Arhitectura peisajului

CURSUL nr. 2
OBIECTIVELE CURSULUI 2
 Înțelegerea aspectelor privind definiția spațiilor verzi;
 Aflarea categoriilor și subcategoriilor de spații verzi;
 Argumentarea funcțiilor spațiilor verzi.

ASPECTE PRIVIND SPAȚIILE VERZI

GENERALITĂȚI
Noțiunea de „spațiu verde” este folosită în mai multe acte normative în vigoare (Legea nr. 24/2007
privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, Legea nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcții etc.).
Având în vedere prevederile legale care fac referire la noțiunea de spațiu verde dar și la funcțiile pe
care le îndeplinește, considerăm că acesta poate fi definit astfel: acea structură din intravilanul localităților
urbane și rurale, aparținând domeniului public sau privat al statului sau unităților administrativ -
teritoriale, care înglobează vegetație dezvoltată natural și/sau plantată de om, care are rol social, cultural
și/sau în protecția mediului și care ajută la creșterea și/sau îmbunătățirea calității mediului de viață uman
prin aportul estetic, ecologic și/sau de recreere.
Tipologia reflectă întreaga gamă a diferitelor tipuri de spații verzi urbane, care împreună formează
”țesutul verde” al localităților, incluzând spațiile verzi deținute și administrate în mod public sau privat și
siturile care sunt sau nu accesibile recreerii publice.
Spațiile verzi din intravilanul localităților includ zone cu “suprafețe naturale” sau “așezări naturale”,
dar cuprind și tipologii specifice cum sunt aliniamentele stradale, “spații albastre” - care reprezintă ele-
mentele de apă (de la iazuri până la zonele de coastă).
Literatura de specialitate din domeniul peisagisticii și cercetările actuale legate de spațiul verde al lo-
calităților și categoriile acestuia, fac referire, în mod curent, la parcurile și grădinile publice, dar specifică clar
că spațiile verzi includ o varietate mare de alte tipuri: spații publice, aliniamente stradale, terenuri de
sport, zone recreaționale, grădini private sau alte zone rezidențiale, grădini pe acoperiș, zone agricole
urbane, păduri-parc sau alte suprafețe naturale vegetate.
Cea mai comună definiție a spațiilor verzi din intravilanul localităților - utilizată în studiile din Europa
- se bazează pe definiția din Atlasul Urban European (European Urban Atlas).
Spațiul verde definit după European Urban Atlas include spațiile verzi publice utilizate predominant
pentru recreere cum ar fi: grădini, grădini zoologice, parcuri, zone naturale suburbane și păduri, zone verzi
limitrofe gestionate și utilizate în scopuri recreative. Însă, în general este important ca accentul să fie pus pe
spațiile verzi deschise publicului, în special în contextul accesului necondiționat la spații verzi, indiferent de
circumstanțele socioeconomice. În afară de această definiție există situații în care studiile de specialitate
utilizează definiții ale spațiilor verzi mult mai largi și mai cuprinzătoare (https://land.copernicus.eu/local/urban-
atlas/urban-atlas-2012) .

CATEGORII DE SPAȚII VERZI

A) Componente ale spațiilor verzi atașate la infrastructuri sociale deținute în proprietate pu-
blică sau privată de către stat sau unitățile administrativ teritoriale:
 Bază sportivă sau de agrement verde - structură de tip parc aflată în proprietatea publică sau
privată a statului sau unităților administrative teritoriale care conține zone construite, special
amenajate, echipate şi dotate pentru practicarea diferitelor sporturi (complex de instalaţii
sportive) și pentru agrement;

1
  Cimitir verde - structură de tip grădină aflată în proprietatea publică sau privată a statului sau
unităților administrative teritoriale și destinată practicilor funerare în care se acordă prioritate
vegetației și/sau zone verzi, în raport cu elemente minerale destinate construcțiilor funerare;
 Grădina publică - amenajare aflată în proprietatea publică (sau privată) a statului sau unităților
administrative teritoriale atașată sau nu de o construcție, accesibilă publicului larg sau nu, în
cuprinsul căreia predomină vegetația, în scopul recreerii, educări și/sau cercetării, și care poate
să conțină dotări, echipamente și alte construcții care pot fi agregate în amenajări cu rol pre-
ponderent estetic sau specializat.
 Grădina comunitară - amenajarea de tip grădină având ca destinație producția horticolă
necomercială și/sau recreere aflată în proprietatea publică sau privată a statului sau unităților
administrative teritoriale;
 Grădina condominiu – acea structură de dimensiune redusă, amplasată în zone rezidențiale,
aflată în proprietatea publică sau privată a statului sau unității administrative teritoriale și care
înglobează vegetație;
 Grădina instituțională – acea structură atașată clădirilor instituțiilor statului sau unităților
administrative teritoriale, cu caracter public sau privat, care înglobează vegetație precum și
diverse dotări, echipamente și/sau alte construcții, care pot fi agregate în amenajări cu rol
preponderent estetic sau specializat;
 Grădina zoologică – acea structura de tip parc aflată în proprietatea publică sau privată a
statului sau unităților administrative teritoriale și care deține animale în captivitate în scopul
prezentării lor publicului și în care predomină suprafețele permeabile și vegetația;
 Grădina privată – structură de tip independent, proprietate familială sau comună pentru mai
multe familii, care este amenajată din punct de vedere peisagistic;
 Parcul (orășenesc) – acea structură independentă, aflată în proprietatea publică sau privată a
statului sau unităților administrative teritoriale și accesibilă publicului larg, în care predomină
vegetația (de regulă arborescentă) și care este prevăzută cu dotări și/sau echipamente care
permit desfășurarea unei game largi de activități pentru recreere adresate unei palete variate de
utilizatori și poate avea diverse specializări;
 Parc istoric sau grădina istorică – acea structura de tipul parcului sau grădinii care este decla-
rată prin lege monument istoric;
 Scuar - structură de tip parc de dimensiuni reduse inserată în țesutul urban, care înglobează
suprafețe permeabile și vegetație predominant arborescentă, care poate fi prevăzută cu dotări
și/sau echipamente diverse, care are rolul de a asigura odihna de scurtă durată a utilizatorilor,
de a facilita circulația pietonilor și care poate oferi spații destinate recreerii;
 Zonă de campare - structură de tip parc destinată campării sau pentru activități tipice de
camping;

B) Componente ale spațiilor verzi atașate construcțiilor proprietate publică sau privată a
statului sau unităților administrativ teritoriale:
 Acoperiș verde - amenajare de tip extensiv sau intensiv, amplasată pe acoperișul unei
construcții și care cuprinde vegetație plantată;
 Atrium - amenajare vegetală realizată în interiorul unei construcții, în spații închise sau
deschise, vegetația acesteia fiind plantată direct în sol sau dispusă în ghivece și/sau jardiniere;
 Balcon verde - compoziție vegetală, amplasată în balcon sau terasă, dispusă în ghivece și/sau
jardiniere;
 Perete verde - suprafață verticală realizată din vegetație plantată direct în sol sau în sisteme
independente și care este atașată/ancorată la o construcție;

2
C) Componente ale spațiilor verzi conectate la infrastructuri rutiere și tehnico-edilitare:
 Sistem de bioretenție - cavități punctuale sau longitudinale, realizate în pământ (gropi, șanțuri,
rigole) care constituie medii de infiltrație și sunt alcătuite din vegetație la care se pot adăuga și
alte materiale organice sau minerale, cu rol în administrarea apelor pluviale locale;
 Stradă verde (aliniament stradal) - ansamblu care conține alături de suprafețe minerale și
suprafețe permeabile punctuale sau liniare, care înglobează vegetație, predominant arboricolă la
care se pot adăuga alte materiale, precum și echipamente cu rol utilitar, dotări și/sau alte
elemente decorative;
 Terasament verde aferent infrastructurii rutiere - structură în general realizată din pământ
și/sau material mineral, atașată structurii rutiere și care este amenajată cu vegetație;
 Zona de siguranță a infrastructurii de transport feroviar - fâşiile de teren, care înglobează
vegetație, situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, necesare pentru amplasarea instalaţiilor
specifice feroviare şi pentru protecţia mediului.
D) Componente verzi din zone naturale, semi-naturale și antropice din intravilanul localităților,
care au funcțiune forestieră și vor fi administrate conform legislației specifice, dar care vor fi
incluse în registrul verde și care vor fi luate în considerare la elaborarea strategiei privind
conservarea şi dezvoltarea reţelei de spaţii verzi:
 Pădure urbană - teren situat în intravilanul localităților cu o suprafaţă de cel puţin 0,25 ha,
acoperit cu arbori care trebuie să atingă o înălțime minimă de 5 metri la maturitate și care
îndeplinește mai multe funcții speciale de protecție, producție și/sau recreere;
 Perdea forestieră de protecție - formaţiune cu vegetaţie forestieră, amplasată la o anumită
distanţă unele de altele sau faţă de un obiectiv, cu scopul de a îl proteja împotriva efectelor
unor factori dăunători şi/sau pentru ameliorarea climatică, economică şi estetico-sanitară a
terenurilor;
 Cordon forestier - formațiune de arbori şi arbuşti forestieri, care unesc trupuri de pădure sau
reţele de perdele forestiere de protecţie, aflate la distanţe de până la 10 km unele de altele.
Cordoanele forestiere pot avea lăţimi de până la 30 m şi se amplasează la marginea tarlalelor
cultivate agricol, de-a lungul drumurilor existente, al digurilor şi malurilor sau în jurul
localităţilor. În aceste cazuri cordoanele forestiere constituie ele însele perdele forestiere de
protecţie şi preiau funcţiile de protecție ale acestora;
 Structură de reconversie ecologică - teren care a fost destinat extragerii/exploatării resurselor
minerale, iar în prezent este reabilitat prin plantații arboricole, arbustive și erbacee cu rol în
protecția mediului;
 Terenuri umede, mlaștini, bălți, smârcuri - suprafețe de teren cu sol permanent sau periodic
saturat cu apă, cu floră și faună caracteristică.
E) Componente verzi aferente infrastructurii agricole ce vor fi introduse cu prioritate în
categoria spațiilor verzi după ce rolul lor agricol nu va mai putea fi îndeplinit datorită stării
de degradare a solului:
 Fâneață - suprafață agricolă în care predomină plantele erbacee, destinată producerii de furaje,
recoltate prin cosire;
 Pășune - suprafață agricolă în care predomină plantele erbacee, destinată producerii de furaje,
utilizate pentru pașunatul animalelor;
 Plantație pomicolă - amenajare care conține pomi și/sau arbuști fructiferi, indiferent de
sistemul de cultură, căpșunării, pepiniere, sere, inclusiv terenurile pentru asolamente sau
terenurile în pregătire pentru plantare;
 Teren arabil teren destinat agrosilviculturii - suprafață de teren cultivată sau necultivată,
destinată pentru producția vegetală menținută în bune condiții agricole și de mediu; suprafață
de teren cultivată cu vegetație destinată producerii de biomasă și alte produse.
3
 F) Componente verzi aflate în proximitatea suprafețelor cu apă care au funcțiune mixtă și vor fi
administrate de autoritățile publice locale, lucrările de amenajare fiind efectuate cu avizul
structurii competente din cadrul RN “Apele Române” și care vor fi incluse în registrul verde
și vor fi luate în considerare la elaborarea strategiei privind conservarea şi dezvoltarea reţelei
de spaţii verzi:
 Albie uscată - depresiune de teren formată datorită curgerii apei, de obicei uscată, care pot
avea o biodiversitate bogată și utilizată pentru recreere;
 Mal verde - teren amplasat în vecinătatea suprafețelor cu apă naturale sau artificiale, care
înglobează vegetație plantată sau spontană;
 Zonă de protecţie adiacentă infrastructurii de îmbunătăţiri funciare - terenuri care
înglobează vegetație, adiacente canalelor de irigație și/sau desecare;
 Zona de coastă marină - teren cu caracteristici litorale (plaje cu nisip, stânci, dune
costale/de coastă, faleză) care se află în contact cu marea;
 Faleză fluvială - ansamblu de suprafețe naturale și artificiale dispuse liniar de-a lungul
unui curs de apă și care înglobează vegetație plantată și/sau spontană.
(sursa: Ghid_%20spatii%20verzi.web.pdf)

FUNCŢIILE SPAŢIILOR VERZI

A. Funcția hidrologică este asigurată, în general de toate tipurile de spaţii verzi, fiind exprimată
prin capacitatea mai mare sau mai mică de reţinere a apei din precipitaţii, dar şi de cedare, fie atmosferei
sub formă de vapori, fie solului prin fenomenul de percolare a acesteia spre orizonturile mai profunde,
constituind un aport important la aprovizionare a pânzelor de apă freatică.
Această funcţie hidrologică prezintă caracteristici distincte în cazul spaţiilor verzi urbane (scuaruri,
grădini, acoperişuri verzi) care cu cât vor avea suprafaţa mai mare cu atât vor reţine şi vor stoca mai multă
apă din precipitaţii. Se ştie faptul că o mare cantitate a apei din precipitaţii este preluată de sistemul de cana-
lizare şi eliminată direct în diferite cursuri de apă, cantităţile de apă eliminată prin procesele de evapo-
transpiraţie sau de percolaţie fiind mult mai mici în oraşe, datorită marilor suprafeţe ocupate de diferite
construcţii (clădiri, trotuare, străzi, etc.).
B. Funcția de protecție a solului, se remarcă în special în zonele lipsite de vegetaţie sau cu vegeta-
ţie foarte săracă, în care procesele de eroziune sunt vizibile. Prin sistemul de înrădăcinare, care constituie o
armătură biologică a solului, prin fenomenul de atenuare a efectului mecanic al picăturilor de ploaie,
exercitat de frunzişul vegetaţiei care este adesea dispusă în mai multe straturi, substratul (solul) care
constituie suportul vegetaţiei prezintă o stabilitate mecanică, fizică şi chimică, mult sporită.
Prevenirea eroziunii solului şi a alunecărilor de teren se realizează prin efectul cumulat al lucrărilor
tehnice de stabilizare mecanică a terenului dar şi prin alegerea şi plantarea corespunzătoare a speciilor de
arbori şi arbuşti cu sistem radicular bine ramificat, profund precum şi a speciilor drajonate. Sub aspectul
proceselor pedogenetice, spaţiile verzi, prin stratul arborescent, cel arbustiv sau cel ierbos, produc mari
cantităţi de resturi vegetale, fie la suprafaţa solului (litieră), fie în sol (rădăcini moarte).
Acestea, prin descompunerea de către microorganisme, influenţează pozitiv însuşirile fizice şi ferti-
litatea solului, fapt extrem de important mai ales în spaţiile verzi amenajate pe terenuri sărace sau recu-
perate din diferite activităţi. Pe lângă aportul de substanţe nutritive, vegetaţia contribuie şi la refacerea
structurii solului, a capacităţii de filtrare şi sedimentare, la creşterea activităţii microflorei şi microfaunei
solului ce duc în final la ameliorarea fertilităţii solului şi la refacerea unor verigi importante din circuitul
diferitelor elemente în natură.
C. Funcția de protecție climatică este exercitată de toate spaţiile verzi sub diferite aspecte: mode-
rarea amplitudinilor şi a variaţiilor termice, micşorarea vitezei vântului, ameliorarea umidităţii aerului și
ameliorarea intensităţii radiaţiilor solare.

4
 Modelarea amplitudinilor şi a variaţiilor termice diurne şi sezoniere de către vegetaţie este exerci-
tată prin efectul de umbrire, prin procesele de evapotranspiraţie, prin albedoul specific, sau prin reducerea
efectului de răcire a vântului. Vegetaţia lemnoasă, prin microclimatul pe care-l realizează, moderează tem-
peraturile excesive, astfel, temperaturile în zilele toride de vară sunt mai scăzute în interiorul masivelor de
arbori, a perdelelor de protecţie, fâşiilor plantate în lungul străzilor, sau în apropierea acestora, iar iarna
temperaturile sunt mai ridicate datorită efectului de diminuare a mişcării aerului.
Suprafeţele acoperite cu gazon se încălzesc mai puţin comparativ cu suprafeţele acoperite cu nisip,
pietriş, cărămidă, asfalt sau beton. De exemplu, dacă temperatura aerului la suprafaţa betonului este de cca.
300C, în aceleaşi condiţii temperatura la suprafaţa asfaltului va fi de 450C, iar temperatura aerului la nivelul
gazonului va avea valori cuprinse între 22÷240C.
Acest aspect se poate pune uşor în evidenţă prin diferenţele de temperatură dintre zonele verzi şi
aglomerările de construcţii, sau dintre zonele verzi şi zonele deschise, lipsite de vegetaţie, care se încing
în zilele toride de vară şi sunt expuse temperaturilor foarte scăzute iarna.
Viteza vântului sau viteza de deplasare a aerului, este ameliorată în special de arbori şi arbuşti, şi în
principal de speciile cu frunziş sau coroană densă sau cu frunziş sempervirescent. Plantaţiile şi zonele cu
vegetaţie lemnoasă protejează împotriva vânturilor puternice, diminuându-le considerabil viteza în zonele
adiacente, acestea comportându-se nu ca paravane compacte ce creează în spatele lor curenţi turbionari (ca
în cazul clădirilor, diferitelor construcţii sau ziduri) ci ca adevărate filtre de atenuare şi de deviere a maselor
de aer aflate în mişcare.
Perdelele de protecţie, aliniamentele stradale sau orice alt masiv de arbori sau arbuşti favorizează
starea de calm a masei de aer atât în interiorul acestora cât şi în zonele învecinate, astfel, la o distanţă de
30÷60 m de la lizieră în interiorul unei păduri, viteza vântului scade cu 30÷60%, iar la 120÷200 m în
interior, atmosfera devine calmă. Aceste valori variază în funcţie de speciile sau specia componentă, vârsta
arboretului, structură pe verticală, consistenţă, elagaj şi anotimp.
Umiditatea aerului este direct influenţată prin procesele de evapo-transpiraţie specifice plantelor, umi-
ditatea relativă a aerului în parcuri şi păduri fiind cu 7÷14% mai mare decât în zonele lipsite de vegetaţie.
În mediul urban, unde aportul higrometric al apei din precipitaţii este redus, datorită sistemului de evacuare
a apei prin canale colectoare închise, vegetaţia (ierboasă şi lemnoasă) umezeşte atmosfera, realizând acel
nivel higrometric confortabil al atmosferei urbane, în special în timpul verii.
De exemplu, se apreciază că un arbore de mărime medie dintr-o plantaţie stradală poate transpira într-
un sezon de vegetaţie cca. 5 m3.
Ameliorarea intensităţii radiaţiilor solare este realizată pe de o parte prin efectul de umbrire, datorită
frunzişului speciilor arborescente şi arbustive, dar şi prin cantitatea de radiaţii solare reflectate de vegetaţie
(albedo). Intensitatea luminii are valori corespunzătoare, ce nu deranjează ochi, în zonele plantate, cu
vegetaţie ierboasă şi lemnoasă, şi este supărătoare în zonele lipsite de vegetaţie în care abundă materialele
inerte precum sticla, betonul, marmura, gresia, oţelul, etc.
D. Funcția antipoluantă (sanitară). Această funcţie este îndeplinită de spaţiile verzi, indiferent de
mărimea sau natura vegetaţiei acestora, sub diferite aspecte: reducerea poluării fizice a atmosferei, reducerea
poluării chimice a atmosferei și reducerea poluării fonice.
Reducerea poluării fizice este realizată tocmai prin capacitatea vegetaţiei de reţinere, fixare şi sedi-
mentare a particulelor aflate în suspensie în atmosferă, a pulberilor fine sau a fumului. Prin frunzişul şi
textura coroanelor diferitelor specii lemnoase sau textura diferitelor suprafeţe cu vegetaţie ierboasă, prin
micşorarea vitezei de deplasare a aerului, vegetaţia reţine mari cantităţi de particule, ce sunt ulterior antre-
nate de apa din precipitaţii la nivelul solului. Capacitatea de epurare fizică depinde de specie, respectiv de
mărimea frunzelor, pilozitatea acestora, durata de viaţă a frunzelor etc.
De exemplu, o suprafaţă gazonată reţine de 3÷6 ori mai mult praf şi particule solide decât o supra-
faţă nudă, iar un arbore de mărime medie reţine de 10 ori mai multe impurităţi decât suprafaţa proiecţiei
coroanei acestuia, acoperită cu gazon.
5
 Un hectar de pădure de stejar poate reţine cca. 68 t de particule solide şi praf, în cazul molidului
cca. 30 t/ha, pinului silvestru cca. 35 t/ha, iar a teiului pucios cca. 42 t/ha.
Reducerea poluării chimice este realizată de spaţiile verzi în primul rând prin consumarea CO2 şi
producerea de O2, prin fixarea activă a unor gaze toxice rezultate din diferite activităţi: arderea com-
bustibililor, industria chimică, metalurgică, de prelucrare a petrolului, de prelucrare a produselor mine-
rale, transportul auto, aerian sau diferite activităţi curente ale populaţiei.
Spaţiile verzi se comportă ca adevărate filtre biologice ce îmbunătăţesc însuşirile aerului, datorită
capacităţii de fixare prin metabolizarea diferitelor gaze nocive din atmosferă.
Această capacitate depinde de specie (specii mai rezistente şi specii mai puţin rezistente), de
structura spaţiului verde respectiv dar şi de condiţiile climatice la un moment dat (precipitaţii, radiaţie
solară, inversiuni termice, ceaţă, umiditate, ionizarea aerului). Acţiunea antipoluantă a vegetaţiei are anumite
limite, ce sunt atinse atunci când apar simptomele diferitelor boli specifice (cloroze, necroze, căderea
frunzelor, creşteri defectuoase) sau chiar simptomele uscării exemplarelor de plante dendrologice, aspecte
evidente în cazul spaţiilor verzi din jurul surselor de poluare intensă.
Poluarea fonică apare ca urmare a diferitelor activităţi cotidiene în cadrul localităţilor sau în afara
acestora, activităţi ce generează zgomote cu intensităţi şi frecvenţe diferite. Cele mai frecvente surse de
zgomot sunt: transportul auto (în zonele limitrofe autostrăzilor, intersecţiilor aglomerate, a arterelor prin-
cipale), transportul aerian (în zonele limitrofe aeroporturilor), transportul pe căi ferate (în zonele gărilor şi
staţiilor CFR, sau în zonele în care se utilizează frecvent semnalizarea sonoră), întreprinderile industriale,
şantierele, etc. Zgomotele pot fi atenuate cu ajutorul maselor dense de frunziş ale arborilor şi arbuştilor,
dispuşi sub formă de benzi în lungul porţiunilor de drumuri sau de autostrăzi ce trec prin zone locuite, sau
prin realizarea de masive dispuse în jurul întreprinderilor ce constituie surse de zgomot sau chiar a aero-
porturilor. Prin măsurători s-a constatat că o perdea deasă de vegetaţie lemnoasă, ce are lăţimea de 200÷250
m, reduce zgomotul cu 35÷45 decibeli, echivalând cu zgomotul sesizat la 2 km faţă de autostradă, în teren
liber, fără obstacole cu efect antifonic. În oraşe, plantaţiile stradale, plantaţiile rare dintre construcţii,
scuarurile cu suprafaţă mică reduc foarte puţin zgomotul (cu doar 4÷5 decibeli), având un efect nesesizabil.
Dar în parcuri sau acolo unde există plantaţii dese, perimetrale, vizitatorii resimt efectul antifonic al
vegetaţiei, prin senzaţia de linişte, efect maxim în sezonul de vegetaţie. Pentru obţinerea efectului antifonic
maxim, se combină de regulă diferite modelări de relief sau diferite panouri cu efect antifonic, cu plantaţii
dispuse în anumite dispozitive, cu rolul de a absorbi şi de a disipa undele sonore.
E. Funcția recreativă (de relaxare, deconectare). Recrearea poate fi definită ca o activitate practicată
de om după bunul lui plac, în sferele culturii, artei, sportului, divertismentului, turismului, fiind un element
compensator al condiţiilor de lucru, al solicitării fizice, intelectuale sau psihice, la care este supus omul în
viaţa cotidiană, în general. Cu cât sunt mai mari aceste solicitări, cu atât mai mare este nevoia omului de a
evada din cotidian, cele mai multe destinaţii, în acest sens fiind zonele cu vegetaţie, spaţiile verzi urbane sau
periurbane. Cele mai multe medii în care trăieşte omul contemporan sunt puternic antropizate şi lipsite
adesea de condiţiile oferite de natură.
Recrearea în natură este tot mai mult adoptată şi preferată de omul actual din mediul urban, datorită
mediului zilnic puternic artificializat în care îşi desfăşoară activitatea, dar şi datorită presiunii fizice şi
psihice la care este supus în diferite situaţii zilnice.
F. Funcția decorativă (estetică, de impact peisager).
Spaţiile verzi imprimă unui teritoriu o valoare decorativă, exprimată prin satisfacţia pe care o are
omul faţă de vegetaţia arborescentă, arbustivă, floricolă sau erbacee, care prin diferitele ei componente dau
impresia de frumuseţe.
J.O. Simonds (1967) citat de Iliescu, 2003 defineşte frumuseţea ca fiind „armonia tuturor părţilor, indi-
ferent de subiectul în care apare, asamblate într-o astfel de proporţie şi legătură, încât nimic să nu poată fi
adăugat, diseminat sau modificat, decât în dauna operei”. Frumosului natural i se adaugă frumosul artistic,
unele spaţii verzi fiind caracterizate printr-un grad mai mare de prelucrare artistică (grădinile, parcurile,
pădurile parc şi chiar pădurile de recreare).
6
 Importanţa decorativă a vegetaţiei în peisajul arhitectural al unui oraş este şi mai mare, în geo-
metrismul construcţiilor spaţiile verzi introducând varietate şi culoare.
Un ansamblu arhitectural îşi sporeşte expresivitatea artistică dacă este încadrat sau înconjurat de
vegetaţie lemnoasă, gazon sau oglinzi de apă. Plantaţiile accentuează perspectiva unui obiectiv arhitectural
sau maschează diferite aspecte inestetice.
Însuşirile decorative ale vegetaţiei lemnoase (culoarea frunzişului, textura coroanei, flori, fructe,
lujeri, scoarţa şi ritidomul, etc.) sau chiar a vegetaţiei ierboase, variază pe parcursul unui an, diferind în
funcţie de fenofază, imprimând peisajului trăsături caracteristice anotimpului respectiv.
Funcţia decorativă a vegetaţiei se poate realiza prin:
 îmbrăcarea versanţilor sau a văilor;
 acoperirea zonelor cu potenţial de erodare;
 întreruperea unui teritoriu ocupat de eventuale culturi horticole şi agricole;
 încadrarea drumurilor sau a aleilor prin aliniamente de arbori şi arbuşti;
 încadrarea pieselor şi cursurilor de apă;
 îmbrăcarea valonamentelor şi teraselor cu diferite grupări vegetale, ş.a.
Funcţia decorativă a numeroase zone verzi este completată şi amplificată de oglinzile sau de cursu-
rile de apă. Apa folosită în diferite modalităţi (oglinzi, bazine, cascade, fântâni arteziene, ş.a.) induce o
„vibraţie” proprie ce amplifică efectul decorativ al elementelor din cadrul compoziţional respectiv.
Funcţia decorativă este completată şi de componenta sonoră a unui spaţiu verde, componentă ex-
primată prin foşnetul frunzelor, vâjâitul vântului prin coroana arborilor, murmurul apei, ciripitul păsă-
relelor, etc. Calitatea estetică (decorativă) a unui peisaj, a unei zone verzi sau a unui spaţiu verde este de
cele mai multe ori o rezultantă obţinută prin reunirea tuturor componentelor într-un ansamblu peisagistic ce
produce plăcere, încântare, admiraţie necondiţionată, şi care exercită o atracţie spontană.
G. Funcția utilitară. Este îndeplinită de anumite plantaţii realizate pentru protecţia unor obiective
speciale, a resurselor hidrologice şi a diferitelor categorii de terenuri.
Astfel, zonele industriale sunt prevăzute cu plantaţii speciale pentru diminuarea propagării sub-
stanţelor nocive, bazinele deschise de apă (acumulările de apă) şi instalaţiile de aprovizionare cu apă
potabilă trebuie să fie prevăzute cu perdele de protecţie sanitară, unele porţiuni de drumuri sau căi ferate cu
probleme sunt prevăzute cu plantaţii ce asigură consolidarea terenului sau securitatea traficului (bariere
vegetale antipraf ce separă sensurile de circulaţie, bariere împotriva vântului, cu efect de parazăpezi).
Prin aplicarea unor proiecte de dezafectare a unor întreprinderi industriale şi de redare în folosinţă a
teritoriilor respective, prin ecologizarea spaţiilor şi prin amenajări peisagistice menite să atenueze impactul
vizual al instalaţiilor şi integrarea anumitor folosinţe specifice spaţiilor verzi (Tomescu, 2007, citat de Sandu,
2012).
„Oricare ar fi specificul lor, spaţiile verzi nu constituie numai un prilej de a îngriji cu dragoste
plantele sau de a prezenta forme şi elemente mai mult sau mai puţin estetice, nici chiar soluţia ideală de
completare a spaţiilor libere dintre construcţii. Spaţiul exterior, fie că se numeşte parc, grădină, scuar sau
peisaj, fie că este de folosinţă generală sau limitată, reprezintă o necesitate vitală, o parte integrantă şi
fundamentală a locuinţei omeneşti. Faţă de această stare de fapt putem considera peisagismul ca o ştiinţă şi
artă de a orândui natura, mediul ambiant exterior în care locuieşte omul şi de a le armoniza cu acesta”
(Channes,1967 în „Teoria şi arta proiectării grădinilor” citat de Iliescu A.F. 2003).

Bibliografie - CURSUL 2
1. Iliescu Ana-Felicia, 2003 – Arhitectură peisageră , Editura Ceres, Bucureşti.
2. Sonea V., Palade L., Iliescu A.F., 1979 – Arboricultură ornamentală şi arhitectură peisageră, Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti.
3. Sandu Tatiana, 2012 – Arhitectura peisajului. Curs pentru licenţă. Editura PIM, Iaşi.
4. ASOP - Ghid de bună practică pentru administrarea spațiilor verzi - Ghid_%20spatii%20verzi.web.pdf
5. https://land.copernicus.eu/local/urban-atlas/urban-atlas-2012

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU Tatiana

7