensula și
prin injectare în mod repetat pe versoul lucrării, în orificiile de eclozare, a unei soluții
de Sadokill. Pentru a mări eficiența soluției, după aplicarea acestui tratament, lucra
rea a fost înfășurată în folie de nylon și păstrată în acest fel timp de o lună.
Date tehnice ale soluției Sadokill (Sadolin). Descrierea generală. Sadokill
este o substanță incoloră, organică, pe bază de solvent pentru protecția lemnului.
Produsul pătrunde adânc în fibra lemnului. Este recomandat pentru tratarea tuturor
tipurilor de lemn ce pot fi atacate de insecte dăunătoare. Tratamentul nu determină
schimbări dimensionale și nu afectează structura lemnului în nici un fel.
Date tehnice: densitate: 0,8 g/ml; vâscozitate: 46 - 48 „DIN 2/23°C”;
punct de autoaprindere: > 61,5 °C; conținut de biocide: Permethrin 0,2%; solvent:
white spirit; hidrocarburi aromatice'. < 0,5 % ; temperatura de aplicare: min + 5 °C.
Lipire fragment de suport fracturat și decolat. Zona inferioară stângă a
icoanei prezenta o fractură (cu desprindere) a unei părți din suport, apărută în urma
manipulărilor necorespunzătoare și pe fondul rezistenței mecanice scăzute a acestuia.
Acest mic fragment de suport detașat de stratul pictural era susținut foarte puțin de
traversa inferioară, astfel încât a fost necesară încleierea acestuia cu soluție de clei
de oase și aducerea în planul inițial a acestuia. Filmele uscate depuse din soluție de
clei animal sunt continue, necristaline, rezistente mecanic, ele utilizându-se imediat
după preparare. Cleiul de oase în concentrație de 20 %, a fost lăsat la înmuiat cu o zi
înainte de încleiere, apoi a fost fiert în bain-marie timp de 2 ore. Aplicarea cleiului de
oase prin injectare în zona fracturată, a permis pătrunderea acestuia în profunzime
pentru o bună încleiere a părții desprinse și menținerea ei strânsă, în menghină, până
la uscarea completă a permis aducerea suportului la forma sa inițială.
îndepărtarea intervențiilor ulterioare necorespunzătoare. Pe traversa
superioară a suportului a fost aplicat în mod necorespunzător, un corp metalic (agăță
toare), care a fost înlăturată prin extragere mecanică cu ajutorul unui clește. Pentru
înlăturarea prin metode fizico - chimice, a adezivilor necorespunzători (aracet) s-au
efectuat în prealabil teste de solubilizare după cum urmează:
a) - în urma pensulării (la etapa de dezinsecție), cu soluție Sadokill, care
are un conținut mare de white spirit și hidrocarburi aromatice, s-a observat ca

adezivul sintetic necorespunzător gomfleză și poate fi înlăturat ușor cu vârful unui

bisturiu.
b) - pe o suprafață de cca. 3x3 cm, în locașul traversei unde adezivul era
aplicat într-un strat gros, s-a pensulat o soluție de acetonă 10 % cu apă distilată, pe
deasupra a fost aplicată o pânză, de asemenea îmbibată cu aceeași soluție, peste
care s-au aplicat folie de plastic și o bucată de marmură, pentru a lăsa soluția să
acționeze și pentru a încetini evaporarea acesteia. Timpul de acțiune a fost de trei
minute, iar rezultatul a fost cel dorit.
c) - o altă probă s-a efectuat cu soluție de amoniac 15% și apă distilată, în
același mod descris mai sus. După trei minute de acțiune această soluție s-a dovedit
ineficientă pentru solubilizarea adezivului sintetic.
In final, după efectuarea testelor de solubilizare, s-a optat pentru varianta
oferită de soluția care s-a dovedit a fi eficientă pentru activarea și îndepărtarea acestei
intervenții ulterioare de fixare necorespunzătoare a traversei și scândurilor panoului.
Surplusul de adeziv a fost îndepărtat ușor, după prima compresă aplicată cu o soluție
din părți egale de white spirit și izooctan, adezivul existent în locașul traversei inferioa
re fiind aplicat mai gros și necesitând repetarea operației de 3 - 4 ori.
îndepărtarea depunerilor aderente la suport. în prima fază s-a început
prin efectuarea unei probe de curățare a depunerilor aderente de pe versoul supor
tului. Proba de curățare s-a efectuat în jumătatea inferioară pe o suprafață de cca.
4x10 cm, prin metode fizico-chimice, cu ajutorul unui tampon de vată înfășurat pe
o pensetă îmbibat în apă distilată. Pe versoul lucrării s-au evidențiat un strat dens de
murdărie, praf, fum, grăsimi, zgârieturi care acopereau stratul subțire de baiț aplicat
pe toată suprafața. îndepărtarea depunerilor aderente la suportul de lemn s-a reali
zat prin metode fizico-chimice, cu solvenți organici și s-a desfășurat în trei etape:
a) în prima fază, de pe suport s-au îndepărtat depunerile superficiale, prin
desprăfuire și s-a curățat ca și în cazul probei, cu tampoane de vată și apă distilată
toată lucrarea.
b) apoi s-au înlăturat petele cu o consistentă grasă, prin metode fizico-
chimice, cu soluție de alcool etilic absolut 15-20% și apă distilată.
c) s-a revenit în ultima fază pe toată suprafața suportului cu aceiași soluție
de alcool etilic și apă, insistându-se în special pe zonele cu pete remenente care au
fost înlăturate mecanic cu bisturiul, după o prealabilă emoliere cu solvent organic
(alcool etilic). îndepărtarea depunerilor aderente s-a efectuat pană aproape de supra
fața lemnului, redându-i aspectul inițial și facilitând pătrunderea materialului de
impregnare care într-una din operațiile viitoare, va consolida lemnul.
Extragerea traversei necorespunzătoare. Traversa inferioară foarte fragi-
lizată pe jumătate fracturată, încleiată ulterior necorespunzător, a fost îndepărtată
mecanic cu dălți, din aproape în aproape până la eliminarea ei în totalitate. Fragmen
tul de lemn din care a fost confecționată traversa prezenta o rezistență mecanică
scăzută în urma atacului biologic, fapt pentru care aceasta și-a pierdut funcționa
litatea inițială, în consecință procedându-se la înlăturarea acesteia prin metoda mai

434 Maria Juravle
sus menționată. Sub traversa înlăturată s-a evidențiat un strat consistent de adeziv
sintetic cu care a fost încleiată ulterior, același tip de adeziv prezent și la îmbinările
scândurilor care formează panoul. îndepărtarea lui s-a realizat prin utilizarea de
metode fizico-chimice, întocmai ca în etapă anterioară. înlăturarea traversei necores
punzătoare a permis refacerea planeității scândurilor din care este format panoul.
Completarea lipsei din suport prin parchetare Partea inferioară a icoa
nei, prezenta o lipsă de suport care a fost completată prin parchetare până la nivel
cu stratul de pictură, cu lemn de esență moale stabilizat (tei), urmărind reperul exis
tent în cantul inferior. Această operație a urmărit refacerea formei și dimensiunilor
inițiale ale panoului prin aplicarea stratificată de baghete tipodimensionate. Materia
lele folosite pentru această operație au fost; soluția de clei de oase, baghetele de
lemn de bambus, teiul stabilizat, chitul de rumeguș și clei de oase, precum și
uneltele specifice.
Intervenția s-a desfășurat în faze succesive: în primă fază s-a introdus un
rând de baghete debitate subțiri cu formă specială pentru a fi înfipte în planul median
din cantul suportului original, după o prealabilă imersie în clei de oase (25 %) și o
pensulare a cantului suportului. Astfel s-a realizat un plan pe care s-a putut reconstrui
prin parchetare în forma și grosimea inițială a panoului. Baghetele au fost prinse cu
un clește pentru a rămâne toate în același plan până la uscarea completă.
Ulterior s-a continuat parchetarea, începând cu versoul suportului, comple
tarea s-a efectuat alternativ cu un strat de chit format din clei de oase și rumeguș
peste care s-a aplicat un rând de baghete, pe direcția fibrei lemnului, tăiate la dimen
siunile necesare. Fiecare baghetă a fost impregnată la cald într-o soluție de clei de
oase pentru o bună aderență a acestora între ele. Parchetarea s-a realizat în același
mod și pe partea din față a suportului, sensul de orientare al baghetelor fiind
perpendicular pe fibra lemnului, pentru a elimina eventuale tensionări ulterioare ale
panoului și urmărindu-se concomitent o stabilizare eficientă a intervenției în timp.
în final, parchetarea a fost completată prin aplicarea (pe partea pictată a
panoului) a unui strat de chit cu rumeguș pentru aducerea sub nivelul stratului
pictural a suportului. După uscare, zona parchetată a fost tăiată cu pânza de bomfa
ier la dimensiunea inițială, urmărind reperul cantului original iar în final toată
intervenția a fost șlefuită cu hârtie abrazivă de granulații progresive. în vederea
stabilizării suportului, s-a procedat la înlocuirea traversei inferioare care a fost
înlăturată anterior. Aceasta a fost confecționată din lemn de tei nou, stabilizat, după
forma și dimensiunile locașului original, care avea profil în formă de coadă de
rândunică. Traversa va urma a fi impregnată cu un amestec termoreversibil de
ceara și colofoniu, la fel ca întreg suportul.
Completarea lipsurilor mici din support. Această operație a fost realiza
tă prin chituire stratificată, cu soluție de clei de oase (18 - 20%) și rumeguș fin în
modul următor: - în primă fază s-a desprăfuit foarte bine lacuna din suport, urmată
de saturarea prin pensulare a acesteia, cu soluție de clei de oase cald, apoi aplicarea
în straturi succesive a chitului de rumeguș până la aducerea la același nivel cu
suportul original. După uscare liberă completările au fost șlefuite cu hârtie abrazivă

fină. Cu această operație s-a urmărit refacerea planeității inițiale panoului și aducerea
lui în forma originală.
Consolidarea suportului fragilizat. Consolidarea suportului fragilizat
prin impregnare cu amestecuri termoreversibile s-a efectuat cu scopul de a stabiliza
lemnul din punct de vedere higroscopic. Totodată operația a urmărit refacerea
rezistenței mecanice a acestuia, serios afectată de consumarea ligninéi și celulozei
de contituție în urma atacului insectelor xilofage. Materialul ales pentru această
operație a fost un amestec omogen compus din colofoniu 60% și ceară de albine
40%. Amestecul se prepară prin topirea separată a celor două componente în bain-
marie până la lichefierea completă a rășinii și cerii. în etapa următoare se toarnă
ceară supraîncălzită până la punctul de lichefiere a rășinii (80-90°C) și se agită
până se omogenizează. După răcire amestecul se întărește, această proprietate
fizică a acestuia fiind necesară pentru redobândirea rezistenței mecanice a suportu
lui. Operația s-a desfășurat succesiv după cum urmează:
a) la început suportul a fost preîncălzit pe zona ce urma a fi impregnată,
pentru a dilata fibra și porii lemnului.
b) introducerea amestecului de impregnare încălzit. Această operație s-a
efectuat din aproape în aproape prin revenire urmând saturarea lemnului în profun
zime. în momentul final se observă că aerul nu mai refulează prin orificiile insecte
lor xilofage. Distribuția materialului de impregnare, încălzit în bain-marie, se face
în straturi subțiri cu o spatulă flexibilă și lată (cârd, cartelă telefonică), având grijă
să se înlăture concomitent excesul de pe suprafața lemnului pentru a facilita
absorbția materialului de impregnare la revenire.
c) după impregnarea întregului suport, în amestecul de colofoniu și ceară a
mai fost adăugat puțin praf de cretă, pentru a forma un chit mai dur și a obtura
micile lipsuri din suport, în special în zona inferioară.
d) etapa finală a constat în șlefuirea cu o bucată de material textil (postav) a
suprafeței suportului pentru a-i da un aspect uniform. Pe parcursul operației s-a
urmărit ca excesul de amestec să nu pătrundă pe suprafața pictată și să se lucreze cu
pauze pentru ca suportul nu fie supus la temperaturi ridicate pentru mult timp,
situație ce ar fi permis modificări (dilatări) ale acestuia cu efecte negative asupra
stratului de pictură. Acțiunile combinate ale microclimatului instabil au produs în
timp asupra panoului de lemn, prin contracții și dilatări repetate, distanțări ale
scândurilor din care acesta este format, mai ales în partea superioară. Aceste
distanțări au fost completate cu fâșii de furnir îmbibate în amestecul încălzit de
ceară și colofoniu.
îndepărtarea depunerilor neaderente și aderente la stratul de pictură.
Această operație s-a efectuat cu soluție de clei de gălbenuș alcătuită dini parte
gălbenuș și 3 părți apă. Operația s-a efectuat cu ajutorul unui tampon de vată
înfășurat pe pensetă, cu mișcări circulare pentru îndepărtarea din aproape în aproape
a stratului de murdărie depus pe suprafața pictată. în urma efectuării consolidării
stratului pictat lacunele au fost obturate cu soluție de clei de gălbenuș, necesară

436 Maria Juravle
curățării acestora. Lacunele au fost curățate cu soluție de alcool etilic și apă distilată
în concentrație de 10-15 %. S-a optat pentru folosirea bisturiului la pete de
consistență grasă și a bețișoarelor subțiri pentru lacunele foarte mici.
Completarea lacunelor stratului pictural. Pentru completarea lacunelor
stratului pictural prin chituire într-o tehnică compatibilă cu cea originală în vederea
intervențiilor de reconstituire a stratului pictural, a fost necesară în prealabil
pregătirea zonelor lacunare. Această operație de curățare și degresarea a suprafe
țelor s-a realizat prin metode fizico-chimice cu o soluție de alcool etilic 30% și apă
distilată, urmărindu-se respectarea marginilor lacunelor. In urma curățării s-au
evidențiat și alte lacune care nu erau foarte vizibile înaintea acestei operații.
Orificiile de zbor au fost obturate de asemenea în etape succesive; în prima
etapă s-au introdus în profunzime câlți înglobați la cald în soluție de clei de oase cu
ajutorul unei sonde. în etapa următoare, orificiile au fost completate la nivel cu chit
din soluție de clei de pește 10% și praf de cretă purificat, aplicat cu spatula. în
vederea reconstituirii formei inițiale a stratului pictural, s-a efectuat o chituire
stratificată a zonelor lipsă (lacune), inclusiv a zonei completate cu lemn nou.
Chituirea s-a efectuat în etape succesive cu același chit din etapa precedentă, prepa
rat din materiale compatibile cu tehnica originală de execuție, reversibile și neutre
din punct de vedere chimic. înainte de a se trece la distribuirea chitului pe zonele
lacunare, s-a pensulat soluție de clei de pește, pe toate lacunele, în vederea creării
unei bune aderențe a chitului la suportul de lemn. Completarea propriu-zisă a lacune
lor a constat în aplicarea prin pensulare a unui lapte de chit, după care, succesiv, în
funcție de profunzimea lacunelor, s-au aplicat straturi mai consistente de chit, prin
pensulare sau spatulare, până la nivelul stratului pictat. După chituire, zonele au
fost finisate prin șlefuire umedă cu dop de plută, scopul final al acestor operații
fiind refacerea nivelului original al stratului pictural în vederea integrării cromatice
prin retuș diferențiat.
Completarea cromaticii prin retuș diferențiat. în vederea atenuării
contrastului dintre zonele chituite de culoare albă și pictura originală, s-a realizat o
intervenție de integrare cromatică prin retuș diferențiat în funcție de suprafața și
tonul local al lacunei. Pentru orificiile de zbor cât și pentru lacunele foarte mici, s-a
folosit metoda punctiformă „ritocco”, pentru zonele care permit refacerea imaginii
pe bază de repere originale s-a folosit metoda „tratteggio” iar pentru restul zonelor
mari, Iară martori originali s-a folosit metoda „velatura”, laviu aplicat într-un ton
neutru. Pe parcursul operațiilor s-a urmărit realizarea unui ansamblu cromatic
unitar, evitarea contrastelor stridente și identificarea prin vizualizare simplă a
zonelor retușate. Materialele folosite au fost: culori pe bază de apă (acuarelă) și
pensule foarte fine, astfel încât s-au respectat principiile reversibilității și lizibilității
intervenției.
Peliculizare de protecție finală. Vernisarea finală este ultima etapă din
operațiile de restaurare efectuate. Având în vedere că pictura inițială nu prezenta
peliculă de protecție, aceasta a fost realizată ulterior restaurării cu rol de protecție a

Restaurarea icoanei „ Maica Domnului cu Pruncul ” 437
picturii originale, cât și a intervențiilor efectuate. Aceasta a constat în aplicarea pe

suprafața pictată, a unui material peliculogen într-un strat foarte subțire și uniform
distribuit de vemis. S-a impus ca verniul utilizat să fie cât mai discret pentru a
elimina contrastul prea evident produs de coeficientul diferit de refracție al luminii,
în acest scop am preparat o soluție de concentrație mică ( 5-7%) de vemis, formată
dintr-un amestec omogen de două substanțe, o rășină naturală, în cazul de față
mastic și un solvent organic și anume esența de terebentină, la care s-a adăugat
puțină ceară de albine pentru un efect de mat. S-a optat pentru un vemiu natural,
deoarece peliculele de rășini naturale rămân elastice timp îndelungat, chiar și când
conțin o cantitate mică de solvent, iar avantajul acestora este că nu-și schimbă
aproape deloc culoarea prin expunerea la lumină și sunt rezistente în timp. Masticul
este o rășină produsă de arborele Pistachia Lentiscus ce crește în insulele arhipe
lagului grecesc. Prepararea verniului s-a realizat prin introducerea cantității de
rășină necesară într-un săculeț, care la rândul lui a fost scufundat într-un vas cu
esență de terebentină astfel încât solventul să îl “îmbrace” integral astfel rezidurile
fiind reținute în sac. La acest amestec, s-a adăugat ca plastifiant o cantitate mică de
ceară care asigură lucrării un aspectul de mat, necesar în cazul de față pentru a
conserva aspectul estetic al picturii originale (tempera slabă). Pentru efectuarea
acestei ultime operații a fost necesară îndeplinirea câtorva condiții elementare de
igienă și asigurarea unui microclimat stabil cu o temperatura între 20 - 25°C și UR
scăzută pentru a permite stratului de vernis să se usuce complet. Aplicarea verniu
lui s-a iacul prin pensulare, într-un strat subțire cu revenire locală ulterioară,
plimbând pensula de la stânga la dreapta, apoi de sus în jos, privind în lumină
razantă, până la uniformizarea completă a acestuia. Această intervenție respectă
atât principiu al compatibilității cât și pe cel al reversibilității, este ușor de identi
ficat la lumină UV, se îndepărtează cu amestecuri de solvenți organici adecvați și
urmărește în final unitatea cromaticii de ansamblu a imagini pictate.
Recomandări de păstrare a lucrării. Pentru a conserva lucrarea și a
încetini procesul de degradare a icoanei, se va ține cont de următoarele condiții de
microclimat, ambalare, transport și manipulare:
Umiditatea relativă (UR) optimă între 50-65 %.
Temperatura optimă între 18 - 22/24 °C.
Lucrarea va fi ferită de razele solare și de orice altă sursă de căldură
excesivă.
Sursa cea mai potrivită de iluminat este lumina incandescentă și să nu aibă
mai mult de 75 W.
în cazul care lucrarea trebuie transportată, acesta va fi ambalată corespun
zător în folie cu bule (antișoc), și intr-o cutie de carton special confecționată pe
măsura lucrării.
Manipularea se va face cu grijă fără a supune lucrarea unor șocuri meca
nice dăunătoare.

SELECȚIA EFECTULUI FOIȚEI DE AUR
Malviné MOCENCO
The Selection of the Gold Foii Effect
The solving of the issue chromatic integration of the existing gaps in

areas with gold foii will be, using three colours (yellow, red and green). These
colours by juxtaposition and using the techniques tratteggio and rittocco will
restore the gold effect.
It will proceed similarly in the case of silver foii, selecting an appropriate
colour rangé. The retouching in tratteggio can be achieved by form, the line
texture do not contradict the volumes and their organic rhythm.
Keywords: gold foii, retouch on form, techniques tratteggio and rittocco
Inalterabil, aurul simbolizează la creștini, viața cea veșnică și credința.

Strălucirea sa metalică reflectă lumina soarelui și flacăra lumânărilor, intensificând
culorile din jur, prin jocul unui contrast, care produce o armonie sublimă.
„Toate reprezentările iconice apar în marea de aur a harului, scăldate de
șuvoaiele luminii divine”(Florenski, 1994: 216). Oricare ar fi frumusețea pe care ar
putea s-o îmbrace celelalte culori, aurul soarelui rămâne “culoarea culorilor și
minunea minunilor”.
Acesta se află oriunde este exprimată participarea la viața dumnezeiască,
îndeosebi la nimburi, însă și pe veșminte, vase sfinte și evanghelii. Veșmintele lui
Hristos sunt adesea acoperite cu hașuri de aur, simbol al divinității sale (Sendler,
2005: 183).
Rezolvarea problemei lacunelor existente pe o suprafață care prezintă foiță
de aur nu se poate face aplicând o nouă foiță, pentru că ar rezulta un fals.Se va
opera însă printr-o intervenție pe care o vom defini “selecție de aur”.
Suprafețele chituite vor fi integrate cromatic în funcție de natura lor,
folosind trei culori pure - galben, roșu și verde (obținut din galben și albastru)
(Casazza, 2003: 11). Astfel, suprafețele mici chituite vor fi integrate în rittocco,
tehnică ce se caracterizează printr-o multitudine de puncte juxtapuse, modelate în
tente mai reci și mai calde, mai închise și mai deschise.
Suprafețele chituite, de dimensiuni mai mari, vor fi integrate în tratteggio
(sistem de liniuțe verticale, paralele, diferențiate atât valoric cât și caloric). Culorile
descompuse în tonuri de bază, se recompun optic pe suprafața chitului. Acest
sistem de hașuri, bazat pe principiul diviziunii tonurilor, are un dublu rol, să
distingă retușul de original și să împiedice, prin caracterul său mecanic, orice
expresie personală a restauratorului. Astfel, lacunele vor fi integrate prin juxtapu
nerea a trei trame de liniuțe folosind galben, roșu și verde. Pentru o cât mai mare
apropiere a efectului foiței de aur de structura originală, trebuie să rezulte folosind
cele trei culori, un brun fin transparent. Galbenul, din prima țesătură, va fi ales nu

Selecția efectului foiței de aur 439
dintre pământuri (ocru galben, pământ de Siena), ci vom folosi un galben de India
- o culoare foarte intensă, transparentă, translucidă, care suportă bine un eventual
amestec cu un brun, care și el va fi transparent. Acest amestec va fi făcut oportun,
în sensul de a atinge deja un prim efect de identitate cu originalul, gândit împreună
cu ce va urma, raportat la observația globală a suprafeței aurite. Acest fapt implică
o evaluare cromatică corectă a originalului, o stabilire minuțioasă printr-o analiză
justă în ceea ce privește intensitatea, valoarea, caloria tonurilor și a tentelor. în
opoziție cu realitatea fizico-chimică a culorii este realitatea psiho-fizică, în care
rezidă, de fapt, efectul cromatic.
Peste acest prim efect cromatic se vor aplica alte două straturi - roșu și
verde, al căror rol este să vibreze și să moduleze fondul galben. Modularea, în sensul
optic, se va face folosind „tușa divizată”. Odată aplicată țesătura primului strat de
culoare, galben, se va continua cu o țesătură roșie, urmărind să vibrăm și să exaltăm
primul strat care, singur, nu ar fi reușit să transmită toate vibrațiile efectului de aur.
Al treilea strat va fi constituit dintr-o tramă de liniuțe verzi, care va contribui
împreună cu celelalte două culori la transmiterea transparenței verzui, care este însăși
natura fizică a aurului tras în foițe. Dacă aspectul colorației aurului original este într-
adevăr galben curat, intervenția va exclude obținerea senzației de brun.
în cazul unui aur decorat, acoperit cu un glasiu colorat, cele trei culori
utilizate la realizarea retușului pot avea în compoziție un dozaj din culoarea deco
rului. Astfel, intensitatea culorii va fi derivată din suma culorilor efectului de aur,
plus culoarea decorației.
„Metodologia selecției „efectului de aur” este valabilă și pentru argintul
„meccat” (verni galben-auriu transparent, care acoperă argintul, pentru a da efectul
de aur) sau pentru argintul simplu. în aceste cazuri, alegerea pigmenților va fi la
argintul aurit la fel ca la metoda propusă pentru aur, in vreme ce la argintul curat,
va trebui obținut un efect grizat, fiind nevoie să utilizăm un bleu, un albastru bine
ales” (Casazza, 2003: 15).
Retușul în tratteggio poate fi realizat și pe formă, iar reușita depinde în
acest caz de o și mai mare măiestrie a restauratorului. Liniile vor fi verticale dacă
hașura se află pe un fond plan, neted, simplu; vor avea o desfășurare circulară când
integrarea se va face de exemplu pe o aureolă; vor fi oblice, când lacuna se află pe
o cută, pe faldul unui veșmânt, vor fi orizontale, când lacuna s-a ivit pe o cornișă
sau bază orizontală (de susținere). Dacă intervenția va fi executată pe suprafața
unei sculpturi (sau ramă sculptată), plasticitatea originalului va fi aceea care va
ghida restauratorul, care de fiecare dată va armoniza modelarea cu mișcarea
planurilor, fără a lăsa să cadă intervenția în inestetice pauze plastice sau în supra
fețe arbitrar variate. Va fi, deci, necesară o continuă analiză a formei, pentru a
păstra „ordinea” existentă în opera originală.
Micile fragmente de original trebuie să se lege fără aparente întreruperi,
astfel fiind soluționată unitatea de ansamblu a imaginii. Un astfel de mod de opera
re nu elimină lacuna în sine, dar vine să facă tolerabil efectul negativ al pierderii și
să anuleze dezordinea cromatică existentă. Lacuna rămâne semnalată și documen
tată, făcând posibilă conviețuirea cu originalul.

440 Malviné Mocenco
Integrarea nu trebuie să aibă o putere expresivă autonomă, ca o operă de

artă creată de restaurator, ci să fie subordonată expresivității operei originale pe
care o restaurează. Intervenția noastră nu trebuie să schimbe efectul general, ci să
fie în raport, în acord, cu originalul, căci, „lucrul cel mai grav nu este constituit de
ceea ce lipsește, ci de ceea ce în mod nepotrivit se adăugă” (Brandi, 1997: 50).
Lista fotografiilor
Foto 1 - Icoana “Sf. Nicolae” (detaliu) - Integrare cromatică în tehnica tratteggio
Foto 2 - Icoana de la catapeteasma Mănăstirii Probota (detaliu) - înainte de integrarea
cromatică
Foto 3 - Detaliu după integrarea cromatică în tratteggio - retuș pe formă
Foto 4 - Detaliu după integrarea cromatică în tratteggio - retuș pe formă
Foto 5 - Icoana de la catapeteasma Mănăstirii Probota (detaliu) - după integrarea
cromatică în tratteggio (retuș pe formă)
Foto 6 - Icoana de la catapeteasma Mănăstirii Probota (detalii) - după integrarea
Foto 7 - Icoana de la catapeteasma Mănăstirii Probota (detalii) - după integrarea
BIBLIOGRAFIE
BRANDI, Cesare
1996 Teoria restaurării, Ed. Meridiane, București.
CASAZZA, Omella
2003II restauro pittorico, Nardini Editoré.
FLORENSKI, Pavel
\99A Iconostasul, Ed. Anastasia, București.
SENDLER, Egon
2005 Icoana, chipul nevăzutului, Ed. Sophia, București.

Selecția efectuluifoiței de aur 441
Foto 1
Fig. 2 Fig. 3
Fig. 4 Fig. 5

442 Malviné Mocenco
Fig. 6
Fig. 7

LADĂ DE ZESTRE PICTATĂ.
Problematica consolidării și conservării
Ioan BUTNARIU
Dowry Painted Chest.

The Issue of the Consolidation and Conservation
The painted chest shows various types of damage, from biological attack,
inadequate locking systems to damage of painting layer. I approached the issue of
removal improper interventions, cleaning, disinfection and consolidation of
unpainted parts. Strengthen of the legs and chest base were made by doubling with
treated plate wood. Conservation and restoration of cultural property are two
actions that involve in-depth technical knowledge and scientific cadence.
Keywords: painted chest, biological attack, improper intervention, fragilized
wood, restauration, conservation.
în amenajările caselor țărănești de odinioară se găsea o piesă de mobilier

cu denumirea de „ladă de zestre” și dimensiuni aproape standardizate, care adăpos
tea zestrea miresei și uneori hainele proprietarilor locuinței. Obiectul nu putea fi
trecut neobservat deoarece ocupa un spațiu destul de mare din încăpere. Acesta este
și motivul pentru care trebuia să arate bine, să se încadreze estetic cu restul obiec
telor care ornamentau încăperea și să fie în același timp și practic.
Lăzile de zestre din casele de odinioară erau confecționate cu precădere din
lemn, acesta fiind un material ușor de modelat. De multe ori erau doar băițuite sau
unse cu ulei (pentru a se închide porii) sau lăsate nevopsite pentru ca timpul să-și
pună singur amprenta sa și să le modifice culoarea.
în Transilvania mobilierul pictat a fost introdus probabil de sașii coloni
zatori și este asemănător cu cel din sudul Germaniei având densitatea decorului de
pe mobilierul maghiar. Laleaua și trandafirul, în diferite stadii de înflorire, grupate
în buchete și ghirlande sunt prezente frecvent pe acest mobilier, într-o policromie
fermecătoare.
Având în vedere vechimea lor, aceste piese de mobilier necesită frecvent
intervenții de restaurare și conservare. Documentația și operațiile de restaurare
executate sunt reprezentative pentru acest mobilier specific zonei transilvănene.
Metodologia generală trebuie adaptată în funcție de caracteristicile specifice și
starea de conservare a fiecărui obiect în parte (Moldoveanu, 1999: 188). Lada de
zestre (din colecție particulară) care face obiectul acestui studiu, prezintă mai multe
tipuri de probleme (fig.la). Lada are o formă paralelipipedică cu partea frontală
pictată.
Am abordat în prima etapă problematica curățirii și consolidării zonelor
nepictate cu atac de carii, completarea părților deteriorate, îndepărtarea unor cuie
metalice provenite din reparații „ulterioare” ale sistemului de închidere, precum și a
conservării lemnului nevopsit (Sandu, 1997: 132).

444 Ioan Butnariu
Lada de zestre prezenta inițial două tipuri de închidere, unui cu cheie și

unul tip zăvor. în zona închiderii cu cheie, existau patru cuie din fier corodate bătute
inestetic, transversal în lemnul pictat, pentru a prinde mecanismul de închidere al
lăzii (fig. 2 a,b). Lateral spre dreapta exista o bucată din metal îndoit pentru
prinderea clemei de zăvorâre. S-a decis ca lada să rămână cu un singur sistem de
prindere, cel cu cheie și în consecință al doilea sistem de prindere a fost îndepărtat,
precum și cuiele de fier prinse inestetic și mecanismul de la sistemul de prindere cu
cheie (fig.3a,b). Mecanismul de închidere cu cheie, din fier, care prezenta oxizi și
hidrați ai fierului a fost curățat separat prin periere mecanică pentru îndepărtarea
produșilor de coroziune și impregnare cu Paraloid B72 10%, diluat în amestec de
solvenți (***,1993: 34). După uscare mecanismul a fost fixat cu șuruburi pe spatele
părții frontale (fig. 3 c).
Pe capacul, și picioarele lăzii sunt zone care prezintă urmele unui atac
biologic produs de carii, după tipul și mărimea canalelor, cariile au fost din specia
anobium punctatum, lăsând în urma lor un lemn fragilizat. Picioarele prezintă degra
dări ale suportului, fragilizări, fragmente lipsă mai ales la piciorul stâng din spate,
atac de insecte xilofage cu intensitatea de 7-15 orificii de zbor pe 100 cm2 (fig. 4a).
„Protecția lemnului” constă în tratarea acestuia cu substanțe care pătrund
adânc, distrug insectele și ciupercile. Dacă lemnul este tratat cu substanțe care nu
distrug acești dăunători ci protejează numai împotriva umezelii sau a prafului,
vorbim doar de „înnobilare”.
Curățirea suprafețelor nepictate a fost realizată cu o soluție apoasă de 30%
alcool etilic, 1% amoniac și detergent neionic. Suprafețele au fost frecate ușor cu
tampoane de vată îmbibate în soluția de curățire îndepătând impuritățile prin șterge
re cu tampoane uscate. Impuritățile puternic aderente au fost îndepărtate cu bistu
riul. Dezinfecția zonelor nepictate s-a efectuat cu o substanță ignifugă și antiseptică
transparentă (IGNIS AP).
în zonele nepictate care au prezentat atac de carii am efectuat o consolidare
cu rășină acrilică (Paraloid B 72) prin injectare cu seringa a unei soluții de 5% a
rășinii în acetonă, iar în zonele mai fragilizate s-a folosit o concentrație de 10%. In
final toate zonele nepictate ale lăzii au fost pensulate cu soluție de Paraloid B72, în
concentrație de 5% (Bucșa, 2008: 279).
Picioarele lăzii de zestre au fost dublate cu lemn de brad, tratat cu soluție
ignifugă și peliculizat cu Paraloid B72 (fig.4b, c). Pe fundul lăzii au fost fixate
traverse din lemn de brad tratat iar părțile completate au fost integrate cromatic cu
baiț în zonele vizibile.
Conservarea are caracter preventiv, creând condițiile optime de păstrare a
obiectelor, asemănătoare cu măsurile de igienă generală, aplicate de oameni pentru
a evita îmbolnăvirea și răspândirea bolilor. Restaurarea are scop curativ, încercând
să înlăture bolile sau să prelungească viața unor obiecte îmbătrânite de vreme, iar în
unele cazuri să combată deteriorările accidentale. Spre deosebire de restaurare, care
în unele cazuri poate fi parțială, conservarea are caracter general. Conservarea și

Ladă de zestre pictată 445
restaurarea sunt două acțiuni legate strâns între ele, care implică cunoștințe aprofun
date de tehnică și mult tact științific (Moldoveanu, 1999: 27).
Două principii esențiale stau la baza întregii activității de păstrare a bunu
rilor culturale în toată lumea. Ele trebuie aplicate cu consecvență pentru ca gene
rațiile de azi să nu-și asume răspunderi și riscuri mult prea mari față de urmașii lor.
în primul rând, conservarea are prioritate asupra restaurării și în al doilea
rând cercetarea interdisciplinară (fizică, chimie, biologie) este esențială pentru
conservarea bunurilor de cultură. Numai pornind de la aceste două principia
fundamentale se vor face pași înainte în domeniul păstrării patrimoniului național.
BIBLIOGRAFIE
***, 1993 “Norme de conservare a bunurilor care fac parte din patrimoniul
cultural”, Ed. Museion.
BUCȘA, Cornel
1981 Metode de conservare și restaurare a lemnului, seria muzee, nr. 10, 55-60.
BUCȘA, Livia- OLARU, Valer-NICHITA, Johana
2008, Restaurarea unei piese de mobilier pictat, Studia Universitatis Cibiniensis,
Series Historica, voi. 5, 279-289.
MOLDOVEANU, Aurel
1999 Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ministerul Culturii, Centrul
de Pregătire și Formare a Personalului din Instituțiile de Cultură, București.
SANDU, Ion - MUSTAȚĂ, Mariana
1997 Știința, Tehnica și Arta Conservării și Restaurării Patrimoniului Cultural,
Editura Universității „1.1. Cuza”, voi. I, Iași.
V1NT1LĂ, E.
1978 Protecția lemnului și a materialelor pe bază de lemn, București, 260-275.
Legenda figurilor
Figura 1. Lada de zestre pictată, a - înainte de restaurare; b - după restaurare.
Figura 2. Sisteme de prindere inestetice: a - cârlig din fier îndoit; b - cuie de fier bătute
transversal în lemnul pictat.
Figura 3. Restaurarea sistemului de prindere cu cheie, a - îndreptarea cuielor din fier,
b - desfacerea mecanismului de închidere, c - montarea mecanismului de
închidere cu cheie, restaurat și conservat.
Figura 4. Piciorul lăzii de zestre, a - înainte de consolidare, b - croirea materialului de
consolidare, c - prinderea materialului de dublare.

446 Ioan Butnariu
Fig. lb

Fig. 3a Fig. 3b
Fig. 3c
Fig. 4a

448 Ioan Butnariu
Fig. 4b
Fig. 4c

DISCUȚII, RECENZII, NOTE DE LECTURĂ

Iordan Datcu, Miscellanea etimologica București, Editura Saeculum I. O., 2010,
599 p.
Este titlul recent apărutului volum al reputatului nostru antropolog, Iordan Datcu.
O lucrare masivă, care cuprinde cronicile, comentariile, analizele mai tuturor cărți
lor din domeniul culturii populare publicate în spațiul cultural al vorbitorilor de limbă română.
Unele texte datează din deceniile șapte și opt, dar marea majoritate sunt materiale
apărute în ultimii ani, timp în care autorul s-a dedicat cu un devotament exemplar, aș spune
cu eroism, consemnării realizărilor editoriale din sfera etnologiei, recuperării unor perso
nalități a căror operă riscă să fie dată uitării și, nu în ultimul rând, integrării în cultura națio
nală a contribuțiilor confraților din Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei și Maramu
reșului. O discuție atentă se cuvine fiecăreia din ideile directoare ale cărții. Este ceea ce
intenționăm să facem, dedicând prima parte a acestui comentariu, contribuțiilor pe care
autorul le aduce la cunoașterea ținuturilor de dincolo de Prut.
Folclorul Basarabiei, ca și al celorlalte ținuturi de la est locuite de români, ne-a
rămas necunoscut o jumătate de veac. Ocazional, mai aflam de existența câte unei colecții
de cântece narodnice, tipărită în alfabet chirilic, din care lipseau întotdeauna colindele,
descântecele, dar și baladele sau cântecele istorice, nu fiindcă nu existau, - aveam să desco
perim, - ci doar fiindcă erau expresia unor „obiceiuri vechi” care, deci, trebuiau eliminate.
Găseai msăfoliclor moldovenesc dinperiodu sovietic, în care se aflau din belșug referințele
la viața norocoasă a truditorilor din Moldova.
Se adăugau la aceasta altfel de vești rele, unele tragice. Știrea dispariției, în 1940,
la scurt timp după ocuparea provinciei, a lui Petre V. Ștefanucă, sociolog, folclorist, direc
tor din 1939 al Institutului Social Român din Basarabia, unul dintre spiritele nobile, produs
al acestor ținuturi, ajunge în țară îndată după izbucnirea războiului. împrejurările în care s-a
produs însă moartea lui aveau să devină publice mult mai târziu. A fost necesară pentru
aceasta investigația lui Grigore Botezatu și Andrei Hâncu. Rezultatele ei au fost publicate
abia în 1991, în introducerea la volumul Petre V. Ștefanucă, Folclor și tradiții populare, I-
II, Chișinău. Așa aflăm că după ocuparea sovietică cercetătorul a fost acuzat de a fi aghent
al imperialismului românesc, românofil, antisovietic, antisocialist, fascist, antisemit,
obiectivist. Oricare din acuze echivala cu condamnarea la moarte. Este de altfel pedeapsa la
care este condamnat, comutată apoi în zece ani de închisoare, pentru a se încheia scurt timp
după aceea cu decesul într-un lagăr de muncă silnică pentru deținuții politici (ispravitelno -
trudovaia kolónia) din R.A. Tătară, la 12 iulie 1942. întregul efort de dezvinovățire în
cursul procesului care a avut loc s-a dovedit de prisos. Foștii lui colegi au depus mărturie
care confirma cu prisosință acuzațiile. Un rol cu deosebire lamentabil l-a jucat șeful
sectorului de limbă și literatură moldovenească de la Institutul de istorie, economie, limbă și
literatură de pe lângă Sovietul Comisarilor narodnici al R.S.S. Moldovenească, un anume
l.D. Ciobanu. într-un moment în care Ștefanucă milita în favoarea limbii literare și păstra
rea scrierii cu litere latine, acesta publica în replică un text din care cităm doar câteva rânduri:
Ei pe sub masca de șrift latin îngunioșăsc limba moldovenească cu cuvinte și întorsături
neînțelese și străine norodului nostru. De-o vorbă : în loc de șias, gazetă, ajuns, întâmpla
re, plată pune: oră, ziar, succes, caz, salariu ș.a.m.d. Dar lor spurcaților nu le-a sporit, n-
auputut să-și îndeplinească gândurile lor mârșave. Mulți ani mai târziu, în 1989, același va
publica un articol, Cuvânt despre Petre Ștefanucă, în care se va erija în apărător al învăța
tului pe care l-a însoțit cu atâta entuziasm spre ghilotină. Vezi în acest sens alături de artico
lul lui I. Datcu, Un martir din Basarabia, textul „Iată cum am pierdut un savant de o mare

452 Augustin Mocanu
cultură ”, din volumul Vămile grave (Editura Univers, București, 1999) de Sanda Golopenția.
Soarta altora nu a fost cu mult diferită. Gh. V. Madan, un alt folclorist basarabean,
susținător al învățământului în limba națională, a avut de suferit prigoana poliției țariste. în
condițiile în care procesul de deznaționalizare dura de aproape o sută de ani, un articol ca
cel publicat în 1907 de Madan în revista Moldovanul, în care afirma că noi n-avem dreptul,
nu ne lasă inima să ne lepădăm de ea (de limba română -n.n.) căci lepădându-ne de limba
părintească de neamul nostru ne lepădăm, nu putea rămâne fără ecou. în urma acestei luări
de poziție, Gh. V. Madan este silit să treacă Prutul în România, unde va urma studiile la
Conservatorul de artă dramatică și unde își va publica colecțiile de folclor, doar pentru a
ajunge din nou în vizorul autorităților rusești, de data asta sovietice. Agenții NKDV- ului îl
interoghează în 1940 asupra poziției lui naționaliste. Folcloristul reușește pentru moment să
evite arestarea și să se refugieze pentru a doua oară în România, unde va muri câțiva ani
mai târziu. O șansă mai bună a avut Tatiana Gălușcă - Cârșmariu, care a plecat la timp în
România, unde și-a putut continua opera de cercetare. Din informațiile culese de ea aflăm
că Miorița se cântă la priveghiul și înmormântarea unui cioban. Obiceiul de a boci
ciobanii la stână îl au și mocanii din Basarabia. Este consemnarea unei practici arhaice
conservate până aproape de zilele noastre în spațiul printre Prut și Nistru.
Situația nu a fost diferită în Transnistria, unde a activat, până la refugiul în
România, Nichita Smochină, cel mai însemnat cercetător al culturii populare din zonă.
Plecarea s-a produs după ce revista pe care o scotea și-a încetat apariția, iar el a fost declarat
persona non grata. Lucrările pe care le publicase până atunci au fost interzise și scoase din
circulație. Așa se face că prima culegere nouă și serioasă de folclor transnistrian, Folclor
românesc de la est de Nistru, de Bug, din nordul Caucazului, (Chișinău, 1,2007,11,2009), a
apărut abia recent prin grija lui Grigore Botezatu, Mariana Cocieru, Tudor Colac și Ana
Graur, cu ajutorul unui număr impresionant de colaboratori. Iordan Datcu observă că
lucrarea cercetătorilor de la Chișinău s-a făcut sub presiunea unei urgențe, sub presiunea
unor factori destructivi care au acționat îndelungată vreme asupra creației populare a
românilor transnistrieni. între aceștia, Tudor Colac, unul din coautorii culegerii, mențio
nează izolarea totală de orice contacte cu țara de origine, presiunea lingvistică și culturală
ucraineană, deznaționalizarea și asimilarea la o cultură străină dominantă. în aceste condiții
este un adevărat miracol supraviețuirea peste generații a unui segment semnificativ de
tradiții și manifestări spirituale tradiționale.
Același fenomen, în forme egal de brutale, se petrece în nordul Bucovinei și al
Maramureșului. Ocupanții acestor teritorii au ras de pe fața pământului sate întregi, au
deportat, transmutat, masacrat, parte a populației și i-au lipsit de drepturi pe cei care au
rămas, interzicându-le reprezentarea în parlament, școlarizarea și exprimarea în scris în
limba maternă. Timp de decenii nu a fost publicată o singură colecție de folclor din această
zonă. O primă culegere, din deceniul nouă, este datorată cineastului Dumitru Covalciuc, dar
volumul care va acoperi golul de informație de o jumătate de veac este Folclor din Țara
Fagilor, alcătuit de un colectiv impresionant din care au lacul parte Nicolae Băieșu, Grigore
Bostan, Grigore Botezatu, Ion Buruiană, Vasile Chisăliță, Victor Cirimpei, Dumitru Covalciuc,
Iulian Filip, Andrei Hâncu, Efim Junghietu, Sergiu Moraru (Chișinău, Ed.Hyperion,1993).
Așa cum remarcă Iordan Datcu, numai doi din alcătuitorii lucrării ( Grigore Bostan și
Dumitru Covalciuc) sunt bucovineni; toți ceilalți sunt din Basarabia. Și, pentru a ilustra
natura relațiilor dintre etnicii români și autoritățile de la Kiev, se cuvine să spunem că
lucrarea nu a putut apărea la Cernăuți, ci Ia Chișinău. în pofida îndelungatului efort de

deznaționalizare, documentele culese dovedesc că folclorul din nordul Bucovinei și

Maramureșului este parte integrantă a culturii populare românești. Supraviețuirea tuturor
formelor de cultură tradițională a devenit, cum observă și prefațatorul ediției, poetul
Arcadie Suceveanu, o formă de rezistență împotriva politicii opresive a ocupantului.
Cercetarea folclorului de la est de Prut are o tradiție veche. Vârful de lance, T.T.
Burada, a fost urmat la scurtă vreme de studiile lui Nichita Smochină, Ion Halippa, Alexei
Mateevici, Gh. V. Madan, Ecaterina Nemirovschi, Vasile Popovici, Al. Boldur, pentru ca în
perioada interbelică atât monografiști locali, cât și membri ai Școlii sociologice de la
București să participe la cercetări în câteva sate basarabene. în anii războiului, studiul
condus de Anton Golopenția, consacrat românilor de la est de Bug produce și o culegere de
folclor. Un început promițător, urmat apoi de o jumătate de secol de tăcere și de
contrafaceri, încât aveai motive serioase să te întrebi dacă mai este posibilă o revenire la
studiul obiectiv al fenomenului tradițional. Și iată, atât la Chișinău, cât și la Cernăuți și
Balta, apare o generație nouă de teoreticieni, culegători și analiști dedicați acestui domeniu.
La cei deja amintiți să mai adăugăm numele lui Sergiu Moraru, Lilia Hanganu, I. Buruiană,
Maria Mocanu, Alexandru Dánul, Valentina Mihailiuc-Onofriescu, alții încă. Toți aceștia
fac parte din grupul larg al cercetătorilor culturii populare românești. Cu un desăvârșit simț
al previziunii, Iordan Datcu i-a inclus pe cei mai mulți în ultima ediție a Dicționarului
etnologilor români.
în cuprinsul volumului cu acest titlu, pe care îl prezentăm în continuare cititorilor
interesați de studiile de cultură populară, Iordan Datcu acordă un spațiu aparte docu
mentelor - epistole, declarații, - aparținând unor cărturari ai generației dinainte, stinși acum
din viață. Textele, incluse într-un capitol distinct, ne dezvăluie natura relațiilor dintre oameni,
speranțele câte le aveau, greutățile cărora le făceau față și, nu în cele din urmă, tensiunile
epocii.
O parte însemnată a corespondenței provine de la Gh. Vrabie. Așa cum se știe,
după încheierea războiului, revenit de la studiile încheiate în Germania, Gh. Vrabie înfiin
țează în 1945 Cercul de studii folclorice, la care invită pe toți specialiștii din țară. în cursul
întrunirilor pe care le preconiza, aceștia aveau să-și prezinte cercetările, urmând ca lucrările
să fie apoi publicate în volume colective. O bună parte a celor invitați răspund pozitiv și iau
parte la dezbateri. Se numără printre ei G. Breazul, I.C. Chițimia, P.Caraman, Maria Golescu,
l.A. Candrea, Ștefania Golopenția, R. Vulcănescu, Tr. lonescu-Nișcov, O. Papadima, D.
Șandru, V.Voiculescu, R. Vuia, Emest Bemea, Apostol D. Culea, Al. Dima, alții încă. Cei
mai mulți dintre folcloriștii aflați departe de capitală, cărora Gh. Vrabie, devenit secretar al
grupului, le cere colaborarea, printre ei A.Gorovei, G.T. Kirileanu, D. Furtună -, se
mulțumesc să subscrie la inițiativa confratelui lor. Deplasarea la București în vederea
participării la o întâlnire științifică le apare de neconceput. Unul din corespondenți, profesor
universitar cu vechi state de serviciu, își exprimă îndoiala că va putea lua parte la întrunire
din cauza ingreunării călătoriilor, a enormei urcări la tariful trenurilor și a greutăților cu
alimentația, drept care solicită să-i fie rambursat drumul. Un alt profesor universitar evocă
și el spezele excesive de călătorie la București. Posibilitățile de comunicare și de informare
sunt îngreunate de lipsa publicațiilor și de difuzarea defectuoasă a celor existente. Un
cercetător respectabil ca Traian Gherman crede că lucrările științifice încheiate riscă, în
acele zile de frământări sociale, să rămână nepublicate. Temerea este exprimată la aflarea
veștii că publicația Cercetări folclorice a fost suspendată după primul număr apărut. Un alt
folclorist, Ion Diaconu, încearcă zadarnic ani de zile să întocmească un volum dedicat lui
Ov. Densusianu. Cei care scriu emit opinii despre apropiații lor, își dezvăluie intențiile, unii
dintre ei, ca prietenul Nicolae Bot, configurează proiecte editoriale care nu se vor realiza

454 Augustin Mocanii
din motive ce nu țin de competența lor, sau folosesc prilejul pentru a face bilanțul
impactului pe care l-au avut în meserie.
Cel mai adesea gândim corespondența ca pe un dialog. Epoca în care au fost
trimise epistolele nu se supune acestei reguli. Avem doar scrisorile expediate, nu și pe cele
primite de destinatari. Ele dau glas neliniștilor privitoare la posibilitățile deschise studiului,
apăsări legate de greutățile vieții, de evoluția situației politice, acest din urmă aspect mai de
grabă prin eludarea referințelor la ceea ce se petrece în jur. Ce puteau răspunde cei care le
primeau, decât oferind o altă temere și o altă tăcere?
Ajuns la capătul drumului în viață, Gh. Vrabie își face și el bilanțul: Nu m-au
stăpânit niciodată ambiții nemăsurate. Am robotit numai în dreptul casei șiferestrei mele și
succesele care au venit, în cele din urmă, m-au prins în haina de lucru a fiecărei zile. Un
optimism robust m-a ținut în picioare în fața tuturor hărțuielilor ce nu m-au ocolit, în
noaptea comunistă.
într-un caz unic avem și un testament, cel a lui Tudor Pamfile, din folcloriștii
importanți ai primelor decenii ale secolului trecut, autor, între altele, și al celui mai complet
studiu de mitologie existent la vremea aceea. Este puțin cunoscut faptul că, după Unire,
Pamfile a fost trimis în Basarabia pentru a ajuta la impulsionarea culegerilor și studiilor de
folclor în provincia revenită în trupul țării. Acolo avea să-l surprindă moartea, în 1921, la
vârsta de 38 de ani. Simțind apropierea sfârșitului și în plinătateafacultăților mintale fiind, -
cum enunță -, își întocmește testamentul în care, în afara unei case și a unei modeste sume
de bani, lasă darurile de preț pe care le posedă, diverse pachete cu documente, Academiei
Române ca un semn mai mult de iubire pentru acest așezământ și ca o răsplată pentru
bucuriile ce mi-a adus.
Corpusul cronicilor care alcătuiesc volumul Miscellanea ethnologica dă măsura
prezenței autorului lor în presa din țară, interesul lui pentru ceea ce se editează în domeniul
culturii populare. Acesta își publică textele în mai toată presa literară din România și din
Basarabia. Numeroase articole sunt consacrate folcloriștilor generației care ne-a precedat (P.
Caraman, I. Diaconu, A. Fochi, Mihai Pop, O. Bârlea, O. Papadima, Gh. Vrabie, D.
Caracostea), oameni pe care i-a cunoscut ca redactor la una din cele mai prestigioase edituri
din țară, unde a contribuit la editarea operei lor, dar și culegătorilor ale căror texte au rămas
mai mult timp necunoscute, cum ar fi Ilie Constantinescu, Mihai Bălăianu, sau Grigore Crețu.
Un merit aparte al cărții este deschiderea spre arii în care antropologia culturală se
intersectează cu semiotica sau estetica. Unul dintre cei care se află în această zonă de
interferență este Ivan Evseev, al cărui volum, Jocurile tradiționale de copii, cercetează
folclorul copiilor din perspectivă semiotică. Jocurile și jucăriile au la bază un simbolism
ancestral, reîntâlnit adeseori în practicile magice ale adulților. Folosirea mingii, a cercului,
pot fi relativ ușor asociate cu practicile de divinizare a soarelui, așa cum cataligele vădesc
un străvechi substrat magic al călcării solului de primăvară de către un personaj mitic
întruchipândfertilitatea și forțele genezice ale naturii. Acest din urmă obicei este practicat
până în zilele noastre în unele zone din Africa.
Un loc cu deosebire important în cronicile pe care le publică îl ocupă culegătorii și
folcloriștii aflați la temelia studiilor de cultură orală. I. Datcu, consemnează împlinirea a
150 de ani de la nașterea lui luliu Zanne, cel care a publicat în zece volume masive cea mai
cuprinzătoare colecție de proverbe ale românilor. Și pentru a ne lămuri asupra pasiunii
pentru folclor a inginerului de la căile ferate, aflăm că tatăl lui, inginer și el, a avut pasiuni
similare, a colaborat și a fost redactor la publicații literare, a scris el însuși poezii și a tradus
texte poetice ale altora.

Articole comemorative sunt dedicate lui Moses Gaster, autorul primei lucrări de
sinteză asupra folclorului românesc, G. Dem Teodorescu, Dora D'lstria, Dumitru Stăncescu,
S. FI. Marian. Practic, nu există lucrare de seamă, nici autor cu contribuții remarcabile, care
să nu fie prezent în această lucrare. Și pentru a nu-i nedreptățit pe contemporanii aflați
departe de țară, dar apropiați sufletește de cultura ei, volumul cuprinde materiale analitice
care privesc lucrările unor Paul H. Stahl, Paul Petrescu, Ioana Andreescu, Florica Lorinț,
alții încă.
La capătul lecturii poți spune tară teamă de a greși că tot ce mișcă în spațiul
culturii populare românești se află sub ochiul scrutător al lui Iordan Datcu.
Constantin ERETESCU
Iordan Datcu, Miscellanea etimologica,

București, SAECULUMI. O., 2010,599 p
Autorul deschide masiva lui carte cu Argument, la începutul căruia declară:

M-am străduit săfiu, din 1966 încoace, cronicar al cărții de etnografie și folclor. Apoi
notează: N-am fost și nu sunt, firește, singurul care și-a asumat acest demers. După ce
enumeră o serie de nume de cronicari: Adrian Fochi, Ion Taloș, Ion Cuceu, Ion
Șeuleanu, Nicolae Constantinescu, PetruUrsache, Otilia Hedeșan etc, precizează că toți
au exercitat același oficiu, evident, fiecare în manieră proprie și cu accent pe una sau
alta din disciplinele etnologiei.
Materialul volumului este structurat în două secțiuni: I. Cronici. Articole, 156
de piese (pp.7-442) și II. Revelația documentelor, 20 de texte (pp.443-576). Despre
această problemă, Iordan Datcu spune: Am strâns în volumul de față, cronici, articole
și câteva seturi de scrisori primite de la o serie de personalități, acesteafiind, în opinia
noastră, contribuții la autodefinirea acestora, la cunoașterea opiniilor lor în varii
chestiuni.
Cartea a fost clădită filă cu filă vreme de 45 de ani. Ea s-a născut și a rămas
unitară, trăsătură definitorie susținută de apartenența tuturor subiectelor la domeniul
larg al etnologiei și de atitudinea, conștiința, simțirea, sistemul gândirii științifice și
metoda de cerecetare ale autorului care s-au constituit ca note caracteristice constante
ale activității sale de etnolog.
Eseurile care alcătuiesc volumul se caracterizează printr-o coerență strânsă,
rezultată din specificul fiecărui subiect tratat. Astfel, pe neobservate, cititorul este
introdus în sfera temei discutate, este informat suficient de bine pentru a putea înțelege
și recepta fără dificultate chiar și părțile mai dificile ale fiecărei piese și abia apoi este
îndreptat spre liman, deschizându-i- se perspectiva viitorului.
Materialele foarte variate ale cărții ni se înfățișează ca aspecte: când foarte vii
și concrete datorită informației bogate, diverse și proaspete pe care o difuzează, când ca
idei profunde, generalizatoare, extrase din fondul de bază comunicat. Din acest motiv
le putem apropia fără a greși de Dicționarul etnologilor români, ediția a IlI-a, 2006, în
relație cu care cronicile și articolele în discuție au funcția de material pregătitor și
exemplificativ.

456 Augustin Mocanu
Există o lungă serie de autori care s-au impus în câmpul etnologiei românești
prin importanța teoretică și practică a contribuției personale, constituind adevărate
repere de orientare a cercetării pe termen lung și prin rezultatele concrete obținute, care,
în timp, au devenit modele clasice de studiu. Despre această categorie de autori
deosebiți, Iordan Datcu a scris de mai multe ori și, de asemenea, numele și operele lor
au constituit mereu puncte de referință cu mare greutate în demersurile urmate. Printre
cei aleși se află: Vasile Alecsandri, Ovidiu Bârlea, Constantin Brăiloiu, Dumitru
Caracostea, Petru Caraman, George Călinescu,Ovid Densusianu, Mircea Eliade,
Adrian Fochi, Artúr Gorovei, Dimitrie Guști, B.P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Sim. Florea
Marian, Ion Muștea, Ovidiu Papadima, Mihai Pop, Ion Taloș, Gheorghe Vrabie etc.
într-o scrisoare din 26 oct. 1993, etnologul Paul Petrescu apreciază astfel
însemnătatea activității multiple a lui Iordan Datcu: Ce-ațifăcut Dvs. pentru etnografia
și folclorul românesc va rămâne ca o importantă piatră de temelie și mărturie în
istoria științifică românească a celei de a doua jumătăți a secolului al 20-lea, adică
anii în care s-a încercat cea mai sistematică și amplă anihilare a ființei nostre și a
spiritului românesc.
Prin tot ceea ce conține, această carte a d-lui Iordan Datcu aduce în fața
noastră un tablou vast al mișcării ideilor, al zbaterilor, al preocupărilor ardente în
împrejurări vitrege, uneori, și al rezultatelor, sprijinite pe muncă titanică și chiar pe
sacrificii, în domeniul etnologiei românești de pe la 1966 încoace, de aceea o
recomandîm cu căldură tuturor celor care se simt atrași de cultura noastră tradițională și
doresc să știe câte ceva despre ea.
Augustin MOCANU
Simion Florea Marian, Botanica poporană română, voi. I (A-F), Ediție critică,
introducere, repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate
antum/postum, text stabilit, indice informatori și bibliografie de Aura Brădățan,
Editura Mușatinii, Suceava, 2008,700 p.
Se observă la S.F1. Marian, încă de la începuturile activității sale de etnolog, o

abordare largă, cuprinzătoare atât a culturii populare, cât și a unor forme ale civilizației
tradiționale românești. în discursul său de recepție la Academia Română (12 martie 1882)
n-a vorbit despre sărbătorile la români, despre care va publica apoi o trilogie, nici despre
riturile de trecere, despre care, de asemenea, va publica o trilogie, ci despre Cromatica
poporului român, lucrare care - a scris fiul său, Liviu Marian - „a făcut mare senzație pe
acea vreme pentru noutatea și importanța subiectului ce trata“. Noutate au arătat și alte două
lucrări ale sale, precum aceea despre ornitologia poporului român și aceea despre insecte.
Din aceeași categorie face parte Botanica poporană română, al cărei mobil a fost acela de a
releva bogăția de termeni cu care a denumit poporul plantele cele mai diverse: „Dacă litera
tura poporană ar fi fost mai demult cunoscută, am fi scăpat de foarte multe neologisme
pocite, născocite și introduse în scrieri literare și științifice, cari nu se vor vulgariza nicio
dată și cari sunt și vor rămâne neînțelese. Să luăm numai o botanică sau o zoologie româ
nească în mână și vom afla niște numiri de plante, animale și păsări care de care mai curioase

și vecinie neînțelese, pe când în popor există numiri așa de frumoase, precise și poetice.“
Subiectul a început să-l preocupe pe S.FI. Marian încă din tinerețea sa, din anii
1863-1864, când era elev în clasa a doua gimnazială, și nu l-a părăsit până în anul trecerii la
cele veșnice, la numai 60 de ani, la 11/24 aprilie 1907. Capitolele din lucrare, vreo 54, pe
care le-a publicat, între anii 1879 și 1907, în publicații periodice cum au fost Albina
Carpaților, Familia, Revista pentru istorie, arheologie și filologie, Viața românească și
Junimea literară, au trezit mare interes asupra lucrării și dorința de a fi neîntârziat tipărită.
Ea însă a început să apară în volum. Deocamdată îl avem pe primul, la mai bine de un secol
de la moartea autorului ei.
Este o lucrare vastă, pentru care autorul a lacut largi investigații, pentru că, așa
cum menționează, până la data când s-a apucat de ea avea doar trei precursori: Costache
Negruzzi, George Barițiu și loan Bobb, episcopul Făgărașului. A folosit, cum menționează
în subsolul lucrării, culegeri sau studii, de dimensiuni variabile, ale unor autori precum:
B. P. Hasdeu, Anton Pann, Gr.G. Tocilescu, Zaharia Panțu, dr. N. Leon, Teofil Frâncu și G.
Candrea, G. Coșbuc, A. Gorovei, P. Ispirescu, S.T. Kirileanu, Aron Densușianu, dr. G.
Crăiniceanu, FI. Porcius, M. Lupescu, Elena Sevastos, V. Alecsandri, LG. Bibicescu, I.U.
Jarnik - A. Bârseanu, Iuliu Zanne, N.A. Caranfil, T.T. Burada, D.P. Lupașcu, Enea Hodoș,
C. Rădulescu-Codin, G. Dem. Teodorescu, N. Densușianu, T. Bălășel, D. Vulpian, T.
Pamfile, Elena Voronca, Vasile Sala, S. Magiuca ș.a.
Capitolele, alcătuite ca niște articole de dicționar, și-au propus să cuprindă denu
mirea romană, cea macedoromână, structura plantei, originea, unde se cultivă (în grădini, în
holde, pe lângă drum, iazuri, șanțuri, pâraie, pe sub poalele munților, prin munți, tufișuri,
locuri umede, umbrite ș.a.), culoarea plantei, când înflorește, mirosul ei, când se coc fructe
le, gustul lor, ce fac gospodinele din aceste fructe sau din rădăcinile plantei, întrebuințarea
în farmacopeia populară. Nu se dă doar denumirea standard a plantei, ci și diferitele forme
pe care le capătă în regiunile țării. Capitolul acesta al diverselor denumiri este bogat ilustrat.
Astfel, aglica se mai numește aglice, aglicel, agliciu, agrice, alunea, anglică, anglicel, barba-
caprei, ferecă-albă, ferice, ferige-albe, firigea, firigea-albă, floarea-soarelui-de-câmp, iglice,
oglică, oglice, oglicie și teișor. Ardeiul are și el în popor numeroase nume: ardei gras sau
ardei-mare, chipăruș-gras, ardei-răsucit, ardei-lungăreț, ardei-bulgăresc, ardei-turcesc, piper-
turcesc, ardei-rotund, ardei-mic, ardei-iute, ardei-roșu, numit și ardei ardeică, chipăruș, chipăruș-
roșu, chipărușă, chipărușcă, chiparcă, ciușcă, măceașă, păstare, piparcă, piparvă, pipărișă,
piper-nemțesc, piper-roșu. La unele plante, ca alunul, relevă puterea magica a ramurilor lui.
Folcloristul, cunoscător al ansamblului creației populare, nu se rezumă la atâta. El
vine, în numeroase articole, cu cântece populare despre unele plante, cu zicale, proverbe,
ghicitori. Dă legende despre agriș, despre ffăgar ș.a., încât pagina se citește cu încântare.
Numeroase plante erau folosite în descântece, capitol din care S.FI. Marian citează
abundent.
Lucrarea relevă marea inventivitate populară în denumirea a numeroase plante,
încât studiul său este deopotrivă o contribuție lingvistică. Aspectul acesta a fost subliniat și
în legătură cu altă contribuție a sa, aceea despre legendele păsărilor. Poetul Ion Pillát le-a
citit cu încântare și a scris, între altele: „Numiri de păsări ca: albinărelul, dumbrăvanca,
prigoarea, pasărea omătului, codrușul, împărățelul, aușelul, presura, florintele, petroșelul,
scorușa înseamnă mai limpede ca orice pledoarie puterea de caracterizare și plasticitate fără
seamăn a graiului românesc.“ Putere de caracterizare și plasticitate pe care le întâlnim din
abundentă și în denumirile populare ale plantelor.

458 Augustin Mocanu
în răstimpul de mai bine de un secol de la moartea lui S.FI. Marian, au apărut

numeroase contribuții la etnobotanica românească, între ele fiind de amintit: Al. Borza,
Dicționar etnobotanic (1968), Al. Buia, Plantele noastre medicinale (1944). Gh. Bujoreanu,
Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de țărănimea română (1936), T. Morariu, 1. Todor,
Botanică sistematică, ed. a doua, 1972, Z. Panțu, Plantele cunoscute de poporul român,
ediția a treia, A. Radu, Botanică farmaceutică, 1974, C. Zaharia, Dicționarul plantelor
medicinale ce cresc în România, 1918, și cu deosebire Vaier Butură, Enciclopedie de
etnobotanică românească (1979, II, 1988, volumul secund cuprinzând credințe și obiceiuri
despre plante), Maria Bocșe, cu un număr de studii apărute în publicații periodice, Silvia
Ciubotaru, Folclorul medical din Moldova (2005).
Ediția de acum, îngrijită de Aura Brădățan, custode la Fondul memorial „S.FI.
Marian“ de la Suceava, a cercetat întregul manuscris al lucrării (12 volume, cu 5942 file), a
făcut toate cercetările necesare pentru a prezenta un text bine îngrijit, un text integral, a
făcut confruntări cu sursele folosite de autor, a alcătuit indicele întregii lucrări, a reprodus,
la mai toate articolele, facsimile după manuscrisul autorului, a dat de fiecare dată fotografii
color ale plantelor. în totul cartea este o tipăritură modernă, încântătoare și pentru ochi.
Puține observații critice i se pot aduce. De exemplu, i se atribuie lui Vasile Alecsandri
Poezii. Cântece de peste Olt (din Convorbiri literare, 1876, nr. 6). Autorul este, de fapt,
poetul muntean Grigore Alexandrescu, care le-a cules, probabil, în vara anului 1842, în
timpul călătoriei întreprinse împreună cu Ion Ghica.
Volumul pe care îl prezentăm cuprinde doar 172 de articole din cele 520, câte
însumează întreaga lucrare. Urmează deci să mai apară încă două volume. Să sperăm că vor
apărea și ele în curând, pentru ca să avem întreagă această lucrare fundamentală, mândrie a
etnologiei românești.
Iordan DATCU
Silvia Ciubotaru, Obiceiuri nupțiale din Moldova. Tipologie și corpus de texte,

Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2009,782 p.
în nota generală a publicațiilor grupului de cercetători de la Arhiva de Folclor a

Moldovei și Bucovinei, adică a cercetării monografice, se înscrie și cea mai recentă carte a
doamnei Silvia Ciubotaru, abordare deopotrivă monografică în studiul introductiv (p.
34-166), în tipologia obiceiurilor nupțiale (p. 67-358), cât și în corpusul de texte (p.
359-709). O mențiune specială facem pentru fericita și îndreptățită idee de a preceda studiul
introductiv cu o Retrospectivă bibliografică, în care sunt examinate primele mențiuni
privind obiceiurile de nuntă în opera cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin și Ion
Neculce, care, e drept, nu se refereau la nunți populare, ci la nunți domnești, consemnări
adesea pline de pitoresc, cum sunt acelea despre fastul, spre exemplu, de la nunta fiicei lui
Vasile Lupu cu Ianusz Radziwill, palatinul Litvaniei, prilej cu care, scrie cronicarul, „N-au
lipsit nemică den toate podoabe, câte trebuia la veselie ca aceia, cu ațâțe domni și oameni
mari den țări streine. Meșteri de bucate, aduși dintr-alte țări, dzicături, giocuri și de țară și
streine“. Totul trăda lux, opulență, Ianoș Kémény, solul lui Rákóczi menționând că „blidele,
ulcioarele, lingurile și cuțitele de pe mesele lungi, toate erau de argint de cel curaf O altă
mărturie ne-a lăsat Miron Costin de la nunta celeilalte fiice a lui Vasile Lupu, Roxanda,
unde s-au schimbat daruri de preț: „mătăsuri, catifele, brocarturi, blănuri de samur și râși,
soroace de soboli, covoare țesute cu fir, dulame scumpe, haine de adamască, căptușite cu

zibelină și altele". Vin la rând, în retrospectiva bibliografică, mențiunile din manuscrisele

din secolele XVII și XVIII, unele descifrate de: N. Cartojan, Dan Simonescu, Gh. Vrabie,
unele tipărite de C. Ciuchindel, primele studii (semnate de M. Kogălniceanu și C. Negruzzi),
colecții de folclor: V. Alecsandri, Elena Svastos, S.F1. Marian, T.T. Burada, LG. Sbiera, Artúr
Gorovei, Elena Niculiță Voronca, cercetările din cadrul Arhivei de Folclor a Academiei
Române și în final cele de la Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei.
Concluzia studiului introductiv este că spectacolul nupțial „este supus și astăzi
unor prefaceri importante, tară să-și piardă însă statutul, funcția și intenționalitatea de ritual.
Gesturile apotropaice, propițiatoare, fertilizatoare, episoadele augurale, încărcătura magică
a obiectelor, simbolismul trecerii, superstițiile și credințele țesute în pânza ceremonialului
continuă să confere nunții din Moldova un rost important în destinul individului." Am
decupat unele scăderi ale obiceiului, menționate de autoare: cetele de feciori „nu mai prezintă
puternica ritualizare de altădată"; din repertoriul de cântece care au însoțit datul în
scrânciob „s-au păstrat doar câteva texte"; din căzutul pe vatră, au mai rămas doar rudimen
te ale practicii; practica de altădată care avea loc la masa socrilor, când tatăl fetei și al
băiatului, ca și mama fetei și a băiatului erau înjugați, a devenit „un gest burlesc, menit să
sporească buna dispoziție"; în privința obiectelor rituale, „s-a atenuat mult credința
animistă", care le investea altădată; din punțile de pânză, „unele exemplare de valoare au
dispărut"; unele secvențe s-au estompat, între ele figurinele antropomorfe din aluat sau din
cârpe, mai rar din ostrețe sau paie".
Deși cercetează o mare zonă etnofblclorică, autoarea procedează nuanțat, ea
constatând, spre exemplu, că orația de colăcărie este, în nordul Moldovei, „amplă și de
nivel artistic ridicat", în vreme ce la Vaslui se păstrează „o ipostază arhaică, laconică",
aceasta conservând „numai gestul ritual în starea pură"; constată, de asemenea, că
„repertoriul de strigături de nuntă nu este unitar în întreaga Moldovă". în fine, constată
diferențieri zonale și în privința interpretării strigăturilor. Calul pe care îl primea ginerele
din partea socrului său a dispărut din ceremonial.
Corpusul de texte este grupat pe marile lui secțiuni: poezia obiceiurilor prema-
ritale (cântece de grup, descântece de grup), orații de nuntă (închinarea batistei, la chemare,
închinarea schimburilor la mireasă, închinarea schimburilor la mire), conăcăria (iertăciunea,
închinarea zestrei, închinarea toiagului, primirea nuntașilor, dezlegarea mesei, ridicarea
bradului, închinarea lumânărilor, închinarea darurilor la preot și la nuni, închinarea paharului,
a pâinii și a colacilor). La fel, cântecele de nuntă își au subsecțiunile lor: la înhobotatul
miresei, la bărbieritul mirelui, la deshobotatul miresei. Cele 1547 de strigături au o orânduire
revelatoare: la schimburi, la zestre, la înhobotat, la scosul dansului, la găină, la daruri, la
deshobotat, la mireasă, la miri, la nună, la nun, la soacră, la vătăjei, la druște și vătăjei, la
bucătărese, la nuntași, în fine referitoare la căsătorie.
Lucrarea aduce, în premieră, un mare fond de texte (1844), adunate sistematic, cu
mijloace modeme de înregistrare, timp de patru decenii, de cercetătorii Lucia Berdan, Lucia
Cireș, Silvia Ciubotaru și Ion H. Ciubotaru, contribuții sporadice având Larisa Agapie,
Viorel Bârleanu și Florin Bucescu. Prin imensul material din tipologia obiceiurilor nupțiale,
prin textele poetice pe care le-am amintit și prin abordarea modernă, subtilă a acestora în
cadrul studiului introductiv, lucrarea doamnei Silvia Ciubotaru este una de referință, toate
calitățile ei făcând-o să rămână multă vreme de acum încolo în atenția specialiștilor.
Iordan DATCU

460 Augustin Mocanu
Monografia unei comune din Banat
Profund interesat de viața spirituala a satului bănățean, deopotrivă ca scriitor

(Povestiri de la marginea câmpiei, colaborare, 1984, Casa și memoria lui Avram Procator,
1999) și ca etnolog, loan Viorel Boldureanu, după ce a dat, în 1996, monografia Beregsău
Mare, a tipărit, în 2010, o altă monografie, pe care o coordonează și la care colaborează,
Topolovățu Mare (Ed. Marineasa, 522 p.), colaboratori fiind Bogoliub Berecic, Constantin
Cădariu, Livia Chiriță, Viorel Dorel Cherchiu, Eugeniu Crăiniceanu, Lucia Fătu, Doina
Giuchici, Valerian Moroșan și loan Podea-Savescu. Aceștia doresc să-i redea comunei
studiate „cât mai deplin dimensiunea vieții interioare, memoria și identitatea, însușirile și
profilul faptelor sale, diversitatea coerentă și valorile cultural-spirituale proprii44.
Topolovățu Mare (reședința comunei se află la o distanță de 34 km de municipiul
Timișoara și de 26 km de orașul Lugoj), este atestată documentar din anul 1717 și are în
structura sa administrativ-teritorială satele Ictar, Budinț, Șuștra, Cralovăț, Topolovățu Mic
și losifalău. Are școală de învățământ public începând din anul 1776 și biserică existentă
dinaintea anului 1822. Localitatea are profil precumpănitor agrar și a practicat munca
mecanizată începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Agricultura a asigurat baza
alimentară a sătenilor prin grâu și porumb, celelalte alimente fiind cartoful, varza, fasolea și
sfecla roșie. Gospodarii aveau grajduri încăpătoare, cu două uși, în care adăposteau cele
două perechi de boi, pentru a căror pază, în interbelic, bărbatul cel mai vârstnic dormea, în
grajd, aproape de ei.
Constatăm că toți colaboratorii amintiți s-au achitat cu profesionalism de capitolele
de care au răspuns. Noi ne vom opri însă, în aceste însemnări de lectură, la amplul capitol
privind viața spirituală, semnat de loan Viorel Boldureanu, în care sunt prezentate aspecte
psiholingvistice, idiomul local, cu o serie de cuvinte rare, pe cale de dispariție, pe care nu le-a
înregistrat glosarul alcătuit de dr. loan Tenchea, reprodus și el în monografie. Capitolul despre
credințe, datini și obiceiuri, despre topografia lumii în viziunea mentalului tradițional se
sprijină în bună măsură pe învățătura Măriei lonescu (Mama Ruța, o enciclopedie vie a vieții
spirituale a satului, cercetată inițial de Vasile Tudor Crețu și apreciată de Otília Hedeșan a fi
una „dintre personalitățile cele mai complexe și puternice ale vieții tradiționale românești din
ultimele decenii ale secolului al XX-lea“). Elocvente sunt secțiunile despre calendarul ortodox
și folcloric, despre credințe și practici magice, despre acestea din urmă I.V. Boldureanu
ocupându-se și în cartea sa din 2001. Autorul recunoaște, cu franchețe, că folclorul localității
își are denivelările sale, că cel nupțial „se reduce la formule rudimentare și împrovizate“, că
genul liric este „slab reprezentat“, că balada are o origine „livresc-școlară“, că în cadrul
genului ritual „colindele aproape că nu mai există, în ultima sută de ani fiind slab atestate44, că
în proza populară există „tendința deplasării, contaminării legendei cu snoavele de o
(auto)ironie inteligentă, specie foarte dezvoltată și în prezent în Topolovăț44. Și în următoarea
caracterizare de ansamblu este păstrată măsura când se spune că folclorul localității nu este
foarte bogat: „ Folclorul propriu-zis (nu neapărat cel de spectacol, de festival de scenă) își
păstrează locul lui de fenomen cultural-spiritual viu, nu foarte bogat, dar însemnat prin
diversitate, autenticitate, dar mai ales prin creativitate.44
Cartea a fost elaborată sub semnul unui vădit și declarat sentiment de recunoștință
pentru valorile produse de localitatea bănățeană, recunoștință care se exprimă cu accente
romantice, atât în Precuvântare cât și încheiere, amândouă semnate de loan Viorel
Boldureanu, fiu al satului. în aceasta din urmă se afirmă că localitatea studiată „este o lume
ca lumea44, dar mai mult decât atât: „...e mai presus nu doar prin puterea de a-și fi trăit

lumea cea obștească, ce i-a fost dată și doar în lumea cum i-a fost dată, dar mai ales prin
puterea de a ține minte, de a nu uita și, prin asta, de a înțelege iscodind și verificând fața ei
ascunsă și noima adâncă a faptelor și întâmplărilor; și nu «odată pentru totodeauna», ci tot
timpul, mereu, iarăși și iarăși. Așa, de pildă au perceput și au făcut trăind «schimbarea
neschimbătoare» a lumii ca locuire și ethosul profund al acestei locuiri a lor în lumea
schimbării neschimbătoare - dincolo de schimbările și vremurile trecătoarei
Cartea Topolovățului, cum și-o mai numesc autorii, este una din cele mai
temeinice și bogate monografii pe care le-am citit în ultimele decenii. în realizarea ei,
coordonatorul are un merit care trebuie să fie recunoscut.
Iordan DATCU
Ton Cuceu, Maria Cuceu, Ritualurile agrare românești, II, Orațiile după
colind în spațiul intracarpatic, studiu introductiv și corpus de texte, Editura
Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2008,350 p.
în demersul lor științific modern de relevare a „rolului agriculturii, ca ocupație

de bază în viața culturală și spirituală a țăranului român“, început cu Vechi obiceiuri
agrare românești. Tipologie și corpus de texte (Minerva, 1938, 254 p.), volum în care
au cercetat, pe baza a 1126 de documente, din 943 de localități ritualul agrar de fertili
tate Paparuda, emeriții cercetători Ion Cuceu și Maria Cuceu propun un nou volum, în
care cercetează un nou ritual, acela al orațiilor după colind, și de data aceasta pe baza
unei cercetări exhaustive: 489 texte, culese din județele Brașov, Hunedoara, Alba,
Mureș, Cluj, Arad, Bihor, Sălaj, Satu Mare și Maramureș, adică din 1634 localități. în
zonele amintite, după colinde, adică după ritualul propriu-zis, urmează formule orale,
rostite sau cântate, denumite de către colindători: orație după colindă, orația colindei,
urarea colacului, a colacului, aurirea colacului, alduirea darurilor, pentru câmaț, pentru
bani, pentru țuică, a băuturii, a banilor, a vinului, grăirea băuturii, colinda la ușa gazdei,
mulțămitură, mulțămitură la colindă, descântecul colcului, mulțămită la colac, mulță-
mită la porc, mulțămită la colindă (la brânză), hore la colac, grăitura câmațului, descumpă-
rarea colacului, grăirea pălincii.
Sunt acte rituale prin care colindătorii cer gazdei răsplata pentru colindă și
totodată îi mulțumesc pentru daruri, ca în următoarea orație, culeasă de Ion Cuceu din
comuna Săliștea Nouă, județul Cluj: „Mulțumesc, jupâne gazdă,/ C-am ajuns acest
praznic luminat/ Care cu drag l-am așteptat/ S-auzim îngeri cântând,/ Crai în cer
călătorind,/ Veste bună aducând,/ La tot omul împreună,/ Să fim toți cu voie bună!/ Să
mâncăm coaste și câmaț,/ Căci de șapte săptămâni/ Tot postim și chinuim/ Acum ne
prindea/ O durea prin foaie,/ De-atâta silvois și moare.“ Silvois este magiunul de prune
iar foalele sunt abdomenul.
Orațiile după colind sunt formule transmițătoare de voie bună care vădesc din
partea colindătorilor generozitate. Ele urează gospodarilor viață lungă, sănătate,
prosperitate, noroc, bucurie, toate acestea prilejuite de o mare sărbătoare creștinească,
nașterea lui Iisus Cristos: „S-aveți și d-voastră folos/ De nașterea lui Cristos“, spune o
urare din Hodac, județul Mureș.
Ion Cuceu și Maria Cuceu ne propun prin acest volum un corpus de texte și
comentarii foarte avizate asupra lor. Studiul introductiv, indicele de localități, apoi de

462 Augustin Mocanu
informatori și culegători, în fine glosarul sporesc ținuta exemplară a cărții.

Menționăm un fapt care, de asemenea, le face cinste semnatarilor cărții, și
anume că ei au închinat-o memoriei profesorului universitar doctor Dumitru Pop, cu
merite deosebite în cercetarea tradițiilor țăranului român.
Iordan DATCU
Anton Golopenția, Rapsodia epistolară. Scrisori primite și trimise de Anton

Golopenția (1932-1950). Voi. II (Ștefania Cristescu-Golopenția). Schimb de
scrisori Anton Golopenția și Ștefania Cristescu-Golopenția, Ediție îngrijită de
Sanda Golopenția și Ruxandra Guțu Pelazza, introd. Și note de Sanda
Golopenția, Editura Enciclopedică, București, 2010, 702 p.
După primul volum, apărut în 2004 și cuprinzând scrisori către, între alții, N.
Argintescu-Amza, Vasile Băncilă, Harry Brauner, Petru Caraman, Constantin Brăiloiu,
Emil Gioran și Petru Comamescu, cel de al doilea volum al Rapsodiei epistolare este
consacrat exclusiv corespondenței cu Ștefanja Cristescu (din 1939, Ștefania Golopenția).
Este corespondența a doi eminenți sociologi, a doi prieteni și apoi a doi soți, uniți, cum scrie
Anton Golopenția, „într-o îmbrățișare neîntreruptă41, a doi cărturari care au nevoie organică
unul de celălălt: „ești iedera cu ochii mari, admiratori - să zicem - de care am nevoie pentru
a mă simți plop11, îi scrie el, iar ea îl admiră pentru că, scrie ea, „ești superior și deosebit de
alții, pentru că ești cel dintâi dintre toți11, pentru ca să prevină apoi: „știu eu că e imposibil să
nu-ți dai adeseori seama că dintre cei de vârsta ta tu ești cel mai bine pregătit în România în
ce privește Sociologia și problemele de filozofie în general. îți trebuie desigur un pic de
voință și multă continuitate în munca ta.“ Despărțirea, când ea se află la studii la Paris iar el
la Berlin, Hamburg și Leipzig îi leagă și mai mult. Dorința lor majoră este, cum îi scrie ea,
în martie 1933, de la Paris: „vrem să ne păstram curați și tari unul pentru altul,
cufundându-ne în aventurile muncii și ale înfăptuirii11. El îi scrie că o înrădăcinează tot mai
mult în ființa lui. Dorința ambilor este de a se realiza plenar, cum îi scrie el în 1933: „Las
fatalismul meu istorist și mărginit și mă apropiu de credința pe care am mai avut-o, că
putem să vrem în viață, dacă știm cum, și nu mă mai speriu de nesiguranțele fără număr de
mâine și poimâine. Voi trăi, zi de zi, ca și când n-ar exista fatalități în lumea aceasta. Până
în ziua în care mă vor doborî, dacă le sunt sortit. Dacă nu le sunt sortit, nu voi fi pierdut
vremea și viața în temeri.110 maximă seriozitate se vede în tot ceea ce fac și ce gândesc cei
doi, în acțiunile lor. Una din primele sale scrisori, aceea de la Drăguș-Făgăraș, unde se afla
în cercetare sociologică, este concludentă pentru profunda angajare în cercetare și pentru
bucuria cu care i se dedica Ștefania Cristescu: „N-aș fi crezut niciodată că Drăgușul va ști -
și de data aceasta - să mă rețină odată mai mult. Și-a încercat din nou și mai de timpuriu
puterea-i de vraja: m-a primit cu «nuntă mare», cu aceleași fete și flăcăi mândri, cu un
Ionică jucăuș de-abia de opt ani, fratele miresei. (...) Aș vrea câteodată, copilărește, să
strâng la mine satul tot și nu știu ce să fac cu el: mi-e drag, mi-e tare drag Drăgușul; azi la
amiază mă duc să-l văd strâns pe pajiștea de lângă cruce, la horă, deși știu c-acolo nu este
încă satul pe care-1 caut eu în șoaptă tăinuită.11
Cu deosebire sunt preocupați unul de împlinirea spirituală a celuilalt. întâlnindu-se
cu Emil Cioran la Paris, Anton Golopenția îi scrie Ștefaniei: „întâlnirea lui Cioran, hotărât
să nu urmeze la Universitate și să nu citească decât câțiva scriitori anume, sigur că va scrie
până la Paști o altă carte, afară de cea pe care vrea s-o tipărească acum, m-a tulburat mai

mult. Nu sunt eu mai vârstnic decât el și totuși așa de puțin realizat, un om sortit ratării?11
Replica Ștefaniei este promptă: „Dragă Anton, să-mi scrii din când în când și să-mi spui că
nu te întâlnești prea des cu Cioran. Vezi tu, el e un băiat bun, dar tu nu trebuie deloc să te
compari cu el. Voi sunteți doi oameni total diferiți. Și pentru mine, într-un mod oarecare, el
e un om ratat. Dacă ai să stai prea mult cu el, ai să crezi că tu trebuie să te grăbești să scrii și
tu o carte. Și nu acesta e interesul tău acum. Tu ce trebuie să faci acum e să te pregătești
bine, pentru ca odată, cândva, să scrii câteva pagini bune despre lucruri pe care le vezi
întâia oară așa“. Sfaturi bune, ca Anton să se grăbească încet și îngrijorarea, totodată, că
întâlnirile cu Emil Cioran l-ar face să nu respecte acest sfat. Totodată, un pronostic fals
privind ratarea lui Emil Cioran.
Sanda Golopenția și Ruxandra Guțu Pelazza au editat un mare set de scrisori
(542), iar prima le-a și comentat într-o adâncită introducere, care abundă în formulări la
obiect, ca aceasta: „E însă vorba de un ansamblu rar de scrisori, deosebit prin frumusețea,
adâncimea și bogăția lui. Cei doi corespondenți și-au dezbătut iubirea, tinerețea, aspirațiile,
înfrângerile și realizările cu o sinceritate și o putere de exprimare a nuanțelor rar întâlnite în
scrierile de acest fel. Prin schimbul lor epistolar, felul de a fi tânăr și apoi adult în România
interbelică ne devine mai apropiat. Perioada complexă a anilor 1930-1950, atât în România
cât și în Franța sau Germania ajunge apoi să poată fi cunoscută din interiorul a două
existențe care au fost și s-au vrut intens legate nu numai una de alta ci și de viața româ
nească și europeană a epocii.11 Schimbul lor epistolar aduce, totodată, multe mărturii privind
activitatea sociologică dintre anii 1932 și 1939, campaniile monografice la care cei doi au
participat, raporturile lor cu Dimitrie Guști. Sanda Golopenția nu numai că stăruie asupra
acestor aspecte, în amintita introducere, dar face și un examen stilistic al scrisorilor celor
doi, al modului particular al scrisului lor, la Ștefania constatând un scris impromptu, iar la
Anton unul în care de regulă ciorna este nelipsită. Două stiluri epistolare care, de la un
moment dat, încep să semene, încât Ștefania nu și-l mai recunoaște pe al său.
O scrisoare, a lui Anton, din 8 iunie 1950o, trimisă din închisoarea Jilava, este un
document zguduitor, care nu i-a parvenit soiției sale atâta timp cât ea a mai trăit, și de care
fiii sociologului au aflat târziu, în arhivele Securității, după 1990. O altă scrisoare, trimisă
de soția sociologului a cerut CC al PCR ca soțul său, mort în închisoare, la numai 42 de ani,
să fie reabilitat moral, fiindcă a fost „un om cu idei progresiste, de o forță morală,
inteligență, cultură și omenie cu totul ieșite din comun11. In închisoare fusese doar anchetat,
nu însă judecat sau condamnat.
Iordan DATCU
Románia occidentalis. Rontania orientalis. Volum omagial dedicat prof.univ.dr./

Festschrift fiir Ion Taloș. Editat de/Herausgegeben von Alina Branda, Ion
Cuceu, Editura Fundației pentru Studii Europene, Editura Mega,
Cluj-Napoca, 2009, 704 p.
Omagiul - carte care celebrează meritele unei personalități din domeniul științelor,
artelor, literaturii ș.a., - are la noi o tradiție de mai bine un secol, prima carte de acest fel
fiind, dacă acceptăm informația din Istoria bibliografiei române (1972), de Barbu
Theodorescu, omagiul lui C. Dimitrescu-Iași (1904). Bibliografia amintită cuprinde o listă
de 54 de titluri. Consemnăm mai întâi omagiul M.S. Regelui Carol al II-lea și Marelui
Voievod Mihai de Alba Iulia (1938), care în 1940 ajunsese la cea de a cincia ediție. Unele

464 Augustin Mocanu
personalități s-au bucurat de mai multe omagii, lui Ioan Bianu fiindu-i închinate, între anii
1921 și 1928, trei. Primul omagiu al unui estetician, teoretician și critic literar este acela
închinat lui Mihail Dragomirescu (1938). Cartea amintită consemnează patru omagii lui
Mihai Eminescu (1909, 1934, 1939, 1964) și un Omagiu lui Mihail Sadoveanu cu prilejul
celei de a 75-a aniversări (1950). Termenul omagiu și acest tip de carte au fost compromise
în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, când lui Nicolae Ceaușescu i-au fost închinate,
între anii 1973 și 1989, nu mai puțin de 14 omagii, iar soției sale trei. Lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej îi fusese închinat doar unu, în 1961.
Puține sunt omagiile închinate scriitorilor. în ultimele decenii ale secolului XX ele
au lipsit aproape cu desăvârșire. O excepție a facut-o volumul, inițiat de Eugen Simion și
Magdaléna Bedrosian, Timpul n-a mai avut răbdare. Marin Preda (1961), apărut la un an
de la moartea scriitorului.
Fără să facem o cercetare specială în acest sens, mai amintim câteva omagii închi
nate unor scriitori, apărute după 1990: întoarcerea învinsului. întâlniri cu Mircea Zaciu,
îngrijire de Aurel Sasu și Mircea Petean (2001), Fănuș Neagu 70 (2002), A fost odată George
Muntean (2008). Lipsesc cu totul asemenea volume închinate unor personalități care s-au
ilustrat în cercetarea culturii și civilizației tradiționale românești. Nu avem volume despre,
spre exemplu, Romulus Vuia, Ion Mușlea, D. Caracostea, Ovidiu Bârlea, Adrian Fochi, Al.
Amzulescu, Mihai Pop ș.a.
Primul, dintr-o serie care sperăm să fie continuată, este omagiul închinat etnolo
gului Ion Taloș. Este o carte care celebrează o operă bogată și diversă, alcătuită din lucrări
precum Meșterul Manole. Contribuție la studiul unei teme de folclor european (I, 1973, II,
1997), Gândirea magico-religioasă la români (2001), Cununia fraților și nunta Soarelui.
Incestul zădărnicit în folclorul românesc și universal (2004), Petit dictionnaire de
mythologie populaire roumaine (Grenoble, 2002), din ediții, din colaborări la reviste din
tară și din străinătate.
Colaborarea la volum este bogată, sumarul consemnând 57 de participanți, români
și străini. Colaboratorii români sunt George Achim, István Almási, Nicolae Bocșan, Ștefan
Borbély, Alina Branda, Ion H. Ciubotaru, Ion Cuceu, Maria Cuceu, Iordan Datcu, Ion
Dumitrei, Nicolae Edroiu, Virgiliu Florea, Alin-Mihai Gherman, Ladislau Gyémánt, Corina
Iosif, Sabina Ispas, Marius Jucan, Anamaria Lisovschi, Episcopul Macarie (Marius Dan)
Drăgoi, Andrei Marga, llie Moise, Bogdan Neagota, Ileana Benga, Jan Nicolae, Viorica
Nișcov, Valentin Orga, Cristina Popa, Amalia Pavelescu, Ovidiu Pecican, Mircea Popa,
Doru Radoslav, Aurel Răduțiu, Rodica Raliade, Viorel Rogoz, Marius Sala, Ion Șeuleanu,
Petruța Teampău, Emanuela Timotin.
Și românii și străinii, semnează, cum este uzanța în astfel de cărți, nu doar texte
despre Ion Taloș, ci și texte pe teme libere.
Numărul semnatarilor străini este considerabil și el reflectă buna cunoaștere a
activității lui Ion Taloș în medii științifice străine, el fiind membru al unor societăți științi
fice internaționale, precum Société Internaționale d’Etimologie et Folklóré, Kommission
fur Volksdichtung, Deutsche Gesellschaft fúr Volkskunde, Internațional Society for Folk
Narrative Research și colaborând la reviste ca Fabula, Jahrbuch fur Volkskliedforschung,
Romanistiches Jahrbuch, Dér Donauraum, Schweizerisches Archív für Volkskunde,
Jahrbuch des Deutschen Volksliedarchiv și Zeitschriftjur Etimologie, și la lucrări de ținută
internațională ca Enziklopădie des Mărchens, Internaționale Volkskundliche Bibliographie,
The Encyclopedia of Religion, editor Mircea Eliade, în fine la Mărchen und
Marchenforschung in Europa. A fost cunoscut, de asemenea, la manifestări științifice

internaționale, lată de ce nu surprinde numărul mare de colaboratori străini la volumul

omagial: Virtudes Atero Burgos, Nieves Vázquez Recio, Maria Jesús Ruiz (Universidad de
Cadiz). R.W. Brednich (Georg August Universitat, Göttingen), Alberto Mario Cireșe
(Universitâ La Sapienza, Roma), Marco Cugno (Universitâ degli Studi di Torino), Isabela
Denize (Victor Segalen University, Bordeaux), Gottfried Habenicht (Johannes Künzig -
Institut fúr Ostdeutsche Volkskunde-Freiburg i.Br.), Klaus Heitmann (Universitat
Heidelberg), Bernhard König și Christian Wentzlaff-Eggebert (ambii la Universitatea din
Köln), Claude Lecuteaux (Paris IV - Sorbonne), Marianne Mesnil (Universitâ Libre de
Bruxelles), Michael Metzeltin (Univ. Wien und Österreichischen Akademie dér
Wissenschaften), Antonio Jósé Pérez și Pedro M. Pinero Ramírez (Fundacio Machado,
Sevilla), Lorenzo Renzi (Universitâ di Padova), Helga Stein (Roemer und Pelizaeus
Museum, Ignaz Zinegerele), Filippo M. Zerilli (University of Calgari).
Utilitatea cărții este sporită de bibliografia operei celui celebrat, alcătuită din mono
grafii, studii și articole, recenzii, lucrări în manuscris, conferințe și comunicări, interviuri.
O carte de ținută științifică, bogată în considerații asupra operei lui Ion Taloș, care
devine bibliografie obligatorie.
Iordan DATCU
Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei - X. In honorem prof. univ. dr. Ion

H. Ciubotaru (Iași, 2010, 810 p.)
Dacă un număr considerabil de semnatari, peste 40, analizează variile dimen

siuni ale celui omagiat la 70 de ani de viață, acesta a avut fericita idee de a evoca ceea
ce semnatarii la volum nu știau, și anume înaintașii acestuia, vatra din care se trage.
Oameni modești, dintre care s-au ridicat jertfitori pentru apărarea țării și pătimitori în
pușcăriile comuniste, aceștia din urmă fiind reprezentați de tatăl său, care pentru că a
refuzat să se înscrie în gospodăria colectivă a fost închis mai puțin de trei ani. Evoca
rea, caldă, reînvie figuri emblematice ale satului tradițional românesc, cum este primul
dintre cei evocați, Nică al lui Costache, staroste de cărăuși: «Intr-o bună zi, boierul l-a
chemat la curte și i-a dat în seamă caravana șarabanelor. douăsprezece căruțe mari, cu
pomostine de stejar și ferecătură nemțească, aduse de la Liov. I-a mai dat și treizeci de
perechi de boi - înalți în trup, cu coarnele răsucite și cerbicea puternică - deoarece
șarabanele erau „Cară cu poveri grele,/ Patru boi trăgeau la ele“, ba uneori înjugau și
câte șase, căci drumurile desfundate făceau ca roțile mari, șinuite cu balot de oțel, să
intre în noroaie, până la butuci. Și-a ales apoi ajutoare de nădejde, harabagii unul și
unul, cunoscători ai drumurilor de cărăușie și pricepuți într-ale negoțului. Fiecare gospo
dărea carul său și toți dădeau ascultare starostelui. Săptămâni în șir erau plecați de acasă.
Băteau drumurile Moldovei estice, din târgul Darabanilor până la gurile Dunării,
adesea ajungând mai departe. Duceau cantități mari de grâne.“ Așa curge în continuare
evocarea vetrei etnologului, a înaintașilor săi, evocare și documentată și plină de un
farmec anume, dat de știința etnologului într-ale satului și într-ale oamenilor săi. Evocarea
se oprește la momentul când I.H. Ciubotaru devine student la Universitatea din Iași.
Secțiunea La ceas aniversar îi are semnatari pe PS Petru Gherghef Antonio
Patraș, Iordan Datcu, Adina Hulubaș și Ioana Repciuc. La secțiunea Studii și materiale
semnează: Eugen Bâzgu, Pamfd Bilțiu, Gabriela Boangiu, Maria Bocșe, Camelia Burghele,
Varvara Buzilă, Silvia Ciubotaru, Marin Constantin, Ion Cuceu, Maria Cuceu, Iordan

466 Augustin Mocanu
Datcu, Cristina Gavriluță, Nicu Gavriluță, Ion Ghinoiu, Sabina Ispas, Doina Ișfanoni,
Rusalin Ișfanoni, Lucian-Valeriu Lefter, Mircea Lutic, PS Macarie (Marius Dan Drăgoi),
Corina Mihăescu, Vasile Munteanu, Victor Munteanu, Antoaneta Olteanu, Mircea Păduraru,
Georgeta Stoica, Narcisa Știucă și Ion Taloș. La secțiunea Corespondentă-documente
semnează: Virgiliu Florea și Mirela Crețu, la cea de Aniversări, comemorări semnează
Florin Bucescu, Viorel Bârleanu și Livia Cotorcea. La Recenzii și comentarii: Nicolae Bot
recenzează lucrarea lui Ion H. Ciubotaru, Valea Șomuzului Mare, iar Lucia Cireș, Nicu
Gavriluță, Antonio Patraș, Georgeta Stoica și Ion Taloș examinează monografia Catolicii
din Moldova. în fine Livia Cotorcea, Dan Mănucă și Ion Taloș elogiază monografia pe care
I.H. Ciubotaru a scris-o despre Petru Caraman.
S-ar cuveni să fie citat integral textul lui Paul H. Stahl, din care reținem doar un
pasaj privitor la monografia Catolicii din Moldova-, „Profesorul Ciubotaru prezintă
ansamblul culturii acestei populații, cu o știință și o obiectivitate nedezmințită și, în același
timp, cu liniște și cu evitarea tratărilor pasionale, calități pe care le apreciez deosebit, care se
adaugă la meritele sale semnalate mai sus. Descrierea este totdeauna atentă, minuțioasă; ea
conduce în chip firesc la integrarea elementelor esențiale ale culturii populare locale în cea
românească în general. Demonstrația o fac faptele citate în lucrare, apropierile nu pot fi
contestate, iar argumentele pasionale lipsesc. Fără îndoială că autorul ne oferă astfel o
monografie de bază pentru cunoașterea satelor moldovenești, ce se adaugă la lucrarea în trei
volume alcătuită de Școala sociologică românească asupra Țării Vrancei.11
O mențiune specială facem pentru cele două texte semnate de Ion Taloș, unul
despre primul volum din Catolicii din Moldova, celălalt despre Petru Caraman. Destinul
cărturarului, monografie pe care o apreciază a fi „monumentul Petru Caraman11.
Un volum omagial, care reușește să prezinte toate dimensiunile operei celui
sărbătorit.
Iordan DATCU
Monica Brătulescu, Crâmpeie din Cartea străduinței, volum editat de Sanda
Golopenția, Georgeta Cațap și Liliana Alexandrescu, postfață de Sanda
Golopenția, Paideia, București, 2010,304 p.
Cât a trăit în România (s-a născut în anul 1930 la Craiova), Monica Brătulescu s-a
afirmat ca o distinsă folcloristă, în anii când a fost cercetătoare la Institutul de Etnografie și
Folclor din București (1955-1982) publicând volumele Ghicitori și proverbe (1957), La
luncile soarelui. Antologie de colinde laice (1964), Cântece și strigături populare noi, în
colaborare (1968) și Colinda românească. Winster-Solstice Songs (1981), în manuscris
rămânând, la amintitul institut, lucrarea Lirica de dor. Păsări, animale, flori, care face parte
din „Colecția națională de folclor11. A publicat, în SecolulXX, și pagini care ieșeau din sfera
folclorului. Stabilindu-se, în 1982, în Israel, la Ierusalim, își continuă activitatea de
folcloristă, îi apar, în publicații periodice, câteva studii, participă la reuniuni științifice, iar
între anii 1984 și 1988 este cercetătoare la Foklore Research Center de pe lângă Hebrew
University. A voit acum să scrie proză literară, să-și dovedească sieși că poate să scrie și
ceva personal, pagini în care să comunice experiența de viață dobândită într-un „oraș
caracterizat de elevație spirituală și în același timp de îndârjire și fanatism11. Scriind proză
de ficțiune își dă seama că pornește de la zero, fiindcă emigrând la 52 de ani știe că „îți
trebuie aproximativ 35 de ani ca să reînnozi firul și să-ți vădești excelența11. Scrie cu
pasiune, dar are senzația că este un „Robinson Crusoe într-un deșert îmbelșugat11. Vede în
scris un mod de a ieși din stagnare și restriște, din izolare și pustiu, „un mod de respirație

artificială'4. Scrie atunci când primește în viața de zi cu zi o lovitură care amenință s-o
pulverizeze. Prin scris vrea să anihileze timpul „toxic".
Singurul volum de proză originală pe care l-a tipărit cât a trăit este Răsunete
din Caucazși alte povestiri (Norcross GA, Criterion Publishing, 2001), în care, îmi scria
în 2003, „evocă stări de lucruri din România comunistă (sașii, de ex.), ca și stări de
lucruri specifice Israelului. Toate personajele principale sunt femei surprinse într-un
moment criză al existenței lor."
A adunat, de-a lungul anilor, în manuscris, eseuri, aforisme și povestiri, unele
publicându-le în Lupta, revistă a emigrației românești între anii 1984 și 1988, reunite în
ciclul Monologuri și dialoguri, altele i-au fost publicate de Ion Cristofor în clujeana
Cetatea culturală, acestea făcând parte din cartea proiectată, intitulată Cartea străduinței.
Deși n-a voit să scrie pagini autobiografice, unele dintre ele fac în mod evident
parte din această categorie, ca următoarele, în care evocă greutatea cu care și-a găsit un
loc de muncă în noua lume în care a intrat: „Caut slujbă. Arăt recomandările, îmi înșir
cărțile, articolele. Degeaba! Peste tot întâmpin ostilitate mută. în cele din urmă înțeleg.
Sunt inculpată într-un proces. Capătul de acuzare? Vina de a fi bătrână." Alte însemnări
de același fel: „I-am cunoscut aroganța pe propria-mi piele când, în urmă cu ani, am
încercat să mă angajez la institutul pe care-1 patrona. în timp ce am vorbit, a făcut
corectura unui text, și la pagina doi a corecturii m-a privit acid și m-a respins, fără a se
obosi să examineze cât de cât curriculum-ul pe care i-1 adusesem." Abundă însemnările
despre izolare, despre strămutarea care atrage după sine „efecte extrem de grave". Este
constrânsă să-și fie sieși „slugă, frate și mântuitor". Un Bilanț pe care și-l face este
integral negativ: „Nu rude. Nu prieteni pe aproape. Nu dragoste. Nu simpatie. Nu
respect social. Nu securitate materială." Nu-i rămâne decât să viețuiască „ascetic în
virtutea gândului viu". Cea mai apăsătoare și definitivă tristețe i-o produce sărăcia de
un tip special, deplânsă într-un text dialogat:
„- Cât de săracă am rămas.
Nu înțeleg de ce te plângi. Slavă Domnului, răposatul te-a lăsat cu o casă, cu
bunuri... Nici pomeneală de sărăcie!
Altfel de sărăcie. O sărăcie mult mai cumplită. Mi-am pierdut tinerețea.
Despre ce tinerețe vorbești. Tinerețea ta s-a dus.
Pentru tine, pentru ceilalți, da. Dar în ochii lui mai purtam petece de tinerețe. Era
tinerețea mea secretă. în fața lui puteam să cânt și să sar într-un picior fără să mă sfiesc.
Recunoștea în mine femeia tânără de altădată. Da, da, până mai ieri eram încă tânără.
Mai las-o încolo de tinerețe! încă puțin și ești bătrână de-a binelea.
Dar și la bătrânețe mi-am pierdut dreptul. Doar el m-ar fi îndurat știrbă, hâdă,
respingătoare, doar el mi-ar fi privit cu duioșie bătrânețea.
Crede-mă, sunt săracă lipită pământului. Am pierdut dragostea, mila și
îngăduința agonisite de-a lungul unei vieți..."
în mai multe din însemnări sale este prezentă folclorista, când apreciază că
Basmul cu fata moșului și fata babei este un „îndemn la modestie", când apreciază că în
miezul Poveștii porcului stă dragostea necondiționată, când deslușește în basmele citite
în tinerețe „înțelesuri ascunse: îndemnuri la modestie și cumințenie, tăria de a face față
unor grele încercări, respect pentru toate vietățile, acceptarea morții ca o lege benefică
a firii", când și-amintește expresii populare pline de șarm, ca aceea pe care o rostește
un boier celui care l-a salvat: „Dacă rămâneai mi-erai ca un frate. Dacă pleci, mi-ești ca
zece" (frați). De asemenea, folclorista face considerații despre starea contemporană a

468 Augustin Mocanu
basmelor populare, observând apariția, în Israel, în condițiile „procesului ireversibil de

destrămare a cadrului tradițional al povestirii populare11, a povestitorilor orali, „o
profesie recentă menită a suplini dispariția poveștii populare tradiționale11. Admirația sa
necondiționată merge spre povestea populară tradițională, în care constată că „departe
de a fi sărăcăcioasă tematic sau simplă ca înțeles... se referă la toate ipostazele naturii
umane, inclusiv la cazurile deviante sau patologice și dezvăluie tâlcuri adânci.11 Basmul,
scrie ea, este „un fel de prefigurare a meritocrației pe care nu știi unde s-o plasezi. Pentru
cei care știu să vadă, serialele T.V. conțin remanențe ale poveștii populare tradiționale, unii
eroi hiperperformanți moștenesc trăsături ale basmului popular tradițional.
Ceva esențial trebuie remarcat despre proza originală a scriitoarei, atât din volumul
Răsunete din Caucaz și alte povestiri, cât și din Crâmpeie din Cartea străduinței, și anume
că au fost scrise în limba română. Autoarea (s-a stins din viață la 9 februarie 2009, la
Ierusalim) a tăcut un cald elogiu limbii române, în textul poematic Limba mea\ „Limba
maternă este o zestre de mare preț. Cine și-o păstrează își menține o linie de continuitate,
identitatea, puterea de a gândi și a se exprima deplin și nuanțat. Limba mea maternă este
româna, o limbă tară răsunet pe mapamond, dar o limbă cu multiple registre și corzi, proas
pătă și vie, nesterilizată prin conversația de salon. Nimeni și nimic nu mi-o poate înlocui
sau lua. Când o aud vorbită impropriu sau stâlcit sufăr. într-o țară polietnică și poliglotă ca
Israelul, vorbesc alternativ ebraica, româna, engleza, franceza și chiar câteva boabe din
arabă. Româna, însă, este limba pe care o stăpânesc și care mă stăpânește cu adevărat. Dacă
limba ar putea fi asemuită sângelui, aș spune că în vinele mele curge româna.11
Crâmpeie din Cartea străduinței contribuie, prin însemnările de jurnal, eseurile și
reflecțiile autoarei, la mai buna cunoaștere a ultimei sale activități scriitoricești, aceea de
după stabilirea în Israel, reflectată prin documente spirituale revelatoare.
într-un bilanț, din care am mai citat, scrie, între altele: „Nu prieteni pe aproape11. A
avut însă, în mod cert, doi prieteni în depărtare, soții Constantin Eretescu și Sanda
Golopenția, aceasta fiind principala responsabilă a editării cărții. Și în fine o precizare:
cartea a apărut grație efortului financiar al domnului Dinu Brătulescu, fiul autoarei.
Iordan DATCU
Gherasim Rusu Togan, Etnomuzicologul Ilarion Cocișiu în vâltoarea destinului.

Biografie, jurnal, studii, corespondentă, Editura Premier, 2010,324 p.
Poetul, prozatorul ai folcloristul Gherasim Rusu Togan are o mai veche preocu
pare pentru viața și opera lui Ilarion Cocișiu, încununată acum cu un volum.
Interesante sunt în primul rând paginile de jurnal ale muzicologului, care
surprind evenimente istorice și politice de la 23 August 1944 la 6 martie 1945 și de la 6
martie 1945 până la 14 iulie 1947, însemnările având rostul să comunice sensul adevă
rat al celor ce se întâmplau. în rândurile care preced însemnările, Cocișiu a ținut să
precizeze: „Omul de pe stradă, omul care nu trăiește frământările timpurilor direct, ci
doar ca observator ce trece de obicei pasiv peste toate transformările, nu-și face o
părere de ansamblu, nici nu umple caiete cu note, în legătură cu evenimentele. Pentru
aceasta rămân grăitoare documentele politice, ziarele și-n genere presa, precum și o
seamă de bucăți literare, din care să se informeze. Dar toate la un loc nu pot zugrăvi
complet întreaga situație. Dacă oamenii simpli, neangajați politic ar cunoaște realitatea

în întregul ei, fără mutilările, pricinuite de mincinoasa lor relatare, altul ar fi comporta
mentul și destinul societății. încercarea noastră este așadar să oferim o cunoaștere
obiectivă a cumplitelor perioade prin care a trecut țara, până ce comuniștii români, cu
ajutorul armatei roșii, și a comuniștilor din URSS, au pus mâna complet pe putere,
înrobind țara și neamul românesc, pentru cine știe câtă vreme!“
Meritul lui Gherasim Rusu Togan de a fi tipărit acest document este cu atât mai
mult de subliniat, cu cât el a făcut un mare efort de descifrare a jurnalului lui Cocișiu,
păstrat de urmașii acestuia cu infinite precauții și în condiții din cele mai vitrege, încât
paginile abia se mai pot citi.
Iordan DATCU

Urbanism Rural P. 37 79 BCUCLUJ - FP - 452622 - Anuar Muzeul Etnografic Transilvaniei - 2010

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Urbanism Rural P. 37 79 BCUCLUJ - FP - 452622 - Anuar Muzeul Etnografic Transilvaniei - 2010

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ffnuarul ZiTuzeului

Anuarul Muzeului Etnografic

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

CONSILIUL JUDEȚEAN CLUJ

Anuarul Muzeului Etnografic

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Traducere și corectura rezumatelor: Mihaela Mureșan, Flavia Stoica

Grafică copertă, prelucrare fotografii: George Ciupag

Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine autorilor

© Muzeul Etnografic al Transilvaniei, 2009

Muzeul Etnografic al Transilvaniei Editura Argonaut

, y PUBLICAȚIE FONDATA IN 1958 5

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Alin Tișe - Președintele Consiliului Județean Cluj....................................................

Ioan Augustin GOIA

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Jean Franțais GARMIER

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Ancuța MOCAN - Flavia STOICA

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Președintele Consiliului Județean Cluj

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei - serie nouă - a ajuns la a

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

The Yearbook of the Ethnographical Museum of Transylvania - new

Maria Simona MUNTEANU

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Maria Simona MUNTEANU

In the Memory of Dr. Maria Bocșe

The author brings a vibrant tribute to

La 20 august 2010, cu o zi înaintea aniversării zilei de naștere, d-na dr.

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Ceramica habană din patrimoniul Muzeului Etnografic al Transilvaniei

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Maria Simona MUNTEANU

Vaier Butură’s Activity at Ethnographic Museum of Transylvania

On the occasion of celebrating a century

Keywords: research, publications, open-air section, thematic plan

La 16 decembrie 2010 se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Vaier

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

înaintează un memoriu Rectoratului Universității, în care sunt prezentate toate

4 Memoriul din 5 mai 1948, Arhiva MET.

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

și anume: I. Tipuri zonale de gospodarii și monumente ale arhitecturii populare,

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

colecțiile Muzeului Etnografic al Transilvaniei, de formatul publicației Academiei,

6 Teodor Onișor, Etapele de dezvoltare a colecțiilor Muzeului Etnografic al Transilvaniei;

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Petrescu10, T. Bănățeanu11, Florea Bobu Florescu12, Tiberiu Moraru13, Teodor

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

ocupații (5 studii) port (2 studii); medicină populară (2 studii); arhitectură (un

Vaier Butură - Lista de lucrări

1. Butură V., Credințe în legătură cu cultura grâului la românii din

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Anuarul a fost scanat de Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

John V. Murra (1916-2006), one of the most representative

Keywords: Inca society, education, anthropological museum, cultural artifacts,

în ciuda însemnătății lui, John V. Murra, este, practic, necunoscut specia