Budulea Taichii, de Ioan Slavici

Nuvela Budulea Taichii a apărut în anul 1880 în revista Convorbiri literare şi a fost inclusă
în anul 1881 în volumul Novele din popor, înscriindu-se în categoria idilismului, în care lumea
este văzută ca spaţiu propice dezvoltării individului şi a emancipării ţăranului roman prin cultură.
În centrul nuvelei este Mihail Budulea, fiu de ţăran urmărit din primii ani de viaţă şi de şcoală
până la reîntoarcerea în satul natal după finalizarea studiilor la oraş, în ţară şi în străinătate.
Despre această nuvelă, Mihai Eminescu afirmă că “este scrisă cu umor, care este un gen
necunoscut până acum la autorii români. Adâncimea marii seriozităţi morale a scriitorului e
acoperită de bruma uşoară a bătăii de joc şi a comicului. S-ar fi crezut că umorul, întristarea şi
patimile îmbrăcate în haina ridicolului sunt străine genului nostru popular […] - <Budulea>
domnului Slavici e o dovadă învederată de contrar. Se poate scrie umoristic şi româneşte...”1.
Titlul nuvelei reprezintă porecla pe care colegii de şcoala i-o dau lui Huţu, după ce aud
acest apelativ afectuos cu care Budulea i se adresează fiului său. Forma este populară şi exprimă
dragostea părintească şi mândria pe care le simte în adâncul sufletului Budulea cel bătrân,
cimpoierul din Cocorăşti. Aceeaşi simpatie o nutreşte şi naratorul când afirmă că “Budulea nu
era numai al Taichii, ci şi al nostru al tuturora”2.
Acţiunea nuvelei se caracterizează printr-o construcţie epică riguroasă şi se desfăşoară pe
un singur fir narativ, urmărind evoluţia personajului eponim. Spre deosebire de autorii de nuvele
din literatura noastră care îşi concentrază acţiunea pe o perioadă relativ restânsă în timp şi spaţiu,
Slavici îşi proiectează opera într-un timp şi spaţiu mai amplu, pornind de la sat, în speţă din
Cocorăşti, urmându-şi personajul în periplul studiilor sale la oraş şi în străinătate, reîntorcându-
se în final la Cocorăşti, dar în ipostaza de intelectual formator de mase: Huţu este preot în
localitatea natală. Acţiunea se petrece rectiliniu, respectând succesiunea cronologică, prin
înlănţuirea evenimentelor, respectând ordinea firească a etapelor naraţiunii. naraţiunea subiectivă
este relizată prin intermediul unui narator-personaj, care relatează la persoana I, oferind
autenticitate întâmplărilor operei. Nuvela este compusă din opt capitole imaginate sub forma
amintiri despre Mihail Budulea; reconstituirea faptelor este realizată de personajul narator: un

1
Eminescu Mihai, Articole şi traduceri, apud. Popa Constantin, Firan Florea, Rebreanu, Slavici – Antologie
comentată, editura Poesis, Craiova, 1994, pag. 86
2
Slavici Ioan, Nuvele, editura Corint, Bucureşti, 2002, pag. 44
prieten din copilărie, prieten ce anticipează încă din primele rânduri ale nuvelei evoluţia
protagonistului, pe care îl consideră “aşezat, retras şi totdeauna înţelept” 3. Naratorul-personaj
are, în acest text, multiple funcţii: pe lângă cea de acţiune şi de interpretare, acesta îndeplineşte şi
funcţia de reprezentare, pentru a conferi veridicitate acţiunii şi pentru a învălui cele povestite
într-o căldură sufletească ce facilitează transmiterea mesajului artistic: conţinutul său
moralizator.
În expoziţiunea nuvelei, naratorul îşi aminteşte cu duioşie şi tristeţe de anii tinereţii sale,
exprimându-şi bucuria faţă de prietenul Huţu, băiatul cimpoierului din sat, pe care l-a cunoscut la
petrecerile săteşti (când îşi urma tatăl părăsit de soţie pentru a fi supravegheat îndeaproape). Încă
din expoziţiune, opera îşi dezvăluie substratul moralizator prin maniera în care este prezentată
familia: tatăl este părăsit de nevastă, dar respectul faţă de instituţia familiei îl împiedică să
reflecte imaginea soţiei adulterine într-o manieră negativă, ba chiar se substituie mamei prin grija
faţă de copilul său, faţă de care îşi revarsă afecţiunea şi toate faptele sale susţin evoluţia fiului
său. Cimpoierul din Cocorăşti, Lepădat Budulea, îşi dă copilul la şcoala din sat sub influenţa
dascălului Clăiţă. Reiese din subtext rolul mobilizator al intelectualilor din lumea satului în ceea
ce priveşte emanciparea maselor prin civilizaţie şi cultură. Deşi la început este neîncrezător, tatăl
îl trimite pe Huţu la şcoală, iar aici copilul evoluează rapid, devenind un cenzor exigent, dar
corect, fapt ce stârneşte uimirea şi admiraţia celor din jur, anticipând evoluţia în timp a
protagonistului. Dascălul Clăiţă devine un model de urmat pentru Mihail Budulea, fapt
conştientizat de învăţător, care îl convinge pe Budulea cel bătrân să îi permită fiului să continue
studiile la oraş. “Drumul anevoios al lui Budulea prin şcoli este tipic pentru atâţia dintre
intelectualii din trecut, provenind de jos, care s-au ridicat la lumină cu preţul unor aspre
privaţiuni, datorită hărniciei şi perseverenţei” 4 , observă Pompiliu Marcea, asociind parcursul
şcolar al protagonistului acestei nuvele cu cel al autorului. Plecarea la şcoala din oraş este calea
spinoasă a lui Mihail Budulea, pe care acesta, un autentic fiu de ţăran, o va cuceri. Prinzând
gustul învăţăturii, Huţu va ajunge mai întâi la şcoala dascălului Wondracek, stă în gazdă, mai
întâi la o precupeaţă de origine sârbă pe care o ajută la treburile gospodăreşti pentru a înlesni
cheltuielile tatălui, apoi la profesorul Wondracek, care îl apreciază pentru eforturile sale. Tot în
acest timp, tatăl îi face o vizită atipică faţă de cele cu care îşi obişnuise fiul – sâmbăta – pentru a

3
Slavici Ioan, op. cit., pag. 27
4
Marcea Pompiliu, Ioan Slavici, ediţia a III-a, editura Facla, Bucureşti, 1978, pag. 224
readuce în viaţa fiului pe mama sa. Momentul este încărcat de emoţie şi reechilibrează familia,
Mihail sprijinindu-se astfel pe cei doi stâlpi ai familiei. Moralist convins, autorul nu putea face
rabat de la valorile principiale, iar familia reîntregită este un model de viaţă, dar şi un
microunivers ce sprijină macrouniversul în care evoluează protagonistul. Naraţiunea subiectivă
oferă prilej digresiunilor pentru a comunica învăţăturile morale ce se desprind din text.
Dacă la început, Huţu doreşte să îl egaleze pe dascălul din şcoala primară, odată cu
cunoştinţele sale evoluează şi mentalitatea de elev: profesorul Wondracek devine idealul său,
apoi îşi depăşeşte dorinţa de a se face dascăl şi hotărăşte să se facă preot, fapt care îl mâhneşte pe
învăţătorul din sat, dar care îl apropie pe Mihail Budulea de superiorii ecleziaşti. Destinul
ascendent în ierarhia preoţească este întrerupt de o scrisoare a tatălui, în care acesta îşi manifestă
îngrijorarea faţă de îndepărtarea de familie şi de comunitatea din care a plecat. Această depeşă
constituie punctul culminant al evoluţiei personajului, venind să întregească portretul
comportamental al lui Huţu. Decizia de a se reîntoarce în sat, deşi se afla în ascensiune în
ierarhia ecleziastică, este firească în contextul în care persinajul resimte dezrădăcinarea ca pe o
piedică în evoluţia conştiinţei personale. Scrisoarea este, astfel, un pretext literar ce oferă
protagonistului posibilitatea de a alege între două căi: fie ascensiunea într-o lume străină, fie
întoarcerea la popor. Traiectoria protagonistului respectă întocmai credinţa autorului conform
căreia intelectualul “după ce a cules învăţătură, revine în mijlocul alor săi spre a le fi de folos, a-i
îndruma sufleteşte” 5 . Tânărul Mihail Budulea, ascultător, perseverent şi harnic, revine în
mijlocul comunităţii sale, se căsătoreşte cu una dintre fetele dascălului Clăiţă şi devine protopop.
Din această postură, oferă un exemplu moral de stabilitate: devine părinte, respectând
orânduielile sociale şi morale ale vieţii familiale, devine un preot iubit care îşi îndrumă
intelectual şi moral comunitatea în care s-a născut. Acest intelectual înrădăcinat în comunitate,
care nu s-a înstrăinat într-o lume necunoscută familiei sale şi satului său, reprezintă modelul
poporanist pe care Slavici l-a anticipat în literatura noastră cu aproximativ două decenii. Un alt
element de modernitate în creaţia lui Slavici este propunerea căilor duale de evoluţie penrtu
Huţu, urmând ca acesta să aleagă fie lumea urbană prin ascensiuea ecleziastică, fie pe cea rurală
prin protopopie. Nu se poate aprecia o dualitate antagonică între cele două posibilităţi, întrucât
lumea urbană şi provocările ei rămân în umbră, neclare, nedesluşite, abstracte chiar.

5
Marcea Pompiliu, op. cit., pag. 225
 În ceea ce priveşte personajele, fiecare dintre acestea este întruchiparea unui precept
moral. Familia are valoare fundamentală în dezvoltarea individului şi a comunităţii, aşadar Huţu
nu putea fi surprins în evoluţia sa decât în legătură directă cu familia şi comunitatea. Tatăl său,
Lepădat Budulea, are grijă ca fiul său să nu resimtă greutăţile datorate lipsei mamei, însă
ascensiunea lui Huţu cunoaşte salturi semnificative după întoarcerea mamei la tatăl său. Mihail
Budulea este surprins, astfel, în drumul său prin viaţă, nuvela fiind o creaţie de formaţie. Dacă, la
început, băiatul cimpoierului de la Cocorăşti este surprins de narator în ipostaza de copil
neajutorat, cu mişcări greoaie şi stângace, ulterior îl impresionează pe acesta prin hărnicia şi
onestitatea sa, fiind caracterizat în mod direct ca fiind „aşezat şi vesel” 6. Celelalte personaje îl
caracterizează pe eroul nuvelei; tatăl său îl consideră demn de toată admiraţia, deoarece învaţă
bine şi se mândreşte cu acesta fie la biserica din sat, fie oamenilor întâlniţi în drumurile
săptămânale pe care le făcea la oraş, când mergea să îi ducă provizii. Dascălul Clăiţă îi vede
potenţialul intelectual, apreciindu-i inteligenţa şi hărnicia, precum şi seriozitatea. Profesorul
Wondracek, reticent la început datorită lipsei unor anumite cunoştinţe şi a celor patru clase
primare, îl descoperă treptat pe băiat şi apreciază că este bun la învăţătură şi sârguincios,
oferindu-se chiar să îl sprijine, găzduindu-l. Forţa morală a personajului reiese în mod indirect
din faptele sale. Încă de la şcoala din sat devine un model pentru colegii săi, deoarece este blajin,
dar autoritar în acelaşi timp, corect şi serios, ocrotitor cu şcolarii mai mici pe care îi îndrumă în
tainele alfabetului. ştie că dispune de resurse materiale modeste, dar îşi acceptă sărăcia cu
demnitate. Este grijului cu hainele dascălului Clăiţă şi merge cu mâinile depărtate de corp pentru
a nu le roade, în gazdă la sârboaica Lenca Liuchici este harnic şi se străduieşte să nu deranjeze pe
nimeni. Dragostea de carte îl ajută să treacă peste greutăţi şi îl împinge peste sacrificiile pe care
le depăşeşte cu demnitate: doarme pe jos, pe o saltea de paie, cară produsele precupeţei, face
curăţenie. Serios şi calm, îşi stăpâneşte emoţiile până la revederea mamei, dar o îmbrăţişează
cald, fără să îi reproşeze lipsa timp de zece ani. Scena reîntâlnirii mamei dezvăluie o fire calmă,
dar interiorizată. Trăirile interioare sunt, însă, intense, dar nu se transformă, pe parcursul nuvelei,
în crize sentimentale peste care protagonistul nu poate trece. Dragostea şi respectul faţă de
părinţi, faţă de dascălii săi fac din Huţu un model demn de urmat. Nuvela se încheie cu imaginea
familiei lui Huţu, care, căsătorit cu Mili, una dintre fetele dascălului Pantelemon Clăiţă, are un

6
Slavici Ioan, op. cit., pag. 89
băiat; fericirea deplină nu se putea realiza în afara acestui context, familia fiind „locaş de
vieţuire”7.
Făcând referire la personajul secundar, cimpoierul de la Cocorăşti, Pompiliu Marcea
apreciază următoarele: „cu inteligenţa, dar şi mărginirea sa, cu duioşia şi umorul specifice
ţăranului nostru, cu pasiunea, dar şi cu aprehensiunea faţă de învăţătură, bătrânul Budulea
rămâne un erou memorabil în literatura noastră”8. Nuvela se deschide cu imaginea cimpoierului,
pe care naratorul îl prezintă în mod direct, realizând portretul fizic al acestuia, schiţănd portretul
moral: era un om scund, gras, cu un handicap uşor locomotor, dar care zâmbea în permanenţă,
povestea frumos şi îi binedispunea pe cei din jur, deşi avea greutăţi, crescând singur pe fiul său
după ce fusese părăsit de soţie. Este o fire comunicativă, deschisă, un suflet generos, trăsături ce
reies în mod indirect din comportamentul şi limbajul său. Nu înţelege foarte bine învăţătura, ba
chiar se teme ca fiul său să nu se strice de atâta carte, manifestând tulburările omului neştiutor de
carte, dar deschis la noi încercări. Este un om simplu şi sfios, caracteristici ce se deprind din
comportamentul personajului când se află prima oară în casa profesorului Wondracek – văzând
că a călcat pe covor şi nebănuind pentru ce este aşezat acolo, el sare speriat într-o parte. Autorul
surpinde gesturile şi vorbele caracteristice personajului, tonul glumeţ şi vorba simplă, dar
încărcată de afecţiune şi sinceritate. Memorabilă este replica sa care va da şi numele nuvelei:
”Budulea Taichii”.
Deşi sunt sumar conturate, personajele reprezentate de dascălul Clăiţă şi profesorul
Wondracek se înscriu în gama intelectualilor: primul este intelectualul de la sat, vrednic ataşat de
ţărani, ăncercând să îi îndrume în procesul de emancipare socială şi culturală, celălalt reprezintă
intelectualitatea urbană, care completează desăvârşirea morală a lui Huţu.Aceste două personaje
sunt complementare, realizând profilul intelectual al vremii.
În ceea ce priveşte realizarea artistică, nuvela împleteşte stitlul direct cu stilul indirect,
precum şi descrierea şi dialogul cu naraţiunea. Profilurile umane sunt conturate cu ajutorul
limbajului popular şi uşor arhaic, pentru a reda cât mai fidel şi expresiv lumea satului ardelenesc
a secolului al XIX-lea. Stilul echilibrat se construieşte pe baza procedeelor stilistice, făcând apel
la epitete, comparaţii, enumeraţii, repetiţii şi antiteză.

7
Slavici Ioan, op. cit., pag. 212
8
Marcea Pompiliu, op. cit., pag. 228