Arhitectura peisajului

CURSUL nr. 8
OBIECTIVELE CURSULUI
 înțelegerea caracteristicilor pădurilor-parc ca spațiu verde;
 situația pădurilor-parc din România.
 înțelegerea caracteristicilor și tipologiei spațiilor verzi de pe arterele de circulație și
situația lor în municipiul Iași

CARACTERIZAREA ŞI PROIECTAREA
SPAŢIILOR VERZI URBANE ŞI PERIURBANE
SPAŢII VERZI DE FOLOSINŢĂ GENERALĂ (CONTINUARE)

PĂDUREA – PARC
Este situată de obicei în afara perimetrului oraşelor şi poate fi reprezentată de un masiv forestier de
peste 100 ha, existent în raza de folosinţă a respectivului oraş şi amenajat corespunzător pentru recreare. De
aceea în multe cazuri poartă şi denumirea de pădure de recreere, pădure de agrement sau parc forestier.
F. Negruţiu (1980) aprecia ca impropriu termenul de “agrement” acordat pădurii-parc deoarece
noţiunea de agrement presupune doar plăcere şi distracţie, în timp ce termenul “recreere” exprimă activităţi
odihnitoare, de refacere după un efort susţinut, destindere, înviorare ş.a.
Această amenajare se v-a face cu intervenţii minime asupra cadrului natural astfel încât amplasarea
diferitelor dotări să nu comporte defrişări importante.
Se recomandă ca în pădurea-parc să se diferenţieze câteva zone: zona de primire şi de odihnă (zona
forestieră de tranziţie), zona pentru plimbare şi zona de regenerare.
Zona de primire şi de odihnă (zona forestieră de tranziţie) - are un grad mai mare de artificializare,
prelucrare, adeseori asemănător unui parc. Această zonă are o suprafaţă mică (15÷20%), organizată în aşa fel
încât să primească în cele mai bune condiţii publicul. Se doreşte atragerea publicului vizitator dar şi
împiedicarea pătrunderii “la voia întâmplării” în interiorul masivului.
Zona pentru plimbare - necesită investiţii destul de reduse pentru amenajare, dorindu-se păstrarea, în
mare parte, a caracterului natural al pădurii, acesta fiind de altfel, motivul principal pentru care este vizitată
pădurea şi reprezintă 75-80 % din suprafaţa pădurii-parc.
Zona de regenerare (de protecţie) - ocupă maxim 5% din suprafaţa pădurii şi este alcătuită din
teritorii situate atât în zona de primire cât şi în zona de plimbare.
O pădure-parc trebuie să aibă o reţea de drumuri rustice şi alei de plimbare care să nu depăşească 4 %
din suprafaţa totală. De asemenea se impune ca parcările şi căile rutiere de acces să fie situate la limita
masivului forestier.
Funcţia recreativă este stabilită pentru o capacitate de primire de 30-60 vizitatori / ha, pentru a se evita
degradarea mediului forestier.
Dintre amenajările care pot fi realizate într-o pădure-parc se pot menţiona: adăposturile de ploaie,
fântâni arteziene, cişmele pentru apă potabilă, toalete ecologice, locuri de joacă pentru copii, teren de
camping, diverse amenajări nautice sau sportive etc.
Spaţiile destinate jocului şi sportului se vor prevedea în spaţii degajate, fără vegetaţie arboricolă şi nu
vor deţine mai mult de 5 % din suprafaţa totală.
În situaţia în care pădurea-parc are o întindere mare se pot amenaja diverse amenajări de tip tabără de
vară pentru copii şi tineret, centre sportive pentru cantonamente, eventual hotel şi restaurant, la liziera
pădurii, în zonele cu vegetaţie arboricolă mai dispersată sau chiar absentă.
Pădurile-parc necesită câteva echipamente reprezentând lucrări şi dotări de infrastructură care să
permită pădurii să îndeplinească pe deplin rolul recreativ.

1
 Arhitectura peisajului
Echipamentele dintr-o pădure parc se împart în două categorii: echipamente de bază si echipamente
specializate.
Echipamente de bază sunt considerate următoarele:
- drumurile de acces - sunt destinate circulaţiei ocazionale a autoturismelor, dirijării vizitatorilor spre
zonele de interes, itinerariile fiind astfel alese încât să se ajungă în apropierea principalelor puncte de atracţie
(panorame, vestigii, exemplare vegetale valoroase etc.).
Traseele care se marchează cu indicatoare, pentru a asigura siguranţa circulaţiei şi a permite revenirea
la punctul de plecare, asigurându-se pe unele segmente locuri pentru depăşire şi pentru parcare temporară.
- potecile - vor face legătura dintre zona de primire, punctele de interes turistic şi obiectivele de
interes major: căi de acces sau drumuri, parcări, cabane ş.a. Ele vor fi însoţite de indicatoare şi vor fi de
lungimi diferite pentru a putea răspunde diverselor solicitări.
Traseele care se propun trebuie să ocolească zonele de vegetaţie vulnerabilă sau protejată precum şi
terenurile care nu oferă securitate circulaţiei (zone instabile, mlăştinoase, cu râpe etc.).
De asemenea trebuie să fie bine stabilite pentru a putea atinge cât mai multe puncte atractive dar şi
locuri de unde se pot culege produse accesorii ale pădurii, în mod legal, fără a afecta plantele, precum şi
locuri pentru odihnă, acces pentru refugii ş.a.
- pistele pentru călărie - cu o lăţime mai mare ca a potecilor, nu se vor suprapune peste potecile
obişnuite (în unele situaţii se pot apropia doar), nu se vor intersecta cu drumurile auto şi pe anumite
segmente vor ave prevăzute obstacole specifice sporturilor hipice.
- locurile de parcare - se recomandă a fi amplasate în zona de primire, la liziera pădurii, în mici
alveole sau uneori în pădure (pentru un număr mic de maşini). Nu se vor amenaja platforme betonate sau
asfaltate iar dacă este posibil cel mai convenabil este sistemul mixt, cu dale înierbate.
- echipamentele pentru destindere şi odihnă activă - sunt menţionate cabanele, spaţiile ame-najate
pentru campare, fântânile, spaţiile pentru depozitarea deşeurilor, platforme speciale pentru picnic şi
utilizarea focului, cu mese şi bănci fixe, terenuri pentru practicarea unor jocuri etc.
Echipamentele specializate sunt necesare atunci când pădurea-parc se adresează cu precădere pentru
odihna activă: practicarea unor sporturi care pretind amenajări speciale (sporturi nautice, schi, motocros etc.)
precum şi vânătoarea, turismul colectiv în tabere organizate,etc.
Suprafaţa unei păduri-parc are de obicei peste 100 ha, mergând până la câteva sute de ha, cum este
cazul Pădurii-parc Boulogne (lângă Paris) care se întinde pe 845 ha iar Pădurea-parc Vincennes are peste
974 ha.
În ţara noastră exemple de pădure-parc pot fi Pădurile Snagov şi Băneasa de lângă Bucureşti,
Pădurea Dumbrava de lângă Sibiu, Pădurea Hoia de lângă Cluj, Pădurea Verde de lângă Timişoara ş.a.

STUDII DE CAZ: PĂDURI-PARC DIN ROMÂNIA

Pădurea-parc Dumbrava Sibiului
Se întinde pe 960 hectare şi este situat la 4 km de centrul oraşului în direcţia sud-vest de-a
lungul şoselei care merge spre Răşinari.
Este traversat de pârâul Trinkbach, care formează pe cursul său trei lacuri de origine antropică:
unul la Muzeul Tehnicii Populare şi două în Grădina Zoologică.
Pădurea-parc Dumbrava este un stejăret de terasă, în care, pe lângă stejar, vegetează foarte bine
carpenul, cireşul pădureţ, ulmul, jugastrul şi teiul. Sporadic apar şi gorunul, frasinul, arţarul şi
scoruşul. Dintre arbuşti cresc spontan aici lemnul câinelui, păducelul, porumbarul, sângerul, măceşul,
salba moale, cruşinul, călinul, verigariul ş.a.
La “Lacul cu bărci” există un exemplar de stejar vechi de peste 400 de ani. În stratul ierbos al
pădurii cresc peste 100 de specii de plante cu flori, dintre care mai rare sunt: opaiţa, brânduşa, iarba
albastră, salata iepurelui, ş.a.
2
 Arhitectura peisajului
În Pădurea Dumbrava trăiesc mamiferele: căpriori, veveriţe, arici, mistreţi, şoareci, pârşi, vulpi
şi următoarele păsări: piţigoiul mare, mierla, presura, ciocănitoarea mare, gaiţa, turtureaua, bufniţa,
pupăza, cucul, cinteza, sticletele, vrăbii, corb şi un număr foarte mare de specii de insecte şi alte
nevertebrate terestre.
Pădurea Dumbrava a fost locul preferat de promenadă pentru sibieni încă din sec. al XVIII-lea.
Pădurea Dumbrava este renumită prin Muzeul Civilizației Populare ASTRA care se află aici. Sunt
două lacuri amenajate, unul în muzeu, altul la Gradina Zoologica, care oferă plimbări de agrement
cu barca sau hidrobicicleta.
Paralel cu șoseaua se află linia de tramvai care leagă Sibiul de Răşinari. Pe partea stângă a
drumului se găseşte Monumentul eroilor căzuți în cele două războaie mondiale, precum şi al
veteranilor de război. Tot pe partea stângă la limita pădurii se găsește Cimitirul Municipal, deschis
în 1907.

Fig. 1. Pădurea-Parc Dumbrava Sibiului

Pădurea-parc Hoia (Cluj)

Este o pădure situată la vest de municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj, fiind una din zonele de
agreement cele mai apreciate de locuitorii din zonă. Pădurea este cunoscută îndeosebi pentru o serie
de fenomene paranormale care se afirmă că au loc în zonă, dar şi pentru Muzeul Satului care se află
acolo şi o serie de concerte periodice organizate la marginea pădurii.
Pădurea are o suprafaţă de 295 de hectare. Marginea sudică începe de la o creastă deluroasă
orientată E-V. Nu acoperă şi panta sudică abruptă a dealului, dinspre Râul Someşul Mic. Spre nord,
pădurea coboară pe o pantă mai lină, până în apropiere de valea Râului Nadăş.
La est este mărginită de Tăietura Turcului, o vale artificială care taie dealul de la sud la nord,
prin care trece şi un drum carosabil. La vest pădurea se termină pe panta de nord-est a Dealului
Melcilor, în apropiere de Pădurea Mujai care se întinde spre vest.
La sud de capătul de sud al pădurii curge valea Bongar, în care se află un pâlc relict de stejar
pufos specific stepei sudice.

3
 Arhitectura peisajului
Partea de nord-est a pădurii este mărginită de Valea Lungă, ce trece prin calcare eocene şi
formează Cheile Baciului, o vale cu versanţi asimetrici (partea nordică este stâncoasa şi abruptă, cu
roci fosilifere, drept care a fost declară rezervaţie naturală, iar partea sudică este ocupată de Pădurea
Hoia). Un mic lac natural, nu prea adânc, se află în amonte de Cheile Baciului, la marginea pădurii.
Câteva izvoare cu debit mare şi apă potabilă izvorăsc la marginea de nord a pădurii, în Valea Lungă.
Dealurile Hoia (506 m) şi Sf. Pavel sunt cele mai înalte puncte din zonă.
La nord de Valea Lungă s-a descoperit cea mai veche aşezare neolitică de pe teritoriu României
(6500 î. Ch.) aparţinând culturii Starčevo-Criş, cu morminte şi locuinţe cercetate între 1960 şi 1994
de arheologii N. Vlassa şi Gh. Lazarovici.
Hoia a început în sec. XX să prezinte interes turistic. În Cheile Baciului se află o cabană cu bar
şi restaurant, la care se ajunge pe un drum care se desprinde din DN1F după ieşirea din Cluj-Napoca
spre comuna Baciu.
Accesul mai poate fi făcut şi dinspre Tăietura Turcului, pe un drum de creastă. Muzeul
Etnografic în Aer Liber al Transilvaniei, cu diverse gospodării şi biserici de lemn specifice
tradiţionale, se întinde la vest de Tăietura Turcului, chiar la marginea de nord-est a pădurii. La pădure
se poate ajunge şi pe străzi abrupte care urcă spre pădure din Cartierul Grigorescu, aflat la sud de
aceasta. În weekenduri partea de est a pădurii este frecventată de turişti ieşiţi să se relaxeze. Din
păcate, câteva fâşii din pădure au fost tăiate în ultimii ani. Unele persoane consideră că apariţiile
luminoase de aici au legătură cu copacii.

Fig. 2. Pădurea-Parc Hoia

Pădurea Verde (Timişoara)
Pădurea Verde este situată în partea de nord-est a orașului Timișoara, întinzându-se pe o suprafață
de 724 ha. Are un important rol ecologic, contribuind la echilibrarea climatică a zonei.
În secolul al XVIII-lea suprafața de pădure era mult mai vastă, defrișările începând în secolul al
XIX-lea, în vederea înființării comunei Dumbrăvița.
Actuala pădure are un caracter artificial, fiind amenajată pentru prima oară în anul 1860 de către
Serviciul Silvic Maghiar. Au urmat alte două amenajări în anii 1894 și 1908. În anul 1947 este
amenajată de Direcția Silvică Arad și inclusă în Ocolul Silvic Timișoara, ocol de vânătoare.
Pădurea Verde este străbătută de un afluent al Canalului Bega, Pârâul Behela, pe o distanță de 2,6
km, acesta alimentând lacul de la Dumbrăvița, un important loc de agrement pentru turiști și pentru
pescari.
4
 Arhitectura peisajului
Dintre speciile de arbori întâlnite în Pădurea Verde amintim: cerul, frasinul, jugastrul, cornul,
stejarul pedunculat, paltinul de câmp, arțarul tătăresc, ulmul de câmp. Predominanți sunt stejarii și
trebuie spus că există aici și arbori cu vârsta cuprinsă între 101 și 120 de ani.
Punctele de atracție din Pădurea Verde sunt: monumentul Rezistenței anticomuniste din Banat,
Muzeul Satului și Grădina Zoologică.
În Pădurea Verde se organizează diverse festivaluri, târguri, petreceri cu muzică și voie bună,
picnicuri. Festivalul Vânătorilor, Târgul Roadele Toamnei, Târgul produselor tradiționale ecolo-gice și
meșteșugărești din Banat sunt doar câteva dintre manifestările care reunesc iubitorii de divertisment în
mijlocul naturii.

Fig. 3. Pădurea Verde (Timișoara)

SPAŢIILE VERZI DE PE ARTERELE DE CIRCULAŢIE

(ALINIAMENTELE STRADALE)

Deşi spaţiile verzi realizate în aliniamente sau fâşii nu au consistenţa, ca suprafaţă, a celorlalte
categorii de spaţii verzi, ele au totuşi atribute importante, deloc de neglijat.
Spaţiile verzi de pe arterele de circulaţie îndeplinesc multiple funcţii, printre care: decorativă (prin
folosirea combinată a arborilor şi arbuştilor, ca specii, cromatică şi forme variabile), sanitară (crearea unei
ambianţe reconfortante pentru conducătorii auto şi pentru pietoni, protecţie împotriva poluării cu particule,
gaze nocive şi chiar zgomote), protecţie a drumurilor şi a circulaţiei, etc.
Prin aceste spaţii verzi se realizează unul din principiile de proiectare şi anume principiul armoniei,
prin corelarea spaţiului artificial cu cel natural.
Prin schimbarea cromatică a frunzelor în diferite sezoane de vegetaţie, prin bogăţia sau trans-parenţa
coroanei, forma acesteia, etc. speciile lemnoase introduc varietate în uniformitatea construcţiilor limitrofe
arterelor de circulaţie.
Vegetaţia lemnoasă constituie adevărate ecrane pentru mascarea unor elemente inestetice situate în
apropierea căilor de circulaţie.
La alegerea speciilor folosite în spaţiile verzi de pe arterele de circulaţie se vor urmări următoarele
criterii:

5
 Arhitectura peisajului
 să prezinte rezistenţă sporită la fum, gaze, praf, etc.
 perioada de la înfrunzire până la căderea frunzelor să fie cât mai lungă, iar toamna intervalul de
desprindere a frunzelor de pe lujeri să fie cât mai scurtă.
 fructele sau seminţele diseminate să nu murdărească strada.
 sistemul radicular să fie profund şi nu superficial.
 să nu prezinte capacitate de drajonare puternică.
 să aibă o creştere rapidă.
 să fie longevive.
 să suporte tăierile în coroană.
 la speciile de arbori trunchiul să fie rectiliniu şi să realizeze înălţimi de minim 2,5 m.
 în zonele în care insolaţia este puternică să se folosească specii cu coroană deasă, ş.a.
De-a lungul şoselelor sunt indicate următoarele specii: stejarii, castanul porcesc, platanii, carpenul,
nucul, scoruşul, ulmii, teii, frasinii, paltinii ş. a.
Coniferele se pretează mai puţin la această utilizare deoarece sempervirescenţa le imprimă sensibilitate
la acţiunea noxelor.
Arbuştii dispuşi în grupuri sau sub formă de garduri vii au rol deosebit în peisajul străzii deoarece
apără pietonii de praful, fumul, gazele străzii şi contribuie la realizarea unor nişe liniştite în care se pot
amplasa bănci pentru odihna de scurtă durată.
Străzile unui centru populat nu trebuie mărginite în totalitate de vegetaţie, pentru a nu crea un efect
monoton. Se apreciază că la câmpie proporţia străzilor cu aliniamente de arbori şi arbuşti să fie în jur de
60%. Se vor planta cu prioritate străzile cu orientare E-V deoarece trotuarele şi faţadele caselor sunt însorite
o mare parte din zi. În regiunile de deal şi de munte această cifră este mai mică. Dispunerea speciilor faţă de
partea carosabilă, trotuar şi construcţii este diferită. Astfel pe bulevarde, vegetaţia se dispune sub formă de
fâşii plantate de arbori şi arbuşti, constituite din mai multe rânduri. Când lăţimea străzii este mai mică şi
circulaţia vehiculelor intensă, este indicat ca arborii să se planteze între partea carosabilă şi trotuar.

STUDII DE CAZ: ALINIAMENTELE STRADALE DIN MUNICIPIUL IAŞI

Pe cuprinsul municipiului Iaşi, plantaţiile stradale de aliniament reprezintă cca. 39 ha (4,6%), ceea ce
înseamnă că la fiecare 99 ha de teren din municipiul Iaşi revine câte un ha de plantaţie stradală.
Plantaţiile stradale de aliniament din municipiul Iași sunt alcătuite în special din arbori foioşi, mai ales
din speciile: Tilia tomentosa, Acer pseudoplatanus, Acer platanoides, Aesculus hippocastanum, Robinia
psuedacacia var. Bessoniana şi Umbraculifera, Populus x canadensis, Quercus robur, Quercus
pedunculiflora, Gleditsia triacanthos ş.a.
La crearea specificului municipiului Iaşi contribuie şi frecventele plantaţii stradale cu specii de tei,
care produc o impresie deosebită prin aroma inegalabilă din timpul înfloririi şi prin umbra deasă şi răcoroasă
asigurată vara. Conform normativului 112/1973 necesarul plantaţiilor stradale pentru municipiul Iaşi este de
cca. 70 ha.
Deficitul de aproximativ 31 de ha se regăseşte în special în cartierele Păcurari, Alexandru cel Bun,
Galata, Socola, Nicolina, Nicolina-CUG, precum şi golurile aliniamentelor existente.
De-a lungul timpului aliniamentele stradale din municipiul Iaşi au suferit modificări majore, atât ca
mod de utilizare cât şi ca mod de plantare. Iniţial aceste aliniamente erau folosite cu scop estetic, pentru
înfrumuseţarea oraşului, urmând ca mai târziu, odată cu dezvoltarea sectorului industrial şi a traficului auto
să se valorifice şi funcţiile lor de absorbţie a noxelor şi de reducere a poluării fonice.
Interesul pentru acest sector al spaţiilor verzi există de foarte mulţi ani, drept dovadă este amenajarea
făcută încă de la 1852 a Fâșiei verzi “Grigore Ghica Vodă”, care se continuă cu bulev. “Carol I” şi care au
plantate, de o parte şi de alta, pe o lăţime variabilă, exemplare de tei, frasini, stejari, castani porceşti, etc. iar
recent au fost reamenajate.

6
 Arhitectura peisajului
Momentan, situaţia aliniamentelor stradale în zona municipiului Iaşi este una relativ bună. Astfel, sunt
artere pe care se găsesc fragmente de aliniamente sau anumite porţiuni prevăzute cu şiruri de arbori, aşa cum
este cazul arterelor: Strada Păcurari, Strada Străpungerii Silvestru și Şoseaua Nicolina.
Sunt însă şi străzi prevăzute cu aliniamente pe una sau pe ambele părţi, precum: Bulevardul
Independenţei, Calea Chişinăului și Strada Ion Creangă.
Există și zone în care, datorită predominării materialelor inerte ale construcţiilor (asfalt, beton, sticlă),
aerul se supraîncălzeşte în zilele însorite de vară şi se face simţită lipsa umbrei unor astfel de arbori dispuşi
în aliniamente. În acest sens este indicat a se realiza aliniamente stradale formate din specii lemnoase
autohtone sau exotice rezistente la condiţiile climatice locale precum şi la stresul fiziologic suplimentar
datorat factorilor poluanţi dintr-un oraş. Astfel de aliniamente se recomandă a fi realizate (înfiinţate) pe
zonele: Bulevardul Nicolae Iorga și Strada Elena Doamna.
De asemenea, este necesară şi completarea (prelungirea) aliniamentelor stradale parţiale existente pe
arterele pe Bulevardul Tudor Vladimirescu și Bulevardul Dacia.
Prin umbra creată de coroanele arborilor dispuşi în aliniamente, se creează un mediu favorabil pentru
trecători, datorită:
- scăderii temperaturii aerului prin micşorarea suprafeţei de beton, asfalt, dale, încălzită de soare şi
automat scăderea fenomenului de radiaţie termică;
- micşorării albedoului suprafeţelor acoperite cu diferite materiale de construcţie de culori deschise
(creşte confortul vizual al persoanelor ce nu suportă lumina puternică);
- micşorării vitezei vântului datorită comportării acestor aliniamente ca adevărate bariere, mai ales pe
străzile care se transformă în adevărate „culoare de vânt”;
Aceste aliniamente (numite şi fâşii verzi), au rolul de a uni scuarurile, parcurile (petele) sau alte unităţi
de spaţiu verde, transformând sistemul de spaţii verzi care se găsește în compoziţia oraşului sub forma unor
pete verzi, într-un sistem mixt (combinat), sistem care asigură un optim sub aspectul îmbunătăţirii
microclimatului şi ambientului pentru cetăţenii oraşului.

Fig. 4. Fâșia verde Ghica Vodă

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU Tatiana