Cuprins

Introducere
Obligativitatea sincerității față de propria persoană

Întâlnirea cu necunoscutul ne provoacă să evoluăm

Obiceiurile
Mintea și realitatea se oglindesc reciproc
Peisajul interior
Meditația
Psihedelicele

Educația financiară
România de dincolo de granițe
Încheiere
Despre autor
Note
 Invitație la disconfort

Ce-am învățat lucrând în

străinătate…
…și îmi doresc să fi știut la 20 de
ani

Dan Gheorghiu
Copyright © 2020 Daniel Gheorghiu
Toate drepturile rezervate

Autorul poate fi contactat la adresa:

dan.gheorghiu11@hotmail.com
Surorii mele,
Ana Gheorghiu
 Introducere

Paginile care urmează descriu unele învățături pe care le-

am cules pe durata a mai bine de opt ani în care am trăit și
lucrat în câteva țări europene, de la boema Republică Cehă
până la ultradigitalizata Estonie.

Unele sau poate chiar toate aceste învățături pot fi privite

drept lucruri de la sine evidente, platitudini sau simple
banalități descoperite de o minte cândva necoaptă la
întâlnirea cu provocările și dificultățile vieții.
La ce bun un asemenea demers? Este o încercare de a
pricepe ce anume am extras din experiențele trăite sau mai
pe românește, o încercare de a infirma expresia „a plecat
vițel și s-a întors bou” , deși nu m-am restabilit încă în
România. Am totuși în vedere faptul că diaspora
românească cuprinde câteva milioane de oameni și că
indiferent de țara de reședință a acestora există un set
comun de trăiri și experiențe prin care trec toți cei ce se
aventurează în străinătate.

Părăsirea meleagurilor natale în căutarea unui trai mai bun

reprezintă un act de curaj, o ieșire de bunăvoie sau
nevoluntară din zona personală de confort care presupune
asumarea de riscuri deloc neglijabile, adaptarea la nou,
întâmpinarea de obstacole și rezolvarea de probleme
complexe.
Din perspectiva aceasta, aventura fiecărui emigrant este
asimilabilă călătoriei arhetipale a erouluii din toate
timpurile care-și părăsește localitatea de baștină având în
minte un țel sau o misiune, întâlnește provocări și forțe
benevolente sau ostile, cucerește ceea ce și-a propus pentru
ca în cele din urmă să revină la comunitatea-mamă cu care
împarte din ceea ce a câștigat.

Orice aventură sau incursiune în necunoscut întreprinse pe

meleaguri străine coincid nu doar cu o călătorie în planul
extern al realității obiective ci presupun, totodată, o
călătorie lăuntrică în lumea sinelui, căci experiența
străinătății ne dezvăluie pe noi înșine nouă înșine. Părăsind
universul familiar al țării și culturii în care ne naștem
suntem nevoiți să ne adaptăm unor spații culturale noi ale
căror graiuri, obiceiuri, mentalități sau reprezentări ale
lumii se cer a fi descifrate și măcar parțial asimilate de
către noii sosiți.

O parte a lumii de astăzi este fascinată, uneori până la

obsesie, de conceptul dezvoltării personale, de ideea că
avem talente și abilități latente nefolosite care se cer a fi
descoperite și actualizate. Youtube-ul este saturat de
videoclipuri care ne învață cum să îmbunătățim cutare sau
cutare latură a vieții, podcast-urile din aceeași categorie
însumeaza milioane de ascultări iar cărțile și produsele care
promit optimizări ale performanțelor personale generează
vânzări consistente. Pe propria piele am descoperit că
adevărata actualizare a potențialului uman se întâmplă
atunci când ne aventurăm în necunoscut întrucât numai
acolo, departe de zona de confort și de ceea ce ne este
familiar, descoperim de ce suntem cu adevărat în stare.
Acolo aflăm care ne sunt calitățile și neajunsurile, cum
reacționăm în raport cu succesul sau cu eșecul, care sunt
lucrurile pe care le putem îndura și tot acolo descoperim
deseori că putem surmonta nu doar obstacole exterioare ci
ne putem ridica deasupra limitelor care ne sunt inculcate de
către diverși reprezentanți ai culturii și societății din care
provenim.
Dacă ar trebui să cuprind într-un singur cuvânt experiența
străinătății pe care am trăit-o, cuvântul ales ar fi
„conștientizare”, întrucât aceasta consider că este reușita
cu adevărat esențială rezultată în urma anilor petrecuți peste
hotare: deplasarea interioară către niveluri noi de
conștientizare comparabilă cu trecerea de la starea de somn
către starea de veghe.
Prin urmare, ce am conștientizat?
 Obligativitatea sincerității față de propria persoană
O vorbă de duh atribuită carismaticului fizician Richard
Feynman sună astfel: „Primul principiu este să nu te
păcălești singur, iar tu ești persoana cea mai ușor de
păcălit.” Cum se face că oamenii se păcălesc pe ei înșiși?
În cei treizecișiceva de ani trăiți pe pământul acesta am
învățat că una din înclinațiile naturale a multora dintre noi
este aceea de a ne feri privirea de realitățile neplăcute,
îndeosebi când printre respectivele realități se numără laturi
ale personalității, trăsături de caracter sau obișnuițe care ne
aparțin.

Sinceritatea față de noi înșine presupune întâlniri repetate și

îndelungi atât cu părțile luminoase cât mai ales cu fațetele
mai puțin dezirabile ale propriei persoane. Presupune
conștientizarea, înțelegerea și integrarea limitelor inferioare
ale propriei firi, a lipsurilor sau defectelor, consumarea
emoțiilor și trăirilor incomode precum și dialogul cu
inconștientul, adică acea parte a peisajului interior cu care
arareori dorim să tranzacționăm. Mai presus de toate, a fi
sinceri cu noi înșine înseamnă a asculta acea voce
interioară care folosește alt limbaj decât cel al cuvintelor,
glas ale cărui îndemnuri cel mai adesea nu sunt pe placul
minții de suprafață. Este acea voce care ne îndeamnă să
părăsim o slujbă sau carieră istovitoare, să întrerupem o
căsnicie nesatisfăcătoare, să abandonăm un proiect lipsit de
perspective, să investim într-un anumit activ sau să spunem
un „Da” fără echivoc acelor lucruri care ne interesează cu
adevărat.
A fi sinceri cu noi înșine nu înseamnă nimic altceva decât a
fi în aliniament cu realitatea, iar cu realitatea interacționăm
întotdeauna potrivit termenilor și condițiilor ei, fie că asta
ne place sau nu. Un număr de experiențe dureroase la care
mi-a fost dat să particip mi-au dezvăluit că cel mai
costisitor neajuns al firii omenești este tendința de a fugi de
realitate și de a închide ochii în fața acesteia exact atunci
când circumstanțele sau propria conștiință ne cer să fim
hiperlucizi. Atunci când suntem nesinceri cu noi înșine și
evităm realitatea începem să trăim pe credit, fără a realiza
că dobânzile și penalitățile aferente acestui tip de credit
sunt extrem de usturătoare atunci când, inevitabil, încep să
curgă: ignorând glasul lăuntric care ne îndrumă în direcția
intereselor noastre adevărate, care ne cere să facem anumite
sacrificii, să purtăm o conversație incomodă sau să părăsim
circumstanțe care ne dăunează nu facem decât să atragem
cele mai otrăvite daruri și nefavorabile evenimente din
partea vieții.

Nenumărate izvoare scrise exprimă acest principiu, enunțat

în forma lui cea mai dramatică dar înspăimântător de
precisă în cartea proverbelor din Biblie: „Fiindcă eu chem
și vă împotriviți...fiindcă lepădați toate sfaturile mele, de
aceea și eu voi râde când veți fi în vreo nenorocire, îmi voi
bate joc de voi când vă va apuca groaza... când vă va
învălui nenorocirea ca un vârtej, când vor da peste voi
necazul și strâmtoarea.”ii
Medicina contemporană nu a întârziat să constate același
lucru. Psihiatrul M.Scott Peck, în introducerea cărții sale
„Drumul către tine însuți”, notează că o bună parte a
maladiilor minții omenești se datorează nedorinței
oamenilor de a-și confrunta problemele și că în loc de a le
aborda în chip direct, mulți aleg să danseze în jurul acestora
prin intermediul a tot felul de artificii, substitute sau
anestezice care nu fac decât să agraveze problemele în
cauză și să ridice costul soluționării acestora. iii

Prin contrast, atunci când suntem sinceri cu noi înșine și

facem sacrificiile potrivite sau alegerile grele dar necesare,
viața se transformă într-un concert al bucuriei: totul începe
să meargă strună, demersurile ne sunt susținute de mâini
invizibile care ne asistă la tot pasul, norocul se transformă
într-un companion nelipsit de drum iar roadele eforturilor
depuse în orice direcție sunt exponențiale. În acest mod de
a fi și de a acționa în lume, trăim experiența unei curgeri
firești a vieții iar starea de bucurie tacită din interior nu ne
părăsește nici atunci când vicisitudini de tot felul ne impun
participarea.
 *
Un moment de sinceritate față de mine însumi a survenit
atunci când a trebuit să aleg între a-mi căuta de lucru în
România sau a încerca să-mi făuresc un rost în străinătate.
În toamna anului 2011 am deschis mapa cu documente
personale și-am început să o răsfoiesc: am găsit în ea o
diplomă de licență în filosofie, o diplomă de masterat în
studii europene de la o universitate olandeză și o mână de
certificate de stăpânire a unor limbi străine, între care
engleza și rusa.

Cel mai optimist scenariu la care puteam spera rămânând în

țară era acela de a deveni profesor de științe sociale la nivel
liceal sau profesor de educație civică la nivel gimnazial. În
mintea mea de douăzecișiceva de ani, deloc ajustată
realității, speram să îmi pot găsi un post în structurile
birocratice de la Bruxelles ale Uniunii Europene însă am
descoperit repede că oportunitățile erau extrem de limitate
iar eu nu îmi permiteam nicidecum să lucrez ca stagiar fără
remunerație. Cutia poștală a adresei de e-mail se umplea de
refuzuri de la o zi la alta și pe măsură ce lunile treceau, mă
dezmeticeam pricepând un adevăr dureros: alesesem prost
specializarea de licență iar masteratul se dovedise a fi o
investiție inutilă întrucât la acea vreme cetățenii români nu
aveau acces liber la piața muncii din Olanda. Mă înșelasem
și mă înșelasem tare de tot. Cu toate acestea nu doream să
mă resemnez și să-mi construiesc o viață în lumea
românească, în condițiile în care România aderase de patru
ani la Uniunea Europeană iar unele dintre statele membre
ofereau access neîngrădit românilor la piața muncii. Mi-ar
fi părut rău să nu îmi încerc norocul peste hotare mai ales
că, statistic vorbind, aplicațiile mele ținteau un număr mult
mai larg de oportunități decât erau disponibile în țară
pentru un ins greu încadrabil în câmpul muncii așa cum
eram eu. Eram conștient că aveam prea puține de oferit în
termeni de calificări sau experiență profesională dar
dispuneam totuși de un colac de salvare prin aceea că
vorbeam fluent limbile engleză și rusă. În timpul studiilor
de licență pricepusem că o licență în filosofie avea să-mi
limiteze drastic oportunitățile de angajare post-absolvire și
că pentru a supraviețui era nevoie să învăț ceva dificil cu
ajutorul căruia să pot pătrunde cumva pe piața muncii și
respectiv, în viața reală. Astfel am ales să învăț limba rusă
în regim intensiv iar alegerea aceasta s-a dovedit a fi una
inspirată fiindcă exact stăpânirea limbii ruse a fost lucrul
care mi-a facilitat intrarea în rândurile forței de muncă
internaționale- la câteva luni de la finalizarea masteratului,
după zeci și zeci de refuzuri, am reușit să mă angajez la
biroul din Praga al unei companii din domeniul comerțului
electronic, într-un rol care necesita cunoștiințe de limba
rusă. Relocarea la Praga a fost de bun augur pentru că
acolo, într-una din cele mai încântătoare și boeme capitale
ale lumii, am câștigat primii ani de experiență profesională
internațională. Am fost expus la ceva nou și interesant: plăți
electronice, măsuri anti-fraudă, programare, algoritmi, baze
de date și alte exerciții de gimnastică intelectuală care mi-
au demonstrat că eram în stare de mult mai multe decât
credeam inițial. Am învățat cu plăcere și oarecare ușurință
fundamentele gândirii algoritmice și în cele din urmă
universul m-a răsplătit pentru rezistența cu care traversat
suișurile și coborâșurile vieții corporatiste: la doi ani și
ceva după relocarea la Praga am fost recrutat de către
Microsoft cu invitația de la lucra la Tallinn, în Estonia.
Pentru cei ce nu știu, Estonia este o țărișoară de 1.3
milioane de locuitori din Nord-Estul Europei, aflată la
întretăierea civilizațiilor scandinave, baltice și rusă, în
prezent o țară prosperă și unul din cele mai importante
centre de inovație în sfera tehnologiei informației din lume.
În Estonia s-au născut companii de talie mondială precum
Skype, Transferwise sau Bolt și tot Estonia a câștigat
admirația întregii comunități internaționale prin
digitalizarea cu succes a mai tuturor serviciior publice.
Singurele eforturi birocratice care mai necesită contactul
fizic dintre cetățeni și funcționarii publici sunt formalitățile
care țin de nunți, divorțuri sau decese. În rest, totul se
desfășoară fără stres și fără niciun fel de obstacole, prin
intermediul Internetului. Estonia mi-a fost casă pe durata a
mai bine de cinci ani de zile, Estonia mi-a oferit refugiu în
momente de cumpănă, aici am trăit nenumărate clipe
memorabile iar decența, bunul-simț și spiritul comunitar al
estonilor au lăsat asupra mea o amprentă pentru care sunt
cât se poate de recunoscător și pe care sper să o port cu
mine pentru tot restul zilelor. Suur aitäh, Eesti!

Întâlnirea cu necunoscutul ne provoacă să evoluăm

Asta deoarece teritoriul încă necartografiat de propriile

minți în care ne deplasăm ne pune față în față cu provocări
noi și complexe, cu obstacole, cu personaje fascinante și
ajutoare neașteptate.
Pe măsură ce avansăm către obiectivul propus trebuie să
gândim, să analizăm, să improvizăm și să acționăm spontan
sau sistematic, în funcție de condițiie concrete ale situației
în care ne regăsim. Iar produsul secundar al acestui proces
îl constituie evoluția, întrucât, asemenea alchimiștilor din
toate timpurile, pentru a izbândi în plan extern trebuie să ne
preschimbăm în interior, uneori chiar până în structurile
cele mai intime ale ființei noastre. Procesul la care mă refer
este departe de-a fi unul liniar și armonios, comparabil
printr-o metaforă auditivă, cu o compoziție de Bach. El
presupune nenumărate încercări și eșecuri, comiterea de
erori (preferabil nefatale), momente de inteligență și
neghiobie, suișuri și coborâșuri, ore petrecute în birourile
corporatiste de oțel și sticlă sau în slujba unor angajatori
neînduplecați, lupta cu rutina, înghițirea unor doze
zdravene de noroc și nenoroc și așa mai departe. Deci ceva
asemănător cu piesa „Enter sandman” a trupei Metallica,
pentru a menține analogia muzicală.

Chiar dacă transformarea personală trăită în străinătate este

un proces pe alocuri complet dezordonat, desfășurat
dincolo de percepția noastră conștientă ea prezintă o
importanță de netăgăduit prin prisma informațiilor pe care
ni le furnizează întrucât orice deplasare în necunoscut, fie
că vorbim despre antreprenoriat sau despre lucratul în
străinătate, ne dezvăluie pe noi înșine nouă înșine.
Bunăoară, în astfel de condiții descoperim cum facem față
stresului și aleatoriului, cum asimilăm singurătatea sau
gestionăm neprevăzutul, iar uneori descoperim că suntem
capabili de lucruri de care nu ne-am fi crezut niciodată în
stare, că posedăm resurse interioare nebănuite sau că
anumite convingeri care alcătuiesc viziunea asupra lumii
formată în locul numit „acasă” sunt greșite sau
incomplete.
Printre experiențele care facilitează transformarea
interioară se numără: învățarea unei limbi noi, adaptarea la
rigori și standarde profesionale sau umane diferite de cele
ale țării de origine, nevoia de a improviza în fața eșecului și
a neprevăzutului, câștigarea bunăvoinței unor persoane din
culturi diferite, lupta cu discriminarea sau întemeierea de
prietenii neașteptate.
Asemenea experiențe, trăite la contactul cu un mediu pe
care nu îl cunoaștem și nu îl înțelegem decât parțial, ne
împing inevitabil către examinarea anumitor
comportamente și convingeri pe care altminteri doar în
condiții extreme sau excepționale le-am pune sub semnul
întrebării. Implicitul, de-la-sine-înțelesul, ies la suprafață
asemenea formelor unui bazin hidrografic.

Descoperim astfel că în spatele acestor convingeri și

comportamente se află procese repetitive de care nu suntem
întotdeauna conștienți. Treptat, descoperim că mințile
noastre funcționează prin intermediul unor programe
înscrise neurologic numite obiceiuri și că aceste obiceiuri
sunt de o importanță covârșitoare în viața oricărei persoane.

Obiceiurile

Nu-mi amintesc ca în școala românească să fi învățat nici

cea mai elementară noțiune despre importanța pe care
obiceiurile o au în economia unei vieți împlinite, însă de-a
lungul anilor petrecuți în străinătate am ajuns la concluzia
că obiceiurile au o influență vastă asupra bunăstării noastre
fizice și mintale, asupra stării financiare și a felului în care
interacționăm cu cei dimprejur. Obiceiurile determină în
largă măsură felul în care ne orientăm și acționăm în sânul
lumii, obiceiurile construiesc sau erodează afaceri și relații
interumane și tot obiceiurile ne procură cantități zdravene
de plăcere, bucurie sau durere.

În cadrul unei emisiuni am auzit următoarea remarcă: „Nu

contează atât de mult ceea ce știi cât contează lucrurile pe
care le faci zi de zi.”iv Remarca mi se pare aproape genială,
nu doar prin enunțarea unui adevăr deloc ușor de asimilat ci
și prin aceea că ia în considerare una din marile slăbiciuni
ale aparatului cognitiv uman- faptul că de cele mai multe
ori nu sesizăm schimbări care se petrec chiar sub ochii
noștri. De pildă, un antrenament de câteva ceasuri efectuat
o singură dată pe saptămână la sala de forță nu produce
rezultate durabile, pe când antrenamentele efectuate zi de zi
vreme de treizeci-patruzeci de minute au rezultate
spectaculoase în timp. Patru euro cheltuiți zilnic pe un
pachet de țigări pare o nimica toată, însă aceeași sumă,
cheltuită zi de zi timp de zece ani reprezintă contravaloarea
unui autoturism de clasă medie.

O altă ilustrare a aceluiași principiu o regăsim în regula

celor zece mii de ore enunțată de către scriitorul Malcolm
Gladwell, potrivit căruia performerii de top din nenumărate
domenii și-au dobândit măiestria exersându-și arta sau
meșteșugul de-a lungul a aproximativ zece mii de ore.v
Spre exemplu, Bill Gates avea la activ cam zece mii de ore
de programare atunci când a fondat Microsoft iar formația
Beatles cântase vreme de aproximativ zece mii de ore sub
formă de repetiții sau concerte în afara Marii Britanii,
înainte de-a atinge notorietatea și succesul în propria țară.vi

La sfârșitul lui 2016, Tim Ferriss a publicat volumul

„Unelte ale titanilor” în care sintetizează lecțiile și
învățămintele culese pe durata a câtorva ani de interviuri cu
maeștri sau performeri de vârf din lumea antreprenoriatului
și nu numai. În chip deloc surprinzător, mai mult de 80%
dintre cei intervievați au rutine sau obișnuințe formate în
chip conștient, factor care a contribuit din plin la succesul
și victoriile dobândite.vii Ca atare, am învățat că dacă vreau
să văd cum va arăta viața mea mâine, trebuie doar să
privesc cu atenție la ceea ce fac astăzi.

Printre obișnuințele bune pe care am încercat să mi le

însușesc și ulterior să le consolidez în anii petrecuți în
străinătate se numără meditația, adică petrecerea zilnic a
unui timp în singurătate și liniște desăvârșită cu scopul de a
relaxa și observa mintea. Meditația mi-a adus câștiguri
inestimabile, de la o minte mai calmă până la o capacitate
sporită de introspecție și conștientizare. Un al doilea obicei
este acela al scrisului. Scrisul reprezintă un instrument fără
de egal pentru folosirea logicii și a facultății înțelegerii,
pentru crearea de planuri sau luarea de decizii importante.
Scrisul mi-a servit drept refugiu în momente de restriște și
mi-a fost un tovarăș nelipsit de drum atunci când a trebuit
să pricep complexitatea unora din situațiile în care m-am
regăsit fie că mă aflam la Praga, Amsterdam sau Tallinn.
De ce am menționat aceste lucruri? Pentru că am ajuns la
convingerea că este vital să devenim cât se poate de
conștienți de programele și procesele repetitive care rulează
în propriile minți indiferent de natura sau rolul acestora ori
dacă ele au fost zămislite fără consimțământul nostru. A
întreprinde un asemenea demers este un act de eroism aflat
la îndemâna oricui, indiferent de locație și folosesc în mod
deliberat expresia „act de eroism” pentru că un procent
considerabil din obiceiurile cu care ne trezim la vârsta
adultă sunt formate ori ne sunt inculcate în copilărie și
adolescență fără participarea noastră conștientă. Din
nefericire, prea frecvent se întâmplă ca obiceiurile în cauză
să nu ne mai folosească sau chiar să ne împiedice
dezvoltarea și expansiunea care sunt firești la vârsta adultă.
Actul de eroism constă în scoaterea la lumină,
conștientizarea și integrarea acelor programe mentale pe
care mintea de suprafață le ignoră sau neagă din mândrie,
rușine sau culpabilitate. Ori disconfortul și uneori durerea
care sunt inerente unui asemenea demers îl califică drept un
act de eroism, nici mai mult, nici mai puțin. De ce și-ar dori
o persoană în toate mințile să practice un asemenea
exercițiu? Un răspuns ni-l furnizează Joseph Campbell care
ne învață că peștera în care ne este frică să intrăm, de
regulă conține exact lucrurile de care avem nevoie.viii Odată
cu conștientizarea conținuturilor mentale de care în mod
normal ne ferim, dobândim acces la unele talente și
aptitudini pe care în mod normal nici nu ne închipuim că le
posedăm iar dacă niciuna dintre aceste bogății nu ni se
înfățișează la finalul lucrului asupra propriei persoane, cu
siguranță devenim mai integrați și mai armonioși.

Mintea și realitatea se oglindesc reciproc

În cartea „Iubește-te ca și cum viața ta ar depinde de asta”,

Kamal Ravikant relatează cum s-a eliberat din chingile unei
depresii clinice severe după ce a decis să-și repete cu vocea
minții, expresia „Mă iubesc pe mine însumi”. Chiar dacă în
primele zile ale acestui straniu exercițiu de autosugestie
Kamal nici măcar nu credea în ceea ce-și repeta sie însuși,
după un timp, starea sa interioară s-a ameliorat considerabil
iar lucrurile au început să funcționeze neașteptat de bine și
în exterior. Observând schimbările aparent miraculoase
care au început să-i marcheze viața, Kamal a continuat să-și
repete aceeași propoziție cu și mai multă convingere iar
totul în jurul său s-a transformat radical în bine
împingându-l pe acesta să consemneze că dacă cineva se
iubește cu adevărat pe sine, e imposibil ca viața să nu îl
iubească la rândul ei.ix

Fenomenul oglindirii reciproce a conținuturilor noastre

mentale și a realității a fost sesizat sub o formă sau alta de
nenumărați autori sau tradiții din toate timpurile. Bunăoară,
din gândirea chineză ne-a parvenit expresia „Când elevul
este pregătit apare și profesorul” iar Goethe ar fi remarcat
că „atunci când ne-am îndeplinit treaba în interior,
lucrurile în afară se desfășoară de la sine” x. În mod
surprinzător (sau nu) chiar și una din cărțile de căpătâi ale
educației financiare, „Gândește și îmbogățește-te”
transmite un mesaj aproape identic atunci când postulează
existența unei puteri universale care se adaptează naturii
gândurilor noastre dominante și că aceste gânduri atrag
oameni, întâmplări și circumstanțe care reflectă natura
respectivelor gânduri.xi Napoleon Hill, autorul acestei
lucrări celebre, ne învață totuși că gândurile de prosperitate
nu sunt suficiente pentru obținerea banilor și că este nevoie
de ingrediente suplimentare pentru ca gândurile să devină
lucruri, ingrediente precum o dorință arzătoare completată
de o credință nemărginită și planuri concrete de acțiune
susținute de o perseverență de neclintit.

Viziunea optimistă și mesajele încurajatoare din cărți

precum cea a lui Hill continuă să inspire milioane de
oameni până în ziua de astăzi însă e suficient să privim la
nefericirea și neliniștea prezente la tot pasul pentru a
constata că doar o minoritate a celor care încearcă să aplice
astfel de învățături, dobândesc cu adevărat ceea ce își
doresc.

De cele mai multe ori, literatura dedicată ingineriei

interioare omite faptul că mintea omului obișnuit este
adesea străbătută sau chiar stăpânită de stări și emoții
negative precum rușinea, anxietatea, vinovăția sau
resentimentul – pentru a enumera doar câteva trăiri din
această categorie. În plus, mintea persoanei de rând nu este
tocmai o foaie albă ci seamănă mai degrabă cu un
biocalculatorxii în care se desfășoară programe și procese
repetitive extraordinar de potente care au o amprentă
energetică accentuată: complexe, traume, adaptări psiho-
fiziologice dintre cele mai diverse sau obișnuițele
achiziționate în mod inconștient de care vorbeam anterior.
Ori exact aceste programe și conținuturi mentale cu
încărcături emoționale dense pe care le purtăm în noi înșine
exercită atracția cea mai puternică în interacțiunea noastră
cu realitatea.

Astfel se explică faptul că viața i-a reflectat înapoi lui

Kamal Ravikant iubirea sănătoasă de sine pe care el
hotărâse să și-o cultive cu entuziasm. Pe de altă parte, dacă
în interiorul nostru curge un război, este doar o chestiune
de timp până când conflictul și inamicii se ivesc în afara
noastră. Dacă păstrăm secrete față de noi înșine și refuzăm
în repetate rânduri să privim acolo unde vrem cel mai puțin
să o facem ori să dialogăm cu părțile din noi care ne
dezgustă sau terifiază, ne dezbinăm pe noi înșine iar viața
are întotdeauna grijă să ne pună față în față cu dezechilibrul
sau dezbinarea noastră lăuntrice.

O serie de experiențe dure, trăite ciclic pe durata a doi ani

și în două țări complet diferite m-au purtat către concluzia
expusă anterior. În episodul întâi m-am regăsit într-o țară
europeană cu un ritm de creștere și dezvoltare economică
spectaculoase încercând să lucrez drept contractor pentru o
firmă din sfera tehnologiei informației. Anumite
neînțelegeri și ambiguități în procesul de comunicare cu
partenerii locali m-au făcut să înțeleg destul de repede că
beneficiile cooperării erau mult mai mici decât costurile
acesteia așa că nu am avut de ales și am întrerupt legătura.
Prețul plătit nu a fost unul neglijabil întrucât am avut parte
de stres din belșug, incertitudinea care apare automat la
pierderea unei surse de venit și nevoia de a face cale
întoarsă la Tallinn. Estonia m-a reprimit cu brațele deschise
și-am reușit cu ușurință să mă repun pe picioare din punct
de vedere profesional și financiar.

Episodul al doilea m-a purtat pe o insulă deloc îndepărtată,

atât politic cât și geografic, de continentul european.
Primisem o ofertă neobișnuit de generoasă din partea unei
corporații de prestigiu, ofertă care mi s-a înfățișat chiar și
după ce o refuzasem inițial. Diavolul, dacă există așa ceva,
este un maestru al perseverenței. În locul acela, care adesea
m-a dus cu gândul la bolgiile din Infernul lui Dante și la
distopia descrisă de geniul lui Aldous Huxley în „Minunata
lume nouă”, am trăit lucruri pe care nicio ființă umană nu
ar trebui să le trăiască. Fără a intra în detalii, consemnez
doar că m-am trezit în subordinea unor indivizi care mi-au
dorit cu tot dinadinsul răul iar o asemenea experiență, în
cadrul căreia cineva lucrează meticulos și inteligent pentru
a te vătăma e de natură să zguduie până în temelii. Prima
întâlnire cu încarnări ale maleficului în formă umană lasă
cicatrici în psihicul oricui iar subsemnatul, dealtfel destul
de rezistent în fața zbuciumului de orice fel, am avut de
încasat lovituri cum nu mai cunoscusem vreodată. Deși
costul psihologic și moral pe care l-am suportat pe durata
acelor luni a fost unul devastator am reușit să mă recuperez
surprinzător de repede și neasistat de nimeni. Din acest
punct de vedere mă consider deosebit de norocos, întrucât
am auzit de nenumărate cazuri de români aflați peste
hotare, oameni supuși exploatării, discriminării, umilințelor
sau altor violențe psihice (și fizice) care au rămas profund
afectați și care nu și-au mai revenit niciodată pe deplin.

Cum de fusese cu putință așa ceva? Analizasem la rece

oferta de pe insulă, îmi ținusem imaginația în frâu și îmi
făcusem calcule care luau în considerare necunoscutul și
imprevizibilul. Nu puteam găsi un răspuns nici în ruptul
capului așa că am hotărât să petrec câteva ore în singurătate
pentru a mă limpezi, în încercarea de a obține acele
informații care de regulă îi scapă rațiunii discursive. Este
uluitor cât de multe putem învăța pe durata unui ceas de
liniște deplină! După ce apele minții de suprafață s-au
liniștit am aflat și răspunsul pe care îl căutam: purtam în
mine o traumă nerezolvată din copilărie, traumă care în
ultimii ani căpătase o existență aproape autonomă și pe care
încercam să o anesteziez prin intermediul unor compulsii
periculoase, precum fumatul în exces. Nu mă mai puteam
ascunde și a trebuit să recunosc că era doar chestiune de
timp până când o astfel de tumoare psiho-energetică aflată
în structurile cele mai intime ale minții avea să atragă
circumstanțe și evenimente exterioare pe măsură.
În fond, de cine încercam să mă ascund? De realitate?

Mintea omenească și substratul ei fiziologic, creierul, nu

sunt simple organe izolate într-un costum de carne și oase
ci sunt noduri care participă activ la interacțiuni dintr-un
câmp universal și continuu de experiență care traversează
tot ceea ce există în domeniul vizibilului și dincolo de
acesta.

Fie că realizăm sau nu, interacționăm cu acest câmp

universal de experiență prin intermediul conținuturilor
mentale îmbibate de emoții puternice, în moduri pe care
știința e departe de a le fi elucidat. Indiferent dacă folosim
termeni științifici sau religioși pentru a-l desemna, acest
câmp funcționează într-o manieră autistă, adică înafara
categoriilor omenești de drept-nedrept, și dă naștere unor
lucruri care nu fac altceva decât să reflecte natura a ceea ce
sădim în el.

Cartea lui Mirdad, în opinia mea creație a unei inteligențe

supraomenești, ne atrage atenția că Omnivoința îi oferă
fiecărei creaturi exact ceea ce își dorește, indiferent de
natura conștientă sau inconștientă a dorințelor respective. xiii
Ce înseamnă asta? Înseamnă că oamenii sunt adesea
responsabili într-o măsură mai largă decât sunt pregătiți să
admită de norocul și nenorocul care le vizitează viețile și că
pe lângă exasperarea sau exuberanța pe care le nasc în noi
evenimentele din exterior, este nevoie să acordăm atenția
cuvenită conținuturilor mentale și proceselor lăuntrice
repetitive care ne guvernează viețile în feluri greu
sesizabile cu ochiul liber.

Peisajul interior

Pe durata anilor trăiți în străinătate și grație experiențelor

trăite am înțeles cât de îngustă era viziunea asupra minții cu
care am părăsit școala românească, cât de ignorant și
neștiutor eram în privința minții și a capacităților ei
uimitoare. Bunăoară, am descoperit că mintea este bogăția
cea mai de preț a fiecăruia dintre noi, că este atotputernică,
capabilă de a clădi și de a distruge și că prin intermediul ei
putem cunoaște atât infernul cât și paradisul, chiar în
existența aceasta, nu în cea de apoi. Interesant a fost să
descopăr că harta minții cu care pornisem în aventura
internațională era teribil de incompletă. Învățământul
formal al societății industrial-consumeriste are ca menire
principală antrenarea rațiunii discursive, facultate absolut
necesară pentru a funcționa în lume, însă același sistem de
învățământ ignoră complet faptul că logica și rațiunea nu
reprezintă decât vârful unui aisberg. Subiecții unui astfel de
sistem de învățământ își însușesc în mod indirect una din
premisele implicite ale acestei paradigme educaționale și
anume echivalența dintre lumea interioară și ego. La acest
construct psihic mă refer atunci când folosesc expresia
„mintea de suprafață”, punctul din spatele ochilor care
calculează, judecă, etichetează, divide, fragmentează,
discerne, alege și împarte adesea neavând alte coordonate
decât supraviețuirea și reproducerea. Problema este că de
cele mai multe ori, acest construct mental nu procură
fericirea, împlinirea sau armonia pe care oamenii și le
doresc, ci contrariul lor. Prea des se întâmplă ca numitul
punct din spatele ochilor să se poarte asemenea unei
maimuțe agitate, ca un tiran necruțător ori ca un ciclon de
neoprit. Sunt primul să recunosc că ego-ul meu nu face nici
el excepție de la această regulă.

Ca atare, identificându-ne exclusiv cu mintea de suprafață

și dorințele sau zvâcnirile ei nu ne putem aștepta decât la
satisfacții de scurtă durată însoțite de efecte secundare mai
puțin plăcute: stres, neliniște, epuizare, conflicte, invidie și
costuri materiale. De regulă, pastilele cu pojghița dulce au
miezul cel mai amar .

Cu excepțiile de rigoare, societatea, familia și școala ne

consolidează această minte de suprafață, de cele mai multe
ori în detrimentul sinelui nostru esențial ale cărui năzuințe
și aspirații sunt adesea complet diferite de cele care ne sunt
în mod mai mult sau mai puțin subtil dictate de către
structurile enumerate mai sus. Această înstrăinare a
individului de sinele său esențial, înscris în însăși alcătuirea
biologică și genetică a persoanei, este departe de a fi un
fenomen trivial și impune un cost uriaș atât la nivel
individual cât și la nivel de societate. E suficient a asculta
povești din tranșeele corporatiste, relatate de oameni
istoviți cărora le repugnă munca depusă doar de dragul
banilor, pentru a avea o idee chiar și superficială despre
efectele înstrăinării menționate mai sus.

Când omul este condiționat să își aleagă drept repere

centrale ale existenței banii, posesiunile materiale,
prestigiul, aprobarea socială sau „cariera de success”, o
tensiune nefirească se instalează în existența sa. Viața își
pierde din plenitudinea, spontaneitatea și bogăția infinită
care o caracterizează iar la final de zi, fericirea mult-
promisă prin respectivele repere nu are nici gustul și nici
intensitatea mult așteptate. În plus, monotonia sau golul din
interior care își fac mai devreme sau mai târziu simțite
prezența, împing către refugii, practici ori credințe cel puțin
chestionabile sau de-a dreptul dăunătoare.

„Există o lume în afara noastră care încearcă să ne spună

cine suntem și mai există o lume în interiorul nostru care se
străduie să ne spună cine suntem. Pe care dintre cele două
opțiuni îți pui X-ul?”xiv ...a fost una dintre replicile
regizorului Guy Ritchie către Joe Rogan în timpul
interviului dintre cei doi. Auzind asta, mi-am amintit că
regretul cel mai des exprimat de către oamenii aflați în
ultimele clipe ale vieții este acela că nu și-au construit viața
pornind de la o sinceritate deplină față de ei înșiși, adică au
permis lumii dinafară să le dicteze alegerile fundamentale
în loc să urmeze harta lumii interioare, hartă care
întotdeauna indică drumul către evoluție, împlinire și
libertate. Pentru a descoperi și a trăi în armonie cu lumea
aceea interioară, este nevoie de o capacitate de a asculta
vocea firavă și plăpândă din interior, cel mai adesea bruiată
de către zgomotul, prejudecățile și ideile limitative venite
din partea societății, familiei, mass-mediei sau anturajului.
Exercițiul acesta de independență, curaj și autodeterminare,
desfășurat bineînțeles în limitele legii și ale prudenței, este
dificil și incomod, însă alternativa, aceea de a ignora lumea
interioară, este infinit mai costisitoare pe termen lung. Iar
capitolul întâi al acestei cărțulii este un îndemn la
sinceritate față de propria persoană. Cei care aleg să-și
asculte intuiția și să acționeze ca atare, chiar dacă asta
presupune părăsirea repetată a zonei de confort, asumarea
de riscuri și incursiuni în necunoscut, găsesc pe parcurs că
circumstanțele exterioare devin cat se poate de favorabile.

Ușor de zis însă greu de făcut. Nu mai e un secret pentru

nimeni că trăim într-o societate în care manipulările sunt
omniprezente și în care profiturile unor sectoare întregi ale
economiei mondiale contemporane depind în mod direct de
nivelul scăzut de conștientizare al unor pături largi ale
populației. Mâncarea servită în fast-food-uri (și dincolo de
acestea) de către complexul alimentar-industrial ne
erodează pe nesimțite sănătatea, transformându-ne în clienți
ai complexului farmaceutic-industrial, al cărui lobby are
grijă ca unui număr cât mai mare de oameni, atât bolnavi
cât și sănătoși, să le fie administrate prescripții medicale pe
bandă rulantă. O bună parte a emisiunilor de televiziune par
încercări de îndobitocire în masă iar știrile din categoria
breaking de cele mai multe ori vizează structurile inferioare
ale creierului uman (și reacțiile neurochimice care au loc în
acestea) în loc să informeze.

Un adevărat asalt asupra psihicului uman îl desfășoară

giganții din sfera tehnologiei informației care utilizează
inteligența artificială și algoritmi ultrasofisticați pentru a
dribla partea rațională a minții cu scopul de a-i transforma
pe oameni în utilizatori dependenți de creațiile tehnologice
respective.xv Deveniți dependenți de aceste tehnologii,
oamenii se transformă în generatori permanenți de date și
parametri care dezvăluie substraturile cele mai intime ale
minții și comportamentului uman, ceea ce permite
realizarea de predicții terifiant de precise ale alegerilor și
comportamentului viitoare ale subiectului generator de
date. Dacă o persoană e interesată să achiziționeze un
produs al brand-ului ”A” și realizează o căutare digitală în
acest sens, reclamele care îi sunt îndesate ulterior pe toate
platformele și paginile vizitate vor fi reclame ale brand-ului
”A”. Și pentru că am folosit cuvântul „comportament”,
deja nu mai e un secret că aceleași tehnologii modifică
structura creierului uman în feluri care ridică multe semne
de întrebare. Oare câtă stimulare artificială poate suporta
creierul uman, rămas neschimbat în structura lui de zeci de
mii de ani, fără a-i fi afectată funcționarea? Nu trebuie să
privim mai departe de platformele sociale cunoscute pentru
a observa un fenomen de dezintegrare psiho-emoțională
accelerată care are loc la nivel de individ și de societate,
având ca fundal coloratura aprinsă și din ce în ce mai
pronunțată a urii și agresivității. Iar un scurt periplu prin
subsolurile pestilențiale ale ciberspațiului dezvăluie fațete
și metamorfoze ale omenescului care dau serios de gândit
până și celor mai optimiști.
*

Din fericire, ipostaza minții pe care am numit-o ego

reprezintă doar un segment pe un continuum mult mai vast
de experiență conștientă. Sutrele despre Yoga ale lui
Patanjali vechi de mii de ani definesc Yoga drept procedeul
de oprire deliberată a activității necontrolate a minții, oprire
care conduce la descoperirea și identificarea cu un anume
observator interior.xvi Acest observator care sălășluiește în
fiecare dintre noi nu reprezintă altceva decât sistemul
fundamental de operare al minții. Prin natura sa, acest
observator este calm, binedispus, binevoitor și
autosuficient. Spre deosebire de încrâncenarea și tensiunea
care adesea îi sunt caracteristice ego-ului, ritmul bazal al
observatorului este o relaxare lucidă, o orientare către
proces și acțiune, nu înspre rezultatele acestora. Același
observator este permanent ancorat în clipa prezentă iar
situarea față de exterior nu este cea a moralistului ci mai
degrabă cea a naturalistului.

Insuficiențele de natură nematerială și sentimentul de

înstrăinare din ce în ce mai caracteristice vieții în civilizația
consumerist-industrială au făcut ca modernitatea
occidentală (și nu numai) să redescopere cu un entuziasm
crescând asemenea tradiții și practici vechi de mii de ani
care ne învață că peisajul interior este mult mai complex și
bogat decât pare la prima vedere. Într-o lucrare
excepțională dedicată renașterii terapiei asistate de
substanțe psihedelice precum și propriilor experiențe
facilitate de acești compuși, Michael Pollan conchide că
experiența conștientă înseamnă mult mai mult decât ego-ul
și că acest construct psihic cu care ne identificăm mai tot
timpul ne blochează accesul la domenii de experiență
uimitoare, situate atât înafara cât și înăuntrul nostru. Tot ce
trebuie să facem pentru a dobândi access la asemenea
dimensiuni de experiență este să ne detașăm temporar și în
mod controlat de mintea de suprafață.xvii

Indiferent dacă acceptăm sau respingem ideea că experiența

conștientă se întinde dincolo de granițele punctului pasiv-
agresiv din spatele ochilor nu e nevoie de cercetări
sofisticate pentru a constata că oamenii au o nevoie
fundamentală de a se decupla periodic de acest construct
psihic care arareori produce fericirea.

Alcoolul, narcoticele, cumpărăturile în exces sau privitul la

televizor nu sunt nimic altceva decât mijloace de a uita de
noi înșine, de a amuți vocea „stăpânului groaznic” din cap
despre care vorbea scriitorul D.F. Wallace atunci când
spunea că „mintea este un slujitor excelent dar un stăpân
groaznic”.

Problema este că mijloacele enumerate anterior și multe

altele asemănătoare nu procură nicio satisfacție de lungă
durată iar recurgerea la ele în repetate rânduri poate costa
enorm, atât la propriu cât și la figurat. Dependențele de
substanțe și adicțiile comportamentale constituie una dintre
cele mai dramatice probleme ale umanității contemporane
și iau naștere, aproape fără excepție, din dorința oamenilor
de a uita de sine înșiși sau de a anestezia probleme mult
mai severe din substraturile ființei lor.

Acestea fiind date, există totuși vreo cale de a ne decupla

cu discernământ și cu grijă de mintea de suprafață, chiar și
pentru un timp scurt? Una dintre alternativele descoperite
de mine este meditația.
 Meditația

Obiceiul de a medita, adică de a petrece cam jumătate de

oră pe zi cu ochii închiși observând mintea și respirând
adânc (deci fără nicio afiliere religioasă) mi-a schimbat
radical viața în cel mai bun mod cu putință și m-a ținut pe
linia de plutire atunci când provocările traiului în străinătate
m-au forțat să realizez o echilibristică destul de anevoiasă
în plan psihologic.

Practica meditației este piatra de temelie a mai multor

tradiții spirituale răsăritene care văd în ea o cale către
echilibru, bunăstare interioară, cunoaștere și înțelepciune.

În termeni cât se poate de practici, meditația înseamnă nu

doar concentrarea detașată asupra respirației și a clipei
prezente ci constă totodată în observarea conținutului minții
fără a interveni asupra sa. Înseamnă a observa felul în care
se ivesc și dispar senzațiile, gândurile și emoțiile de tot
felul, asemenea valurilor unei mări, fără nevoia de a le opri,
examina sau stărui asupra lor. Practicarea cu regularitate a
meditației aduce numeroase beneficii pe care știința
occidentală le-a studiat și recunoscut deja, iar unele dintre
aceste beneficii le-am simțit pe propria piele: o capacitate
de concentrare îmbunătățită, un plus de autocontrol, un
management mai bun al stresului și emoțiilor negative,
detașare sau o ancorare mult mai sănătoasă în clipa
prezentă. În plus, meditația este un instrument extrem de
util în procesul de conștientizare și de cartografiere a
proceselor mentale repetitive despre care vorbeam anterior.

Lucrurile scrise aici pot fi ușor catalogate și respinse drept

misticism ieftin însă pe lângă miile de studii academice
care îi confirmă meritele, meditația are ca obiect ceva de
care nici cel mai incrâncenat sceptic nu se poate îndoi:
experiența imediată. Atunci când cineva trăiește o bucurie
sau este cuprins de tristețe ori mânie, experiența bucuriei, a
tristeții sau a mâniei, este cât se poate de reală pentru acea
persoană și întrucât oamenii sunt ființe eminamente
emoționale, conștientizarea și managementul emoțiilor sunt
cât se poate de importante. Din perspectiva aceasta,
realitatea arată foarte diferit pentru cineva care a învățat să-
și observe propriile trăiri interioare și să înțeleagă natura lor
trecătoare, față de cineva care se identifică total și exclusiv
cu aceleași trăiri, fără a încerca măcar să le observe.
Matematicianul și gânditorul Blaise Pascal remarca faptul
că majoritatea necazurilor omului se nasc din neputința
acestuia de a petrece un anumit timp de unul singur, liniștit
cu sine însuși. Nicicând vorbele sale n-au fost mai
adevărate, iar dacă luăm în considerare starea lumii de
astăzi, nu cred c-ar strica dacă mai mulți oameni ar încerca
să mediteze, doar pentru simplul fapt că astfel ar deveni
mai împăcați cu sine înșiși și mai amabili unii față de
ceilalți.

*Psihedelicele
*Declinarea responsabilității.
Subiectul abordat în acest capitol îl constituie o clasă de
compuși chimici care sunt deocamdată ilegali în unele
state ale lumii, inclusiv în România. Pe lângă
implicațiile legale, acești compuși pot prezenta un grad
ridicat de risc pentru sănătatea umană. Autorul și
platforma care publică acest text își declină în mod
explicit răspunderea pentru daune și consecințe de orice
natură, directe sau indirecte, care pot fi atribuite,
inclusiv cu bunăcredință lecturării acestui text.

Cuvântul „psihedelic” a fost creat în anii ‘50 ai secolului

trecut de către psihiatrul Humphrey Osmondxviii care la
vremea aceea căuta o denumire mai prietenoasă pentru o
clasă de compuși organici cu efecte terapeutice miraculoase
asupra minții, compuși care de curând ajunseseră în atenția
occidentului grație descoperirii de către Albert Hoffmann a
dietilamidei acidului lisergic în anii ‘40.
Noțiunea de „psihedelice” este un termen umbrelă prin
care sunt desemnate substanțele psihoactive care dezvăluie
mintea în toată plenitudinea ei și deși termenul a explodat
în popularitate în ultimii ani în Occident, relația dintre
omenire și psihedelice este veche de mii de ani, timp în
care oamenii le-au folosit în scopuri terapeutice și
spirituale. Fie că vorbim despre ciupercile purtătoare de
ingredientul psihoactiv psilocibină sau despre rădăcina
arborelui Tabernanthe Iboga, aceste plante au efecte de o
profunzime nemaiîntâlnită asupra creierului și minții.

Un cuvânt frecvent folosit de către cei care beneficiază de o

experiență psihedelică pentru a o descrie este adjectivul
„inefabil”, adică imposibil de pus în cuvinte. Iar printre
încercările de a cuprinde cu ajutorul cuvintelor ceva atât de
profund regăsim expresii precum: „cea mai însemnată
experiență după nașterea primului copil”, „echivalentul a
zece ani de psihoterapie comprimată pe durata câtorva
ore”, „viziunea liniară pe care o aveam asupra lumii s-a
destrămat”. Deși compușii care induc aceste experiențe
sunt încă ilegali în multe din statele lumii, nu este exagerat
să vorbim despre un reviriment viguros al psihedelicelor,
date fiind atenția și interesul din ce în ce mai răspândit de
care se bucură din partea publicului larg și a comunității
științifico- medicale deopotrivă. De ce se întâmplă asta?

Chiar dacă în cultura populară ele sunt asociate în mod

superficial doar cu efectele lor vizual-halucinogene,
cercetările medicale din anii ‘50 ai secolului trecut alături
de cercetările recent reluate au scos la iveală ceva demn de
toată atenția: prin efectele pe care le au asupra creierului,
psihedelicele sunt un instrument terapeutic fără egal în
lupta cu maladiile psihicului omenesc. Universități și centre
medicale de prestigiu din întreaga lume, ca de exemplu
Universitatea John Hopkins, studiază în mod aplicat
efectele pe care compuși precum psilocibina le au asupra
depresiei, adicțiilor sau tulburării de stres post-traumatic.xix

În paralel cu cercetarea medicală există comunități de ghizi,

terapeuți și psihonauți pe întreg mapamondul iar călătoriile
la care participă sau pe care le organizează aceștia nu au
întotdeauna ca scop corijarea de patologii ci se desfășoară
inclusiv cu scopul de a-i ajuta pe oameni să se deblocheze
la nivel psiho-emoțional si fizic sau să trăiască o experiență
mistică.

Deocamdată știința are doar o înțelegere destul de limitată a

substanțelor psihedelice. Ceea ce știm, totuși, este că la
câteva minute sau la jumătate de oră de la administrarea
acestor substanțe, ele încep să acționeze pe nenumărate
paliere ale creierului, inclusiv asupra sistemelor care
administrează neurotransmițători precum serotonina și
dopamina. Părți ale creierului care în mod normal nu
comunică între ele, brusc încep să-și vorbească iar ceea ce
se află în subsolurile minții și dincolo de acestea, iese la
suprafață, adesea pe un fundal multicolor și multiform
uluitor.

Întâlniri cu Transcendeța (oricum am defini acest lucru),

vizionarea unor evenimente și întâmplări demult uitate,
răspunsuri la întrebări apăsătoare, imagini arhetipale sau
contactul cu entități și surse informaționale în mod normal
inaccesibile, sunt printre ocurențele cel mai frecvent
relatate de către curajoșii care se aventurează în astfel de
explorări. Din experiența proprie pot spune că psihedelicele
sunt un instrument fără egal pentru descoperirea și
înțelegerea programelor mentale și proceselor interioare
repetitive care ne guvernează viețile, lucruri asupra cărora
am stăruit într-unul din capitolele anterioare. Extrem de
semnificative sunt și efectele terapeutice ale acestor
substanțe pe care psihiatria contemporană a început să le
incorporeze încet-încet în propriul portofoliu de soluții și
instrumente: terapia asistată de MDMA1 vindecă tulburarea
de stres post-traumatic cu rate de succes de invidiat în
comparație cu medicina tradiționalăxx iar terapia cu
ibogaină regenerează neuronal creierul dependentului de
opiacee în doar câteva ore aducându-l la starea anterioară
contacului cu opiaceele.

Mă opresc aici pentru a atrage atenția cititorului

entuziasmat sau vânătorului de miracole că aceste substanțe

1
Abrevi erea pentru 3,4-meti l endi oxi -N-meti l a mfeta mi nă
nu sunt plante recreaționale din categoria etnobotanicelor
care se consumă de dragul distracței sau al evadării din
cotidian. Dincolo de ilegalitatea încă atribuită acestor
substanțe în anumite state ale lumii, o experiență
psihedelică comportă riscuri mari pentru sănătatea fizică și
mintală iar conținutul acesteia poate semăna cu un sejur
interminabil în Infern, căci una din regulile de bază ale
interacțiunii dintre om și aceste substanțe este următoarea:
„Planta îți oferă lucrurile de care ai nevoie, nu ceea ce îți
dorești”. Și de cele mai multe ori, ceea ce ne dorim și
lucrurile de care avem nevoie sunt chestii complet diferite.
Din acest motiv eu am ales să realizez propria călătorie sub
supraveghere și numai după ce citit suficient de mult despre
riscurile mari pe care le comportă o astfel de experiență.
*
Ljubljana2 , Aprilie 2017

Mă aflu aici pentru a lua sub supravegherea unui ghid o

doză de Ibogaină, o substanță psihedelică extrasă din
rădăcina lemnoasă a arborelui Tabernanthe Iboga folosită
în ritualurile inițiatice ale unor triburi indigene din Africa
de Vest. Ibogaina este probabil cel mai puțin plăcut dintre
psihedelice din cauza efectelor brutale pe care le are asupra

2
Loca ți a ș i numel e rea l a l pers oa nei ca re mi -a fa ci l i ta t a cea s tă
experi ență a u fos t s chi mba te pentru a proteja i denti ta tea a ces tei a .
corpului- după ce începe să-și facă efectul, corpul este
cuprins de ataxie temporară ceea ce înseamnă că
mobilitatea fizică, discursul și coordonarea psiho-motorie
sunt serios limitate. Și dacă asta nu ar fi de ajuns, cei care
nu au o inimă perfect sănătoasă ar face bine să evite această
substanță întrucât au fost raportate cazuri de deces al unor
oameni cu probleme cardiace care îndrăzniseră în mod
neinspirat să consume Ibogaina. Călătoria durează aproape
24 de ore și se spune că nici măcar nu procură halucinațiile
uluitor-revelatoare pe care le creează celelalte psihdelice la
contactul cu creierul omenesc. Pe de altă parte, Ibogaina
este un instrument unic de rebalansare chimică a creierului
dependent de opiacee, are darul de a înlătura blocaje psiho-
emoționale severe și de a dezvălui cu blândețe conținuturi
îngropate în pivnițele minții, inclusiv probleme nerezolvate
de la o generație la alta. Acesta este și motivul pentru care
alesesem Ibogaina în ciuda tuturor riscurilor conexe: nu
aveam nicio dependență de opiacee însă mă confruntam cu
o problemă care nu începuse cu mine iar persoana care
deținea cheia acestei probleme nu se mai afla de mulți ani
în rândurile celor vii. Răspunsurile pe care le găsisem în
știința occidentală referitor la problema mea erau (și încă
sunt) imprecise și lipsite de soluții pe termen lung, așa că
nu mai aveam nimic de pierdut.
Dragan, cel care urmează să supravegheze experiența, este
un domn de vârstă mijlocie cu peste cinci sute de ședințe de
terapie psihedelică la activ. Un aventurier prin excelență,
Dragan alesese să emigreze în Noua Zeelandă la începutul
anilor ‘90 pentru a deveni instructor de pilotaj în loc să
lupte în războiul sângeros din fosta Iugoslavie.
Comunicarea dintre noi decurge excelent și după o noapte
de somn adânc mă trezesc pentru a înghiți capsulele cu
Ibogaină dintr-o cutiuță de lemn. La jumătate de oră
survine ataxia, mă mișc și vorbesc cu mare greutate, motiv
pentru care Dragan mă invită să iau loc într-un pat și să-mi
acopăr ochii cu o mască pentru a trăi pe deplin experiența.
Sunt perfect lucid, însă lipsa parțială de control asupra
propriului corp este un semn că nu mai pot da înapoi.
Corpul e țintuit la pat, ochii sunt închiși, inima bate mai rar
decât de obicei și spectacolul vizual care se declanșează
brusc în fața ochilor minții mă poartă în cosmos plutind
printre stele, galaxii, supernove și alte corpuri cerești ale
căror frumusețe nu o pot descrie. Sunt oprit în fața unui
corp luminos care pe neașteptate explodează iar unda de
șoc parcă îmi despică creierul și mintea. Dintre toate
lucrurile din lume, pe acest fundal cosmic maiestuos mi se
înfățișează două drepte care formează un sistem de
coordonate carteziene având în primul cvadrant ceva ce
seamănă cu cercurile concentrice ale unui radar. Deși am
corpul aproape țintuit la pat, sunt cât se poate de lucid și
știu că acum e momentul să discut cu spiritul plantei despre
lucrurile care mă frământă. Am fost sfătuit să-mi cultiv
unele aptitudini și competențe profesionale pentru a
progresa către următorul stagiu al vieții, sfat pe care l-am
urmat în lunile următoare și care s-a dovedit a fi corect.
Chiar și astăzi trăiesc din lucrurile învățate în lunile care s-
au scurs după experiența de neuitat din Ljubljana. Foarte
surprinzător a fost răspunsul pe care l-am primit atunci
când am întrebat ce pot face pentru a nu mă mai auto-
sabota. Mi s-a arătat cuvântul ”Love” de două ori și-am
priceput că o prețuire sănătoasă de sine este precondiția
absolut necesară pentru a putea iubi în plan exterior.
Imediat mi s-a înfățișat o inimă uriașă, puternic
vascularizată care pulsa de viață cu o forță copleșitoare,
imagine urmată de chipul persoanei iubite. Am priceput
atunci că inima aceea era un simbol al Vieții, că Viața
trebuie tratată cu reverență și că ori de câte ori fac
contrariul, îmi fac rău atât mie cât și celor dragi.
Descleștarea interioară trăită în momentele acelea a fost
ceva de o intensitate cum nu mai cunoscusem și nu cred că
voi mai cunoaște vreodată. După acest punct, coordonatele
carteziene au dispărut și călătoria a intrat în modul pilot
automat, adică nu mai participam activ la experiență ci
primeam lucrurile de care aveam cu adevărat nevoie. Fără a
intra în prea multe detalii, simțeam cum substanța
respectivă deznoda anumite blocaje și mă curăța în interior.
Pe ecranul lăuntric am observat cum o veche problemă a
fost pusă într-un coș de gunoi și eliminată din mașinăria
psiho-fizică. Am revăzut dintr-o perspectivă neutră anumite
momente din copilărie demult uitate și imagini cu părinții
mei care m-au ajutat să pun lucrurile cap la cap și să înțeleg
unde aveam de lucrat. Către sfârșitul călătoriei, imagistica
cosmică a scăzut treptat în intensitate lăsându-mi loc pentru
etapa introspectivă. Ceva îmi comunica cu insistență faptul
că energia infinită a vieții nu piere odată cu dispariția
corpului fizic și că în ciuda acestui fapt, experiența
conștientă pe care o trăiesc în forma aceasta trebuie prețuită
din plin, ceea ce înseamnă reverență față de Viață.

În retrospectivă, nu pot susține răspicat că în timpul acestei

experiențe cu totul și cu totul ieșite din comun am dialogat
exclusiv cu propriul subconștient. În mod cert, unele dintre
informațiile și răspunsurile primite nu le-aș fi putut obține
sub nicio formă de unul singur, chiar și după ore bune de
meditație sau psihoterapie ghidată. În lunile care au urmat,
pe lângă starea interioară neobișnuit de bună de care m-am
bucurat, nu am fost în stare să consum nimic din ceea ce
era contrar principiului conservării vieții, nici măcar o
picătură de alcool sau vreo țigară. Era ca și cum creierul
meu uitase complet de impresiile pe care aceste substanțe le
întipăresc în el. Printre altele, am adoptat o dietă lacto-
vegetariană, dietă de la care foarte rar mă abat chiar și în
ziua de astăzi.

Mai mărturisesc aici că nu i-am ascultat sfaturile lui Dragan

de a-mi schimba și alte coordonate ale vieții în perioada ce
a urmat imediat după experiența cu ibogaină. Terapia
asistată de psihedelice deschide o fereastră unică de
oportunitate, un interval limitat de libertate neurologică în
care ne putem restructura viețile însă dincolo de asta, nimic
nu poate înlocui eforturile conștiente depuse cu regularitate
în starea de veghe. În ciuda necunoscutelor, implicațiilor și
întrebărilor pe care le ridică, acest episod absolut
neobișnuit continuă să fie cea mai însemnată experiență pe
care am avut privilegiul să o trăiesc până acum și asta sub
supravegherea cuiva pe care nu-l pot descrie decât ca pe o
întruchipare a Binelui în formă umană.

La fel de adânc întipărită în memorie îmi va rămâne și

replica unei persoane dragi care, după auzirea întregii
povești, mă privește fix în ochi și mă întreabă: „Tu
realizezi că experiența ta a avut loc în Sâmbăta Paștelui și
că anul ăsta (2017) creștinii ortodocși și cei catolici au
sărbătorit învierea în aceeași noapte?”

Educația financiară

Să revenim cu picioarele pe pământ, de la psihedelic la...

financiar căci o bună parte dintre cei care pleacă în
străinătate, pleacă în căutarea unui salariu mai bun și a unor
oportunități mai atractive decât cele existente acasă. Aici
recunosc că de nenumărate ori de-a lungul anilor în care am
lucrat în străinătate, am regretat faptul că nu mi-am însușit
o educație financiară solidă cu mult timp înainte de-a pleca
din România sau chiar înainte de-a părăsi băncile școlii.
Sunt cât se poate de agnostic în privința banilor însă în
retrospectivă, îmi doresc să fi deschis mult mai devreme
ochii pentru a pricepa un adevăr fundamental și anume că
trăim într-o lume în care banii dirijează aproape totul ceea
ce înseamnă că nu există libertate - sau măcar iluzia
libertății - fără un minim de autonomie financiară.
Lucrurile devin și mai complicate întrucât, așa cum am
menționat într-unul din capitolele anterioare, trăim într-o
lume în care sectoare întregi ale economiei globale depind
de nivelul scăzut de conștientizare al unor fâșii largi de
populație. Pentru aceste sectoare ale economiei ignoranța,
îndatorarea, slăbiciunea și neputința unor dintre noi sunt o
adevărată mană cerească pentru că generează profituri
grase respectiv muncitori care trudesc orbește, străini de
inteligența, creativitatea și restul potențialitățior cu care
sunt înzestrați.

Prin contrast, cu cât un om este mai prosper și mai stăpân

pe sine, cu atât mai greu mintea acestuia se pretează la
corupere și distorsionări, indiferent de natura lor.
Mărturisesc că mai am de lucrat la capitolele prosperitate și
stăpânire de sine, însă am încercat să-mi tratez
analfabetismul financiar citind câteva cărți din care
împărtășesc aici câte o idee, volume pe care le recomand în
întregimea lor.
Din volumul „Cel mai bogat om din Babilon” al lui George
Samuel Clason am învățat că principiul numărul unu al
autonomiei financiare este ”plătește-te pe tine însuți mai
întâi de toate” xxi, adică necesitatea de a economisi un
procent din ceea ce câștig lună de lună imediat după
primirea remunerației.

Robert Kiyosaki și al său „Tată bogat, tată sărac” m-au

învățat, printre multe altele, să disting între un activ și un
pasiv. Lucrurile care ne aduc bani în buzunar reprezintă
active, în timp ce lucrurile care ne prelevează bani din
buzunar aparțin categoriei pasivelor.xxii

Cartea „Gândește și îmbogățește-te”xxiii al lui Napoleon

Hill mi-a dezvăluit că prosperitatea se naște mai întâi în
mințile noastre și că posesiunile materiale - obținute pe cale
legală – sunt funcție a ceea ce construim în interiorul
nostru.

Jim Paul și Brendan Moynihan au publicat acum mulți ani

un volum devenit clasic al literaturii financiare, carte
intitulată „Ce-am învățat pierzând un milion de dolari”. De
aici am aflat că nu trebuie nu personalizez nici succesul și
nici eșecul ci să le privesc drept fațete ale aceleiași monede
și să recunosc că norocul poate juca un rol considerabil în
mai orice demers aș întreprinde. O lecție și mai importantă
culeasă din aceeași lucrare este nevoia de a fi un realist și
de a-mi reduce timpuriu pierderile atunci când realitatea
îmi demonstrează că greșesc.xxiv

România de dincolo de granițe

Potrivit statisticilor Organizației Pentru Cooperare și

Dezvoltare Economică (OECD), diaspora românească
cuprinde nu mai puțin de 3,4 milioane de oamenixxv , ceea
ce înseamnă cam 17% din populația rămasă în interiorul
granițelor și indiferent de cum am privi acest segment din
populație, statistica citată anterior nu poate fi ignorată sub
nicio formă.
De-a lungul anilor trăiți în străinătate am întâlnit zeci de
români, mulți dintre ei de o calitate umană admirabilă, cu
povești de viață fascinante sau reușite impresionante în
domenii dintre cele mai diferite. Dintre aceștia, doar o
mână de oameni mi-au mărturisit că iau în calcul varianta
întoarcerii în România. În dialogul cu ceilalți nu am sesizat
nici cea mai mică intenție din partea lor de a se restabili pe
meleagurile natale ci dimpotrivă, atunci când discutam
despre raportarea la țară mulți dădeau dovadă de un
scepticism glacial și de neclintit în privința viitorului
României. Motivele invocate nu sunt de natură să surprindă
pe nimeni: „corupția”, „educația și sănătatea sunt la
pământ”, „nu concep să-mi cresc copiii acolo”, „salariile
sunt mici” și alte motive arhicunoscute.
Iar fenomenul emigrației din România nu dă semne că va
înceta prea curând. Potrivit presei din țară, anual părăsesc
România în jur de două sute de mii de persoane, cu intenția
de a se stabili pentru perioade îndelungate de timp în alte
state.xxvi Deosebit de semnificativă mi se pare schimbarea
portretului educațional și profesional al celor care au
început să emigreze, îndeosebi după anul 2014, an care a
coincis cu ridicarea restricțiilor aplicate românilor pe
piețele forței de muncă ale marilor economii vest europene.
În ultimii cinci-șase ani discuțiile și interacțiunile personale
directe mi-au dezvăluit că românii au început să emigreze
nu neapărat din cauza lipsurilor materiale ci datorită unor
factori nemateriali pe care acești medici, ingineri și alți
oameni cu înalte calificări îi percep ca fiind din ce în ce mai
potrivnici întemeierii unor proiecte durabile. Cum se
explică acest lucru și care sunt forțele de dispersie care
acționează aici? Nu am nici cunoștiințele și nici vreo
autoritate, intelectuală sau morală, de a încerca vreun
răspuns.

Mă rezum doar la observația că în toate țările în care am

trăit mai mult de un an, adică Estonia, Cehia și Olanda, am
remarcat un nivel considerabil mai ridicat de coeziune
socială comparativ cu cel existent în țara de origine.
Această coeziune am regăsit-o în funcționarea instituțiilor
publice, în interacțiunea sectoarelor public și privat, la nivel
de asociații sau alte canale de acțiune colectivă precum și la
nivelul contactelor de la om la om.

În contextul acesta nu mă pot abține a întreba: Care este

forța egală și opusă coeziunii? Fragmentarea, sau mai pe
românește zis, dezbinarea, care dezbinare este o
caracteristică primară a lumii românești, atât înăuntrul
granițelor geografice ale țării cât și dincolo de acestea. Prea
adesea interacțiunile dintre românii de peste hotare se
desfășoară sub semnul suspiciunii reciproce sau al invidiei
bolnăvicioase iar forumurile virtuale abundă în povești de
înșelăciune, trădare, distrugerea reputației sau exploatare a
românilor de către compatrioții lor în străinătate. xxvii

Istoricul Yuval Harari, autor al unor cărți devenite

bestseller pe întreg mapamondul notează în încheierea unor
pasaje dedicate revoluției române din 1989 că „Noua elită
românească care controlează țara până în ziua de astăzi
este alcătuită cu precădere din foști comuniști și familiile
acestora. Masele care și-au riscat gâturile în Timișoara și
București s-au mulțumit cu nimicuri pentru că nu au știut
să coopereze și cum să creeze o organizație eficientă care
să vegheze la intereselor lor.” xxviii Ori, potrivit tot aceluiași
Harari, motivul pentru care rasa numită Homo Sapiens a
ajuns să stăpânească întreaga planetă este capacitatea
oamenilor de a coopera în numere largi. xxix Cooperarea!
Experiența mi-a arătat că grupurile și comunitățile care
cooperează deficitar nu pot crea nimic cu adevărat valoros
iar vulnerabilitatea, care este un efect natural al lipsei de
cooperare duce la o altă consecință: comunitățile dezbinate
ajung să fie dominate de grupurile care cooperează mai
eficient. Nu trebuie să privim mai departe de structurile de
putere transnaționale – comerciale și nu numai – care se
folosesc cu mare dibăcie și eficiență de resursele naturale și
intelectuale ale României.

Sunt conștient că istoria și geografia au fost niște părinți

absolut brutali cu țara românească și că traumele prin care
colectivitatea românească a trecut au modelat un mental
colectiv extrem de rezistent la schimbare, în care instinctul
de cooperare și gândirea pe termen lung încă se chinuie să-
și facă loc.

Cu toate acestea, suntem puși față în față cu o

discontinuitate fără precedent sau asemănare: aproape
douăzeci la sută din populația României locuiește dincolo
de granițele acesteia și doar foarte recent a fost publicat un
studiu multidisciplinar amănunțit asupra asupra profilului
acestor oameni și al impactului pe care ei îl au la nivel local
(adică în țara de rezidență), transnațional și în țara de
origine.xxx Una dintre statisticile adesea asociate imaginii
diasporei de către mass-media românească privește
remitențele. Remitențele sunt banii trimiși în țară de către
românii care lucrează în străinătate, iar aceste viramente
care de ani buni sunt de ordinul zecilor de miliarde de euro
au contribuit masiv de la începutul anilor două mii și până
astăzi la ieșirea României din grupa țărilor cu PIB pe cap
de locuitor de lumea a treia.xxxi

Dincolo de statistici există și dimensiunea umană a acestui

fenomen care este cel puțin la fel de importantă. Scriam în
introducerea acestui volum că părăsirea țării natale în
căutarea unui trai mai bun este întâi de toate un act de curaj
pentru că presupune o deplasare în necunoscut, departe de
casă și de tot ceea ce este familiar. Iar în necunoscut se află
întotdeauna pericole și oportunități, victorii și eșecuri,
obstacole dificile și ajutoare neașteptate, tristeți și bucurii,
comori și gardienii acestora. Mai notam că tot acolo, în
necunoscut, aflăm cine suntem cu adevărat și de ce suntem
capabili, pentru că experiența străinătății ne dezvăluie pe
noi înșine nouă înșine. Din perspectiva aceasta, fiecare
român care a apucat calea bejeniei realizează călătoria
arhetipală a eroului întrucât, pentru a surmonta obstacolele
întâlnite și a atinge țelurile propuse, este nevoie de
preschimbări interioare iar transformarea lăuntrică este mai
mereu precedată de conștientizare.

Obstacolele întâlnite peste hotare nu sunt puține.

Dezrădăcinarea este un sentiment apăsător cu efecte uneori
profunde asupra celor care o trăiesc. În afara experienței
dezrădăcinării pe care milioanele de români o resimt mai
mult sau mai puțin acut, mulți dintre aceștia se regăsesc în
situații care îi forțează să realizeze o echilibristică deloc
ușoară în plan psihologic, financiar sau personal:
interacțiunea cu angajatori abuzivi, discriminarea, pierderea
neașteptată a sursei de venit, nevoia de a câștiga bunăvoința
unor persoane din alte culturi, destrămarea familiei,
separarea părinților de copii sau dorul de casă.

Nu mă aventurez să fac vreo predicție însă am sentimentul

că sacrificiile realizate de milioanele de expatriați români în
lupta cu provocările de mai sus și alte dificultăți numai de
ei știute au format caractere și personalități de excepție ale
căror eroism discret are ramnificații ce trec dincolo de orice
măsurători, inclusiv viramentele bănești efectuate cu
regularitate către România. Ce fel de ramnificații? Mă
gândesc aici la profesorii și cercetătorii universitari români
care formează minți și competențe de la catedrele unora
dintre cele mai prestigioase universități ale lumii- valoarea
creată prin contribuțiile lor este una inestimabilă. Medicii
români sunt la mare căutare în Occident, dat fiind că nu mai
puțin de o treime din doctorii pregătiți în România lucrează
în străinătate.xxxii
Însă nu toți expatriații români provin din medii sau familii
care au dat medici, ingineri sau cercetători universitari.
Unii dintre membrii diasporei românești lasă în spate
sărăcia, medii defavorizate și familii disfuncționale, cu
proiecte și probleme transgeneraționale neîncheiate. Puși în
fața greutăților inerente vieții în străinătate, acești oameni
descoperă că uneltele intelectuale, hărțile mentale, viziunea
asupra lumii și reflexele emoționale cu care au pornit la
drum trebuie schimbate, adesea din temelie. „Fiii șefilor
noștri vor fi șefii fiilor noștri„ spune o vorbă de duh din
comunismul românesc, care, dincolo de nuanțele
umoristice, exprimă o lege implacabilă a naturii: copiii
devin părinții lor și în acest proces al devenirii preiau atât
luminile cât și umbrele înaintașilor iar dacă o generație nu
se pune pe sine la punct, urmașii sunt cei cărora le revine
această sarcină, extraordinar de grea în unele cazuri. De
aceea, toți românii care s-au vindecat de sărăcie sau au
prosperat prin mijloace legale trăind experiența străinătății,
merită recunoaștere, indiferent de natura domeniului în care
lucrează sau a muncii depuse.

Demne de toată atenția sunt familiile de români care se

întemeiază sau se reîntregesc peste hotare, familii al căror
număr crește de la an la an. Cunosc personal numeroase
astfel de familii, răspândite prin toate colțurile Europei, de
la Tallinn până la Londra. Sora mea stabilită în Norvegia,
părinte a doi copii româno-norvegieni, predă limba
norvegiană unei grupe de opt copii români relocați de către
familiile lor române în Norvegia. Cât de români se vor
simți copiii acestor familii care se stabilesc în Europa
Occidentală sau alte state ale lumii? Care va fi raportarea
lor la țara părinților lor și ce impact vor avea aceste minți și
caractere asupra României din interiorul granițelor
(presupunând că va fi vreunul)? Deocamdată nu putem
decât specula.

Dincolo de remitențele de zeci de miliarde de euro

transferate către țara de baștină, adaptabilitatea, capacitatea
neobișnuită de a asimila modele alături de reziliența
supraomenească a românilor și româncelor demonstrează
că nu suntem încă un neam sleit și ieșit din istorie, așa cum
este scris la finalul unei cărți de istorie sinceră a poporului
român.xxxiii

Încheiere

Am intitulat acest text „Invitație la disconfort” pentru că

trăitul și lucratul în străinătate aparțin spectrului de
experiențe care ne provoacă să evoluăm și am învățat de-a
lungul anilor că nimic cu adevărat valoros, durabil și
autentic nu se dobândește fără doze cel puțin moderate de
disconfort.
Chiar și stările de concentrare perfectă sau flux creativ ale
maeștrilor din toate domeniile, stări în care ceva mai presus
de sinele individual se desfășoară prin mașinăria psiho-
fizică, se dobândesc după îndelungate etape pregătitoare.

La observatorul interior despre care ne vorbește Patanjali în

Sutrele despre Yoga, ajungem doar după punerea în
practică a posturilor fizice care ne solicită la maximum
mușchii, încheieturile și ligamentele. De ce mergem la sala
de antrenament pentru a ridica greutăți sau de ce învățăm
programarea? Consecințele de ordinul întâi al acestor
acțiuni sunt destul de neplăcute însă efectele secundare ne
sunt pe plac: dobândim un corp puternic și sănătos,
respectiv, competențe profesionale și gândire critică.

În același fel, părăsirea temporară (sau permanentă) a țării

în care ne naștem are efecte de ordinul doi și trei cel puțin
valoroase, dincolo de câștigurile bănești, petrecerile,
prieteniile și călătoriile care vin la pachet cu această
experiență. Odată porniți în aventura internațională, bariere
și limite interioare pe care le purtăm în noi se dizolvă încet-
încet dezvăluindu-ne resurse și bogății pe care arareori
bănuim că le posedăm, ne descoperim și reinventăm pe noi
înșine iar orizonturile ni se lărgesc.

Cuvântul folosit ad nauseam de-a lungul paginilor acestei

cărți este cuvântul „experiență”, întrucât toate ideile,
faptele, speculațiile și concluziile relatate de-a lungul ei
sunt extrase din experiențe de primă mână, situații și
ipostaze în care am avut pielea în joc și mai mult decât atât.
Nu mă aștept ca mai mult de o mână de oameni să citească
acest text însă dacă o singură persoană găsește ceva de
folos în el, textul își va fi îndeplinit misiunea, adică aceea
de a-l îndemna pe cititor sau cititoare să stea de veghe la
poarta propriei minți indiferent de țara de reședință, statutul
social, cifrele din contul bancar sau bătăliile pe care le
poartă.

Iar pentru cei care încă se întreabă care este rostul

aventurării în necunoscut cel puțin o dată în viață apelez la
geniul eminescian pentru a le oferi un răspuns, altminteri
greu de cuprins în cuvinte:
„..Nu e carte să înveți

Ca viața să aibă preț

Ci trăiește, chinuiește
Și de toate pătimește
Ș-ai s-auzi cum iarba crește”xxxiv

Despre autor
Dan Gheorghiu este unul dintre milioanele de români care
lucrează peste hotare. A trăit pentru perioade mai lungi de
un an de zile în Olanda, Cehia și Estonia iar în prezent
locuiește la Tallinn (Estonia) unde lucrează ca data analyst
pentru o companie din sfera tehnologiei informației.

Note
i
Jos eph Ca mpbel l , The hero with a thousand faces, (Nova to: New
W orl d Li bra ry, 2008), 210-211
ii
Bi bl i a , ( https ://bi bl i a .res urs ecres ti ne.ro/proverbel e ), Proverbel e
1:24-27
iii
M.Scott Peck, The road less travelled , (London: Arrow Books , 2006),
4-5
iv
The Ti m Ferri s s how, ep.37 a l ă turi de Tony Robbi ns :
https ://ti m.bl og/37 -tony-robbi ns -pa rt-1/
v
Ma l col m Gl a dwel l , Outliers, (London: Pengui n Books , 2008), 38 -77
vi
Ibi d., 52-56
vii
Ti m Ferri s s , Tools of titans, (London: Pengui n Books , 2016), xi x -xx
viii
Jos eph Ca mpbel l , Reflections on the Art of Living, (El ectroni c edi ti on:
Sti l l poi nt Di gi ta l Pres s , 2011), 18
ix
Ka ma l Ra vi ka nt, Love yourself like your life depends on it, (2012), 13
x
Joha nn W ol fga ng von Goethe, ci ta t de că tre Roberto As s a gi ol i ,
Transpersonal development, (Forres : Smi l i ng W i s dom, 2007), 83
xi
Na pol eon Hi l l , Think and Grow rich, ( https ://s a cred-
texts .com/nth/tgr/i ndex.htm ), ca p.I, 32-34
xii
Am împrumuta t termenul de bi oca l cul a tor de l a John Li l l y,
Programming and metaprogramming the human biocomputer (New
York: The Jul i a n pres s Inc., 1972)
xiii
Mi kha i l Na i my, The Book Of Mirdad, (London: W a tki ns , 2015), 107
xiv
https ://www.youtube.com/ wa tch?v=rd3yeX1 -Sa M 01:36-01:45
Emi s i unea a fos t ul ti ma da tă urmă ri tă pe 13.12.2020
xv
https ://www.netfl i x.com/nl -en/ti tl e/81254224
xvi
Edwi n F.Brya nt, The Yoga Sutras of Patanjali, (New York: North
Poi nt Pres s , 2015), 412
xvii
Mi cha el Pol l a n, How to change your mind – The new science of
psychedelics, (Grea t Bri ta i n: Al l en La ne, 2018), 288
xviii
Ibi d.162-163
xix
https ://hopki ns ps ychedel i c.org/i ndex/#res ea rch
xx
Recoma nd documenta rul „Trip of compassion” (Că l ă tori a
compa s i uni i ) https ://vi meo.com/ondema nd/tri pofcompa s s i on
xxi
George Sa muel Cl a s on, The Richest Man In Babylon
(https ://thebudgetni s ta bl og.com/wp -
content/upl oa ds /2016/01/the_ri ches t_ma n_i n_ba byl on.pdf ), p.12
xxii
Роберт Кийоса ки, Богатый папа, бедный папа (Минск:
Попурри, 2016), 59
xxiii
Hi l l , op.ci t
xxiv
Ji m Pa ul & Brenda n Moyni ha n, W hat I learned losing a million
dollars (New York: Col umbi a Bus i nes s School publ i s hi ng, 2013 ), 102
xxv
OECD (2019), Talent Abroad: A Review of Romanian Emigrants ,
OECD Publ i s hi ng, Pa ri s , https ://doi .org/10.1787/ba c53150 -en.
xxvi
https ://www.zf.ro/opi ni i /a proa pe-200-000-roma ni -pl ea ca -a nua l -
ta ra -2019-roma n-s ta t-munci t-12-a ni -i rl a nda -s -i ntors -tot-roma ni a -
toa ta -fa mi l i a -deci s -vrem-ne-cres tem-copi i i -a i ci -l ucruri l e-mi s ca -greu-
mul t-mul te-oportuni ta ti -bi ne-18853796
xxvii
Mă l i mi tez l a un s i ngur exempl u: https ://www.rota l i a nul .com/de-
ce-fug-roma ni i -de-a l ti -roma ni-in-s traina ta te-i ntrea ba-jurna lista -
roma nca -i a ta -ce-ra spunsuri-primit/
xxviii
Yuva l Noa h Ha ra ri , Homo Deus (London: Vi nta ge, 2017), 156 -161
Tra ducerea ci ta tul ui îmi a pa rți ne.
xxix
Yuva l Noa h Ha ra ri , Sapiens (London: Vi nta ge, 2014), 27 -32
xxx
OECD (2019), op.ci t.
xxxi
https ://bus i nes s -revi ew.eu/i nves tments /bl a med-i n-thei r-own-
country-roma ni a ns -li ving-abroa d-a re-the-l a rges t-ca pi ta l -i nves tors -i n-
roma ni a -a nd-a dded-2-pct-to-gdp-i n-2017-179421 ;
https ://es a .un.org/mi ggmgprofi l es /i ndi ca tors /fi l es /Roma ni a .pdf
xxxii
https ://www.dw.com/en/ro ma ni a -ra va ged-by-covi d-a s -i ts -doctors-
work-a broa d/a -55993954
xxxiii
Fl ori n Cons ta nti ni u, O istorie sinceră a poporului român (Bucureș ti :
Edi tura Uni vers Enci cl opedi c, 2011), 537
xxxiv
Mi ha i Emi nes cu, În zădar în colbul școlii... (
https ://ro.wi ki s ource.org/wi ki /%C3%8En_z%C4%83da r_%C3%AEn_col
bul _%C8%99col i i ... )