Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Suport - Psihologia Dezvoltării 2023
Suport - Psihologia Dezvoltării 2023
BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ:
1. Atkinson R.L., Dezvoltarea psihologică. În Introducere în psihologie. Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Tehnică, 2002.
2. Birch A., Psihologia dezvoltării. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Tehnică, 2000.
3. Creţu T., Psihologia vârstelor. Iaşi, Polirom, 2009.
4. Golu P., Zlate M., Verza E., Psihologia copilului. Bucureşti, E.D.P., 1994.
5. Hayes N., Orrell S., Psihologia dezvoltării. În Introducere în psihologie. Bucureşti, Ed. All,
2003.
6. Harwood R., Miller Scott A., Vasta Ross, Psihologia copilului. Iaşi, Polirom, 2010.
7. Munteanu A., Psihologia copilului și adolescentului. Bucureşti, Editura Academiei, 1999.
8. Racu I., Racu Iu., Psihologia dezvoltării. Chişinău, 2014.
9. Racu Iu., Teoriile psihologice ale dezvoltării: Suport de curs. Chișinău, 2013.
10. Radu I., (coord.) Psihologia educaţiei şi dezvoltării. Bucureşti, Editura Academiei, 1983.
11. Sion G., Psihologia vârstelor. Bucureşti, E.D.P., 1998. Şchiopu U.Verza E, 1997, Psihologia
vârstelor.Ciclurile vieţii.,ED.a III-a, EDP, Bucureşti
12. Şchiopu U.,Verza E., Psihologia vârstelor.Ciclurile vieţii. Ed.a III-a, EDP, Bucureşti, 1997.
13. https://www.youtube.com/watch?v=tAEacZIgtvE
14. Grațiela Sion https://www.slideshare.net/ioem/psihologia-varstelor
15. https://psihoconsultanta.wordpress.com/discipline/psihologia-varstelor/
16. https://books.google.md/books?
id=c_6wCgAAQBAJ&pg=PT94&lpg=PT94&dq=psihologia+dezvoltarii+curs&source
Formular de evaluare inițială
https://docs.google.com/forms/d/1XxY4kTFcj5yAMwChqUcgquAaBtXbdOuPoJlDK6ltH9
Y/edit
1
Obiectivele cursului:
1. Cunoaşterea și procesarea informației privind legile și caracteristicile dezvoltării psihice, a
particularităţilor de vârstă și individuale, a dezvoltării personalităţii copilului în ontogeneză.
2. Dezvoltarea capacităţii de argumentare a necesității cunoaşteriii particularităţilor de vârstă pentru
activitatea viitoare de profesor şi de elaborare a demersurilor psihopedagogice în vederea soluţionării
problemelor educative sesizate.
3. Formarea competențelor de identificare a modalităţii optime de stabilire a contactului afectiv-
comunicativ cu copilul, ţinând cont de vârsta sa cronoliogică şi psihologică.
Conţinutul disciplinei:
Incursiuni în psihologia vârstelor.
Dezvoltarea psihică. Legile și factorii dezvoltării psihice.
Teoriile dezvoltării psihice.
Caracterizarea dezvoltării psihice a copilului în primii şapte ani de viaţă (până la intrarea în
şcoală: psihismul prenatal; vârsta sugarului; vârsta antepreşcolară; vârsta preşcolară).
Particularitățile creşterii şi dezvoltarii elevului mic (6/7-10/11 ani).
Particularităţile dezvoltării anatomo-fiziologice şi psihologice a preadolescentului. Dezvoltarea
personalității puberului. Criza de originalitate.
Particularităţile dezvoltării anatomo-fiziologice şi psihologice a adolescentului. Autocunoașterea
și dezvoltarea personală a preadolescentului/adolescentului.
2
reprezintă o legătură cea mai preșioasă între trecutul nostru și prezent. Felul de fi al cuiva, de a
se comporta, a simți, a gândi, sintetizează propria lui istorie în ontogeneză.
Psihologia dezvoltării (în engl. life-span psychology) a progresat mai mult în ţările anglo-
saxone decât în Franţa (Tourrette, Guidetti, 2002), fapt care face să se impună astfel termenul
provenit din limba engleză. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei, dar şi a
involuţiei proceselor /comportamentelor.
Psihologia vârstelor este o disciplină fundamentală ce studiază condiţiile de apariţie,
dezvoltare şi maturizare a vieţii psihice de-a lungul întregii existenţe a omului.
În psihologia americană se foloseşte sintagma „psihologia dezvoltării”, în cea franceză –
„psihologia copilului”, în cea românească – „psihologia vârstelor”. Studiile privind vârsta adultă,
vârstele înaintate, de regresie subliniază că există schimbări importante de-a lungul întregii
existenţe. În acest tablou dezvoltarea este predominantă în perioada copilăriei când au loc cele
mai spectaculoase schimbări.
Psihologia vârstelor:
- Este o disciplină teoretică şi aplicativă a sistemului ştiinţelor psihologice;
- Studiază caracteristicile dezvoltării psihice a fiinţei umane de-a lungul vieţii;
- Se preocupă de analiza, investigarea factorilor, influenţelor, condiţionărilor sub incidenţa
cărora evoluează viaţa psihică a fiecărui individ (nivel de trai, număr membrii în familie
etc.);
- Studiază implicaţiile psihologice ale acestor condiţionări, influenţe asupra evenimentelor
familiale, şcolare, profesionale, sociale, evenimente care acompaniază comportamentele
subiectului;
- Studiază statutele specifice diferitelor vârste, conduitele reprezentative ale omului şi
cerinţele speciale faţă de acestea;
- Urmăreşte maniera în care acestea sunt solidare cu cerinţele, schimbările societăţii.
Principalele sarcini ale psihologiei vârstelor vizează precizarea duratei dezvoltării psihice
cu tendinţe de extindere a acesteia la întreaga viaţă, factorii determinanţi, relaţiile dintre ei,
mecanismele dezvoltării, legităţile care generează evoluţia. Psihologia vârstelor este preocupată
de identificarea tipurilor principale de activitate ale subiectului pentru anumite vârste şi de
analiza funcţională a activităţii copilului în contextul firesc al executării ei.
Obiectivele psihologiei vârstelor sunt:
Caracterizarea vârstelor;
Evidenţierea schimbărilor de vârstă;
Specificul proceselor psihice cognitive, reglatorii, a calităţilor individuale;
Neoformaţiunile psihice la fiecare etapă de vârstă;
Activităţile dominante;
Stabilirea legităţilor de trecere de la o vârstă la alta;
Evidenţierea perioadelor favorabile pentru formarea trăsăturilor de personalitate;
Rolul familiei şi al societăţii în progresul uman etc.
Problematica psihologiei vârstelor propune două moduri de structurare a fenomenelor:
1. Dezvoltarea psihică a fiinţei umane pornind de la ideea studierii fiecărei componente
a sistemului psihic uman, analizând-o de la momentul genezei, al cristalizării până la punctul
final la care poate ajunge;
2. Ansamblul schimbărilor ce se petrec în anumite intervale ale vieţii. Această
perspectivă oferă „decupaje” specifice unor anumite caracteristici psihologice pentru anumite
perioade de vârstă.
Psihologia vârstelor se încadrează în grupul ştiinţelor axate pe evoluţia fenomenelor, fiind
o disciplină integratoare (nu o însumare mecanică) a datelor oferite de celelalte ştiinţe
psihologice (psihologia generală, somatică, clinică, experimentală). Propune un tablou ce
surprinde continuităţile şi transformările calitative.
Abordează procesul dezvoltării din 3 perspective:
a) genetică (răspunde la întrebări: când apare?, de ce apare o structură?);
b) funcţională (ce rol adaptativ are o transformare la nivelul vieţii psihice?);
3
c) diferenţială (încearcă să analizeze dacă schimbarea apărută este aceeaşi la toţi indivizii de
aceeaşi vârstă sau există nuanţări, diferenţieri).
Psihologia vârstelor rezolvă o serie de sarcini complexe unele cu caracter teoretic, altele
practic – aplicative sau metodologice.
Are implicaţii aplicative extrem de numeroase:
a) Domeniul educaţional (familie, şcoală, consiliere şcolară, profesională);
b) Domeniul organizării vieţii sociale (grup, clasă, întreprindere, activitate cetăţenească);
c) În psihologia creativităţii (potenţare, stimulare, concretizare în produse);
d) În activitatea profesională;
e) În psihoterapie (identificarea Eu-lui, refulare, tratare).
4
sociologia întrucât abordează sociabilitatea copilului, imitarea, zâmbetul, întregul proces al
învăţării sociale primind modelele de rol, efectele pedepselor, ale întăritoarelor.
La nivel intradisciplinar psihologia vârstelor întreţine legături cu psihologia generală,
psihologia cognitivă, psihologia cibernetică, socială, a personalităţii.
TEMA2: DEZVOLTAREA PSIHICĂ
PLANUL:
I. DEZVOLTAREA PSIHICĂ. NIVELURILE DEZVOLTĂRII UMANE.
II. CARACTERISTICILE DEZVOLTĂRII PSIHICE. CRITERIILE DE CLASIFICARE A
STADIILOR DE DEZVOLTARE.
III. FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE: Ereditatea. Mediul. Educaţia.
IV. LEGILE DEZVOLTĂRII PSIHICE. PROBLEMELE SENZITIVITĂŢII VÂRSTEI.
V. TEORIILE DEZVOLTĂRII.
6
Schimbările (în special cele calitative) sunt ascendente. Drumul dezvoltării este în
spirală. Aceasta nu se realizează ca o adiţie previzibilă, continuă, constantă.
Avansul calitativ nu exclude momentele de aparentă stagnare, care conferă o
vulnerabilitate sporită subiectului. Momentele de regresie de cele mai multe ori sunt depăşite
prin salturile ascendente.
Caracterul ordonat al dezvoltării.
Transformările, schimbările au loc într-o anumită ordine, la anumite intervale, sub o
formă stadială.
Dezvoltarea psihică este sistematică şi stadială.
Orice schimbare cantitativă sau calitativă are efecte asupra întregului sistem specific unui
stadiu de dezvoltare (ex. particularităţile personalităţii la un anumit stadiu influenţează
reprezentările, afectivitatea etc..)
RELAŢIA DINTRE VÂRSTA CRONOLOGICĂ ŞI VÂRSTA DE DEZVOLTARE
Creşterea sau dezvoltarea fizică se raportează la ani, luni, zile ale individului, ceea ce
reprezintă vârsta cronologică, implicată în marile cerinţe ale societăţii (şcolarizare, majorat,
acces pentru exercitarea unor profesii, pensionare etc.).
Cu toate că în primele luni ale vieţii, asemănările de la un copil la altul sunt numeroase,
există şi deosebiri între ei. Pornind de la această bază s-au identificat şi anumite „vârste de
dezvoltare”.
Stabilirea normalităţii se face prin raportarea datelor la cele două vârste. Un copil, pe
parcursul anilor poate depăşi vârsta de dezvoltare în comparaţie cu vârsta cronologică, sau
dimpotrivă, poate manifesta unele întârzieri.
Atunci când precocitatea sau întârzierea sunt puternice, dezvoltarea este atipică.
Diversele dimensiuni ale dezvoltării psihice (cognitive, socio-afective) realizează o
unitate în diversitate, în care apare un decalaj dublu, transversal şi orizontal.
Decalajul transversal apare atunci când în cadrul aceleiaşi vârste cronologice, anumite
paliere psihice au un grad de dezvoltare diferit (ex. situaţia diferenţelor între dezvoltarea
cognitivă, afectivă şi morală la vârsta adolescenţei).
Decalajul orizontal indică faptul că la nivelul aceluiaşi palier (ex. cognitiv) sau chiar al
aceluiaşi tip de activitate apar denivelări (ex. conservarea invarianţilor au loc progresiv: la 7-8
ani copiii operează conservarea materiei, la 9 ani cea a greutăţii şi către 11-12 ani conservarea
volumului).
Perioadele de vârstă în care tabloul psihocomportamental este relativ asemănător la toţi
copiii, au fost denumite stadii ale dezvoltării. Acestea se succed unele după altele.
Pentru precizarea stadiilor, psihologia românească (Ursula Şchiopu, Emil Verza) propune
3 criterii:
1. Tipul fundamental de activitate: joc, învăţare, muncă; exprimă orientarea şi
structurarea energiei psihice pentru asimilarea de cunoştinţe, pentru formarea, exersarea
sensibilităţii, a deprinderilor, a abilităţilor care vor fi integrate în însuşiri de personalitate.
Activitatea dominantă este considerată aceea care are cele mai mari implicaţii formative în
planul dezvoltării psihice. Este, totodată, activitatea cu cea mai mare frecvenţă, cu cea mai mare
pondere în sfera preocupărilor curente.
Tipuri de activitate dominantă (perioade):
- sugarului – manipularea de obiecte. În funcţie de volumul, diversitatea manipulării obiectelor,
copilul ajunge la un anume nivel al dezvoltării senzorialităţii, motricităţii, sau, în perspectiva lui
J.Piaget, al inteligenţei senzoriomotorii.
- antepreşcolară (1-3 ani) – automişcarea şi jocul simplu;
- preşcolară - jocul simbolic şi jocul cu reguli;
- vârsta şcolară mică – învăţarea elementară, tip pe care sunt centrate toate celelalte forme de
învăţare;
- vârsta şcolară mijlocie (10-14 ani) – învăţarea organizată, sistematică;
- vârsta şcolară mare / adolescenţa (14 – 20-22 ani) – învăţarea complexă, polimorfă;
7
- vârsta postadolescenţei – învăţarea complexă fuzionează cu modalităţi de specializare (calificare)
profesională;
- vârsta tinereţii – are caracteristic fie integrarea iniţială profesională, fie munca;
- vârsta adultului – munca şi creaţia; ambele ajung la apogeu;
- vârsta bătrâneţii – activităţi preferenţiale, de autoservire.
2. Tipul de relaţii. Cum ponderea relaţiilor sociale este mult mai prezentă decât cea a
relaţiilor obiectuale (maşină, casetofon etc.), acest criteriu cunoaşte o reformulare recentă
înscrisă în zona comunicării.
Astfel, acest criteriu este considerat a fi nivelul comunicării cu ambianţa.
Pentru perioadele timpurii ale dezvoltării psihice, comunicarea nonverbală are un mare
rol.
3. Originea tensiunii psihice dominante. În permanenţă există o tensiune interioară ce
apare ca un conflict ce generează anumite caracteristici. Exemplu:
- conflictul între cerinţele externe, intre solicitări şi posibilităţi subiective de satisfacere. Astfel de
solicitări pot fi: regim de lucru, conţinuturi de învăţare;
- opoziţia dintre posibilităţi, resurse subiective (dorinţe, aspiraţii, capacităţi) şi potenţialul
societăţii de a le satisface;
- opoziţia dintre structurile psihice vechi şi cele noi (deprinderi, interese, sentimente, componente
caracteriale).
Calea de micşorare a distanţelor dintre elementele psihice aflate în opoziţie este dată de tendinţa
firească, naturală spre echilibru şi complementar. Această tendinţă se instituie şi acţionează
atunci când subiectul este preocupat de împlinirea unor obiective concrete care dau sens vieţii.
Echilibrul în plan afectiv conduce la satisfacţie, bucurie, stimulare tonică iar cel
intelectual, la capacitate de proiectare a unor noi obiective.
Etape, cicluri, stadii de dezvoltare psihică
La baza acestor 3 criterii s-au stabilit 2 mari etape:
Etapa I – prenatală.
Etapa II – postnatală, de la naştere până la moarte. Această etapă cuprinde 3 cicluri:
1. Ciclul de creştere şi dezvoltare (de la 0 – 20-24 ani) cuprinde copilăria, pubertatea şi
adolescenţa, fiecare cu substadiile corespunzătoare.
Copilăria reprezintă etapa cea mai importantă pentru dezvoltarea ulterioară, întrucât în
această perioadă (0 – 10 ani) se formează cele mai importante conduite ce asigură adaptarea, se
elaborează structurile cele mai reprezentative de tip intelectual, afectiv, voliţional, se pun bazele
viitoarei personalităţi.
În acest ciclu se dobândesc toate achiziţiile energetice, fizice şi psihologice ale fiinţei
umane, se încheie construirea personalităţii în ceea ce are fundamental.
Ciclul respectiv are următoarele stadii:
- stadiul sugarului (0 – 1 an) cunoscut şi sub denumirea de stadiul inteligenţei senzorio-motorii
(J.Piaget);
- stadiul antepreşcolarităţii (1 – 3 ani) sau cel al primei copilării. Se pun bazele autodeplasării şi
ale însuşirii mecanismelor verbale;
- stadiul preşcolarităţii (3 – 6 ani) cunoscut ca „a II-a copilărie” sau „vârsta de aur”. Încep să se
contureze mecanisme conştiente şi voluntare. Este „vârsta jocului”;
- stadiul micii şcolarităţi sau „a III-a copilărie” (6 – 10 ani). Se dobândesc instrumentele
intelectuale fundamentale (scris, citit, calcul). Contribuie la dezvoltarea unor trebuinţe şi interese
dobândite, interiorizate;
- stadiul preadolescenţei – are specific procesul de dezvoltare a eu-lui şi a conştiinţei de sine. Este
perioadă de sensibilitate, de fragilitate psihică, aspecte care se prelungesc, adeseori şi în
adolescenţă;
- stadiul adolescenţei (13-14 – 18-20 ani), orientarea expresă este spre identitatea de sine;
- stadiul postadolescenţei (18-20 – 24-25 ani) se consolidează toate achiziţiile fizice şi psihice.
Este o perioadă marcată de prelungirea adaptării şi de maturizarea personalităţii.
8
2. Ciclul adult sau maturizare (24-25 – 65 ani). Este denumit şi „vârsta a II-a”. Cuprinde
substadiile:
- stadiul tinereţii (24-25 – 35 ani) – perioadă de maximă vitalitate, de manifestare plenară a
funcţiilor şi caracteristicilor psihice;
- stadiul adult cu:
- vârsta adultă precoce (35 – 44 ani);
- vârsta adultă medie (45 – 54 ani);
- vârsta adultă prelungită (55 – 64ani).
Este stadiul de maturizare a funcţiilor complexe (critică evaluativă, de rezolvare şi creare de
probleme). Este etapa de antrenare în roluri, statute profesionale şi extraprofesionale, mediată de
necesitatea „învăţării permanente”.
3. Ciclul de regresie, de involuţie (65 ani – moarte). Este „vârsta a III-a”.
Cuprinde substadiile:
- stadiul bătrâneţii timpurii (66 – 70 ani);
- stadiul bătrâneţii propriu-zise (70 – 90 ani);
- stadiul marii bătrâneţi (terminal) peste 90 ani.
Este ciclul în care productivitatea scade datorită modificării funcţiilor organice şi psihice,
apar bolile de degenerescenţă.
10
Implicarea eredităţii e diferenţiată în funcţie de:
- Gradul de complexitate al unor însuşiri sau structuri psihice ce trebuie să se formeze. Este mai
puternică asemănarea privind temperamentul, emotivitatea, aptitudinile.
- Categoriile de însuşiri şi abilităţi psihice mai puţin asupra gândirii.
Ereditate psihologică – prin familie circulă nu numai ereditatea biologică ci şi un fel de
ereditate psihologică. Se exprimă în circulaţia afecţiunii, aspiraţii, bucurii, tensiuni comune.
Posibilitățile înnăscute ale copilului trebuiesc descoperite, stimulate și dezvoltate pentru a
se putea transforma în aptitudini și apoi în talente. În caz contrar ele rămân latente, iar în cele din
urmă se pierd. Ereditatea, fără contribuția celorlalți doi factori - mediul și educația - este
asemenea unui sol fertil, dar necultivat.
În concluzie, putem spune că, la nivelul actual de cunoaștere și control al mecanismelor
eredității, rolul acestui factor în dezvoltare, mai ales în dezvoltarea psihică, este de premisă
naturală, constituind un ,,echipament primar” pentru dezvoltarea ulterioară a personalității. Din
punct de vedere probabilistic, această premisă poate oferi individului o șansă (ereditate normală)
sau o neșansă (ereditate tarată), în primul caz, ea poate fi ulterior valorificată sau nu (în funcție
de calitatea intervențiilor mediului și/sau însușirea educației) iar, în cel de-al doilea caz, în
funcție de gravitate, poate fi ameliorată, compensată în diverse grade sau nu, sub acțiunea unor
programe specifice de intervenție terapeutică și educativ-recuperatorii.
Mediul reprezintă totalitatea influenţelor şi acţiunilor materiale şi spirituale, organizate şi
spontane, naturale şi culturale, conştiente şi involuntare ce constituie spaţiul de viaţă al fiecărei
fiinţe. Fiecare fiinţă este influenţată de mediul familial, de cel educaţional, de mediu profesional,
rezidenţial şi chiar de cel continental.
Baltes şi colaboratorii (1980) au susţinut existenţa a trei influenţe importante asupra
dezvoltării:
- Influenţe cu caracter de vârstă – se află în legătură foarte strânsă cu vârsta cronologică (ex.
dezvoltarea limbajului se află în strânsă legătură cu vârsta cronologică; una este performanţa
la un copil de 2 ani şi alta la unul de 5 ani).
- Influenţe cu caracter istoric – legate de evenimente şi afectează pe majoritatea oamenilor ce
aparţin unei generaţii (ex. războiul din fosta Iugoslavie).
- Evenimentele de viaţă fără un caracter specific sunt cele care afectează dezvoltarea indivizilor în
anumite momente sau la anumite vârste (ex. un divorţ, un accident).
Există o multitudine de medii. Distingem: micromedii – reprezintă un spaţiu mai
apropiat, proximal, mai restâns; macromedii – sau mediu distal, cu influenţe foarte diferite.
Acţiunea mediului poate fi convergentă sau divergentă. Prezenţele indiferente în mediu nu
stimulează dezvoltarea psihică. Pentru a operaţionaliza rolul mediului în dezvoltarea psihică se
apelează la sintagme „nişă de dezvoltare”. Aceasta reprezintă totalitatea elementelor cu care un
copil intră în relaţii la o anumită vârstă.
În structura nişei intră:
1. obiectele şi locurile accesibile copilului;
2. răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil;
3. cerinţele adultului privind competenţe solicitate, încurajabile, nivelul de performanţă aşteptat;
4. activităţile impuse, propuse sau cele acceptate de copil.
Rolurile mediului:
- mediul e factor ce transformă în realitate potenţialul ereditar şi îi conferă un conţinut adaptativ;
- este un factor ce umanizează comportamentele copilului;
- este un factor de socializare pentru că vezi capacităţi de comunicare, de asumare a rolurilor şi
statuturilor;
- poate acţiona şi pozitiv şi negativ.
Mediul, cu toate componentele sale, condițiile de mediu și culturale/educaționale pot fi
modificate în direcția transformării lor în condiții adecvate și favorabile modelării în direcții
constructive, elevate și eficiente a personalității.
11
Comparativ cu ereditatea, mediul are o influență mai mare în formarea și dezvoltarea
personalității umane. Omul trăiește și se dezvoltă în societate, iar societatea, influențează sau își
lasă o amprentă definitorie asupra acestuia. În funcție de specificul și de nevoile sociale fiecare
societate își formează proprii ei indivizi. La nivel național se stabilește idealul educațional al
fiecărei societăți, programele de învățământ. Instituțiile, mass-media, biserica și familia își aduc
contribuția la dezvoltarea personalității umane. De pildă, influența familiei asupra personalității
unui individ nu se oprește niciodată. Pe de altă parte, la vârsta prescolară, copilul prin contactele
multiple pe care le stabilește (cu alți copii, cu cadrele didactice) își completează bagajul de
cunoștințe pe care l-a dobândit în familie, își dezvoltă capacitatea de comunicare, sociabilitatea,
leaga noi prietenii. Este clipa în care el este supus acțiunii a doi factori diferiți: familie și
instituții școlare, iar de masura în care părinții și cadrele didactice colaborează și acționează în
sensul atingerii acelorași obiective și finalități educative, depinde formarea unei personalități
armonioase a viitorului individ, a viitorului actor social.
Relația dintre părinți și cadrul didactic depinde în cea mai mare măsura de acesta din
urmă, de felul în care știe să comunice cu părinții elevilor săi, de măsura în care se știe a face
respectat și apreciat de către părinți, de măsura în care știe să se implice în rezolvarea oricărei
dificultăți de comunicare ce pot apărea între cei doi agenți educativi. O relație de calitate între
părinți și cadrul didactic (cu toate dificultățile existente) asigura evoluția elevului în formare.
Cadrul didactic, prin modelul de comportament pe care îl oferă copilului, prin atitudinea
sa față de elevi, prin exigența sau indulgența sa, prin măsura în care se implică în viața celor mici
reușește să influențeze întregul colectiv de elevi al căror formator este, cultivând relații optime,
bazate pe afecțiune, comunicare, încredere și respect reciproc.
În concluzie, interacțiunea individului pe tot parcursul existenței sale, dar mai ales în
copilăria timpurie, cu elemente ale mediului familial, mediului înconjurător, mediului pedagogic
sau al celui social favorizează în mod semnificativ progresele și calitatea achizițiilor necesare
evoluției și dezvoltării sale normale.
Educaţia reprezintă activitatea conştientă, specializată, sistematică, organizată care
mijloceşte dezvoltarea personalității în ontogeneză.
Caracterul conştient, sistematic, în perspectiva unor finalităţi deosebeşte educaţia de
ceilalţi factori. Toţi indivizii umani dispunem de capacitatea de a fi educaţi. Se deosebesc între ei
prin zona proximei dezvoltări. Zona proximei dezvoltări i desemnează gradul dezvoltării
potenţiale a copilului. Se măsoară pornind de la diagnosticul dezvoltării actuale a copilului, la
care se adaugă capacitatea sa de învăţare, dintr-o situaţie standard, ajutat de adult. Reprezintă
aria dintre nivelul de dezvoltare actual al copilului şi nivelul de dezvoltare potenţial care poate fi
dobândit de copil cu ajutorul adultului sau al altor persoane (ex. doi copii cu un nivel al
dezvoltării actuale sensibil egal, puşi în aceeaşi situaţie de învăţare – învăţarea cititului – prin
interacţiunea cu adultul, pot avea performanţe diferite sau un copil încearcă să înveţe scrisul de
la fraţii mai mari, iar această acţiune este un stimul pentru dezvoltarea copilului). „Adulţii pot şi
trebuie să asigure copilului activităţi deasupra nivelului său de dezvoltare, să-l stimuleze, fără să
producă situaţii confuzionale sau să-l demoralizeze.”
Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii dintre factorii interni și cei externi. În
cadrul acestor factori educația deține rolul conducător, datorită specificului acțiunii sale care se
manifestă mijlocit și nemijlocit prin intermediul celorlalți doi factori.
Acest rol se justifică, în primul rând, prin aceea că educația își crează ea însăși premisele
eficienței prin elaborarea unor condiții interne favorabile. La un moment dat, factorii externi
acționeaza prin intermediul celor interni, iar în urma acestui proces se acumulează experiența,
care, la rândul său devine condiție internă și premisă a acțiunii ulterioare a acestor factori.
Educația contribuie la îmbogățirea acestei experiențe în mod organizat, conform unui
scop, insistând asupra realizării unei corelații optime între aspectul informativ și cel formativ ale
acestei experiențe.
12
Educația nu numai că oferă ceea ce urmează să se asimileze, aceasta realizând-o și
mediul, dar se preocupa în plus și de modul “cum să se asimileze”, de conștientizarea necesității
de a învinge anumite obstacole.
Un alt argument în favoarea demonstrării rolului conducător al educației se referă la
intervenția acesteia în ameliorarea condițiilor de mediu, în crearea unui climat educațional
favorabil cu valențe educative puternice asupra formării personalității umane. Formarea și
educarea colectivului de elevi este un exemplu concludent în acest sens.
Educația care se desfășoara în cadrul școlii este cel mai important factor al dezvoltării
personalității. Ea are rolul de a corecta ceea ce este negativ în personalitatea elevului și de a
dezvolta toate laturile personalității sale, atât latura intelectuală, cât și latura caracterială, morală
și estetică. Școala nu formează doar specialiști, ci formează oameni, iar pentru a forma oameni,
este foarte important ca toți factorii educaționali să contribuie în mod eficient și constructiv la
această formare, să colaboreze și să se completeze reciproc, unde și când este nevoie.
13
i
Legea plasticităţii sistemului nervos permite individului să dobândească şi să restructureze
forme de comportament, plastice, adaptabile şi pe de altă parte, fenomene de compensaţie.
Legea dezvoltării inegale a fenomenelor psihice stipulează că dezvoltarea psihică la nivelul
proceselor şi fenomenelor este inegală atât la un individ în parte cât şi între indivizi diferiţi în etape
diferite de dezvoltare. Dotarea predispoziţională diferită, influenţele mediului şi educaţiei sprijină
unele inegalităţi.
Legea socializării evolutive explică socializarea crescândă a proceselor psihice, pe măsura
creşterii complexităţii lor. Procesele psihice cu cât sunt mai complexe cu atât sunt mai puţin
dependente de ereditate. Aspiraţiile, interesele, trăsăturile de caracter sunt datorate, în special,
contextului social în care a crescut individul.
Legea centralizării și coordonării sistemice. Are loc pe măsura creşterii rolului de control şi
comandă al SNC asupra personalității și a comportamentului uman. Pe măsura dezvoltării creşte,
totodată, caracterul conştient al conduitei noastre.
Legea unității între diferenţieriere și integrare a vieţii psihice semnalează sensul dezvoltării,
ca fiind de la difuz, vag, global către diferenţiat şi integrat.
Pentru o dezvoltare mai eficientă este binevenit să ţinem cont de perioadele senzitive, mai
favorabile pentru constituirea anumitor calităţi.
Senzitive se numesc acele perioade de vârstă, pentru care este proprie o îmbinare optimă a
condiţiilor în afirmarea anumitor trăsături personale ori procese cognitive, reglatorii.
Conform unor autori (Vîgotski, Elkonin ş.a) instruirea înainte de termenul indicat pentru perioada
senzitivă sau după ea, poate fi ineficientă şi se poate răsfrânge nefavorabil asupra dezvoltării.
Cercetările ştiinţifice au permis evidenţierea mai multor perioade senzitive, favorabile pentru
dezvoltarea proceselor psihice, pentru progresul calităţilor umane etc.:
Pentru dezvoltarea vorbirii senzitivă este vârsta de trei ani;
Pentru însuşirea citirii – vârsta preşcolară;
Pentru formarea gândirii matematice- vârsta de 15/20 ani etc.
Este deosebit de important să nu neglijăm perioadele senzitive şi de a contribui la timp, la
dezvoltarea copilului, pentru a preîntâmpina reţinerea posibilă în dezvoltare.
V.TEORIILE DEZVOLTĂRII
Teoriile dezvoltării umane sunt abordări psihologice diverse care încearcă să explice dezvoltarea
omului în funcție de caracteristicile sale de conduită și personalitate. Ele sunt, de asemenea,
numite teorii psihologice ale dezvoltării.
Nicio teorie a dezvoltării nu este suficient de largă pentru a explica toate aspectele implicate
în constituirea ființei umane. Unii acordă mai multă importanță factorilor interni ai individului, iar
alții consideră că mediul și societatea sunt factori determinanți în dezvoltarea ființei umane. O
teorie oferă un cadru de referință care organizează experiențe, realizează observații, avansează
presupuneri despre anumite fenomene sau procese psihice. Pentru orice domeniu, inclusiv acela al
dezvoltarii copilului / omului, o teorie buna este un instrument al specialistului de care acesta nu se
poate lipsi. Teoria are rolul unui ghid și este verificată de cercetpri minuțioase și ample.
Diversitatea teoriilor operaționale în domeniu a fost provocată de înțelegerea, descrierea,
explicarea și avansarea unor predicții privitoare la dezvoltarea copilului.
Dezvoltarea cognitivă în context social (constructivismul social) – Lev. S.Vîgotski
Lev Semeonovici Vîgotski - a descris felul în care cultura influenţează dezvoltarea individului.
Obiceiurile sociale dintr-un anumit timp, achiziţiile colective intelectuale şi materiale, ştiinţifice,
artistice, istoria pe care o trăieşte individul îi determină dezvoltarea.Vîgotski subliniază rolul
culturii în dezvoltarea individului, al culturii transmise prin interacţiuni sociale şi limbaj. În
viziunea vîgotskiană există o strânsă legătură între limbaj şi dezvoltarea inteligenţei. Interacţiunile
sociale de care beneficiază individul în procesul de dezvoltare îi vor influenţa limbajul şi gândirea.
A creat conceptul de “zonă proximă de dezvoltare”- ea reprezintă diferenţa dintre ceea ce copilul e
pregătit să realizeze singur, în procesul rezolvării problemelor şi al adaptării, şi ceea ce poate
achiziţiona doar cu ajutorul aulţilor sau al altor persoane, deoarece îi depaşeşte potenţialul activ în
momentul dat. Vîgotski a susţinut că, atunci când copilul îşi dezvoltă cunoştinţele ghidat de adult, el
ajunge la soluţii mai sofisticate decât ar face–o doar prin posibilităţile de care dispune.
Vîgotski descrie următoarele stadii, în dezvoltarea copilului, în interacţiune cu adultul, prin
achiziţia limbajului:
stadiul I: fiziologic – copilul este separat doar din punct de vedere fiziologic, dar, pentru a
supraveţui, el e total dependent de adult;
stadiul II: biologic – copilul capătă independenţă (prin înţărcare), iar dependenţa lui de cel
care-l îngrijeşte devine psihologică;
stadiul III: este stadiul în care adultul îl atrage atenţia, vorbindu-i despre diferitele obiecte
din jur, iar activităţile copilului sunt controlate şi secondate de vorbirea adultului;
stadiul IV: acţiunile copilului sunt iniţiate şi impulsionate de vorbirea adultului;
stadiul V: realizează activităţi voluntare îndrumat prin vorbire de către adult; vorbirea
adultului este internalizată şi copilul îşi controlează prin ea propriile acţiuni;
stadiul VI: copilul îşi da singur comenzi – la început cu voce tare; mai târziu, prin vorbirea
interiorizată, pentru sine însuşi.
I. ACHIZIŢII DOMINANTE
Începând din anii ’70 ai sec. XX, perioada primului an de viaţă a prezentat maxim interes
pentru cercetătorii în domeniu. Aceasta se explică mai ales datorită vastelor schimbări din această
perioadă şi cea imediat următoare, schimbări ce uimesc prin dinamica şi profunzimea lor. În ultimii
40 de ani, cercetările din domeniul psihologiei copilului au pus accentul pe relevarea acelor
capacităţi prezente la copil încă de la naştere, le-au evidenţiat pe cele care apar prin maturizare şi pe
cele învăţate de copil pe parcursul schimbului constant între propriul sistem psihic şi mediul social.
Interesul pentru perioada copilăriei timpurii şi primele luni de viaţă se datorează unei teorii generale
unanim acceptate, conform căreia fundamentele proceselor cognitive şi ale capacităţilor umane sunt
stabilite în această perioadă. Studiul dezvoltării copilului pe parcursul primului an de viaţă oferă o
oportunitate excelentă de a investiga chiar rădăcinile abilităţilor umane complexe. Alături de rolul
diagnostic şi formativ, prin care studiul de dezvoltare a copilului pune în evidenţă experinţele
timpurii necesare dezvoltării în limitele normalului, este important şi felul în care aceste experienţe
necesită a fi explicate pentru a optimiza dezvoltarea fiecărui copil.
ACHIZIŢII DOMINANTE
- posibilitatea de a sta în şezut şi apoi în picioare, ceea ce va extinde câmpul vizual şi sfera
cunoaşterii (permite să vadă ce este pe masă, pe fereastră etc.);
- evoluţia şi activarea funcţională a structurilor organice;
- dezvoltarea motricităţii în special a celei manuale (prehensiunea);
- evoluţia spectaculoasă a sensibilităţii şi debutul personalităţii;
- începutul elaborării mecanismelor verbale;
- dezvoltarea inteligenţei senzoriomotorii.
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Ce achiziţii noi apar în această perioadă?
2. Care sent etapele dezvoltării motorii a copilului intre 0-12 luni?
3. Enumeraţi câteva dintre notele specifice ale dezvoltării senzoriale a copilului intre 0-12 luni.
4. Cum se dezvoltă limbajul in această perioadă?
5. Care sunt aspectele dezvoltării afective ale copilului mic?
Spre deosebire de perioada precedentă copilul (1-3 ani) reuşeşte să se desprindă parţial de
adult (mama), devenind astfel o persoană activă in mediul specific existenţei sale.
Copilul porneşte in acest moment cu două achiziţii extrem de importante pentru
independenţa sa: dobandirea mersului şi a comunicării verbale.
Intre 12 şi 18 luni:
• se consolidează mersul
• există o mai bună percepere şi adaptare la mediul inconjurător;
• copilul devine atras de tot ceea ce vede. Stăpanirea mersului dezvoltă spiritul investigativ,
lărgindu-se totodată campul de acţiune.
Intre 18 şi 28 de luni observăm o dezvoltare accentuată a comunicării şi o modificare a aspectului
general a copilului. Aspectul fizic general este din ce in ce mai plăcut; specificul vorbirii şi modul
in care se relaţionează cu ceilalţi sporeşte caracterul simpatic al copilului, justificand numele dat al
acestei perioade „de graţie şi drăgălăşenie”.
Substadiile antepreşcolarităţii (primei copilării):
I. de la 12-18 luni – consolidarea mersului, este pronunţată tendinţa de explorare prin văz şi acţiune a
mediului (caută, trage faţa de masă);
II. de la 18-28 luni – pronunţată dezvoltare a comunicării verbale; diminuarea nervozităţii mersului şi
acţiunii cu încercări de subordonare a acestora, împlinirii unor dorinţe;
III. de la 28-36 luni – devine preocupat de joc, de aprecierea celorlalţi.
ACHIZIŢII DOMINANTE
1. Dezvoltarea capacităţii de autodeplasare. Este şi motivul pentru care unii psihologi apreciază că este
stadiul fiinţei tropăitoare;
2. Achiziţia limbajului şi plăcerea comunicării;
3. Dezvoltarea inteligenţei simbolice sau preconceptuale;
4. Debutul conştiinţei de sine.
REGIMUL DE VIAŢĂ
Se diminuează numărul orelor de somn, copilului fiindu-i suficiente aproximativ 12 ore.
Organismul are nevoie şi de somnul de după-amiază (1 –1 ½ h). La 1 an 14/15 ore iar la 3 ani 11/12
ore. Alimentaţia suportă modificări pentru că la începutul vârstei se întrerupe hrana cu lapte matern.
Este necesar să se asigure produse lactate, fructe, legume. Învăţarea mersului şi a comunicării
verbale constituie baza experienţei de viaţă a copilului care are următoarele particularităţi:
- este dominată de trebuinţa de acţiune (fac eu, face băiatu’ etc.);
- are un pronunţat rol formativ prin implicarea şi autoimplicarea copilului în mânuirea obiectelor;
- un început de independenţă în autoservire (igiena personală);
- începe să se familiarizeze cu permitivităţi şi interdicţii în familie;
- organismul traversează bolile specifice primei copilării (pojar, rujeolă etc.), care îi vor asigura
imunitatea;
- creşte nervozitatea dacă este neglijat de adult, dacă îi apar dinţii sau dacă traversează anumite
momente maladive.
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Care sunt achiziţiile vîrstei respective ?
2. Prin ce se caracterizează dezvoltarea motorie?
3. Ce caracteristici are gândirea antepreşcolarului ?
4. Denumiţi cateva din aspectele specifice ale dezvoltării emoţionale la copilul mic.
5. Ce inţelegeţi prin ataşament şi care este rolul lui in structurarea personalităţii copilului ?
6. Descrieţi cum are dezvoltarea personalităţii, debutul imaginii de sine la antepreşcolar ?
Mai este caracteristic animismul gândirii. Caracterul magic se reflectă în stabilirea de către
copil a unor legături care nu sunt reale dar prin care crede că poate obţine tot ceea ce doreşte (ex. un
copil de 4 ani şi jumătate „dacă dau din picioare, supa este bună”). Gândirea preşcolarului se
desfăşoară în contexte concrete răspunzând atât trebuinţelor sale de adaptare, de depăşire a
obstacolelor, dar şi dorinţei de a afla ceea ce îl atrage. Astfel gândirea îşi menţine caracterul
situativ.
Gândirea este preconceptuală întrucât operează cu noţiuni care nu sunt absolut
individualizate dar nici noţiuni generale (ex. când pronunţă cuvântul „maşină” nu se limitează
numai la maşina familiei sale dar nici la noţiunea absolută prin care desemnează o anumită
categorie de obiecte).
Gândirea este încă ireversibila, nu poate încă surprinde invarianţa sau reversibilitatea.
Este o gândire preoperaţională pe baza căreia preşcolarul reuşeşte să realizeze scrieri,
clasificări (în sarcini simple) pe suportul unor criterii practice (formă, culoare, funcţionalitate).
Dorinţa de a sesiza relaţiile este desprinsă şi din frecvenţa întrebărilor „de ce?”, alături de
care apar întrebări referitoare la însuşirile social-funcţionale ale obiectelor de tipul „la ce folosesc?”,
sau „ce fac oamenii cu…?”. „De ce” -urile ilustrează existenţa unei gândiri precauzale, aflată între
cauza eficientă şi cauza propriu-zisă. Este un nod de mediere a copilului care pentru el reprezintă o
explicaţie finalistă iar pentru adult doar una întâmplătoare. Trecerea de la precauzalitate la
cauzalitate se va face treptat prin asimilarea operaţiilor, acestea fiind coordonări generale ale
acţiunilor.
Principalele tipuri de raţionament utilizate sunt:
- raţionamentul transductiv (particular-particular);
- raţionamentul prin analogie;
- raţionamentul inductiv.
DEZVOLTAREA LIMBAJULUI
Semnificative progrese sunt semnalate în privinţa volumului vocabularului. Valorile
extensive sunt:
- la 3 ani vocabularul conţine maxim aproximativ 1.000 cuvinte, minim 400;
- la 6 ani vocabularul conţine maxim aproximativ 2.500 cuvinte, minim 1.500.
La această varstă raportul intre vocabularul pasiv (cel inţeles) şi cel activ (folosit) se
modifică, astfel incat limbajul pasiv se apropie de cel activ ca valoare de comunicare. Dezvoltandu-
se concomitent cu gandirea, limbajul preşcolarului se imbogăţeşte foarte mult devenind un
instrument activ in relaţionare.
Modul in care se dezvoltă limbajul este puternic influenţat de mediul in care trăieşte copilul,
de cat de mult i se vorbeşte, de cat de mult este stimulat să folosească limbajul in comunicare. De
aceea la această varstă se remarcă diferenţe intre copii (dacă nu este stimulat corespunzător copilul
va vorbi mai tarziu). Copilul educat corespunzător işi insuseşte rapid cuvinte noi, foloseşte activ
clişeele verbale ale adulţilor. Foarte hazlii sunt creaţiile verbale la această varstă. De exemplu –
"clonteşte" este ceva rău asemănător babei cloanţa, sau s-a "molit" pentru ceva care s-a inmuiat de
la adjectivul moale, „am fulgilit”, „am împungit cu acul” în loc de „am cusut”, „eu sunteam”,
„urlăreţ” pentru cel ce plânge..
Spre varsta de 6 ani copilul se exprimă prin propoziţii şi fraze tot mai corecte gramatical
folosind epitete, comparaţii, verbe, adverbe. Toate au loc concomitent cu dezvoltarea corectitudinii
pronunţării.
Principalele funcţii ele limbajului:
- îmbogăţeşte şi fixează experienţa cognitivă;
- organizează activitatea (ex. când desenează, exprimă intenţii, exclamaţii, face aprecieri).
Se îmbogăţeşte competenţa lingvistică (înţelege ceea ce i se comunică) şi performanţa
lingvistică (exprimă capacitatea de a comunica efectiv).
Referitor la structurile verbale construite de copil se remarcă:
- în comunicarea cu mama apare forma cea mai liberă şi expresivă ca topică (ordinea cuvintelor in
propozitie), sunt prezente construcţii eliptice(omiterea cuvintelor care se subinteleg);
- în comunicarea cu ceilalţi copii apar diferenţe, preşcolarul mare impunându-se prin propoziţii
bogate, cu unele adjective;
- comunicarea cu educatoarea evoluează de la reticenţă la articularea unor propoziţii complete, cu
tendinţa de a se înscrie în unele scheme, sau în clişeele verbale.
MEMORIA
Alături de memorarea involuntară se dezvoltă cea voluntară, intenţionată chiar dacă înţelesul
nu este dobândit în totalitate şi acţionează pe baza memorării mecanice. Memorarea inteligibilă
apare când informaţiile au o anume semnificaţie pentru copil. Conţinutul memoriei este divers:
experienţa explorărilor perceptive, dialogul, mişcările, trăirile afective dar şi poveşti, poezii, reguli
de conduită. Este o memorie concretă prin excelenţă. Conţinutul îl atrage prin tonalitate, ritm,
caracter, morală. Apar şi unele procedee specifice memorării precum repetarea. Începe să apară
memoria de lungă durată şi se fundamentează amintirile, legate de momente deosebite, cu
încărcătură afectivă. La preşcolarii mici şi mijlocii, un fenomen specific este reminiscenţa. Dacă
participă la un eveniment deosebit şi imediat după ce a avut loc sunt întrebaţi ce au reţinut, nu pot
relata nimic, în schimb, în zilele următoare pot oferi chiar amănunte.
IMAGINAŢIA
Impresionează amploarea, bogăţia vieţii imaginative dar şi rapiditatea, uşurinţa cu care trece
din planul realităţii în cel al ficţiunii. Se apreciază că dacă afectivitatea este motorul activităţii
copilului, imaginaţia este mijlocul, calea, metoda de realizare a ei. Imaginaţia reproductivă este
antrenată în ascultarea povestirilor şi în reproducerea lor. La preşcolarul mare mecanismele sunt
mai elaborate, reconstituie mintal, relativ uşor, cele ascultate şi tinde să adapteze conţinutul
povestirilor şi la alte coordonate spaţio-temporale. Imaginaţia creatoare se exprimă în desen,
modelaj, construcţii. Abia pe la 4 ani desenul se organizează în jurul unei teme, coloritul este sincer,
apar unele preocupări privind proporţiile. Încep să abordeze desenul figurii umane, a casei, florilor.
ATENŢIA
Dezvoltarea atenţiei in această perioadă asigură posibilitatea desfăşurării oricărei activităţi,
focalizand energia psihică asupra acesteia. Copilul se poate orienta mai bine in mediul inconjurător,
poate cunoaşte mai bine obiectele şi fenomenele. Dezvoltarea atenţiei voluntare este strans legată
de dorinţele şi intenţiile copilului de a finaliza activitatea. Actul cogniţiei este potenţat nu numai de
dezvoltarea atenţiei voluntare, ci şi de activitatea de memorare care, la această varstă, capătă forme
intenţionate, voluntare şi logice. La începutul stadiului, atenţia voluntară se orientează asupra
obiectelor din spaţiul imediat iar mai târziu asupra a ceea ce face adultul (ex. le studiază ticurile şi
apoi îi imită). Se măreşte volumul atenţiei, preşcolarul fiind capabil să cuprindă 4 obiecte.
Concentrarea şi stabilitatea dacă la 3-4 ani sunt doar de 12 minute, la preşcolarul mare ajung la 20-
25 minute, spre 6-7 ani copilul işi poate menţine atenţia 40-50 de minute in joc, audiţii, vizionări,
activităţi la grădiniţă. Se pun 2 probleme: trezirea atenţiei involuntare şi menţinerea atenţiei
voluntare pentru o perioadă cât mai mare.
AFECTIVITATEA
La inceputul acestei perioade manifestările comportamentale sunt nediferenţiate şi implică
stări afective confuze (copilul preşcolar rade şi plange in acelaşi timp sau rade cu lacrimi pe
obraz). După 4 ani emoţiile devenind mai profunde, dispoziţiile mai persistente, stările afective sunt
incă legate de ceea ce este mai apropiat in sensul de concret, perceptiv. Copiii incep să-şi
stăpanească emoţiile, incearcă să nu mai plangă atunci cand se lovesc. Apare posibilitatea simulării
emoţiilor (se dezvoltă mai ales in activitatea de joc). Apariţia sentimentelor şi emoţiilor estetice,
intelectuale, morale este o caracteristică a acestei varste (să te porţi frumos inseamnă să te comporţi
corect şi invers). Tot acum copilul poate să aprecieze prin frumos sau urât anumite trăsături ale
obiectelor, fenomenelor, persoanelor etc. Observăm că cuvantul condiţionează şi dezvoltarea
acestui proces psihic. Prin cuvant, în cadrul comunicării verbale, copilul işi poate exprima bucuria,
tristeţea, supărarea. Afectivitatea cunoaşte expansiune, modificări, reorganizări generate de
pătrunderea copilului într-un nou mediu, grădiniţa; de contradicţiile dintre dorinţele copilului de a-l
satisface pe adult, pe care îl iubeşte, de restricţiile impuse şi de tendinţa spre autonomie. Îndată cu
dragostea apare şi gelozia (se agită dacă mama îşi manifestă simpatia faţă de alt copil sau de
adulţi). Apar stări afective de vinovăţie (la 3 ani). Apar stări afective de mândrie (la 4 ani).
Apar crize de prestigiu, mai ales dacă este mustrat în public (la 6 ani).
Cercetările au descris sindromul bomboanei amare, starea afectivă de ruşine ce apare în
urma unei recompense nemeritate, bucuria fiind însoţită de nelinişte, agitaţie, sindromul de
spitalizare, reacţia afectivă violentă când urmează să fie internat pentru a urma un tratament,
datorită despărţirii de cei dragi.
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Enumeraţi cateva caracteristici ale acestei etape de varstă.
2. Care sunt trăsăturile activităţii cognitive?
3. Ce achiziţii mai importante se realizează în dezvoltarea limbajului?
4. Care este specificul dezvoltării emoţionale a copilului în perioada 3-6/7 ani?
5. Ce rol are jocul în dezvoltarea anumitor trăsături de personalitate?
DEZVOLTAREA ANATOMO-FIZIOLOGICĂ
Copilul creşte în greutate cu aproximativ 10 kg, iar în înălţime cu circa 20 cm, diferenţele între fete
şi băieţi fiind încă minore. Totuşi această etapă ontogenetică se încheie mai repede la fete (10,6
ani), decât la băieţi (12 ani).
Corpul şi extremităţile se lungesc, ceea ce provoacă o modificare a proporţiei dintre cap şi corp.
Intre 6-7 ani are loc o incetinire a procesului de creştere, care ulterior se va intensifica uşor.
Dentiţia provizorie incepe să fie inlocuită cu dentiţia permanentă (apar primii molari). Acest proces
de dezvoltare a dentiţiei permanente este insoţită de osificarea mai intensă la nivelul toracelui,
claviculei şi coloanei vertebrale. La 7 ani are loc osificarea bazinului. Articulaţiile se întăresc şi ele.
Creşte şi volumul muşchilor, se dezvoltă musculatura fină a mâinii.
Creierul creşte in greutate ajungand la 1.200 gr. După 6 ani se organizează legături funcţionale
implicate în lectură şi scriere.
Se dezvoltă forţa musculară, paralel cu dezvoltarea indemanării.
Se dezvoltă şi se perfecţionează activitatea motorie generală, mai ales autocontrolul. Abilităţile
motorii se dezvoltă şi ca urmare a exerciţiului fizic din orele de educaţie fizică.
Copilul intre 6-7 ani/10-11 ani poate invăţa orice sport: mersul pe bicicletă, inot, patinaj, hambal
etc, cu condiţia ca el să fie susţinut şi stimulat in acest sens.
Procesul creşterii se temperează uşor între 6-7 ani, pentru a se intensifica ulterior.
La vârsta şcolară mică dezvoltarea fizică şi psihică depinde de doi factori:
I. regimul de viaţă şi alimentar,
II. fonul psihic al relaţiilor cu mediul.
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Definiţi principalele caracteristici fizice la acestei varste.
2. Care este rolul reprezentărilor in activitatea cognitivă a copilului? Ce presupune maturizarea şcolară?
3. Dezvăluiţi dezvoltarea proceselor cognitive.
4. Care sunt dimensiunile vieţii afective la această varstă?
5. Ce presupune adaptarea şcolară şi care sunt dificultăţile întâmpinate în primul an de şcoală?
6. Ce caracterizează activitatea socială a şcolarului mic?
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Care este specificul acestei perioade de varstă?
2. Care sunt principalele transformări din planul dezvoltării fizice?
3. Care sunt consecinţele pe plan comportamental ale maturizării sexuale?
4. Care este specificul gandirii in această perioadă?
5. Ce semnifică grupul pentru puber?
6. Cum se realizează adaptarea socială la acest nivel de varstă?
I. CARACTERIZAREA GENERALĂ
Dacă specific pubertăţii era puseul de creştere, in perioada adolescenţei se produce o
dezvoltare intensă in plan psihic şi se stabilizează structurile de personalitate. Este o perioadă
tumultoasă, plină de contradicţii, fiind descrisă de unii asemeni unei "furtuni", ca "varsta crizelor",
"varstă ingrată", iar de alţii "varsta marilor elanuri", "varsta de aur", “vârsta identităţii”.
Adolescentul este un nonconformist şi un luptător activ pentru indeplinirea dorinţelor sale, un
original in adaptarea la lumea inconjurătoare. Adolescenţa cuprinde două perioade distincte:
Adolescenţa propriu-zisă (16-18 ani)
- din punct de vedere biologic se constată o anumită fragilitate, atat nervoasă, cat şi somatică
- intelectualizare intensă
- atitudini de independenţă
- acceptă responsabilităţi multiple
- tanărul trece printr-un proces intens de socializare a aspiraţiilor, manifestărilor vocaţionale şi
profesionale
Adolescenţa prelungită (18-20/22 de ani)
- tanărul işi caştigă total independenţa
- predomină activităţile intelectuale
- se dezvoltă stilul personal şi conduita definitorie personalităţii
- tanărul luptă pentru statutul profesional, dar şi pentru cel social (el fiind capabil in această
perioadă să işi intemeieze o familie)
Unii consideră această etapă o treaptă a altei perioade – tinereţea.
Neoformaţiunile vârstei date:
1. Autodeterminarea personală socială şi profesională.
2. Căutarea sensului vieţii ce determină orientarea la valori materiale, spirituale, morale etc.
Concepţia despre lume.
3. Constituirea planurilor pentru viitor (trasarea perspectivei vieţii).
4. Constituirea conştiinţei de sine şi imaginii stabile a Eu-lui (include toate elementele componente-
cognitiv,afectiv,comportamental).
5.Gândirea formală (ipotetico -deductivă).
Tipul fundamental de activitate: Activitatea de învăţare şi profesională.
Există mai multe stiluri de autodezvăluire şi receptare de feed – back de la alţii. Stilul I descrie o
persoană care nu este receptivă la feed back - ul celorlalţi dar nici nu este interesată să facă
dezvăluiri personale. Persoana pare necomunicativă şi distantă. Stilul II descrie o persoană care este
deschisă la primirea de feed –back de la celelalte persoane dar nu este interesată în autodezvăluiri
voluntare. Nu are destulă încredere în ceilalţi şi nu se exprimă prea mult pe sine. Stilul III descrie
persoanele care sunt libere în autodezvăluiri dar care nu încurajează feed – back –ul celorlalţi. Nu
sunt interesate să cunoască opinia celorlalţi despre ei înşişi, reducând capacitatea de
autocunoaştere. Stilul IV descrie o persoană care este deschisă la auto- dezvăluiri şi la primirea de
feed – back din partea celorlalţi. Are încredere în opinia celorlalţi şi în opinia personală, devenind
astfel un bun comunicator.
Stima de sine
În strânsă legătură cu imaginea de sine se află stima de sine. Stima de sine se referă la modul în care
ne evaluăm pe noi înşine, cât de “buni” ne considerăm comparativ cu propriile expectanţe sau cu
alţii.
Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere şi încredere în forţele proprii. Copii
cu stimă de sine scăzută se simt nevaloroşi şi au trăiri emoţionale negative, de cele mai multe ori
cauzate de experienţe negative.
Există o relaţie de cauzalitate între formarea stimei de sine la elevi şi acceptarea
necondiţionată ca atitudine a profesorului sau adultului în general. Mesajul de valoare şi unicitate
transmis de adult este foarte important în prevenirea neîncrederii. Un eşec nu trebuie perceput ca un
simptom al non – valorii, ci ca o situaţie ce trebuie rezolvată.
Pentru preşcolari sursa cea mai importantă pentru formarea stimei de sine o constituie
evaluările părinţilor. Mesajele transmise de aceştia sunt interiorizate de către copil, conducând la
sentimentul de iandecvare sau adecvare ca persoană. Eşecul părinţilor în a diferenţia între
comportament şi persoană (etichetarea copilului după comportament) duce la formarea unei imagini
de sine negativă. Alte elemente care duc la imagine de sine negativă sunt :gesturile de interzicere,
ameninţările cu abandonul (“dacă nu faci ..... nu te mai iubesc”), deficite ale stilului de relaţionare
părinte - copil.
La copiii şcolari, sursa de formare a stimei de sine se extinde la grupul de prieteni, şcoală,
alte persoane din viaţa lor.
Elevii cu stimă de sine pozitivă ....
îşi asumă responsabilităţi;
se comportă independent;
sunt mândri de realizările lor;
realizează fără probleme sarcini noi;
îşi exprimă atât emoţiile pozitive cât şi pe cele negative;
oferă ajutor şi sprijin celorlalţi colegi;
Experienţele din copilărie care dezvoltă o imagine de sine echilibrată:
este încurajat, lăudat;
este ascultat;
i se vorbeşte cu respect;
i se acordă atenţie şi este îmbrăţişat;
are performanţe bune în activităţi extraşcolare şi şcolare ;
are prieteni de încredere;
Elevii cu o stimă de sine scăzută ...
sunt nemulţumiţi de felul lor de a fi;
evită să realizeze sau să se implice în sarcini noi;
se simt neiubiţi şi nevaloroşi;
îi blamează pe ceilalţi pentru nerealizările lor (“profesorul a fost nedrept cu mine”);
pretind că sunt indiferenţi emoţional (“Nu mă interesează că am luat nota 4 la ...”)
nu pot tolera un nivel mediu de frustrare (“nu pot să învăţ”,”nu ştiu cum să rezolv problema”);
sunt uşor influienţabili (“prietenii mei cred că este bine să fumez”);
bu îşi asumă responsabilităţim este prea “cuminte”;
pare rebel, nepăsător.
Experienţele din copilărie care formează o imagine de sine scăzută :
este des criticat;
i se vorbeşte pe un ton ridicat;
este ignorat, ridiculizat;
ceilalţi aşteaptă să fie întotdeauna “perfect”
are eşecuri în activităţi şcolare şi extraşcolare;
comparaţii frecvente între fraţi;
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Care este specificul vârstei adolescente?
2. Care sunt principalele transformări din planul dezvoltării fizice şi psihice?
3. Care este structura imaginii de sine ?
4. Care este specificul gândirii în această perioadă?
5. Ce stil educaţional este potrivit pentru vârsta adolescentă?
6. Cum are loc autocunoaşterea la vârsta preadolescentă/adolescentă?
7. Cum se realizează adaptarea socială la acest nivel de vârstă?