UMA ŞI PINGUINUL

Uma este o fetiţă eschimos. Ea trăieşte împreună cu părinţii ei şi cu cei doi fraţi
mai mari la Polul Nord. Întreaga familie locuieşte într-un iglu construit din gheaţǎ.
Pentru a se feri de frig, eschimoşii poartǎ haine cusuite din piei de animale.
Tatǎl şi fraţii Umei sunt plecaţi în cea mai mare parte a timpului departe de casǎ,
la vânǎtoare. Ei înhamǎ câini la sǎniile mari, special construite pentru a aluneca repede pe
zǎpadǎ şi pleacǎ de acasǎ, lipsind uneori câte o sǎptǎmânǎ întreagǎ. La întoarcere ei aduc
provizii de peşte pe care mama Umei îl pune la uscat, astfel încât el sǎ poatǎ fi mâncat
chiar şi dupǎ o perioadǎ mai lungǎ de timp.
Tot mama Umei se ocupǎ şi de treburile gospodǎriei, dereticând tot timpul, având
grijǎ ca celor din familia ei sǎ nu le lipseascǎ nimic.
Pentru cǎ fetiţa este încǎ prea micǎ pentru a o ajuta pe mama sa, ea trebuie sǎ-şi
petreacǎ mult timp de una singurǎ, simţindu-se câteodatǎ plictisitǎ.
Într-o bunǎ zi, la intrarea în iglu opreşte o sanie trasǎ de câini, alta decât cea a
familiei. În sanie se aflǎ mǎtuşa, unchiul şi verişoara Umei, Haki. Haki şi Uma au aceeaşi
vârstǎ şi se înţeleg foarte bine. Fetiţele, bucuroase de revedere, se joacǎ cu jucǎriile Umei,
cele mai multe dintre ele fǎcute din lemn. De când s-au nǎscut, ele nu au vǎzut altceva
decât întinderile vaste de zǎpadǎ şi gheaţǎ de la Polul Nord , bucurându-se de culorile vii
ale aurorei boreale care scaldǎ cerul din acest ţinut. Le este greu sǎ-şi închipuie cǎ în alte
pǎrţi ale lumii copiii poartǎ şi altfel de haine decât cele groase, din blanǎ. Ele nici mǎcar
nu ştiu cǎ existǎ costume de baie, purtate la plajǎ în zilele calde de varǎ, când apa mǎrii
îmbie la înot.
Haki scoate din hǎinuţa ei o revistǎ primitǎ de la o prietenǎ . Este o revistǎ despre
animale de companie. Cu ochii mǎriţi de uimire, fetiţele rǎsfoiesc paginile revistei,
admirând pozele în care se pot vedea tot felul de animale drǎgǎlaşe, multe dintre ele
necunoscute: broscuţe ţestoase, hamsteri, porcuşori de Guineea, papagali, canari, pisici şi
cǎţeluşi mici, mici de tot. Chiar dacǎ nu ştiu sǎ citeascǎ , Uma şi Haki pot vedea bucuria
din ochii copiilor care-şi ţin în braţe prietenii necuvântători.
Viaţa eschimoşilor este una simplă, lipsită de distracţii, fericirea cea mai mare a
copiilor fiind poveştile pe care le aud seara, stând în jurul focului, împreună cu părinţii şi
cu bunicii. Uma şi Haki se simt de asemenea bucuroase de câte ori au ocazia să-şi ajute
părinţii şi fraţii mai mari la diverse munci, simţindu-se folositoare familiilor lor.
Animalele din revista adusă de Haki le sunt necunoscute celor două fetiţe, care
sunt obişnuite cu vederea urşilor polari, a focilor, balenelor şi a morselor. Cei mai
cunoscuţi le sunt câinii din rasa malamut, ajutoare de nădejde ai părinţilor şi prieteni de
joacă ai copiilor.
Curiozitatea firească vârstei le împinge pe Uma şi pe Haki să exploreze lumea de
dincolo de iglu. Fără a-i cere nimănui voie, ele pornesc, ţinându-se de mână, într-o
direcţie oarecare, prin vasta întindere albă de gheaţă şi zăpadă. Dorinţa lor cea mai mare
este să găsească un animal de companie precum cele din revistă.
Căutarea este zadarnică: Polul Nord nu le oferă Umei Si lui Haki nicio surpriză.
Obosite şi dezamăgite, verişoarele se hotărăsca să se oprească în spatele unui mic deal de
gheaţă, pentru a se odihni puţin.
Vuietul vântului este foarte puternic, acoperind orice alte sunete, inclusiv ale
vocilor omeneşti. Cu toate acestea, fetiţele disting cu greu un sunet slab, care vine din
spatele adăpostului lor. Făcându-şi curaj una celeilalte, ele se hotărăsc să descopere sursa
zgomotului necunoscut.
Nu mică le este uimirea văzând prăbuşită în zăpadă o creatură mică, înaripată,
acoperită cu un puf alb, având capul de culoare neagră şi ciocul de culoare gri. Bietul
animal îşi ţine una dintre aripioare ridicată în aer, încercând să se ridice, fără a reuşi.
Privirea lui este atât de tristă şi piuitul atât de jalnic, încât Uma şi Haki uită de frică şi se
apropie în fugă de locul în care micuţul este cât pe ce să fie acoperit de zăpada viscolită.
Fără a spune niciun cuvânt, ele îl învelesc pe noul lor prieten întro blană groasă, care ţine
loc de pătură şi-l cară în braţe, cu rândul, până înapoi la casa părinţilor Umei.
Nu mare le este uimirea celor din familiile fetiţelor, văzând micul animal pe care
acestea l-au salvat de la pieire. Singurul care cunoaşte numele vieţuitoarei este bătrânul
înţelept al satului. El le spune celorlalţi că a auzit în copilărie poveşti despre nişte animale
ciudate, care trăiesc în capătul celălalt al lumii şi care se numesc pinguini. Nimeni nu
reuşeşte să-şi dea seama cum de a ajuns pinguinul de la Polul Sud tocmai la Polul Nord.
Enigma este dezlegată abia a doua zi, când un om de ştiinţă, plecat pe urmele puiului de
pinguin, ajunge în satul eschimoşilor şi le explică acestora faptul că, de fapt, pinguinul a
fost adus cu un avion tocmai de la Polul Sud, împreună cu întreaga lui familie. El le mai
povesteşte despre ţinutul de gheaţă în care trăiesc pinguinii şi care acum este în pericol să
se topească, din cauza nepăsării cu care tratează oamenii natura. Poluarea naturii are
drept rezultat topirea gheţurilor de la Polul Sud, pinguinii nemaiavând suficient spaţiu în
care să trăiască. De aceea oamenii de ştiinţă, îngrijoraţi pentru animalele aflate în pericol,
s-au hotărât să aducă câteva dintre ele la Polul Nord, pentru a vedea dacă reuşesc să se
adapteze.
Acestea fiind spuse, cercetătorul i-a rugat pe eschimoşi să-i înapoieze puiul de
pinguin, pentru a-l duce înapoi la familia sa. Uma şi Haki însă apucaseră să-i bandajeze
acestuia aripioara ruptă, dându-i şi un nume, Zăpezică, după culoarea pufului care-l
acoperă. Zăpezică este de acum prietenul fetiţelor eschimos, acceptând să fie hrănit de
ele, dormind lângă ele, jucându-se cu ciocul lui mic prin părul lor negru.
Zăpezică s-a hotărât să rămână cu Uma, prietena lui cea mai de încredere,
devenindu-i animal de companie. Uma consideră că aventura în care pornise împreună cu
Haki a fost de bun augur, pentru că a avut şansa de a-l primi în viaţa ei pe Zăpezică.