Cuprins

Introducere

Obligativitatea sincerității față de propria persoană

Întâlnirea cu necunoscutul ne provoacă să evoluăm

Obiceiurile

Mintea și realitatea se oglindesc reciproc

Peisajul interior

Meditația

Psihedelicele

Educația financiară

România de dincolo de granițe

Încheiere

Despre autor

Note
 Invitație la disconfort

Ce-am învățat lucrând în

străinătate…
…și îmi doresc să fi știut la 20 de
ani

Dan Gheorghiu
Copyright © 2020 Daniel Gheorghiu
Toate drepturile rezervate

Autorul poate fi contactat la adresa:

dan.gheorghiu11@hotmail.com
 Surorii mele,
Ana Gheorghiu
 Introducere
Paginile care urmează descriu unele învățături pe care le-am
cules pe durata a mai bine de opt ani în care am trăit și lucrat
în câteva țări europene, de la boema Republică Cehă până la
ultradigitalizata Estonie.
Unele sau poate chiar toate aceste învățături pot fi privite
drept lucruri de la sine evidente, platitudini sau simple
banalități descoperite de o minte cândva necoaptă la
întâlnirea cu provocările și dificultățile vieții.
La ce bun un asemenea demers? Este o încercare de a pricepe
ce anume am extras din experiențele trăite sau mai pe
românește, o încercare de a infirma expresia „a plecat vițel
și s-a întors bou” , deși nu m-am restabilit încă în România.
Am totuși în vedere faptul că diaspora românească cuprinde
câteva milioane de oameni și că indiferent de țara de
reședință a acestora există un set comun de trăiri și
experiențe prin care trec toți cei ce se aventurează în
străinătate.
Părăsirea meleagurilor natale în căutarea unui trai mai bun
reprezintă un act de curaj, o ieșire de bunăvoie sau
nevoluntară din zona personală de confort care presupune
asumarea de riscuri deloc neglijabile, adaptarea la nou,
întâmpinarea de obstacole și rezolvarea de probleme
complexe.
Din perspectiva aceasta, aventura fiecărui emigrant este
asimilabilă călătoriei arhetipale a erouluii din toate timpurile
care-și părăsește localitatea de baștină având în minte un țel
sau o misiune, întâlnește provocări și forțe benevolente sau
ostile, cucerește ceea ce și-a propus pentru ca în cele din
urmă să revină la comunitatea-mamă cu care împarte din
ceea ce a câștigat.
Orice aventură sau incursiune în necunoscut întreprinse pe
meleaguri străine coincid nu doar cu o călătorie în planul
extern al realității obiective ci presupun, totodată, o călătorie
lăuntrică în lumea sinelui, căci experiența străinătății ne
dezvăluie pe noi înșine nouă înșine. Părăsind universul
familiar al țării și culturii în care ne naștem suntem nevoiți
să ne adaptăm unor spații culturale noi ale căror graiuri,
obiceiuri, mentalități sau reprezentări ale lumii se cer a fi
descifrate și măcar parțial asimilate de către noii sosiți.
O parte a lumii de astăzi este fascinată, uneori până la
obsesie, de conceptul dezvoltării personale, de ideea că avem
talente și abilități latente nefolosite care se cer a fi
descoperite și actualizate. Youtube-ul este saturat de
videoclipuri care ne învață cum să îmbunătățim cutare sau
cutare latură a vieții, podcast-urile din aceeași categorie
însumeaza milioane de ascultări iar cărțile și produsele care
promit optimizări ale performanțelor personale generează
vânzări consistente. Pe propria piele am descoperit că
adevărata actualizare a potențialului uman se întâmplă atunci
când ne aventurăm în necunoscut întrucât numai acolo,
departe de zona de confort și de ceea ce ne este familiar,
descoperim de ce suntem cu adevărat în stare. Acolo aflăm
care ne sunt calitățile și neajunsurile, cum reacționăm în
raport cu succesul sau cu eșecul, care sunt lucrurile pe care
le putem îndura și tot acolo descoperim deseori că putem
surmonta nu doar obstacole exterioare ci ne putem ridica
deasupra limitelor care ne sunt inculcate de către diverși
reprezentanți ai culturii și societății din care provenim.
Dacă ar trebui să cuprind într-un singur cuvânt experiența
străinătății pe care am trăit-o, cuvântul ales ar fi
„conștientizare”, întrucât aceasta consider că este reușita cu
adevărat esențială rezultată în urma anilor petrecuți peste
hotare: deplasarea interioară către niveluri noi de
conștientizare comparabilă cu trecerea de la starea de somn
către starea de veghe.
Prin urmare, ce am conștientizat?
 Obligativitatea sincerității față de propria persoană
O vorbă de duh atribuită carismaticului fizician Richard
Feynman sună astfel: „Primul principiu este să nu te
păcălești singur, iar tu ești persoana cea mai ușor de
păcălit.” Cum se face că oamenii se păcălesc pe ei înșiși? În
cei treizecișiceva de ani trăiți pe pământul acesta am învățat
că una din înclinațiile naturale a multora dintre noi este aceea
de a ne feri privirea de realitățile neplăcute, îndeosebi când
printre respectivele realități se numără laturi ale
personalității, trăsături de caracter sau obișnuițe care ne
aparțin.
Sinceritatea față de noi înșine presupune întâlniri repetate și
îndelungi atât cu părțile luminoase cât mai ales cu fațetele
mai puțin dezirabile ale propriei persoane. Presupune
conștientizarea, înțelegerea și integrarea limitelor inferioare
ale propriei firi, a lipsurilor sau defectelor, consumarea
emoțiilor și trăirilor incomode precum și dialogul cu
inconștientul, adică acea parte a peisajului interior cu care
arareori dorim să tranzacționăm. Mai presus de toate, a fi
sinceri cu noi înșine înseamnă a asculta acea voce interioară
care folosește alt limbaj decât cel al cuvintelor, glas ale cărui
îndemnuri cel mai adesea nu sunt pe placul minții de
suprafață. Este acea voce care ne îndeamnă să părăsim o
slujbă sau carieră istovitoare, să întrerupem o căsnicie
nesatisfăcătoare, să abandonăm un proiect lipsit de
perspective, să investim într-un anumit activ sau să spunem
un „Da” fără echivoc acelor lucruri care ne interesează cu
adevărat.
A fi sinceri cu noi înșine nu înseamnă nimic altceva decât a
fi în aliniament cu realitatea, iar cu realitatea interacționăm
întotdeauna potrivit termenilor și condițiilor ei, fie că asta ne
place sau nu. Un număr de experiențe dureroase la care mi-
a fost dat să particip mi-au dezvăluit că cel mai costisitor
neajuns al firii omenești este tendința de a fugi de realitate și
de a închide ochii în fața acesteia exact atunci când
circumstanțele sau propria conștiință ne cer să fim
hiperlucizi. Atunci când suntem nesinceri cu noi înșine și
evităm realitatea începem să trăim pe credit, fără a realiza că
dobânzile și penalitățile aferente acestui tip de credit sunt
extrem de usturătoare atunci când, inevitabil, încep să curgă:
ignorând glasul lăuntric care ne îndrumă în direcția
intereselor noastre adevărate, care ne cere să facem anumite
sacrificii, să purtăm o conversație incomodă sau să părăsim
circumstanțe care ne dăunează nu facem decât să atragem
cele mai otrăvite daruri și nefavorabile evenimente din
partea vieții.
Nenumărate izvoare scrise exprimă acest principiu, enunțat
în forma lui cea mai dramatică dar înspăimântător de precisă
în cartea proverbelor din Biblie: „Fiindcă eu chem și vă
împotriviți...fiindcă lepădați toate sfaturile mele, de aceea și
eu voi râde când veți fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc
de voi când vă va apuca groaza... când vă va învălui
nenorocirea ca un vârtej, când vor da peste voi necazul și
strâmtoarea.”ii
Medicina contemporană nu a întârziat să constate același
lucru. Psihiatrul M.Scott Peck, în introducerea cărții sale
„Drumul către tine însuți”, notează că o bună parte a
maladiilor minții omenești se datorează nedorinței
oamenilor de a-și confrunta problemele și că în loc de a le
aborda în chip direct, mulți aleg să danseze în jurul acestora
prin intermediul a tot felul de artificii, substitute sau
anestezice care nu fac decât să agraveze problemele în cauză
și să ridice costul soluționării acestora.iii
Prin contrast, atunci când suntem sinceri cu noi înșine și
facem sacrificiile potrivite sau alegerile grele dar necesare,
viața se transformă într-un concert al bucuriei: totul începe
să meargă strună, demersurile ne sunt susținute de mâini
invizibile care ne asistă la tot pasul, norocul se transformă
într-un companion nelipsit de drum iar roadele eforturilor
depuse în orice direcție sunt exponențiale. În acest mod de a
fi și de a acționa în lume, trăim experiența unei curgeri firești
a vieții iar starea de bucurie tacită din interior nu ne părăsește
nici atunci când vicisitudini de tot felul ne impun
participarea.
 *
Un moment de sinceritate față de mine însumi a survenit
atunci când a trebuit să aleg între a-mi căuta de lucru în
România sau a încerca să-mi făuresc un rost în străinătate. În
toamna anului 2011 am deschis mapa cu documente
personale și-am început să o răsfoiesc: am găsit în ea o
diplomă de licență în filosofie, o diplomă de masterat în
studii europene de la o universitate olandeză și o mână de
certificate de stăpânire a unor limbi străine, între care
engleza și rusa.
Cel mai optimist scenariu la care puteam spera rămânând în
țară era acela de a deveni profesor de științe sociale la nivel
liceal sau profesor de educație civică la nivel gimnazial. În
mintea mea de douăzecișiceva de ani, deloc ajustată
realității, speram să îmi pot găsi un post în structurile
birocratice de la Bruxelles ale Uniunii Europene însă am
descoperit repede că oportunitățile erau extrem de limitate
iar eu nu îmi permiteam nicidecum să lucrez ca stagiar fără
remunerație. Cutia poștală a adresei de e-mail se umplea de
refuzuri de la o zi la alta și pe măsură ce lunile treceau, mă
dezmeticeam pricepând un adevăr dureros: alesesem prost
specializarea de licență iar masteratul se dovedise a fi o
investiție inutilă întrucât la acea vreme cetățenii români nu
aveau acces liber la piața muncii din Olanda. Mă înșelasem
și mă înșelasem tare de tot. Cu toate acestea nu doream să
mă resemnez și să-mi construiesc o viață în lumea
românească, în condițiile în care România aderase de patru
ani la Uniunea Europeană iar unele dintre statele membre
ofereau access neîngrădit românilor la piața muncii. Mi-ar fi
părut rău să nu îmi încerc norocul peste hotare mai ales că,
statistic vorbind, aplicațiile mele ținteau un număr mult mai
larg de oportunități decât erau disponibile în țară pentru un
ins greu încadrabil în câmpul muncii așa cum eram eu. Eram
conștient că aveam prea puține de oferit în termeni de
calificări sau experiență profesională dar dispuneam totuși
de un colac de salvare prin aceea că vorbeam fluent limbile
engleză și rusă. În timpul studiilor de licență pricepusem că
o licență în filosofie avea să-mi limiteze drastic
oportunitățile de angajare post-absolvire și că pentru a
supraviețui era nevoie să învăț ceva dificil cu ajutorul căruia
să pot pătrunde cumva pe piața muncii și respectiv, în viața
reală. Astfel am ales să învăț limba rusă în regim intensiv iar
alegerea aceasta s-a dovedit a fi una inspirată fiindcă exact
stăpânirea limbii ruse a fost lucrul care mi-a facilitat intrarea
în rândurile forței de muncă internaționale- la câteva luni de
la finalizarea masteratului, după zeci și zeci de refuzuri, am
reușit să mă angajez la biroul din Praga al unei companii din
domeniul comerțului electronic, într-un rol care necesita
cunoștiințe de limba rusă. Relocarea la Praga a fost de bun
augur pentru că acolo, într-una din cele mai încântătoare și
boeme capitale ale lumii, am câștigat primii ani de
experiență profesională internațională. Am fost expus la
ceva nou și interesant: plăți electronice, măsuri anti-fraudă,
programare, algoritmi, baze de date și alte exerciții de
gimnastică intelectuală care mi-au demonstrat că eram în
stare de mult mai multe decât credeam inițial. Am învățat cu
plăcere și oarecare ușurință fundamentele gândirii
algoritmice și în cele din urmă universul m-a răsplătit pentru
rezistența cu care traversat suișurile și coborâșurile vieții
corporatiste: la doi ani și ceva după relocarea la Praga am
fost recrutat de către Microsoft cu invitația de la lucra la
Tallinn, în Estonia. Pentru cei ce nu știu, Estonia este o
țărișoară de 1.3 milioane de locuitori din Nord-Estul
Europei, aflată la întretăierea civilizațiilor scandinave,
baltice și rusă, în prezent o țară prosperă și unul din cele mai
importante centre de inovație în sfera tehnologiei informației
din lume. În Estonia s-au născut companii de talie mondială
precum Skype, Transferwise sau Bolt și tot Estonia a câștigat
admirația întregii comunități internaționale prin digitalizarea
cu succes a mai tuturor serviciior publice. Singurele eforturi
birocratice care mai necesită contactul fizic dintre cetățeni și
funcționarii publici sunt formalitățile care țin de nunți,
divorțuri sau decese. În rest, totul se desfășoară fără stres și
fără niciun fel de obstacole, prin intermediul Internetului.
Estonia mi-a fost casă pe durata a mai bine de cinci ani de
zile, Estonia mi-a oferit refugiu în momente de cumpănă,
aici am trăit nenumărate clipe memorabile iar decența,
bunul-simț și spiritul comunitar al estonilor au lăsat asupra
mea o amprentă pentru care sunt cât se poate de recunoscător
și pe care sper să o port cu mine pentru tot restul zilelor. Suur
aitäh, Eesti!

Întâlnirea cu necunoscutul ne provoacă să evoluăm

Asta deoarece teritoriul încă necartografiat de propriile minți
în care ne deplasăm ne pune față în față cu provocări noi și
complexe, cu obstacole, cu personaje fascinante și ajutoare
neașteptate.
Pe măsură ce avansăm către obiectivul propus trebuie să
gândim, să analizăm, să improvizăm și să acționăm spontan
sau sistematic, în funcție de condițiie concrete ale situației în
care ne regăsim. Iar produsul secundar al acestui proces îl
constituie evoluția, întrucât, asemenea alchimiștilor din toate
timpurile, pentru a izbândi în plan extern trebuie să ne
preschimbăm în interior, uneori chiar până în structurile cele
mai intime ale ființei noastre. Procesul la care mă refer este
departe de-a fi unul liniar și armonios, comparabil printr-o
metaforă auditivă, cu o compoziție de Bach. El presupune
nenumărate încercări și eșecuri, comiterea de erori
(preferabil nefatale), momente de inteligență și neghiobie,
suișuri și coborâșuri, ore petrecute în birourile corporatiste
de oțel și sticlă sau în slujba unor angajatori neînduplecați,
lupta cu rutina, înghițirea unor doze zdravene de noroc și
nenoroc și așa mai departe. Deci ceva asemănător cu piesa
„Enter sandman” a trupei Metallica, pentru a menține
analogia muzicală.
Chiar dacă transformarea personală trăită în străinătate este
un proces pe alocuri complet dezordonat, desfășurat dincolo
de percepția noastră conștientă ea prezintă o importanță de
netăgăduit prin prisma informațiilor pe care ni le furnizează
întrucât orice deplasare în necunoscut, fie că vorbim despre
antreprenoriat sau despre lucratul în străinătate, ne dezvăluie
pe noi înșine nouă înșine. Bunăoară, în astfel de condiții
descoperim cum facem față stresului și aleatoriului, cum
asimilăm singurătatea sau gestionăm neprevăzutul, iar
uneori descoperim că suntem capabili de lucruri de care nu
ne-am fi crezut niciodată în stare, că posedăm resurse
interioare nebănuite sau că anumite convingeri care
alcătuiesc viziunea asupra lumii formată în locul numit
„acasă” sunt greșite sau incomplete.
Printre experiențele care facilitează transformarea interioară
se numără: învățarea unei limbi noi, adaptarea la rigori și
standarde profesionale sau umane diferite de cele ale țării de
origine, nevoia de a improviza în fața eșecului și a
neprevăzutului, câștigarea bunăvoinței unor persoane din
culturi diferite, lupta cu discriminarea sau întemeierea de
prietenii neașteptate.
Asemenea experiențe, trăite la contactul cu un mediu pe care
nu îl cunoaștem și nu îl înțelegem decât parțial, ne împing
inevitabil către examinarea anumitor comportamente și
convingeri pe care altminteri doar în condiții extreme sau
excepționale le-am pune sub semnul întrebării. Implicitul,
de-la-sine-înțelesul, ies la suprafață asemenea formelor unui
bazin hidrografic.
Descoperim astfel că în spatele acestor convingeri și
comportamente se află procese repetitive de care nu suntem
întotdeauna conștienți. Treptat, descoperim că mințile
noastre funcționează prin intermediul unor programe
înscrise neurologic numite obiceiuri și că aceste obiceiuri
sunt de o importanță covârșitoare în viața oricărei persoane.

Obiceiurile
Nu-mi amintesc ca în școala românească să fi învățat nici cea
mai elementară noțiune despre importanța pe care
obiceiurile o au în economia unei vieți împlinite, însă de-a
lungul anilor petrecuți în străinătate am ajuns la concluzia că
obiceiurile au o influență vastă asupra bunăstării noastre
fizice și mintale, asupra stării financiare și a felului în care
interacționăm cu cei dimprejur. Obiceiurile determină în
largă măsură felul în care ne orientăm și acționăm în sânul
lumii, obiceiurile construiesc sau erodează afaceri și relații
interumane și tot obiceiurile ne procură cantități zdravene de
plăcere, bucurie sau durere.
În cadrul unei emisiuni am auzit următoarea remarcă: „Nu
contează atât de mult ceea ce știi cât contează lucrurile pe
care le faci zi de zi.”iv Remarca mi se pare aproape genială,
nu doar prin enunțarea unui adevăr deloc ușor de asimilat ci
și prin aceea că ia în considerare una din marile slăbiciuni
ale aparatului cognitiv uman- faptul că de cele mai multe ori
nu sesizăm schimbări care se petrec chiar sub ochii noștri.
De pildă, un antrenament de câteva ceasuri efectuat o singură
dată pe saptămână la sala de forță nu produce rezultate
durabile, pe când antrenamentele efectuate zi de zi vreme de
treizeci-patruzeci de minute au rezultate spectaculoase în
timp. Patru euro cheltuiți zilnic pe un pachet de țigări pare o
nimica toată, însă aceeași sumă, cheltuită zi de zi timp de
zece ani reprezintă contravaloarea unui autoturism de clasă
medie.
O altă ilustrare a aceluiași principiu o regăsim în regula celor
zece mii de ore enunțată de către scriitorul Malcolm
Gladwell, potrivit căruia performerii de top din nenumărate
domenii și-au dobândit măiestria exersându-și arta sau
meșteșugul de-a lungul a aproximativ zece mii de ore.v Spre
exemplu, Bill Gates avea la activ cam zece mii de ore de
programare atunci când a fondat Microsoft iar formația
Beatles cântase vreme de aproximativ zece mii de ore sub
formă de repetiții sau concerte în afara Marii Britanii, înainte
de-a atinge notorietatea și succesul în propria țară.vi
La sfârșitul lui 2016, Tim Ferriss a publicat volumul „Unelte
ale titanilor” în care sintetizează lecțiile și învățămintele
culese pe durata a câtorva ani de interviuri cu maeștri sau
performeri de vârf din lumea antreprenoriatului și nu numai.
În chip deloc surprinzător, mai mult de 80% dintre cei
intervievați au rutine sau obișnuințe formate în chip
conștient, factor care a contribuit din plin la succesul și
victoriile dobândite.vii Ca atare, am învățat că dacă vreau să
văd cum va arăta viața mea mâine, trebuie doar să privesc cu
atenție la ceea ce fac astăzi.
Printre obișnuințele bune pe care am încercat să mi le
însușesc și ulterior să le consolidez în anii petrecuți în
străinătate se numără meditația, adică petrecerea zilnic a
unui timp în singurătate și liniște desăvârșită cu scopul de a
relaxa și observa mintea. Meditația mi-a adus câștiguri
inestimabile, de la o minte mai calmă până la o capacitate
sporită de introspecție și conștientizare. Un al doilea obicei
este acela al scrisului. Scrisul reprezintă un instrument fără
de egal pentru folosirea logicii și a facultății înțelegerii,
pentru crearea de planuri sau luarea de decizii importante.
Scrisul mi-a servit drept refugiu în momente de restriște și
mi-a fost un tovarăș nelipsit de drum atunci când a trebuit să
pricep complexitatea unora din situațiile în care m-am
regăsit fie că mă aflam la Praga, Amsterdam sau Tallinn.
De ce am menționat aceste lucruri? Pentru că am ajuns la
convingerea că este vital să devenim cât se poate de
conștienți de programele și procesele repetitive care rulează
în propriile minți indiferent de natura sau rolul acestora ori
dacă ele au fost zămislite fără consimțământul nostru. A
întreprinde un asemenea demers este un act de eroism aflat
la îndemâna oricui, indiferent de locație și folosesc în mod
deliberat expresia „act de eroism” pentru că un procent
considerabil din obiceiurile cu care ne trezim la vârsta adultă
sunt formate ori ne sunt inculcate în copilărie și adolescență
fără participarea noastră conștientă. Din nefericire, prea
frecvent se întâmplă ca obiceiurile în cauză să nu ne mai
folosească sau chiar să ne împiedice dezvoltarea și
expansiunea care sunt firești la vârsta adultă. Actul de eroism
constă în scoaterea la lumină, conștientizarea și integrarea
acelor programe mentale pe care mintea de suprafață le
ignoră sau neagă din mândrie, rușine sau culpabilitate. Ori
disconfortul și uneori durerea care sunt inerente unui
asemenea demers îl califică drept un act de eroism, nici mai
mult, nici mai puțin. De ce și-ar dori o persoană în toate
mințile să practice un asemenea exercițiu? Un răspuns ni-l
furnizează Joseph Campbell care ne învață că peștera în care
ne este frică să intrăm, de regulă conține exact lucrurile de
care avem nevoie.viii Odată cu conștientizarea conținuturilor
mentale de care în mod normal ne ferim, dobândim acces la
unele talente și aptitudini pe care în mod normal nici nu ne
închipuim că le posedăm iar dacă niciuna dintre aceste
bogății nu ni se înfățișează la finalul lucrului asupra propriei
persoane, cu siguranță devenim mai integrați și mai
armonioși.

Mintea și realitatea se oglindesc reciproc

În cartea „Iubește-te ca și cum viața ta ar depinde de asta”,
Kamal Ravikant relatează cum s-a eliberat din chingile unei
depresii clinice severe după ce a decis să-și repete cu vocea
minții, expresia „Mă iubesc pe mine însumi”. Chiar dacă în
primele zile ale acestui straniu exercițiu de autosugestie
Kamal nici măcar nu credea în ceea ce-și repeta sie însuși,
după un timp, starea sa interioară s-a ameliorat considerabil
iar lucrurile au început să funcționeze neașteptat de bine și
în exterior. Observând schimbările aparent miraculoase care
au început să-i marcheze viața, Kamal a continuat să-și
repete aceeași propoziție cu și mai multă convingere iar totul
în jurul său s-a transformat radical în bine împingându-l pe
acesta să consemneze că dacă cineva se iubește cu adevărat
pe sine, e imposibil ca viața să nu îl iubească la rândul ei.ix
Fenomenul oglindirii reciproce a conținuturilor noastre
mentale și a realității a fost sesizat sub o formă sau alta de
nenumărați autori sau tradiții din toate timpurile. Bunăoară,
din gândirea chineză ne-a parvenit expresia „Când elevul
este pregătit apare și profesorul” iar Goethe ar fi remarcat
că „atunci când ne-am îndeplinit treaba în interior, lucrurile
în afară se desfășoară de la sine”x. În mod surprinzător (sau
nu) chiar și una din cărțile de căpătâi ale educației financiare,
„Gândește și îmbogățește-te” transmite un mesaj aproape
identic atunci când postulează existența unei puteri
universale care se adaptează naturii gândurilor noastre
dominante și că aceste gânduri atrag oameni, întâmplări și
circumstanțe care reflectă natura respectivelor gânduri.xi
Napoleon Hill, autorul acestei lucrări celebre, ne învață
totuși că gândurile de prosperitate nu sunt suficiente pentru
obținerea banilor și că este nevoie de ingrediente
suplimentare pentru ca gândurile să devină lucruri,
ingrediente precum o dorință arzătoare completată de o
credință nemărginită și planuri concrete de acțiune susținute
de o perseverență de neclintit.
Viziunea optimistă și mesajele încurajatoare din cărți
precum cea a lui Hill continuă să inspire milioane de oameni
până în ziua de astăzi însă e suficient să privim la nefericirea
și neliniștea prezente la tot pasul pentru a constata că doar o
minoritate a celor care încearcă să aplice astfel de învățături,
dobândesc cu adevărat ceea ce își doresc.
De cele mai multe ori, literatura dedicată ingineriei
interioare omite faptul că mintea omului obișnuit este adesea
străbătută sau chiar stăpânită de stări și emoții negative
precum rușinea, anxietatea, vinovăția sau resentimentul –
pentru a enumera doar câteva trăiri din această categorie. În
plus, mintea persoanei de rând nu este tocmai o foaie albă ci
seamănă mai degrabă cu un biocalculatorxii în care se
desfășoară programe și procese repetitive extraordinar de
potente care au o amprentă energetică accentuată: complexe,
traume, adaptări psiho-fiziologice dintre cele mai diverse sau
obișnuițele achiziționate în mod inconștient de care vorbeam
anterior. Ori exact aceste programe și conținuturi mentale cu
încărcături emoționale dense pe care le purtăm în noi înșine
exercită atracția cea mai puternică în interacțiunea noastră cu
realitatea.
Astfel se explică faptul că viața i-a reflectat înapoi lui Kamal
Ravikant iubirea sănătoasă de sine pe care el hotărâse să și-
o cultive cu entuziasm. Pe de altă parte, dacă în interiorul
nostru curge un război, este doar o chestiune de timp până
când conflictul și inamicii se ivesc în afara noastră. Dacă
păstrăm secrete față de noi înșine și refuzăm în repetate
rânduri să privim acolo unde vrem cel mai puțin să o facem
ori să dialogăm cu părțile din noi care ne dezgustă sau
terifiază, ne dezbinăm pe noi înșine iar viața are întotdeauna
grijă să ne pună față în față cu dezechilibrul sau dezbinarea
noastră lăuntrice.
O serie de experiențe dure, trăite ciclic pe durata a doi ani și
în două țări complet diferite m-au purtat către concluzia
expusă anterior. În episodul întâi m-am regăsit într-o țară
europeană cu un ritm de creștere și dezvoltare economică
spectaculoase încercând să lucrez drept contractor pentru o
firmă din sfera tehnologiei informației. Anumite neînțelegeri
și ambiguități în procesul de comunicare cu partenerii locali
m-au făcut să înțeleg destul de repede că beneficiile
cooperării erau mult mai mici decât costurile acesteia așa că
nu am avut de ales și am întrerupt legătura. Prețul plătit nu a
fost unul neglijabil întrucât am avut parte de stres din belșug,
incertitudinea care apare automat la pierderea unei surse de
venit și nevoia de a face cale întoarsă la Tallinn. Estonia m-
a reprimit cu brațele deschise și-am reușit cu ușurință să mă
repun pe picioare din punct de vedere profesional și
financiar.
Episodul al doilea m-a purtat pe o insulă deloc îndepărtată,
atât politic cât și geografic, de continentul european.
Primisem o ofertă neobișnuit de generoasă din partea unei
corporații de prestigiu, ofertă care mi s-a înfățișat chiar și
după ce o refuzasem inițial. Diavolul, dacă există așa ceva,
este un maestru al perseverenței. În locul acela, care adesea
m-a dus cu gândul la bolgiile din Infernul lui Dante și la
distopia descrisă de geniul lui Aldous Huxley în „Minunata
lume nouă”, am trăit lucruri pe care nicio ființă umană nu ar
trebui să le trăiască. Fără a intra în detalii, consemnez doar
că m-am trezit în subordinea unor indivizi care mi-au dorit
cu tot dinadinsul răul iar o asemenea experiență, în cadrul
căreia cineva lucrează meticulos și inteligent pentru a te
vătăma e de natură să zguduie până în temelii. Prima
întâlnire cu încarnări ale maleficului în formă umană lasă
cicatrici în psihicul oricui iar subsemnatul, dealtfel destul de
rezistent în fața zbuciumului de orice fel, am avut de încasat
lovituri cum nu mai cunoscusem vreodată. Deși costul
psihologic și moral pe care l-am suportat pe durata acelor
luni a fost unul devastator am reușit să mă recuperez
surprinzător de repede și neasistat de nimeni. Din acest punct
de vedere mă consider deosebit de norocos, întrucât am auzit
de nenumărate cazuri de români aflați peste hotare, oameni
supuși exploatării, discriminării, umilințelor sau altor
violențe psihice (și fizice) care au rămas profund afectați și
care nu și-au mai revenit niciodată pe deplin.
Cum de fusese cu putință așa ceva? Analizasem la rece oferta
de pe insulă, îmi ținusem imaginația în frâu și îmi făcusem
calcule care luau în considerare necunoscutul și
imprevizibilul. Nu puteam găsi un răspuns nici în ruptul
capului așa că am hotărât să petrec câteva ore în singurătate
pentru a mă limpezi, în încercarea de a obține acele
informații care de regulă îi scapă rațiunii discursive. Este
uluitor cât de multe putem învăța pe durata unui ceas de
liniște deplină! După ce apele minții de suprafață s-au liniștit
am aflat și răspunsul pe care îl căutam: purtam în mine o
traumă nerezolvată din copilărie, traumă care în ultimii ani
căpătase o existență aproape autonomă și pe care încercam
să o anesteziez prin intermediul unor compulsii periculoase,
precum fumatul în exces. Nu mă mai puteam ascunde și a
trebuit să recunosc că era doar chestiune de timp până când
o astfel de tumoare psiho-energetică aflată în structurile cele
mai intime ale minții avea să atragă circumstanțe și
evenimente exterioare pe măsură.
În fond, de cine încercam să mă ascund? De realitate?
Mintea omenească și substratul ei fiziologic, creierul, nu
sunt simple organe izolate într-un costum de carne și oase ci
sunt noduri care participă activ la interacțiuni dintr-un câmp
universal și continuu de experiență care traversează tot ceea
ce există în domeniul vizibilului și dincolo de acesta.
Fie că realizăm sau nu, interacționăm cu acest câmp
universal de experiență prin intermediul conținuturilor
mentale îmbibate de emoții puternice, în moduri pe care
știința e departe de a le fi elucidat. Indiferent dacă folosim
termeni științifici sau religioși pentru a-l desemna, acest
câmp funcționează într-o manieră autistă, adică înafara
categoriilor omenești de drept-nedrept, și dă naștere unor
lucruri care nu fac altceva decât să reflecte natura a ceea ce
sădim în el.
Cartea lui Mirdad, în opinia mea creație a unei inteligențe
supraomenești, ne atrage atenția că Omnivoința îi oferă
fiecărei creaturi exact ceea ce își dorește, indiferent de natura
conștientă sau inconștientă a dorințelor respective.xiii
Ce înseamnă asta? Înseamnă că oamenii sunt adesea
responsabili într-o măsură mai largă decât sunt pregătiți să
admită de norocul și nenorocul care le vizitează viețile și că
pe lângă exasperarea sau exuberanța pe care le nasc în noi
evenimentele din exterior, este nevoie să acordăm atenția
cuvenită conținuturilor mentale și proceselor lăuntrice
repetitive care ne guvernează viețile în feluri greu sesizabile
cu ochiul liber.

Peisajul interior
Pe durata anilor trăiți în străinătate și grație experiențelor
trăite am înțeles cât de îngustă era viziunea asupra minții cu
care am părăsit școala românească, cât de ignorant și
neștiutor eram în privința minții și a capacităților ei
uimitoare. Bunăoară, am descoperit că mintea este bogăția
cea mai de preț a fiecăruia dintre noi, că este atotputernică,
capabilă de a clădi și de a distruge și că prin intermediul ei
putem cunoaște atât infernul cât și paradisul, chiar în
existența aceasta, nu în cea de apoi. Interesant a fost să
descopăr că harta minții cu care pornisem în aventura
internațională era teribil de incompletă. Învățământul formal
al societății industrial-consumeriste are ca menire principală
antrenarea rațiunii discursive, facultate absolut necesară
pentru a funcționa în lume, însă același sistem de învățământ
ignoră complet faptul că logica și rațiunea nu reprezintă
decât vârful unui aisberg. Subiecții unui astfel de sistem de
învățământ își însușesc în mod indirect una din premisele
implicite ale acestei paradigme educaționale și anume
echivalența dintre lumea interioară și ego. La acest construct
psihic mă refer atunci când folosesc expresia „mintea de
suprafață”, punctul din spatele ochilor care calculează,
judecă, etichetează, divide, fragmentează, discerne, alege și
împarte adesea neavând alte coordonate decât supraviețuirea
și reproducerea. Problema este că de cele mai multe ori,
acest construct mental nu procură fericirea, împlinirea sau
armonia pe care oamenii și le doresc, ci contrariul lor. Prea
des se întâmplă ca numitul punct din spatele ochilor să se
poarte asemenea unei maimuțe agitate, ca un tiran necruțător
ori ca un ciclon de neoprit. Sunt primul să recunosc că ego-
ul meu nu face nici el excepție de la această regulă.
Ca atare, identificându-ne exclusiv cu mintea de suprafață și
dorințele sau zvâcnirile ei nu ne putem aștepta decât la
satisfacții de scurtă durată însoțite de efecte secundare mai
puțin plăcute: stres, neliniște, epuizare, conflicte, invidie și
costuri materiale. De regulă, pastilele cu pojghița dulce au
miezul cel mai amar .
Cu excepțiile de rigoare, societatea, familia și școala ne
consolidează această minte de suprafață, de cele mai multe
ori în detrimentul sinelui nostru esențial ale cărui năzuințe și
aspirații sunt adesea complet diferite de cele care ne sunt în
mod mai mult sau mai puțin subtil dictate de către structurile
enumerate mai sus. Această înstrăinare a individului de
sinele său esențial, înscris în însăși alcătuirea biologică și
genetică a persoanei, este departe de a fi un fenomen trivial
și impune un cost uriaș atât la nivel individual cât și la nivel
de societate. E suficient a asculta povești din tranșeele
corporatiste, relatate de oameni istoviți cărora le repugnă
munca depusă doar de dragul banilor, pentru a avea o idee
chiar și superficială despre efectele înstrăinării menționate
mai sus.
Când omul este condiționat să își aleagă drept repere centrale
ale existenței banii, posesiunile materiale, prestigiul,
aprobarea socială sau „cariera de success”, o tensiune
nefirească se instalează în existența sa. Viața își pierde din
plenitudinea, spontaneitatea și bogăția infinită care o
caracterizează iar la final de zi, fericirea mult-promisă prin
respectivele repere nu are nici gustul și nici intensitatea mult
așteptate. În plus, monotonia sau golul din interior care își
fac mai devreme sau mai târziu simțite prezența, împing
către refugii, practici ori credințe cel puțin chestionabile sau
de-a dreptul dăunătoare.
„Există o lume în afara noastră care încearcă să ne spună
cine suntem și mai există o lume în interiorul nostru care se
străduie să ne spună cine suntem. Pe care dintre cele două
opțiuni îți pui X-ul?”xiv ...a fost una dintre replicile
regizorului Guy Ritchie către Joe Rogan în timpul interviului
dintre cei doi. Auzind asta, mi-am amintit că regretul cel mai
des exprimat de către oamenii aflați în ultimele clipe ale
vieții este acela că nu și-au construit viața pornind de la o
sinceritate deplină față de ei înșiși, adică au permis lumii
dinafară să le dicteze alegerile fundamentale în loc să
urmeze harta lumii interioare, hartă care întotdeauna indică
drumul către evoluție, împlinire și libertate. Pentru a
descoperi și a trăi în armonie cu lumea aceea interioară, este
nevoie de o capacitate de a asculta vocea firavă și plăpândă
din interior, cel mai adesea bruiată de către zgomotul,
prejudecățile și ideile limitative venite din partea societății,
familiei, mass-mediei sau anturajului. Exercițiul acesta de
independență, curaj și autodeterminare, desfășurat
bineînțeles în limitele legii și ale prudenței, este dificil și
incomod, însă alternativa, aceea de a ignora lumea
interioară, este infinit mai costisitoare pe termen lung. Iar
capitolul întâi al acestei cărțulii este un îndemn la sinceritate
față de propria persoană. Cei care aleg să-și asculte intuiția
și să acționeze ca atare, chiar dacă asta presupune părăsirea
repetată a zonei de confort, asumarea de riscuri și incursiuni
în necunoscut, găsesc pe parcurs că circumstanțele
exterioare devin cat se poate de favorabile.
Ușor de zis însă greu de făcut. Nu mai e un secret pentru
nimeni că trăim într-o societate în care manipulările sunt
omniprezente și în care profiturile unor sectoare întregi ale
economiei mondiale contemporane depind în mod direct de
nivelul scăzut de conștientizare al unor pături largi ale
populației. Mâncarea servită în fast-food-uri (și dincolo de
acestea) de către complexul alimentar-industrial ne erodează
pe nesimțite sănătatea, transformându-ne în clienți ai
complexului farmaceutic-industrial, al cărui lobby are grijă
ca unui număr cât mai mare de oameni, atât bolnavi cât și
sănătoși, să le fie administrate prescripții medicale pe bandă
rulantă. O bună parte a emisiunilor de televiziune par
încercări de îndobitocire în masă iar știrile din categoria
breaking de cele mai multe ori vizează structurile inferioare
ale creierului uman (și reacțiile neurochimice care au loc în
acestea) în loc să informeze.
Un adevărat asalt asupra psihicului uman îl desfășoară
giganții din sfera tehnologiei informației care utilizează
inteligența artificială și algoritmi ultrasofisticați pentru a
dribla partea rațională a minții cu scopul de a-i transforma
pe oameni în utilizatori dependenți de creațiile tehnologice
respective.xv Deveniți dependenți de aceste tehnologii,
oamenii se transformă în generatori permanenți de date și
parametri care dezvăluie substraturile cele mai intime ale
minții și comportamentului uman, ceea ce permite realizarea
de predicții terifiant de precise ale alegerilor și
comportamentului viitoare ale subiectului generator de date.
Dacă o persoană e interesată să achiziționeze un produs al
brand-ului ”A” și realizează o căutare digitală în acest sens,
reclamele care îi sunt îndesate ulterior pe toate platformele
și paginile vizitate vor fi reclame ale brand-ului ”A”. Și
pentru că am folosit cuvântul „comportament”, deja nu mai
e un secret că aceleași tehnologii modifică structura
creierului uman în feluri care ridică multe semne de
întrebare. Oare câtă stimulare artificială poate suporta
creierul uman, rămas neschimbat în structura lui de zeci de
mii de ani, fără a-i fi afectată funcționarea? Nu trebuie să
privim mai departe de platformele sociale cunoscute pentru
a observa un fenomen de dezintegrare psiho-emoțională
accelerată care are loc la nivel de individ și de societate,
având ca fundal coloratura aprinsă și din ce în ce mai
pronunțată a urii și agresivității. Iar un scurt periplu prin
subsolurile pestilențiale ale ciberspațiului dezvăluie fațete și
metamorfoze ale omenescului care dau serios de gândit până
și celor mai optimiști.
*
Din fericire, ipostaza minții pe care am numit-o ego
reprezintă doar un segment pe un continuum mult mai vast
de experiență conștientă. Sutrele despre Yoga ale lui
Patanjali vechi de cinci mii de ani definesc Yoga drept
procedeul de oprire deliberată a activității necontrolate a
minții, oprire care conduce la descoperirea și identificarea cu
un anume observator interior.xvi Acest observator care
sălășluiește în fiecare dintre noi nu reprezintă altceva decât
sistemul fundamental de operare al minții. Prin natura sa,
acest observator este calm, binedispus, binevoitor și
autosuficient. Spre deosebire de încrâncenarea și tensiunea
care adesea îi sunt caracteristice ego-ului, ritmul bazal al
observatorului este o relaxare lucidă, o orientare către proces
și acțiune, nu înspre rezultatele acestora. Același observator
este permanent ancorat în clipa prezentă iar situarea față de
exterior nu este cea a moralistului ci mai degrabă cea a
naturalistului.
Insuficiențele de natură nematerială și sentimentul de
înstrăinare din ce în ce mai caracteristice vieții în civilizația
consumerist-industrială au făcut ca modernitatea occidentală
(și nu numai) să redescopere cu un entuziasm crescând
asemenea tradiții și practici vechi de mii de ani care ne învață
că peisajul interior este mult mai complex și bogat decât pare
la prima vedere. Într-o lucrare excepțională dedicată
renașterii terapiei asistate de substanțe psihedelice precum și
propriilor experiențe facilitate de acești compuși, Michael
Pollan conchide că experiența conștientă înseamnă mult mai
mult decât ego-ul și că acest construct psihic cu care ne
identificăm mai tot timpul ne blochează accesul la domenii
de experiență uimitoare, situate atât înafara cât și înăuntrul
nostru. Tot ce trebuie să facem pentru a dobândi access la
asemenea dimensiuni de experiență este să ne detașăm
temporar și în mod controlat de mintea de suprafață.xvii
Indiferent dacă acceptăm sau respingem ideea că experiența
conștientă se întinde dincolo de granițele punctului pasiv-
agresiv din spatele ochilor nu e nevoie de cercetări
sofisticate pentru a constata că oamenii au o nevoie
fundamentală de a se decupla periodic de acest construct
psihic care arareori produce fericirea.
Alcoolul, narcoticele, cumpărăturile în exces sau privitul la
televizor nu sunt nimic altceva decât mijloace de a uita de
noi înșine, de a amuți vocea „stăpânului groaznic” din cap
despre care vorbea scriitorul D.F. Wallace atunci când
spunea că „mintea este un slujitor excelent dar un stăpân
groaznic”.
Problema este că mijloacele enumerate anterior și multe
altele asemănătoare nu procură nicio satisfacție de lungă
durată iar recurgerea la ele în repetate rânduri poate costa
enorm, atât la propriu cât și la figurat. Dependențele de
substanțe și adicțiile comportamentale constituie una dintre
cele mai dramatice probleme ale umanității contemporane și
iau naștere, aproape fără excepție, din dorința oamenilor de
a uita de sine înșiși sau de a anestezia probleme mult mai
severe din substraturile ființei lor.
Acestea fiind date, există totuși vreo cale de a ne decupla cu
discernământ și cu grijă de mintea de suprafață, chiar și
pentru un timp scurt? Una dintre alternativele descoperite de
mine este meditația.
 Meditația
Obiceiul de a medita, adică de a petrece cam jumătate de oră
pe zi cu ochii închiși observând mintea și respirând adânc
(deci fără nicio afiliere religioasă) mi-a schimbat radical
viața în cel mai bun mod cu putință și m-a ținut pe linia de
plutire atunci când provocările traiului în străinătate m-au
forțat să realizez o echilibristică destul de anevoiasă în plan
psihologic.
Practica meditației este piatra de temelie a mai multor tradiții
spirituale răsăritene care văd în ea o cale către echilibru,
bunăstare interioară, cunoaștere și înțelepciune.
În termeni cât se poate de practici, meditația înseamnă nu
doar concentrarea detașată asupra respirației și a clipei
prezente ci constă totodată în observarea conținutului minții
fără a interveni asupra sa. Înseamnă a observa felul în care
se ivesc și dispar senzațiile, gândurile și emoțiile de tot felul,
asemenea valurilor unei mări, fără nevoia de a le opri,
examina sau stărui asupra lor. Practicarea cu regularitate a
meditației aduce numeroase beneficii pe care știința
occidentală le-a studiat și recunoscut deja, iar unele dintre
aceste beneficii le-am simțit pe propria piele: o capacitate de
concentrare îmbunătățită, un plus de autocontrol, un
management mai bun al stresului și emoțiilor negative,
detașare sau o ancorare mult mai sănătoasă în clipa prezentă.
În plus, meditația este un instrument extrem de util în
procesul de conștientizare și de cartografiere a proceselor
mentale repetitive despre care vorbeam anterior.
Lucrurile scrise aici pot fi ușor catalogate și respinse drept
misticism ieftin însă pe lângă miile de studii academice care
îi confirmă meritele, meditația are ca obiect ceva de care nici
cel mai incrâncenat sceptic nu se poate îndoi: experiența
imediată. Atunci când cineva trăiește o bucurie sau este
cuprins de tristețe ori mânie, experiența bucuriei, a tristeții
sau a mâniei, este cât se poate de reală pentru acea persoană
și întrucât oamenii sunt ființe eminamente emoționale,
conștientizarea și managementul emoțiilor sunt cât se poate
de importante. Din perspectiva aceasta, realitatea arată foarte
diferit pentru cineva care a învățat să-și observe propriile
trăiri interioare și să înțeleagă natura lor trecătoare, față de
cineva care se identifică total și exclusiv cu aceleași trăiri,
fără a încerca măcar să le observe.
Matematicianul și gânditorul Blaise Pascal remarca faptul că
majoritatea necazurilor omului se nasc din neputința acestuia
de a petrece un anumit timp de unul singur, liniștit cu sine
însuși. Nicicând vorbele sale n-au fost mai adevărate, iar
dacă luăm în considerare starea lumii de astăzi, nu cred c-ar
strica dacă mai mulți oameni ar încerca să mediteze, doar
pentru simplul fapt că astfel ar deveni mai împăcați cu sine
înșiși și mai amabili unii față de ceilalți.
 *Psihedelicele
*Declinarea responsabilității.
Subiectul abordat în acest capitol îl constituie o clasă de
compuși chimici care sunt deocamdată ilegali în unele
state ale lumii, inclusiv în România. Pe lângă implicațiile
legale, acești compuși pot prezenta un grad ridicat de risc
pentru sănătatea umană. Autorul și platforma care
publică acest text își declină în mod explicit răspunderea
pentru daune și consecințe de orice natură, directe sau
indirecte, care pot fi atribuite, inclusiv cu bunăcredință
lecturării acestui text.
Cuvântul „psihedelic” a fost creat în anii ‘50 ai secolului
trecut de către psihiatrul Humphrey Osmondxviii care la
vremea aceea căuta o denumire mai prietenoasă pentru o
clasă de compuși organici cu efecte terapeutice miraculoase
asupra minții, compuși care de curând ajunseseră în atenția
occidentului grație descoperirii de către Albert Hoffmann a
dietilamidei acidului lisergic în anii ‘40.
Noțiunea de „psihedelice” este un termen umbrelă prin care
sunt desemnate substanțele psihoactive care dezvăluie
mintea în toată plenitudinea ei și deși termenul a explodat în
popularitate în ultimii ani în Occident, relația dintre omenire
și psihedelice este veche de mii de ani, timp în care oamenii
le-au folosit în scopuri terapeutice și spirituale. Fie că
vorbim despre ciupercile purtătoare de ingredientul
psihoactiv psilocibină sau despre rădăcina arborelui
Tabernanthe Iboga, aceste plante au efecte de o profunzime
nemaiîntâlnită asupra creierului și minții.
Un cuvânt frecvent folosit de către cei care beneficiază de o
experiență psihedelică pentru a o descrie este adjectivul
„inefabil”, adică imposibil de pus în cuvinte. Iar printre
încercările de a cuprinde cu ajutorul cuvintelor ceva atât de
profund regăsim expresii precum: „cea mai însemnată
experiență după nașterea primului copil”, „echivalentul a
zece ani de psihoterapie comprimată pe durata câtorva
ore”, „viziunea liniară pe care o aveam asupra lumii s-a
destrămat”. Deși compușii care induc aceste experiențe sunt
încă ilegali în multe din statele lumii, nu este exagerat să
vorbim despre un reviriment viguros al psihedelicelor, date
fiind atenția și interesul din ce în ce mai răspândit de care se
bucură din partea publicului larg și a comunității științifico-
medicale deopotrivă. De ce se întâmplă asta?
Chiar dacă în cultura populară ele sunt asociate în mod
superficial doar cu efectele lor vizual-halucinogene,
cercetările medicale din anii ‘50 ai secolului trecut alături de
cercetările recent reluate au scos la iveală ceva demn de toată
atenția: prin efectele pe care le au asupra creierului,
psihedelicele sunt un instrument terapeutic fără egal în lupta
cu maladiile psihicului omenesc. Universități și centre
medicale de prestigiu din întreaga lume, ca de exemplu
Universitatea John Hopkins, studiază în mod aplicat efectele
pe care compuși precum psilocibina le au asupra depresiei,
adicțiilor sau tulburării de stres post-traumatic.xix
În paralel cu cercetarea medicală există comunități de ghizi,
terapeuți și psihonauți pe întreg mapamondul iar călătoriile
la care participă sau pe care le organizează aceștia nu au
întotdeauna ca scop corijarea de patologii ci se desfășoară
inclusiv cu scopul de a-i ajuta pe oameni să se deblocheze la
nivel psiho-emoțional si fizic sau să trăiască o experiență
mistică.
Deocamdată știința are doar o înțelegere destul de limitată a
substanțelor psihedelice. Ceea ce știm, totuși, este că la
câteva minute sau la jumătate de oră de la administrarea
acestor substanțe, ele încep să acționeze pe nenumărate
paliere ale creierului, inclusiv asupra sistemelor care
administrează neurotransmițători precum serotonina și
dopamina. Părți ale creierului care în mod normal nu
comunică între ele, brusc încep să-și vorbească iar ceea ce se
află în subsolurile minții și dincolo de acestea, iese la
suprafață, adesea pe un fundal multicolor și multiform
uluitor.
Întâlniri cu Transcendeța (oricum am defini acest lucru),
vizionarea unor evenimente și întâmplări demult uitate,
răspunsuri la întrebări apăsătoare, imagini arhetipale sau
contactul cu entități și surse informaționale în mod normal
inaccesibile, sunt printre ocurențele cel mai frecvent relatate
de către curajoșii care se aventurează în astfel de explorări.
Din experiența proprie pot spune că psihedelicele sunt un
instrument fără egal pentru descoperirea și înțelegerea
programelor mentale și proceselor interioare repetitive care
ne guvernează viețile, lucruri asupra cărora am stăruit într-
unul din capitolele anterioare. Extrem de semnificative sunt
și efectele terapeutice ale acestor substanțe pe care psihiatria
contemporană a început să le incorporeze încet-încet în
propriul portofoliu de soluții și instrumente: terapia asistată
de MDMA1 vindecă tulburarea de stres post-traumatic cu
rate de succes de invidiat în comparație cu medicina
tradiționalăxx iar terapia cu ibogaină regenerează neuronal
creierul dependentului de opiacee în doar câteva ore
aducându-l la starea anterioară contacului cu opiaceele.
Mă opresc aici pentru a atrage atenția cititorului entuziasmat
sau vânătorului de miracole că aceste substanțe nu sunt
plante recreaționale din categoria etnobotanicelor care se
consumă de dragul distracței sau al evadării din cotidian.
Dincolo de ilegalitatea încă atribuită acestor substanțe în
anumite state ale lumii, o experiență psihedelică comportă
riscuri mari pentru sănătatea fizică și mintală iar conținutul
acesteia poate semăna cu un sejur interminabil în Infern, căci
una din regulile de bază ale interacțiunii dintre om și aceste

1 Abrevierea pentru 3,4-metilendioxi-N-metilamfetamină

substanțe este următoarea: „Planta îți oferă lucrurile de care
ai nevoie, nu ceea ce îți dorești”. Și de cele mai multe ori,
ceea ce ne dorim și lucrurile de care avem nevoie sunt chestii
complet diferite.
Din acest motiv eu am ales să realizez propria călătorie sub
supraveghere și numai după ce citit suficient de mult despre
riscurile mari pe care le comportă o astfel de experiență.
*
Ljubljana2, Aprilie 2017
Mă aflu aici pentru a lua sub supravegherea unui ghid o doză
de Ibogaină, o substanță psihedelică extrasă din rădăcina
lemnoasă a arborelui Tabernanthe Iboga folosită în
ritualurile inițiatice ale unor triburi indigene din Africa de
Vest. Ibogaina este probabil cel mai puțin plăcut dintre
psihedelice din cauza efectelor brutale pe care le are asupra
corpului- după ce începe să-și facă efectul, corpul este
cuprins de ataxie temporară ceea ce înseamnă că mobilitatea
fizică, discursul și coordonarea psiho-motorie sunt serios
limitate. Și dacă asta nu ar fi de ajuns, cei care nu au o inimă
perfect sănătoasă ar face bine să evite această substanță
întrucât au fost raportate cazuri de deces al unor oameni cu
probleme cardiace care îndrăzniseră în mod neinspirat să

2
Locația și numele real al persoanei care mi-a facilitat această
experiență au fost schimbate pentru a proteja identitatea acesteia.
consume Ibogaina. Călătoria durează aproape 24 de ore și se
spune că nici măcar nu procură halucinațiile uluitor-
revelatoare pe care le creează celelalte psihdelice la
contactul cu creierul omenesc. Pe de altă parte, Ibogaina este
un instrument unic de rebalansare chimică a creierului
dependent de opiacee, are darul de a înlătura blocaje psiho-
emoționale severe și de a dezvălui cu blândețe conținuturi
îngropate în pivnițele minții, inclusiv probleme nerezolvate
de la o generație la alta. Acesta este și motivul pentru care
alesesem Ibogaina în ciuda tuturor riscurilor conexe: nu
aveam nicio dependență de opiacee însă mă confruntam cu
o problemă care nu începuse cu mine iar persoana care
deținea cheia acestei probleme nu se mai afla de mulți ani în
rândurile celor vii. Răspunsurile pe care le găsisem în știința
occidentală referitor la problema mea erau (și încă sunt)
imprecise și lipsite de soluții pe termen lung, așa că nu mai
aveam nimic de pierdut.
Dragan, cel care urmează să supravegheze experiența, este
un domn de vârstă mijlocie cu peste cinci sute de ședințe de
terapie psihedelică la activ. Un aventurier prin excelență,
Dragan alesese să emigreze în Noua Zeelandă la începutul
anilor ‘90 pentru a deveni instructor de pilotaj în loc să lupte
în războiul sângeros din fosta Iugoslavie. Comunicarea
dintre noi decurge excelent și după o noapte de somn adânc
mă trezesc pentru a înghiți capsulele cu Ibogaină dintr-o
cutiuță de lemn. La jumătate de oră survine ataxia, mă mișc
și vorbesc cu mare greutate, motiv pentru care Dragan mă
invită să iau loc într-un pat și să-mi acopăr ochii cu o mască
pentru a trăi pe deplin experiența. Sunt perfect lucid, însă
lipsa parțială de control asupra propriului corp este un semn
că nu mai pot da înapoi. Corpul e țintuit la pat, ochii sunt
închiși, inima bate mai rar decât de obicei și spectacolul
vizual care se declanșează brusc în fața ochilor minții mă
poartă în cosmos plutind printre stele, galaxii, supernove și
alte corpuri cerești ale căror frumusețe nu o pot descrie. Sunt
oprit în fața unui corp luminos care pe neașteptate
explodează iar unda de șoc parcă îmi despică creierul și
mintea. Dintre toate lucrurile din lume, pe acest fundal
cosmic maiestuos mi se înfățișează două drepte care
formează un sistem de coordonate carteziene având în
primul cvadrant ceva ce seamănă cu cercurile concentrice ale
unui radar. Deși am corpul aproape țintuit la pat, sunt cât se
poate de lucid și știu că acum e momentul să discut cu
spiritul plantei despre lucrurile care mă frământă. Am fost
sfătuit să-mi cultiv unele aptitudini și competențe
profesionale pentru a progresa către următorul stagiu al
vieții, sfat pe care l-am urmat în lunile următoare și care s-a
dovedit a fi corect. Chiar și astăzi trăiesc din lucrurile
învățate în lunile care s-au scurs după experiența de neuitat
din Ljubljana. Foarte surprinzător a fost răspunsul pe care l-
am primit atunci când am întrebat ce pot face pentru a nu mă
mai auto-sabota. Mi s-a arătat cuvântul ”Love” de două ori
și-am priceput că o prețuire sănătoasă de sine este
precondiția absolut necesară pentru a putea iubi în plan
exterior. Imediat mi s-a înfățișat o inimă uriașă, puternic
vascularizată care pulsa de viață cu o forță copleșitoare,
imagine urmată de chipul persoanei iubite. Am priceput
atunci că inima aceea era un simbol al Vieții, că Viața trebuie
tratată cu reverență și că ori de câte ori fac contrariul, îmi fac
rău atât mie cât și celor dragi. Descleștarea interioară trăită
în momentele acelea a fost ceva de o intensitate cum nu mai
cunoscusem și nu cred că voi mai cunoaște vreodată. După
acest punct, coordonatele carteziene au dispărut și călătoria
a intrat în modul pilot automat, adică nu mai participam activ
la experiență ci primeam lucrurile de care aveam cu adevărat
nevoie. Fără a intra în prea multe detalii, simțeam cum
substanța respectivă deznoda anumite blocaje și mă curăța în
interior. Pe ecranul lăuntric am observat cum o veche
problemă a fost pusă într-un coș de gunoi și eliminată din
mașinăria psiho-fizică. Am revăzut dintr-o perspectivă
neutră anumite momente din copilărie demult uitate și
imagini cu părinții mei care m-au ajutat să pun lucrurile cap
la cap și să înțeleg unde aveam de lucrat. Către sfârșitul
călătoriei, imagistica cosmică a scăzut treptat în intensitate
lăsându-mi loc pentru etapa introspectivă. Ceva îmi
comunica cu insistență faptul că energia infinită a vieții nu
piere odată cu dispariția corpului fizic și că în ciuda acestui
fapt, experiența conștientă pe care o trăiesc în forma aceasta
trebuie prețuită din plin, ceea ce înseamnă reverență față de
Viață.
În retrospectivă, nu pot susține răspicat că în timpul acestei
experiențe cu totul și cu totul ieșite din comun am dialogat
exclusiv cu propriul subconștient. În mod cert, unele dintre
informațiile și răspunsurile primite nu le-aș fi putut obține
sub nicio formă de unul singur, chiar și după ore bune de
meditație sau psihoterapie ghidată. În lunile care au urmat,
pe lângă starea interioară neobișnuit de bună de care m-am
bucurat, nu am fost în stare să consum nimic din ceea ce era
contrar principiului conservării vieții, nici măcar o picătură
de alcool sau vreo țigară. Era ca și cum creierul meu uitase
complet de impresiile pe care aceste substanțe le întipăresc
în el. Printre altele, am adoptat o dietă lacto-vegetariană,
dietă de la care foarte rar mă abat chiar și în ziua de astăzi.
Mai mărturisesc aici că nu i-am ascultat sfaturile lui Dragan
de a-mi schimba și alte coordonate ale vieții în perioada ce a
urmat imediat după experiența cu ibogaină. Terapia asistată
de psihedelice deschide o fereastră unică de oportunitate, un
interval limitat de libertate neurologică în care ne putem
restructura viețile însă dincolo de asta, nimic nu poate
înlocui eforturile conștiente depuse cu regularitate în starea
de veghe. În ciuda necunoscutelor, implicațiilor și
întrebărilor pe care le ridică, acest episod absolut neobișnuit
continuă să fie cea mai însemnată experiență pe care am avut
privilegiul să o trăiesc până acum și asta sub supravegherea
cuiva pe care nu-l pot descrie decât ca pe o întruchipare a
Binelui în formă umană.
La fel de adânc întipărită în memorie îmi va rămâne și replica
unei persoane dragi care, după auzirea întregii povești, mă
privește fix în ochi și mă întreabă: „Tu realizezi că
experiența ta a avut loc în Sâmbăta Paștelui și că anul ăsta
(2017) creștinii ortodocși și cei catolici au sărbătorit
învierea în aceeași noapte?”

Educația financiară
Să revenim cu picioarele pe pământ, de la psihedelic la...
financiar căci o bună parte dintre cei care pleacă în
străinătate, pleacă în căutarea unui salariu mai bun și a unor
oportunități mai atractive decât cele existente acasă. Aici
recunosc că de nenumărate ori de-a lungul anilor în care am
lucrat în străinătate, am regretat faptul că nu mi-am însușit o
educație financiară solidă cu mult timp înainte de-a pleca din
România sau chiar înainte de-a părăsi băncile școlii. Sunt cât
se poate de agnostic în privința banilor însă în retrospectivă,
îmi doresc să fi deschis mult mai devreme ochii pentru a
pricepa un adevăr fundamental și anume că trăim într-o lume
în care banii dirijează aproape totul ceea ce înseamnă că nu
există libertate - sau măcar iluzia acesteia- în absența
libertății financiare. Lucrurile devin și mai complicate
întrucât, așa cum am menționat într-unul din capitolele
anterioare, trăim într-o lume în care sectoare întregi ale
economiei globale depind de nivelul scăzut de conștientizare
al unor fâșii largi de populație. Pentru aceste sectoare ale
economiei ignoranța, îndatorarea, slăbiciunea și neputința
unor dintre noi sunt o adevărată mană cerească pentru că
generează profituri grase respectiv muncitori care trudesc
fără gândire critică, străini de inteligența, creativitatea și
restul potențialitățior cu care sunt înzestrați.
Prin contrast, cu cât un om este mai bogat, mai educat și mai
stăpân pe sine, cu atât mai greu mintea acestuia se pretează
la manipulări și distorsionări, indiferent de natura lor.
Mărturisesc că mai am de lucrat la capitolele prosperitate și
stăpânire de sine, însă am încercat să-mi tratez
analfabetismul financiar citind câteva cărți din care
împărtășesc aici câte o idee, volume pe care le recomand în
întregimea lor.
Din volumul „Cel mai bogat om din Babilon” al lui George
Samuel Clason am învățat că principiul numărul unu al
autonomiei financiare este ”plătește-te pe tine însuți mai
întâi de toate” xxi, adică necesitatea de a economisi un
procent din ceea ce câștig lună de lună imediat după primirea
remunerației.
Robert Kiyosaki și al său „Tată bogat, tată sărac” m-au
învățat, printre multe altele, să disting între un activ și un
pasiv. Lucrurile care ne aduc bani în buzunar reprezintă
active, în timp ce lucrurile care ne prelevează bani din
buzunar aparțin categoriei pasivelor.xxii
Cartea „Gândește și îmbogățește-te”xxiii al lui Napoleon Hill
mi-a dezvăluit că prosperitatea se naște mai întâi în mințile
noastre și că posesiunile materiale - obținute pe cale legală –
sunt funcție a ceea ce construim în interiorul nostru.
Jim Paul și Brendan Moynihan au publicat acum mulți ani
un volum devenit clasic al literaturii financiare, carte
intitulată „Ce-am învățat pierzând un milion de dolari”. De
aici am aflat că nu trebuie nu personalizez nici succesul și
nici eșecul ci să le privesc drept fațete ale aceleiași monede
și să recunosc că norocul poate juca un rol considerabil în
mai orice demers aș întreprinde. O lecție și mai importantă
culeasă din aceeași lucrare este nevoia de a fi un realist și de
a-mi reduce timpuriu pierderile atunci când realitatea îmi
demonstrează că greșesc.xxiv

România de dincolo de granițe

Potrivit statisticilor Organizației Pentru Cooperare și
Dezvoltare Economică (OECD), diaspora românească
cuprinde nu mai puțin de 3,4 milioane de oamenixxv, ceea ce
înseamnă cam 17% din populația rămasă în interiorul
granițelor și indiferent de cum am privi acest segment din
populație, statistica citată anterior nu poate fi ignorată sub
nicio formă.
De-a lungul anilor trăiți în străinătate am întâlnit zeci de
români, mulți dintre ei de o calitate umană admirabilă, cu
povești de viață fascinante sau reușite impresionante în
domenii dintre cele mai diferite. Dintre aceștia, doar o mână
de oameni mi-au mărturisit că iau în calcul varianta
întoarcerii în România. În dialogul cu ceilalți nu am sesizat
nici cea mai mică intenție din partea lor de a se restabili pe
meleagurile natale ci dimpotrivă, atunci când discutam
despre raportarea la țară mulți dădeau dovadă de un
scepticism glacial și de neclintit în privința viitorului
României. Motivele invocate nu sunt de natură să surprindă
pe nimeni: „corupția”, „educația și sănătatea sunt la
pământ”, „nu concep să-mi cresc copiii acolo”, „salariile
sunt mici” și alte motive arhicunoscute.
Iar fenomenul emigrației din România nu dă semne că va
înceta prea curând. Potrivit presei din țară, anual părăsesc
România în jur de două sute de mii de persoane, cu intenția
de a se stabili pentru perioade îndelungate de timp în alte
state.xxvi Deosebit de semnificativă mi se pare schimbarea
portretului educațional și profesional al celor care au început
să emigreze, îndeosebi după anul 2014, an care a coincis cu
ridicarea restricțiilor aplicate românilor pe piețele forței de
muncă ale marilor economii vest europene. În ultimii cinci-
șase ani discuțiile și interacțiunile personale directe mi-au
dezvăluit că românii au început să emigreze nu neapărat din
cauza lipsurilor materiale ci datorită unor factori nemateriali
pe care acești medici, ingineri și alți oameni cu înalte
calificări îi percep ca fiind din ce în ce mai potrivnici
întemeierii unor proiecte durabile. Cum se explică acest
lucru și care sunt forțele de dispersie care acționează aici?
Nu am nici cunoștiințele și nici vreo autoritate, intelectuală
sau morală, de a încerca vreun răspuns.
Mă rezum doar la observația că în toate țările în care am trăit
mai mult de un an, adică Estonia, Cehia și Olanda, am
remarcat un nivel considerabil mai ridicat de coeziune
socială comparativ cu cel existent în țara de origine. Această
coeziune am regăsit-o în funcționarea instituțiilor publice, în
interacțiunea sectoarelor public și privat, la nivel de asociații
sau alte canale de acțiune colectivă precum și la nivelul
contactelor de la om la om.
În contextul acesta nu mă pot abține a întreba: Care este
forța egală și opusă coeziunii? Fragmentarea, sau mai pe
românește zis, dezbinarea, care dezbinare este o
caracteristică primară a lumii românești, atât înăuntrul
granițelor geografice ale țării cât și dincolo de acestea. Prea
adesea interacțiunile dintre românii de peste hotare se
desfășoară sub semnul suspiciunii reciproce sau al invidiei
bolnăvicioase iar forumurile virtuale abundă în povești de
înșelăciune, trădare, distrugerea reputației sau exploatare a
românilor de către compatrioții lor în străinătate. xxvii
Istoricul Yuval Harari, autor al unor cărți devenite bestseller
pe întreg mapamondul notează în încheierea unor pasaje
dedicate revoluției române din 1989 că „Noua elită
românească care controlează țara până în ziua de astăzi
este alcătuită cu precădere din foști comuniști și familiile
acestora. Masele care și-au riscat gâturile în Timișoara și
București s-au mulțumit cu nimicuri pentru că nu au știut să
coopereze și cum să creeze o organizație eficientă care să
vegheze la intereselor lor.”xxviii Ori, potrivit tot aceluiași
Harari, motivul pentru care rasa numită Homo Sapiens a
ajuns să stăpânească întreaga planetă este capacitatea
oamenilor de a coopera în numere largi. xxixCooperarea!
Experiența mi-a arătat că grupurile și comunitățile care
cooperează deficitar nu pot crea nimic cu adevărat valoros
iar vulnerabilitatea, care este un efect natural al lipsei de
cooperare duce la o altă consecință: comunitățile dezbinate
ajung să fie dominate de grupurile care cooperează mai
eficient. Nu trebuie să privim mai departe de structurile de
putere transnaționale – comerciale și nu numai – care se
folosesc cu mare dibăcie și eficiență de resursele naturale și
intelectuale ale României.
Sunt conștient că istoria și geografia au fost niște părinți
absolut brutali cu țara românească și că traumele prin care
colectivitatea românească a trecut au modelat un mental
colectiv extrem de rezistent la schimbare, în care instinctul
de cooperare și gândirea pe termen lung încă se chinuie să-
și facă loc.
Cu toate acestea, suntem puși față în față cu o discontinuitate
fără precedent sau asemănare: aproape douăzeci la sută din
populația României locuiește dincolo de granițele acesteia și
doar foarte recent a fost publicat un studiu multidisciplinar
amănunțit asupra asupra profilului acestor oameni și al
impactului pe care ei îl au la nivel local (adică în țara de
rezidență), transnațional și în țara de origine.xxx Una dintre
statisticile adesea asociate imaginii diasporei de către mass-
media românească privește remitențele. Remitențele sunt
banii trimiși în țară de către românii care lucrează în
străinătate, iar aceste viramente care de ani buni sunt de
ordinul zecilor de miliarde de euro au contribuit masiv de la
începutul anilor două mii și până astăzi la ieșirea României
din grupa țărilor cu PIB pe cap de locuitor de lumea a
treia.xxxi
Dincolo de statistici există și dimensiunea umană a acestui
fenomen care este cel puțin la fel de importantă. Scriam în
introducerea acestui volum că părăsirea țării natale în
căutarea unui trai mai bun este întâi de toate un act de curaj
pentru că presupune o deplasare în necunoscut, departe de
casă și de tot ceea ce este familiar. Iar în necunoscut se află
întotdeauna pericole și oportunități, victorii și eșecuri,
obstacole dificile și ajutoare neașteptate, tristeți și bucurii,
comori și gardienii acestora. Mai notam că tot acolo, în
necunoscut, aflăm cine suntem cu adevărat și de ce suntem
capabili, pentru că experiența străinătății ne dezvăluie pe noi
înșine nouă înșine. Din perspectiva aceasta, fiecare român
care a apucat calea bejeniei realizează călătoria arhetipală a
eroului întrucât, pentru a surmonta obstacolele întâlnite și a
atinge țelurile propuse, este nevoie de preschimbări
interioare iar transformarea lăuntrică este mai mereu
precedată de conștientizare.
Obstacolele întâlnite peste hotare nu sunt puține.
Dezrădăcinarea este un sentiment apăsător cu efecte uneori
profunde asupra celor care o trăiesc. În afara experienței
dezrădăcinării pe care milioanele de români o resimt mai
mult sau mai puțin acut, mulți dintre aceștia se regăsesc în
situații care îi forțează să realizeze o echilibristică deloc
ușoară în plan psihologic, financiar sau personal:
interacțiunea cu angajatori abuzivi, discriminarea, pierderea
neașteptată a sursei de venit, nevoia de a câștiga bunăvoința
unor persoane din alte culturi, destrămarea familiei,
separarea părinților de copii sau dorul de casă.
Nu mă aventurez să fac vreo predicție însă am sentimentul
că sacrificiile realizate de milioanele de expatriați români în
lupta cu provocările de mai sus și alte dificultăți numai de ei
știute au format caractere și personalități de excepție ale
căror eroism discret are ramnificații ce trec dincolo de orice
măsurători, inclusiv viramentele bănești efectuate cu
regularitate către România. Ce fel de ramnificații? Mă
gândesc aici la profesorii și cercetătorii universitari români
care formează minți și competențe de la catedrele unora
dintre cele mai prestigioase universități ale lumii- valoarea
creată prin contribuțiile lor este una inestimabilă. Medicii
români sunt la mare căutare în Occident, dat fiind că nu mai
puțin de o treime din doctorii pregătiți în România lucrează
în străinătate.xxxii
Însă nu toți expatriații români provin din medii sau familii
care au dat medici, ingineri sau cercetători universitari. Unii
dintre membrii diasporei românești lasă în spate sărăcia,
medii defavorizate și familii disfuncționale, cu proiecte și
probleme transgeneraționale neîncheiate. Puși în fața
greutăților inerente vieții în străinătate, acești oameni
descoperă că uneltele intelectuale, hărțile mentale, viziunea
asupra lumii și reflexele emoționale cu care au pornit la drum
trebuie schimbate, adesea din temelie. „Fiii șefilor noștri vor
fi șefii fiilor noștri„ spune o vorbă de duh din comunismul
românesc, care, dincolo de nuanțele umoristice, exprimă o
lege implacabilă a naturii: copiii devin părinții lor și în acest
proces al devenirii preiau atât luminile cât și umbrele
înaintașilor iar dacă o generație nu se pune pe sine la punct,
urmașii sunt cei cărora le revine această sarcină, extraordinar
de grea în unele cazuri. De aceea, toți românii care s-au
vindecat de sărăcie sau au prosperat prin mijloace legale
trăind experiența străinătății, merită recunoaștere, indiferent
de natura domeniului în care lucrează sau a muncii depuse.
Demne de toată atenția sunt familiile de români care se
întemeiază sau se reîntregesc peste hotare, familii al căror
număr crește de la an la an. Cunosc personal numeroase
astfel de familii, răspândite prin toate colțurile Europei, de
la Tallinn până la Londra. Sora mea stabilită în Norvegia,
părinte a doi copii româno-norvegieni, predă limba
norvegiană unei grupe de opt copii români relocați de către
familiile lor române în Norvegia. Cât de români se vor simți
copiii acestor familii care se stabilesc în Europa Occidentală
sau alte state ale lumii? Care va fi raportarea lor la țara
părinților lor și ce impact vor avea aceste minți și caractere
asupra României din interiorul granițelor (presupunând că va
fi vreunul)? Deocamdată nu putem decât specula.
Dincolo de remitențele de zeci de miliarde de euro
transferate către țara de baștină, adaptabilitatea, capacitatea
neobișnuită de a asimila modele alături de reziliența
supraomenească a românilor și româncelor demonstrează că
nu suntem încă un neam sleit și ieșit din istorie, așa cum este
scris la finalul unei cărți de istorie sinceră a poporului
român.xxxiii
 Încheiere
Am intitulat acest text „Invitație la disconfort” pentru că
trăitul și lucratul în străinătate aparțin spectrului de
experiențe care ne provoacă să evoluăm și am învățat de-a
lungul anilor că nimic cu adevărat valoros, durabil și autentic
nu se dobândește fără doze cel puțin moderate de disconfort.
Chiar și stările de concentrare perfectă sau flux creativ ale
maeștrilor din toate domeniile, stări în care ceva mai presus
de sinele individual se desfășoară prin mașinăria psiho-
fizică, se dobândesc după îndelungate etape pregătitoare.
La observatorul interior despre care ne vorbește Patanjali în
Sutrele despre Yoga, ajungem doar după punerea în practică
a posturilor fizice care ne solicită la maximum mușchii,
încheieturile și ligamentele. De ce mergem la sala de
antrenament pentru a ridica greutăți sau de ce învățăm
programarea? Consecințele de ordinul întâi al acestor acțiuni
sunt destul de neplăcute însă efectele secundare ne sunt pe
plac: dobândim un corp puternic și sănătos, respectiv,
competențe profesionale și gândire critică.
În același fel, părăsirea temporară (sau permanentă) a țării în
care ne naștem are efecte de ordinul doi și trei cel puțin
valoroase, dincolo de câștigurile bănești, petrecerile,
prieteniile și călătoriile care vin la pachet cu această
experiență. Odată porniți în aventura internațională, bariere
și limite interioare pe care le purtăm în noi se dizolvă încet-
încet dezvăluindu-ne resurse și bogății pe care arareori
bănuim că le posedăm, ne descoperim și reinventăm pe noi
înșine iar orizonturile ni se lărgesc.
Cuvântul folosit ad nauseam de-a lungul paginilor acestei
cărți este cuvântul „experiență”, întrucât toate ideile,
faptele, speculațiile și concluziile relatate de-a lungul ei sunt
extrase din experiențe de primă mână, situații și ipostaze în
care am avut pielea în joc și mai mult decât atât.
Nu mă aștept ca mai mult de o mână de oameni să citească
acest text însă dacă o singură persoană găsește ceva de folos
în el, textul își va fi îndeplinit misiunea, adică aceea de a-l
îndemna pe cititor sau cititoare să stea de veghe la poarta
propriei minți indiferent de țara de reședință, statutul social,
cifrele din contul bancar sau bătăliile pe care le poartă.
Iar pentru cei care încă se întreabă care este rostul aventurării
în necunoscut cel puțin o dată în viață apelez la geniul
eminescian pentru a le oferi un răspuns, altminteri greu de
cuprins în cuvinte:
„..Nu e carte să înveți
Ca viața să aibă preț
Ci trăiește, chinuiește
Și de toate pătimește
Ș-ai s-auzi cum iarba crește”xxxiv
 Despre autor

Dan Gheorghiu este unul dintre milioanele de români care

lucrează peste hotare. A trăit pentru perioade mai lungi de
un an de zile în Olanda, Cehia și Estonia iar în prezent
locuiește la Tallinn (Estonia) unde lucrează ca data analyst
pentru o companie din sfera tehnologiei informației.
 Note

i
Joseph Campbell, The hero with a thousand faces, (Novato: New World
Library, 2008), 210-211
ii
Biblia, ( https://biblia.resursecrestine.ro/proverbele ), Proverbele
1:24-27
iii
M.Scott Peck, The road less travelled, (London: Arrow Books, 2006),
4-5
iv
The Tim Ferris show, ep.37 alături de Tony Robbins:
https://tim.blog/37-tony-robbins-part-1/
v
Malcolm Gladwell, Outliers, (London: Penguin Books, 2008), 38-77
vi
Ibid., 52-56
vii
Tim Ferriss, Tools of titans, (London: Penguin Books, 2016), xix-xx
viii
Joseph Campbell, Reflections on the Art of Living, (Electronic edition:
Stillpoint Digital Press, 2011), 18
ix
Kamal Ravikant, Love yourself like your life depends on it, (2012), 13
x
Johann Wolfgang von Goethe, citat de către Roberto Assagioli,
Transpersonal development, (Forres: Smiling Wisdom, 2007), 83
xi
Napoleon Hill, Think and Grow rich, ( https://sacred-
texts.com/nth/tgr/index.htm ), cap.I, 32-34
xii
Am împrumutat termenul de biocalculator de la John Lilly,
Programming and metaprogramming the human biocomputer (New
York: The Julian press Inc., 1972)
xiii
Mikhail Naimy, The Book Of Mirdad, (London: Watkins, 2015), 107
xiv
https://www.youtube.com/watch?v=rd3yeX1-SaM 01:36-01:45
Emisiunea a fost ultima dată urmărită pe 13.12.2020
xv
https://www.netflix.com/nl-en/title/81254224
xvi
Edwin F.Bryant, The Yoga Sutras of Patanjali, (New York: North Point
Press, 2015), 412
xvii
Michael Pollan, How to change your mind – The new science of
psychedelics, (Great Britain: Allen Lane, 2018), 288
xviii
Ibid.162-163
xix
https://hopkinspsychedelic.org/index/#research
xx
Recomand documentarul „Trip of compassion” (Călătoria
compasiunii) https://vimeo.com/ondemand/tripofcompassion
xxi
George Samuel Clason, The Richest Man In Babylon
(https://thebudgetnistablog.com/wp-
content/uploads/2016/01/the_richest_man_in_babylon.pdf ), p.12
xxii
Роберт Кийосаки, Богатый папа, бедный папа (Минск: Попурри,
2016), 59
xxiii
Hill, op.cit
xxiv
Jim Paul & Brendan Moynihan, What I learned losing a million dollars
(New York: Columbia Business School publishing, 2013), 102
xxv
OECD (2019), Talent Abroad: A Review of Romanian Emigrants, OECD
Publishing, Paris, https://doi.org/10.1787/bac53150-en.
xxvi
https://www.zf.ro/opinii/aproape-200-000-romani-pleaca-anual-
tara-2019-roman-stat-muncit-12-ani-irlanda-s-intors-tot-romania-
toata-familia-decis-vrem-ne-crestem-copiii-aici-lucrurile-misca-greu-
mult-multe-oportunitati-bine-18853796
xxvii
Mă limitez la un singur exemplu: https://www.rotalianul.com/de-
ce-fug-romanii-de-alti-romani-in-strainatate-intreaba-jurnalista-
romanca-iata-ce-raspunsuri-primit/
xxviii
Yuval Noah Harari, Homo Deus (London: Vintage, 2017), 156-161
Traducerea citatului îmi aparține.
xxix
Yuval Noah Harari, Sapiens (London: Vintage, 2014), 27-32
xxx
OECD (2019), op.cit.
xxxi
https://business-review.eu/investments/blamed-in-their-own-
country-romanians-living-abroad-are-the-largest-capital-investors-in-
romania-and-added-2-pct-to-gdp-in-2017-179421 ;
https://esa.un.org/miggmgprofiles/indicators/files/Romania.pdf
xxxii
https://www.dw.com/en/romania-ravaged-by-covid-as-its-doctors-
work-abroad/a-55993954
xxxiii
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român (București:
Editura Univers Enciclopedic, 2011), 537
xxxiv
Mihai Eminescu, În zădar în colbul școlii... (
https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_z%C4%83dar_%C3%AEn_col
bul_%C8%99colii... )