2.

Structura celulei bacteriene (Gabriela Loredana Popa, MI Popa)

2. 1. Caracteristici
Bacteriile se pot clasifica după mai multe criterii, însă o variantă utilă de clasificare este clasificarea
în funcţie de structură şi aspectul peretelui bacterian, bacteriile putând fi:
- rigide, cu perete dens, imobile sau mobile; unele dintre aceste bacterii pot forma micelii (ex. bacterii
din genurile Mycobacterium, Actinomyces, Streptomyces, Nocardia); dacă majoritatea bacteriilor studiate
sunt cultivabile pe medii artificiale există şi bacterii care pot fi denumite ca paraziţi strict intracelulari
(ex. genurile Rickettsia, Chlamydia);
- flexibile, cu perete celular subţire (ex. spirochetele, Treponema spp, Leptospira
spp.); - lipsite de perete celular (ex. bacteriile din genul Mycoplasma).
Celula bacteriană este o celulă procariotă şi are caracteristici structurale diferite în comparaţie cu
celula eucariotă (Tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 1. Caracteristici comparative (celula eucariotă / celula procariotă)

Celula eucariotă Celula procariotă

Nucleul - prezintă membrană - nu prezintă membrană

- are mai mulţi cromozomi - are un singur cromozom, circular
- prezintă aparat mitotic - absenţa mitozei
- nucleul este tipic, prezintă nucleol - nu este tipic ci apare ca nucleoid

Citoplasma prezintă: nu prezintă:

- reticul endoplasmic - reticul endoplasmic,
- mitocondrii - mitocondrii,
- lizozomi - lizozomi
- ribozomi 80S prezintă ribozomi 70S
- membrana citoplasmatică conţine membrana citoplasmatică nu conţine steroli
steroli (excepţie Mycoplasma)

Peretele celular - absent sau compus din celuloză sau - are structură complexă, prezentând
chitină. glicopeptid, proteine, lipide etc.
- nu prezintă glicopeptid

Diviziune mitoză diviziune directă (binară)

Capsula absentă adesea prezentă

2. 2. Forma şi dimensiunile bacteriilor

2. 2. 1. În funcţie de formă, bacteriile se pot grupa în mai multe categorii şi pot avea: a). formă
cocoidală, cu diametre egale sau inegale (coci), dispuse izolat sau grupat. Majoritarea steptococilor şi
stafilococii sunt sferici, enterococii sunt ovalari, pneumococii sunt lanceolaţi, gonococii şi meningococii
pot fi reniformi.
Dispunerea bacteriilor depinde de mediul de cultură în care se dezvoltă, de vârsta culturii bacteriene,
de alte aspecte fiziologice precum şi de modul în care are loc diviziunea în cursul procesului de creştere
şi multiplicare (planul de diviziune).
Modul de dispunere poate fi considerat, cu anumite rezerve, caracteristic pentru unele genuri de
bacterii, de ex.:
- stafilococii sunt coci sferici dispuşi în grămezi („ciorchine”);
- pneumococii sunt coci lanceolaţi dispuşi doi câte doi, eventual înconjuraţi de o capsulă
comună (în diplo);
- streptococii sunt coci dispuşi în lanţuri etc.;
b). formă de bastonaş (bacili, „rods”), drepţi cu capetele uşor rotunjite (enterobacterii), drepţi cu
capetele tăiate drept (Bacillus anthracis), fuziformi, cu ambele capete ascuţite (Fusobacterium
nucleatum), dispuşi uneori într-un mod caracteristic (de exemplu „în palisade”, ca şi scândurile dintr-un
gard - bacilii pseudodifterici);
c). aspect cocobacilar (exemplu H. influenzae, B. pertussis, B. abortus);
d). actinomicete, care în culturi tinere formează filamente lungi, ramificate (asemănător
mucegaiurilor); aceste filamente se fragmentează şi rezultă aspecte bacilare (ex. Actinomyces israelli);
e). forma spiralată (bacili curbi - V. cholerae, spirili şi spirochete - T. pallidum). Unele bacterii, chiar şi
atunci când rezultă prin multiplicarea unei singure celule „mamă” prezintă un pleomorfism deosebit de
accentuat (de exemplu Proteus spp.).
În culturi vechi sau sub influenţa unor factori fizici, chimici, biologici, sub tratament cu antibiotice
etc., pot apărea forme modificate: filamentoase, umflate, ramificate etc., care pot crea confuzii de
diagnostic pentru examinatorul fără experienţă sau care nu face o examinare ţinând cont de context.
Dacă are loc repicarea acestora pe mediu de cultură proaspăt iar examinarea ulterioară se face la timpul
potrivit (având în vedere durata optimă de multiplicare) vor rezulta forme „tipice” pentru specia
respectivă.

2. 2. 2. Dimensiunile variază în funcţie de gen, specie, condiţiile de mediu, vârsta şi stadiul de

dezvoltare al culturii. În general bacteriile au dimensiuni de ordinul micrometrilor, de exemplu, pentru
coci 0,5-2 μm, iar pentru bacili 0,3-2/0,5-10 μm. Dintre bacteriile vizibile la microscopul optic,
Francisella tularensis (discutată astăzi în legătură cu posibile atacuri teroriste) poate avea dimensiuni
mici, de circa 0,3-0,6 μm / 0,2 μm. Rickettsiile, chlamydiile şi mycoplasmele nu sunt vizibile la
microscopul optic datorită dimensiunilor foarte mici. Flagelii pot atinge dimensiuni de până la 10 μm.
Formele filamentoase rezultate după tratamentul cu antibiotice pot depăşi această dimensiune. Bacteriile
din genul Proteus pot prezenta „în mod natural” forme filamentoase, de dimensiuni mari. Cea mai mare
bacterie cunoscută poartă numele de Epulopiscium fishelsoni (60-800 μm / 200-500 μm) (1993).
Datorită dimensiunilor mici, bacteriile pot fi vizualizate numai cu ajutorul microscopului, fie clasic,
cu lumina transmisă direct, atunci când utilizând un ocular cu o mărire de 10× şi un obiectiv (de imersie)
cu o mărire de 90-100×, se realizează o amplificare a dimensiunilor bacteriene de circa 900- 1.000×, fie
utilizând alte tipuri de microscoape. Spre exemplu, utilizarea preparatelor colorate prin metode în care
marcajul se face cu subtanţe fluorescente va creşte puterea de rezoluţie iar numărul de câmpuri investigate
poate fi mai redus în comparaţie cu investigarea unui preparat colorat clasic (a se vedea capitolul referitor
la genul Mycobacterium).
Iluminarea în câmp obscur permite examinarea preparatelor proaspete şi evidenţierea agentului
etiologic al sifilisului (T. pallidum), agentul etiologic al leptospirozei (Leptospira spp.), inclusiv
mobilitatea acestora.
Informaţii privind preparatele microscopice, executarea şi colorarea frotiurilor, tehnica examenului
microscopic în diagnosticul microbiologic sunt prezentate la lucrările practice.

2. 3. Componentele structurale ale celulei bacteriene

Atât din punct de vedere structural cât şi funcţional, există o serie de asemănări între celula procariotă
şi celula eucariotă. Bacteriile prezintă atât elemente structurale interne cât şi structuri externe care pot şi
merită a fi studiate având implicaţii în relaţiile dintre celula bacteriană şi organismul gazdă. Există două
tipuri de elemente structurale, unele dintre acestea fiind întâlnite la toate speciile de bacterii (constante),
altele fiind întâlnite numai în anumite condiţii şi doar la anumite specii sau tulpini bacteriene
(facultative).
2. 3. 1. Structuri constante ale celulei bacteriene
Structurile constante ale celulei bacteriene sunt reprezentate de:
- perete,
- membrană citoplasmatică,
- citoplasmă (cu ribozomi şi facultativ cu incluzii, vacuole, plasmide) şi de
- nucleu.
2. 3. 1. 1. Peretele bacterian
Peretele bacterian înconjoară membrana citoplasmatică. Lipseşte la bacteriile din genul
Mycoplasma. Are o grosime de circa 15-30 nm.
Bacteriile Gram-pozitive conţin aproximativ 80-90% mureină (peptidoglican, glicopeptid parietal).
Mureina este un heteropolimer al cărui schelet este format din lanţuri polizaharidice. Aceste lanţuri sunt
formate prin polimerizarea, alternantă, a 2 structuri zaharidice:
- acidul N-acetil-muramic (NAM) şi
- N-acetil-glucozamina (NAG).
Fiecare moleculă de NAM are substituit un tetrapeptid alcătuit din D şi L-aminoacizi. Se consideră că
aminoacizii în formă D conferă un grad de protecţie faţă de enzimele proteolitice. Între tetrapeptidele
substituite, la lanţurile polizaharidice alăturate, se stabilesc legături peptidice prin gruparea terminală
­COOH a unui tetrapeptid şi grupări terminale libere ale tetrapeptidului vecin. Astfel se formează structuri
bidimensionale, destul de complicate, sub forma unor straturi care înconjoară întreaga celulă bacteriană.
Bacteriile Gram-pozitive reţin violetul de metil (violet de genţiană în coloraţia „clasică”) şi au culoare
violet pe frotiul colorat Gram. La unele bacterii, reţeaua de bază este acoperită de reţele suplimentare cu
specificitate antigenică, alcătuite de exemplu din acid teichoic (polimer de ribitol fosfat şi glicerol fosfat),
legat de regulă covalent la peptidoglican. În cazul în care structurile fosfat se găsesc în cantităţi limitate
sau nu pot fi sintetizate, la nivelul peretelui bacterian putem întâlni acidul
teichuronic. Dintre bacteriile Gram-pozitive se pot aminti stafilococul, streptococul, enterococul, bacilul
difteric, bacilul listeriozei, actinomicetele, bacilul antraxului, clostridiile etc.
În cazul bacteriilor Gram-negative se descrie un perete celular în general mai subţire dar mult mai
complex. Peretele este alcătuit dintr-un strat fin de peptidoglican (circa 10-20% din structura peretelui)
care este acoperit de o membrană externă. Spaţiul dintre membrana citoplasmatică şi membrana externă
(include peptidoglicanul) reprezintă spaţiul periplasmic. Din punct de vedere chimic, membrana externă
este alcătuită din fosfolipide, proteine şi cantităţi variabile de lipopolizaharide. Alte proteine importante
care se află la acest nivel sunt porinele. Lipopolizaharidul (endotoxina) are în componenţă două structuri
esenţiale: lipidul A şi polizaharidul O. Bacteriile Gram-negative se decolorează cu alcool acetonă şi se
recolorează cu fucsină diluată (au culoare roşie la coloraţia Gram). Dintre bacteriile Gram
negative am putea aminti meningococul, gonococul, enterobacteriile, vibrionul holeric, bacilul piocianic,
cocobacilii Gram-negativi (ex. Haemophilus influenzae, Bordetella pertussis, Brucella abortus) etc.
Bacteriile acid-alcool rezistente (de exemplu, mycobacteriile sau nocardiile) conţin o cantitate
substanţială de lipide la nivel parietal. Rezistă decolorării cu acid-alcool (au culoare roşie pe fond albastru
la coloraţia Ziehl-Neelsen); această coloraţie continuă să reprezinte o etapă esenţială în diagnosticul
bacteriologic al tuberculozei, indiferent de cele mai recente descoperiri privind tehnicile moderne de
laborator (inclusiv utilizarea sondelor nucleotidice sau amplificarea genetică). În afară de mycobacterii
(în special M. tuberculosis, dar şi numeroase mycobacterii „atipice” (non-tuberculous mycobacteria,
NTM), ex. M. avium, M. intracellulare, M. kansasii), există şi alte specii bacteriene care pot apărea
colorate asemănător după utilizarea metodei Ziehl-Neelsen, spre exemplu bacilul difteric (C. diphteriae).
Rolurile peretelui bacterian:
- prin rigiditate asigură forma caracteristică bacteriei (coci, bacili etc);
- asigură rezistenţa bacteriei (de exemplu la variaţii ale presiunii osmotice şi la presiuni interioare
care pot ajunge până la 20 atm.);
- flexibilitatea peretelui celular la unele bacterii (ex. spirochete) poate fi explicată atât prin
flexibilitatea membranei cât şi prin grosimea redusă a peptidoglicanului;
- are rol antigenic (carbohidratul C la streptococ, antigenul O - polizaharidic, în cazul bacteriilor
Gram-negative etc);
- prezintă receptori, de exemplu pentru bacteriofagi;
- are rol în diviziunea bacteriană participând la formarea septului transversal;
- la nivelul lui pot acţiona unele antibiotice (exemplu beta-lactaminele, vancomicina, D-cicloserina);
- la bacteriile Gram-negative este asociat cu numeroase enzime (situate în spaţiul periplasmic şi la
nivelul membranei externe).
Protoplastul (formă rotundă înconjurată de membrana citoplasmatică) reprezintă bacteria Gram
pozitivă după îndepărtarea completă a peretelui, de exemplu sub acţiunea lizozimului care lizează
mureina. În medii hipotone protoplastul se lizează. Este o structură care nu se poate multiplica.
 Sferoplastul reprezintă bacteria Gram-negativă după degradarea parţială a peretelui (conţine o
cantitate mai mică de mureină). Lizozimul poate acţiona asupra peptidoglicanului numai după alterarea
membranei externe (ex. după tratare cu EDTA). În medii hipotone sferoplastul se lizează. Spre deosebire
de protoplast, se poate multiplica.
Anumite bacterii produc autolizine (enzime hidrolitice care degradează peptidoglicanul, spre exemplu
glicozidaze, amidaze, peptidaze). Este probabil ca aceste substanţe să aibă un rol în creşterea şi
multiplicarea bacteriană.
Formele L
În 1935 s-a observat prezenţa unor germeni modificaţi structural. Au fost numite forme „L”, după
numele Institutului Dr. Lister unde au fost descoperite. Nu sunt microorganisme noi, ci variante ale unor
microorganisme cu peretele bacterian modificat. Utilizându-se lizozim sau penicilină ca agenţi inductori
s-au putut obţine forme „L” de la majoritatea bacteriilor. Este posibil ca aceste forme „L” să explice, prin
prezenţa lor în organism, anumite infecţii cronice (de exemplu infecţii ale aparatului urinar).

2. 3. 1. 2. Membrana citoplasmatică
Între perete şi citoplasmă există membrana citoplasmatică având grosimea de 7-10nm; poate
reprezenta circa o zecime din greutatea uscată a peretelui bacterian. Electronomicrografic apare formată
din 2 straturi întunecoase separate de un strat mai clar. Este considerată un „mozaic fluid”, compusă dintr-
un film fosfolipidic în care flotează proteine globulare cu extremităţile polare hidrofile expuse spre spaţiul
intracelular, extracelular sau ambele. Aproape 10% din proteinele celulei bacteriene, peste 200 de feluri
de proteine, sunt localizate la nivelul membranei citoplasmatice. Fosfolipidele, dispuse în dublu strat, au
extremităţile polare, hidrofile, expuse contactului cu apa pe ambele feţe ale membranei şi extremităţile
nepolare, hidrofobe, orientate spre stratul mijlociu al membranei. Nu conţine steroli (excepţie
Mycoplasma spp).
Rolurile membranei citoplasmatice sunt de:
- filtru selectiv, datorită permeazelor (rol în permeabilitate şi transport);
- barieră osmotică;
- a conţine enzime ale metabolismului respirator (de exemplu citocromi);
- a fi sediul majorităţii activităţilor enzimatice ale celulei bacteriene (de exemplu intervine activ în
procesele de biosinteză);
- excreţie a unor enzime hidrolitice;
- a interveni activ în procese de biosinteză;
- a contribui la formarea septului transversal (rol în diviziunea celulară);
- a participa la procesul de chemotaxie prin receptorii de pe suprafaţa sa.
Asupra membranei pot acţiona anumite antibiotice (de exemplu polimixinele).

2. 3. 1. 3. Mezozomii
Mezozomii sunt structuri care se formează prin invaginarea membranei citoplasmatice de care
rămân legaţi. Sunt prezenţi în special la bacteriile Gram-pozitive. Au structura chimică a membranei
citoplasmatice şi aceleaşi funcţii în permeabilitate şi respiraţie. Cu un capăt se pot fixa de materialul
nuclear, favorizând distribuirea în mod egal a genomului între cele două celule fiice. Au rol şi în formarea
septului transversal.
2. 3. 1. 4. Citoplasma
La microscopul optic, pe preparatele colorate uzual, observăm numai citoplasma bacteriană, intens
bazofilă. Detaliile structurale (nucleoplasmă, ribozomi, incluzii) se pot observa numai cu ajutorul
microscopului electronic. Are o structură mai simplă faţă de citoplasma eucariotelor. Este constituită
dintr-un sistem coloidal format din proteine, enzime, lipide, pigmenţi, hidraţi de carbon, săruri minerale
şi apă. Conţine în mod caracteristic 80% apă, menţine într-un sistem coloidal proteine, carbohidraţi, lipide,
săruri etc, conţine o mare cantitate de ARN (ex. ARNm, ARNt).
Particulele citoplasmatice studiate sunt: ribozomii, incluziile, vacuolele; în citoplasmă pot exista şi
elemente facultative, plasmidele (formate din ADN extracromozomial).
La celula tânără citoplasma este intens colorată, omogenă, conţine ARN în cantitate mare, este clară
în timp ce la celula „bătrână” citoplasma are aspect granular.
2. 3. 1. 5. Ribozomii: structură, rol
Ribozomii au formă aproximativ sferică, pot fi văzuţi la microscopul electronic. Mărimea lor (circa
10-20 nm) depinde de concentraţia ionilor Mg2+ şi K+. Unii ribozomi sunt liberi în citoplasmă, în timp ce
alţii apar legaţi de faţa internă a membranei citoplasmatice. Din punct de vedere chimic conţin circa 65%
ARNr (ribozomal). Au constanta de sedimentare de 70 unităţi Swedberg dar sunt constituiţi din două
subunităţi de câte 30S şi respectiv 50S. În subunitatea mică intră o singură moleculă de ARNr, 16S şi 21
de tipuri de proteine ribozomale. În subunitatea mare intră mai multe tipuri de molecule de ARNr (ex.
ARNr 23S). Între cele două subunităţi se formează canalul prin care trec moleculele de ARNm (mesager)
în cursul sintezei proteice. Se apreciază că într-o bacterie cu dimensiuni medii, aflată în faza de creştere
activă, se sintetizează circa 500 ribozomi / minut, metabolismul bacterian fiind foarte intens.
Ribozomii au rol esenţial în procesul de biosinteză proteică. Au tendinţa de a se grupa în polisomi
(poliribozomi) cu eficienţă sporită în biosinteza proteică. În aceste condiţii, la un moment dat pe aceeaşi
moleculă de ARNm se află în scopul traducerii mesajului genetic mai mulţi ribozomi, care constituie un
ansamblu care poartă numele de polisom.
Biosinteza proteică
Biosinteza proteinelor are loc la nivelul ribozomilor.
Cu toate că secvenţa de aminoacizi din structurile proteice este „dictată” de secvenţa de baze azotate
din ADN, pentru că nu există afinitate şi posibilitate de cuplare între ADN şi aminoacizi este necesar ca
o altă structură să permită poziţionarea aminoacizilor în lanţul viitoarei proteine.
Iniţial are loc transcrierea informaţiei genetice pe ARNm (mesager), care va transporta această
informaţie de la genom la nivelul ribozomilor, sub forma unei copii complementare. Gena este segmentul
de ADN care deţine informaţia genetică pentru sinteza unei proteine. Segmentul de ADN care controlează
sinteza unui polipeptid poartă numele de cistron.
ARNm care deţine informaţia genetică pentru sinteza unei singure catene de polipeptid poartă
numele de ARNm monocistronic.
La bacterii, de obicei, o moleculă de ARNm trebuie să poarte informaţia necesară pentru sinteza mai
multor catene diferite şi în acest caz ARNm poartă numele de ARNm policistronic. Această situaţia
particulară este datorată dimensiunii mici a acestor procariote precum şi metabolismului intens care are
loc în cursul procesului de creştere şi multiplicare. Spre exemplu, la E. coli, pentru metabolizarea lactozei
sunt necesare potenţial 3 enzime diferite, iar mesajul genetic pentru sinteza acestora se află deţinut de o
singură moleculă de ARNm policistronic.
De regulă, numai o catenă de ADN este folosită drept matriţă pentru ARNm. Transcrierea mesajului
genetic este selectivă (se desfăşoară între promotor şi semnalul de terminare) şi este controlată de ARN
polimeraza ADN-dependentă.
Pentru traducerea mesajului genetic este necesară intervenţia la nivel ribozomal a moleculelor de
ARNt (de transfer). Acestea au o dublă specificitate (pentru fiecare dintre cei 20 de aminoacizi există una
sau mai multe molecule de ARNt; în acelaşi timp există enzime specifice fiecărui tip de aminoacid care
controlează legarea corectă a aminoacizilor activaţi pe ARNt corespunzător). La nivelul fiecărui ARNt
există trei nucleotide (anticodon) complementar codonului care corespunde aminoacidului.
ARNt nu are niciodată la anticodon succesiunea UUA, CUA sau ACU şi în aceste condiţii ne putem
explica motivul pentru care codonii UAA, UAG şi UGA sunt codoni stop.
Succesiunea specifică a nucleotidelor este transpusă într-o secvenţă specifică de aminoacizi care
intră în constituţia lanţului polipeptidic din proteina în curs de formare.

2. 3. 1. 6. Incluziile
Incluziile sunt formaţiuni care apar în citoplasmă la sfârşitul perioadei de creştere activă. Dimensiunea
şi forma incluziilor citoplasmatice pot varia în funcţie de condiţiile externe. Pot conţine polimeri
anorganici (de exemplu, corpusculii metacromatici ai genului Corynebacterium, la a căror descoperire a
avut un rol important Profesorul Victor Babeş), substanţe anorganice simple, polimeri organici (rezervor
energetic mai ales la germenii sporulaţi aerobi), lipide, cristale, granulaţii de sulf etc.
 2. 3. 1. 7. Vacuolele
Vacuolele sunt formaţiuni sferice care conţin diferite substanţe în soluţie apoasă. Au o membrană
lipoproteică numită tonoplast. Au fost descrise în mai ales la bacteriile acvatice şi ar putea avea un rol în
plutirea acestora.

2. 3. 1. 8. Nucleul
Masa nucleară vine în contact direct cu citoplasma. Este localizată în partea centrală a celulei. Conţine
ADN, nu are nucleoli. Are afinitate pentru coloranţii bazici, dar pe preparatele colorate uzual este mascat
de bazofilia intensă a citoplasmei bogată în ARN.
Unicul cromozom bacterian este alcătuit dintr-o singură moleculă de ADN dublu catenar, cu
aspectul unui fir lung (1.000-2.000 μm), închis într-un inel şi replicat pe el însuşi, superspiralat.
Mărimea cromozomului poate să difere în funcţie de specia bacteriană (şi respectiv numărul de perechi
de baze); cea mai mică celulă bacteriană ar fi cea de Mycoplasma spp., la care dimensiunea este de 4.700
kpb, în timp ce cromozomul de E. coli poate avea o dimensiune de circa 3 ori mai mare. Având în vedere
că dimensiunea bacteriilor este de circa 1-2 μm în cazul cocilor şi de câteva ori mai mare în cazul bacililor,
pentru ca materialul genetic să poată fi conţinut în acest spaţiu redus, acesta trebuie să fie compactat într-
un mod remarcabil şi astfel, rezultă nucleoidul bacterian care poate fi diferenţiat microscopic. Nucleoidul
este format din molecula de ADN asociată cu proteine şi o cantitate variabilă de ARN.
Relativ recent (1989) s-a descoperit că există şi bacterii care deţin cromozomi lineari (ex. Borrelia
burgdorferi). Toate speciile din genul Borrelia deţin şi plasmide lineare.
Replicarea cromozomului bacterian se face printr-un mecanism semiconservativ. Aşa cum am
menţionat, cromozomul este unic, însă în celula care se dezvoltă rapid există posibilitatea ca înainte ca
prima replicare să se fi încheiat să se iniţieze încă o replicare şi în acest caz celula bacteriană va putea fi
meroploidă (doar anumite regiuni cromozomiale sunt copiate de mai multe ori) sau chiar poliploidă (tot
cromozomul a fost copiat de mai multe ori). Dacă replicarea cromozomială nu este succedată de diviunea
celulei (aşa cum se întâmplă în mod obişnuit), putem remarca în celula bacteriană existenţa mai multor
cromozomi. Cromozomii suplimentari (în total 2 sau 4) nu aduc o informaţie genetică diferită pentru că
ei sunt copii ale cromozomului iniţial (identici cu acesta).
Nucleul deţine informaţia genetică necesară proceselor vitale de creştere şi multiplicare.
Codonul
Din punct de vedere funcţional, 3 nucleotide consecutive din structura moleculei de ADN formează
un codon. Codonii deţin informaţia genetică pentru a plasa într-o anumită secvenţă un anumit aminoacid,
în lanţul polipeptidic care va fi sintetizat la nivelul ribozomilor.
Cistronul
Cistronul reprezintă o subunitate funcţională a genei, capabilă să determine independent sinteza unui
lanţ polipeptidic.
Gena
Gena structurală reprezintă o porţiune a genomului, respectiv o anumită secvenţă de nucleotide
dispuse liniar. Genele structurale reprezintă circa 90% din ansamblul informaţiei genetice. Poartă înscrisă
în structura sa informaţia genetică necesară pentru sinteza unei proteine specifice, structurale sau
funcţionale (enzime).

2. 3. 2. Structuri facultative
Structurile facultative ale celulei bacteriene sunt reprezentate de capsulă, cili (flagelii), fimbrii (pili)
şi spori (forme de rezistenţă).

2. 3. 2. 1. Capsula: structură, rol, evidenţiere

Numeroase bacterii sintetizează polimeri organici (de obicei polizaharide) care formează în jurul
celulei o matrice fibroasă, numită glicocalix.
La unele bacterii glicocalixul aderă strâns de celula bacteriană şi reprezintă capsula. Există bacterii
care deţin o capsulă bine definită, cu structură polizaharidică (S. pneumoniae, K. pneumoniae, unele
tulpini de E. coli etc) sau cu structură polipeptidică (Bacillus anthracis etc).
La alte bacterii, glicocalixul formează o reţea laxă de fibrile care se pierde parţial în mediu şi poate fi
separată de corpul bacterian prin centrifugare, capsula flexibilă, care nu este vizibilă la microscopul optic.
Roluri:
- factor de virulenţă, împiedicând fagocitarea bacteriei şi favorizând
invazivitatea; - rezistenţă faţă de surfactanţi, anticorpi;
- permite aderarea unor bacterii (rol de adezină);
- barieră protectoare faţă de bacteriofagi, protozoare;
- conţine substanţe cu specificitate antigenică (de specie sau de tip) - antigenul K. Spre exemplu, în
cazul S. pneumoniae există peste 90 tipuri antigenice capsulare în timp ce la E. coli sau la Klebsiella
pneumoniae există peste 80 tipuri antigenice capsulare.
Referitor la modalităţile de evidenţiere ale structurilor capsulare, este de menţionat că prin coloraţia
cu albastru de metilen sau tuş de China / India, în jurul bacteriei apare un halou necolorat. Există şi
coloraţii speciale pentru capsulă, de exemplu coloraţia Hiss. Structura antigenică a capsulei permite
identificarea bacteriilor, spre exemplu prin reacţia de umflare a capsulei (Neufeld) atunci când se folosesc
seruri polivalente sau monovalente anti-capsulare pentru identificarea pneumococilor.

2. 3. 2. 2. Flagelii: structură, rol, localizare

Cilii sau flagelii conferă mobilitate bacteriilor. Mobilitatea poate fi evidenţiată în preparatul proaspăt
(între lamă şi lamelă) sau pe anumite medii speciale (ex. MIU). Mobilitatea germenilor din genul Proteus
este observată pe orice mediu de cultură solid pe care acest microorganism foarte mobil se dezvoltă
(fenomenul de „invazie”).
Flagelii sunt formaţiuni fine, alungite, flexibile, cu origine la nivelul corpusculului bazal. Acesta este
alcătuit (de ex. la majoritatea bacteriilor Gram-negative) din patru discuri aranjate ca două perechi pe o
structură care trece prin mijlocul lor. Corpusculul bazal este plasat în perete şi membrana citoplasmatică.
Din punct de vedere chimic flagelul este de natură proteică (flagelina).
Roluri:
- în mobilitate (cu o viteză de circa 50 μm / secundă); cilul are o mişcare de rotaţie, asemănătoare unei
înşurubări în mediu şi ca atare corpul bacterian este împins în direcţia opusă; „motorul” rotaţiei e
reprezentat de corpusculul bazal iar energia este obţinută din ATP;
- antigenic (datorită structurii proteice - antigenul H, specific de tip);
- în clasificarea bacteriilor (prin număr şi distribuţie), bacteriile putând fi
- monotriche (cu un flagel dispus la o extremitate), de exemplu Vibrio cholerae, Pseudomonas
aeruginosa;
- lofotriche (cu un mănunchi de flageli dispus la o extremitate);
- peritriche (cu mai mulţi flageli dispuşi de-a lungul suprafeţei bacteriene), de exemplu E. coli,
Proteus mirabilis, Salmonella typhi.

2. 3. 2. 3. Fimbriile (pilii)
Sunt formaţiuni scurte, fine, nu au rol în mobilitate. De obicei pilii sunt mai subţiri decât cilii. Pot fi
foarte numeroase pe suprafaţa majorităţii bacteriilor; pot fi observate numai la microscopul electronic.
Există pili comuni, cu următoarele roluri:
- în aderenţa bacteriană (adezine);
- conţin receptori specifici pentru bacteriofagi;
- antigenic (la unele bacterii), ex. N. meningitidis şi N. gonorrhoeae.
Există pili „F” (sexuali), determinaţi genetic de factorul de fertilitate F (episom). Aceştia îndeplinesc
rolul canalului de conjugare.

2. 3. 2. 4. Sporii: structură, compoziţie chimică, rol, localizare

Fenomenul de sporogeneză este mai des întâlnit la Bacillaceae (genurile Clostridium şi Bacillus). Pe
sol, în condiţii de uscăciune, la adăpost de lumina solară directă, endosporii persistă zeci şi poate sute de
ani.
 Materialul genetic este concentrat şi, împreună cu apa legată, lipide, Ca++, Mg++, este înconjurat de un
strat protector (membrana sporală, cortexul sporal, învelişurile sporale). „Sâmburele” sporal împreună cu
membrana citoplasmatică formează protoplastul sporal.
Roluri:
- formă de rezistenţă şi conservare a speciei (în condiţii favorabile un spor se poate transforma într-o
bacterie / forma vegetativă; procesul de formare a sporului ar putea fi considerată una dintre cele mai
primitive forme de diferenţiere, dar nu este un proces de reproducere celulară aşa cum se întâmplă la fungi
sau paraziţi);
- rezistă la căldură, uscăciune, la anumite substanţe chimice şi antibiotice, raze UV
etc. Sporul poate fi localizat:
- central sau subterminal, mai mic decât celula (ex. la Bacillus anthracis);
- central sau subterminal, mai mare decât celula (ex. la Clostridium hystoliticum
etc); - terminal (ex. la Clostridium tetani, cu aspectul de „băţ de chibrit”).
Poate fi evidenţiat prin coloraţii speciale (de exemplu verde malachit) sau prin coloraţia Gram (locul
sporului rămâne necolorat).
Este sensibil la formol, propiolactonă etc. Este distrus prin autoclavare.

2. 4. Povestiri adevărate
2. 4. 1. Sporii bacterieni; Izbucnire epidemică de infecţii cu Clostridium novyi tip A în rândul
utilizatorilor de droguri administrate injectabil, în Scoţia
În Scoţia, în perioada aprilie-august a anului 2000, s-a raportat un număr fără precedent de
îmbolnăviri în rândul utilizatorilor de droguri pe cale injectabilă. Au fost identificate 60 de cazuri (23
confirmate şi 37 probabile), la subiecţi cu vârsta medie de 30 de ani, dintre care 31 erau de sex feminin
(51,66%). Toţi pacienţii erau consumatori de droguri administrate prin injecţie intramuscular şi subcutanat
(în acest caz a fost vorba despre un preparat compus din heroină şi acid citric). 20 (87%) dintre cazurile
confirmate au evoluat către deces. Din totalul pacienţilor, 15 au prezentat fasciită necrozantă, 22 au
dezvoltat edem la locul de injectare, iar 13 au prezentat pleurezie.
În 20 (54%) dintre cazurile probabile şi 14 (61%) dintre cele confirmate au existat legături familiale
sau sociale între subiecţi. Semnele clinice cel mai des înregistrate au fost: durere şi edem marcat la nivelul
locului de injectare; în câteva dintre cazuri, în afară de aceste semne, pacienţii au prezentat insuficienţă
multi-organică. O caracteristică a sindromului de afectare multi-organică a fost reprezentată de reacţia
leucemoidă, cu leucocitoză la valori foarte ridicate, cu deviere la stânga a formulei leucocitare (numeroase
leucocite tinere, nesegmentate).
Probe din heroina confiscată (pură şi în combinaţie cu acid citric), probe de sânge şi fragmente tisulare
(recoltate antemortem şi postmortem) au fost trimise către laboratoarele de referinţă din Glasgow şi
Londra, dar şi către laboratorul Centrului pentru prevenirea şi controlul bolilor (CDC, Atlanta, SUA).
Supoziţia iniţială (infirmată prin testele de laborator) a fost cea de contaminare a drogurilor cu spori de
Bacillus anthracis.
Testele efectuate pe probele recoltate au evidenţiat contaminarea masivă cu spori de Clostridium
novyi, tip A, a drogurilor injectabile recuperate (probabil datorită condiţiilor precare de obţinere, stocare
şi transport ale acestora). Autorităţile au emis ipoteza că o cantitate mult mai mare de droguri se poate
afla în circulaţie şi această situaţie ar putea fi considerată ca o adevărată „bombă biologică” pentru
populaţia consumatoare de droguri. Microorganismul cel mai frecvent izolat din probele recoltate de la
pacienţi (în condiţii de anaerobioză şi transportate corespunzător, la adăpost de oxigen) a fost Clostridium
novyi. Din probele recoltate s-au izolat, de asemenea, Clostridium perfringens şi Clostridium
saccharolyticum. În cazul în care autorităţile de sănătate publică nu s-ar fi gândit, în cazul diagnosticului
diferenţial, şi la o ipoteză în care germenii anaerobi să fie implicaţi, izbucnirea epidemică ar fi putut să
rămână fără diagnostic etiologic.
Pe lângă prezenţa sporilor, demonstrată prin tehnici de laborator, a fost utilizată testarea efectului
citopatic asupra culturilor monostrat de linii celulare Vero şi astfel s-a demonstrat prezenţa alfa-toxinei
produsă de C. novyi, tip A, în probele recoltate.
Alfa-toxina este eliberată la nivelul procesului infecţios (locul injectării drogului, unde prin realizarea
condiţiilor de anaerobioză, sporii trec în formă vegetativă se multiplică şi bacteriile sintetizează
exotoxina), în ţesutul subcutanat, conduce la instalarea unui răspuns inflamator local intens, cu edem
marcat. Alfa-toxina are o contribuţie patogenică şi în situaţiile cu evoluţie spre insuficienţă multi-
organică, asociat cu hipotensiune arterială, reacţie leucemoidă şi fasciită necrozantă. Condiţiile de
anaerobioză sunt atinse deoarece soluţia de heroină tamponată cu acid citric produce necroză tisulară la
locul injectării (în cazul în care soluţia ar fi fost injectată intravenos, sporii ar fi fost distruşi de către
mecanismele de apărare ale gazdei, la nivel sanguin).
În cazul în care ipoteza unei afectări datorită sporilor proveniţi de la bacterii anaerobe ar fi fost emisă
de la început şi dacă nu s-ar fi instituit (la o parte dintre cazuri) antibioterapia empirică cu antibiotice /
chimioterapice cu spectru larg anterior recoltării probelor, procentul de infecţii cu etiologie confirmată
ar fi putut să fie mai mare.
S-au emis mai multe comunicate de presă pentru a pune în temă populaţia şi pentru a alerta
comunitatea medicală şi pe eventualii consumatori de droguri.
2. 4. 2. Capsula bacteriană
Multe s-au scris despre Neisseria meningitidis, meningococul, răspunzător pentru izbucniri epidemice
de meningită, cu urmări îngrijorătoare (decese, sechele). Infecţiile meningococice rămân încă o problemă
de sănătate la nivel mondial iar înţelegerea mecanismelor prin care Neisseria meningitidis eludează
mecanismele de apărare ale gazdei este foarte importantă. Meningococul determină boala prin invazivitate
şi multiplicare, aderând la celulele umane şi invadându-le însă după această etapă procesul rămâne, în
mare parte, un mister.
Unul din atributele de patogenitate ale meningococului este reprezentat de capsula polizaharidică, cu
un rol clar demonstrat în supravieţuirea bacteriană în fluidele extracelulare. Studii recente au arătat că
aceeaşi structură contribuie şi la supravieţuirea intracelulară.
Sistemul complement este unul dintre factorii de apărare foarte importanţi în protecţia subiecţilor faţă
de infecţia cu N. meningitidis; totuşi acest microorganism s-a adaptat şi a dezvoltat mecanisme proprii de
protecţie anti-complement.
Structurile bacteriene de genul capsulei polizaharidice precum şi cele care „imită” structurile proprii
(self) ale gazdei sau leagă molecule proprii organismului salvează germenul de la liză celulară şi
fagocitoză. Se pare că Neisseria meningitidis îşi foloseşte eficient proprietăţile, atât extra- cât şi
intracelular.
Prin inocularea de tulpini capsulate şi necapsulate marcate izotopic în culturi celulare de celule
fagocitare şi nefagocitare umane s-a încercat monitorizarea invazivităţii şi multiplicării intracelulare.
Rezultatele au fost surprinzătoare deoarece capsula, care diminuează capacitatea de aderare la membrana
celulară şi de intrare a germenului în celulă, este esenţială pentru supravieţuirea intracelulară a
microorganismului. Un posibil mecanism prin care se produce această supravieţuire ar fi cel al rezistenţei
capsulare la peptidele cationice antimicrobiene (CAMPs – cationic antimicrobial peptides), componente
ale sistemului imun înnăscut.
Degradarea intracelulară a bacteriilor internalizate poate fi legată de o multitudine de mecanisme,
printre care acţiunea pH-ului, stresul oxidativ sau acţiunea enzimelor litice şi a peptidelor antimicrobiene.
Teoretic prezenţa capsulei ar putea interfera, direct sau indirect, cu oricare din aceste mecanisme. În
particular s-a evidenţiat deja medierea rezistenţei pentru Klebsiella pneumoniae la CAMPs de către
capsula sa, polizaharidică.
În ceea ce priveşte capsula N. meningitidis, studii preliminare au arătat deja că tulpinile necapsulate
sunt mai susceptibile acţiunii defensinelor, protegrinelor şi polimixinei B, asemănătoare CAMPs.
Polimixina B, un peptid ciclic de origine microbiană, a fost folosită ca model al CAMPs datorită
proprietăţilor ei de permeabilizare a membranei externe a germenilor Gram-negativi. Experimental s-a
măsurat rata de supravieţuire a meningococilor timp de 45 de minute în diferite concentraţii de polimixină
B. Rezultatele au confirmat că absenţa capsulei scade viabilitatea microbiană în prezenţa polimixinei B.
Acest model pe culturi celulare susţine ipoteza conform căreia capsula N. meningitidis
reprezintă un mecanism major pentru supravieţuirea intracelulară a bacteriei din cursul
infecţiei. 2. 4. 3. Importanţa examenului microscopic
Examenul bacteriologic direct are o mare importanţă pentru diagnosticul de etapă, dar şi pentru cel
definitiv; poate schimba radical indicaţia de tratament precum şi prognosticul pentru respectivul pacient.
În cadrul examenului bacteriologic direct, examenul preparatului proaspăt între lamă şi lamelă a rămas
„ruda săracă”, fiind mai rar folosit (prea rar); informaţiile obţinute pot fi însă foarte utile. La un pacient
seropozitiv stadiul C3, cu diaree trenantă şi severă, examenul citobacteriologic a arătat prezenţa unor
formaţiuni rotund ovalare interpretate ca levuri, probabil candidozice. În ciuda tratamentului antifungic
pentru levuri diareea a rămas la fel de severă şi starea gravă. La o nouă examinare a materiilor fecale, de
data aceasta şi a preparatului proaspăt între lamă şi lamelă, colorat cu albastru de metil, s-au văzut (datorită
colorantului) aceleaşi formaţiuni rotunde dar cu capsulă, ridicându-se suspiciunea unei infecţii cu
criptococ, care ulterior s-au identificat după culturi şi repicări repetate pe medii specifice. Dar ce este de
subliniat este că schimbarea imediată a tratamentului a condus la remiterea simptomatologiei şi
îmbunătăţirea stării pacientului.
3. Fiziologia bacteriană (Gabriela Loredana Popa, MI Popa)

3. 1. Constituţia chimică a bacteriilor

3. 1. 1. Apa: procent, rol
Apa reprezintă peste 75-85% din greutatea umedă a bacteriei. Există apă liberă (mediu de dispersie)
şi apă legată fizico-chimic cu diferite structuri. Sporii au puţină apă, în special apă legată. Bacteriile sunt
fiinţe „acvatice” prin excelenţă. Vacuolele sunt formaţiuni sferice care conţin diferite substanţe în soluţie
apoasă. Au o membrană lipoproteică numită tonoplast. Au fost descrise în mai ales la bacteriile acvatice
şi ar putea avea un rol în plutirea acestora.
Dintre rolurile îndeplinite am putea aminti faptul că apa reprezintă un mediu de dispersie, este
reactiv în reacţiile metabolice, reprezintă etapa finală a unor reacţii oxidative etc. 3. 1. 2. Substanţele
minerale
Substanţele minerale reprezintă 2-30% din greutatea uscată a bacteriei şi variază în funcţie de specie,
vârsta culturii, compoziţia chimică a mediului. Unele elemente intră în compoziţia diferitelor structuri
(exemplu sulful intră în structura aminoacizilor, fosforul în structura fosfolipidelor etc).
Dintre rolurile îndeplinite am putea aminti faptul că favorizează schimburile cu mediul, participă la
reglarea presiunii osmotice, pot stimula creşterea şi funcţia bacteriei (de exemplu fierul în cazul bacilului
difteric, care condiţionează şi producerea de toxine), activează unele sisteme enzimatice, contribuie la
reglarea pH-ului şi a potenţialului de oxido-reducere. Aşa cum am menţionat anterior, la nivel ribozomal
se găsesc Mg++ şi K+.
3. 1. 3. Glucidele
În structura bacteriană se pot găsi glucide simple cu rol în metabolismul intermediar glucidic, precum
şi glucide complexe, de exemplu poliozide. Acestea din urmă au o serie de roluri, spre ex. participă la
realizarea structurii peretelui celular, fac parte din capsula unor bacterii etc.
Există teste biochimice în care se urmăreşte utilizarea sau imposibilitatea utilizării unui anumit zahar
de către o bacterie. Aceste teste sunt utile pentru identificarea bacteriei respective (în special în cazul
enterobacteriilor folosind mediile TSI, MIU, sistemele API etc). Testările biochimice sunt de mare
utilitate şi în studiul fungilor (auxanogramă, zimogramă).

3. 1. 4. Proteinele
Există proteine simple (cu rol în metabolismul intermediar protidic) şi proteine complexe, cum ar fi:
mucoproteinele (ex. mucopolizaharidul de grup al S. pneumoniae, acidul hialuronic din structuri de tip
capsular), cromoproteinele (ex. catalaze, peroxidaze, citocromi) sau nucleoproteinele (ex. în acizii
nucleici).
Este de remarcat prezenţa în structurile bacteriene a unui aminoacid special, acidul diaminopimelic,
precum şi a aminoacizilor în forma D (ceea ce reprezintă o adaptare biochimică a bacteriilor faţă de
acţiunea nocivă a enzimelor proteolitice).

3. 1. 5. Lipidele
Reprezintă mai puţin de 10% din greutatea uscată a bacteriilor şi variază cantitativ în funcţie de specie,
vârsta culturii (cresc în celulele „îmbătrânite”, reprezentând probabil un semn de degenerescenţă) şi
compoziţia mediului. La mycobacterii, sunt în cantitate mai mare (circa 20-40%), în special la nivel
parietal şi determină o serie de proprietăţi specifice, inclusiv afinitatea tinctorială. Lipidele se pot găsi
libere în vacuole, combinate sau făcând parte din diferite structuri ale celulei bacteriene (perete,
membrană, mezozomi).
Dintre lipidele bacteriene putem aminti: acizii graşi speciali (acidul mycolic la mycobacterii), cerurile
(acizi graşi plus alcooli monovalenţi superiori), care se găsesc în cantitate mare la bacteriile acid-alcoolo-
rezistente (ex. în peretele mycobacteriilor, nocardiilor etc). Dintre acestea, ceara D pare a fi implicată în
inducerea hipersensibilităţii întârziate (de tip IV). Se mai pot enumera: fosfolipidele, cum este lipoidul
ubiquitar (difosfatidil glicerol) din Treponema pallidum (agentul etiologic al sifilisului) sau lipidul A din
structura lipopolizaharidului bacteriilor Gram-negative, cu activitate toxică.
3. 1. 6. Pigmenţii
Pigmentogeneza este caracteristică bacteriilor cromogene şi este dependentă de condiţiile de
cultivare.
Producerea de pigmenţi poate reprezenta un criteriu de identificare (ex. în cazul tulpinilor de
Pseudomonas aeruginosa sau în cazul unor specii din genul Staphylococcus). Trebuie să reţinem încă de
la început faptul că în cazul stafilococilor, pigmentogeneza este doar un caracter orientativ şi nu vom
clasifica drept „patogenă” o tulpină de stafilococ în funcţie de „culoarea” coloniei. Stafilococii sunt
condiţionat patogeni. Testul orientativ privind patogenitatea este testul coagulazei care ar trebui efectuat
în mod obligatoriu pentru toate tulpinile izolate de la pacienţi.
După localizarea pigmentului, bacteriile pot fi:
- cromofore (pigmentul este legat în citoplasmă);
- paracromofore (pigmentul este prezent în perete sau în stratul mucos, de exemplu la S. aureus sau
la Staphylococcus epidermidis);
- cromopare (pigmentul este difuzibil în mediu, de exemplu la Pseudomonas aeruginosa). În afară de
faptul că datorită producerii de pigmenţi (albastru, galben-verde, maro etc în cazul Ps. aeruginosa sau
auriu, citrin, alb în cazul tulpinilor de Staphylococcus) medicul de laborator se poate orienta în alegerea
testelor de identificare într-un anumit context clinic şi microbiologic, putem aminti faptul că pigmenţii
pot avea o serie de roluri, de ex.: rol de protecţie faţă de radiaţiile UV (pigmenţi carotenoizi), rol
antibiotic (exemplu piocianina elaborată de P. aeruginosa faţă de B. anthracis) şi rol enzimatic.
3. 1. 7. Enzimele
În cazul bacteriilor se poate aprecia că metabolismul este foarte intens. Capacitatea de a elabora
anumite enzime este determinată genetic (există peste 2000 de determinanţi genetici diferiţi), precum şi
prin mecanisme de control care pot modifica bagajul enzimatic în funcţie de necesităţi.
După locul de acţiune, enzimele bacteriene se pot împărţi în: enzime extracelulare (exoenzime), de
exemplu hidrolazele; enzime ectocelulare (în membrana citoplasmatică, reglând permeabilitatea
selectivă), de exemplu permeazele; enzime intracelulare.
În raport cu reacţia catalizată, enzimele pot fi: hidrolaze, transferaze, oxidoreductaze, liaze,
izomeraze etc.
După modul de apariţie, enzimele pot fi: constitutive (există totdeauna în celulă, indiferent de natura
mediului); inductibile (sunt sintetizate de către bacterie numai ca răspuns la anumiţi compuşi apăruţi în
mediu).
Studierea comportamentului enzimatic este foarte utilă în taxonomie. Fiecare unitate taxonomică
bacteriană (gen, specie) are un spectru de activitate enzimatică propriu; studierea acestuia poate avea o
deosebită importanţă în identificarea bacteriilor.

3. 1. 8. Substanţe cu acţiune antibiotică

- plasmidul „Col” codifică proprietatea unor bacterii de a elabora bacteriocine, cu efect asupra altor
bacterii receptive înrudite (de exemplu colicinele elaborate de E. coli);
- unele bacterii din genul Bacillus produc antibiotice polipeptidice (de exemplu, B. licheniformis
produce bacitracina, B. brevis sintetizează gramicidina, iar B. polymyxa sintetizează polimixina; ultimele
2 specii fac parte, astăzi, din alte genuri, vezi capitolul nr. 48).

3. 1. 9. Vitaminele bacteriene
Dintre vitaminele produse de bacterii putem aminti: biotina, care poate fi secretată de exemplu de E.
coli, B. subtilis, B. anthracis etc; tiamina (B1), care poate fi sintetizată de E. coli, riboflavina sintetizată
de B. subtilis, vitaminele B2 şi B12 sintetizate de B. megaterium etc. sau vitaminele din grupurile B şi K,
care pot fi sintetizate sub influenţa florei bacteriene intestinale umane.
3. 1. 10. Factorii de creştere
 Factorii de creştere sunt metaboliţii esenţiali pe care bacteria nu-i poate sintetiza pe baza substanţelor
care se găsesc în mediul extern. Factorii de creştere trebuie neapărat incluşi în mediul de cultură în cazul
în care dorim să izolăm microorganismul respectiv, numit „microorganism pretenţios” (ex. factorii X şi
V trebuie incluşi în mediul de izolare pentru Haemophilus influenzae).
Bacteriile patogene sunt heterotrofe. Adaptându-se la viaţa parazitară, devin dependente de o serie de
astfel de factori de creştere (unele sunt atât de dependente încât nu pot fi cultivate „in vitro”, de exemplu
bacilul leprei - Mycobacterium leprae).

3. 2. Metabolismul bacterian
3. 2. 1. Nutriţia bacteriană
Nutriţia bacteriană reprezintă suma proceselor metabolice care conduc la producerea de materiale
convertibile în energie şi în diferite componente celulare. Nutrienţii sunt substanţe ale căror soluţii pot
traversa membrana citoplasmatică pentru a fi antrenaţi în reacţiile metabolice care asigură creşterea şi
multiplicarea celulară.
În raport cu sursa de energie, bacteriile se împart în:
- bacterii care folosesc energie luminoasă şi trăiesc la lumină (photobacterii) şi
- bacterii care îşi procură energia prin procese de oxidoreducere catalizate enzimatic şi trăiesc la
întuneric (scotobacterii, chimiosintetizante).
În raport cu sursele folosite ca material de sinteză în ambele diviziuni se diferenţiază: -
bacterii autotrofe, capabile să-şi sintetizeze toţi compuşii organici din materie anorganică şi
- bacterii heterotrofe, dependente de prezenţa unor compuşi organici.

Nutriţia principalelor bacterii studiate

Majoritatea bacteriilor comensale, condiţionat patogene sau patogene importante pentru om, sunt
chimiosintetizante, heterotrofe. Se diferenţiază în funcţie de tipul respirator. Există şi bacteriile paratrofe,
a căror energie trebuie oferită de gazdă. Bacteriile paratrofe sunt parazite strict intracelular (de exemplu
microorganismele din genurile Rickettsia şi Chlamydia, care depind nutriţional de o gazdă vie).
Creşterea microbiană necesită polimerizarea unor substanţe mai simple pentru a forma: proteine, acizi
nucleici, polizaharide şi lipide. Aceste substanţe se obţin fie din mediul de cultură, fie sunt sintetizate de
către celulele în creştere (sunt necesare diferite coenzime şi legături macroergice de tipul celor din ATP).
Substanţele necesare şi coenzimele implicate se pot obţine dintr-un număr relativ redus de precursori
metabolici.
Dacă o celulă bacteriană primeşte substanţele necesare, va sintetiza diferite macromolecule, iar
secvenţa aranjării componentelor în aceste macromolecule este determinată fie după un model ADN
ADN (pentru acizii nucleici) sau ADN-ARN (pentru proteine), fie cu un determinism enzimatic pentru
carbohidraţi şi lipide.
După ce moleculele au fost sintetizate, ele se autoansamblează, formând structuri supramoleculare:
ribozomi, perete, flageli, pili etc. Rata sintezei macromoleculelor şi activitatea căilor metabolice sunt
foarte bine reglate (există o permanentă balanţă a biosintezei).
Microorganismele reprezintă un grup de celule vii care utilizează o mare diversitate de căi metabolice;
de exemplu, mai multe căi diferite pot fi utilizate pentru asimilarea unui singur compus simplu, benzoatul,
iar o singură cale metabolică pentru benzoat poate fi reglată de mai multe sisteme de control. Principiul
determinant pentru căile metabolice este acela al organizării unui număr relativ mic de tipuri de reacţii
biochimice, într-o ordine specifică. Multe dintre căile biosintetice se pot deduce având în vedere structura
chimică de la care se porneşte, produsul final şi eventual unul sau doi metaboliţi intermediari. Principiul
determinant al reglării metabolismului este acela că enzimele par a fi „chemate” în joc numai când
activitatea lor este necesară. Activitatea unei enzime poate fi modificată variind fie cantitatea ei, fie cea a
substratului pe care acţionează.
În unele cazuri activitatea enzimelor poate fi diminuată prin cuplarea unor efectori specifici
(metaboliţi care modulează activitatea enzimatică).
De multe ori, activitatea unei enzime care catalizează o etapă metabolică iniţială este (poate fi) inhibată
de produsul final al căii respective. O astfel de inhibiţie nu poate depinde de competiţia pentru situsul de
legare al enzimei la nivelul substratului. Inhibiţia depinde de faptul că enzimele reglatoare sunt allosterice.
Fiecare enzimă are atât un situs catalitic de legare cu substratul, cât şi unul sau mai multe alte situsuri de
legare cu mici molecule reglatoare (numite efectori). Legarea unui efector de situsul său duce la o
modificare conformaţională a enzimei, astfel încât afinitatea situsului catalitic scade (inhibiţie allosterică)
sau creşte (activare allosterică).
Când o bacterie peritriche se mişcă, flagelii se asociază şi se mişcă împreună, rezultând o deplasare
liniară. La diferite intervale de timp, bacteria îşi schimbă direcţia (flagelii „se dau peste cap”). Acest
comportament face posibilă chemotaxia: o celulă care se îndepărtează de sursa atractantului chimic îşi
schimbă sensul de mişcare mult mai frecvent în comparaţie cu una care se apropie de atractant şi ca o
însumare, bacteria se va deplasa înspre atractant. Spre exemplu, prezenţa unui zahar sau a unui aminoacid
este sesizată de receptori specifici localizaţi pe membrana celulară (de multe ori acelaşi receptor participă
şi la transportul membranar al acelei substanţe). Celula bacteriană este prea mică pentru a fi capabilă să
detecteze existenţa unui gradient chimic (în spaţiu), dar s-a demonstrat experimental că detectează
gradienţii în timp (de exemplu, concentraţia unei substanţe scade în timp ce bacteria se îndepărtează de
sursă şi creşte în timp ce aceasta se apropie de sursă).
Anumiţi compuşi acţionează ca respingători (R), iar alţii ca atractanţi (A). Un mecanism care ar
specifice
explica răspunsul celulei faţă de R/A ar implica metilarea şi respectiv demetilarea unei proteine
din membrană, care depinde de GMP . Atractanţii produc o inhibiţie tranzitorie a demetilării acestei
c
proteine. Respingătorii stimulează demetilarea.
Mecanismul prin care o modificare în comportamentul celular se produce ca răspuns la o modificare
de mediu poartă numele de transducţie senzorială. Aceasta pare să fie responsabilă de: chemotaxie;
aerotaxie (deplasarea către concentraţia optimă de O 2); fototaxie (deplasarea bacteriei fototrofe către
lumină); deplasarea spre acceptorul de electroni etc.
3. 2. 2. Respiraţia bacteriană
Respiraţia reprezintă suma reacţiilor biochimice aerobe sau anaerobe producătoare de energie.
Mecanismul de bază este reprezentat de oxido-reducerea biologică (pierderea ionilor de hidrogen sau a
electronilor) de către o substanţă chimică (donor) şi transportul lor pe molecula unei alte substanţe numită
acceptor (prima se oxidează, a doua se reduce: AH 2+ B <=> A + BH2). În funcţie de natura acceptorului
final, respiraţia poate fi: aerobă sau anaerobă.
Respiraţia aerobă (oxibiotică)
În respiraţia aerobă, acceptorul final de electroni este reprezentat de oxigen. Respiraţia aerobă necesită
existenţa membranei celulare. Electronii sunt pasaţi de la un reducător la un oxidant prin membrană cu
ajutorul unui set specific de transportori. Substratul reducător frecvent utilizat este NADPH-ul.
Enzimele catenei respiratorii sunt:
- nicotinice (cu coenzima NAD şi NADP);
- flavinice (cu gruparea proteică FMM sau FAD);
- ferice (grupul prostetic conţine Fe sub formă de derivaţi ai protohemului, spre exemplu citocromi,
citocromoxidază, peroxidază etc).
NAD (nicotin adenin dinucleotid), NADP (nicotin adenin dinucleotid fosfat), FMN (flavin mononucleotid); FAD (flavin adenin
dinucleotid).
Pentru sinteza ATP-ului se utilizează fosforilarea oxidativă (la nivel de catalizator) cuplată cu partea
terminală a lanţului respirator.

Respiraţia anaerobă (anoxibiotică)

În respiraţia anaerobă acceptorul final de electroni este reprezentat de orice substanţă anorganică
diferită de oxigen sau de orice substanţă organică (fermentaţia); fosforilarea se face la nivelul substratului.
Tipul fermentativ este reprezentat de ansamblul acizilor care se rezultă prin fermentaţia zaharidelor şi
reprezintă un caracter fiziologic stabil, foarte important din punct de vedere taxonomic şi biochimic.
Etapele fermentaţiei sunt mai reduse, câştigul energetic fiind mai mic. De exemplu în cazul genului
Clostridium, prin fermentaţie acetică se obţine 1 mol ATP, iar prin fermentaţie butirică se obţin 0,5 moli
ATP. Fermentaţia butirică a fost descoperită de Louis Pasteur în anul 1861 (produsă de Vibrion butyrique,
numit ulterior Clostridium butyricum). Rolul biologic al fermentaţiei este reprezentat de producerea
energiei şi nu de obţinerea unor produşi finali.
 Sinteza ATP-ului
Sinteza ATP-ului se realizează prin cuplarea reacţiilor de oxidoreducere cu reacţiile de fosforilare. În
respiraţia aerobă se utilizează mai ales fosforilarea oxidativă (la nivel de catalizator) cuplată cu partea
terminală a lanţului respirator.
În respiraţia anaerobă fosforilarea se face la nivelul substratului, donatorii şi acceptorii fiind
metaboliţi anorganici (dar nu O2) sau organici (fermentaţia).
Energetica respiraţiei bacteriene
Prin fosforilarea oxidativă se pot obţine 38 moli ATP pentru 1 mol de glucoză.
Prin fosforilarea substratului se pot obţine circa 2 moli ATP pentru 1 mol de
glucoză. Energia este folosită apoi în procese metabolice de asimilaţie.

Tipul respirator
În raport cu utilizarea proceselor pentru obţinerea energiei şi de relaţia cu oxigenul din mediu,
bacteriile se pot grupa în 4 „tipuri respiratorii” principale:
- strict aerob, atunci când bacteriile (spre exemplu Bordetella pertussis) se dezvoltă numai în prezenţa
unei presiuni crescute a O2, care este folosit ca acceptor final unic. Aceste bacterii posedă catalază,
peroxidază, citocromi (de exemplu catalaza desface H 2O2 toxic pentru celula bacteriană) şi utilizează
numai procese de respiraţie. Unele specii aerobe (exemplu Pseudomonas aeruginosa) se pot dezvolta în
medii lipsite de oxigen, dacă în mediu sunt prezenţi nitratul sau nitritul;
- strict anaerob, atunci când bacteriile (spre exemplu Clostridium tetani, Clostridium botulinum,
Fusobacterium, Veillonella, Peptostreptococcus etc) cresc numai în absenţa O2. Nu pot supravieţui în
prezenţa O2, care nefiind redus are o acţiune bactericidă. Nu au catalază, peroxidază (care acţionează
asupra ionilor de O2 sau asupra H2O2). Aceste bacterii folosesc pentru obţinerea energiei numai procese
de fermentaţie. Pentru cultivarea lor este necesară utilizarea unui mediu cu potenţial redox foarte scăzut.
- aerob facultativ anaerob, atunci când bacteriile (E. coli, S. aureus, S. pyogenes etc) se dezvoltă mai
bine în mediile cu oxigen, prin procese de respiraţie, dar pot prezenta ambele tipuri respiratorii, în funcţie
de potenţialul redox. Nu au catalază sau citocromoxidază, dar au peroxidaze flavoproteice. În acest tip se
încadrează majoritatea bacteriilor studiate.
- anaerob microaerofil, atunci când bacteriile (de exemplu Campylobacter) tolerează mici cantităţi
de O2.

3. 3. Căi metabolice
Metabolismul glucidic
Polizaharidele utilizabile de către bacterii, nu pot pătrunde ca atare în celulă. Ele sunt degradate de 2
categorii de enzime extracelulare: exohidrolaze (care scindează unităţile monozaharidice din extremităţile
lanţurilor polizaharidice) şi endohidrolaze (care hidrolizează unităţile interne). Polizaharidele existente în
celulă ca materiale de rezervă, au o degradare diferită, prin fosforoliză, rezultând hexozo-monofosfaţi.
Principalele căi metabolice (de catabolism) sunt:
a). calea hexozo-difosfaţilor (Embden-Meyerhof-Parnas), prin care în final pentru 1 mol de glucoză
se obţin 1 mol de acid piruvic şi 2 moli ATP;
b). calea pentozo-monofosfaţilor;
c). calea Entner-Doudoroff (pentru bacterii din grupul Pseudomonas).
Metabolismul lipidic
Multe bacterii degradează trigliceridele prin lipaze exocelulare în glicerol şi acizi graşi liberi.
Activitatea lipazică poate fi cercetată pe medii care conţin glicerol-tributirat. Pentru degradarea lipidelor
unele bacterii, de exemplu Clostridium perfrigens, posedă enzime specifice (lecitinaza D, fosfolipaza C).
Prin degradarea fosfolipidelor din membrana hematiilor, fosfolipaza C conferă bacteriilor proprietatea de
hemoliză.
Acizii graşi sunt degradaţi preponderent prin procesul de beta-oxidare; acizii graşi reprezintă surse
de energie foarte utile (ex. 1 mol de acid palmitic generează 129 moli de ATP). Bacteriile saprofite au
proprietăţi lipolitice intense, participând la biodegradarea grăsimilor şi uleiurilor (mai ales în mediul
marin).
Metabolismul proteic
În lumea bacteriană mai răspândiţi sunt D-aminoacizii. Aceştia pot forma diferite polipeptide cu
activitate antibiotică (gramicidina, polimixina, bacitracina) sau de exemplu capsula bacilului anthraxului.
Participă de asemenea şi la formarea peretelui celular (de exemplu D-Ala).
Căile de degradare sunt reprezentate mai ales de:
a). transaminarea şi dezaminarea aminoacizilor (de exemplu, enterobacteriile au căi proprii de
catabolism, utile în identificare);
b). decarboxilarea aminoacizilor.

3. 4. Căi biosintetice particulare

3. 4. 1. Formarea structurilor precursorilor biosintetici glutamat, aspartat etc. se realizează utilizând
inclusiv structuri chimice care în lumea vie sunt utilizate numai de către bacterii, de exemplu acidul
diaminopimelic sau acidul dipicolinic.

3. 4. 2. Sinteza peptidoglicanului
Sinteza peptidoglicanului se desfăşoară pe parcursul mau multor etape. Începe prin sinteza în
citoplasmă a UDP-acid N-acetil muramic-pentapeptid (NAM). Această structură se ataşează de
bactoprenol (un lipid din membrana celulară), după care urmează un lanţ de reacţii biochimice. Legarea
încrucişată finală se realizează printr-o reacţie de transpeptidare în care terminaţiile amino libere ale
pentaglicinei înlocuiesc reziduurile terminale ale D-Ala de la peptidul învecinat. Reacţia este catalizată
de transpeptidaze, un set de enzime numite şi PBPs (penicillin binding proteins) care au atât activitate de
transpeptidaze şi carboxipeptidaze, dar controlează şi gradul de legare a peptidoglicanului (aspect foarte
important în diviziunea celulară). La nivelul lor se pot lega penicilinele şi alte medicamente beta lactamice.
Această cale de biosinteză are o importanţă particulară în medicină, oferind şi baza acţiunii selective
a unor antibiotice (peniciline, cefalosporine, bacitracină, vancomicină, cicloserină etc). Spre deosebire de
celulele gazdei, microorganismele sunt izotone cu fluidele organismului. În interiorul lor presiunea
osmotică este foarte mare şi viabilitatea lor depinde de integritatea peretelui (peptidoglican) pe tot
parcursul ciclului celular. Orice compus care inhibă o etapă în biosinteza peptidoglicanului la o bacterie
în creştere va putea produce liza bacteriană (efect bactericid).
3. 4. 3. Sinteza LPZ
Sinteza este asemănătoare cu cea a peptidoglicanului; în ambele situaţii, o serie de subunităţi se
asamblează pe un lipid transportor la nivelul membranei şi apoi sunt transferate în „fabrica” polimerului
în creştere pentru realizarea peretelui celular. Toate componentele LPZ sunt sintetizate şi ansamblate la
nivelul membranei citoplasmatice.

3. 4. 4. Sinteza capsulei extracelulare

Capsula se sintetizează enzimatic din subunităţi activate. În sinteza capsulei extracelulare (poate avea
structură polizaharidică sau peptidică) nu sunt implicate lipide transportoare de provenienţă membranară.
Prezenţa capsulei este adesea determinată de condiţiile de mediu. De exemplu, dextranii se pot sintetiza
pornind de la sucroză şi acest lucru se va realiza doar dacă există sucroză în mediu.

3. 4. 5. Sinteza substanţelor de rezervă

Când nutrienţii sunt în exces, bacteria poate converti o parte din ei în granule de rezervă (vacuole),
de exemplu glicogen, polihidroxibutirat, volutină, care diferă de la o bacterie la alta.

3. 5. Cultivarea bacteriilor
3. 5. 1. Definiţii utile
Populaţia reprezintă o multitudine de indivizi ai unei specii care convieţuiesc într-un anumit biotop.
Clona este populaţia care rezultă dintr-o singură celulă prin înmulţire vegetativă (diviziune binară).
Tulpina reprezintă populaţia microbiană alcătuită din descendenţii unei singure izolări în cultură pură.
Temperatura de dezvoltare
În funcţie de temperatura de dezvoltare, bacteriile pot fi:
- mezofile, cu temperatura optimă de 30-37ºC;
- psichrofile, cu temperatura optimă în jur de 20ºC (unele acceptând temperaturi apropiate de 0ºC;
Listeria spp. poate supravieţui sau se poate chiar şi multiplica la temperatura din frigider); - termofile, cu
temperatura optimă de 50-60ºC (unele putând să se multiplice şi la temperaturi apropiate de 95ºC, ca de
ex. Thermus aquaticus). Nu sunt patogene.
Bacteriile studiate de microbiologia medicală sunt în marea lor majoritate mezofile.

3. 5. 2. Noţiuni de creştere şi multiplicare bacteriană

Creşterea oricărui organism are loc prin sinteza de noi molecule. Deoarece creşterea volumului celular
raportată la creşterea suprafeţei este mai mare, în cursul creşterii se ajunge la un punct critic. Multiplicarea
celulară este o consecinţă a creşterii. Se restabileşte raportul optim dintre volumul şi suprafaţa celulei.
Multiplicarea majorităţii bacteriilor se face prin diviziune simplă (binară). Sporii nu reprezintă
forme de multiplicare (aşa cum se întâmplă în cazul fungilor sau paraziţilor).

3. 5. 3. Cultivarea bacteriilor
Pentru a identifica agentul etiologic al unei infecţii, trebuie ca din produsul recoltat de la pacient să
obţinem mai întâi respectivul microorganism în cultură pură, pentru ca ulterior să îi putem studia diferitele
caractere în vederea identificării.
Metodele de cultivare a bacteriilor urmăresc mai multe obiective: obţinerea unei populaţii microbiene
suficiente cantitativ pentru investigaţiile propuse, prevenirea contaminării produsului cercetat cu un
microorganism străin şi izolarea fiecărei tulpini microbiene urmărite în cazul unui produs plurimicrobian
în culturi monomicrobiene denumite „culturi pure”. Nu există un mediu unic, valabil pentru cultivarea
oricărei bacterii. Termenul „însămânţare” defineşte operaţia de introducere a unei cantitaţi de germeni
într-un mediu de cultură artificială, în timp ce pentru culturile celulare, ouă embrionate şi mai ales animale
de experienţă folosim termenul „inoculare”.
Cultivarea se realizează prin însămânţarea bacteriilor pe medii de cultură. Mediile solide sau lichide
care asigură nutrienţii şi condiţiile fizico-chimice necesare creşterii şi multiplicării bacteriene se numesc
medii de cultură.
Totalitatea bacteriilor acumulate prin multiplicarea într-un mediu de cultură poartă numele de
cultură bacteriană.

Mediile de cultură
Microorganismele pot fi cultivate pe gazde vii şi pe medii artificiale.
Există anumite microorganisme (de exemplu virusuri, Rickettsii, Chlamydii) care nu pot fi cultivate
decât pe gazde vii, aşa cum se întâmplă în cazul virusurilor, respectiv: animale de laborator, ouă de găină
embrionate sau culturi de celule.
Majoritatea bacteriilor, fungii şi unele protozoare se pot cultiva şi pe medii artificiale.

Mediile de cultură artificiale trebuie să fie nutritive (să conţină factorii de creştere necesari), să fie
sterile, să aibă un anumit pH (de obicei între 7,2-7,6), să aibă o anumită presiune osmotică, să aibă
umiditatea favorabilă multiplicării germenilor etc.
Clasificarea mediilor de cultură artificiale
Aceste medii se pot clasifica după starea de agregare, după natura ingredientelor, după complexitatea
ingredientelor (de exemplu medii speciale), după scopul urmărit (de transport, de izolare, de identificare
etc.), după conţinutul în apă etc. Există medii de cultură simple (agar, apă peptonată, bulion simplu etc)
şi medii de cultură mai complexe (agar-sânge, bulion glucozat, agar Muller-Hinton etc).

Medii speciale
Mediul electiv conţine ingredientele care convin cel mai bine dezvoltării unei anumite bacterii (de
exemplu mediul Lőffler, cu ser coagulat de bou, pentru bacilul difteric).
 Prin conţinutul său în substanţe antimicrobiene, mediul selectiv inhibă dezvoltarea altor bacterii decât
cea a cărei izolare se urmăreşte. De exemplu, mediul cu telurit de potasiu pentru izolarea bacilului difteric
sau medii în care includem antibiotice (faţă de care bacteria care se doreşte a fi izolată este rezistentă).
Mediul de îmbogăţire favorizează înmulţirea anumitor bacterii patogene, inhibând dezvoltarea florei
de asociaţie dintr-un produs patologic. Funcţionează concomitent ca mediu selectiv şi ca mediu electiv
(de exemplu, mediul hiperclorurat pentru stafilococ sau mediile de îmbogăţire utilizate pentru izolarea
Salmonella typhi).
Mediul diferenţial conţine un anumit substrat (de exemplu unele zaharuri) care poate fi sau nu
metabolizat, determinând modificarea culorii sau aspectului culturii. De exemplu, agarul cu albastru de
brom-timol lactozat (AABTL) care diferenţiază bacteriile lactoză-pozitive (cum este E. coli) de bacteriile
lactoză-negative (Shigella, Salmonella). Alte exemple: ADCL (agar dezoxicolat citrat lactoză), TSI (3
zaharuri şi fier), MIU (mobilitate indol uree).

Colonia izolată
Pe medii solide, germenii însămânţaţi în suprafaţă produc colonii.
Colonia este totalitatea bacteriilor rezultate din multiplicarea unei singure celule bacteriene. O
colonie este o clonă bacteriană.
Coloniile izolate se pot obţine de exemplu prin tehnica însămânţării prin dispersie (cu ansa
bacteriologică sau cu tamponul). După prelevarea cu ansa a unei porţiuni din produsul patologic, inoculul
este dispersat pe latura unui viitor poligon; se resterilizează ansa; se verifică temperatura, prin atingerea
mediului într-o zonă neînsămânţată, cât mai periferic; cu ansa sterilă se trasează a doua latură a
poligonului; se resterizează ansa şi se repetă procedeul descris până la realizarea a 4-5 laturi, fără a atinge
prima latură. În acest mod, pe ultimele „laturi” ale poligonului se vor putea observa după trecerea timpului
necesar multiplicării bacteriene, colonii izolate, bine individualizate.

Incubarea constă în menţinerea mediilor de cultură însămânţate, în condiţiile necesare pentru

dezvoltarea culturii. Majoritatea speciilor bacteriene se dezvoltă şi duc la apariţia unei culturi în circa 18-
24 de ore de incubare la temperatura optimă de dezvoltare (asigurată în termostat) pentru că timpul de
generaţie este de circa 30 minute. Mycobacterium tuberculosis are un timp de generaţie de 12-27 ore şi
în acest caz cultura devine pozitivă în 2-8 săptămâni. Pentru bacteriile strict anaerobe este necesară
incubarea în anaerobioză (ex. în medii la care s-au adăugat ingrediente cu activitate reducătoare sau în
anaerostat); dorim să subliniem că dacă transportul nu se face în condiţii de anaerobioză, nu vom mai
obţine nici un rezultat indiferent de mediile utilizate.

Dinamica multiplicării bacteriilor în culturi

Culturile bacteriene sunt discontinue când se realizează în volum limitat de mediu, care nu este
reînnoit şi continue atunci când mediul de cultură este continuu reînnoit. O populaţie bacteriană poate fi
menţinută indefinit în faza de multiplicare exponenţială dacă se adaugă continuu mediu de cultură
proaspăt, cu omogenizare prin curent de aer steril şi evacuare a unei cantităţi corespunzătoare de cultură
(de exemplu în dispozitivul numit chemostat sau turbidostat).
Chemostatul utilizează un mediu de cultură în care unul dintre nutrienţi, aflat în concentraţie mai
redusă decât ceilalţi, funcţionează ca factor limitant al creşterii. Mediul de cultură proaspăt este admis în
vasul de cultură în ritmul în care este consumat factorul limitant, iar cultura este evacuată cu acelaşi ritm.
Cultura este menţinută astfel la o valoare constantă şi submaximală ratei de creştere, reglată prin factorul
limitant. Chemostatele sunt foarte utile pentru obţinerea de tulpini mutante pentru că după ce rata de
multiplicare a fost determinată şansa de selectare a acestor tulpini este mai mare.

În laboratorul de microbiologie clinică, de regulă se utilizează culturile discontinue.

Timpul de generaţie
Populaţia care rezultă prin diviziunea unei bacterii creşte în progresie geometrică cu raţia 2. Timpul
necesar pentru dublarea populaţiei se numeşte timp de dublare sau timp de generaţie. Timpul de generaţie
în faza exponenţială şi în condiţii optime de cultivare este determinat genetic. De exemplu, pentru E. coli
este de circa 20 minute (ca şi pentru majoritatea bacteriilor studiate). Pentru Mycobacterium tuberculosis
timpul de generaţie poate avea o valoare între 12-27 ore.
Fazele dezvoltării unei culturi bacteriene
 Teoretic, dinamica unei populaţii bacteriene ar trebui să evolueze exponenţial. Dinamica reală a
populaţiei bacteriene în cultură discontinuă are însă o evoluţie caracterizată printr-o curbă la care
distingem patru faze: faza de lag; faza de multiplicare logaritmică; faza staţionară şi faza de declin. Faza
de lag
Numărul bacteriilor însămânţate rămâne staţionar sau scade; germenii se adaptează la condiţiile
mediului. Bacteriile sunt foarte active metabolic, îşi consumă până la dispariţie incluziile, cresc mult în
dimensiuni, dar nu se divid; sunt foarte sensibile la antibiotice. Faza de lag durează aproximativ 2 ore.

Faza de multiplicare logaritmică (exponenţială)

Celulele bacteriene prezintă caracteristicile tipice speciei (dimensiunile sunt însă ceva mai mari),
citoplasma este intens bazofilă şi omogenă, lipsită de incluzii. Bacteriile sunt foarte sensibile la
antibiotice. Această fază este adecvată pentru studierea bacteriilor sau pentru recoltarea lor în vederea
preparării de vaccinuri. Faza de multiplicare exponenţială durează aproximativ 2-3 ore.

Faza staţionară
Multiplicarea este realizată în progresie aritmetică, dar pentru că numărul bacteriilor care sunt
distruse este aproximativ egal cu numărul bacteriilor nou apărute rata de creştere devine nulă. Germenii
au morfologia caracteristică speciei; în această fază realizăm identificarea germenilor. Apar incluziile
caracteristice. La speciile sporogene începe formarea sporilor. Faza staţionară durează aproximativ 2-3
zile.

Faza de declin
Substratul nutritiv sărăceşte, apar metaboliţi toxici, bacteriile sunt distruse progresiv, se produc şi
enzime autolitice, rezervele de hrană din incluzii (ex. acidul poli-β-hidroxi butiric sau glicogenul) se
consumă, pentru un timp sursa de energie rămâne doar ARN-ul celular. Unele bacterii pot persista 2-3
luni. În acest scop se pot activa mecanisme speciale de reglare şi se exprimă o serie de gene care duc la
sinteza unor proteine speciale care permit adaptarea pentru o durată limitată de timp. La speciile
sporogene, fenomenul de sporogeneză devine foarte intens.

Aspectul culturilor pe medii solide

Condiţiile de cultivare şi aspectul culturii sunt caractere cheie în identificarea bacteriilor. Aspectul
coloniilor variază între diferitele bacterii, fără a permite diferenţieri definitive de specie (dar au utilitate
în contextul studierii tuturor caracterelor bacteriene şi în contextul general al diagnosticului de laborator,
care la rândul său trebuie să aibă loc într-un context în care punem în balanţă şi alte elemente, clinice,
paraclinice; colaborarea între medicii de diferite specialităţi este esenţială). Se examinează dimensiunea
(coloniile pot fi mari, de peste 2 mm; medii, de circa 1-2 mm şi mici, sub 1 mm), conturul (circular, lobat,
zimţat), relieful (plat, bombat, acuminat, papilat), suprafaţa (lucioasă, granulară, rugoasă), culoarea
(pigmentate, nepigmentate), opacitatea (transparente, opace), consistenţa, aderenţa la mediu, prezenţa sau
absenţa hemolizei (pe medii de tipul geloză-sânge).
Colonia S (smooth) are suprafaţă bombată şi netedă, margini circulare şi adesea aspect strălucitor.
Germenii păstrează structura antigenică şi nu aglutinează spontan cu soluţie salină fiziologică. Germenii
capsulaţi îşi păstrează capsula. Virulenţa este conservată. Majoritatea bacteriilor studiate formează colonii
de tip S (S. aureus, S. pyogenes, E. coli, etc).
Colonia R (rough) este plată, suprafaţa ei prezintă rugozităţi, marginile sunt crenelate. Structura
antigenică nu este caracteristică. Nu păstrează capsula. Virulenţa nu este conservată (excepţii Bacillus
anthracis, Mycobacterium tuberculosis, Corynebacterium diphteriae). O bacterie care în mod
caracteristic duce la apariţia unei colonii de tip S (ex. o enterobacterie), în cazul în care testele de
identificare prin reacţii antigen-anticorp (ex. aglutinare pe lamă, folosind anticorpi cunoscuţi) nu se
efectuează la timpul potrivit ci mai târziu, prin „înbătrânire” va suferi anumite modificări, coloniile vor
deveni de tip R iar identificarea pe baza caracterelor antigenice nu va mai fi posibilă.
Colonia M (mucoid) este mare, strălucitoare, mucoasă. Este dată de exemplu de bacteriile care prezintă
capsule mari (exemplu Klebsiella pneumoniae). Coloniile de Streptococcus pneumoniae pot fi şi de tip S
şi de tip M.
În cazul bacteriilor foarte mobile (de ex. Proteus spp.) pe mediile obişnuite nu vom putea obţine
colonii izolate (a fost descris fenomenul de „invazie”). Cultura se întinde pe toată suprafaţa plăcii în strat
continuu sub forma unor valuri succesive. Fenomenul de „invazie” poate fi inhibat prin incorporarea în
mediu de acizi sau săruri biliare, tiosulfat de sodiu etc.
Aspectul culturilor pe medii lichide
Bacteriile şi fungii facultativ anaerobi se dezvoltă în toată masa de lichid, tulburându-l. Bacteriile strict
aerobe se dezvoltă preponderent la suprafaţa mediului. Ca un aspect particular, în apa peptonată Vibrio
cholerae se poate dezvolta şi formează un „văl” la suprafaţa mediului. În acest caz, pH-ul mediului este
9-9,5.
Bacteriile care pe medii solide produc colonii de tip S, pe medii lichide tulbură omogen mediul
(majoritatea bacteriilor).
Variantele R realizează o tulburare mai puţin omogenă. Pot lăsa mediul limpede, formând flocoane
care se depun sau un strat (văl) la suprafaţa mediului (de exemplu bacilul difteric sau bacilul tuberculos).
Alte informaţii privind mediile de cultură, diferitele tehnici de cultivare, examinarea culturilor
bacteriene şi diferitele tehnici de identificare fenotipice utile în diagnosticul microbiologic sunt prezentate
la lucrările practice.

3. 6. Povestire adevărată
Era prin anul 1928 când Alexander Fleming, investigând caracteristicile stafilococilor, a descoperit în
mod accidental penicilina printr-o „eroare de cultivare”. Fleming era deja cunoscut drept un cercetător de
excepţie prin activitatea deja desfăşurată, de ex. datorită descoperirii lizozimului (1922); pe de altă parte,
omul de ştiinţă demonstra un grad de neglijenţă în activitatea de laborator.
Întors din concediu în septembrie 1928, a găsit câteva dintre plăcile cultivate anterior, contaminate cu
un fung din genul Penicillium şi a decis să le arunce într-o soluţie de dezinfectat. Puţin mai târziu, vrând
să arate unui coleg câteva dintre rezultatele activităţii sale, a găsit câteva plăci care nu fuseseră încă
„dezinfectate” iar de această dată a observat o mică zonă, la contactul dintre cultura fungică şi cultura
bacteriană, zonă în care bacteriile nu s-au dezvoltat.
Pornind de la această observaţie, Fleming a obţinut un extract din cultura fungică, cu proprietăţi
bactericide. Pentru că fungul făcea parte din genul Penicillium a denumit acest extras penicilină. A
publicat rezultatele acestei descoperiri în anul 1929.
Au mai trecut aproape 16 ani, timp în care s-a reuşit izolarea şi stabilizarea acestui extract, şi în anul
1945 s-a înregistrat producerea antibioticului revoluţionar numit penicilină.
Pentru descoperirea sa, Fleming împreună cu biochimistul Ernst Chain şi farmacologul Howard
Florey au fost laureaţi cu Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1945.