Soc Rur Curs Si Aplicatii

SSoocciioollooggiiee rruurraallăă DD.. BBooddeessccuu,, A A..
CCaaiiaa
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
D
DAAN
NBBO
ODDE
ESSC
CUU A
AUUR
REEL
LCCA
AIIA
A
SOCIOLOGIE RURALĂ
SSU
UPPO
ORRTT D
DEE C
CUUR
RSS ŞŞII A
APPLLIIC
CAAŢŢIIII
Iaşi
2013
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 1
SSoocciioollooggiiee rruurraallăă DD.. BBooddeessccuu,, A A.. CCaaiiaa
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Autori:
Dan Bodescu
Aurel Caia
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 2
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CUUPPR
RIIN
NSS
CAPITOLUL 1
OBIECTUL SOCIOLOGIEI RURALE
7
ŞI EVOLUŢIA GÂNDIRII SOCIOLOGICE
DIN ROMÂNIA
1.1. Obiectul sociologiei 7
1.2. Funcţiile sociologiei 9
1.3. Gândirea sociologică din România 11
CAPITOLUL 2
METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIETĂŢII 25
RURALE
2.1. Concepte metodologice generale 25
2.2. Reguli metodologice 28
2.3. Metodele de cercetare sociologică 28
2.4. Tehnici de eşantionare şi tipuri de eşantion 32
2.5. Conţinutul unei monografii 39
CAPITOLUL 3
TEHNICI DE CERCETARE ALE EXISTENŢEI 47
SOCIALE
3.1. Tehnica anchetei sociologice 47
3.2. Sondajul de opinie 56
3.3. Tehnica observaţiei 58
3.4. Tehnica documentaţiei 63
3.5. Tehnica experimentului sociologic 68
CAPITOLUL 4
TEHNICILE DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ
77
ALE IMAGINII EXISTENŢEI SOCIALE - INTERVIUL
ŞI CHESTIONARUL SOCIOLOGIC
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 3
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
4.1. Tehnica interviului sociologic 77

4.2. Tehnica chestionarului sociologic 85
4.3. Particularităţile metodologice 86
CAPITOLUL 5
POPULAŢIA ŞI CALITATEA VIEŢII 109
ÎN SPAŢIUL RURAL ROMÂNESC
5.1 Populaţia rurală 110
5.2 Calitatea vieţii în spaţiul rural 121
CAPITOLUL 6
CADRUL NATURAL SPECIFIC SPAŢIULUI 137
RURAL ROMÂNESC
6.1 Caracteristici generale ale cadrului natural rural 137
6.2 Favorabilitatea cadrului natural 140
6.3 Biodeversitatea în spaţiul rural 142
6.4 Managementul resurselor naturale 148
6.5 Schimbările climatice 152
CAPITOLUL 7
157
ECONOMIA RURALĂ
7.1 Structura economiei rurale 157
7.2 Performanţa sectoarelor agricol, forestier şi alimentar 164
7.3 Dezvoltarea activităţilor economice neagricole 186
BIBLIOGRAFIE 197
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 4
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
PPR
REEFFA
AŢŢĂ
Ă
Această lucrare este dedicată studenţilor de la Facultatea

de Agricultură, specializarea Inginerie Economică în Agricultură,
ca suport pentru cursul şi aplicaţiile practice de la disciplina
Sociologie rurală.
Structura acesteia cuprinde aspecte teoretice cu privire la
obiectul sociologiei rurale şi evoluţia gândirii sociologice din
România, metodologia cercetării societăţii rurale, tehnici de
cercetare ale existenţei sociale, tehnicile de cercetare sociologică
ale imaginii existenţei sociale - interviul şi chestionarul sociologic
Principalele componente prezentate sunt orientate către
populaţia şi calitatea vieţii în spaţiul rural românesc, cadrul
natural specific spaţiului rural românesc şi economia rurală.
Tematica abordată stă la baza dezvoltării competenţelor
specifice necesare absolvenţilor care vor activa în sectorul
agroalimentar.
Autorii
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 5
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 6
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 11
OOBBIIE
ECCTTUUL
L SSO
OCCIIO
OLLO OG EII R
GIIE RUUR
RAAL
LEE
ŞŞII E
EVVOOLLUUŢŢIIA
AGGÂÂNNDDIIR
RIIII SSO
OCCIIO
OLLOOG
GIIC
CEE
D
DIIN
NR ROOMMÂ
ÂNNIIA
A
1.1. Obiectul sociologiei
1.2. Funcţiile sociologiei
1.3. Gândirea sociologică din România
Lucrări de verificare
Rezumat
1.1. OBIECTUL SOCIOLOGIEI

Sociologia face parte din grupa ştiinţelor sociale, care la rândul
lor se împart în trei subgrupe:
1. Ştiinţe sociale generale, cum ar fi: sociologie generală,
sociologie de ramură (industrială, rurală, economică, medicală,
religioasă etc.).
2. Ştiinţe sociale particulare, cum ar fi: economie, politologie,
drept, demografie, istorie etc.
3. Ştiinţe sociale ale acţiunii (managementul producţiei,
marketing, managementul conducerii şi deciziei etc.).
Sociologia rurală poate fi considerată drept o ştiinţă de sinteză,
care studiază spaţiul rural, preluând şi interpretând studiile şi analizele
efectuate de alte ştiinţe: sociale, economice, istorice, demografice,
geografice etc. în propriul ei scop, acela de a prezenta realitatea socială
şi tendinţele de evoluţie a fenomenelor studiate.
Conceptul de sociologie a fost enunţat pentru prima dată de
filozoful şi sociologul francez Auguste Comte şi termenul derivă de la
cuvintele "socius", care înseamnă asociat şi "logos" ştiinţă. Prin urmare
sociologia este ştiinţa care se ocupă de studiul proceselor sociale,
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 7
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
relaţiilor interumane, instituţiilor sociale existente, cercetând cu
prioritate realităţile sociale.
Emile Durkheim (1858) a fost un filozof şi sociolog francez de
origine evreiască, considerat fondatorul şcolii franceze de sociologie,
având cea mai importantă contribuţie în stabilirea academică a
sociologiei ca ştiinţă şi acceptarea acesteia în cadrul ştiinţelor umaniste.
Învăţământul sociologic a debutat în România în 1896 la
Universitatea Bucureşti şi anul următor la Universitatea din Iaşi,
devenind mai târziu, o disciplină obligatorie de studiu, în ambele centre
universitare.
Sociologia nu studiază fenomene izolate, ci ansamblul relaţiilor
sociale, procesele ce de desfăşoară în anumite grupuri şi colectivităţi
sociale, realitatea socială la un moment dat şi tendinţele de evoluţie a
acestor realităţi.
Prin urmare sociologia ca ştiinţă a societăţii nu tratează individul,
ci grupul de oameni sau colectivitatea socială ce o alcătuiesc (satul,
familia, şcoală etc.). Realitatea socială este reflectată şi studiate prin
viaţa economică, spirituală, organizarea juridică şi politică a societăţii
etc.
Sociologia rurală este o ramură a sociologiei care studiază
fenomenele, procesele şi realităţile sociale ale vieţii rurale,
colectivităţile săteşti, normele şi comportamentul populaţiei rurale,
structurile de proprietate, fenomenele de integrare din producţia agricolă
etc. şi cum influenţează acestea viaţa social-economică din rural. Spre
deosebire de alte ramuri ale sociologiei, sociologia rurală este, în primul
rând, o ştiinţă de teren, cu un pronunţat caracter practic, ceea ce explică
importanţa tehnicilor de cercetare utilizate în acest domeniu: tehnica
observaţiei directe, documentarii de teren şi monografică.
Raporturile sociologiei rurale cu disciplinele înrudite sunt de
complementaritate, de colaborare şi nu de subordonare.
1. Daţi 3 exemple de ştiinţe sociale generale.
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
• .......................................................................................
2. Daţi 3 exemple de ştiinţe sociale particulare.
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
• .......................................................................................
3. Daţi 3 exemple de ştiinţe sociale ale acţiunii.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 8
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
• .......................................................................................
4. Sociologia rurală poate fi considerată drept o ştiinţă de
sinteză, care:
prezintă realităţile sociale;
contrazice cu argumente studiile şi analizele altor ştiinţe;
regizează viaţa socială
5. Emile Durkheim a fost:
primul filosof care a folosit termenul „sociologie”;
fondatorul şcolii franceze de sociologie;
fondatorul şcolii germane de sociologie.
6. Sociologia nu studiază:
grupurile sau colectivitatea socială;
ansamblul relaţiilor sociale, procesele ce de desfăşoară
în anumite grupuri;
realitatea individuală.
7. Precizaţi motivul pentru care sociologia rurală este o
ştiinţă de teren.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
8. Exemplificaţi o temă de cercetare de sociologie rurală.
..........................................................................................
….......................................................................................
1.2. FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI

Sociologia, ca ştiinţă a vieţii sociale, are o serie de funcţii, de
sarcini, pe care trebuie să le îndeplinească în orice acţiune de cercetare.
⇒ Prima funcţie a sociologiei este cea de constatare (diagnoză
sa expozitivă) şi de expunere sau prezentare a realităţii sociale rurale la
un moment dat. În acest proces de constatare, sociologia începe prin a
descrie fenomenele, urmând ca în alte etape să parcurgă şi alte trepte ale
cunoaşterii.
⇒ A doua funcţie a sociologiei este cea explicativă şi
interpretativă, urmărind să descopere legăturile esenţiale care constituie
regulile vieţii sociale într-o anumită etapă istorică sau zonă geograf-
economică. Sociologia, prin urmare, trebuie să descopere raporturile
fundamentale, dintre fenomenele şi procesele vieţii sociale şi a cauzelor
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 9
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
care le determină. Explicând geneza fenomenelor sociale, sociologul
poate sesiza tendinţa de dezvoltare a fenomenelor şi proceselor sociale.
⇒ A treia funcţie, şi cea mai importantă, este funcţia critică.
Sociologia trebuie să examineze în mod critic fenomenele sociale şi să
semnaleze dificultăţile vieţii sociale. Sociologia nu trebuie să fie o
ştiinţă apologetică, rolul ei este să analizeze realitatea socială, fapt
pentru care, după reforma învăţământului din 1948, după modelul
sovietic, disciplina de sociologie a fost scoasă din planul de învăţământ,
iar sociologii au fost marginalizaţi, excluşi din viaţa socială sau
exterminaţi fizic şi moral (D. Gusti, Tr. Herseni, M. Vulcănescu).
⇒ A patra funcţie este cea prospectivă, de prognoză social-
economică, în care sens cercetările sociologice trebuie să prezinte sensul
de dezvoltare optimă a societăţii, alternativele de construcţie economică
şi socială.
⇒ A cincea funcţiune este cea aplicativă, sociologia având ca
obiectiv de a oferi soluţii practice pe care să le verifice în prealabil, după
care ele pot deveni propuneri pentru factorii politici decizionali.
9. Funcţia explicativă a sociologiei rurale:
mai este numită de diagnostic sau de expunere;
acţiunea diferitelor categorii de actori economici şi a
mecanismelor care regizează funcţionarea lor;
rentabilitatea şi riscul exploataţiei agricole.
10. Funcţia critică a sociologiei rurale:
presupune o abordare obiectivă cu privire la
problematica cercetată;
presupune adaptarea rezultatelor obţinute în funcţie de
solicitările clienţilor;
constă în determinarea sensului optim de dezvoltare a
societăţii.
11. Funcţia aplicativă a sociologiei rurale:
se evidenţiază în cazul realizării unor experimente care
au rolul de a verifica soluţiile propuse pentru o anumită
problemă;
constă în implementarea în societate a soluţiilor propuse
pentru o anumită problemă;
generează soluţii pe care le aplică în teren pentru
populaţia cercetată.
12. Daţi 3 exemple de teme de cercetări în care este evidentă
funcţia de constatare.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 10
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
• .......................................................................................
1.3. GÂNDIREA SOCIOLOGICĂ DIN ROMÂNIA

Pentru a înţelege istoria gândirii sociologice din România trebuie
să ne referim, mai întâi, la dezvoltarea socială a ţării noastre şi la
condiţiile ce au generat şi progresul ideilor sociale.
În Ţările Române, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, au
început să se dezvolte noile forţe de producţie, s-au creat manufacturile,
s-au născut noile raporturi de producţie, a început o schimbare lentă a
relaţiilor agrare, s-au dezvoltat comerţul şi transporturile, s-a produs o
anumită urbanizare a oraşelor feudale şi s-a manifestat mai puternic
tendinţa de formare a unei pieţe unitare a Ţărilor Române.
1.3.1. Precursori ai ştiinţei sociologice din

Principatele Române
a) Primul gânditor român care marchează începutul observaţiilor
concrete asupra realităţii sociale, este Nicolae Milescu (1625 - 1714).
Lucrarea lui cea mai importantă "Jurnal de călătorie în China"
conţine autentice observaţii directe, elemente cu caracter sociologic.
b) Un precursor de mare valoare al sociologiei noastre este
Dimitrie Cantemir (1673 - 1723). El a realizat prin "Descriptio
Moldaviae" (Descrierea Moldovei) o excelentă expunere sociologică a
cadrului geografic, social, istoric, cultural şi etnologic.
c) Preocupări speciale în domeniul fenomenelor social-politice
întâlnim şi în scrierile lui Ion Budai-Deleanu (1760 - 1820),
reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene. Lucrarea "Scurte observaţii
asupra Bucovinei" este o descriere istorică, politică, socială şi
administrativă, cu referiri concrete, asupra stării social-economice din
Bucovina.
1.3.2. Gândirea sociologică a generaţiei de la 1848

Împrejurările social-economice şi politice care duc la mişcarea lui
Tudor Vladimirescu (1821) şi apoi la revoluţia burghezo-democratică
din 1848 determină dezvoltarea unei ideologii progresiste, în cadrul
căreia se conturează mai distinct concepţia sociologică a gânditorilor
români ai epocii.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 11
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ion Heliade-Rădulescu (1802 - 1872) publică o serie de lucrări,
dintre care importanţă pentru istoria sociologiei o au "Echilibru între
antiteze" şi "Historia critică universală".
Cel mai de seamă şi cel mai activ din generaţia de la 1848 a fost
Nicolae Bălcescu (1819 - 1852) care, în special prin lucrarea sa "Despre
starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în
deosebite timpuri" prefaţează magistral începuturile sociologiei rurale în
România, aşa cum le vom găsi la Ion Ionescu de la Brad. În "Questions
economiques" şi în "Abecedarul bunului român" prezintă o interesantă
problematică sociologică.
Nicolae Bălcescu a sesizat rolul important pe care-l au condiţiile
economice în explicarea fenomenelor istorice. În lucrările sale el a făcut
o analiză amplă a apariţiei şi dezvoltării relaţiilor de producţie feudale
de pe teritoriul patriei noastre şi pe această bază, a arătat cum s-a format
şi a crescut proprietatea feudală.
Mihail Kogălniceanu (1817 - 1891) are meritul de a fi susţinut
ideea egalităţii oamenilor, fără deosebire de rang şi de clasă, precum şi
rolul maselor populare în dezvoltare societăţii. Prin activitatea sa
teoretică şi practică a influenţat propaganda social-politică şi sociologică
a epocii.
George Bariţiu (1812 - 1893) şi Simion Bărnuţiu (1808 - 1864)
contribuie la formarea climatului care a favorizat apariţia şi dezvoltarea
sociologiei. Ţelul suprem al lui îl constituia unirea românilor de
pretutindeni şi formarea unui stat unitar. Este preocupat de emanciparea
economică şi culturală a claselor de jos, susţinând idee împroprietăririi
ţăranilor şi a educaţiei şcolare a tuturor, fără deosebire de sex şi
naţionalitate. O preocupare aparte a lui Bariţiu o constituie conduita
economică raţională şi comportamentul calculat al locuitorilor ţării. În
acest sens, el combate consumul neproductiv şi face elogiu muncii
tenace şi inteligente a ţăranului şi negustorului.
Secolul al XIX-lea este bogat şi în lucrări valoroase având ca arie
de cercetare social-economică realitatea judeţelor. Această preocupare
cu caracter monografic s-a lărgit şi s-a diversificat de-a lungul a mai
bine de o sută de ani.
Ion Ionescu de la Brad, pe care J. Michelet îl considera "suflet al
naţiunii române", realizează o serie de monografii cu caracter sociologic
printre care am aminti: "Agricultura română în judeţele: Mehedinţi,
Putna şi Dorohoi" şi "Monografia plaiurilor dobrogene în care a tratat
în special probleme agrare". Lucrările de cercetare monografică în
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 12
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
profil zonal, elaborate de Ion Ionescu de la Brad sunt considerate ca
premiere mondiale în domeniu.
Pentru istoria sociologiei, concepţia lui Ion Ionescu de la Brad
este importantă, având în vedere următoarele motive:
⇒ este primul gânditor care a ridicat monografia zonală la rangul
de metodă ştiinţifică de investigaţie a fenomenelor şi proceselor sociale
din mediul rural;
⇒ este primul gânditor care a propus o formulă de integrare a
învăţământului cu cercetarea şi practica socială, în vederea înfăptuirii
unui optim uman şi pentru a veni în sprijinul celor săraci şi obidiţi de
lege, încercând să-i ridice la condiţia de oameni.
⇒ a susţinut, ca şi Bălcescu, principiul revoluţiei sociale ca fiind
singura cale de a schimba relaţiile feudale şi a militat pentru dezvoltarea
echilibrată a industriei şi agriculturii în perspectiva modernizării
economiei naţionale şi a obţinerii independenţei şi suveranităţii ţării.
Ion Ionescu de la Brad (1818 - 1891) a fost în primul rând
agronom şi în al doilea rând economist, dar nu a omis niciodată din sfera
sa de precoupări omul şi nici n-a ignorat rolul conflictelor de clasă în
realizarea progresului istoric şi naţional, motiv pentru care a procedat la
investigaţii meticuloase de teren. A experimentat modele ştiinţifice de
organizare socială, afirmându-se ca un teoretician strălucit al
problematicii sociologice şi impunându-se ca un metodolog avizat în
cercetarea zonală. Punctul central al concepţiei teoretice despre societate
elaborată de Ion Ionescu de la Brad îl reprezintă omul şi munca.
Pornind de la teoria lui Adam Smith, privind relaţia dintre
muncă şi valoare, gânditorul român construieşte o interesantă teorie a
trebuinţelor "... trebuinţele fizice, intelectuale şi morale sunt acelea care
pornesc, pun în mişcare toată activitatea omenească, ele determină
prima lege a umanităţii care este munca".
Chiar revoluţiile, inclusiv cea din Ţările Române, se datoresc
nevoilor, trebuinţelor omului de a scăpa de robie şi provin din nevoia
acestuia de a deveni liber, spunea Ion Ionescu de la Brad - "revoluţiile
sunt durerile de naştere a libertăţii, de aceea le binecuvântez
pretutindeni unde se arată".
Revoluţionar savant, el a elaborat o serie de monografii zonale,
gândite nu ca simple grupări de date statistice culese din arhivele vremi
şi nici ca invocări de fapte sociale, pentru a ilustra cu ajutorul lor ideii
preconcepute, ci ca tehnici eficiente pentru finalităţi revoluţionare şi ca
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 13
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
mijloace necesare efortului de implementare a noului model de
organizare umană.
Omul – spunea Ion Ionescu de la Brad – este instrumentul cel mai
de preţ din toate mijloacele producerii bogăţiei. Omul trebuie scos din
întuneric la lumină, din robie la libertate, trebuie format întru a agonisi
prin muncă, nu numai pentru sine, dar şi pentru societate.
Ion Ionescu de la Brad a fost un deschizător de drumuri, iar opera
lui practică şi ştiinţifică a fost continuată de Spiru Haret şi Dimitrie
Gusti, care, fără aportul teoretic şi mtodologic al său nu ar fi putut
înfăptui câte au înfăptuit.
Spiru Haret (1851 - 1912) îşi expune doctrina sa sociologică în
lucrarea "Mecanica socială", lucrare intrată în circuitul universal de idei
doctrinare, apreciată la vremea ei ca una din operele cele mai riguroase
al sociologiei europene. Prin această lucrare s-a făcut un remarcabil
efort de punere în ecuaţie a fenomenelor istorice şi s-a încercat o metodă
de "inginerie socială". Creaţia sociologică a lui Haret cuprinde, în egală
măsură şi experienţa lui din timpul când efectua hotărnicii, iniţiative de
reformă socială, analiza şcolii noastre naţionale, activitate parlamentară,
vasta lui corespondenţă cu învăţătorii şi organizarea cooperativelor
agricole de producţie, legislaţia şcolară şi băncile de credit etc.
Ridicarea păturilor de jos revenea, după Haret, păturilor care au
beneficiat de binefacerile culturii. Fiindcă în concepţia lui Haret, ideile
se propagă sub forma unor impulsuri modulare, care au un caracter
bivectorial: de la factorii de conducere, prin intermediul aparatului
birocratic către mase, iar de aici, revin sub formă de experienţă trăită la
sursa care le-a emis. Dacă ideile elaborate de către factorii de conducere
sunt valoroase şi dacă totuşi, nu ajung la mase, atunci elementul
perturbant îl constituie aparatul birocratic, organele de execuţie locală
sau departamentală.
Diagnosticând "boala" aparatului de stat, Haret a iniţiat o vastă
campanie de însănătoşire a lui. Activitatea sa, s-a orientat mai ales spre
reforme sociale rurale prin propagandă, acţiuni culturale dar şi prin
crearea unor instituţii economice proprii (cooperative, industrie mică).
Acţiunile sale au fost cunoscute sub numele de "haretism". În centrul
haretismului s-a aflat reconsiderarea rolului învăţătorului din comunele
rurale. Haret era convins că învăţătorul trebuie să devină principalul
agent social al vieţii rurale.
Haret a fost printre primii noştri oameni politici care au intuit
necesitatea unor analize sociale ştiinţifice a problemelor fundamentale
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 14
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
specifice societăţii româneşti, editând broşura "Chestia ţărănească",
pentru care Haret a fost acuzat mai târziu drept unul din principalii
instigatori ai răscoalei ţărăneşti din 1907.
D. Drăghicescu, unul dintre ctitorii Marii Uniri (consilierul lui
Titulescu), elev al lui C. Dumitrescu - Iaşi (1875 - 1945), doctorand al
lui Em. Durkheim la Sorbona, s-a impus printr-un sistem sociologic de
valoare ştiinţifică ("Determinismul social"), demonstrând vocaţia
transformatoare a sociologiei. Drăghicescu nu a fost numai sociolog, ci
şi un mare patriot şi diplomat. În timpul primului război mondial, a
depus eforturi impresionante în străinătate pentru realizarea marii
noastre uniri naţionale şi alături de Titulescu, la Liga Naţiunilor, pentru
consolidarea unităţii de neam a tuturor românilor.
Pornind de la calitatea omului de a fi "liber" raţional şi punând
munca la baza întregii activităţi umane, Drăghicescu conchide că
"realitatea socială nu e un dat", ci este una construită". Nici o faptă de
ordin istorico-social nu se realizează decât prin intermediul eforturilor
umane, totdeauna prevăzute, premeditate.
1.3.3. Sociologia românească de după Marea Unire

Marea Unire a generat şi unele probleme noi. Astfel, pătrunderea
capitalismului în toate ramurile economiei naţionale, ca şi efortul de a
estompa rămăşiţele orânduirii feudale, au generat noi conflicte de clasă
între proletariat şi burghezie.
Reforma agrară a stat şi ea la baza unor contradicţii accentuate şi
a dus la sciziune în structura socială, între burghezie şi moşierime, între
ţărani şi moşieri etc. Toate aceste fenomene, ca şi caracterul complex
contradictoriu al dezvoltării noastre sociale s-au regăsit în doctrinele
sociologice din perioada interbelică şi au oferit un evantai problematic
extrem de variat. Natura subiectelor investigate au făcut ca, cercetarea
sociologică să urmărească permanent obiective de reformă socială.
În acest fel, sociologia a fost un fel de "ecou sonor" al
evenimentelor vremii şi s-a constituit ca un instrument militant al
dezvoltării noastre naţionale. Marii noştri ideologi ai perioadei
interbelice au fost animatori ai unui spirit democratic, a slujirii sincere a
idealului nostru de unitate naţională. Sociologia interbelică a fost critică
şi constructivă.
Sociologia neoliberalistă s-a impus ca efort de reînnoire
doctrinară a aripei de stânga radicală a PNL. Ea urmărea acţiuni în
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 15
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
direcţia unor reforme democratice, de protejare a produselor româneşti
faţă de concurenţa străină şi stimularea industriei naţionale.
Ştefan Zeletin (1882 - 1934) respingea orice colaborare cu
capitalul străin, deoarece, după părerea sa, orice import de capital din
afară echivala cu imixtiunea străinilor în economia naţională şi
coincidea cu dependenţa ei necondiţionată faţă de interesele străine.
"Capitalism străin la noi - spunea Zeletin - înseamnă şi ordine
politică străină, înseamnă şi efecte pustiitoare ale acestui capitalism
distructiv".
Mihail Manoilescu (1895 - 1950) s-a referit şi el la necesitatea
industrializării pornind de la raporturile României cu alte ţări, în cadrul
diviziunii mondiale a muncii.
Prin combaterea teoriei ricardiene a costurilor comparative de
producţie şi prin analiza diviziunii internaţionale a muncii, el a încercat
să elaboreze o teorie compensatorie a schimburilor între ţări. Bazându-
se pe elemente ale teoriei valoare-muncă şi pornind de la analiza
productivităţii medii a muncii în diferite ramuri de producţie ajunge la
concluzia corectă, după care productivitatea muncii în industrie este
superioară celei din agricultură, concluzionând că pentru ţările agricole
este mult mai profitabil de a se trece de la ocupaţii agricole la ocupaţii
industriale şi că este mai avantajos să se creeze în ţară orice ramură
economică în care productivitatea muncii se află peste media naţională.
Industria - scria autorul - nu este numai cheia bogăţiei statelor
moderne, dar ea este în acelaşi timp şi o mare şcoală a popoarelor. Nu
poate să se ridice spre formele superioare poporul care nu a făcut şcoala
industriei. Ea înseamnă condiţiunea esenţială şi punctul de plecare a
oricărei mişcări ascendente spre forme superioare de viaţă socială.
Industrializarea este prima condiţie pe care o naţiune participantă
la comerţul mondial trebuie s-o îndeplinească. El era pentru
protecţionism vamal, considerând că aceasta duce la dezvoltarea
industriei naţionale, fără însă ca aceasta să însemne autarhie economică
şi fără a duce la izolarea între state. După
M. Manoilescu, însuşi procesul industrializării implica cooperarea între
state, dar acestea se cereau să fie echitabile şi se impune a suprima
exploatarea ţărilor slab dezvoltate de către cele industrializate.
Arătând rolul desfacerii "protejate" a produselor autohtone arăta:
"Consumatorul este în orice caz acel care constituie capitalul fabricilor.
Dacă consumă mărfuri străine el ajută să se reconstituie fabricile din
străinătate.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 16
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Virgil Bărbat (1879 - 1931), după el omul este veşnic şi produs
şi producător. Produs al mediului său, el nu încetează de a-l conduce.
Produsele sale nu sunt obiecte ale naturii şi nici nu se află ca atare în
univers, ci sunt produse de către om după un model raţional. Omul este
însă om în măsura în care este culturalizat, adică în măsura în care este
educat şi socializat.
Sociologia, scria Bărbat, nu poate exista decât acolo unde
chestiunile de ordin public pot fi expuse şi discutate liber şi acolo unde
tratarea ştiinţifică a lucrurilor a căpătat drept de cetăţenie. Însăţi
mişcarea muncitorească îşi revendică ideologia din sociologie.
Dimitrie Gusti (1880 - 1955) – personalitate marcantă a culturii
româneşti, s-a impus ca organizator al învăţământului sociologic
modern din ţara noastră, activist social şi cultural, ca om politic
democrat. Ca om politic a fost adeptul doctrinei liberale.
D. Gusti a creat o operă ştiinţifică şi a avut contribuţii originale la
dezvoltarea culturii noastre naţionale în anii dintre cele două războaie
mondiale. A înfiinţat primele institute naţionale şi regionale de cercetare
sociologică din România, a unor reviste specializate de sociologie
(Sociologia românească, Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială) şi
muzeul satului.
Ca metodă de explorare nemijlocită a realităţii sociale, metoda
monografică elaborată de Gusti i-a asigurat o cercetare sistematică şi
integrată a realităţilor sociale. Metoda monografică de tip gustian este
un complex de metode, în centrul căreia stă observaţia sociologică.
Observaţia, spunea Gusti "este o chestiune de exerciţiu, de educaţie a
ochiului, de creare a unui simţ care este ochiul intern al omului de
ştiinţă. Câţi nu trec pe lângă realităţile sociale, le văd, le cunosc exterior,
dar nu-şi dau seama de structura lor intimă. Observaţia sociologică de
aceea, nu se poate improviza. Ea trebuie să fie sistematizată şi
organizată, împlinind următoarele reguli:
1. trebuie să fie sinceră şi obiectivă;
2. să fie exactă, completă şi cuprinzătoare;
3. să fie controlată şi verificată;
4. să fie colectivă;
5. să fie ştiinţifică, adică pregătită şi informată;
6. să fie sintetică şi intuitivă.
A cunoaşte ţara, spunea Gusti, este cel mai bun mijloc de a o
servi. Ştiinţa naţiunii este ştiinţa patriei. Ne trebuie o enciclopedie a
satelor şi a oraşelor spunea Gusti, ne trebuie harta sociologică a
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 17
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
României. Critică faptul că, necunoaşterea ştiinţifică a ţării şi ignoranţa
a fost ridicată la rangul de doctrină în viaţa publică. Atrage atenţia
asupra efectelor nocive, a unei politici bazată pe fanfaronadă şi verbiaj
sonor. Acesteia el îi opune cercetările monografice, iar monografia
sociologică o ridică la rangul de mijloc de raţionalizare naţională.
Gusti este cel dintâi sociolog care a evidenţiat necesitatea unor
cercetări interdisciplinare. Astăzi, tehnica echipelor de cercetare
colectivă, se practică în toată lumea. Prototipul echipelor au un caracter
multidisciplinar. Gusti preconiza formarea de colective care să lucreze
împreună în contact direct unii cu alţii, fiecare aducându-şi contribuţia
la rezolvarea aceleiaşi probleme, specialiştii având ei înşişi o formaţie
interdisciplinară.
A reduce însă şcoala creată de Gusti la o mişcare monografică
este o eroare, precum şi la a mărgini rolul ei doar la crearea unei
sociologii rurale. Este drept că Gusti a lucrat la sate şi avea la un
moment dat dorinţa de a putea realiza monografii sociologice ale tuturor
localităţilor din ţară, dar ulterior, concepţia lui a evoluat, adoptând în
final, soluţia studierii unor localităţi tipice şi a unor arii sociale
reprezentative pe calea unor monografii sumare, a anchetelor statistice
globale.
Continuatori ai lui Gusti au fost printre alţii: Tr. Herseni, Mircea
Vulcănescu, A. Golopenţia H.N. Sthal etc. Aceştia au ocupat un loc de
seamă în sociologia perioadei interbelice şi cei care nu au fost lichidaţi
de dictatura comunistă şi-au continuat activitatea şi după război
(Herseni, Sthal), conducând lucrări de cercetări sociologice de teren şi
elaborând o serie de tratate şi lucrări de sinteză de mare valoare teoretică
şi practică.
Petre Andrei (fot student al lui Gusti) s-a manifestat ca om de
ştiinţă curajos, sincer, aducându-şi contribuţii meritorii în domeniul
sociologiei generale, în sociologia cunoaşterii etc.
În această perioadă îşi desfăşoară activitatea şi Mihai Ralea,
Vasile Goldiş, Milei Constantinescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi alţii.
Perioada de după revoluţia bolşevică din 1917 aduce la ordinea
zilei o problematică socială nouă. Revoluţia a fost însoţită de grave
încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului. Totalitarismul
înscăunat în Rusia, ajuns la apogeu în timpul lui Stalin şi exportat apoi
pe tancurile ruseşti şi în estul Europei, a provocat grave perturbări a unei
evoluţii normale, deomocrate, a vieţii sociale din acest spaţiu geografic.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 18
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
De altfel, în sistemul comunist, sociologia a fost mult timp
marginalizată, desconsiderată ca ştiinţă şi interzisă ca studiu sau
cercetare. Diriguitorii şi ideologii acestei doctrine, dovedită incapabilă
de a rezolva marile probleme sociale şi economice ale secolului al XX-
lea, nu aveau interesul ca membrii societăţii, popoarele să cunoască
realitatea vieţii sociale. Un exemplu tipic în acest sens, a fost regimul lui
Ceauşescu, care îşi baza toată propaganda pe ficţiune, pe informaţii
sociale şi economice inventate şi ireale, fapt pentru care sociologia nu-i
interesa, ci din contră, îi deranja.
Trebuie amintit că după revoluţia din decembrie 1989, actualul
regim politic a înfiinţat în februarie 1990, Institutul de Sociologie, iar
învăţământul sociologic a fost reluat, atât în Universitate, cât şi în
institutele tehnice, ceea ce demonstrează importanţa acestei ştiinţe
pentru conducerea societăţii.
În perioada postbelică trebuie amintită contribuţia lui Milei
Constantinescu, care deşi a fost un membru marcant al oligarhiei
comuniste, ca vechi intelectual format în perioada interbelică a
contribuit după anii '65 la o oarecare revigorare a cercetărilor
sociologice şi la protejarea unor sociologi de renume pentru
supravieţuire (D. Gusti). De asemenea, trebuie amintit în acelaşi
context, şi M. Ralea, care trece de la ţărăniştii din perioada antebelică
(fost şi ministru), la comunişti, după 1944.
Pe aceeaşi linie, l-am putut plasa şi pe L. Păstrăşcanu cu lucrările
sale de tinereţe, inclusiv lucrarea sa de doctorat de la Leipzig.
Dintre corifeii şcolii de la Bucureşti, a supravieţuit H. Sthal şi
Herseni care au continuat după posibilităţi, după închisoare şi izolare,
cercetările de sociologie, îndeosebi urbană.
În anii 80 s-au manifestat în acest domeniu şi alţi sociologi
formaţi după război, cum ar fi Chelcea, Cătălin Zamfir, Ungureanu, la
Bucureşti, Miftode, Nicolauă la Iaşi şi alţii care însă au abordat până în
1990, fie probleme metodologice, fie sociale marginale în limitele
îngrădirilor ideologice ale vremii.
13. Primul gânditor român care studiază fenomenele sociale,

Nicolae Milescu:
marchează începutul observaţiilor concrete asupra
realităţii sociale;
a realizat prin "Descriptio Moldaviae" o excelentă
expunere sociologică.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 19
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
A publicat o serie de lucrări de mare importanţă pentru
istoria sociologiei precum: "Echilibru între antiteze" şi
"Historia critică universală".
14. Nicolae Bălcescu a sesizat:
rolul important pe care-l au condiţiile economice în
explicarea fenomenelor istorice;
importanţa statului în dezvoltarea sociologiei;
rolul clasei politice în dezvoltarea sociologiei.
15. Mihail Kogălniceanu are meritul:
a realizat o serie de monografii cu caracter sociologic
printre care am aminti: "Agricultura română în judeţele:
Mehedinţi, Putna şi Dorohoi";
contribuie la formarea climatului care a favorizat
apariţia şi dezvoltarea sociologiei.;
de a fi susţinut ideea egalităţii oamenilor.
16. Ion Ionescu de la Brad,
a experimentat modele ştiinţifice de organizare socială
a contribuit la unirea românilor de pretutindeni şi
formarea unui stat unitar
a susţinut ideea împroprietăririi ţăranilor şi a educaţiei
şcolare a tuturor
17. Dimitrie. Gusti are meritul că
a înfiinţat primele institute naţionale şi regionale de
cercetare sociologică din România, unele reviste
specializate de sociologie şi muzeul satului;
a realizat prin "Descriptio Moldaviae" o excelentă
expunere sociologică.
diagnosticând "boala" aparatului de stat, a iniţiat o
vastă campanie de însănătoşire a lui.
18. Mihail Manoilescu considera că:
Industria nu este numai cheia bogăţiei statelor moderne,
dar ea este în acelaşi timp şi o mare şcoală a
popoarelor;
res pingea orice colaborare cu capitalul străin.
oamenii sunt egali.
19. Dimitrie Gusti considera că:
observaţia trebuie să îndeplinească reguli: să fie sinceră
şi obiectivă; să fie exactă, completă şi cuprinzătoare;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 20
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
controlată şi verificată; colectivă; ştiinţifică, sintetică şi
intuitivă.
produsele sale nu sunt obiecte ale naturii şi nici nu se
află ca atare în univers, ci sunt produse de către om
după un model raţional;
este necesară industrializarea pornind de la raporturile
României cu alte ţări, în cadrul diviziunii mondiale a
muncii.
1. Arătaţi care sunt diferenţele dintre sociologie şi

sociologia rurală.
2. Enumeraţi şi explicaţi funcţiile sociologiei.
3. Precizaţi care au fost principalele preocupări ale
sociologilor români din perioada antecomunistă.
4. Explicaţi poziţia autorităţilor comuniste faţă de
sociologie.
5. Arătaţi care au fost preocupările cu caracter sociologic
ale lui Ion Ionescu de la Brad.
REZUMAT
Sociologia face parte din grupa ştiinţelor sociale, care la rândul

lor se împart în trei subgrupe: ştiinţe socile generale, ştiinţe sociale
particulare, ştiinţe sociale ale acţiunii.
Sociologia rurală este o ştiinţă de sinteză, care studiază spaţiul
rural, preluând şi interpretând studiile şi analizele efectuate de alte
ştiinţe: sociale, economice, istorice, demografice, geografice etc. în
propriul ei scop, acela de a prezenta realitatea socială şi tendinţele de
evoluţie a fenomenelor studiate.
Conceptul de sociologie a fost enunţat pentru prima dată de
filozoful şi sociologul francez Auguste Comte şi termenul derivă de la
cuvintele "socius", care înseamnă asociat şi "logos" ştiinţă.
Emile Durkheim (1858) a fost un filozof şi sociolog francez de
origine evreiască, considerat fondatorul şcolii franceze de sociologie.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 21
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Învăţământul sociologic a debutat în România în 1896 la
Universitatea Bucureşti şi anul următor la Universitatea din Iaşi.
Sociologia rurală este o ramură a sociologiei care studiază
fenomenele, procesele şi realităţile sociale ale vieţii rurale,
colectivităţile săteşti, normele şi comportamentul populaţiei rurale,
structurile de proprietate, fenomenele de integrare din producţia agricolă
etc. şi cum influenţează acestea viaţa social-economică din rural.
Funcţiile sociologiei cuprind: funcţia de constatare, funcţia
explicativă, funcţia critică, funcţia prospectivă şi funcţia aplicativă.
Gândirea sociologică din România

Principalii precursori ai ştiinţei sociologice din
Principatele Române au fost: Nicolae Milescu (1625 - 1714), Dimitrie
Cantemir (1673 - 1723), Ion Budai-Deleanu (1760 - 1820).
Gândirea sociologică a generaţiei de la 1848
Mişcarea lui Tudor Vladimirescu (1821) şi revoluţia burghezo-
democratică din 1848 determină dezvoltarea unei ideologii progresiste,
în cadrul căreia se conturează mai distinct concepţia sociologică a
gânditorilor români.
Ion Heliade-Rădulescu (1802 - 1872) publică o serie de lucrări,
dintre care importanţă pentru istoria sociologiei.
Cel mai de seamă şi cel mai activ din generaţia de la 1848 a fost
Nicolae Bălcescu (1819 - 1852).
Mihail Kogălniceanu (1817 - 1891) are meritul de a fi susţinut
ideea egalităţii oamenilor.
George Bariţiu (1812 - 1893) şi Simion Bărnuţiu (1808 - 1864)
contribuie la formarea climatului care a favorizat apariţia şi dezvoltarea
sociologiei.
Ion Ionescu de la Brad (1818 - 1891) a realizat o serie de
monografii cu caracter sociologic. Lucrările de cercetare monografică în
profil zonal, elaborate de Ion Ionescu de la Brad sunt considerate ca
premiere mondiale în domeniu.
Ion Ionescu de la Brad a fost agronom şi economist, a cuprins în
sfera sa de precoupări omul şi nu a ignorat rolul conflictelor de clasă în
realizarea progresului istoric şi naţional.
Spiru Haret (1851 - 1912) îşi expune doctrina sa sociologică în
lucrarea "Mecanica socială", lucrare intrată în circuitul universal de idei
doctrinare.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 22
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
D. Drăghicescu, unul dintre ctitorii Marii Uniri, doctorand al lui
Em. Durkheim la Sorbona, s-a impus printr-un sistem sociologic de
valoare ştiinţifică, demonstrând vocaţia transformatoare a sociologiei.
Sociologia românească de după Marea Unire În acesstă
perioadă sociologia a dat expresie evenimentelor vremii şi a constituit
un instrument militant al dezvoltării noastre naţionale. Marii noştri
ideologi ai perioadei interbelice au fost animatori ai unui spirit
democratic, a slujirii sincere a idealului nostru de unitate naţională.
Sociologia interbelică a fost critică şi constructivă.
Sociologia neoliberalistă urmărea acţiuni în direcţia unor
reforme democratice, de protejare a produselor româneşti faţă de
concurenţa străină şi stimularea industriei naţionale.
Ştefan Zeletin (1882 - 1934) respingea orice colaborare cu
capitalul străin, deoarece, după părerea sa, orice import de capital din
afară echivala cu imixtiunea străinilor în economia naţională şi
coincidea cu dependenţa ei necondiţionată faţă de interesele străine.
Mihail Manoilescu (1895 - 1950) s-a referit la necesitatea
industrializării pornind de la raporturile României cu alte ţări, în cadrul
diviziunii mondiale a muncii.
Virgil Bărbat (1879 - 1931) a afirmat că omul este veşnic şi
produs şi producător. Produs al mediului său, el nu încetează de a-l
conduce.
Dimitrie Gusti (1880 - 1955) s-a impus ca organizator al
învăţământului sociologic modern din ţara noastră, activist social şi
cultural, ca om politic democrat.
Tr. Herseni, Mircea Vulcănescu, A. Golopenţia H.N. Sthal au
ocupat un loc de seamă în sociologia perioadei interbelice şi cei care nu
au fost lichidaţi de dictatura comunistă şi-au continuat activitatea şi
după război (Herseni, Sthal), conducând lucrări de cercetări sociologice
de teren şi elaborând o serie de tratate şi lucrări de sinteză de mare
valoare teoretică şi practică.
Petre Andrei s-a manifestat ca om de ştiinţă curajos, sincer,
aducându-şi contribuţii meritorii în domeniul sociologiei generale, în
sociologia cunoaşterii etc.
După revoluţia din decembrie 1989, actualul regim politic a
înfiinţat în februarie 1990, Institutul de Sociologie, iar învăţământul
sociologic a fost reluat, atât în Universitate, cât şi în institutele tehnice,
ceea ce demonstrează importanţa acestei ştiinţe pentru cunoaşterea
societăţii.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 23
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 24
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 22
M
MEET
TOOD
DOOLLO
OGGIIAACCE
ER RC CEET
TĂĂR
RIIII
SSO
OCCIIE
ETTĂ
ĂŢŢIIII R
RUUR
RAAL
LEE
2.1. Concepte metodologice generale
2.2. Reguli metodologice
2.3. Metodele de cercetare sociologică
2.4. Tehnici de eşantionare şi tipuri de eşantion
2.5. Conţinutul unei monografii
Rezumat
Cercetarea sociologică foloseşte, ca orice ramură a ştiinţei, o

anumită metodologie, care constituie de fapt un instrument indispensabil
de lucru în studiul fenomenelor sociale.
2.1. Metodologia sociologică reprezintă o sinteză generală a

metodelor, tehnicilor şi procedeelor utilizabile la investigaţiile
sociologice, un fel de "tehnologie" folosită în cercetarea sociologică.
Ignorarea unor principii metodologice (neglijarea unor verigi ale
tehnologiei de cercetare) sau reducerea metodologiei la aspectele
particulare ale cercetării, determină eşecul sau nereuşita unor cercetări
sociologice (8).
De aceea, metodologia sociologică trebuie să se refere cel puţin la
aspectele principale de organizare şi efectuare a anchetei, după care
urmează prelucrarea informaţiilor culese din teren şi redactarea
concluziilor.
Organizarea cercetării presupune:
o stabilirea temei de cercetare;
o inventarul problemelor de urmărit;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 25
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
o realizarea pe teren a cercetării;
o analiza statistică şi prelucrarea datelor;
o interpretarea şi prezentarea rezultatelor cu referiri precise cu
privire la valorificarea rezultatelor.
În ceea ce priveşte metoda în sociologie ea are acelaşi sens ca în
toate celelalte ştiinţe. În fond metoda (care derivă din două cuvinte
eline: meta = după şi odos = cale, drum) stabileşte calea de urmat,
maniera de lucru.
Metodele fundamentale ce se pretează la efectuarea unor cercetări
din domeniul agriculturii, mai ales când este vorba de studierea
grupurilor de muncă, a comportamentului profesional, a relaţiilor
interumane sunt:
a) Metoda observaţiei sociologice;
b) Metoda monografică;
c) Metoda anchetei sociologice;
d) Metoda experimentală.
Un concept folosit în sociologie este cel privind tehnica
sociologică.
Tehnica sociologică reprezintă mijloacele operaţionale pentru
strângerea şi înregistrarea informaţiilor de teren (instrumente). Aceste
tehnici diferă în funcţie de temă, populaţie şi obiectivul urmărit.
Tehnicile sunt deci instrumentele cu care echipa de cercetare operează
în teren la culegerea informaţiilor
Un alt concept folosit la stabilirea metodologiei este procedeul
sociologic.
Procedeul sociologic este sistemul de operaţii folosit la
sistematizarea şi prelucrarea materialului faptic cules.
20. Precizaţi componentele metodologiei sociologice.

..........................................................................................
…...................................... .................................................
..........................................................................................
21. Daţi 3 exemple de teme de cercetări specifice sociologiei
rurale.
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
• .......................................................................................
22. Organizarea cercetării sociologice nu presupune:
analiza statistică şi prelucrarea datelor;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 26
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
inventarul problemelor de urmărit;
planificarea difuzării informaţiilor obţinute;
23. Motivaţi necesitatea ut ilizării metodei observaţiei
sociologice în sectorul agricol.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
24. Motivaţi necesitatea utilizării metodei monografice în
sectorul agricol.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
25. Motivaţi necesitatea utilizării metodei anchetei
sociologice în sectorul agricol.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
26. Motivaţi necesitatea utilizării metodei experimentale în
sectorul agricol.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
27. Tehnica sociologică:
cuprinde principiile de obţinere şi înregistrare a datelor
de teren;
cuprinde mijloacele practice de obţinere şi înregistrare a
datelor de teren;
cuprinde aplicaţiile informatice de obţinere şi
înregistrare a datelor de teren;
28. Procedeul sociologic cuprinde:
algoritmul folosit la sistematizarea şi prelucrarea
materialului faptic cules;
planul cercetării folosit la sistematizarea şi prelucrarea
materialului faptic cules.
rezultatele folosite la sistematizarea şi prelucrarea
materialului faptic cules.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 27
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2.2. REGULI METODOLOGICE DE CERCETARE
1. Metodologia sociologică trebuie să aibă în centrul ei regula
priorităţii faptelor în raport cu opiniile. Opiniile, zvonurile trebuiesc
verificate şi apoi explicată cauza şi originea lor.
2. O altă regulă fundamentală a metodologiei sociologice se referă
la unitatea dintre fapte şi teorie dintre datele din teren şi concepte
sau principii generale pe care le stabilim.
3. Orice investigaţie sociologică trebuie să parcurgă, într-o formă
sau alta, cel puţin următoarele faze:
o formularea întrebărilor de teren;
o anchete de teren – administrarea întrebărilor;
o analiza şi interpretarea datelor culese de pe teren.
Dacă studiem de pildă funcţiile ruralului, va trebui să arătăm care
sunt elementele lui de natură economică, ecologică, culturală care sunt
ramurile de producţie, cum este repartizată populaţia pe ramuri, pe
nivele de calificare etc.
29. Explicaţi motivul pentru care în cercetările sociologice

primează faptele în raport cu opiniile.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
30. Arătaţi care sunt consecinţele asupra cercetării
sociologice dacă apare o inadvertenţă între datele din teren şi
principiile generale.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
2.3. METODELE DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

Aşa cum s-a arătat în capitolul anterior, momentele mai
importante dintr-o cercetare ştiinţifică sunt: punerea problemelor,
stabilirea metodelor de investigare, investigarea fenomenelor şi
formularea soluţiilor. În cele ce urmează se va prezenta al doilea
moment al cercetării şi anume metodele folosite în sociologie sau cum
cercetează sociologia, realitatea socială.
Metoda observaţiei sociologice
Observaţia sociologică desemnează perceperea şi înregistrarea
atentă şi planificată a fenomenelor, obiectelor şi comportamentelor
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 28
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
(atitudini, gesturi, cuvinte), membrilor unui grup, observarea fiind
ghidată de o ipoteză de lucru ce urmează să fie verificată.
Observaţia sociologică prezintă o serie de particularităţi:
1) să fie obiectivă, adică nepărtinitoare, exactă.
2) Observaţia trebuie să fie completă, adică să constate fenomenul
în întregime.
3) Observaţia trebuie să fie controlată, să o repetăm asupra
aceluiaşi subiect în momente diferite. Prin repetarea observaţiei ne
convingem că n-am greşit şi că dacă apar elemente noi, înseamnă că au
intervenit schimbări ale fenomenului.
4) Observaţia trebuie să fie verificată, adică trebuie făcută în altă
parte asupra altui fenomen sau subiect, pentru a putea obţine
generalizări, pentru a identifica tendinţe sau legităţi ale fenomenelor
studiate.
Instrumentele de lucru specifice metodei observaţiei sunt în mare,
asemănătoare, cu cele folosite la alte metode. Astfel, orice observaţie
trebuie să se desfăşoare după un plan (schemă). În vederea înregistrării
se vor întocmi în prealabil, fişe de observaţii, ce vor cuprinde
obiectivele avute în cercetare, transpuse sub formă de întrebări
cantitative şi mai ales calitative; Se vor alege tehnicile de cercetare
cele mai adecvate studiilor avute în vedere şi elaborarea instrumentelor
de lucru adecvate (ghiduri de interviu, aparate foto, aparate de
înregistrare audio-vizuale etc.).
Metoda monografică
Metoda monografică poate fi definită ca o metodă specifică acelui
tip de cercetare de teren, care presupune observarea directă a unei unităţi
social-teritoriale sau a unui sistem social, fără a recurge la eşantionare,
deci propunându-şi să studieze exhaustiv colectivitatea respectivă.
Sensul etimologic al cuvântului înseamnă a descrie un singur fapt.
Sociologia, fiind o ştiinţă care studiază fenomenul social ca
totalitate, nu se poate mulţumi cu cercetarea unui fenomen izolat. De
exemplu, pentru ca să studiem viaţa rurală românească unităţile sociale
cele mai caracteristice pe care le vom cerceta sunt satele. Studiul
sociologic direct al unei unităţi sociale restrânse, cum este un sat, un
oraş (un judeţ), se numeşte monografie sociologică. Metoda
monografică este pe larg utilizată încă din prima jumătate a secolului al
XIX-lea în Franţa, reluată apoi şi de alţi cercetători.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 29
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Întemeietorul monografiei sociologice la noi ar putea fi socotit
Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldaviae), urmat în epoca modernă de
I.I. de la Brad, cu monografiile celor trei judeţe (Botoşani, Mehedinţi şi
Putna), ajungând la apogeu, în şcoala monografică, a lui Gusti-Sthal, cu
câteva sute de monografii ale satelor româneşti (800).
Uneori această metodă este definită şi asemuită (prin asimilare)
cu metoda anchetei. Ceea ce au comun ambele metode este faptul că
permit cercetări la scară mare. Monografia este totuşi mai puţin
extensivă decât ancheta, întrucât îşi fixează drept obiectiv de studiu, un
domeniu al realităţii mai restrâns: o întreprindere, un sat, un oraş, o
instituţie; comparativ cu metoda anchetei, care se aplică, de obicei,
asupra unor ansambluri sociale, mai mult sau mai puţin vaste (ex:
anchetă asupra tineretului rural care cuprinde tot acest tineret dar care
pentru cercetare, se eşantionează; sau procesul de asociere în
agricultură).
În timp ce o investigaţie de tipul anchetei nu abordează obiectul
de studiu ca atare, la toată mărimea sa şi nici toate problemele
sociologice nu sunt urmărite în egală măsură, ci îl reduce la eşantion, şi
vizează anumite aspecte sociale, prin metoda monografică, obiectul de
cercetat este supus studiului în toată multitudinea aspectelor sale, la
întreaga mărime şi a tuturor problemelor sociologice ce se manifestă.
Din acest motiv, ancheta oferă, îndeosebi studii cantitative, în
timp ce monografia permite şi studii calitative.
Specificul metodei monografice este conferit de câteva
particularităţi:
a) nu se poate efectua în laborator, ci numai pe teren;
b) nu poate manipula variabile,;
c) poate folosi orice tehnică de recoltare a informaţiilor;
d) datorită caracterului complex, al realităţii sociale studiate şi
a necesităţii abordării multilaterale a acesteia, este necesară implicarea
unor echipe interdisciplinare.
Cercetarea monografică trebuie să se desfăşoare după un plan. În
acest plan, nu pot fi, de regulă, cuprinse de la început toate problemele
ştiinţifice pe care le poate ridica cercetarea unei unităţi sociale (sat,
ramură de producţie, ramură profesională etc.), întrucât fiecare segment
social are particularităţile sale. De aceea, planul are la început un
caracter general, care urmează să fie adaptat la împrejurările particulare
şi completat. Important este să se ştie ce trebuie cercetat şi care este
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 30
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
ordinea logică a cercetării. Problemele de amănunt le clarifică fiecare
cercetător în parte, după cum se prezintă realitatea.
Un principiu valabil, pentru toate cercetările monografice este
recomandarea de a nota tot ce se întâmplă într-o unitate socială, şi tot ce
se leagă de ea, chiar dacă nu este prevăzut în plan de a se nota.
Să se prefere întotdeauna un sat cunoscut, pentru că se poate lua
mai uşor contact cu oamenii şi putem mai uşor verifica faptele culese.
În plan se vor prevedea sarcini precise de cercetare, pe oameni şi
pe probleme sociologice.
Planul de lucru va cuprinde toate problemele sociologice
specifice. Cadrul cosmic, biologic, psihic, istoric etc., mijloacele
materiale necesare, planul calendaristic etc.
31. Observaţia sociologică constă în:

observarea directă a unei unităţi social-teritoriale sau a
unui sistem social, fără a recurge la eşantionare;
perceperea şi înregistrarea atentă şi planificată a
fenomenelor, obiectelor şi comportamentelor;
observarea directă a unei localităţi şi descrierea acesteia
din mai multe perspective.
32. Metoda observaţiei sociologice trebuie să fie:
subiectivă, completă şi controlată;
obiectivă, completă şi controlată;
obiectivă, completă şi să conţină răspunsuri sincere.
33. Fişa de observaţie cuprinde:
întrebările la care trebuie să răspundă subiecţii;
răspunsurile subiecţilor;
date despre fenomenele observate.
34. Monografia sociologică constă în:
observarea directă a unei unităţi social-teritoriale sau a
unui sistem social, fără a recurge la eşantionare;
perceperea şi înregistrarea atentă şi planificată a
fenomenelor, obiectelor şi comportamentelor;
observarea directă a comportamentului unei persoane.
35. Precizaţi diferenţele dintre ancheta sociologică şi
monografie.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 31
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
36. Particularităţile monografiei sunt:
se poate efectua şi în laborator dar în special pe teren;
nu poate folosi orice tehnică de recoltare a informaţiilor;
necesară implicarea unor echipe interdisciplinare.
37. Particularităţile monografiei sunt:
se poate efectua şi în laborator dar în special pe teren;
nu poate folosi orice tehnică de recoltare a informaţiilor;
nu poate manipula variabile.
2.4. TEHNICI DE EŞANTIONARE

Eşantionul este o parte dintr-o populaţie dată, stabilită prin
diferite metode, care urmează a fi supusă cercetării sociologice, cu
scopul de a formula concluzii teoretice şi propuneri practice valabile
pentru ansamblul colectivităţii sociale din care a fost extras eşantionul.
Prin definiţie, eşantionul este reprezentativ pentru populaţia din care
face parte.
În vederea stabilirii eşantionului, se determină mai întâi universul
anchetei, populaţia care va fi investigată (toată populaţia ce lucrează sau
numai, anumite categorii de vârstă etc.).
Odată universul anchetei stabilit se trece la alcătuirea
eşantionului.
Eşantionul se stabileşte prin două procedee: procedeul cotelor şi
procedeul probabilistic (tragere la sorţi, extrageri la întâmplare din urmă
etc.).
1) Procedeul cotelor are două faze: a) construirea unui model

redus al populaţiei vizate în cercetare; b) stabilirea unor cote de subiecţi
pentru fiecare operator sau cercetător.
Modelul se construieşte pe baza categoriilor şi structurilor de
subiecţi care sunt specifice populaţiei respective (categorii de vârstă,
sex, profesie, stare civilă, mediul de origine etc.) sau în funcţie de alte
variabile independente luate în studiu. Se calculează procentul fiecărei
categorii în totalul populaţiei şi se obţine astfel procentele de
reprezentare ale respectivelor categorii în eşantion.
Dacă populaţia este formată din 42 % bărbaţi şi 58 % femei,
eşantionul va trebui la rândul său să includă 42 % bărbaţi şi 58 % femei.
Fiecare subiect ce va fi investigat trebuie să răspundă caracteristicilor
cotelor stabilite în modelul redus.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 32
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În cazul procedeului cotelor, cercetătorii (operatorii) nu primesc
tabele cu numele subiecţilor (ca în cazul eşantionării probabilistice), ci
tabele cu caracteristicile cotei de subiecţi ce urmează a fi anchetaţi
(numărul celor de sex masculin, feminin, repartizarea pe vârste, pe
medii de origine, profesii etc.).
2) Procedeul probabilistic. Eşantionarea probabilistică respectă

una din regulile fundamentale ale investigaţiei şi anume: atribuie
fiecărui individ din populaţia vizată şanse egale de a figura în eşantion,
regulă care nu este satisfăcută de procedeul cotelor.
Eşantionul probabilistic se poate stabili în felul următor:
1) se alcătuiesc liste cu întreaga populaţie, sau se folosesc cele
deja existente (state de funcţiuni, condici, cataloage şcolare, jurnale de
grupe studenţeşti, evidenţa muncii etc.);
2) se stabileşte dimensiunea eşantionului în funcţie de cerinţele
cercetării şi de mijloacele de care dispune;
3) se calculează pasul statistic (se împarte populaţia totală la
eşantion) (N/n = P);
4) se trage la sorţi numărul care va corespunde primului subiect
ce va fi înscris pe lista eşantionului;
5) se aplică pasul statistic, începând cu numărul tras la sorţi
alcătuindu-se astfel lista cu toţi subiecţii. Dacă populaţia este
numerotată în întregime pe o singură listă se utilizează tabelul
numerelor la hazard, care a intrat în practica eşantionării.
Asigurând o reprezentativitate mai mare şi eliminând
subiectivitatea stabilirii subiecţilor (proprie procedeului cotelor),
eşantionul probabilistic dă rezultate mai precise, de aceea se bucură de
un credit superior printre specialişti.
Prin urmare, eşantionul reprezintă o parte dintr-un tot, care
permite, prin studierea sa, cunoaşterea întregului. Nu este nevoie să fie
răsturnat sacul cu grâu, pentru a vedea câtă neghină cuprinde; este
suficient să se scoată la întâmplare, după ce a fost amestecat, o mică
parte şi pe această bază, să se estimeze proporţia de grâu-neghină.
Admiţând erori de 4 - 6 % eşantioanele au mărimi variabile: 500 -
2000 persoane. Eroarea (mărimea ei) nu depinde de raportul dintre
mărimea eşantionului şi populaţia cercetată, ci mai ales de tehnica de
eşantionare şi de volumul problematicii cercetate.
Mărimea eşantionului trebuie să fie suficient de mare pentru a
asigura reprezentativitate răspunsurilor şi suficient de mică pentru ca
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 33
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
echipa de cercetare să poată chestiona pe toţi subiecţii aleşi. Dacă
eşantionul este prea mic nu are o valoare asigurată, chiar dacă reprezintă
90 % din întreaga populaţie. Indicaţia că eşantionul reprezintă 90 %; 50
% sau 25 % din universul investigaţiei este lipsită de semnificaţie, dacă
nu este însoţită în primul rând de date cu privire la dimensiunea brută a
eşantionului. Mărimea eşantionului depinde şi de mărimea erorii
admise, încât relaţia de calcul poate fi:
pentru eşantion:
N
n= , în care:
1 + N • e2
n – mărimea eşantionului;
N – populaţia totală;
e – eroare admisă (%).
de exemplu:
1000000
n= = 9900
1 + 1000000(0,01) 2
1000000
E n ;n = = 399
1 + 1000000(0,05) 2
pentru eroare:
σ
e=
n
de exemplu, din 1000 subiecţi, 20 % au fost pentru o soluţie şi 80
% pentru o altă soluţie.
În acest caz,
0,2 * 0,8 0,4
e= e= = 0,012 sau 1,2 %
1000 31,6
Şansa de eroare este în funcţie de mărimea eşantionului. La un
eşantion de 600 - 800 persoane putem avea o eroare de 5 - 6 %, în timp
ce la un eşantion de 2000 - 3000 persoane, eroarea poate fi de numai 3
%.
Tipuri de eşantion
În practica eşantionării avem în vedere că populaţia supusă
cercetării este neomogenă sub multiple aspecte începând cu nivelul de
cultură şi terminând cu puterea economică. Pentru ca eşantionul pe care-
l stabilim să fie cu adevărat reprezentativ, populaţia vizată pentru studiu
se grupează (clasifică) pe anumite tipuri de eşantioane, care o fac mai
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 34
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
omogenă din punct de vedere structural, urmând ca din aceste grupe să
extragem, să stabilim eşantionul de cercetat, prin unul din cele două
procedee amintite anterior.
Eşantioanele se diversifică ca tip după compoziţia şi structura
grupului studiat.
Eşantionul stratificat se foloseşte atunci când populaţia ce face

parte din universul anchetei este neomogenă sub aspect demografic,
profesional, economic etc. În acest caz, populaţia se grupează mai întâi
pe structuri omogene de vârstă, profesii etc., iar apoi se stabilesc pe
eşantioane pentru fiecare strat în parte şi fiecare strat se studiază separat.
Eşantioane pe grupuri se pretează la studierea grupurilor de

populaţie adecvate populaţiei studiate: familii, echipe de muncă, clase
şcolare, etc. În acest caz, nu se extrag indivizi pentru a fi incluşi în
eşantion, ci grupuri întregi, ai căror membri sunt studiaţi. De exemplu,
vom studia un eşantion de 20 clase şcolare reprezentative dintr-un judeţ
şi nu 600 - 800 elevi extraşi din toate clasele şi şcolile judeţului sau 20
de asociaţii extrase din cele 600 de sate ale judeţului. De asemenea,
putem stabili eşantioane din comunele unui judeţ, din sate sau chiar din
uliţele (sectoarele) unei comune şi sate, în loc de a alege persoane care
locuiesc în satele respective.
Eşantioane areolare (arii-spaţii) sunt adecvate studiilor rurale.

Zona studiată este împărţită în sectoare care sunt supuse apoi
eşantionării. Eşantionarea areolară (spaţială) vizează îndeosebi spaţiile
sociale deci, eşantionăm mai întâi spaţiile sociale şi apoi grupurile de
populaţie din aceste spaţii. Se întocmeşte un eşantion pe cote şi arii
sociale.
Eşantioane multistadiale constau în aplicarea succesivă a mai

multor procedee de eşantionare. De exemplu, după ce am stabilit un
eşantion areolar (spaţial) vom trage la sorţi şi stabilim un eşantion
probabilistic pentru populaţia zonei din primul eşantion (spaţial,
areolar). De exemplu, în cazul unui sondaj în rândul studenţilor din
România procedăm astfel:
a) se stabilesc principalele structuri ale studenţilor pe grupe de
facultăţi (tehnice, pedagogice, artă etc.).
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 35
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
b) în cadrul fiecărui strat (grupe de facultăţi) se stabilesc
eşantioane pe centre universitare şi ani de studiu.
c) se trag la sorţi studenţii care vor fi chestionaţi din cadrul
eşantionului pe grupe de facultăţi şi ani de studiu. În acest caz avem de a
face cu un eşantion tristadial.
Eşantioane multifazice nu sunt eşantioane propriu-zise şi nu

trebuiesc confundate cu eşantioanele multistadiale întrucât, nu presupun
aplicarea succesivă a mai multor procedee, ci combinarea mai multor
sondaje succesive asupra unor fracţiuni din populaţia totală. Se va
proceda astfel:
a) se stabileşte mai întâi un eşantion cu o talie importantă (ca
mărime);
b) se realizează apoi o anchetă rapidă (prima fază);
c) din primul eşantion se extrage un eşantion mai mic;
d) se efectuează pe acest ultim eşantion o anchetă mai amănunţită
(faza a II-a).
Eşantionul multifazic poate fi şi multistadial dacă populaţia este
numeroasă şi deosebit de complexă.
Alegerea tipului de eşantion depinde de mai mulţi factori, printre
care menţionăm:
a) natura datelor disponibile asupra populaţiei totale: dacă există
liste, jurnale de evidenţă a prezenţei, state de funcţiuni atunci putem
aplica "pasul statistic" pentru populaţii omogene;
b) dacă populaţia nu este omogenă, atunci se impune a stabili un
eşantion stratificat;
c) dacă zona studiată este foarte întinsă iar populaţia foarte
dispersată în teritoriu vom stabili eşantioane areolare şi eşantioane pe
grupuri;
d) talia eşantionului, zonele de anchetă etc. se stabilesc şi în
funcţie de mijloacele materiale de care dispunem pentru cercetarea
respectivă.
e) tipul de eşantion depinde şi de natura anchetei, dacă urmărim
să aflăm opinia studenţilor cu privire la practică este suficient un
eşantion stabilit prin metoda cotelor.
De problema eşantionării este legată şi problema identificării,
calculării şi eliminării erorilor care apar în cazul utilizării chestionarului.
Există două tipuri de erori:
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 36
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
– erori de eşantionare, care depind de gradul de reprezentativitate
al eşantionului, adică de fapt de talia (mărimea) lui, aceasta depinzând,
la rândul ei, de gradul de omogenitate al populaţiei eşantionate;
– erori de măsurare care îşi au originea în imprecizia
chestionarului sau a operatorilor "Aceste erori pot fi accidentale sau
sistematice. Accidentele se datorează de regulă operatorului care face
greşeli de înregistrare pe teren şi sistematice atunci când chestionarul
are anumite întrebări eronat formulate, încât toţi operatorii fac aceeaşi
greşeală în teren.
La eşantionul probabilistic după ce se stabileşte lista celor din
eşantion care în final va cuprinde, numele şi prenumele, adresa
completă, vârsta, profesia, starea civilă etc. Listele vor fi împărţite pe
operatori care urmează să administreze pe teren formularul chestionar.
Totodată, se stabilesc şi liste de rezervă din eşantion, care cuprind
eventualii subiecţi ce vor fi anchetaţi în locul celor ce refuză să
răspundă, care şi-au schimbat domiciliul etc.
38. Bifaţi enunţurile corecte:

Prin definiţie, eşantionul este reprezentativ pentru o
parte din populaţia din care provine.;
Eşantionul este o parte dintr-o populaţie dată care
urmează a fi supusă cercetării sociologice, cu scopul de
a formula concluzii teoretice şi propuneri practice
valabile pentru ansamblul colectivităţii sociale din care
a fost extras eşantionul.;
Universul anchetei reprezintă acea populaţie care
corespunde profilului universal al populaţiei cercetate la
nivel mondial în perioadele de criză.
39. Etapele procedeului cotelor sunt:
determinarea structurii populaţiei pe categorii;
aplicarea pasului statistic;
întocmirea listelor cu subiecţi.
40. Etapele procedeului cotelor nu sunt:
Elaborarea unui model al populaţiei cercetate;
Determinarea dimensiunii eşantionului;
întocmirea listelor cu caracteristici.
41. Etapa în care se face eşantionarea propriu zisă în cadrul
procedeului probabilistic este:
Realizarea listelor cu întreaga populaţie;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 37
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
stabilirea dimensiunii eşantionului;
aplicarea pasul statistic.
42. Bifaţi enunţurile corecte:
Eroarea este proporţională cu dimensiunea eşantionului;
Eroarea este invers-proporţională cu dimensiunea
eşantionului;
Eroarea este proporţională cu dimensiunea pasului
statistic.
43. Eşantionul stratificat,
constă în aplicarea succesivă a mai multor procedee de
eşantionare;
presupune cercetarea anumitor grupuri şi nu indivizi;
se foloseşte atunci când universul anchetei este
neomogen.
44. Eşantionul areolar,
constă în aplicarea succesivă a mai multor procedee de
eşantionare în timp şi în spaţiu;
presupune împărţirea universului cercetării în sectoare
care sunt supuse apoi eşantionării.;
se foloseşte atunci când universul anchetei este
neomogen din punct de vedere a ariei de provenienţă a
subiecţilor.
45. Dacă alegerea tipului de eşantion se face după: natura
datelor disponibile, omogenitatea şi dispersia populaţiei,
resursele disponibile şi natura anchetei, care este tipul de
eşantion necesar cercetării spaţiului rural din zona montană?
Eşantionul areolar,
Eşantionul stratificat,
Eşantionul multistadial.
46. Daţi 3 exemple de erori de eşantionare.
• utilizarea unor liste incorecte,
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
• .......................................................................................
47. Daţi 3 exemple de erori de măsurare.
• înregistrarea greşită a datelor de către operator,
• ......................................................................................,
• ......................................................................................,
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 38
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
• .......................................................................................
2.5. PRINCIPALELE PROBLEME CE SE ABORDEAZĂ

ÎNTR-O CERCETARE SOCIOLOGICĂ, FOLOSIND METODA
MONOGRAFICĂ
S-a arătat că sociologia este ştiinţa care studiază realităţile sociale
şi caută să explice cauzele ce determină un anumit comportament al
grupului social studiat.
Sociologia fiind tot o ştiinţă, procedează asemănător cu alte
ştiinţe în sensul că nu-şi fixează problemele la întâmplare, ci după
realitatea socială însăşi, începând cu mediul înconjurător şi mergând
până la societate.
1) O primă sarcină a sociologiei este să stabilească şi să studieze
unde sunt amplasate teritorial, geografic, formele de convieţuire socială.
Studiind aceste aşezări (cătune, sate, târguri, oraşe etc.), primul lucru
care ne izbeşte este legătura lor cu mediul înconjurător. Sociologul
este obligat să constate, chiar de la început, legătura ce există între
societate şi mediul geografic şi să studieze natura acestor legături, cum
se influenţează ele reciproc.
Iată prin urmare, o primă problemă a sociologiei, este cea a
cadrului natural, geografic (cosmic), în care se regăseşte societatea.
Obiectul nostru de studiu fiind viaţa rurală, se impune de la început, să
cunoaştem condiţiile de sol şi de climă în care se desfăşoară viaţa
socială, întrucât, acestea influenţează structurile de producţie agricolă,
randamentele în producţie şi rezultatele economice generale.
2. În cercetarea vieţii sociale, un alt lucru care ne izbeşte sunt
oamenii, realitatea lor fizică. Aceşti oameni sunt de vârste, înălţime,
ocupaţie, sex diferite, ceea ce poate naşte întrebarea: dacă există vreo
legătură şi care este aceasta, dintre natura fizică a oamenilor şi societate.
Astfel, apare cea de-a doua problemă sociologică, a raporturilor dintre
societate şi viaţa biologică a oamenilor, problema cadrului biologic.
Se va stabili în acest caz, numărul total al populaţiei, mişcarea
populaţiei, cu toţi indicatorii demografici ce o caracterizează, starea de
sănătate a populaţiei: care sunt bolile mai frecvente din sate, starea de
igienă a locuinţelor şi a satului. În acest mod putem desprinde concluzia
privind gradul de influenţă a vieţii sociale de către viaţa biologică şi
invers.
3. Apropiindu-ne de oameni, oamenii ne impresionează nu numai
prin prezenţa lor fizică, ci şi prin viaţa lor sufletească. Observăm astfel,
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 39
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
mentalităţi şi atitudini deosebite. Chiar dacă fiziceşte oamenii de la ţară
se aseamănă cu ceie de la oraş şi sunt de aceeaşi etnie naţională, felul lor
de înfăţişare, atitudinile lor, mentalitatea lor diferă. Deosebirile
sufleteşti apar şi mai evidente când e vorba de popoare diferite. Prin
urmare, se pune o a treia problemă sociologică, problema cadrul
psihic.
Se cercetează în acest caz, legăturile dintre viaţa sufletească a
ruralilor şi viaţa lor socială. Se urmăreşte gradul de solidaritate
sufletească a satului, conştiinţa lui socială; cum se comportă faţă de
semenii săi şi faţă de străini, faţă de intelectuali. În ce măsură este
prezentă cooperarea socială, cât de dezvoltată este aceasta.
4. Luând contact cu satul vom observa diferenţieri în ce ceea ce
priveşte tehnicile de lucru, obiceiuri, îmbrăcăminte pe care sătenii le-au
moştenit de la străbuni. Din studiul acestor aspecte rezultă o a patra
problemă sociologică şi anume, cea istorică. În cadrul acestei probleme
este bine să se încerce o descriere a istoricului satului, a modului său de
formare.
Cele patru probleme care au fost prezentate până în prezent,
cunoscute şi sub numele de cadre sau condiţii, pot fi grupate numai în
două genuri de realităţi: realitatea naturală (condiţii naturale şi
respectiv biologice) şi realitatea omenească (respectiv problemele
psihice şi istorice).
După ce am cercetat aşezările sociale, cu realitatea fizică şi
sufletească a oamenilor care le compun, lămurim multe aspecte legate
de grupul social studiat dar, nu ne explicăm suficient care sunt cauzele
ce determină o anumită viaţa socială. Din acest motiv suntem nevoiţi să
pătrundem mai bine în miezul vieţii sociale.
5. Cea dintâi activitatea de viaţă a unei comunităţi sociale, care ne
atrage atenţia, este activitatea economică. Deci, a cincea problemă de
studiu sociologic este viaţa economică. La manifestările economice se
cercetează tot ce ţine de nevoile materiale ale satului. Se stabilesc
ramurile de activitate economică: ramuri vegetale şi animale, comerţ,
mică industrie, structura pământului pe categorii de folosinţă, suprafaţa
totală, număr de proprietari pe structură de mărime, dotarea agriculturi,
randamentelor şi rentabilitatea agriculturii. Se studiază fondul locativ,
gradul de dotare a acestuia cu bunuri de folosinţă curentă şi îndelungată.
În sfârşit ne interesează producţia marfă ce o furnizează satul altor
ramuri economice şi altor sate etc. De mare interes pentru cercetarea
condiţiilor economice din sat sunt bugetele ţărăneşti în care atunci când
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 40
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
sunt ţinute corect, se evidenţiază tot ce câştigă şi ce cheltuieşte un rural
(ţăran) etc.
6. A şasea problemă sociologică a satului este problema
activităţii spirituale. pe această linie se va cerceta în ce constă viaţa
spirituală a grupului social studiat, starea culturală generală. Se
întocmesc statistici cu gradul de şcolarizare al populaţiei, se evidenţiază
prezenţa bibliotecilor publice şi personale, care sunt activităţile
căminului cultural, al şcolilor, se evidenţiază numărul de abonamente la
presă şi TV sau a celor ce se vând prin reţeaua comercială. Se va studia
ce segment al populaţiei se ocupă de diverse activităţi culturale etc.
7. În orice grup social, inclusiv în sat, apar şi conflicte sociale:
certuri pentru proprietate, furturi, fraude, insulte, calomnii. Din acest
motiv se poate pune întrebarea: cum de nu se destramă, nu se prăbuşeşte
o astfel de unitate socială. Aceasta se datorează activităţii etico-juridice
care asigura condiţiile de desfăşurare a celorlalte două activităţi sociale:
economică şi spirituală. Deci, cea de-a şaptea problemă sociologică,
ce trebuie studiată într-un grup social este activitatea etico-juridică. Se
va studia în acest caz, comportarea locuitorilor, abaterile de la regulile
de convieţuire socială, abaterile civile şi penale (furturi, tâlhării, omoruri
etc.).
8. Manifestările politice se vor studia sub raportul politicii şi
administraţiei de stat şi existenţa ideilor politice în sat. Se va cerceta
dacă există curente politice în sat, de ce natură, cum se manifestă şi dacă
satul se dezbină pe chestiuni politice. Se va studia cum funcţionează
primăria, cum îşi fac datoria funcţionarii primăriei.
9. A noua problemă sociologică o constituie problema unităţilor
sociale, a segmentelor ce formează societatea. Activitatea economică
dintr-o comunitate rurală nu se efectuează de fiecare membru al
colectivităţii izolat, ci ea are loc pe familii şi gospodării, deci pe
comunităţi mai mici de viaţă.
48. Cadrul natural al monografiei cuprinde indicatorul:

suprafaţa totală a localităţii;
populaţia totală;
altitudinea medie.
49. Cadrul demografic al monografiei cuprinde indicatorul:
sporul migrator;
numărul de biserici;
producţia medie de grâu.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 41
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
50. Cadrul istoric al monografiei cuprinde indicatorul:
sporul migrator;
anul înfiinţării localităţii;
suprafaţa agricolă.
51. Cadrul economic al monografiei nu cuprinde
indicatorul:
numărul de întreprinzători;
venitul mediu al populaţiei;
valoare coşului alimentar zilnic.
52. Cadrul social al monografiei nu cuprinde indicatorul:
vârsta medie a populaţiei;
şomajul;
serviciile publice.
53. Cadrul spiritual al monografiei cuprinde indicatorul:
numărul de preoţi;
sporul migrator;
producţia medie de soia.
Descrieţi concepte metodologice generale în câteva fraze.

Explicaţi regulile metodologice generale pe care se bazează
sociologia rurală.
Explicaţi metodele de cercetare sociologică
Realizaţi un eşantion după ce două tehnici de eşantionare,
Prezentaţi conţinutul unei monografii
REZUMAT
Metodologia sociologică cuprinde metodele, tehnicile şi

procedeele care pot fi utilizate în investigaţiile sociologice Principalele
etape ale cercetării sociologice cuprind:
• stabilirea temei de cercetare;
• inventarul problemelor de urmărit;
• realizarea pe teren a cercetării;
• analiza statistică şi prelucrarea datelor;
• interpretarea şi prezentarea rezultatelor.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 42
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Metodele fundamentale ce se pretează la efectuarea unor cercetări
din spaţiul rural sunt: metoda observaţiei sociologice, metoda
monografică, metoda anchetei sociologice, metoda experimentală.
Tehnica sociologică cuprinde mijloacele operaţionale pentru
strângerea şi înregistrarea informaţiilor de teren
Procedeul sociologic este sistemul de operaţii folosit la
sistematizarea şi prelucrarea materialului faptic cules.
Regulile metodologice de cercetare constau în:

• regula priorităţii faptelor în raport cu opiniile
• unitatea dintre fapte şi teorie
• orice investigaţie sociologică trebuie să parcurgă cel puţin
următoarele faze: formularea întrebărilor de teren,
anchete de teren şi analiza şi interpretarea datelor.
Observaţia sociologică presupune perceperea şi înregistrarea

atentă şi planificată a fenomenelor, obiectelor şi comportamentelor
membrilor unui grup.
Observaţia sociologică trebuie să fie: obiectivă, completă,
controlată, repetabilă şi verificată.
Instrumentele de lucru specifice metodei observaţiei sunt: ghidul
de observaţie, fişele de observaţii tehnicile de cercetare.
Metoda monografică este o metodă specifică pentru observarea

directă a unei unităţi social-teritoriale sau a unui sistem social, fără a
recurge la eşantionare.
Specificul metodei monografice este conferit de câteva
particularităţi:
• nu se poate efectua în laborator, ci numai pe teren;
• nu poate manipula variabile,;
• poate folosi orice tehnică de recoltare a informaţiilor;
• necesită implicarea unor echipe interdisciplinare.
Cercetarea monografică trebuie să se desfăşoare după un plan. În
acest plan, nu pot fi, de regulă, cuprinse de la început toate problemele
ştiinţifice pe care le poate ridica cercetarea unei unităţi sociale Un
principiu valabil, pentru toate cercetările monografice este
recomandarea de a nota tot ce se întâmplă într-o unitate socială, şi tot ce
se leagă de ea, chiar dacă nu este prevăzut în plan de a se nota.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 43
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Planul de lucru va cuprinde toate problemele sociologice
specifice. Cadrul cosmic, biologic, psihic, istoric etc., mijloacele
materiale necesare, planul calendaristic etc.
Principalele probleme ce se abordează într-o cercetare
sociologică, folosind metoda monografică sunt: cadrul natural, cadrului
biologic, cadrul psihic, cadrul istoric, cadrul economic, cadrul spiritual,
cadrul etico-juridic, cadrul politic, şi cadrul unităţilor sociale.
Eşantionul este o parte dintr-o populaţie care urmează a fi supusă

cercetării sociologice cu scopul de a formula concluzii teoretice şi
propuneri practice valabile pentru ansamblul colectivităţii sociale din
care a fost extras eşantionul.
Prin definiţie, eşantionul este reprezentativ pentru populaţia din
care face parte.
În vederea stabilirii eşantionului, se determină mai întâi universul
anchetei, populaţia care va fi investigată.
Eşantionul se stabileşte prin două procedee: procedeul cotelor şi
procedeul probabilistic.
Procedeul cotelor cuprinde două faze:

a) construirea unui model redus al populaţiei vizate în cercetare;
b) stabilirea unor cote de subiecţi pentru fiecare operator sau
cercetător.
Procedeul probabilistic. Eşantionarea probabilistică respectă una
din regulile fundamentale ale investigaţiei: atribuie fiecărui individ din
populaţia vizată şanse egale de a face parte din eşantion. Această regulă
nu este satisfăcută de procedeul cotelor.
Eşantionul probabilistic se realizează după următorul procedeu:
1) se alcătuiesc liste cu întreaga populaţie, sau se folosesc cele
deja existente;
2) se stabileşte dimensiunea eşantionului în funcţie de cerinţele
cercetării şi de mijloacele de care dispune;
3) se calculează pasul statistic;
4) se trage la sorţi numărul care va corespunde primului subiect
ce va fi înscris pe lista eşantionului;
5) se aplică pasul statistic, începând cu numărul tras la sorţi
alcătuindu-se astfel lista cu toţi subiecţii.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 44
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Dacă populaţia este numerotată în întregime pe o singură listă se
utilizează tabelul numerelor la hazard, care a intrat în practica
eşantionării.
Eşantionul trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura
reprezentativitate răspunsurilor şi suficient de mic pentru ca echipa de
cercetare să poată chestiona pe toţi subiecţii aleşi.
Tipuri de eşantion
Eşantionul stratificat se foloseşte atunci când populaţia ce face
parte din universul anchetei este neomogenă sub aspect demografic,
profesional, economic etc.
Eşantioane pe grupuri este oportun pentru studierea grupurilor
de populaţie adecvate populaţiei studiate.
Eşantioane areolare sunt adecvate studiilor rurale. Zona studiată
este împărţită în sectoare care sunt supuse apoi eşantionării.
Eşantioane multistadiale constau în aplicarea succesivă a mai
multor procedee de eşantionare.
Eşantioane multifazice nu sunt eşantioane propriu-zise şi nu sunt
asemănătoare cu eşantioanele multistadiale întrucât nu presupun
aplicarea succesivă a mai multor procedee ci combinarea mai multor
sondaje succesive asupra unor fracţiuni din populaţia totală.
a) se stabileşte mai întâi un eşantion cu o talie importantă;
b) se realizează apoi o anchetă rapidă (prima fază);
c) din primul eşantion se extrage un eşantion mai mic;
d) se efectuează pe acest ultim eşantion o anchetă mai amănunţită
(faza a II-a).
Alegerea tipului de eşantion depinde de mai mulţi factori, printre
care menţionăm:
• natura datelor disponibile asupra populaţiei totale;
• dacă populaţia nu este omogenă, atunci se impune a
stabili un eşantion stratificat;
• dacă zona studiată este foarte întinsă iar populaţia foarte
dispersată în teritoriu vom stabili eşantioane areolare şi
eşantioane pe grupuri;
• talia eşantionului, zonele de anchetă etc. se stabilesc şi în
funcţie de mijloacele materiale disponibile;
• tipul de eşantion depinde şi de natura anchetei
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 45
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În cercetarea sociologică se înregistrează două tipuri de erori:
erori de eşantionare şi erori de măsurare.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 46
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 33
T
TEEH
HNNIIC
CII D
DEEC CEER
RCCE
ETTA AR
REEA ALLE
E
EEXXIISST
TEEN
NŢŢE
EII SSO
OCCIIA
ALLE
E
3.1. Tehnica anchetei sociologice

3.2. Sondajul de opinie
3.3. Tehnica observaţiei
3.4. Tehnica documentaţiei
3.5. Tehnica experimentului sociologic
Rezumat
Tehnicile folosite într-o cercetare sociologică pot fi grupate în

două mari categorii:
A. Tehnicile de cercetare ale existenţei sociale cuprind:
– ancheta sociologică;
– observaţia directă a faptelor;
– documentarea de teren;
– experimentul social.
B. Tehnicile de cercetare ale imaginii existenţei sociale cuprind:
– interviul sociologic;
– chestionarul sociologic;
– teste, convorbiri sociologice, etc.
– sondajul de opinie;
3.1. TEHNICA ANCHETEI SOCIOLOGICE

3.1.1. Tipuri de anchete. Ancheta sociologice este o metodă de
cercetare de teren ce se realizează folosind în principal două tehnici de
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 47
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
cercetare chestionarul şi interviul fără a neglija şi alte tehnici
tradiţionale de cercetare sociologică. Astfel, în Franţa şi S.U.A.
frecvenţa folosirii diverselor tehnici de anchetă diferă de la o ţară la alta
(tab. 9.1).
Astfel, peste 82% din investigaţii se realizează prin chestionare,
interviuri şi documentare din surse personale, publice şi oficiale.
Observaţia şi experimentul, tehnici fundamentale în sociologie, ocupă
uneori ultimul loc în practica sociologică din aceste ţări.
Tabelul 9.1
Tehnici de cercetare folosite în anchete sociologice (%)
Tehnica folosită Franţa S.U.A.
Observaţia directă 4 1
Documentarea (documente:
28 24
publice, personale şi oficiale)
Experimentul 2 1
Chestionarul 18 20
Interviul şi convorbiri 36 43
Analize secundare 10 8
Alte procedee particulare 2 3
Anchetele sociologice, după scopul urmărit şi criteriile de

clasificare sunt de mai multe tipuri:
a) după populaţia investigată: anchete restrictive sau anchete
vaste;
b) după tema şi obiectivele urmărite: anchete limitate (pe o
zonă) şi anchete generale;
c) după specificul temei: anchete demografice; culturale,
industriale, rurale, ale delicvenţei, ale stării de sănătate, ale intenţiei de
emigrare, etc.
d) după scopul urmărit: anchete de explorare, diagnostic şi
experimentale;
e) după modul de reflectare a fenomenului studiat în conştiinţa
populaţiei: ancheta de opinie;
Ancheta de acţiune este însoţită de anumite modificări în
universul investigat, care apar în timpul şi sub influenţa anchetei.
3.1.2. Particularităţi metodologice. Principalele particularităţi

ale anchetei privesc tehnicile folosite, numărul de subiecţi cuprinşi în
cercetare, modul de prelucrare a informaţiilor, etc.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 48
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
a) Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter
standardizat, în sensul că numărul, ordinea întrebărilor, numărul de
persoane supuse chestionării sunt stabilite cu precizie de la început.
b) La alegerea persoanelor investigate se are în vedere
asigurarea cerinţei de reprezentativitate a populaţiei prin intermediul
eşantionului. Tipurile de indivizi din eşantionul anchetat trebuie să
acopere corect toate tipurile prezente în populaţie.
c) Pentru a se asigura o reprezentativitate satisfăcătoare,
ancheta se realizează, de regulă, pe eşantioane mari, în timp ce, prin
folosirea interviului în eşantion sunt cuprinşi un număr redus de
indivizi. De regulă, în cazul interviului sunt cercetate persoane ce deţin
sau au deţinut poziţii privilegiate în colectivitatea umană cercetată şi
deci aceştia deţin informaţii pe care ceilalţi nu le au. Din acest motiv,
ancheta pe bază de chestionar cuprinde indivizi medii, obişnuiţi, în timp
ce subiecţii intervievaţi sunt atipici pentru media populaţiei.
Eşantionul în cazul anchetei cuprinde sute sau, mai frecvent, mii
de subiecţi, în timp ce efectivul supus intervievării cuprinde câteva zeci
de persoane, sau mai puţin.
Concluziile unei anchete rezultate din prelucrarea informaţiilor
obţinute de la mii de subiecţi au la bază legile statisticii matematice,
respectiv „legea numerelor mari“.
d) Investigând un număr mare de subiecţi, înseamnă că
ancheta pe bază de chestionar nu poate urmări decât colectarea unor
informaţii relativ simple din viaţa subiectului, din mediul său de viaţă,
despre care acesta posedă informaţii şi le poate reda fără dificultate. În
acest fel, o cercetare pe bază de chestionar este de tip extensiv, pe câtă
vreme, cea bazată pe interviu este de tip intensiv.
e) Prelucrarea datelor unei anchete se realizează folosind
procedee statistice (calculul frecvenţelor pentru răspunsurile la
întrebări). Din acest motiv, răspunsurile libere la întrebările deschise
trebuie aduse în faza de prelucrare, la forma închisă şi prelucrate ca
atare.
În cazul interviului, calculul frecvenţelor se face doar în situaţii
cu totul deosebite iar problema reprezentativităţii statistice nu se pune.
f) Interviul este o metodă ce uzează tehnicile orale (tête a
tête), pe câtă vreme ancheta se poate realiza şi în scris, completând un
chestionar.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 49
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
g) Ancheta se realizează strângând informaţia de la persoane
luate în mod individual, în timp ce interviul poate lua şi forma
interviului de grup.
h) Ancheta se realizează, de regulă, cu personal auxiliar
(operatori de anchetă), în vreme ce interviul nu poate fi făcut decât cu
personal calificat, neutru faţă de tema studiată, dar care are o mare
capacitate de a provoca reacţii verbale din partea subiectului şi de a le
înregistra corect răspunsurile.
Interviul se realizează, de regulă, de doi sociologi, unul având ca
sarcină înregistrarea răspunsurilor orale sau de mimică ale subiecţilor.
f) Ancheta face parte din cadrul metodelor, care în sens larg,
poartă numele de cantitative, în timp ce interviul este o metodă
calitativă.
3.1.3. Tehnici de anchetă. Aşa cum s-a arătat, ancheta, ca

metodă de cercetare sociologică, presupune un schimb de informaţii
dintre cercetător şi subiecţii realităţii sociale investigate (8, 10).
Transmiterea informaţiilor de la subiectul uman spre cercetător se
poate realiza, în principiu, prin două modalităţi fundamentale: a) calea
orală; b) calea scrisă.
În primul caz, vom avea de a face cu ancheta orală sau directă (în
sensul că informaţia se transmite direct cercetătorului sau operatorului);
în cel de-al doilea caz, avem de a face cu ancheta în scris sau indirectă
(prin autoadministrarea chestionarului).
În ancheta orală, operatorul le citeşte subiecţilor întrebările din
chestionar, la care aceştia dau răspunsuri orale, răspunsuri ce sunt
înregistrate de operatorii de anchetă în formularul de chestionar.
În ancheta în scris, comunicarea este indirectă, în sensul că
subiectul citeşte personal chestionarul, îl completează cu răspunsurile
personale, fără a avea un contact de comunicare cu operatorul care i-a
înmânat sau expediat prin poştă chestionarul.
Reacţiile subiectului la aceeaşi întrebare pot fi foarte diferite după
cum el se găseşte faţă în faţă cu un operator care-i pune întrebarea, se
află la telefon sau se găseşte singur cu o foaie de hârtie în faţă.
3.1.4. Ancheta orală sau directă. Acest tip de anchetă este

tehnica cea mai des folosită în anchetele cu mare audienţă la public
(anchete electorale, sondaje pe probleme sociale etc.), adică, cele ale
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 50
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
căror rezultate sunt prezentate şi comentate de mijloacele de informare
în masă.
Tehnica anchetei orale are două variante de realizare:
– ancheta faţă în faţă;
– ancheta prin telefon.
Ancheta faţă în faţă se realizează fie la domiciliu, fie la locul de
muncă etc.
Alegerea unei sau alteia dintre posibilităţile enumerate mai sus
depinde de: populaţia vizată în cercetare, procedeul de eşantionare, tema
cercetată, mijloacele materiale şi umane avute la dispoziţie etc. Ancheta
prin vizita operatorilor la domiciliu prezintă o serie de avantaje deloc
neglijabile.
Ancheta la domiciliu se impune foarte adesea din motive din ce
ţin de procedeul de eşantionare, se identifica locuinţa, se ia apoi
contactul cu familia şi se selectează apoi individul cu care se va sta de
vorbă.
Ancheta orală la domiciliu este preferată atunci când chestionarul
de aplicat este relativ lung. Pe stradă la ieşire de la un spectacol,
subiectul nu poate fi abordat pentru o discuţie decât cel mult pentru 3-5
minute, dat fiind că oamenii sunt grăbiţi şi nu au disponibilitatea de a
răspunde la mai multe întrebări. Nici la locul de muncă situaţia nu este
mai bună, din punct de vedere a timpului disponibil, iar alţii nu pot fi
sustraşi de la activitatea lor. Chestionarea la finele programului de lucru
nu este nici ea bine venită, atât din punct de vedere al timpului ce-l
poate afecta subiectul acestei activităţi, cât şi datorită faptului că starea
fizică şi psihică a subiectului, la terminarea zilei de muncă, nu este deloc
satisfăcătoare (oamenii sunt obosiţi, flămânzi etc.).
Cele mai favorabile condiţii de anchetă sunt la domiciliu, dacă ele
nu depăşesc 40-60 minute sau chiar mai mult. Discutând cu subiectul în
propria locuinţă, dacă el acceptă, în mediul său obişnuit de viaţă, el este
mai puţin stresat decât în alte condiţii.
Calitatea rezultatelor este, de regulă, cea mai bună. Discutând cu
subiectul „tête-a-tête“, avem avantajul că putem să-i observăm şi să-i
controlăm reacţiile să ne dăm seama dacă spune adevărul sau nu.
Ancheta la domiciliu se completează şi cu posibilitatea de a folosi
pentru cercetare şi tehnica observaţiei directe. Intrând în casa cuiva,
multe întrebări din chestionar devin inoportune (de ex.: aveţi televizor,
aragaz etc., întrucât le vedem din primul moment). În schimb, în acest
caz, putem iniţia discuţii cu privire la programele vizionate, orele de
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 51
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
audienţă, grad de satisfacţie şi interes pentru anumite emisiuni etc. Dar,
nu numai la acest gen de întrebări (numite factuale), calitatea
răspunsurilor este mai bună, ci şi la alte tipuri, cum ar fi cele de
motivaţie, opinie, atitudine
Ancheta directă, faţă în faţă, la domiciliu, este cel mai puţin
afectată de fenomenul de nonrăspunsuri. Nonrăspuns înseamnă şi
refuzul de a ne primi în casă pentru chestionare. Ancheta orală la
domiciliu înlătură practic nonrăspunsurile parţiale, respectiv refuzul de a
răspunde la unele întrebări. Datorită prezenţei operatorului, care insistă
să primească răspuns, se realizează o anumită presiune psihică asupra
subiectului, care, în cele din urmă, este determinat să dea un răspuns.
Succesul anchetei orale la domiciliu ar putea fi explicat pe baza a
trei factori principali.
a) Refuzul de politeţe din partea subiectului. Este mai greu
pentru acesta să refuze colaborarea atunci când operatorul i se adresează
politicos, cu rugăminte de a-l ajuta să-şi realizeze sarcina de muncă pe
care o are.
b) Dorinţa subiectului de a influenţa transformarea sau
corectarea unor stări de lucruri, prin intervenţia lui, dând anumite
răspunsuri ce pot constitui soluţii pentru problematica studiată.
c) Nevoia de acumulare, specifică ţăranului român este un
factor ce favorizează ancheta orală la domiciliu.
3.1.5. Ancheta prin telefon este în mare vogă în ţările apusene,

favorizată de prezenţa telefonului la majoritatea populaţiei
La noi în ţară această metodă este puţin folosită. În ţările cu grad
ridicat de computerizare au apărut noi procedee de investigare pe bază
de chestionar cu întrebări închise. În acest caz, după stabilirea legăturii
telefonice cu subiectul supus chestionării apare pe ecranul calculatorului
acestuia prima întrebare din chestionar. Se recepţionează apoi răspunsul,
marcându-se pe ecran varianta aleasă de subiect. Apoi apare următoarea
întrebare etc. La epuizarea chestionarului, răspunsurile la întrebări se
găsesc deja în memoria calculatorului, sunt prelucrate şi în câteva
minute se pot întipări tabele cu frecvenţe, grafice, indici sau alte
elemente prevăzute în programul de prelucrare.
Ancheta prin telefon, chiar şi în lipsa calculatoarelor, are o serie
de avantaje.
– operativitate (timp de execuţie);
– aria de acţiune;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 52
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
– costul cercetării;
– fiabilitate;
– controlul constant al terenului.
Timpul necesar efectuării unei anchete prin telefon este cu mult
mai scurt decât cel efectuat oral de operatorii ce se deplasează la
domiciliu. Prin telefon, un operator poate efectua 1 - 2 chestionare pe
oră, performanţă imposibil de atins cu alte metode.
În ceea ce priveşte aria de acţiune, prin telefon pot fi chestionaţi
subiecţi din toate zonele ţării (dacă există reţea telefonică), ceea ce
conferă eşantionului şi o mai mare reprezentativitate. În cazul unor
anchete pe spaţii mari se constituie eşantioane multistadiale sau pe
grupuri care înseamnă alegerea unor grupuri de indivizi, localităţi, străzi
etc. şi apoi din acestea se extrag persoanele supuse investigării.
Costul unei anchete prin telefon este cu 30 - 60 % mai mic decât
cea orală la domiciliu, care presupune cheltuieli de deplasare, cazare,
diurnă etc.
Plusul de rentabilitate la ancheta prin telefon se datorează
proporţii mai reduse a refuzurilor de a răspunse la telefon decât a
refuzurilor de a primi operatori în casă.
Controlul pe teren al operatorilor este mai dificil de realizat în
timp ce controlul prezenţei lor la postul telefonic este mult mai facilă.
3.1.6. Ancheta (indirectă) prin autoadministrarea

chestionarului
a) Dintre tehnicile de anchetă prin autoadministrare distingem
mai multe variante ancheta prin poştă (sau chestionar poştal). În acest
caz, cercetătorul şi cel anchetat nu vin deloc în contact direct. Subiectul
completează singur chestionarul şi-l returnează operatorului tot prin
poştă.
b) Operatorul înmânează chestionarul fiecărui subiect la domiciliu
după care aşteaptă să-l completeze sau revine la acesta după 2 - 3 zile
pentru a ridica chestionarul.
Subiectul completează chestionarul singur şi apoi îl predă
operatorului, fie în aceeaşi zi, fie după 2 - 3 zile.
c) Completarea chestionarului are loc într-o sală (tehnica
extemporalului) unde participă concomitent un număr mai mare de
subiecţi (după capacitatea sălii de clasă, amfiteatru etc.), care-şi
completează fiecare în parte chestionarul primit.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 53
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
e) Ancheta prin chestionar publicat în ziare şi reviste pe care
cititorii ziarului le completează şi le expediază redacţiei publicaţiei
conform indicaţiei acestora.
Particularităţile anchetei scrise prin autoadministrare

Avantaje
a) Ancheta scrisă prin autoadministrare are avantajul unui cost
mult mai mic, comparativ cu alte tehnici de chestionare. Când
chestionarul se lasă la domiciliu, un operator poate difuza zilnic zeci de
chestionare, pe care le va recupera în aceeaşi zi, parcurgând itinerariul
de la difuzare în direcţia inversă sau revenind după 1 - 3 zile, în funcţie
de opţiunile subiecţilor.
Costurile scad şi mai mult în cazul variantei de completare în săli
colective (tehnica extemporalului).
b) Prin absenţa operatorului în momentul completării se înlătură
influenţa perturbatoare a acestuia asupra subiectului, diminuându-se
până la dispariţie efectul de interacţiune dintre cei doi indivizi.
c) Subiectul atunci când îşi completează singur chestionarul va
urmări să-şi rezume cât mai fidel ceea ce crede că este necesar să
răspundă. Prin urmare, se înlătură eventualele greşeli de înregistrare şi
interpretare datorate operatorului.
d) Al patrulea argument în favoarea autoadministrării
chestionarului este păstrarea anonimatului răspunsurilor. Forma de
aplicare în colectiv asigură în cea mai mare măsură anonimatul
răspunsurilor, fapt deosebit de bine apreciat de subiecţi, care, în general,
nu doresc să-şi asume nici un risc.
e) Acest gen de culegere a informaţiilor lasă subiectului timp de
gândire pentru formularea răspunsurilor. Acest mod de chestionare are
avantajul, că în cazul în care formularea răspunsurilor presupune o
oarecare documentare, rememorarea unor evenimente, consultarea unor
documente personal etc., subiectul are un anumit timp la dispoziţie.
f) Tehnica eşantionării prin poştă asigură o dispersie mai mare a
subiecţilor aleşi şi deci o reprezentativitate mai mare a eşantionului.
Dezavantaje
a) În cazul anchetei în scris prin autoadministrare nu avem
certitudinea că persoana aleasă în eşantion este cea care răspunde la
chestionar.
Când chestionarul se autoadministrează sub supravegherea
operatorului (acasă sau în grup) există şansa ca răspunsurile să fie
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 54
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
individualizate. Altfel, s-ar putea ca răspunsul să aparţină altei persoane
sau unui colectiv familial sau de vecinătate, rudenie etc.
b) Posibilitatea ce o are subiectul de a consulta înaintea
completării propriu-zise (elaborării răspunsurilor) întreg conţinutul
chestionarului, pierzându-se astfel spontaneitatea răspunsurilor. În acest
caz, pentru multe întrebări de opinie se elaborează răspunsuri în
conformitate cu ceea ce subiectul crede că se aşteaptă de la el.
54. Tehnicile de cercetare ale existenţei sociale cuprind:

ancheta sociologică;
sondajul de opinie;
teste, convorbiri sociologice, etc.
55. Tehnicile de cercetare ale existenţei sociale cuprind:
interviul sociologic;
ancheta sociologică;
sondajul de opinie.
56. Anchetele sociologice, după scopul urmărit şi criteriile
de clasificare sunt de mai multe tipuri:
a) după …………………………..: anchete demografice;
culturale, industriale, rurale, ale delicvenţei, ale stării de
sănătate, ale intenţiei de emigrare, etc.
b) după …………………………..: anchete restrictive sau
anchete vaste;
c) după …………………………..: anchete limitate (pe o zonă)
şi anchete generale;
d) după …………………………..: anchete de explorare,
diagnostic şi experimentale;
57. Principalele particularităţi ale anchetei privesc:
au un puternic caracter standardizat;
se realizează extensiv, evitând eşantionarea;
sunt indiferente principiului reprezentativităţii.
58. Bifaţi enunţurile adevărate:
Interviul este o metodă ce uzează tehnicile orale iar
ancheta se poate realiza numai în scris.
Prelucrarea datelor unei anchete nu se realizează
folosind procedee statistice.
Ancheta se realizează, de regulă, cu personal auxiliar, în
vreme ce interviul nu poate fi făcut decât cu personal
calificat.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 55
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
59. Bifaţi enunţurile adevărate:
Reacţiile subiectului la aceeaşi întrebare sunt aceleaşi la
ancheta faţă în faţă ca şi în cazul anchetei scrise.
În ancheta în scris, comunicarea este directă.
În ancheta orală, operatorul le citeşte subiecţilor
întrebările din chestionar, la care aceştia dau
răspunsuri, acestea sunt înregistrate de operatorii de
anchetă în formularul de chestionar..
60. Precizaţi un avantaj al anchetei la domiciliu.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
61. Ancheta la domiciliu se completează şi cu posibilitatea de
a folosi pentru cercetare şi tehnica:
experimentului sociologic;
observaţiei directe;
documentării sociologice.
62. Durata anchetei la locul de muncă nu poate fi mai mare
de:
5-10 minute;
30-50 minute;
3-5 secunde.
63. Exemplificaţi trei situaţii în care poate interveni
nonrăspunsul:
……………………………………………………………..
……………………………………………………………..
……………………………………………………………..
64. Ancheta prin telefon, chiar şi în lipsa calculatoarelor, are
o serie de avantaje.
operativitate redusă;
aria de acţiune mică;
costul redus al cercetării;
65. Ancheta prin telefon, chiar şi în lipsa calculatoarelor, are
o serie de avantaje.
aria mare de acţiune;
fiabilitate nerelevantă;
controlul variabil al operatorilor.
66. Exemplificaţi trei avantaje ale anchetei prin poştă:
……………………………………………………………..
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 56
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
……………………………………………………………..
……………………………………………………………..
67. Avantajele anchetei autoadiministrate sunt:
se menţine influenţa perturbatoare a operatorului;
cost mult mai mic;
subiecţii nu au timp de gândire.
3.2. SONDAJELE DE OPINIE

Termenul de "sondaj" este, în general, sinonim cu cel de
"cercetare selectivă" sau de "eşantion(are)". Cumpărătorul alege prin
sondaj un obiect dintr-o multitudine spre a-i testa calităţile, profesorul
verifică prin sondaj câţiva elevi să vadă dacă au înţeles lecţia predată
etc. Ideea sondajului este deci aceea de a reduce populaţia statistică
efectiv cercetată la o parte (mică) a ei, capabilă să reprezinte
caracteristicile întregului.
În domeniul investigaţiilor sociale, se utilizează frecvent expresia
de "sondaje de opinie" sau "sondaje de opinie publică" pentru a se
desemna un anume gen de anchetă şi anume cea efectuată pe diferite
probleme de mare interes public şi care urmăreşte, în principal, să
surprindă opiniile (părerile, atitudinile, evaluările etc.) oamenilor legate
de aceste probleme.
Particularităţile sondajului
a) Sondajele de opinie, aşa cum le arată şi numele, sunt centrate –
dacă nu exclusiv, cel puţin cu preponderenţă – pe aspectul opinional,
subiectiv al realităţii sociale. Ele urmăresc să evidenţieze ceea ce "cred",
"gândesc", "simt", "apreciază", "intenţionează să facă" oamenii. Cel mai
adesea prin sondaje se testează gradul de satisfacţie faţă de activitatea
diferitelor organisme sau persoane cu funcţii în stat, notorietatea
personalităţilor politice, opţiunile electorale, raportarea la anumite
sisteme de valori etc.
b) Sondajele de opinie sunt centrate pe probleme ce suscită un
larg interes de public.
c) Sondajele de opinie sunt anchete sociologice cu un pronunţat
caracter descriptiv.
d) Sondajele de opinie sunt anchete realizate într-un timp foarte
scurt, cu chestionare simple şi clar structurate şi pe eşantioane care să
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 57
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
asigure o reprezentativitate rezonabilă pentru evaluările cu caracter
general urmărite.
e) Rezultatele sondajelor sunt prezentate beneficiarului sau
publicului larg într-o formă simplă, fără a se recurge la mijloace
sofisticate de prelucrate şi interpretare a informaţiei.
f) Sondajele de opinie se realizează, de regulă, la comanda unui
beneficiar ale cărui interes sunt altele decât cele ştiinţifice sau sunt
făcute de anumite institute cu acest profil în momentele când o
problemă stârneşte un mare interes iar, prin publicarea rezultatelor,
instituţia respectivă se face mai bine cunoscută publicului larg.
g) Sondajele de opinie sunt, într-o societate democratică o
componentă a cunoaşterii ştiinţifice a socialului şi fac parte inseparabilă
din viaţa societăţii respective. Toate deciziile majore – sau unele chiar
de mai mică anvergură – ale organelor executive naţionale sau locale
sunt supuse judecăţii cetăţenilor cu ajutorul acestei forme simple, rapide
şi eficiente de recoltare a opiniilor. În nici o societate cu adevărat
democratică nu este pusă la îndoială utilitatea sondajelor iar forţele
politice nu-şi pot permite să ignore rezultatele acestora. Deci, sondajul
este o formă "populară" de anchetă.
68. Exemplificaţi 3 teme care pot fi cercetate prin

intermediul sondajului de opinie.
……………………………………………………………..
……………………………………………………………..
……………………………………………………………..
69. Particularităţile sondajului de opinie sunt:
tratează aspecte specifice unor grupuri restrânse;
se realizează într-un timp foarte scut;
prezintă informaţii despre fapte.
3.3. TEHNICA OBSERVAŢIEI

3.3.1. Particularităţile metodologice
O altă tehnică de cercetare sociologică a existenţei sociale o
constituie observaţia directă. Observaţia directă de teren, care poate fi
spontană şi organizată (provocată – ştiinţifică), constituie o tehnică
importantă de investigare sociologică. Observaţia directă ne furnizează
informaţii care, constituie cel mai bogat material de analiză calitativă.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 58
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ea constituie baza oricărei cercetări şi analize sociologice, sursa
indispensabilă de date şi proba decisivă a valorii concluziilor la care se
ajunge. Observaţia sociologică este o tehnică de lucru şi orice cercetare
începe prin observaţie.
Însuşirile observatorului. Observatorul sociologic (cercetătorul)
trebuie să posede o serie de însuşiri cum ar fi:
a) capacitatea de a înregistra rapid şi corect cele mai
reprezentative fapte care se derulează în faţa ochilor săi în legătură cu
tema studiată;
b) el trebuie să aibă capacitate de sinteză, de sistematizare, a
materialului cules;
c) capacitate de cuantificare (măsurare) a datelor, de
transpunere a informaţiilor calitative în cantitate, să ştie să vadă ceea ce
este semnificativ, esenţial. Aceste calităţi, care formează experienţa de
cercetare, se formează în timp.
d) În legătură cu subiectul cercetat trebuie să menţionăm că
între acesta şi observator există un raport de intercondiţionare în funcţie
de personalitatea subiectului. Pentru ca reacţiile să nu fie "sugerate" se
impune ca subiecţii să nu cunoască opiniile şi aşteptările observatorului.
Observatorul trebuie să cunoască însă, atât particularităţile
subiecţilor (ale populaţiei investigate), cât şi specificul situaţiei în care
se desfăşoară observaţia. Desigur, independent de voinţa noastră,
însuşirile personale şi prestigiul ştiinţific al observatorului sunt prezente
în procesul cunoaşterii sociologice.
3.3.2. Tipuri de tehnici de observaţie

Observaţia poate fi directă sau indirectă. Observaţia directă, la
rândul ei, este spontană sau provocată (ştiinţifică).
Observaţia indirectă şi ea poate fi de două tipuri: întâmplătoare şi
sistematică. Observaţia sistematică, la rândul ei, poate fi de tip
administrativ sau de tip ştiinţific (de exemplu observaţie participativă
sau observaţie de tip participant observator).
Observaţia spontană sau ştiinţifică înregistrează şi ea, pe
parcursul desfăşurării, câteva etape: a) observaţii de explorare;
b) observaţii de diagnostic; c) observaţii experimentale.
Pe măsură ce se trece de la prima la celelalte forme de observaţie,
cercetarea câştigă în precizie. În prima etapă a observaţiei se pot pierde
unele informaţii care pot fi însă notate ulterior, în ciclurile următoare,
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 59
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
când nu vom mai înregistra tot ci numai faptele care confirmă sau
infirmă ipotezele luate în studiu.
În observaţia directă de explorare, sociologul intră în contact
direct cu realitatea socială, observând şi descriind fenomenele şi
procesele în curs de desfăşurare, apelând cu prioritate la fapte şi nu la
opinii.
1. Observaţia spontană. Cele mai multe observaţii au caracter
spontan, prezintă un oarecare interes pentru viaţa cotidiană, dar sunt
insuficiente pentru realizarea unor studii ştiinţifice.
Principalele caracteristici ale observaţiei spontane sunt: a) este
întâmplătoare, nesistematică şi insuficient controlată critic; b) este
fragmentată întrucât, deşi se urmăreşte să se noteze totul, observaţia
spontană nu înregistrează decât cazuri izolate; c) este vagă şi imprecisă,
confuză uneori şi inexactă, încât se realizează sub presiunea primelor
impresii, exagerând unele detalii în dauna întregului, aspectele
exterioare în dauna esenţei; d) este subiectivă sau părtinitoare, dominată
de opiniile şi interesele – conştiente sau nu – ale cercetătorului. Desigur,
în nici o cercetare de acest fel, nu se poate asigura o obiectivitate 100 %,
întrucât atât observatorul cât şi subiectul aparţin socialului dar, gradul
de subiectivitate poate fi redus la minimum prin precizări teoretice şi
mijloace metodolofice adecvate; e) este necritică; f) obişnuit, observaţia
spontană nu este înregistrată la faţa locului, ci reţinută în memorie, care
inevitabil pierde o parte din informaţii pe parcurs.
2. Observaţia ştiinţifică (provocată). Spre deosebire de observaţia
spontană, observaţia ştiinţifică are următoarele particularităţi: a) este
fundamentată teoretic; b) este sistematică, vizând fenomenul studiat în
totalitatea laturilor lui; c) este analitică pe elementele lui componente; d)
este metodică, deci condusă după anumite reguli metodologice; e) este
repetată şi verificată pentru a descoperi tendinţele şi evoluţia
fenomenului studiat.
Observaţia ştiinţifică presupune o anumită codificare a operaţiilor
şi anumite procedee moderne de analiză cantitativă. Observaţia directă
de teren este dominant calitativă, ea atribuind o importanţă mai mare
semnificaţiei informaţiei.
3. O variantă a observaţiei indirecte dar sistematice o constituie
observaţia participativă. Tehnica care răspunde cel mai bine exigenţelor
observaţiei sociologice de teren, o constituie observaţia participativă
care presupune contactul îndelungat al cercetătorului cu colectivitatea
studiată (luni şi ani), precum şi o anumită integrare (participare) în
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 60
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
activităţile subiecţilor cercetaţi. Acest mod de cercetare nu se rezumă la
un simplu dialog între operatori şi subiecţi şi nu vizează indivizi izolaţi.
Observaţia participativă vizează ansamblul grupurilor şi ea furnizează
date mai reale decât ne poate da un operator de interviu sau chestionar,
care poate fi "minţit mai uşor".
Pentru desfăşurarea observaţiilor participative s-au elaborat unele
reguli cum ar fi:
– să se respecte normele de convieţuire socială şi tradiţiile
specifice colectivităţii studiate;
– cercetătorul să nu se izoleze, să nu facă opinie separată,
pentru a fi acceptat de colectivitate;
– să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze prin
vocabular şi cunoştinţe, să nu joace rol de conducător sau sfătuitor;
– să evite a se impune în conversaţii, dar să nu ignore sau să
desconsidere ceea ce se întâmplă în colectivitatea studiată, participând
ca toţi ceilalţi şi manifestând un interes mediu faţă de evenimentele ce
au loc;
– să nu fie indiscret sau să pară prea interesat pentru anumite
informaţii;
– să se preocupe în mod deosebit de antrenarea unor subiecţi în
cercetare şi să acorde o atenţie aparte persoanelor cheie, fără de care nu
vor fi acceptaţi cu drepturi depline în colectivitate.
O prea mare integrare a sociologului în universul uman şi social
cercetat nu este de dorit deoarece aceasta ar diminua gradul de
obiectivitate şi capacitatea de a surprinde faptele cele mai semnificative,
însuşiri care se menţin în măsura în care observatorul rămâne relativ
neutru faţă de colectivitate (îndeosebi faţă de microgrupuri).
Cercetătorul trebuie să manifeste interes egal faţă de toţi membrii
colectivităţii.
Durata observaţiilor participative trebuie să fie suficient de mare
pentru a permite observatorului să cunoască bine colectivitatea studiată,
şi să înregistreze bine datele cele mai importante, fără însă ca această
durată să ducă la identificarea observatorului cu mediul studiat.
4. Tehnica "participantului observator" este aceea în care,
cercetătorul este membru al grupului studiat sau cercetătorul antrenează
unul sau mai mulţi membri ai grupului care culeg şi transmit
sociologului date cu privire la viaţa şi activitate propriului grup.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 61
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Desigur, aceste informaţii trebuiesc privite şi cu încredere dar şi
cu rezerve, întrucât observatorii sunt prea implicaţi şi legaţi de
colectivitatea investigată.
Tehnica "participantului observator" are tradiţie în sociologia
românească. Echipele lui D. Gusti obişnuiau să-i folosească pe ţărani în
calitate de membri activi ai echipei de cercetare. Graţie lor, problemele
locale au putut fi mai uşor depistate şi înţelese.
3.3.3. Ghidul şi fişa de observaţie

Sociologia nu dispune de instrumente de lucru standardizate
pentru realizarea observaţiilor directe de teren. Din această cauză orice
cercetare presupune elaborarea unui "ghid de observaţie" şi a unei fişe
de observaţie.
Observaţiile se înscriu într-o fişă de observaţie, elaborată după
specificul fenomenelor sociale şi într-o serie de alte instrumente care se
anexează (tabele, liste, fotografii, benzi magnetice etc.) realizându-se
observaţii repetate pentru a identifica sensul real al evoluţiei
fenomenului.
Numărul de observaţii sau numărul de subiecţi observaţi diferă de
gradul de pregătire şi experienţă a observatorului (6 - 7 subiecţi cu până
la 15 observaţii pe minut).
Ghidul de observaţie va cuprinde şi recomandări privind
mijloacele materiale de înregistrare pe teren a datelor: aparate foto,
magnetofoane sau casetofoane, aparate de filmat maşini de scris, maşini
de calculat, material de birou etc.
Fiecare studiu de teren trebuie să dispună de un ghid de
observaţie adecvat temei şi scopurilor urmărite, de fişe, tabele şi alte
instrumente corespunzătoare.
70. Exemplificaţi o temă care poate fi cercetată prin

intermediul observaţiei:
…………………………………………………………………
…………………………………………………………………
………………………………………………………………..
71. Însuşirile observatorului sunt
capacitate de sinteză, de sistematizare, a
materialului cules;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 62
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
capacitate de cuantificare a răspunsurilor
subiecţilor.
Abilităţi de comunicare cu subiecţii.
72. Observaţia care presupune contactul îndelungat al

cercetătorului cu colectivitatea studiată este:
observaţia participativă
observaţia ştiinţifică,
observaţia spontană.
73. Bifaţi enunţurile false
Numărul de observaţii sau numărul de subiecţi
observaţi diferă de gradul de pregătire şi experienţă
a observatorului.
Fiecare studiu de teren trebuie să dispună de o fişă
de observaţie adecvată temei şi scopurilor urmărite
care cuprinde planul cercetării.
Ghidul de observaţie va cuprinde şi recomandări
privind mijloacele materiale de înregistrare pe teren
a datelor: aparate foto, magnetofoane sau
casetofoane, aparate de filmat maşini de scris,
maşini de calculat, material de birou etc.
3.4. TEHNICA DOCUMENTĂRII SOCIOLOGICE DE

TEREN
După observaţie (directă şi indirectă), documentarea constituie o
altă sursă importantă de informaţii sociologice.
Primele lucrări importante de sociologie au fost elaborate pe bază
de documente, prin consultarea unor statistici şi a unor arhive oficiale
sau particulare. Totuşi, documentarea nu poate constituie o sursă unică
de informare pentru un sociolog, ci ea trebuie însoţită de culegerea
informaţiilor şi cu ajutorul altor tehnici de cercetare.
Etapele documentării
Documentarea sociologică cuprinde în fapt două acţiuni diferite:
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 63
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
a) documentare teoretică şi care, de regulă, precede documentarea
de teren şi se referă la literatura sociologică luată în studiu.
Documentarea teoretică începe cu stabilirea bibliografiei.
b) o documentaţie faptică ce se referă la tema cercetată şi se
realizează în cadrul fazei organizatorice a acesteia. De exemplu, vom
consulta tot ce s-a scris cu privire la unităţile agricole din zonă (aspecte
economice, sociale, politice, culturale), tot ce există în arhivele
întreprinderilor respective.
Tipuri de documente
Documentele ce le putem folosi pot fi clasificate la rândul lor în
mai multe categorii: documente personale; publice; oficiale.
Documentele personale, care în general, au o fidelitate şi
cuantificare mai mică, sunt uneori subiective, elaborate de anumite
persoane dintr-o motivaţie strict personală şi se împart la rândul lor în
două categorii:
– documente care nu se referă numai la persoana sau familia
deţinătorului, ci la o întreagă colectivitate din care persoana a făcut
parte;
– documente care se referă direct la persoana şi familia
deţinătorului (scrisori, autobiografii, jurnale etc.). Anumite personalităţi
dintr-o colectivitate pot deţine documente importante pentru studiile
sociologice ce le întreprindem.
Inginerii, învăţătorii şi profesorii pensionari din sate, de exemplu,
sunt foarte utili echipelor sociologice, care realizează monografii, studii
zonale şi pe probleme culturale, modernizarea ruralului, educaţie etc.
Arhivele personale ale unor locuitori ai satului oferă un volum de
informaţii, adesea de neînlocuit. Sigur că uneori şi aceste documente
sunt legate de secretul personal şi ne sunt mai greu accesibile.
Documentele personale, în general, nu pot fi controlate dacă sunt
adevărate. Din categoria de documentele personale amintim:
autobiografii; jurnale; biografii; memorii; scrisori; istorii orale
consemnate în scris de către autor; descrieri şi rapoarte cu privire la
activitatea grupurilor din care au făcut parte autorii lor etc.
Valoarea documentelor personale este în funcţie de valoarea şi
importanţa socială a autorului lor şi de contextul în care au fost
elaborate. Documentele unor personalităţi ştiinţifice, politice, prezintă
mult mai mult interes decât documentele care aparţin indivizilor care n-
au jucat roluri sociale importante. Întrucât utilizarea documentelor
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 64
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
personale ridică unele probleme de fidelitate şi validitate, trebuie de la
început să fim siguri că documentul este autentic şi aparţine autorului.
a) Autobiografia este o istorie a unei vieţi, prezentată dintr-o
perspectivă strict personală, "actorul" coincizând cu autorul.
Succesiunea ciclurilor de viaţă se îmbină cu relevarea evenimentelor în
ordinea succesiunii lor. Frazarea şi contextul, evidenţierea exagerată a
unei menţionări sau discreţie pentru altele sunt modalităţi de prezentare
a autorului pe scena deschisă a vieţii. Aceste aspecte trebuie să fie atent
urmărite într-o lectură psiho-sociologică a oricărei autobiografii pentru
distingerea ciclurilor de viaţă şi a actorilor care au influenţat autorul.
O caracteristică interesantă se manifestă în aceste autobiografii:
primii ani de viaţă sunt prezentaţi în mod sumar, iar ultimii ani, cei
apropiaţi de momentul redactării, printr-o varietate exagerată şi chiar
confuză de detalii şi ramificaţii. Uneori memoria distorsionează unele
evenimente, iar altele sunt trecute deliberat sub tăcere datorită unor
raţiuni profunde şi ascunse, de aceea, autobiografia trebuie completată
cu alte surse de informaţii, atunci când este posibil.
Dacă apreciem că autobiografiile ne sunt de folos în cercetarea
fenomenului social avut în vedere, şi dacă nu găsim asemenea
documente, putem proceda la o eşantionare, în funcţie de problema
cercetată şi definim (stabilim) tipurile de persoane care să-şi redacteze
autobiografiile. Diversitatea tipologică a autorilor acestor autobiografii
trebuie să se asocieze (coreleze) cu diversitatea poziţiilor sociale
ocupate. Dorinţa de cooperare în cercetare din partea acestor persoane
are, de asemenea, importanţă în construcţia eşantionului. Mai departe,
trebuie să decidem asupra modului de elaborare a autobiografiilor,
întrucât autobiografiile pot reflecta întreaga viaţă, deci au un caracter
global sau pot fi selective (focalizate pe o anumită perioadă, pe
experienţe ce privesc un anumit segment de viaţă).
Când autobiografiile sunt redactate la solicitarea noastră
sociologul (analistul social) poate lăsa liberă redactarea sau indică
informaţiile ce nu trebuie să lipsească.
b) Jurnalul este constituit din notaţii succesive ale evenimentelor
şi experienţelor, relaţiilor, persoanelor şi instituţiilor semnificative,
datele concrete combinându-se adesea cu interpretări personale.
Comparativ cu autobiografia, jurnalul oferă o varietate mult mai mare
de informaţii, care sunt şi mai exacte, întrucât înlătură unele distorsiuni
ale memoriei. De aceea, jurnalul ar putea fi considerat instrumentul
principal al investigaţiilor psiho-sociologice. Totuşi, întâlnim şi în acest
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 65
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
caz câteva restricţii. În primul rând, puţine persoane se angajează în
ţinerea la zi a unui jurnal. În al doilea rând, sunt mai frecvente jurnalele
aşa-zis "obiective" în care autorul notează evenimente exterioare
persoanei sale şi întâlnim mai puţine jurnale în care se consemnează
evenimente legate de viaţa autorului, jurnale ce poartă numele de
"subiective".
O cale de utilizare a jurnalului în cercetare constă în provocarea
elaborării (ţinerii) lui de către anumite persoane dintr-o În acest caz se
impune o selecţie adecvată a persoanelor ce vor ţine asemenea jurnale şi
asigurarea cooperării lor, stabilirea unui orizont de timp (cât timp
trebuie ţinut) şi a unor întâlniri periodice pentru intervievare cu care
ocazie se pot formula şi indicaţii privitoare la informaţiile ce ne
interesează de a fi notate şi modul lor de notare.
c) Biografia este istoria unei vieţi, scrise de altcineva, pe baza
informaţiilor şi datelor disponibile.
Biografiile pot fi utilizate în cercetări sociologice, dacă ele sunt
bine realizate, în care sens la elaborarea lor trebuie avut în vedere că:
formularea problemei investigate să fie clar precizată; definirea clară a
tipurilor de date solicitate şi a modului de obţinere a acestora;
d) Istoriile orale sunt în mare măsură extensii ale biografiilor şi
interviurilor, orientate predominant către experienţe - individuale şi
sociale din trecut. Istoria orală apare ca rezultat al intervievării, cu
condiţia ca partenerul nostru să fie permanent conştient că, ceea ce
spune ne interesează. Istoria orală poate lua forma unei biografii
centrată pe evenimentele sociale care au marcat evoluţia personală sau a
grupului studiat.
Pe baza istoriilor orale pot fi descrise fenomene sociale care au
avut loc la un moment dat şi pentru care nu se găsesc documente scrise.
În ultimele decenii ale secolului XX au luat fiinţă numeroase institute de
cercetare istorică privind comportamentul faţă de populaţia civilă a
beligeranţilor din cel de al doilea război mondial, rezistenţa
anticomunistă din spaţiul est-european, represiunea comunistă din anii
′50 etc.
Documentele personale (scrise) sunt surse fundamentale de date
şi informaţii pentru cercetarea sociologică. Adesea însă li se contestă
fidelitatea şi validitatea, care pot fi mai puţin controlate în comparaţie cu
ancheta sau experimentul. Analiza socialului nu poate fi însă redusă la
datele standardizate obţinute prin anchete, ignorând istoriile reale ale
vieţii lor personale, experienţele subiective ale factorilor sociali.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 66
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2) O a doua categorie de DOCUMENTE sunt cele PUBLICE
reprezentate de:
a) reportaje şi articole din ziare şi reviste;
b) filme (documentare şi artistice);
c) emisiuni de radio şi TV;
d) producţii literar artistice.
Documentele publice se adresează, prin însăşi intenţia elaborării
lor, unor "consumatori" eterogeni. Ele pot avea un grad mai înalt de
fidelitate decât precedentele şi sunt mai obiective, în condiţiile unei
prese libere.
3) O a treia categorie de DOCUMENTE sunt cele OFICIALE.
Dintre documentele oficiale (scrise), cele mai importante sunt arhivele
oficiale. Arhivele cuprind, pe lângă documentele calitative (rapoarte de
activităţi, analize, instrucţiuni, procese verbale etc.) şi documente
cantitative (statistici).
Arhivele oficiale prezintă o importanţă mare pentru documentare,
dar ele nu sunt accesibile oricând şi oricui, datorită caracterului secret al
unora dintre ele şi adeseori nu sunt complete, necuprinzând tot ce ne
interesează ca sociologi. Din păcate unele documente se pierd sau se
distrug, iar cele care se păstrează nu ne sunt întotdeauna accesibile.
Atunci când nu avem anumite informaţii statistice vom folosi
situaţii mai vechi (state de plată, documente contabile, decizii de
încadrare) şi nu vom solicita întocmirea unor situaţii noi, care adeseori
sunt făcute în grabă şi cu multe erori. Sociologul apelează Documentele
statistice nu sunt elaborate pentru studii sociologice, ceea ce înseamnă
că ele trebuie să fie utilizate cu rezervă. Unele fenomene reale nu sunt
reflectate în statistici, în timp ce altele deşi, reflectate în cifre nu se
întâlnesc pe teren, constituind un fel de invenţii statistice.
74. Bifaţi afirmaţiile false

Biografia este istoria unei vieţi, scrise de altcineva,
pe baza informaţiilor şi datelor disponibile.
Autobiografia este constituit din notaţii succesive
ale evenimentelor şi experienţelor, relaţiilor,
persoanelor şi instituţiilor semnificative, datele
concrete combinându-se adesea cu interpretări
personale.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 67
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Jurnalul este o istorie a unei vieţi, prezentată dintr-o
perspectivă strict personală, "actorul" coincizând cu
autorul. Succesiunea ciclurilor de viaţă se îmbină cu
relevarea evenimentelor în ordinea succesiunii lor.
75. Documentele publice nu sunt:
filmele,
jurnalele,
emisiunile radio şi TV.
76. Daţi un exemplu de document oficial.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
77. Daţi un exemplu de document personal.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
3.5. EXPERIMENTUL SOCIOLOGIC

Experimentul este folosit cu prioritate în ştiinţele exacte (fizică,
mecanică, biologie) dar poate fi folosit ca tehnică de cercetare şi în
ştiinţele sociale.
Particularităţile metodologice
Faţă de tehnica observaţiei care presupune doar observarea şi
descrierea individuală sau în grup a fenomenelor studiate, fără nici o
schimbare sau intervenţie din partea noastră, experimentul presupune
dimpotrivă, o schimbare a condiţiilor de desfăşurare a proceselor sociale
studiate prin:
– introducerea din afară a unor variabile sau factori noi;
– crearea unor condiţii artificiale (de laborator) de desfăşurare a
fenomenului.
Comparativ cu observaţia, experimentul prezintă un mare avantaj.
Experimentul spre deosebire de observaţie, poate fi repetat ori de câte
ori este nevoie, în condiţii identice, care pot duce la verificarea unor
ipoteze. Experimentul este de fapt o observaţie dirijată care parcurge
mai multe etape:
a) crearea condiţiilor de observaţie a fenomenului;
b) introducerea variabilelor;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 68
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
c) stabilirea consecinţelor acestora;
d) controlul şi dirijarea variabilelor urmărite.
Scopul oricărui experiment îl constituie verificarea ipotezelor
reieşite din observaţii anterioare. Tehnica experimentului a fost folosită
mult mai târziu în ştiinţele sociale, comparativ cu ştiinţele naturii, ca
urmare a unor cauze obiective şi subiective. Printre cauzele obiective
am amintit: 1) natura extrem de complexă a vieţii sociale şi a relaţiilor
umane; 2) prezenţa factorului conştient; 3) prezenţa unor dificultăţi de
natură tehnică şi metodologică; 4) considerente de natură etică care
implic realizarea unor experimente sociale. Omul nu poate fi tratat ca un
obiect şi deci experimentul este mai dificil de realizat.
În măsura în care experimentul sociologic nu influenţează negativ
demnitatea subiecţilor aflaţi în cercetare, el este admisibil şi necesar.
Rezultatele obţinute pe baza experimentală sunt comparate cu
rezultatele obţinute prin folosirea altor tehnici şi cu datele aceluiaşi
fenomen sau proces social, desfăşurat în absenţa oricărei intervenţii.
Prin experiment se urmăreşte, de cele mi multe ori, măsurarea influenţei
factorilor variabili introduşi în cercetare.
Tipurile de experiment sociologic

Experimentele sociologice pot avea loc, fie în teren, în mediul
social studiat, fie în laborator, în condiţii artificiale.
Experimentul de teren este de două feluri: activ şi pasiv. La
rândul lor, aceste două forme de experiment au diverse forme de
materializare. Astfel, putem întâlni: experiment activ direct; experiment
activ indirect.
Experimentul activ direct este atunci când în experiment
introducem un anumit factor ce modifică situaţia, natura fenomenului şi
în felul acesta putem studia ceea ce ne interesează şi nu ceea ce ni se
oferă şi deci putem determina influenţa noii variabile, în timp ce prin
experimentul indirect nu putem determina influenţa factorului
întâmplător.
Experimentul activ constituie un mijloc deosebit de însemnat şi
eficace în investigarea şi ameliorarea vieţii sociale. Măsurile luate de
stat privind perfecţionarea vieţii economice şi sociale (privatizare,
economie de piaţă, acordarea de pământ ţăranilor, descentralizarea
economiei) sunt, în fond, experimente sociale iniţiate de stat. Orice
schimbare revoluţionară în structurile politice, economice, sunt, în fond,
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 69
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
experimente sociale, ale căror rezultate sunt analizate şi materializate în
noi măsuri de politică economică şi socială.
78. Particularităţile experimentului nu sunt:

aplicarea soluţiilor identificate pentru universul
anchetei;
introducerea din afară a unor variabile sau factori
noi;
crearea unor condiţii artificiale (de laborator) de
desfăşurare a fenomenului.
79. Scopul oricărui experiment îl constituie
verificarea ipotezelor reieşite din observaţii
anterioare,
verificarea rezultatelor reieşite din observaţii
anterioare,
verificarea subiecţilor cercetaţi în observaţii
anterioare.
80. Etapele experimentului sociologic nu sunt:
introducerea caracteristicilor populaţiei cercetate;
stabilirea consecinţelor acestora;
controlul şi dirijarea variabilelor urmărite.
Explicaţi tehnica anchetei sociologice

Realizaţi un sondaj de opinie
Aplicaţi tehnica observaţiei
Aplicaţi tehnica documentaţiei
Aplicaţitehnica experimentului sociologic
REZUMAT
Tehnicile de cercetare ale existenţei sociale cuprind: ancheta

sociologică; observaţia directă a faptelor; documentarea de teren şi
experimentul social.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 70
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Tehnicile de cercetare ale imaginii existenţei sociale cuprind:
interviul sociologic; chestionarul sociologic; teste, convorbiri
sociologice, sondajul de opinie, etc.
Ancheta sociologice este o metodă de cercetare de teren ce se
realizează folosind în principal două tehnici de cercetare chestionarul şi
interviul fără a neglija şi alte tehnici tradiţionale de cercetare sociologică
După scopul urmărit şi criteriile de clasificare, anchetele
sociologice sunt de mai multe tipuri:
a) după populaţia investigată, avem de a face cu: anchete
restrictive sau anchete vaste;
b) după tema şi obiectivele urmărite, putem avea: anchete
limitate şi anchete generale;
c) după specificul temei, putem avea: anchete demografice;
culturale, industriale, rurale, ale delicvenţei, ale stării de sănătate, ale
intenţiei de emigrare, etc.
d) după scopul urmărit, putem avea anchete de explorare,
diagnostic şi experimentale;
e) după modul de reflectare a fenomenului studiat în conştiinţa
populaţiei, putem avea ancheta de opinie;
f) ancheta de acţiune este însoţită de anumite modificări în
universul investigat, care apar în timpul şi sub influenţa anchetei.
Principalele particularităţi ale anchetei privesc: tehnicile de
realizare a anchetelor; asigurarea cerinţei de reprezentativitate a
populaţiei prin intermediul eşantionului şi prelucrarea datelor anchetei.
Transmiterea informaţiilor de la subiectul uman spre cercetător se
poate realiza, în principiu, prin două modalităţi fundamentale: calea
orală şi calea scrisă.
Ancheta orală sau directă este tehnica cea mai des folosită în
anchetele cu mare audienţă la public.
Tehnica anchetei orale are două variante de realizare: ancheta
faţă în faţă şi ancheta prin telefon.
Calitatea rezultatelor este, de regulă, cea mai bună în cazul
anchetei orale unde avem şi avantajul că putem să-i observăm şi să-i
controlăm reacţiile subiecţilor
Succesul anchetei orale la domiciliu este influenţat de: refuzul de
politeţe din partea subiectului; dorinţa subiectului de a influenţa
transformarea sau corectarea unor stări de lucruri şi nevoia de
acumulare.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 71
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ancheta prin telefon are o serie de avantaje: operativitate, aria de
acţiune mare, costul cercetării redus, fiabilitate şi control constant al
terenului.
Un dezavantaj: controlul pe teren al operatorilor este mai dificil
de realizat în timp ce controlul prezenţei lor la postul telefonic este mult
mai facilă.
Ancheta prin autoadministrarea chestionarului
a) Dintre tehnicile de anchetă prin autoadministrare distingem
mai multe variante ancheta prin poştă (sau chestionar poştal). În acest
caz, cercetătorul şi cel anchetat nu vin deloc în contact direct. Subiectul
completează singur chestionarul şi-l returnează operatorului tot prin
poştă.
b) Operatorul înmânează chestionarul fiecărui subiect la domiciliu
după care aşteaptă să-l completeze sau revine la acesta după 2 - 3 zile
pentru a ridica chestionarul.
Subiectul completează chestionarul singur şi apoi îl predă
operatorului, fie în aceeaşi zi, fie după 2 - 3 zile.
c) Completarea chestionarului are loc într-o sală (tehnica
extemporalului) unde participă concomitent un număr mai mare de
subiecţi (după capacitatea sălii de clasă, amfiteatru etc.), care-şi
completează fiecare în parte chestionarul primit.
e) Ancheta prin chestionar publicat în ziare, reviste şi pagini web
pe care cititorii le completează şi le expediază redacţiei publicaţiei
conform indicaţiei acestora.
Particularităţile anchetei scrise prin autoadministrare
Avantajele anchetei prin autoadministrare constau în:
a) cost mult mai mic;
b) se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului;
c) se înlătură eventualele greşeli de înregistrare şi interpretare
datorate operatorului;
d) se păstrează anonimatul răspunsurilor;
e) lasă subiectului timp de gândire pentru formularea
răspunsurilor;
f) asigură o reprezentativitate mai mare a eşantionului.
Dezavantajele anchetei autoadministrate:
a) nu avem certitudinea că persoana aleasă în eşantion este cea
care răspunde la chestionar.
b) Posibilitatea aflării conţinutul chestionarului, pierzându-se
astfel spontaneitatea răspunsurilor.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 72
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Termenul de "sondaj" este, în general, sinonim cu cel de
"cercetare selectivă" sau de "eşantion(are)". Ideea sondajului este aceea
de a reduce populaţia statistică efectiv cercetată la o parte a ei, capabilă
să reprezinte caracteristicile întregului.
Particularităţile sondajului
a) sunt centrate pe aspectul opinional, subiectiv al realităţii
sociale;
b) sunt centrate pe probleme ce suscită un larg interes de public;
c) au un pronunţat caracter descriptiv;
d) sunt realizate într-un timp foarte scurt;
e) rezultatele sunt prezentate beneficiarului sau publicului larg
într-o formă simplă;
f) se realizează, de regulă, la comanda unui beneficiar;
g) fac parte inseparabilă din viaţa societăţii respective.
Observaţia directă poate fi spontană şi organizată şi constituie o

tehnică importantă de investigare sociologică. Observatorul sociologic
trebuie să posede o serie de însuşiri precum:
a) capacitatea de a înregistra rapid şi corect cele mai
reprezentative fapte;
b) capacitate de sinteză, de sistematizare, a materialului cules;
c) capacitate de cuantificare a datelor;
d) să nu informeze subiecţii despre opiniile sale
Tipuri de tehnici de observaţie.
Observaţia poate fi directă sau indirectă.
Observaţia directă, la rândul ei, este spontană sau provocată
(ştiinţifică).
Observaţia indirectă şi ea poate fi de două tipuri: întâmplătoare şi
sistematică.
Observaţia spontană sau ştiinţifică înregistrează, pe parcursul
desfăşurării, câteva etape: a) observaţii de explorare; b) observaţii de
diagnostic; c) observaţii experimentale.
1. Observaţia spontană prezintă un oarecare interes pentru viaţa
cotidiană, dar sunt insuficiente pentru realizarea unor studii ştiinţifice.
Principalele caracteristici ale observaţiei spontane sunt:
a) întâmplătoare, nesistematică şi insuficient controlată critic;
b) fragmentată;
c) vagă şi imprecisă, confuză uneori şi inexactă;
d) subiectivă sau părtinitoare;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 73
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
e) necritică;
f) nu este înregistrată la faţa locului, ci reţinută în memorie.
2. Observaţia ştiinţifică. are următoarele particularităţi:
a) fundamentată teoretic;
b) sistematică, vizând fenomenul studiat în totalitatea laturilor lui;
c) analitică pe elementele lui componente;
d) metodică;
e) repetată şi verificată pentru a descoperi tendinţele şi evoluţia
fenomenului studiat.
3. Observaţia participativă presupune contactul îndelungat al
cercetătorului cu colectivitatea studiată.
Principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească
cercetătorul care realizează o cercetare participativă sunt:
a.să nu se izoleze;
b. să nu lase impresia că este o autoritate;
c.să evite a se impune în conversaţii;
d. să nu fie indiscret;
e.să acorde o atenţie aparte persoanelor cheie.
Fişa de observaţie este documentul în care se realizează
observaţii repetate pentru a identifica sensul real al evoluţiei
fenomenului.
Ghidul de observaţie cuprinde şi recomandări privind mijloacele
materiale de înregistrare pe teren a datelor: aparate foto, magnetofoane
sau casetofoane, aparate de filmat maşini de scris, maşini de calculat,
material de birou etc.
Documentarea sociologică cuprinde în fapt două acţiuni diferite:

documentare teoretică şi documentarea faptică.
Tipuri de documente care pot fi folosite în procesul de
documentare pot fi: documente personale; publice; oficiale.
Documentele personale, care în general, au o fidelitate şi
cuantificare mai mică, sunt uneori subiective, elaborate de anumite
persoane dintr-o motivaţie strict personală.
Autobiografia este o istorie a unei vieţi, prezentată dintr-o
perspectivă strict personală, "actorul" coincizând cu autorul.
Jurnalul este constituit din notaţii succesive ale evenimentelor şi
experienţelor, relaţiilor, persoanelor şi instituţiilor semnificative, datele
concrete combinându-se adesea cu interpretări personale.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 74
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Istoriile orale sunt în mare măsură extensii ale biografiilor şi
interviurilor, orientate predominant către experienţe - individuale şi
sociale din trecut.
Documentele publice sunt reprezentate de: reportaje şi articole
din ziare şi reviste, filme, emisiuni de radio şi TV, producţii literar
artistice, etc.
Documentele oficiale Dintre documentele oficiale (scrise), cele
mai importante sunt arhivele oficiale care cuprind, documente calitative
(rapoarte de activităţi, analize, instrucţiuni, procese verbale etc.) şi
documente cantitative (statistici).
Experimentul sociologic presupune o schimbare a condiţiilor de

desfăşurare a proceselor sociale studiate prin: introducerea din afară a
unor variabile sau factori noi sau crearea unor condiţii artificiale de
desfăşurare a fenomenului.
Experimentul spre deosebire de observaţie, poate fi repetat ori de
câte ori este nevoie, în condiţii identice, care pot duce la verificarea unor
ipoteze.
Experimentul parcurge mai multe etape:
a) crearea condiţiilor de observaţie a fenomenului;
b) introducerea variabilelor;
c) stabilirea consecinţelor acestora;
d) controlul şi dirijarea variabilelor urmărite.
Scopul oricărui experiment îl constituie verificarea ipotezelor
reieşite din observaţii anterioare.
Tipurile de experiment sociologic
Experimentul de teren poate fi: activ şi pasiv. La rândul lor,
aceste două forme de experiment au diverse forme de materializare:
activ direct; experiment activ indirect, etc.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 75
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 76
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 44
TTE
EH HNNIICCIIL
LEED DE
EC CEERRC ET
CE TAARREE
SSO
OCCIIOOLLO OGGIICCĂ
ĂA AL LEE IIM
MAAGGIINNIIII
E
EXXIISSTTEENNŢŢEEII SSO
OC CIIA
ALLE
E -- IIN
NT TE
ERRVVIIU
ULL
ŞŞII C
CH HEESST
TIIOONNA ARRUULL SSOOCCIIOOLLO
OGGIICC
4.1. Tehnica interviului sociologic

4.2. Tehnica chestionarului sociologic
4.3. Particularităţile metodologice
Rezumat
4.1. TEHNICA INTERVIULUI SOCIOLOGIC

Interviul (cuvânt de origine engleză – interview) este o discuţie
liberă, o convorbire între oameni care îşi transmit informaţii verbale.
Este o convorbire între două persoane (tête-à-tête) în care una întreabă şi
alte răspunde, transmiţând informaţii. Interviul în sociologie este o
tehnică de cercetare ştiinţifică, aplicată pentru a cunoaşte evoluţia unui
fenomen sau domeniu social (8, 10).
Interviul a parcurs în decursul dezvoltării sale trei etape: etapa
interviului psihotehnic; etapa interviului de opinie şi etapa interviului
sociologic. În aprecierea răspunsurilor este necesar a se avea în vedere
câteva principii:
– ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea ce s-
a spus, ceea ce solicită o atenţie egală pentru toate datele interviului şi
pentru întreaga atmosferă în care a avut loc interviul:
– comportamentul real al subiectului nu corespunde întotdeauna
cu afirmaţiile verbale;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 77
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
– observaţia întregului ansamblu de desfăşurare a interviului
este tot aşa de importantă ca şi intervievarea.
Tipuri de interviu
Principalele tipuri de interviu sunt:
– interviu de opinie sau de personalitate, folosit ca o tehnică
intensivă dar şi extensivă de cercetare;
– interviurile de documentare folosit ca tehnică extensivă de
cercetare;
– interviurile speciale (memorii).
În interviul de opinie subiectul este întrebat cu privire la ceea ce
este şi ceea ce face el, în timp ce în interviul de documentare, subiectul
este întrebat cu privire la ceea ce ştie el despre un fenomen. În interviul
de documentare subiectul oferă informaţii care nu privesc direct
persoana lui.
În interviurile extensive sunt excluşi din cercetare subiecţii
"atipici", pe când în interviurile intensive, utilizându-se tehnica studiilor
de caz, sunt cuprinşi în cercetare şi asemenea subiecţi (personalităţi).
Interviurile intensive pot fi considerate "interviuri propriu-zise", în timp
ce interviurile extensive aparţin, de regulă, tehnicii chestionarului.
Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul de
interviu, care este alcătuit din întrebări deschise. Nu există reţete de
modul de luare a interviului. Cu cât interviul este mai liber, cu atât
studiul este mai profund. Interviurile de opinie, de personalitate, sunt, de
regulă, interviuri libere, cu întrebări deschise, în timp ce la interviurile
de documentare se folosesc întrebări închise. Tehnica interviului, spre
deosebire de tehnica chestionarului, presupune o mare libertate de
mişcare. Întrebările pot fi puse după inspiraţia de moment, dar
problematica de studiu se stabileşte, în prealabil, prin ghidul de interviu.
În timpul interviului se pot formula noi întrebări şi operatorul poate cere
detalii, precizări, atunci când subiecţii dau răspunsuri evazive.
Pentru cunoaşterea evoluţiei unui fenomen social, într-o perioadă
de timp dată, se pot utiliza tehnici speciale de interviu. În acest caz, se
va utiliza interviul repetat (panel), care constă în intervievarea unui
grup de subiecţi, de mai multe ori, pe aceeaşi temă, la diverse intervale
de timp.
În tehnica respectivă se respectă două condiţii:
a) se repetă aceleaşi întrebări la intervale regulate;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 78
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
b) se utilizează acelaşi eşantion, care trebuie să rămână
omogen pe toată durata cercetării.
Prin repetarea întrebărilor, se obţin o serie de "clişee" ale
atitudinilor şi opiniilor investigate. Prin compararea acestor clişee putem
să ne facem o imagine asupra evoluţiei fenomenului studiat, bineînţeles
dacă răspunsurile sunt sincere.
Ritmul şi durata interviului depind de natura anchetei şi structura
grupurilor intervievate ( - 8 ori la câte 2 luni de zile).
Greutatea realizării interviului repetat constă, tocmai în păstrarea
omogenităţii (constanţei) eşantionului.
Pentru a măsura efectul deformator al repetiţiei se utilizează
procedeul "eşantionului martor". Eşantionul martor este de fiecare dată,
altul şi este intervievat odată cu eşantionul omogen.
Interviurile speciale, dintre care menţionăm: interviuri memorii,
constă în realizarea unei serii întregi de interviuri, de regulă, cu aceeaşi
persoană, pe aceeaşi temă, într-o perioadă lungă de timp (câteva luni sau
chiar câţiva ani). Cercetătorul stabileşte un plan calendaristic şi o
tematică pentru întreaga perioadă de cercetare, eventual inventarul de
probleme pentru fiecare întâlnire în parte.
Interviurile memorii se aplică persoanelor care deţin numeroase
informaţii cu privire la un domeniu sau la o colectivitate socială dintr-un
sat, comună, zonă; persoane care au jucat un rol important în
dezvoltarea unei localităţi sau în desfăşurarea unor evenimente sociale şi
care acceptă să sprijine studierea acestor fenomene. Informaţiile pot fi
stenografiate sau înregistrate pe bandă magnetică şi transcrise apoi în
vederea stocării în arhive.
Istoria orală este şi ea un tip de interviu, tehnică ce se foloseşte
acolo unde nu se găsesc documente scrise.
Modul de realizare a interviului

După modul de realizare, interviurile se clasifică după mai multe
criterii:
– interviuri faţă în faţă sau prin telefon;
– interviuri structurate, semistructurate şi nestructurate (după
gradul de libertate în formularea întrebărilor);
– interviu individual;
– interviu de grup.
Interviu faţă în faţă sau prin telefon şi cel structurat se
desfăşoară pe baza unui chestionar standardizat. Dacă în cazul
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 79
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
anchetei orale, care este asemănătoare cu interviul structurat, întrebările
şi ordinea lor sunt dinainte stabilite în interviul semistructurat,
prestabilite sunt doar temele în jurul cărora se va discuta. În acest caz,
operatorul va pleca pe teren cu un ghid de interviu şi nu cu un chestionar
elaborat în detaliu.
Interviul individual nestructurat presupune că operatorul
(cercetătorul) poartă discuţii total libere cu anumiţi membri ai populaţiei
vizate, pe o singură problemă.
Uneori tematica discuţiei nu este comunicată în prealabil, ea
urmează să fie conturată pe parcursul discuţiilor.
Interviurile nestructurate se desfăşoară, de obicei, în mai multe
întâlniri şi poate dura mai multe ore. Astfel de interviuri se realizează
adeseori în cadrul observaţiilor participative.
Studiile de istorie orală au ca suport metodologic tot interviul
nestructurat şi se urmăreşte în mod expres reconstituirea, pe cale orală,
din relatările participanţilor la unele evenimente, episoade sau profiluri
de personalităţi istorice.
"Istoria orală" s-a practicat ca o alternativă sau completare la
studiul documentelor scrise, dar organizarea cercetărilor sistematice cu
această tehnică a început, în 1948, la Universitatea Columbia.
Interviul de grup. Interviul de grup ca şi cel individual, se poate
realiza în cele trei forme amintite: structurat, semistructurat şi
nestructurat. Dar dacă în cazul interviului individual structurat înseamnă
aplicarea unui chestionar standardizat, interviul de grup, chiar în
versiunea lui structurată, cu întrebări dinainte formulate, este o metodă
calitativă, pentru că presupune interacţiunea participanţilor, schimbul de
replici, de opinii şi idei, pe marginea acestor întrebări, întrebări care sunt
evidente, deschise, altfel nici n-ar mai avea sens o discuţie de grup.
Interviul, în general, şi cel de grup, în special, reprezintă o metodă
calitativă şi pentru faptul că aici nu ne interesează, în primul rând câţi
spun un lucru sau altul, ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cum se
modifică pe parcurs cele spuse etc. De aceea, se consideră că interviul
este o metodă de tip calitativ în timp ce ancheta este o metodă de tip
cantitativ.
Specificitatea interviului de grup este determinată de patru
condiţii:
1. grupul să fie natural (oamenii se cunosc);
2. discuţia să fie liberă (fără întrebări prestabilite);
3. să se discute o problemă din viaţa grupului;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 80
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
4. discuţiile se desfăşoară sub conducerea unei persoane
competente (cercetător, animator etc.).
În discutarea colectivă de către membrii unui grup natural a unei
probleme din viaţa grupului respectiv, sarcina operatorului este deosebit
de complexă. Intervenţiile sale trebuiesc reduse la minimum, adică să nu
depăşească 20 % din totalul schimburilor verbale.
Intervenţiile se referă la sublinierea şi reformularea unor opinii,
precum şi la sinteze progresive. Cel ce conduce interviul trebuie să nu-şi
trădeze propria părere faţă de tema discutată, dar să ştie să stăpânească
grupul, să depăşească momentele dificile, cum ar fi cele create de
participanţii, care monopolizează schimbul de replici, să ştie să-i
încurajeze pe cei timizi şi să fie capabili să aplaneze tensiunile ce se pot
ivi.
Punerea faţă în faţă a membrilor unui grup are însă şi efecte de
facilitare a emiterii opiniilor. Membrii grupului cunoscându-se între ei,
se simt oarecum obligaţi să-şi formuleze părerile.
Pentru reuşita interviului de grup sunt necesare câteva condiţii
importante, dintre care amintim pe cele materiale, la ce oră se realizează
interviul, locul unde se desfăşoară şi numărul de participanţi (schimbul
optim de replici se poate asigura cu un număr de 10 - 15 participanţi);
calitatea participanţilor (nu este bine să fie incluşi persoane cu statute
sociale foarte diferite).
Rezultatele interviului de grup depind şi de felul în care s-a
asigurat pregătirea lui psihologică, ceea ce înseamnă acceptarea
operatorului de către grup şi convorbirilor preparatorii ale acestuia cu
participanţii. Acceptarea înseamnă stabilirea sentimentului de încredere
faţă de cel ce va conduce interviul şi că acesta va înţelege şi va fi
obiectiv faţă de informaţiile transmise de grup. Acceptarea este uşor de
constatat după reacţiile grupului.
Conversaţiile preparatorii constau în întrevederi particulare ale
cercetătorului cu viitorii membrii ai grupului, cu care ocazie li se anunţă
tema interviului, data şi ora ţinerii interviului, durata (optim 2 ore),
precum şi faptul că este necesară exprimarea opiniei personale a
fiecăruia. Este recomandabil să se realizeze convorbiri libere
(mediatizate) asupra subiectului ce se va discuta. Scopul acestor
convorbiri este triplu: de a realiza o relaţie personală de încredere şi
stimă reciprocă; de a "debloca" persoana intervievată şi de a facilita
exprimarea opiniilor de către subiecţi.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 81
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Interviurile de grup clasice se utilizează în rezolvarea eventualelor
tensiuni şi ajungerea la soluţii, cât şi în faza de preanchetă, pentru
construirea unor chestionare standardizate.
⇒ Interviuri total nestructurate (întrebările nu sunt fixate
anterior) pot fi considerate şi reuniunile de brainstorming (furtuna
ideilor), care au ca scop producerea de idei şi soluţii pe marginea unei
probleme. De altfel, întâlnirile şi discuţiile în grup, utilizate ca tehnică
terapeutică pot fi clasate tot ca interviuri de grup.
⇒ Interviuri de grup structurat, practicat în SUA, este
cunoscut şi sub denumirea de "focus group" (interviu de grup focalizat).
El este folosit frecvent în studiile de marketing, în implementarea şi
evaluarea unor programe sociale etc.
Organizarea şi conducerea focus-group-ului, presupune, în
general, aceleaşi principii şi probleme ca şi interviul de tip clasic.
Diferenţa majoră este, desigur, aceea că, în cazul focus-group-ului există
întrebări dinainte formulate.
Întrebările trebuie să satisfacă anumite cerinţe:
– Întrebările să fie relativ puţine (7 - 10), altfel durata discuţiei ar
fi foarte mare, considerând că fiecărui participant i se acordă cel puţin 2
- 3 minute pentru răspuns şi comentarii.
– Întrebările trebuie să fie bine alese şi formulate, pentru că deşi
sunt puţine ele trebuie să acopere în întregime tema în discuţie.
– Oricât de bine ar fi proiectat ghidul de interviu, moderatorul va
constata că apar în discuţie întrebări mai importante decât cele stabilite
anterior prin ghid. Pentru ca aceste noi întrebări să nu bulverseze mersul
interviului şi mărirea duratei acestuia, se recomandă că întrebările
neprevăzute în ghid să li se rezerve 15 - 20 minute, la sfârşitul
interviului.
Faţă de interviul de grup clasic, la focus-group participanţii nu fac
parte din acelaşi grup natural şi deci nu se cunosc între ei.
Particularitatea temei puse în discuţie determină compoziţia
grupului ce iau parte la interviu. În acest caz, folosind tehnica focus-
group se vor intervieva numai persoanele implicate direct în tema
studiată (sau produsul oferit în cazul studiilor de piaţă). În felul acesta se
constituie un grup ce este afectat de o aceeaşi problemă.
Interviuri de grup structurate se pot realiza şi cu experţi, acest
tip de interviu fiind cunoscut în literatura americană ca tehnica Delphy
(grupuri nominale). Spre deosebire de focus-group şi alte forme de
interviu de grup, scopul acestei tehnici este de a se ajunge la
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 82
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
soluţionarea unei probleme. În consecinţă, se urmăreşte ajustarea
opiniilor individuale şi realizarea unui consens. Moderatorul trebuie să
aibă în acest caz şi calităţi de negociator, fiind vorba, într-un fel, de
luarea unei decizii de grup.
În practica obişnuită, cele mai multe interviuri de grup sunt de tip
semistructurat, în sensul că discuţiile se poartă în jurul unor idei sau
teme prestabilite.
Clasificarea interviurilor de grup în structurate, semistructurate şi
nestructurate nu este singura, întrucât pot fi identificate şi alte tipologii
de interviuri, grupate în funcţie şi de alte criterii. Astfel, pe lângă
interviurile de grup special organizate de către cercetător, acesta se
poate implica în discuţii cu persoane ce formează grupuri spontane şi
informale, întâlnite în teren. Esenţial aici este că sociologul nu numai
observă şi ascultă ce se discută ci se angajează efectiv în ele, eventual
dirijându-le spre subiectele care-l interesează. Interviul de grup diferă şi
după scopul lor : explorator - metodologic (în cadrul unor preanchete),
în studii de marketing, de rezolvarea unor tensiuni şi conflicte, de găsire
a unor soluţii acestor distorsiuni.
Funcţiile interviului de grup legate de anchetă şi sondaje pot fi
grupate în trei categorii: preanchetă, anchetă şi postanchetă.
1) În preanchetă, prin interviu se pot rezolva, în principal
următoarele aspecte: alegerea întrebărilor şi formularea lor, testarea
chestionarului elaborat (cât durează, ce întrebări nu sunt înţelese sau
refuză a fi discutate etc.).
2) În faza anchetei, interviul de grup se utilizează în obţinerea de
date empirice referitoare la tema cercetată.
3) În faza de postanchetă, interviul de grup se foloseşte în două
modalităţi:
a) În discuţii cu unele persoane din populaţia anchetată (inclusiv
informatori-cheie), în vederea completării unor informaţii rezultate din
ancheta bazată pe chestionar.
b) Ca discuţie cu experţi, pentru a interpreta datele centralizate. În
cazul unor probleme sociale mai complexe, ideal ar fi ca asemenea
interviuri să fie interdisciplinare.
Interviul de grup, are, aşadar, o serie de avantaje, atât ca metodă
independentă, cât şi folosită în cadrul anchetei. Ca dezavantaje este
faptul că, cel ce conduce discuţia trebuie să fie o persoană cu experienţă,
moderator şi negociator. Chiar şi în astfel de situaţie este posibil să
apară fenomene distorsionate, precum dominarea discuţiei de către 1 - 2
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 83
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
participanţi, sau să se obţină un consens necritic în stabilirea unei
soluţii.
Elaborarea ghidului de interviu

Ghidul de interviu este o listă, un plan, cu problemele ce urmează
a fi studiate. Problemele de cercetare sunt transpuse în întrebări, ce
urmează a fi puse subiecţilor cu care se va sta de vorbă. În construirea
ghidului de interviu şi realizarea interviului pe teren, trebuie să se
respecte anumite reguli, cum ar fi:
– Regula individualizării întrebărilor. Este greşit, de exemplu, a
pune o întrebare cu mai multe necunoscute cum ar fi: "Aţi lucrat şi la
alte întreprinderi? Unde? Şi cât timp? O astfel de întrebare cuprinde mai
multe întrebări şi interviuri. În acest caz, se pun întrebări separat: a) În
ce întreprindere aţi mai lucrat? b) Cât timp aţi lucrat în întreprinderea
X? etc.
– Regula preciziei şi a simplităţii maxime a întrebărilor.
– Regula duratei minime sau optime a interviului.
– Evitarea întrebărilor lungi, întrucât există riscul ca subiecţii să
reţină numai parţial întrebarea şi să răspundă numai parţial, numai la o
parte a aspectelor ce ne interesează.
– Evitarea cuvintelor cu dublu sens sau a termenilor necunoscuţi
pentru populaţia studiată.
– Evantaiul de răspunsuri preformulate în cazul folosirii de
întrebări închise, trebuie să acopere întreg spaţiul de răspunsuri posibile
la tema investigată.
– Întrebările trebuie să fie cât mai concrete şi să apeleze pe cât
posibil la experienţa imediată a persoanei investigate, pentru ca aceştia
să nu deformeze (inconştient) răspunsurile reale. De exemplu, întrebăm:
„De câte ori aţi consumat carne în săptămâna trecută sau prezentă (sau
lapte)?“ şi nu „De câte ori consumaţi lapte săptămânal?“
– Întrebările trebuie formulate astfel încât „mecanismele de
apărare“ să fie limitate la minimum, preîntâmpinând acţiunea unor
factori distorsionaţi sau a unor influenţe externe: teama de cuvinte,
atracţia răspunsurilor, prin „Da“, pierderea de prestigiu, teama de
schimbare, simpatia sau antipatia faţă de unele elemente ale interviului
etc.
În concluzie, comparativ cu observaţia sociologică, tehnica
interviului are menirea de a ne furniza date suplimentare cu privire la
tema studiată. Una din lipsurile interviurilor este aceea că se aşteaptă de
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 84
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
la intervievat să fie un om de „ştiinţă“ şi să dea explicaţii la obiect
asupra comportamentului, atitudinii sale faţă de fenomenul studiat. Cu
toate limitele ei, tehnica interviului este utilă în investigaţiile
sociologice, dacă sunt respectate şi regulile de aplicare arătate anterior.
Astfel, interviul poate deschide calea unor noi cercetări şi stabilirea unor
ipoteze de cercetare.
81. Daţi un exemplu de întrebare din cadrul interviului de

opinie.
..........................................................................................
….......................................................................................
82. Interviurile sunt structurate, semistructurate sau
nestructurate după.
gradul de libertate în formularea întrebărilor;
măsura în care intervine operatorul;
structura pe specializări a operatorilor.
83. Specificitatea interviului de grup este determinată de

condiţiile:
subiecţii să nu se cunoască între ei;
discuţia să fie dirijată riguros;
să se discute o problemă din viaţa grupului.
84. Ghidul de interviu cuprinde:
întrebări,
răspunsuri,
indicatori.
85. Precizaţi un avantaj al interviului de grup.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
3.2. TEHNICA CHESTIONARULUI SOCIOLOGIC

În raport cu alte tehnici de cercetare, chestionarul sociologic
ocupă, după unii autori, un loc secundar în sistemul de tehnici de
cercetare sociologică, punându-ne la dispoziţie nu fapte despre
fenomenul studiat, ci opinii, imagini despre acestea, deşi alţi cercetători
îl consideră „calea regală“ („principala cale“) a investigării sociologice.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 85
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
4.3 PARTICULARITĂŢI METODOLOGICE
Ancheta prin chestionar se deosebeşte de celelalte tehnici prin cel
puţin trei elemente:
– într-o asemenea anchetă se pun întrebări cu privire la
domeniul studiat şi nu se intră în contact direct cu realitatea, cu mediul
pe care vrem să-l diagnosticăm;
– cercetătorul este, de regulă, „un personaj necunoscut“, străin
mediului de muncă şi viaţă al subiecţilor;
– subiecţii sunt chestionaţi în majoritatea cazurilor, în afara
mediului natural, social, al problemei.
Entuziasmul pentru anchetele prin chestionar a dus la moda
statisticilor şi calculelor matematice sofisticate. Un asemenea entuziasm
a fost importat, ca multe alte mode, de dincolo de Atlantic (S.U.A.).
Tehnica chestionarului este extrem de comodă, la îndemâna
oricui, încât ea este folosită în mod frecvent în sociologie ca tehnică
complementară de cercetare.
Etapele anchetei prin chestionar

Ancheta prin chestionar trebuie să parcurgă, în funcţie de scop,
populaţie şi temă, următoarele etape:
1) Stabilirea şi delimitarea temei;
2) formularea obiectivelor;
3) stabilirea instrumentelor, tehnice auxiliare – baza materială;
4) determinarea populaţiei;
5) preancheta;
6) documentarea teoretică şi faptică;
7) stabilirea ipotezelor;
8) construirea eşantionului;
9) redactarea chestionarului;
10) pretestarea şi definitivarea chestionarului şi ancheta pilot;
11) administrarea pe teren a formularelor;
12) codificarea răspunsurilor;
13) analiza datelor – corelaţii grafice etc.;
14) redactarea raportului de anchetă.
La stabilirea temei trebuie să precizăm ce înţelegem prin
subiectul temei. de exemplu, dacă vrem să studiem structura de
proprietate din rural trebuie să precizăm că este vorba numai de fondul
funciar, pe clase de mărime a proprietăţii (0-1 ha, 1-3 ha, 3-5 ha etc.),
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 86
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
fie după mărimea valorii producţiei (până la 5 mil., 5-10 mil.; 10-15 mil.
etc.).
La stabilirea obiectivelor vom avea în vedere natura acestora:
obiectiv teoretic sau practic. Obiectivul trebuie să fie precis, întrucât nu
facem anchete de dragul anchetelor.
Pentru cercetările de teren trebuie să dispunem, pe lângă
competenţa profesională, interes şi pasiune şi de anumite mijloace
materiale.
Determinarea populaţiei. Ancheta prin chestionar se realizează
de regulă prin utilizarea unui eşantion care este extras dintr-o populaţie
mai largă, numită „populaţie de referinţă“ sau „univers al cercetării“.
Eşantionul se va extrage numai din această populaţie şi ei i se vor
înmâna chestionarele. Chestionarul va include, de altfel, întrebări de
identificare pentru a vedea dacă cel care răspunde la întrebări aparţine
sau nu populaţiei de referinţă. Populaţia poate fi stabilită chiar prin titlul
temei de cercetare.
Preancheta este acţiunea cercetătorului de a se deplasa în spaţiu
social al viitoarei investigaţii cu scopul de a prospecta şi identifica
problematica sociologică, în vederea elaborării ipotezelor şi a
instrumentelor de lucru.
Documentarea se referă la culegerea de informaţii cu privire la
temă, la populaţie, documentare bibliografică, cunoaşterea rezultatelor
altor anchete pe aceeaşi temă şi în acelaşi univers.
Stabilirea ipotezelor. Pentru a realiza scopul anchetei trebuiesc
formulate o serie de ipoteze care urmează a fi verificate pe teren.
Ipotezele se formulează pe baza unor preanchete şi documentări. O
ipoteză se poate prezenta sub forma unei propoziţiuni de tipul:
„Rentabilitatea exploataţiei agricole este în funcţie de mărimea
exploataţiei“.
Construirea eşantionului. Eşantionul se stabileşte prin cele două
procedee cunoscute: procedeul cotelor şi cel probabilistic.
La rândul lor, aceste procedee pot fi aplicate diferenţiat, în funcţie
şi de tipul de eşantion: stratificat, areolar, multistadial etc.
Redactarea formularului de chestionar. Problemele redactării
întrebărilor şi al construirii formularului de anchetă sunt numeroase şi
complicate.
Setul de indicatori şi setul de ipoteze pe care le-am stabilit
constituie listele de întrebări, de probleme, fără de care construirea
chestionarului este imposibilă.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 87
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Practic, elaborăm mai multe proiecte de chestionare până ce
definitivăm unul, care va fi pretestat. Caracterul anchetei – obiectivele ei
– determină tehnica şi conţinutul chestionarului.
Când ancheta are un caracter prospectiv, chestionarul va avea mai
multe întrebări cu mai multe ipoteze pe care vrem să le verificăm:
„-Credeţi că ţăranii vor putea cumpăra tractoare şi maşini agricole
singuri?
- Credeţi că ţăranii vor putea închiria utilajele agricole?“
Când ancheta are un caracter de diagnostic, chestionarul va fi mai
condensat.
Întrebările, indiferent de caracterul anchetei, trebuie să fie clare,
simple, concise, lipsite de ambiguităţi. Pretestarea sau ancheta pilot va
indica care din întrebări sunt adecvate, care întrunesc însuşiri optime şi
care trebuiesc eliminate.
a) Etapele elaborării întrebărilor din chestionar sunt:
– stabilirea conţinutului întrebărilor;
– alegerea tipului de întrebări;
– redactarea întrebărilor;
– succesiunea întrebărilor.
În formularea întrebărilor să se evite numele proprii ale unor
personalităţi, superlativele şi cuvintele cu încărcătură emoţională-
afectivă sau de valorizare. Exemplu: „Sunteţi şi dumneavoastră de
aceeaşi părere cu preşedintele statului?“ sau „Aţi citit celebra carte a lui
.....?“.
Tipurile de întrebări dintr-un chestionar se clasifică după:

formă, conţinut şi funcţie.
⇒ După formă, întrebările pot fi de trei tipuri:
– cu răspuns deschis sau liber;
– cu răspuns închis (limitat, fixat dinainte);
– cu răspuns mixt(atât fixat dinainte, dar şi liber).
Cele mai răspândite întrebări şi totodată şi cele mai comode sunt
întrebările închise cu răspunsuri preformulate (prevăzute), dintre care
anchetatul este obligat să aleagă unul sau, dacă se specifică (se cere) în
formular, mai multe răspunsuri, cu care este de acord. Întrebările închise
vizează atât date factuale, cât şi opinii (aprobare, dezaprobare) faţă de o
situaţie din teren.
Exemplu de întrebare închisă bipolară:
„Vă place viaţa la ţară?“ Da – cod 0
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 88
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Nu – cod 1
Aceeaşi întrebare închisă poate avea un evantai de răspunsuri
preformulate şi codificate: foarte mult, mult, puţin, foarte puţin etc.
La întrebări deschise, răspunsul nu este prevăzut, iar subiectul nu
este constrâns să aleagă unul dintr-o serie de răspunsuri preformulate, ci
este liber să se exprime cum vrea.
Întrucât nu ştim cât de amplu va fi răspunsul pe care îl dă
subiectul, este recomandabil să se rezerve în formular un spaţiu
suficient. Exemplu: „Care este părerea dumneavoastră despre nivelul de
mecanizare a agriculturii zonelor de deal?“ sau „Care sunt cărţile de
specialitate pe care le-aţi lecturat în ultimul an?“.
Întrebările deschise au unele avantaje:
– dacă sunt formulate cu grijă, ele ne pot da informaţii corecte
asupra oricărui subiect;
– ele sunt indispensabile dacă dorim să avem informaţii legate
de probleme mai delicate (intime);
– ele sunt indispensabile atunci când nu putem prevedea
răspunsurile posibile, în acest caz se vor putea folosi şi întrebările
semideschise (mixte);
– prelucrarea şi analiza răspunsurilor se realizează cu multă
dificultate.
Întrebări semideschise (semiînchise) sau mixte. În acest caz,
principalele răspunsuri posibile sunt preformulate şi codificate ca şi la
întrebările închise, dar se lasă posibilitatea de a se adăuga şi răspunsuri
libere, ca şi în cazul întrebărilor deschise.
Exemplul 1.: „De ce v-aţi hotărât să urmaţi această facultate?“
-pentru că: îmi place profesia ........................ cod 0
au dorit părinţii ............................ cod 1
voi avea un câştig sigur şi bun ..... cod 2
alte cauze ..................................... cod 3
Întrebările semideschise au avantaje şi dezavantaje proprii
fiecărui tip de întrebare din care provine.
Astfel, ele riscă să influenţeze răspunsurile celor anchetaţi să le
sugereze răspunsurile, fenomen propriu întrebărilor închise.
Răspunsurile preformulate trebuie bine alese, în funcţie de datele
preanchetelor, pentru ca să nu obţinem prea multe răspunsuri în partea
deschisă a întrebării.
Întrebările semideschise uşurează prelucrarea şi analiza
răspunsurilor.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 89
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Fiecare tip de întrebare prezintă avantaje şi dezavantaje.
Când nu cunoaştem bine problemele ce trebuiesc investigate se
impune să utilizăm mai întâi întrebările deschise şi apoi vom elabora
variante de răspunsuri pentru întrebări închise.
Practica cea mai frecventă o constituie utilizarea întrebărilor
semideschise, alături de celelalte două tipuri, în felul acesta conservăm
avantajele celor trei tipuri de întrebări.
⇒ După conţinut, întrebările sunt de mai multe tipuri.
Întrebări scalate se referă, de regulă, la opinia anchetatului
despre un fenomen. Răspunsurile la aceste întrebări sunt accesibile
operaţiilor de scalare (de nuanţare, gradare). Există în practică două
situaţii: a) întrebări prescalate (scala răspunsurilor se construieşte în
prealabil şi se înscrie în chestionar); b) întrebări post-scalate la care
răspunsurile sunt plasate pe scală după administrarea chestionarului şi
după analiza de conţinut. În acest caz întrebarea este înscrisă în
chestionar în una din cele trei forme (închisă, deschisă, mixtă).
Scala este o linie gradată
Exemplu: . 0 . 1 . 2 . 3 . 4 . 5 . 6 . 7 . 8 .
sau
.-2 . -1 . 0 . +1 . +2 . +3 . +4 . +5 . +6.
Întrebările grafice în care se utilizează desene în loc de întrebări
(tipuri de locuinţe – fotografii, schiţe cu cele existente şi proiectate,
fotografii cu rase de animale etc.).
Subiectul este pus să aleagă o fotografie care corespunde mai
mult opţiunii sale.
Întrebarea test are rolul de a obţine informaţii pe care subiecţii
evită a le releva. Pentru a evita întrebările cu privire la veniturile unei
familii: putem formula întrebări cu privire la echiparea locuinţei: dacă
are telefon, autoturism, frigider, locuinţă personală etc.
Întrebări despre fapte (factuale), prin aceste întrebări cerem
informaţii cu privire la propria persoană. Răspunsurile la aceste întrebări
nu solicită eforturi deosebite, fiind simple şi precise, uşor de formulat.
În general, sinceritatea răspunsurilor în acest caz este mai mare, iar
refuzurile mai puţin frecvente. Excepţie fac cazurile în care subiectul se
teme că răspunsurile se vor întoarce împotriva lui. de aceea, vom
explica subiecţilor obiectivele cercetării.
Întrebări de opinie şi intenţie sunt cele mai frecvente, întrucât ele
alcătuiesc chestionarele în majoritatea cazurilor.
Exemplu:
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 90
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
„Ce credeţi? .... Aveţi de gând să cumpăraţi un tractor?“
Prin natura lor, ele furnizează răspunsuri accentuat subiective.
Opiniile şi intenţiile se exprimă mai greu decât faptele şi de aceea
răspunsurile de opinie şi intenţie sunt mai puţin exacte.
Întrebări speciale – întrebări filtru sau de control.
"Ce studii aţi efectuat? Care este ultima şcoală absolvită?".
Întrebări referitoare la motivaţie, de tipul. De ce?
⇒ După funcţie, întrebările pot fi clasificate astfel:
– întrebări introductive;
– întrebări de trecere;
– întrebări tampon;
– întrebări capcană puse pentru a depista subiecţii nesinceri;
– întrebări de identificare etc.
Redactarea întrebărilor
Având o influenţă directă asupra conţinutului răspnsurilor,
redactarea întrebărilor trebuie să fie realizată cu mare grijă, respectându-
se câteva reguli mai importante, printre care:
– textul întrebării trebuie să fie cât mai simplu, concret,
nesugestiv şi netendenţios;
– termenii utilizaţi trebuie să fie obişnuiţi, familiari subiecţilor
şi populaţiei investigate;
– formularea întrebărilor trebuie să aibă în vedere capacitatea
de receptare şi înţelegere a subiecţilor cărora le sunt adresate;
– pentru a câştiga încrederea subiecţilor, unele întrebări pot fi
personalizate sau individualizate ("Dv. credeţi că ... ?"; "Care este
părerea dv despre ... ?" etc.).
Această personalizare nu trebuie să fie prea accentuată, pentru a
nu influenţa comportamentul subiectului în momentul formulării
răspunsului. Se impune a se conserva o anumită "distanţă" între subiect
şi operator.
Experienţa a arătat că întrebările personalizate obţin un număr
mai mare de răspunsuri şi că, în general, rezultatele sunt mai exacte, mai
fidele.
Oricât de clare şi concise ar fi întrebările şi oricâtă atenţie am
acorda construirii chestionarului, există întotdeauna unele riscuri de
deformare a răspunsurilor. Cele mai adecvate cauze ale deformării
răspunsurilor sunt:
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 91
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
a) Din motive de prestigiu, pentru a nu risca o greşită
interpretare a răspunsurilor, în defavoarea sa, subiectul îşi ia un
"coeficient de siguranţă", adoptând un comportament "de faţadă".
Subiectul tinde să formuleze răspunsuri "conforme aşteptărilor sociale".
b) "Atracţia" răspunsului pozitiv. Subiecţii sunt înclinaţi să de
a răspunsuri pozitive cu mai multă uşurinţă decât răspunsuri negative, să
spună Da, decât să spună Nu. Refuzul, dezaprobarea, pot apare ca
simptome ale neintegrării în colectivitate pe care societatea nu le
acceptă sau nu le apreciază şi de aceea individul le evită sau nu le
recunoaşte prin răspunsurile lui.
Unii cercetători fac în formularea întrebărilor, aceeaşi greşeală pe
care o fac unele guverne în organizarea unui referendum: ştiind că
populaţia răspund cu mai multă uşurinţă prin Da decât prin Nu, acestea
stabilesc în aşa fel întrebările încât soluţia sau răspunsul dorit să capete
o formă pozitivă (prin Da).
c) "Teama de schimbare": subiecţii tind spre răspunsuri
pozitive, cât şi spre răspunsuri socialmente "aşteptate", temându-se în
general, de necunoscut. Aceste fenomene are explicaţii de natură
psihologică. Întrebările trebuie formulate în aşa fel încât să nu provoacă
teama de schimbare şi să nu şocheze prin caracterul lor.
d) Frica de cuvinte, răspunsurile sunt puternic influenţate şi
reformate de "prezenţa" anumitor cuvinte şocante care provoacă
anumite reacţii, care sunt însoţite de conotaţii dintre cele mai diferite,
care-şi pun amprenta în formularea lor (cuvinte ca război, crimă, ură
etc.). Duverger dă exemplul anchetei din 1939:
Întrebări:
1. SUA trebuie să intre în război?
2. SUA trebuie să declare război Germaniei?
Dacă la întrebarea 1, 24 % dintre subiecţi au răspuns Da la
întrebarea 2, numai 17 % au răspuns Da, datorită includerii cuvântului
declaraţie, alături de cel de război, care este, el însuşi, un cuvânt extrem
de implicat în formularea răspunsurilor.
e) "Simpatia sau antipatia"; răspunsurile pot fi deformate dacă
în întrebări includem cuvinte sau expresii pozitive sau negative care
modifică afectivitatea, făcând apel la simpatia sau antipatia subiecţilor
faţă de anumite fenomene, personalităţi sau aspecte legate de obiectul
cercetării.
În formularea întrebărilor trebuie să ţinem cont de faptul că există
o atracţie şi o simpatie, de altfel firească, pentru cuvintele libertate,
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 92
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
egalitate, dreptate etc- şi o respingere şi antipatie faţă de cuvintele ură,
inegalitate, corupţie, Hitler, Stalin etc.
f) "Personalizarea" întrebărilor; s-a afirmat mai sus că este
bine să personalizăm unele întrebări, pentru a câştiga mai uşor
încrederea subiecţilor. O asemenea formă de întrebare nu este însă, aşa
cum s-a arătat deja, lipsită de riscuri şi defecte.
Reacţiile pe care le provoacă întrebările personalizate sunt
contradictorii: de "atracţie" sau "încurajare", pe de o parte, cel puţin în
unele cazuri, de "respingere" sau de "teamă", pe de altă parte, atunci
când subiectul nu este sigur, că răspunsurile "nu se vor întoarce
împotriva sa".
Plasarea întrebărilor în pagină

Pentru ordonarea logică a întrebărilor se ia drept criteriu timpul.
Subiectul este pus în situaţia de a răspunde mai întâi despre trecut, apoi
despre prezent şi, în final, la urmă, despre viitor. Un alt criteriu de
ordonare a întrebărilor este dat de gradul de abstractizare: mai întâi se va
răspunde la întrebările concrete şi apoi la cele mai abstracte.
La punerea în pagină a întrebărilor trebuie să se respecte
următoarele reguli:
– pentru a avea răspunsuri cât mai sincere, necontaminate, nu
trebuie să lăsăm ca întrebările să curgă, una după ala şi una din alta;
– la începutul formularului trebuie incluse câteva întrebări "de
pregătire" fără importanţă directă pentru temă, cu scop de deconectare a
subiectului;
– cele mai dificile şi delicate întrebări trebuie puse în partea a
doua a chestionarului când se presupune că subiectul este pregătit şi are
încredere pentru a da răspunsuri sincere;
– când credem că subiectul s-a plictisit trebuie să revenim cu
întrebări de pregătire;
– dacă există prea multe întrebări delicate (aspecte intime) este
bine ca ele să fie dispersate de-a lungul formularului;
– pentru verificarea sincerităţii subiecţilor, în diferite zone ale
formularului, trebuie incluse întrebări de control sau, aceeaşi întrebare
se repetă în formular pe altă pagină – în alt loc.
La redactarea chestionarului se va avea în vedere:
– să nu se înceapă formularul cu întrebări "delicate", prea
dificile (care solicită eforturi mari de gândire), angajând subiectul direct,
personal sau care antrenează răspunsuri de faţadă;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 93
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
– să nu se utilizeze întrebări sugestive, care se referă direct la
teme prea personale, care obligă la un anumit răspuns şi care
"orientează" subiectul spre "Da" sau spre alte răspunsuri pozitive, care
conţin cuvinte încărcate de afectivitate;
– să se amestece bine întrebările înrudite, contaminate.
În practica plasării întrebărilor în chestionar se au în vedere
anumite reguli:
a) Întrebările de identificare (sex, vârstă, şcolarizare, profesie,
mediu de origine etc.) sunt grupate la sfârşitul formularului sau chiar în
afara acestuia (într-un spaţiu special afectat), fie la începutul
formularului – imediat după titlul – fie la sfârşitul lui.
b) Întrebările pregătitoare, de contact şi întrebările "uşoare",
care îndeplinesc şi funcţia de a câştiga încrederea subiectului, sunt
amplasate aşa cum este firesc la începutul formularului.
c) Întrebările de odihnă şi relansare (dacă este cazul să fie
utilizate) sunt intercalate între întrebările dificile sau delicate.
d) Se dă formularului o structură, adică un aspect coerent şi
logic, evitând pe cât posibil impresia de mozaic, fără raporturi organice
între elementele componente.
e) Se dă formularului o formă adecvată. Independent de
tehnica de administrare, orice chestionar trebuie să aibă un text
introductiv iar unele dintre ele trebuie să includă şi texte scurte pentru
"capitole" ("grupuri de întrebări") şi chiar pentru unele întrebări izolate
(care impun aceasta).
În interiorul formularului pot fi utilizate formule ca: "La această
întrebare pot fi alese două răspunsuri dintre cele menţionate", "Notaţi un
singur răspuns". "Chestionarul este strict confidenţial".
"La următoarele întrebări nu vor răspunde decât cei care s-au
născut în altă localitate ..." etc.
Formularul de chestionar trebuie să îndeplinească şi condiţii de
prezentare materială şi tipografică, printre care:
– să fie comod (ca format şi dimensiune);
– să fie uşor de citit (caracterele tipografice trebuie să fie
lizibile);
– să fie "aerisit", întrebările să fie bine separate şi numerotate
cât mai vizibil;
– să fie "uşor de completat", trebuie lăsat un spaţiu suficient
pentru ca fiecare răspuns să fie corect şi clar consemnat etc.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 94
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Formularul nu trebuie totuşi, să fie prea încărcat de texte şi
elemente grafice auxiliare, care nu sunt întotdeauna adresate subiectului,
ci tehnicienilor care se vor ocupa cu codificarea, transcrierea şi
prelucrarea răspunsurilor.
Formularul trebuie să aibă o formă estetică şi în acelaşi timp,
funcţională: o grafică agreabilă, o "punere în pagină" aerisită, spaţii şi
linii "desenate" cu grijă şi alte caracteristici care pot crea o ambianţă
plăcută în timpul desfăşurării cercetării.
Pentru a ne da seama în ce măsură chestionarul construit satisface
aceste reguli, el este supus unor probe de fidelitate şi de validitate:
a) Un chestionar este fidel dacă, aplicat aceloraşi subiecţi la
diverse intervale de timp sau în acelaşi timp, la diferite grupuri de
subiecţi de acelaşi tip, de aceiaşi operatori dă aceleaşi rezultate ca sens
şi formă (adică subiecţii înţeleg acelaşi lucru şi deci dau răspunsuri în
acelaşi sens, cu aceeaşi semnificaţie).
Fidelitatea în raport cu subiecţii chestionaţi trebuie completată cu
fidelitatea în raport cu operatorii.
Pentru verificarea fidelităţii în raport cu operatorii, administrarea
chestionarului se face de către operatori diferiţi.
b) Un chestionar este valid dacă răspunsurile care se obţin în
urma aplicării lui traduc şi reflectă în mod corect şi veridic realitatea
socială investigată.
Un chestionar poate fi fidel şi totuşi să nu fie valid, dacă
întrebările sunt în mod constant greşit interpretate de către subiecţi sau
operatori, în acelaşi sens şi în aceeaşi manieră.
Pretestarea şi definitivarea chestionarului

Proiectul de chestionar astfel stabilit trebuie supus pretestării.
Pretestarea urmăreşte să evalueze eficacitatea instrumentului construit.
Ea constă în administrarea formularului unui microeşantion care
are aceleaşi caracteristici ca şi "populaţia" anchetei. Vor fi chestionaţi
circa 20 - 30 subiecţi destul de diferiţi dar care să alcătuiască un grup la
fel de omogen sau eterogen ca şi populaţia din care face parte
eşantionul.
Chestionarea va dura mai mult în etapa pretestării decât în etapa
anchetei propriu-zise (vor fi abordate detalii şi se vor purta cu subiecţii
discuţii cât mai profunde asupra diferitelor părţi ale formularului).
Operatorii vor trebui să fie calificaţi în mod deosebit pentru a fi în
măsură să conducă pretestarea şi să interpreteze pe loc răspunsurile.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 95
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pretestarea verifică mai ales:
– Însuşirile termenilor utilizaţi (claritate, concizie);
– forma întrebărilor;
– ordinea întrebărilor;
– validitatea şi fidelitatea formularului;
– dacă textele auxiliare sunt satisfăcătoare;
– completitudinea formularului (sunt necesare) şi alte întrebări?
etc.
După realizarea pretestării, răspunsurile obţinute sunt analizate şi
confruntate cu alte date în vederea modificării întrebărilor şi
formularului. Este astfel redactată forma definitivă care urmează a fi
folosită în ancheta propriu-zisă.
Aplicarea (administrarea) chestionarului pe teren

Există mai multe procedee de aplicare pe teren a formularelor,
printre care două sunt mai frecvent utilizate:
a) autoadministrare (completarea chestionarului de către
subiecţi);
b) administrarea (completarea) prin mijlocirea operatorilor.
Mai sunt cunoscute alte două procedee, mai puţin utilizate în practică;
c) expedierea prin poştă a formularelor (un caz particular al
primului procedeu, deci autoadministrare);
d) "administrare colectivă" – tip "extemporal", în prezenţa
cercetătorului (deci "autoadministrare supravegheată").
În primul caz, subiectul este pus în contact direct cu formularul şi
notează el însuşi răspunsurile, fapt pentru care instrumentul de lucru
trebuie să întrunească toate caracteristicile prevăzute (formă grafică şi
tipografică adecvată etc.). Prin autoadministrare, subiecţii se pot
exprima mai complet. Autoadministrarea elimină unul din factorii care
influenţează răspunsul, personalitatea celui care scrie formularul. În
absenţa unei persoane străine subiectul este mai dispus să răspundă la
întrebări, "foarte personale" pot să elaboreze răspunsuri mai chibzuite să
se consulte cu alţi membri ai familiei sale, pentru a formula răspunsuri
mai precise.
Chestionarele scrise sunt superioare celor orale ca urmare a
faptului că:
– numărul mare a celor care pot răspunde concomitent;
– diminuarea efectului de întrebare;
– eliminarea efectului anchetatorului;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 96
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
– nivelul superior de concentrare asupra răspunsului;
– asigurarea anonimatului.
Chestionarele autoadministrate nu exclud folosirea celor
administrate de operatori, dar în fiecare caz în parte trebuie reflectat
asupra avantajelor folosirii unuia sau altuia din ele.
În cazul al doilea – prin operatori – întrebările sunt prezentate
subiectului de un operator de teren, special instruit în acest scop care are
şi sarcina de a nota răspunsurile primite în rubricile prevăzute în
formular.
Folosirea operatorilor de anchetă, chiar dacă ridică costul
anchetei, asigură reprezentativitate eşantionului, pot răspunde la
întrebări şi persoane cu mai puţină cultură şcolară.
Operatorul nu are dreptul să modifice răspunsurile, după ce s-a
trecut la întrebarea următoare. Prima reacţie exprimă mai bine atitudinea
subiectului.
Se recomandă ca operatorul să arate simpatie faţă de persoana
anchetată, dar nu şi faţă de răspunsurile sale. Manifestarea simpatiei faţă
de cel care răspunde duce la sporirea numărului de răspunsuri.
Cu privire la alegerea operatorilor experienţa a demonstrat că
femeile sunt mai indicate în munca de operator de anchetă, sunt mai
uşor acceptate în locuinţe, sunt mai sensibile şi mai puţin suspectate
decât bărbaţii.
Operatorii de anchetă trebuie să aibă un fizic plăcut, să fie
sensibili, sănătoşi, inteligenţi.
Avantajele şi dezavantajele diverselor procedee de

administrare Fiecare procedeu de administrare are avantaje şi
dezavantaje.
a) Astfel, procedeul autoadministrării prezintă avantajul unei
economii de timp şi de bani. Formularele sunt distribuite şi apoi
recuperate, completate, de la subiecţi - sarcini care pot fi îndeplinite de
un singur operator.
Procedeul autoadministrării prezintă însă două "defecte" majore:
– subiectul ia cunoştinţă de ansamblul întrebărilor înainte de a da
vreun răspuns, declanşând astfel, cu sau împotriva voinţei lui,
fenomenul de contaminare sau influenţare a răspunsurilor.
– În cazul în care un subiect nu înţelege ceva şi are nevoie de o
lămurire, el nu are nici o posibilitate s-o primească, fapt care duce la
creşterea numărului de non-răspunsuri.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 97
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
b) Tehnica expedierii prin poştă este foarte comodă dar prezintă,
la rândul ei, importante inconveniente.
– În primul rând, lasă întreaga problemă a completării şi
retrimiterii formularului pe seama subiectului, care cel mai adesea, uită
sau neglijează să-l completeze sau pur şi simplu îl pierde. De aceea,
numărul de non-răspunsuri este foarte ridicat iar eşantionul astfel
descompletat îşi pierde reprezentativitatea.
Pentru a ameliora această situaţie, cercetătorii trimit după un timp
de la expedierea formularului scrisori .... de "reamintire", în care
prezintă şi importanţa cercetării şi a răspunsurilor pe care le dau
subiecţii. Totodată, sunt expediate plicuri timbrate cu adresa echipei de
cercetare pentru retrimiterea formularelor completate. În locul
scrisorilor de "reamintire" poate fi utilizat, acolo unde este cazul,
telefonul.
– În al doilea rând, lasă posibilitatea subiecţilor să se consulte cu
ceilalţi membri din familie şi chiar cu persoane din afara familiei, astfel
că răspunsul scris nu va mai fi un răspuns individual ci colectiv şi, ceea
ce este mai grav, nu va mai fi un răspuns sincer, potrivit opiniilor
personale, ci distorsionat sub influenţa opiniilor celorlalţi.
– În al treilea rând, trimiterea formularelor şi apoi reprimirea lor
prin poştă durează mult timp şi este aproape imposibil să se încadreze în
limitele "planului calendaristic". Cel puţin o parte a subiecţilor care s-au
hotărât să completeze formularul amână de pe o zi pe alta această
operaţiune şi cercetătorul nu poate şti niciodată când va primi "ultimul
formular completat".
c) Procedeul "administrării colective" prezinte mai multe
avantaje, în raport cu procedeul "expedierii prin poştă, astfel:
– toate răspunsurile se dau în condiţii identice;
– pericolul "contaminării întrebărilor" este mai redus; el dispare
cu totul dacă întrebările sunt citite, una câte una, pe măsură ce subiecţii
notează răspunsurile;
– numărul non-răspunsurilor este mai redus întrucât subiecţii
sunt "convocaţi" direct, anunţându-li-se sala, ziua şi ora întrunirii.
Există totuşi un pericol al "copiatului", ca în cazul oricărui
"extemporal"; dacă un subiect "nu are" sau nu poate da nici un răspuns
la o întrebare, atunci el este tentat să privească la vecin.
e) Procedeul administrării prin intermediul operatorilor
prezintă mai multe dezavantaje, printre care:
– "absenţa" anonimatului răspunsurilor;
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 98
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
– influenţa "personalităţii operatorului".
Subiecţii sunt tentaţi – din motive de prestigiu sau de neîncredere
în operator – să deformeze conştient răspunsurile reale.
Oricâte precauţii s-ar lua este greu, pe de altă parte, să eliminăm
orice influenţă a "persoanei" operatorului şi a opiniilor lui, asupra
conţinutului şi formei răspunsurilor.
Printre avantajele procedeului enumerăm:
– operatorul poate da "pe loc" şi "la timp" orice explicaţie
cerută de subiect (desigur, dacă nu vizează conţinutul direct al
răspunsului);
– operatorul poate înregistra nu numai simple răspunsuri, ci
întreaga ambianţă în care are loc chestionarea şi toate celelalte
manifestări (reacţii, gesturi) ale subiectului.
Operatorul de teren în cercetările pe bază de chestionar. În

administrarea formularelor pe teren, sociologul – responsabil este ajutat
de un număr mai mare sau mai mic de operatori în funcţie de numărul
formularelor şi de zona ce urmează a fi investigată. Desigur, operatorii
trebuie să dispună de o anumită experienţă şi pregătire profesională,
îndeosebi în cazul aplicării „ faţă în faţă“ a chestionarelor.
Pentru reuşita deplină a anchetei se impune ca operatorul să
îndeplinească anumite condiţii:
− să fie sincer cu subiecţii, să le expună cu claritate scopurile
cercetării;
− să câştige încrederea şi colaborarea (coparticiparea)
subiecţilor la realizarea sarcinilor stabilite;
− să procedeze în aşa fel încât să nu „intervină“ sau să
„tulbure“ viaţa familiei subiectului chestionat (în cazul în care dialogul
operator-subiect are loc în locuinţa acestuia din urmă);
− să fie în măsură să dea explicaţiile cerute de subiect, fără a
influenţa sau sugera răspunsurile etc.
Aşa cum s-a amintit deja, operatorul nu trebuie să se facă nici
simpatizat de populaţia chestionată, nici să devină dezagreabil, situaţii
care ar genera fenomenul de „transfer“ al opiniei sau atitudinii „spre
subiect“. Poziţia de „ neutralitate“ este cea mai favorabilă unei
chestionări obiective.
Sunt şi alţi factori care-şi pun amprenta pe desfăşurarea
chestionării, inclusiv anumiţi factori exogeni, de pildă:
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 99
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
− ora chestionării; nu este recomandabil ca operatorul să se
prezinte la locuinţa subiectului „la orice oră“ în timpul programului de
masă sau de odihnă, când se presupune că subiectul se află „în faţa
televizorului“, când are invitaţi etc. Ideea este ca „întâlnirea“ să se
stabilească în prealabil prin telefon sau prin poştă;
− ţinuta vestimentară a operatorului „să inspire încredere“,să nu
şocheze etc.;
În concluzie:
Chestionarul a fost adeseori folosit cu rezultatel bune la metoda
monografică, întrucât el poate oferi în orice cercetare randament bun. În
investigaţiile rurale, în cazul cărora teama de pe hîrtie (faţă de
întrebările din formular) est extrem de accentuată, la folosirea acestei
tehnici trebuie să depunem un efort organizatoric mai mare.
Cercetătorul este în ochii ruralului totdeauna cineva din oraş, un
om instruit, faţă de care subiectul chestionat se simte obligat să
manifeste o atitudine de espectativă şi să ocupe o poziţie de inferioritate.
Răspunsurile sunt perturbate, fie din motive de prestigiu, fie din dorinţa
de a da răspunsurile aşteptate sau „a face pe plac“. Intervin mulţi alţi
factori specific raporturilor dintre cercetător şi subiect.
Atât în sondaje de opinie, în anchete sau investigaţii sociale,
chestionarul se dovedeşte a fi una din metodele cele mai frecvent
utilizate în sociologie.
La noi tradiţia chestionarelor este destul de veche. Astfel, B.P.
Hasdeu lansează în 1878 un chestionar privind obiceiurile juridice ale
poporului. În 1895, N. Densuşeanu difuzează printre intelectualii satelor
un chestionar cu privire la tradiţiile istorice din ţinuturile locuite de
români.
Sunt lansate, de asemenea, chestionarele folclorice privind
obiceiurile de iarnă şi primăvară la români etc.
Adeseori, primul contact cu o instituţie de stat se realizează pe
baza unui chestionar. Angajarea într-un loc de muncă, înscrierea la o
formă de învăţământ, presupun şi completarea unui chestionar sau
realizarea unui interviu. Astfel de informaţii prezintă valoare
documentară.
Populaţia s-a familiarizat într-o măsură mai mare sau mai mică cu
acest tip de instrument de cercetare. Sunt ţări unde fiecare al 10-lea
locuitor a fost cuprins cel puţin o dată într-un eşantion. Chestionarul
constituie astăzi „una din metodele de bază în investigarea fenomenelor
sociale“. În ţările în care sondajele şi anchetele sunt frecvente, populaţia
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------100
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
consideră firească orice întrebare. Contactul anchetator-anchetat se
realizează rapid şi fără rezerve. Acolo unde nu există o tradiţie
îndelungată în ceea ce priveşte chestionarea în scopuri ştiinţifice,
problema contactului cu subiecţii este greoaie.
Codificarea, analiza răspunsurilor şi elaborarea raportului

⇒ Codificarea este operaţia prin care cercetătorul stabileşte
tipurile de răspunsuri şi atribuie fiecărui tip un cod (o cifră). Prin
codificare se realizează o primă analiză de conţinut. Codificarea se
realizează imediat ce formularele completate au fost strânse de la
subiecţi şi verificate din punct de vedere al completării. Codificarea este
necesară îndeosebi când vrem să utilizăm procedee electronice de
analiză cantitativă a datelor.
Chestionarele de dimensiuni mici pot fi prelucrate manual cu
maşini de calcul de birou, obişnuite, prin gruparea răspunsurilor pentru
fiecare întrebare pe categorii de coduri sau de răspunsuri.
⇒ Analiza datelor. După ce chestionarele au fost codificate iar
răspunsurile „transcrise“ pe instrumente corespunzătoare de prelucrare,
urmează o etapă m ai puţin tehnică şi anume analiza de conţinut.
Atunci când informaţiile culese sunt prelucrate cu ajutorul
calculatoarelor, programul este elaborat de aşa manieră încât să se
realizeze grupări de răspunsuri, calcularea unor mărimi statistice
(frecvenţe absolute şi relative, diverse corelaţii) şi obţinerea de tabele
sintetice ce le vom folosi la redactarea concluziilor.
Concluziile oricărei cercetări (raportul final) trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
− concluziile trebuie să fie scurte, dar complete;
− expunerea trebuie să fie clară, precisă, redactată în formă
plăcută;
− concluziile trebuiesc argumentate;
− materialul grafic ilustrativ, inclusiv tabelele, nu trebuie să fie
prea încărcate, prea întinse şi prea numeroase;
− concluziile şi propunerile practice trebuiesc redactate cu cea mai
mare grijă, întrucât acestea sunt citite cu mare atenţie de beneficiar.
materialul redactat va putea fi însoţit de anexe la care se va putea
face trimiteri. În anexe se va prezenta şi un exemplu din chestionarul
aplicat în teren, pe baza căruia s-a efectuat cercetarea;
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------101
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
86. Daţi un exemplu de întrebare închisă de opinie.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
87. Daţi un exemplu de întrebare închisă de identificare.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
88. Daţi un exemplu de întrebare deschisă de identificare.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
89. Daţi un exemplu de întrebare semideschisă de opinie.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
90. Daţi un exemp lu de întrebare scalată.
..........................................................................................
….......................................................................................
..........................................................................................
91. Întrebările dificile se amplasează,
La începutul chestionarului,
La mijlocul chestionarului,
Şa sfârşitul chestionarului.
92. Etapele chestionarului nu sunt:
elaborarea ipotezelor,
pretestarea,,
observaţia directă.
93. Etapele chestionarului nu sunt:
Aplicarea chestionarului pe teren,
Realizarea chestionarului,
Verificarea soluţiilor.
94. Bifaţi afirmaţiile false.
concluziile trebuie să fie scurte, dar complete;
expunerea trebuie să fie clară, precisă, redactată în
formă plăcută;
concluziile chestionarului nu trebuiesc argumentate.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------102
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Arătaţi şi exemplificaţi diferenţele dintre interviul sociologic şi

chestionarul sociologic.
Prezentaţi şi exemplificaţi avantajele interviului în raport cu
chestionarul.
Prezentaţi şi exemplificaţi avantajele chestionarului în raport cu
interviul.
Explicaţi şi exemplificaţi interviul despre opinii în comparaţie
cu interviul despre fapte.
Descrieţi şi exemplificaţi etapele chestionarului sociologic.
Descrieţi şi exemplificaţi modalităţile de administrare a
chestionarului.
REZUMAT
Tehnica interviului sociologic

Interviul este o discuţie liberă, o convorbire între oameni care îşi
transmit informaţii verbale. Principiile acestuia constau în:
o ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea
ce s-a spus;
o comportamentul real al subiectului nu corespunde
întotdeauna cu afirmaţiile verbale;
o observaţia întregului ansamblu de desfăşurare a
interviului este tot aşa de importantă ca şi intervievarea.
Principalele tipuri de interviu sunt: interviu de opinie sau de
personalitate, interviurile de documentare şi interviurile speciale.
În interviul de opinie subiectul este întrebat cu privire la ceea ce
este şi ceea ce face el, în timp ce în interviul de documentare, subiectul
este întrebat cu privire la ceea ce ştie el despre un fenomen.
În interviul de documentare subiectul oferă informaţii care nu
privesc direct persoana lui.
Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul de
interviu, care este alcătuit din întrebări deschise. Pentru cunoaşterea
evoluţiei unui fenomen social, într-o perioadă de timp dată, se pot utiliza
tehnici speciale de interviu. În acest caz, se va utiliza interviul repetat
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------103
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
(panel), care constă în intervievarea unui grup de subiecţi, de mai multe
ori, pe aceeaşi temă, la diverse intervale de timp.
În tehnica respectivă se respectă două condiţii:
a) se repetă aceleaşi întrebări la intervale regulate;
b) se utilizează acelaşi eşantion, care trebuie să rămână
omogen pe toată durata cercetării.
Interviurile speciale, dintre care menţionăm: interviuri memorii,
constă în realizarea unei serii întregi de interviuri, de regulă, cu aceeaşi
persoană, pe aceeaşi temă, într-o perioadă lungă de timp.
Istoria orală este şi ea un tip de interviu, tehnică ce se foloseşte
acolo unde nu se găsesc documente scrise.
După modul de realizare, interviurile se clasifică după mai multe
criterii: interviuri faţă în faţă sau prin telefon; interviuri structurate,
semistructurate şi nestructurate, interviu individual şi interviuri de grup.
Interviu faţă în faţă sau prin telefon şi cel structurat se desfăşoară
pe baza unui chestionar standardizat.
Interviul individual nestructurat presupune că operatorul
(cercetătorul) poartă discuţii total libere cu anumiţi membri ai populaţiei
vizate, pe o singură problemă.
Interviul de grup trebuie să îndeplinească patru condiţii de patru
condiţii: grupul să fie natural; discuţia să fie liberă; să se discute o
problemă din viaţa grupului şi discuţiile se desfăşoară sub conducerea
unei persoane competente.
Interviuri de grup structurate se pot realiza şi cu experţi, acest tip
de interviu fiind cunoscut în literatura americană ca tehnica Delphy
Elaborarea ghidului de interviu

Ghidul de interviu este o listă, un plan, cu problemele ce
urmează a fi studiate. În construirea ghidului de interviu şi realizarea
interviului pe teren, trebuie să se respecte anumite reguli, cum ar fi:
– Regula individualizării întrebărilor,
– Regula preciziei şi a simplităţii maxime a întrebărilor.
– Regula duratei minime sau optime a interviului.
– Evitarea întrebărilor lungi;
– Evitarea cuvintelor cu dublu sens sau a termenilor necunoscuţi
pentru populaţia studiată.
– Evantai de răspunsuri preformulate în cazul folosirii de întrebări
închise;
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------104
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
– Întrebările trebuie să fie cât mai concrete şi să apeleze pe cât
posibil la experienţa imediată a persoanei investigate;
– Întrebările trebuie formulate astfel încât „mecanismele de
apărare“ să fie limitate la minimum.
Tehnica chestionarului sociologic

Chestionarul sociologic ocupă, după unii autori, un loc secundar
în sistemul de tehnici de cercetare sociologică, punându-ne la dispoziţie
nu fapte despre fenomenul studiat, ci opinii, imagini despre acestea, deşi
alţi cercetători îl consideră „calea regală“ („principala cale“) a
investigării sociologice.
Particularităţi metodologice
Ancheta prin chestionar se deosebeşte de celelalte tehnici prin cel
puţin trei elemente:
– se pun întrebări cu privire la domeniul studiat;
– cercetătorul este, de regulă, „un personaj necunoscut“;
– subiecţii sunt chestionaţi în afara mediului natural, social, al
problemei.
Etapele anchetei prin chestionar sunt:
1) Stabilirea şi delimitarea temei;
2) formularea obiectivelor;
3) stabilirea instrumentelor, tehnice auxiliare
4) determinarea populaţiei;
5) preancheta;
6) documentarea teoretică şi faptică;
7) stabilirea ipotezelor;
8) construirea eşantionului;
9) redactarea chestionarului;
10) pretestarea şi definitivarea chestionarului şi ancheta pilot;
11) administrarea pe teren a formularelor;
12) codificarea răspunsurilor;
13) analiza datelor – corelaţii grafice etc.;
14) redactarea raportului de anchetă.
Tipurile de întrebări dintr-un chestionar se clasifică după:

formă, conţinut şi funcţie.
După formă, întrebările pot fi de trei tipuri: cu răspuns deschis
sau liber, cu răspuns închis şi cu răspuns mixt.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------105
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
După conţinut, întrebările sunt de mai multe tipuri: întrebări
scalate, întrebări grafice, întrebări test, întrebări despre fapte, întrebări
de opinie şi intenţie, întrebări speciale, întrebări filtru sau de control,
întrebări referitoare la motivaţie, etc.
După funcţie, întrebările pot fi clasificate astfel: întrebări
introductive, întrebări de trecere, întrebări tampon, întrebări capcană
puse pentru a depista subiecţii nesinceri, întrebări de identificare, etc.
Redactarea întrebărilor presupune respectarea unor reguli,
printre care mai importante sunt:
– textul întrebării trebuie să fie cât mai simplu, concret,
nesugestiv şi netendenţios;
– termenii utilizaţi trebuie să fie obişnuiţi, familiari subiecţilor
şi populaţiei investigate;
– formularea întrebărilor trebuie să aibă în vedere capacitatea
de receptare şi înţelegere a subiecţilor cărora le sunt adresate;
– unele întrebări pot fi personalizate sau individualizate.
Cele mai adecvate cauze ale deformării răspunsurilor sunt: motive
de prestigiu, "atracţia" răspunsului pozitiv, "teama de schimbare", frica
de cuvinte, simpatia sau antipatia, Personalizarea întrebărilor, etc.
Plasarea întrebărilor în pagină - reguli:
– întrebările să curgă, una după ala şi una din alta;
– la începutul formularului trebuie incluse câteva întrebări "de
pregătire";
– cele mai dificile şi delicate întrebări trebuie puse în partea a
doua a chestionarului;
– să revenim cu întrebări de pregătire;
– întrebările delicate să fie dispersate;
– incluse întrebări de control.
La redactarea chestionarului se va avea în vedere:
– să nu se înceapă formularul cu întrebări "delicate" sau prea
dificile;
– să nu se utilizeze întrebări sugestive;
– să se amestece bine întrebările înrudite, contaminate.
În practica plasării întrebărilor în chestionar se au în vedere
anumite reguli:
a) Întrebările de identificare sunt grupate la sfârşitul formularului
sau chiar în afara acestuia, fie la începutul formularului – imediat după
titlul – fie la sfârşitul lui;
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------106
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
b) Întrebările pregătitoare, de contact şi întrebările "uşoare", sunt
amplasate la începutul formularului;
c) Întrebările de odihnă şi relansare sunt intercalate între
întrebările dificile sau delicate.
d) Se dă formularului o structură coerentă şi logică;
Formularul de chestionar trebuie să îndeplinească şi condiţii de
prezentare materială şi tipografică, printre care: să fie comod; să fie uşor
de citit; să fie "aerisit"; să fie "uşor de completat"; etc.
Pretestarea verifică mai ales: însuşirile termenilor utilizaţi, forma
întrebărilor, ordinea întrebărilor, validitatea şi fidelitatea formularului,
dacă textele auxiliare sunt satisfăcătoare, completitudinea formularului,
etc.
Aplicarea (administrarea) chestionarului pe teren
Există mai multe procedee de aplicare pe teren a formularelor,
printre care două sunt mai frecvent utilizate: autoadministrare;
administrarea; expedierea prin poştă a formularelor; administrare
colectivă.
Chestionarele scrise sunt superioare celor orale deoarece: numărul
mare a celor care pot răspunde concomitent; diminuarea efectului de
întrebare; eliminarea efectului anchetatorului; nivelul superior de
concentrare asupra răspunsului şi asigurarea anonimatului.
Avantajele şi dezavantajele diverselor procedee de administrare
Procedeul autoadministrării prezintă avantajul unei economii de
timp şi de bani şi dezavantajul că subiectul ia cunoştinţă de ansamblul
întrebărilor înainte de a da vreun răspuns, în cazul în care un subiect nu
înţelege ceva şi are nevoie de o lămurire, el nu are nici o posibilitate s-o
primească.
Tehnica expedierii prin poştă este foarte comodă dar prezintă
inconveniente precum: subiectul uită sau neglijează să completeze
chestionarul; lasă posibilitatea subiecţilor să se consulte cu ceilalţi
membri din familie; trimiterea formularelor şi apoi reprimirea lor prin
poştă durează mult timp.
Procedeul "administrării colective" prezinte mai multe avantaje,
în raport cu procedeul "expedierii prin poştă, astfel: toate răspunsurile se
dau în condiţii identice; pericolul "contaminării întrebărilor" este mai
redus; numărul non-răspunsurilor este mai redus întrucât subiecţii sunt
"convocaţi" direct.
Există totuşi un pericol al "copiatului" pentru acest procedeu.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------107
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Procedeul administrării prin intermediul operatorilor prezintă
mai multe dezavantaje, printre care: "absenţa" anonimatului
răspunsurilor; influenţa "personalităţii operatorului"; subiecţii
deformează conştient răspunsurile reale.
Printre avantajele procedeului enumerăm: operatorul poate da "pe
loc" şi "la timp" orice explicaţie cerută de subiect; operatorul poate
înregistra nu numai simple răspunsuri, ci întreaga ambianţă în care are
loc chestionarea şi toate celelalte manifestări (reacţii, gesturi) ale
subiectului.
Pentru reuşita deplină a anchetei se impune ca operatorul să
îndeplinească anumite condiţii: să fie sincer cu subiecţii, să le expună cu
claritate scopurile cercetării; să câştige încrederea şi colaborarea
acestora; s[ nu tulbure viaţa subiectului chestionat; să dea explicaţiile
cerute de subiect, fără a influenţa sau sugera răspunsurile, etc.
Factori exogeni: ora chestionării; ţinuta operatorului, atitudinea,
etc.;
Codificarea este operaţia prin care cercetătorul stabileşte tipurile
de răspunsuri şi atribuie fiecărui tip un cod care va fi folosit în cadrul
aplicaţiilor informatice de analiză a datelor.
Analiza datelor constă în determinarea unor indicatori statistici
care apoi vor fi interpretaţi pentru a oferi răspunsuri, soluţii la
problematica cercetată.
Concluziile oricărei cercetări trebuie să îndeplinească anumite
condiţii: să fie scurte, dar complete şi argumentate; expunerea să fie
clară, precisă, redactată în formă plăcută utilizând grafice şi tabele
simple şi sugestive.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------108
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 55
PPO
OPPUULLA AŢŢIIA
A ŞŞII C
CAAL TA
LIIT ATTE
EAAV
VIIE
EŢŢIIII
ÎÎN
N SSPPAAŢŢIIU
ULLR RUURRA
ALLR RO MÂ
OM ÂN
NEESSCC
5.1 Populaţia rurală

5.2 Calitatea vieţii în spaţiul rural
Rezumat
Bibliografie
Aspecte generale cu privire la spaţiul rural

Cu o suprafaţă totală de 238 mii km2 şi o populaţie de peste 21
milioane de locuitori, România, este ca mărime, cel de-al doilea nou stat
membru al Uniunii Europene, după Polonia. Ea reprezintă 6% din
suprafaţa totală a Uniunii Europene şi 4% din populaţia acesteia.
Investiţiile şi competitivitatea din România constituie încă
elemente care trebuie îmbunătăţite, pentru a se reuşi o accelerare a
creşterii economice şi asigurarea unei convergenţe a veniturilor cu cele
din UE.
În anul 2005, România deţinea mai puţin de 1% din PIB-ul
Comunităţii Europene, înregistrând o creştere rapidă a PIB-ului pe cap
de locuitor, dar rămânând la 34% din media Uniunii celor 25 (INS –
Anuarul Statistic al României, 2006). Aceste discrepanţe sunt în curs de
diminuare, în urma integrării în Uniunea Europeană.
Economia românească se dezvoltă într-un ritm rapid, comparativ
cu economia din UE, iar nivelul PIB începe să crească.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------109
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
După înregistrarea unui declin important, către sfârşitul anilor

1990, economia românească şi-a reluat creşterea începând cu anul 2000
şi a înregistrat o rată anuală medie de creştere de 5%. Vârful acestei
evoluţii a fost atins în 2004, înregistrând o rată de creştere a PIB de
8,5% faţă de anul anterior.
5.1 POPULAŢIA RURALĂ

Conform definiţiei din legislaţia naţională, zonele rurale din
România acoperă 87,1% din teritoriul ţării, cuprinzând 45,1% din
populaţie (la 1 iulie 2005), conform indicatorilor Institutului Naţional de
Statistică, şi anume, 9,7 milioane de locuitori. Densitatea medie a
populaţiei din zonele rurale a rămas relativ constantă de-a lungul anilor
(la circa 45,1 locuitori/km2).
Definiţia OCDE (Organisation de Cooperation et de
Développement Economique) pentru noţiunea de ruralitate conduce la
cifre uşor diferite, însă permite comparaţiile pe plan internaţional.
Definiţia OCDE, care ia în considerare densitatea populaţiei de la
nivel local, clasifică drept rurale unităţile administrative de stat de la
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------110
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
nivel local cu mai puţin de 150 locuitori/km2. Apoi identifică trei
categorii de regiuni (de nivel NUTS3 sau NUTS2): majoritar rurale (cu
peste 50% din populaţie, aflată în comunităţi rurale), intermediare (între
15 şi 50% din populaţie, în comunităţile rurale) şi majoritar urbane (cu
mai puţin de 15 % în comunităţi rurale).
Deşi asemănătoare din punctul de vedere al distribuţiei în

teritoriu, populaţia României are un nivel de ruralitate mult mai
pronunţat, ponderea populaţiei rurale din România reflectă incidenţa
mai mare a acesteia faţă de alte ţări din UE, unde aşezările rurale sunt
mai puţin populate şi la scară mai redusă, ca alternativă faţă de
concentrările urbane. Multe dintre aceste comunităţi rurale contribuie,
într-o mică măsură, la creşterea economică, însă îşi păstrează structura
socială şi modul tradiţional de viaţă.
Distribuţia spaţială a populaţiei

Există diferenţe semnificative din punctul de vedere al densităţii
populaţiei, pe tot teritoriul României. Majoritatea comunelor cu mai
puţin de 50 locuitori/km2 sunt grupate în partea de vest a ţării,
comparativ cu zonele din est şi din sud, unde predomină comunele, cu
densităţi ale populaţiei de 50-100 locuitori/km2.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------111
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cele mai populate zone rurale sunt cele din nord-estul ţării, unde
rata natalităţii este ridicată, şi în regiunile din sud, puternic
industrializate în perioada comunistă. Există mari disparităţi,
determinate în special de influenţa reliefului la nivel regional şi
judeţean. În acest context, se remarcă cele 24 de comune şi oraşe care se
suprapun în totalitate sau parţial cu Rezervaţia Biosferei Delta Dunării
unde densitatea medie a populaţiei este de 28,7 locuitori/km2.
Situaţia demografică a zonei rurale – privire de ansamblu

De la vârful atins în 1989, populaţia totală a României a
înregistrat o scădere rapidă. Această tendinţă este foarte pronunţată în
zonele rurale. Numărul locuitorilor din zonele urbane a depăşit numărul
locuitorilor din zonele rurale pe la jumătatea anilor 1980, ca urmare a
problemelor economice cu care se confruntă România în acea perioadă.
Odată cu explozia economică din ultimii ani, populaţia urbană a
crescut într-o oarecare măsură, în timp ce numărul locuitorilor din
zonele rurale a continuat să scadă.
Între 1998 şi 2005, se constată următoarele:
o ponderea categoriei de vârstă 0-14 ani din totalul
populaţiei rurale a scăzut;
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------112
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
o ponderea categoriei de vârstă 15-64 ani a rămas relativ
stabilă;
o ponderea categoriei de peste 65 ani a înregistrat o
tendinţă ascendentă, ajungând, în 2005, la 19% din
totalul populaţiei rurale (faţă de 11% în zona urbană).
Scăderea naturală a populaţiei rurale s-a accelerat semnificativ în
ultimii cinci ani, ajungând la rate de aproape – 4/1.000 de locuitori iar a
populaţiei din zonele urbane a fost mult mai scăzută, situându-se în jurul
valorii de –1, înainte de a atinge valoarea 0 şi ulterior devenind pozitivă
în 2005.
La începutul anilor 1990, a avut loc o migrare masivă din zonele

rurale către cele urbane.
Tendinţa s-a inversat pe parcursul anilor 1990, pe măsură ce

restructurarea economică şi restituirea terenurilor au determinat
creşterea atractivităţii zonelor rurale, astfel încât către sfârşitul anilor
1990, rata netă a migraţiei urban-rural a devenit pozitivă, deşi a
înregistrat unele fluctuaţii în valori absolute.
Cu toate acestea, migraţia urban-rural rămâne insuficientă pentru
a compensa declinul populaţiei rurale.
La începutul anilor `90, migranţii către zonele urbane proveneau

din toate categoriile de vârstă. Tendinţa s-a modificat în cea de-a doua
jumătate a decadei, tinerii începând să plece din zonele rurale, iar
persoanele mai în vârstă migrând în zona rurală. Spaţiul rural a
devenit din ce în ce mai atractiv pentru populaţia de peste 35 ani şi mai
cu seamă pentru cei de 45-54 ani, care sunt, de obicei, mai vulnerabili
pe piaţa muncii din spaţiul urban şi care se îndreaptă către zonele rurale,
unde încep să desfăşoare activitatea de subzistenţă. Cu toate acestea,
pentru unele persoane, traiul în spaţiul rural este o preferinţă faţă de
aglomerarea urbană. Populaţia activă tânără migrează în zonele urbane,
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------113
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
în căutarea unor locuri de muncă mai bune şi a unui mod de viaţă mai
atractiv.
Migrarea externă a devenit un aspect cu o amploare

semnificativă pentru România, în special în ultimii câţiva ani. Deşi nu
există date oficiale complete în acest sens5, estimările indică faptul că
peste 2 milioane de români – sau circa 10% din totalul populaţiei
lucrează în străinătate (în ţări ca Spania, Italia, Grecia şi Germania;
sursa: Open Society Foundation, noiembrie 2006). Majoritatea lor
optează numai pentru angajări temporare.
Potrivit aceluiaşi studiu, incidenţa migrării în străinătate pare să
fie mai mare în rândul bărbaţilor decât în rândul femeilor şi mai ridicată
în rândul populaţiei tinere, faţă de adulţi şi vârstnici. Femeile din zona
rurală înclină mai mult spre migrarea internaţională temporară la vârste
mai tinere (18-29), faţă de femeile din zona urbană.
Rata migraţiei fluctuează astfel: în Centrul ţării (19,8%), în
regiunea Nord-Est (17% din numărul total al emigranţilor români.) (INS,
Anuarul Statistic al României, 2006)
Pentru următoarea decadă, se estimează că numărul lucrătorilor
emigranţi va înregistra o scădere sigură, deoarece economia României
dezvoltă şi oferă, progresiv şi sigur, mai multe oportunităţi de ocupare şi
performanţă personală indivizilor.
Sumele de bani trimise în ţară de către cei care lucrează în
străinătate, creează fluxuri financiare importante în economia rurală.
Alături de modificările de atitudine în ce priveşte migrarea în
străinătate, aceşti bani pregătesc calea pentru modernizarea şi
dezvoltarea spaţiului rural. Cea mai mare parte a acestor sume sunt
investite în tranzacţiile imobiliare (locuinţe şi terenuri), în încercarea de
a se ridica nivelul calitativ al vieţii şi de a se asigura un mijloc de
protecţie în cazul eventualelor probleme financiare.
Spiritul antreprenorial constituie şi el un element care se dezvoltă
în rândul celor care au lucrat în străinătate (7% sunt dispuşi să înceapă o
activitate agricolă comercială, în timp ce 24% îşi deschid afaceri în
sectorul non-agricol). Cu toate acestea, migrarea în străinătate atrage
după sine costuri sociale. Dinamica intensă a migrării nu compensează
capacitatea de reacţie a sistemului de asistenţă socială. Au loc separări
ale membrilor familiilor, copiii rămânând în grija rudelor din ţară.
Un studiu efectuat de Fundaţia SOROS indică faptul că
aproximativ 170.000 copii din ciclul gimnazial au cel puţin un părinte
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------114
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
care lucrează în străinătate. Dintre aceştia, 80.000 au doar tatăl plecat,
55.000 doar mama, iar în cazul a 35.000 dintre ei, atât mama, cât şi tatăl
sunt la lucru peste graniţă.
Cele mai afectate regiuni sunt vestul (Banatul, Crişana,
Maramureşul), unde 27% din părinţii copiilor din ciclul gimnazial
lucrează în străinătate şi estul (Moldova), cu 25%.
Diversitatea etnică
Populaţia totală este predominant românească (89,48%, conform
Recensământului populaţiei din 2002). Ponderea românilor a înregistrat
o uşoară creştere de-a lungul anilor (85,64% în 1956 şi 88,12% în
1977). Minorităţile etnice principale sunt maghiarii (6,60%), romii
(2,47%) şi germanii (0,28%). Totuşi, unele minorităţi etnice tind să fie
mai rurale decât altele. Incidenţa populaţiei rome din spaţiul rural este
de 61%, un procent mult mai ridicat decât incidenţa populaţiei rurale de
origine germană (30%). Pe plan regional, cea mai mare diversitate
etnică se poate observa în Transilvania, Banat, Bucovina şi Dobrogea.
Piaţa muncii
Creşterea economică recentă, concentrată în mare parte în
sectoarele urbane, non-agricole ale economiei, atrage populaţia activă în
zonele urbane.
Migrarea în exterior a populaţiei rurale tinere, alături de
îmbătrânirea populaţiei rurale, conduce la un declin al forţei de muncă
disponibile din spaţiul rural.
Populaţia rurală activă a scăzut cu aproape 7% în perioada 2002-
2005, ajungând la circa 4,5 milioane, în timp ce populaţia activă urbană
a crescut cu 3%. În cifre absolute, rata de ocupare a urmat îndeaproape
această tendinţă, aproximativ 4,2 milioane de persoane având locuri de
muncă în zona rurală.
Rata de ocupare a populaţiei din mediul rural, raportată la totalul
populaţiei active rurale, cu vârsta cuprinsă între 15 şi 64 de ani a scăzut
cu 6,8%, în perioada 1998 - 2005, atingând procentul de 61,6% în anul
2005.
Rata de participare din zonele rurale depăşeşte cu 5-10% nivelul
din zonele urbane în perioada 2002-2005, deşi se înscrie pe o curbă
descendentă. Convergenţa dintre ratele de participare rurală şi urbană a
fost o consecinţă a îmbătrânirii constante a populaţiei rurale şi a
atractivităţii crescute a pieţei muncii din spaţiul urban.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------115
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Rata de ocupare din zona rurală depăşeşte şi ea, cu un procent
semnificativ, pe cea din zona urbană, rezultatul fiind o rată a şomajului
rural mult mai scăzută (5,2%) decât cel urban (8,8%).
Numărul actual al şomerilor din spaţiul rural este 232.000, ceea

ce reprezintă 33% din numărul total de şomeri din România. În loc să
reflecte existenţa unor ocazii de angajare mai bune, rata de ocupare
ridicată din zona rurală indică o ocupare insuficientă – persistentă – a
forţei de muncă din această zonă.
Majoritatea locuitorilor din spaţiul rural lucrează pe cont propriu,
în special în agricultură, unde productivitatea şi veniturile medii
continuă să rămână scăzute, aşa cum le indică ponderea ridicată a
ocupării (32,2%) faţă de contribuţia acestui sector la PIB (14%).
În profil regional, tendinţele privind gradul de ocupare a
populaţiei din totalul populaţiei active, se reflectă diferit, în funcţie de
specificitatea socio-economică zonală şi de transformările complexe ce
au avut loc în cadrul economiei naţionale, ca urmare a procesului de
restructurare.
Caracteristicile regionale ale acestui fenomen sunt:
- Reducerea ponderii agriculturii, ca domeniu de activitate pentru
locuitorii mediului rural, din regiunile Vest, Nord-Vest, Centru şi
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------116
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Bucureşti şi orientarea spre sectorul industriei şi al serviciilor în aceste
regiuni;
- Menţinerea interesului pentru sectorul agricol în regiunile Nord-
Est, Sud-Est, Sud şi Sud-Vest, unde populaţia ocupată înregistrează fie
stagnări, fie creşteri ;
- Reorientarea populaţiei spre sectorul serviciilor, în detrimentul
sectorului industrial în regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud şi Sud-Vest,
evoluţie generată, pe de o parte de dinamica ascendentă a sectorului
serviciilor, iar pe de altă parte a recesiunii resimţită de sectorul
industrial.
Situaţia structurii populaţiei active, pe grupe de vârstă şi regiuni

de dezvoltare prezintă aspecte importante din punctul de vedere al
potenţialului forţei de muncă în rural, şi anume:
o Nivelul maxim al populaţiei active este reprezentat de
categoria de vârstă cuprinsă între 35-49 de ani, aspect
valabil pentru toate regiunile de dezvoltare, cu excepţia
municipiului Bucureşti; urmat de grupa 25-34 de ani, cu
valori foarte apropiate de grupa 35-49 de ani;
o Grupa 50-64 ani prezintă un nivel comparabil cu cel al
primelor două grupe, însă, în unele situaţii, diferenţele
sunt semnificative;
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------117
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
o Grupele 15-24 ani şi peste 65 de ani ocupă ultimele
poziţii.
Există anumite diferenţe între regiunile de dezvoltare în cadrul
aceleiaşi grupe de vârstă; acestea sunt mai evidente în cazul grupelor
marginale, de 15-24 ani şi peste 65 de ani şi mai mici pentru celelalte
grupe de vârstă.
Astfel, la nivel naţional, după statutul profesional, populaţia este
reprezentată de 37.000 femei-patron faţă de 117.000 bărbaţi-patron. În
ceea ce priveşte lucrătorii pe cont propriu, s-a înregistrat un număr de
521.000 femei, comparativ cu 1.274.000 bărbaţi precum şi un număr de
878.000 femei cu statut de lucrător familial neremunerat, faţă de
389.000 bărbaţi, fapt ce conduce la concluzia că prezenţa femeilor în
toate aceste activităţi este mult mai redusă comparativ cu participarea
bărbaţilor (INS, 2005).
De asemenea, tinerii din mediul rural, cu vârste cuprinse între 15-
34 ani sunt reprezentaţi după statutul profesional, astfel: patroni 23,3%
din totalul de 33.000, lucrători pe cont propriu, 21% din totalul de
1.553.000 şi 46% lucrători familiali neremuneraţi din 1.198, statistică ce
arată că segmentul tinerilor este slab reprezentat în mediul de afaceri
(INS, 2005).
În 2005, agricultura, silvicultura şi piscicultura (clasificare

CAEN) au angajat 2,9 milioane de persoane, reprezentând 32,2% din
totalul locurilor de muncă (faţă de 30,3% în industrie şi construcţii şi
37,5% în sectorul servicii). Cu toate acestea, odată cu creşterea
economică începută în 2000, agricultura a pierdut din forţa de muncă,
aceasta migrând către sectoarele secundar şi terţiar.
Totuşi, sectorului primar prezintă importanţă în ceea ce priveşte
furnizarea locurilor de muncă în spaţiul rural.
Majoritatea locuitorilor rurali sunt ocupaţi în agricultură,
silvicultură şi piscicultură (64,2%), în timp ce doar 18,7% muncesc în
sectorul secundar, iar 17,1% în sectorul terţiar.
Majoritatea celor care lucrează în agricultură sunt proprii lor
angajaţi, iar agricultura reprezintă doar 3,2% din numărul total de
angajaţi din economia ţării. Economia rurală non-agricolă utilizează
numai 24,5% din populaţia rurală activă. Numărul locurilor de muncă
din sectorul non-agricol rural s-a diminuat în intervalul 1998-2005.
Acest declin se explică prin micşorarea sau restructurarea sectoarelor
rurale non-agricole, creşterea migrării în exterior, în rândul populaţiei
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------118
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
active şi veniturile medii scăzute din zona rurală, care generează mai
puţină ocupare şi mai puţine oportunităţi de diversificare.
Diversificarea activităţilor din zona rurală rămâne o problemă

care trebuie rezolvată.
O anchetă structurală a sectorului agricol indică faptul că în 2005,
nu mai puţin de 8,5 milioane de persoane au contribuit la producţia
agricolă. Această cifră cuprinde persoanele pentru care agricultura
reprezintă activitatea principală, dar şi cele pentru care agricultura este o
activitate secundară, dar care nu sunt cuprinse în statisticile oficiale ale
forţei de muncă. Majoritatea acestora muncesc în exploataţii
individuale (8,4 milioane de persoane), în timp ce un procent minoritar
lucrează în ferme cu personalitate juridică (78.366 de persoane).
În medie, persoanele implicate în activităţi agricole au o
performanţă de numai 30% din potenţialul unui angajat cu normă
întreagă, fie din cauză că agricultura constituie o ocupaţie secundară, fie
din cauza slabei productivităţi obţinute din numeroasele exploataţii
individuale, de mici dimensiuni.
Restructurarea activităţilor la nivelul fermelor şi intensificarea
capitalului pentru fermele comerciale va conduce inevitabil, la utilizarea
unei forţe de muncă mai reduse pentru îmbunătăţirea competitivităţii.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------119
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Experienţa din alte sisteme agricole, din Statele Membre sau din
alte ţări, reprezintă o dovadă importantă în acest sens. Aceste schimbări
cu impact negativ asupra şomajului arată încă o dată nevoia de creare de
locuri de muncă în sectoarele non-agricole, pentru a putea absorbi forţa
de muncă eliberată din agricultură.
Pe piaţa muncii din zona rurală se observă diferenţe

regionale. Agricultura ca principală activitate ocupaţională a scăzut în
importanţă în vestul, nord-vestul şi centrul ţării. Forţa de muncă rurală
din aceste regiuni s-a orientat din ce în ce mai mult către sectorul
industriei şi cel al serviciilor.
Totuşi, ponderea agriculturii în totalul gradului de ocupare s-a
menţinut sau chiar a crescut în restul regiunilor.
La rândul său, şomajul rural înregistrează nivelele cele mai
ridicate în sudul ţării şi cele mai scăzute în vestul şi sud-vestul ţării.
La nivel regional, se observă că cea mai mare pondere de ocupare
în sectorul non-agricol din mediul rural se înregistrează în Regiunea de
Centru, cu un procent de 30,8% în sectorul secundar şi 24,6% în
sectorul terţiar, în timp ce în Regiunea de Sud-Vest se înregistrează cea
mai scăzută pondere (10,9%, respectiv 10,3%)(INS, 2005).
Totuşi, economia rurală este slab diversificată şi încă dependentă
de activităţile agricole, ceea ce are drept consecinţă venituri reduse
pentru întreprinzătorii din mediul rural.

Populaţia rurală este distribuită uniform existând
diferenţe semnificative din punctul de vedere al densităţii
populaţiei, pe tot teritoriul României.
La începutul anilor 1990, a avut loc o migrare masivă
din zonele rurale către cele urbane.
Migranţii cu vârste mai înaintate înlocuiesc treptat
populaţia mai tânără din spaţiul rural.
Migrarea în străinătate are implicaţii economice şi
sociale majore, îndeosebi în zonele rurale prin sumele de
bani trimise în ţară de către cei care lucrează în
străinătate şi dezvoltarea spiritului antreprenorial
Diversitatea etnică din România este alarmantă.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------120
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Creşterea economică recentă, concentrată în mare parte
în sectoarele urbane, non-agricole ale economiei, atrage
populaţia activă în zonele urbane.
Nivelul maxim al populaţiei active este reprezentat de
categoria de vârstă cuprinsă între 49-65 de ani;
Agricultura are un rol important pentru asigurarea unui
venit, prin propria angajare.
Diversificarea activităţilor din zona rurală rămâne o
problema care trebuie rezolvată.
Veniturile rurale se diversifică, îndepărtându-se de
predominanta agriculturii de subzistenţă.
Gospodăriile agricultorilor depind mult de sursele de
venit monetar.
Ponderea veniturilor agricole în natură ale
gospodăriilor agricultorilor este mare, în detrimentul
veniturilor în numerar.
5.2 CALITATEA VIEŢII ÎN SPAŢIUL RURAL

Referitor la venitul gospodăriilor, acesta diferă de la o
gospodărie la alta, astfel că în zonele rurale media
venitului/persoană/lună este de aproximativ 95 Euro, în timp ce în
zonele urbane este stabilit în jurul sumei de 135 Euro.
Venitul, la nivelul gospodăriilor rurale, provine în special din
producţia agricolă şi asigură aproximativ 45% din venitul total, pe când
în zonele urbane un procent de 61,1% provine din salarii. Media
venitului provenit din activităţile non-agricole la nivel de gospodărie a
fost în anul 2005, de aproximativ 12 Euro/lună reprezentând, doar 4,1%
din venitul net („Tendinţe
sociale” – INS 2005).
Ponderea veniturilor (atât în numerar, cât şi în natură) din
agricultură încă depăşesc 40% din venitul total brut din zona rurală,
în timp ce salariile se situează în prezent în jurul procentului de 25%.
Mai mult, veniturile din agricultură provin în principal (77%) din surse
în natură – cum ar fi alimentele produse în gospodării, pentru
autoconsum, fapt care subliniază caracterul subzistent al agriculturii.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------121
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Tendinţele apărute în compoziţia veniturilor rurale indică totuşi
faptul că are loc o diversificare a activităţilor, veniturile provenite atât
din pensii cât şi din salarii crescând în termeni reali, dar şi ca pondere
din totalul veniturilor rurale şi depăşeşte importanţa veniturilor agricole
în natură, care înregistrează o oarecare scădere.
Gospodăriile agricultorilor depind mult de sursele de venit
nemonetar. Ponderea veniturilor agricole în natură ale gospodăriilor
agricultorilor este mare, în detrimentul veniturilor în numerar.
În ultimii ani, economia românească sa îmbunătăţit, iar gradul de

sărăcie a scăzut şi el. Deşi s-au înregistrat progrese semnificative în
ceea ce priveşte reducerea sărăciei absolute, beneficiile noului val de
creştere nu ajung la toate segmentele populaţiei.
În România, sărăcia predomină în mediul rural, peste 70% din
oamenii săraci se găsesc în zonele rurale.
Grupurile expuse fenomenului de sărăcie sunt persoanele care
lucrează în agricultură pe cont propriu (32%), şomerii (27%), persoanele
care lucrează pe cont propriu în afara agriculturii şi casnicele (23%).
Prin prisma vârstei, incidenţa sărăciei este cea mai mare în
rândul tinerilor (în special în categoria de vârsta 15-24) (Raportul
INS&BM de monitorizare a sărăciei, bazat pe Ancheta bugetelor
gospodăriilor; date din 2006).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------122
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Zonele rurale din estul şi sud-vestul ţării sunt cele mai sărace, în
timp ce populaţia rurală din jurul capitalei şi din partea de vest a ţării au
o situaţie materială mai bună.
Moştenirea culturală
Mijloacele prin care se transmite cultura în mediul rural sunt:
căminele şi alte aşezăminte culturale, bibliotecile, cinematografele,
radioul, televiziunea şi internetul.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------123
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În ultimii 10-15 ani s-a putut constata o continuă degradare a
mediului cultural al României pe fondul reducerii sprijinului financiar
acordat domeniului, atât din partea bugetului public, cât şi din partea
finanţatorilor privaţi.
Această situaţie a căpătat aspecte alarmante în multe zone rurale,
unde majoritatea căminelor culturale (cca. 97%) beneficiază de un sediu
propriu, dotarea fiind nesatisfăcătoare ( pentru cca. 80%) sau şi-au
încetat activitatea şi servesc altor destinaţii.
Situaţia bibliotecilor este caracterizată şi ea de o tendinţă
descendentă, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu a altor domenii
din viaţa culturală a satelor, şi cu toate că în anul 2005 se înregistra un
număr de 8.239 de biblioteci, doar o mică parte desfăşura activităţi
specifice (INS, 2005).
Patrimoniul cultural al satului românesc reprezintă o sursă
importantă de dezvoltare atât la nivel regional cât şi la nivel local,
capitalul simbolic fiind esenţial pentru identitatea culturală reprezentată
prin valori, obiceiuri şi îndeletniciri, credinţe şi simboluri împărtăşite de
către comunitate.
Infrastructura rurală
Zonele rurale din România sunt afectate de lipsa semnificativă a
infrastructurii şi a deficienţelor acesteia care afectează atât dezvoltarea
economică, cât şi calitatea vieţii.
În mediul rural, drumurile constituie ruta de transport cea mai
importantă, dar calitatea, şi în general, dezvoltarea acestora şi a
traficului este încă departe de a îndeplini standardele europene.
Doar jumătate dintre comune au acces direct la reţeaua de
drumuri iar din acest motiv se poate spune că reţeaua de drumuri actuală
deserveşte doar 3/5 din totalul populaţiei rurale. Mai mult de 25% dintre
comune nu pot utiliza drumurile în perioadele cu precipitaţii (Studiu
Banca Mondială, 2004).
În 2005, drumurile publice în România acopereau o suprafaţă de
79.904 km, iar dintre acestea 80% reprezentau drumuri judeţene şi
drumuri comunale. Lucrările efectuate în ultimii ani s-au concentrat în
special pe reparaţii şi modernizări ale reţelei de drumuri naţionale.
Resursele financiare limitate au făcut ca drumurile judeţene şi
comunale să fie serios neglijate, iar calitatea şi gradul lor de utilizare au
scăzut dramatic. Doar 10,6% din drumurile judeţene şi drumurile
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------124
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
comunale au fost modernizate, dintre care 30,7% au fost acoperite cu
îmbrăcăminţi rutiere uşoare (INS, Anuarul Statistic al României, 2006).
În ceea ce priveşte situaţia drumurilor comunale, la nivelul
judeţelor (NUTS 3) se înregistrează un nivel scăzut de modernizare
(doar 3,41% din drumurile comunale sunt modernizate), fapt ce aduce
repercusiuni asupra dezvoltării activităţilor productive şi a schimburilor
comerciale.
Ponderea drumurilor comunale în total drumuri publice, la nivel
de judeţ variază între 11% în judeţul Călăraşi şi 53% în judeţul Buzău.
Din totalul drumurilor comunale un procent foarte mic este reprezentat
de drumurile comunale modernizate, variind între 0,28% în judeţul
Harghita şi 25,15% în judeţul Olt (5 dintre judeţe - Botoşani, Buzău,
Covasna, Tulcea şi Vrancea nu au drumuri comunale modernizate)
(Sursa: rezultate obţinute pe baza datelor INS 2006 ).
Accesul populaţiei rurale la educaţia de bază şi la serviciile de

sănătate este împiedicat de serviciile de transport deficitare, cu un
impact negativ asupra fluxului urban – rural al medicilor şi profesorilor.
Drumurile adecvate reprezintă o condiţie esenţială pentru
dezvoltarea economică, pe lângă celelalte domenii ale dezvoltării umane
şi sociale.
Asigurarea unei reţele de apă potabilă curentă reprezintă o altă

problemă majoră ce condiţionează calitatea vieţii şi dezvoltarea
activităţilor economice în spaţiul rural. Doar 33% dintre locuitorii
mediului rural (3,4 milioane de locuitori) au acces la reţeaua publică de
apă, iar în ceea ce priveşte reţeaua de apă caldă situaţia este mult mai
critică (MMDD 2004).
Dat fiind acest lucru, majoritatea gospodăriilor (70%), folosesc
fântânile pentru consumul de apă.
În 2003, 43,6% din lungimea totală a reţelelor de alimentare cu
apă potabilă se află în zonele rurale, iar 56,4% în zonele urbane.
Reţeaua publică de canalizare este încă într-o fază incipientă în

mediul rural, la sfârşitul anului 2004, 373 de comune (10% din totalul
populaţiei rurale) beneficiau de o reţea de canalizare. (INS Anuarul
Statistic al României, 2006). Diferenţele dintre zonele urbane şi cele
rurale sunt foarte mari în ceea ce priveşte infrastructura de canalizare. În
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------125
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2003, 93,2% din lungimea conductelor traversa oraşele şi doar 6,8%
satele.
De regulă, transportul deşeurilor la locurile de depozitare se

efectuează în mod individual de către generatori.
O mică parte dintre localităţile rurale şi în special acele localităţi
rurale situate în vecinătatea centrelor urbane sunt deservite de servicii
organizate numai pentru gestionarea deşeurilor.
Pe lângă depozitele de deşeuri municipale din zona urbană, în
România s-au identificat 2.686 spaţii de depozitare în zona rurală cu o
suprafaţă de cel mult un hectar. Închiderea şi ecologizarea depozitelor
rurale se vor realiza până la 16 iulie 2009, odată cu extinderea
serviciilor de colectare a deşeurilor şi la nivel rural, realizarea sistemului
de transport, transfer şi deschiderea depozitelor zonale.
În spaţiul rural, conectarea la reţeaua publică de alimentare cu

energie electrică rămâne o problemă.
În România există un număr de 37.977 de gospodării amplasate în
1.772 de localităţi rurale parţial electrificate şi 3.327 de gospodării
situate în 121 de localităţi neelectrificate (MIRA-2007).
Doar 0,5% din totalul energiei termice fiind distribuită în aceste

zone, datorită faptului că multe dintre uzinele care produceau această
energie şi o distribuiau satelor din apropiere şi-au redus activitatea sau
au renunţat la furnizarea acestor servicii.
Prin urmare, la nivel naţional doar 26 de localităţi rurale
beneficiază de acest serviciu. (Prelucrare date INS 2005)
În ceea ce priveşte încălzirea prin centrală termică, doar 2,4%
dintre gospodăriile din mediul rural beneficiază de acest serviciu, în
timp ce 89% dintre gospodării utilizează sobe pe bază de lemn, cărbune,
petrol. (INS, 2005).
Deoarece este nevoie să se îmbunătăţească competitivitatea în

aproape toate domeniile de activitate şi pentru că există probleme de
productivitate în economia rurală, precum şi în ceea ce priveşte
facilitarea accesului pe piaţă şi la informaţie, este esenţial să existe
acces la internet prin cablu în cât mai multe zone rurale. Infrastructura
de conexiune la internet în bandă largă (broadband) este o problemă
interdependentă de infrastructură de bază din spaţiul rural.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------126
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Dezvoltarea rurală şi diversificarea economiei rurale depind de

nivelul educaţiei, al cunoştinţelor şi calificării.
Deşi îmbunătăţirea şi menţinerea unui nivel adecvat al
infrastructurii de bază este un element important în dezvoltarea socio-
economică a mediului rural, formarea profesională reprezintă „motorul”,
pentru o bună dezvoltare.
Educaţia şi formarea sunt esenţiale pentru comunităţile rurale,

dar în ceea ce priveşte infrastructura şcolară există discrepanţe evidente.
Deşi se poate spune că numărul de şcoli din mediul rural, depăşeşte
necesităţile populaţiei, calitatea educaţiei este redusă, pe de o parte din
cauza slabei dotări a infrastructurii educaţionale, iar pe de altă parte,
datorită nivelului de pregătire/experienţă al profesorilor.
Cele mai multe dintre şcoli au nevoie de renovări, mobilier,
utilităţi de bază şi material didactic. Infrastructura şi facilităţile aferente
educaţiei profesionale şi educaţiei primare constituie instrumente
importante pentru conversia forţei de muncă agricole în forţă de muncă
non-agricolă.
Structurile de învăţământ profesional şi primar sunt esenţiale
pentru reconversia profesională a lucrătorilor agricoli, deoarece
majoritatea agricultorilor au doar cunoştinţe elementare de mecanică sau
din alte domenii tehnice.
Nivelul scăzut de instruire se reflectă în calitatea forţei de

muncă din mediul rural, fiind un factor restrictiv pentru dezvoltarea
economică din această zonă.
Diversificarea activităţilor economice nu este susţinută de
lucrători cu formare sau experienţă specifică diverselor tipuri de meserii,
deoarece sistemul educaţional nu a fost adaptat cerinţelor specifice din
mediul rural.
Instituţiile de învăţământ din spaţiul rural, reprezentate de

grădiniţe, unităţi primare şi gimnaziale sunt slab dotate în ceea ce
priveşte materialul tehnic şi didactic.
Tehnologia IT şi echipamentele hardware şi softeware sunt rar
întâlnite în cadrul şcolilor din spaţiul rural în timp ce echipamentul
necesar formării profesionale sau pentru ucenici este învechit sau
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------127
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
lipseşte. O problemă suplimentară o constituie dificultatea de a atrage
personal calificat în zonele rurale.
În general, se poate spune că, în zonele rurale, educaţia este chiar
mai slabă calitativ decât în cele urbane, din cauza problemei permanente
a finanţării.
În ceea ce priveşte numărul grădiniţelor de copii acesta era la
nivelul anului 2005 de 1526 din care 218 în mediul rural ( INS Caietul
Statistic – Învăţământ preşcolar 2006).
De asemenea unităţile de învăţământ primar şi gimnazial din

mediul rural reprezentau 73,9% din numărul total de şcoli la nivel
naţional (prelucrare date INS 2005).
Pe parcursul perioadei analizate, numărul instituţiilor de
învăţământ din mediul rural a scăzut, ca o consecinţă a restructurării
sistemului de educaţie şi a lipsei profesorilor calificaţi.
Nivelul de instruire este scăzut, datorită prezenţei reduse la
cursuri, fapt care a contribuit la regruparea şcolilor mici şi la reducerea
numărului acestora.
În ceea ce priveşte gradul de participare al indivizilor la
procesul educaţional, în anul şcolar 2005 - 2006, un procent de 31,3%
din populaţia totală înscrisă în sistemul de învăţământ a studiat în zonele
rurale. Ponderea populaţiei rurale cu nivel superior de educaţie
reprezintă 1,8% din totalul populaţiei cu vârstă de 15 ani şi peste, fiind o
consecinţă a nivelului scăzut de acces şi a veniturilor insuficiente. (INS
2005)
Cu privire la formarea continuă în mediul rural, ponderea

populaţiei adulte cu vârsta cuprinsă între 25 – 64 de ani care participă la
educaţie şi formare, a înregistrat o creştere de la 0,2% în anul 1998 la
0,5% în anul 2005.
Totuşi, faţă de mediul urban, care înregistra în 2005 o pondere de
2,3%, acest indicator se situează la un nivel inferior. În termenii unei
abordări regionale, acest indicator variază între 0,3% în Regiunea de
Sud-Vest şi Regiunea de Vest şi 0,8% în Regiunea Centrală (INS 2005).
Media populaţiei din mediul rural, cu vârstă cuprinsă între 25 şi
64 de ani şi cu nivel de instruire mediu şi superior este de 55% (INS,
2005).
În ceea ce priveşte comunitatea romă aceasta deţine cel mai
scăzut nivel de educaţie din România.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------128
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Copii care reuşesc să înceapă şcoala, deseori nu promovează
ciclul gimnazial şi din acest motiv este foarte dificil ca ulterior să-şi
găsească de lucru. Aproximativ 12% din populaţia romă cu vârsta
cuprinsă între 7-16 ani a părăsit şcoala înainte de a termina învăţământul
obligatoriu şi circa 18%12 nu urmează nici o formă de învăţământ.
Doar 1,04% dintre romi ajung la liceu. La aceasta se mai adaugă
şi faptul că în şcolile unde învaţă populaţia romă, rata repetenţiei este de
aproximativ 11,3%, situându-se peste media naţională.
Se apreciază că 38,6% din populaţia de etnie romă, sunt
analfabeţi. Totodată, populaţia romă este una dintre grupele cele mai
expuse riscului de părăsire timpurie a şcolii. Toate aceste aspecte duc la
o slabă reprezentare pe piaţa muncii.
Instabilitatea veniturilor în gospodărie are un efect puternic
asupra participării la actul educativ.
Copiii din familiile muncitorilor cu venituri scăzute sau din
familiile de pensionari sunt de două ori mai expuşi riscului de abandon
şcolar, comparativ cu copii din familiile cu o sursă stabilă de venit.
În plus, în mediul rural situaţia este mai dramatică deoarece apare
riscul mărit de abandon al şcolii de către copiii aflaţi în situaţiile
descrise. Alte motive ale abandonului şcolar, constatate în special în
rândul copiilor din comunităţile rurale montane sunt: sărăcia extremă,
lipsa mijloacelor de transport şi slaba motivaţie cu privire la câştigul
economic ca rezultat al educaţiei.
Slaba calitate a educaţiei în zonele rurale, datorată lipsei de
personal didactic calificat, acţionează, de asemenea, ca un factor
demotivant.
Alte servicii din mediul rural

Problema vârstnicilor din zonele rurale nu s-a bucurat de o atenţie
prea mare din partea părţilor interesate; ca şi în alte ţări, acest grup are
nevoie de o grijă specială, pentru care însă nu există personal calificat
disponibil.
De asemenea, nivelul scăzut de dezvoltare economică a generat
probleme legate de existenţa, calitatea şi accesibilitatea serviciilor de
asistenţă socială şi în special în cadrul serviciilor de îngrijire temporară
sau permanentă în cămine pentru persoane vârstnice.
Astfel, în anul 2005, la nivel naţional, dintr-un număr total de 168
de unităţi pentru asistarea adulţilor doar 19 unităţi reprezentau cămine
pentru persoane vârsnice. (INS 2005).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------129
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
La nivelul anului 2001, în spaţiul rural, existau doar 81 de case de
copii (Studiu MADR).
În anul 2005, numărul total al creşelor înregistrate la nivel
naţional a fost de 291 din care 2 situate în spaţiul rural, numărul mic al
acestora reflectând situaţia critică în care se prezintă acest sector.
În ceea ce priveşte posibilitatea de desfăşurare a activităţilor
sportive, aceasta este limitată, dată fiind prezenţa redusă a unor spaţii
adecvate pentru practicarea acestor activităţi (26 de cluburi sportive –
anul 2001, Studiu MADR).
De asemenea în mediul rural parcurile, spaţiile de joacă pentru
copii, pistele de biciclete etc., sunt slab reprezentate, situaţie prezentă şi
în cazul pieţelor, parcărilor.

Incidenţa sărăciei este considerabil mai mică în zonele
rurale şi în rândul angajaţilor din agricultură.
Mijloacele prin care se transmite cultura în mediul rural
sunt: căminele şi alte aşezăminte culturale, bibliotecile,
cinematografele, radioul, televiziunea şi internetul.
Zonele rurale din România sunt afectate de lipsa
semnificativă a infrastructurii şi a deficienţelor acesteia
care afectează atât dezvoltarea economică, cât şi
calitatea vieţii.
În mediul rural, drumurile constituie ruta de transport
cea mai importantă, dar calitatea, şi în general,
dezvoltarea acestora şi a traficului este încă departe de a
îndeplini standardele europene.
Asigurarea unei reţele de apă potabilă curentă
reprezintă o altă problemă majoră ce condiţionează
calitatea vieţii şi dezvoltarea activităţilor economice în
spaţiul rural.
În mediul rural, în general, serviciile pentru gestionarea
deşeurilor sunt corespunzător dezvoltate.
În zonele rurale accesul la internet este foarte limitat, de
acesta beneficiind, în special, doar unele instituţii
publice
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------130
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Diversificarea activităţilor economice este susţinută de
lucrători cu formare sau experienţă specifică diverselor
tipuri de meserii, deoarece sistemul educaţional a fost
adaptat cerinţelor specifice din mediul rural.
Comunitatea romă aceasta deţine cel mai scăzut nivel de
educaţie din România.
Descrieţi populaţia rurală

Explicaţi şi justificaţi diferenţele cu privire la calitatea vieţii
în spaţiul rural
REZUMAT
România se bucură de un potenţial de dezvoltare important, însă

nefolosit. Cu o suprafaţă totală de 238 mii km2 şi o populaţie de peste 21
milioane de locuitori, România, este ca mărime, cel de-al doilea nou stat
membru al Uniunii Europene, după Polonia. Ea reprezintă 6% din
suprafaţa totală a Uniunii Europene şi 4% din populaţia acesteia.
Populaţia rurală nu este distribuită uniform existând diferenţe
semnificative din punctul de vedere al densităţii populaţiei, pe tot
teritoriul României.
Situaţia demografică a zonei rurale

Declinul populaţiei din România, mai pronunţat în zonele rurale,
constituie o problemă care va trebui rezolvată dacă se doreşte
dezvoltarea economică a acestor regiuni.
Procesul de îmbătrânire şi scăderea naturală a populaţiei,
care decurge din această situaţie, constituie principalii factori ai
declinului populaţiei rurale.
Deşi pozitiv, procentul de migrare internă - dinspre urban spre
rural - nu poate compensa acest declin. La începutul anilor 1990, a avut
loc o migrare masivă din zonele rurale către cele urbane.
Migranţii cu vârste mai înaintate înlocuiesc treptat populaţia mai
tânără din spaţiul rural. La începutul anilor `90, migranţii către zonele
urbane proveneau din toate categoriile de vârstă. Tendinţa s-a modificat
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------131
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
în cea de-a doua jumătate a decadei, tinerii începând să plece din zonele
rurale, iar persoanele mai în vârstă migrând în zona rurală.
Migrarea în străinătate are implicaţii economice şi sociale majore,
îndeosebi în zonele rurale prin sumele de bani trimise în ţară de către cei
care lucrează în străinătate şi dezvoltarea spiritului antreprenorial.
Diversitatea etnică din România este mai degrabă redusă.
Populaţia totală este predominant românească (89,48%, conform
Recensământului populaţiei din 2002). Ponderea românilor a înregistrat
o uşoară creştere de-a lungul anilor (85,64% în 1956 şi 88,12% în
1977). Minorităţile etnice principale sunt maghiarii (6,60%), romii
(2,47%) şi germanii (0,28%). Urbanizarea crescută a populaţiei active.
Creşterea economică recentă, concentrată în mare parte în
sectoarele urbane, non-agricole ale economiei, atrage populaţia activă în
zonele urbane.
Migrarea în exterior a populaţiei rurale tinere, alături de
îmbătrânirea populaţiei rurale, conduce la un declin al forţei de muncă
disponibile din spaţiul rural.
Populaţia rurală activă a scăzut cu aproape 7% în perioada
2002-2005.
Ratele de participare şi ocupare crescute din zonele rurale
maschează şomajul ascuns.
Rata de participare din zonele rurale depăşeşte cu 5-10% nivelul
din zonele urbane în perioada 2002-2005, deşi se înscrie pe o curbă
descendentă.
Situaţia structurii populaţiei active, pe grupe de vârstă şi regiuni
de dezvoltare prezintă aspecte importante din punctul de vedere al
potenţialului forţei de muncă în rural, şi anume:
o Nivelul maxim al populaţiei active este reprezentat de
categoria de vârstă cuprinsă între 35-49 de ani;
o Grupa 50-64 ani prezintă un nivel comparabil cu cel al
primelor două grupe, însă, în unele situaţii, diferenţele
sunt semnificative;
o Grupele 15-24 ani şi peste 65 de ani ocupă ultimele
poziţii.
Până de curând, sectorul primar a constituit principalul furnizor
de locuri de muncă din economia ţării. În 2005, agricultura, silvicultura
şi piscicultura (clasificare CAEN) au angajat 2,9 milioane de persoane,
reprezentând 32,2% din totalul locurilor de muncă.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------132
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Agricultura are un rol important pentru asigurarea unui venit, prin
propria angajare, în timp ce diversificarea activităţilor din zona rurală
rămâne o problema care trebuie rezolvată.
Majoritatea celor care lucrează în agricultură sunt proprii lor
angajaţi, iar agricultura reprezintă doar 3,2% din numărul total de
angajaţi din economia ţării.
Statisticile privind gradul de ocupare al forţei de muncă
subestimează numărul de persoane implicate în activităţi agricole.
O anchetă structurală a sectorului agricol indică faptul că în 2005,
nu mai puţin de 8,5 milioane de persoane au contribuit la producţia
agricolă.
Pe piaţa muncii din zona rurală se observă diferenţe regionale.
Agricultura ca principală activitate ocupaţională a scăzut în importanţă
în vestul, nord-vestul şi centrul ţării.
Veniturile rurale sunt relativ scăzute, iar discrepanţa faţă de
zonele urbane se măreşte din ce în ce mai mult.
Referitor la venitul gospodăriilor, acesta diferă de la o gospodărie
la alta, astfel că în zonele rurale media venitului/persoană/lună este de
aproximativ 95 Euro, în timp ce în zonele urbane este stabilit în jurul
sumei de 135 Euro.
Veniturile rurale se diversifică, îndepărtându-se de predominanta
agriculturii de subzistenţă.
Ponderea veniturilor (atât în numerar, cât şi în natură) din
agricultură încă depăşesc 40% din venitul total brut din zona rurală, în
timp ce salariile se situează în prezent în jurul procentului de 25%.
Veniturile lunare din gospodăriile agricultorilor sunt de regulă
mai mici decât cele din gospodăriile rurale obişnuite (283 lei pe cap de
locuitor, faţă de 376 lei, în 2006).
În plus, gospodăriile agricultorilor depind mult de sursele de venit
nemonetar. Ponderea veniturilor agricole în natură ale gospodăriilor
agricultorilor este mare, în detrimentul veniturilor în numerar.
Incidenţa sărăciei este considerabil mai mare în zonele rurale şi
în rândul angajaţilor din agricultură. În ultimii ani, economia
românească sa îmbunătăţit, iar gradul de sărăcie a scăzut şi el.
Între regiuni există diferenţe substanţiale de incidenţă a sărăciei.
Zonele rurale din estul şi sud-vestul ţării sunt cele mai sărace, în timp ce
populaţia rurală din jurul capitalei şi din partea de vest a ţării au o
situaţie materială mai bună.
Moştenirea culturală
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------133
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
O componentă importantă a vieţii satului este cultura, domeniu
care poate contribui în mod specific la creşterea gradului de atractivitate
a satului pentru populaţia tânără.
Mijloacele prin care se transmite cultura în mediul rural sunt:
căminele şi alte aşezăminte culturale, bibliotecile, cinematografele,
radioul, televiziunea şi internetul.
Serviciile publice
Zonele rurale din România sunt afectate de lipsa semnificativă a
infrastructurii şi a deficienţelor acesteia care afectează atât dezvoltarea
economică, cât şi calitatea vieţii.
În mediul rural, drumurile constituie ruta de transport cea mai
importantă, dar calitatea, şi în general, dezvoltarea acestora şi a
traficului este încă departe de a îndeplini standardele europene.
Alte dificultăţi în mediul rural sunt legate de accesarea serviciilor
medicale şi educaţionale, accesul populaţiei rurale la educaţia de bază şi
la serviciile de sănătate este împiedicat de serviciile de transport
deficitare, cu un impact negativ asupra fluxului urban – rural al
medicilor şi profesorilor.
Asigurarea unei reţele de apă potabilă curentă reprezintă o altă
problemă majoră ce condiţionează calitatea vieţii şi dezvoltarea
activităţilor economice în spaţiul rural. Doar 33% dintre locuitorii
mediului rural (3,4 milioane de locuitori) au acces la reţeaua publică de
apă,
Reţeaua publică de canalizare este încă într-o fază incipientă în
mediul rural, la sfârşitul anului 2004, 373 de comune (10% din totalul
populaţiei rurale) beneficiau de o reţea de canalizare.
În mediul rural, în general, serviciile pentru gestionarea
deşeurilor sunt slab dezvoltate sau chiar inexistente în unele localităţi.
De regulă, transportul la locurile de depozitare se efectuează în mod
individual de către generatori.
În spaţiul rural, conectarea la reţeaua publică de alimentare cu
energie electrică rămâne o problemă.
În România există un număr de 37.977 de gospodării amplasate în
1.772 de localităţi rurale parţial electrificate şi 3.327 de gospodării
situate în 121 de localităţi neelectrificate.
Serviciile de alimentare cu energie termică sunt limitate în
spaţiul rural, doar 0,5% din totalul energiei termice fiind distribuită în
aceste zone, datorită faptului că multe dintre uzinele care produceau
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------134
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
această energie şi o distribuiau satelor din apropiere şi-au redus
activitatea sau au renunţat la furnizarea acestor servicii.
Actualmente, în zonele rurale accesul la internet este foarte
limitat, de acesta beneficiind, în special, doar unele instituţii publice
În ceea ce priveşte infrastructura şcolară există discrepanţe
evidente.
Deşi se poate spune că numărul de şcoli din mediul rural,
depăşeşte necesităţile populaţiei, calitatea educaţiei este redusă, pe de o
parte din cauza slabei dotări a infrastructurii educaţionale, iar pe de altă
parte, datorită nivelului de pregătire/experienţă al profesorilor.
Nivelul scăzut de instruire se reflectă în calitatea forţei de
muncă din mediul rural, fiind un factor restrictiv pentru dezvoltarea
economică din această zonă.
Diversificarea activităţilor economice nu este susţinută de
lucrători cu formare sau experienţă specifică diverselor tipuri de meserii,
deoarece sistemul educaţional nu a fost adaptat cerinţelor specifice din
mediul rural.
Instituţiile de învăţământ din spaţiul rural, reprezentate de
grădiniţe, unităţi primare şi gimnaziale sunt slab dotate în ceea ce
priveşte materialul tehnic şi didactic.
Cu privire la formarea continuă în mediul rural, ponderea
populaţiei adulte cu vârsta cuprinsă între 25 – 64 de ani care participă la
educaţie şi formare, a înregistrat o creştere de la 0,2% în anul 1998 la
0,5% în anul 2005.
Comunitatea romă aceasta deţine cel mai scăzut nivel de educaţie
din România. Copii care reuşesc să înceapă şcoala, deseori nu
promovează ciclul gimnazial şi din acest motiv este foarte dificil ca
ulterior să-şi găsească de lucru. Instabilitatea veniturilor în gospodărie
are un efect puternic asupra participării la actul educativ.
Copiii din familiile muncitorilor cu venituri scăzute sau din
familiile de pensionari sunt de două ori mai expuşi riscului de abandon
şcolar, comparativ cu copii din familiile cu o sursă stabilă de venit.
Furnizarea şi accesul la serviciile medicale reprezintă o problemă
cheie pentru asigurarea unei mai bune calităţi a vieţii în comunităţile
rurale şi pentru dezvoltarea economică şi socială a zonelor rurale.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------135
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------136
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 66
C
CAAD
DRRUUL
LN NAATTU
URRA
AL EC
L SSPPE CIIFFIIC
C
SSPPA
AŢŢIIU
ULLU
UII R
RUUR
RAAL
LRROOM MÂÂNNE ESSCC
6.1 Caracteristici generale ale cadrului natural

rural
6.2 Favorabilitatea cadrului natural
6.3 Biodeversitatea în spaţiul rural
6.4 Managementul resurselor naturale
6.5 Schimbările climatice
Rezumat
Bibliografie
6.1 CARACTERISTICI GENERALE ALE CADRULUI

NATURAL RURAL
Teritoriul României este alcătuit din trei tipuri de relief, prezente
într-o proporţie relativ egală – câmpie, dealuri şi munţi, cu un nivel de
diversitate pedo-climatică şi geografică ridicat.
România deţine un mediu natural în cadrul căruia se integrează
vaste arii rurale care se remarcă, în general, printr-o bună stare de
conservare a resurselor naturale de sol şi apă, prin varietatea peisajelor
tradiţionale şi printr-o remarcabilă diversitate biologică. De asemenea,
România are o moştenire naturală unică reprezentată în principal de
Munţii Carpaţi (65% din eco-regiunea Carpaţi) şi de către una dintre
cele mai importante zone umede din Europa, Delta Dunării (a doua ca
mărime din Europa).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------137
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Este estimat că ecosistemele naturale şi semi-naturale reprezintă
47% din teritoriul naţional şi au fost identificate pe teritoriul României
52 de eco-regiuni.
Merită menţionat faptul că 30% din populaţia Europei de
carnivore mari şi aproximativ 300.000 ha de păduri virgine se află
localizate în România.
În Munţii Carpaţi şi Delta Dunării se regăsesc o serie de specii
endemice, printre care se află şi o serie de specii de interes comunitar.
Diversitatea de specii şi habitate şi varietatea peisajelor rurale
tradiţionale sunt o rezultantă a restructurării agriculturii (trecerea în
ultimii 16 ani de la un număr mic de ferme comerciale mari la milioane
de gospodării familiale de dimensiuni mici), a reîntoarcerii la un tip de
agricultură tradiţională şi implicit a aplicării de practici extensive.
Pe de altă parte, deşi a existat o tendinţă generală de extensivizare
şi de utilizare redusă a produselor chimice în agricultură, o serie de
terenuri agricole au fost afectate de utilizarea incorectă a
îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, de irigări, drenaje sau de
aplicarea unor lucrări mecanice inadecvate, motiv pentru care
componentele de mediu (în special solul şi apa), pe suprafeţe reduse, au
fost puternic degradate.
De asemenea, abandonul activităţilor agricole şi practicile
agricole inadecvate apărute ca urmare a lipsei de cunoştinţe de
specialitate ori a resurselor financiare limitate, au influenţat în mod
negativ biodiversitatea şi au determinat apariţia sau accentuarea
fenomenului de eroziune a solului.
Scăderea şeptelului a condus la abandonul practicării păşunatului,
motiv pentru care multe pajişti au fost degradate datorită apariţiei
succesiunii ecologice, manifestată prin apariţia unor specii invazive.
Pe baza unei inventarieri a pajiştilor realizată de către Societatea
Regală Olandeză pentru Conservarea Naturii (en: Royal Dutch Society
for Nature Conservation) în colaborare cu diverse insituţii naţionale,
s-a calculat că din suprafaţa totală de pajişti permanente circa
15% suferă de abandon al activităţilor agricole. Aceste date sunt însă
obţinute prin extrapolare, deoarece această inventariere nu s-a realizat
decât în 6 locaţii (reprezentative din punct de vedere al biodiversităţii)
care acoperă doar 15% din totalul suprafeţei naţionale de pajişte.
Fără a dispune de date concrete este greu de estimat proporţia de
teren agricol abandonat pentru activităţi agricole, însă se pot semnala
unele zone unde acest fenomen are o intensitate mai mare.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------138
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Astfel, abandonul afectează în România în special zonele
consacrate păşunatului tradiţional – în ultimul timp şi ca urmare a
impunerii bruşte de standarde sanitar – veterinare care afectează
viabilitatea acestor sisteme de păşunat tradiţional, şi arabilul, în special
în zonele de câmpie care duce lipsă de umezeală şi unde sistemele de
irigaţii au fost desfiinţate sau sunt nefuncţionale, zonele cu nivel ridicat
de sărăcie care se caracterizează şi printr-o emigraţie sporită şi zonele
limitrofe marilor oraşe, unde unele terenuri agricole sunt scoase din
circuitul agricol de regulă pentru a răspunde ulterior unor proiecte de
extindere a zonelor rezidenţiale sau comerciale.
În acelaşi timp, creşterea economică susţinută înregistrată în mod
consecutiv în ultimii 7 ani începe să ameninţe multe specii de plante şi
animale prin intensivizarea agriculturii şi conduce la degradarea
resurselor naturale şi la modificarea peisajului rural.

Spaţiul rural românesc se caracterizează prin resurse
naturale aflate într-o stare de conservare în general
bună.
Spaţiul rural românesc se caracterizează printr-un nivel
ridicat de biodiversitate, asociat habitate şi ecosisteme
omogene.
Viitorul apropiat aduce provocări serioase: menţinerea
acestor valori naturale şi lupta împotriva schimbărilor
climatice.
103. Trasaţi pe grafic evoluţia biodiversităţii în funcţie de
dezvoltarea agriculturii în perioada 1990-2010.
1990 1995 2000 2005 2010
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------139
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
104. Explicaţi influenţa dezvoltării activităţii economice
asupra biodiversităţii din mediul rural.
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………..
6.2 FAVORABILITATEA CADRULUI NATURAL

Zonele defavorizate (ZD) pentru activităţile agricole
România deţine suprafeţe largi ce pot fi considerate zone
defavorizate (ZD) (conform Regulamentului (CE) 1257/1999), datorită
caracteristicilor nefavorabile de mediu care limitează considerabil
condiţiile de utilizare a terenurilor agricole şi care conduc la producţii
agricole mai mici. Se remarcă în principal Munţii Carpaţi – acolo unde
se întâlnesc valori mari de altitudine şi pantă, şi Delta Dunării -
deoarece în acest areal se cumulează o serie de factori climatici şi
edafici care limitează puternic activitatea agricolă, dar şi alte zone mai
compacte în partea de sud – est a ţării şi mai răsfirate în alte zone
precum Podişul Moldovei, Oltenia (zona de câmpie dar şi cea
deluroasă),
Podişul Transilvaniei – unde caracteristici naturale specifice
conduc la scăderea productivităţii naturale.
Astfel, o parte importantă a Munţilor Carpaţi, datorită condiţiilor
legate de altitudine şi pantă, întâmpină obstacole în practicarea
agriculturii, obstacole materializate mai ales în scurtarea perioadei de
vegetaţie şi în costuri suplimentare legate de condiţiile de pantă.
În afară de Munţii Carpaţi există şi alte zone ce sunt caracterizate
în principal de o productivitate scăzută datorită acţiunii factorilor
naturali restrictivi. În acest sens, cu un potenţial natural agricol
semnificativ mai scăzut faţă de restul ţării se remarcă a fi
Delta Dunării, datorită unui complex de factori naturali legaţi de
sol (nisipos şi cu procent redus de humus) şi de climă (cu precipitaţii
foarte scăzute, în medie de sub 400 mm/an). Acest potenţial este
evidenţiat de notele de bonitare de la nivel de comună/oraş, comparativ
cu media naţională.
Astfel în această zonă nota de bonitare a terenurilor agricole este
de 16, reprezentând 46% din media ponderată a notelor de bonitare de la
nivel naţional, iar producţia medie de porumb (principala cultură a
acestei zone) fiind de doar 39% din media naţională. În această zonă se
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------140
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
remarcă şi o densitate foarte scăzută a populaţiei, fapt ce afectează şi
necesarul de forţă de muncă aferent menţinerii activităţilor agricole.
De asemenea, există şi numeroase alte zone caracterizate de o
serie de particularităţi edafice (soluri argiloase sau nisipoase – care
conduc fie la stagnarea apei, fie la un drenaj foarte rapid al acesteia),
climatice (precipitaţii reduse, temperaturi ridicate în timpul verii ce
amplifică deficitul de apă), de relief (pantă) etc, acestea reflectându-se
în nota de bonitare a terenurilor agricole care are valori de sub 80% din
valoarea medie ponderată la nivel naţional, astfel datorită condiţiilor
naturale specifice, productivitatea agricolă este limitată (producţia
medie de porumb fiind în medie de circa 60% faţă de producţia medie
naţională).
105. Bifaţi afirmaţiile adevărate.

O suprafaţă relativ redusă a României prezintă limitări
naturale ale productivităţii agricole.
Limitările productivităţii agriculturii se înregistrează în
Munţii Carpaţi şi Delta Dunării, dar şi de alte zone cu
specificităţi ale condiţiilor de sol sau climă.
Zonele defavorizate din punct de vedere agricol dispun
de un nivel redus de biodiversitate.
106. Schiţaţi aproximativ, zonele în care agricultura
întâmpină limitări importante.
107. Explicaţi motivul pentru care zonele cu un nivel ridicat

de biodiversitate sunt defavorizate din punct de vedere agricol.
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………..
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------141
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
6.3 BIODEVERSITATEA ÎN SPAŢIUL RURAL

Caracteristici generale ale biodiversităţii
România este caracterizată de o mare diversitate biologică,
manifestată atât intraspecific cât şi interspecific, remarcându-se atât prin
numărul mare de ecosisteme cât şi prin numărul de specii, dar în prezent
multe specii de plante şi animale sunt ameninţate cu dispariţia, iar
modificarea peisajului reprezintă primul indicator al deteriorării
mediului.
În ceea ce priveşte flora, în România au fost identificate 3.700 de
specii de plante, dintre care, 23 sunt declarate monumente ale naturii, 74
sunt extincte, 39 sunt periclitate, 171 vulnerabile şi 1.253 sunt rare.
Din numărul estimat al taxonilor identificaţi în România, o
proporţie semnificativă (aprox.60 %) este reprezentată de către speciile
caracteristice pajiştilor alpine şi subalpine, păşunilor şi fâneţelor
montane.
În ceea ce priveşte fauna, au fost identificate 33.792 de specii de
animale, din care 33.085 specii de nevertebrate şi 707 specii de
vertebrate. Din cele 191 specii de peşti, 38 înregistrează o stare
nefavorabilă de conservare (11 specii periclitate, 16 specii vulnerabile şi
11 specii rare). Din cele 20 specii de amfibieni, 12 se află într-o stare
nefavorabilă de conservare (3 specii periclitate şi 9 specii vulnerabile),
din cele 30 specii de reptile 5 se află într-o stare nefavorabilă de
conservare (4 specii periclitate şi o specie vulnerabilă), din cele 364
specii de păsări 35 se află într-o stare nefavorabilă de conservare (18
specii periclitate şi 17 specii vulnerabile) şi din cele 102 specii de
mamifere, 58 înregistrează o stare nefavorabilă de conservare (19 specii
periclitate, 26 specii vulnerabile şi 13 specii rare).
În urma inventarierilor, a rezultat un număr aproximativ de 5.600
de urşi bruni (60% din populaţia europeană de urşi bruni – Ursus
arctos), aproximativ 3.000 de lupi (40% din populaţia europeană de lupi
– Canis lupus) şi 1.500 de râşi (40% din populaţia europeană de râşi –
Lynx lynx), aceste specii fiind un simbol al vieţii sălbatice şi al
habitatelor naturale, care pot fi folosite şi pentru a repopula alte zone din
Europa, care au cunoscut un regres al acestor specii.
Zimbrul, animal rar, ocrotit de lege, a dispărut din pădurile ţării
noastre de mai bine de un secol şi trăieşte astăzi numai în rezervaţii.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------142
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ecosistemele naturale şi semi-naturale acoperă 47% din
teritoriul ţării. Au fost identificate şi caracterizate 783 tipuri de habitate
(13 habitate de coastă, 143 habitate specifice zonelor umede, 196
habitate specifice păşunilor şi fâneţelor, 206 habitate forestiere, 90
habitate specifice dunelor şi zonelor stâncoase şi 135 habitate specifice
terenurilor agricole) în 261 de zone analizate la nivelul întregii ţări.
Habitatele din România sunt caracterizate de o anumită
compoziţie a florei şi a faunei, componente ale biocenozelor şi sunt
influenţate de diferiţi factori climatici sau edafici. Influenţele climatice,
ale zonelor aride din partea estică, la cele oceanice din partea vestică a
ţării, precum şi diferenţele climatice între câmpie şi munte impuse de
altitudinea reliefului, au determinat apariţia unui mare
număr de habitate. Alt factor care determină marea varietate de
habitate din România este reprezentat de compoziţia chimică a rocilor
din substrat (sol, subsol).
Suprafaţa totală a ariilor protejate este de cca. 1.866.705 ha şi
acoperă aproximativ 7,83 % din suprafaţa ţării. Sunt incluse aici
Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” – 576.216 ha, 13 Parcuri Naţionale
– 318.116 ha, 13 Parcuri Naturale – 772.128 ha, 981 Rezervaţii Naturale
– 179.193 ha şi 28 Arii Speciale de Protecţie Avifaunistică – 21.052 ha.
Dintre acestea, câteva arii protejate prezintă interes deosebit, atât
la nivel naţional cât şi internaţional, având statut multiplu:
1. Rezervaţia Biosferei Delta Dunării – Rezervaţie a Biosferei
(Comitetul UNESCO MAB – „Omul şi Biosfera”), Zonă
Umedă de Importanţă Internaţională (Secretariatul
Convenţiei Ramsar) şi Sit al Patrimoniului Natural Universal
(UNESCO);
2. Parcul Naţional Retezat – Rezervaţie a Biosferei (Comitetul
UNESCO MAB – „Omul şi Biosfera");
3. Parcul Naţional Munţii Rodnei – Rezervaţie a Biosferei
(Comitetul UNESCO MAB – „Omul şi Biosfera");
4. Parcul Naţional Balta Mică a Brăilei – Zonă Umedă de
Importanţă Internaţională (Secretariatul Convenţiei Ramsar).
În afara ariilor protejate de interes naţional, prin intermediul
Programului IBA (Important Birds Area / Arii de Importanţă
Avifaunistică) au fost identificate în România cele mai importante arii
pentru menţinerea populaţiilor de păsări sălbatice, inclusiv a celor de
interes internaţional sau prioritare la nivel comunitar precum şi a
speciilor migratoare. În România programul este derulat de către
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------143
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Societatea Ornitologică Română (partener BirdLife în Romania) şi
Asociaţia pentru Protecţia Păsărilor şi a Naturii “Grupul Milvus”. Pe
baza datelor adunate în special în ultimii 10 ani, au fost identificate la
nivelul întregii ţări 132 de IBA-uri, acoperind cca. 17% din suprafaţa
ţării.
Natura 2000
Dintre cele 198 tipuri de habitate europene, dintre care 65 sunt
prioritare, în România se regăsesc 94 tipuri de habitate dintre care 23
sunt prioritare la nivel comunitar şi a căror conservare impune
desemnarea unor Arii Speciale de Conservare (SAC).
Până în prezent au fost identificate ca situri Natura 2000 un
număr de:
108 situri SPA (Arii de Protecţie Specială Avifaunistică)
reprezentând aproximativ 11,89% din teritoriul României;
273 situri pSCI (propuneri de Situri de Importanţă Comunitară)
reprezentând aproximativ 13,21% din teritoriul României.
Regimul de protecţie pentru aceste situri de interes comunitar a
fost impus la nivel naţional, în conformitate cu prevederile OUG nr.
57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, prin următoarele acte
normative:
Ordinul MMDD nr. 776/2007 pentru declararea pSCI şi
Hotărârea de Guvern nr. 1284/2007 pentru declararea SPA.
Arealul siturilor incluse în Reţeaua Europeană Natura 2000 acoperă
aproximativ 17,84% din teritoriul naţional.
Conservarea biodiversităţii pe terenurile agricole

Deşi în cazul României (şi chiar la nivel european) există foarte
puţină experienţă în utilizarea acestui concept, un pas important a fost
realizat în vederea identificării terenurilor agricole cu înaltă valoare
naturală, utilizându-se metode oferite de studiile dezvoltate până în
prezent. S-a urmărit identificarea zonelor caracterizate de prezenţa
abundentă a pajiştilor semi-naturale, în general asociate cu existenţa
unei diversităţi ridicate a speciilor şi a habitatelor.
Rezultatul clasificării arată faptul că în prezent cca. 2,4 milioane
hectare de pajişti semi-naturale pot fi clasificate ca teren agricol cu
înaltă valoare naturală.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------144
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pajiştile semi-naturale reprezintă cele mai valoroase ecosisteme
din categoria terenurilor agricole, dar renunţarea în unele zone la
activităţile agricole tradiţionale (cosit, păşunat) conduce la degradarea
habitatelor şi la modificări de peisaj.
Cu deosebire, în zona montană există o tendinţă de abandonare a
activităţilor agricole, mai ales în cazul pajiştilor semi-naturale. În acelaşi
timp, în unele regiuni ale ţării pajiştile sunt ameninţate de intensivizarea
agriculturii şi practicarea acesteia pe suprafeţe compacte şi largi,
exercitându-se astfel presiune asupra componentelor de mediu, în
special asupra biodiversităţii.
De asemenea, în unele zone ale ţării desemnate ca IBA sunt
prezente păsări care deţin în România o pondere importantă din
populaţia la nivel UE – 27, cum ar fi Lanius minor (cca. 97%), Falco
vespertinus (cca. 50%), Crex crex (cca. 28%) etc., iar în unele dintre
IBA sunt prezente şi păsări care sunt vulnerabile, periclitate sau rare,
numărul de exemplare din aceste specii de păsări fiind foarte mic.
Ca o ameninţare a ultimilor ani se remarcă gripa aviară care poate
afecta păsările sălbatice, mai ales în zonele de mare concentrare a
păsărilor migratoare cum ar fi Delta Dunării.
În general, se poate spune că populaţiile al căror habitat îl
constituie terenurile agricole şi forestiere înregistrează o stare favorabilă
de conservare şi nu există presiuni majore asupra lor sau factori de risc.
Acest fapt este în mare măsură urmarea modului majoritar
extensiv de practicare a agriculturii în România.
În particular, există şi areale asupra cărora presiunea exercitată de
către activităţile antropice s-a resimţit printr-o evoluţie nefavorabilă
asupra stării de conservare a speciilor sălbatice.
Agro – biodiversitatea
În ceea ce priveşte agro-biodiversitatea, România este una dintre
puţinele ţări europene în care agrosistemele tradiţionale reprezintă
rezervoare semnificative din punct de vedere al diversităţii genetice a
plantelor de cultură şi a animalelor domestice, care s-au conservat la
locul de formare şi dezvoltare (in situ).
România este interesată să conserve o serie de specii locale de
animale domestice, specifice unor regiuni, şi care sunt în pericol de
dispariţie. În catalogul mamiferelor domestice sunt incluse 79 de rase
(din care 26 sunt încă active, 19 în potenţial pericol şi 34 dispărute).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------145
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Trebuie notat totuşi că multe rase locale (Ţurcană, Ţigaie, Capra
Carpatină etc.) au un sistem de reproducţie în comunităţi locale (izolare
reproductivă pe o anumită arie, fără registru genealogic şi controlul
oficial al producţiei, selecţia fiind făcută după preferinţa proprietarilor).
Ca varietăţi de plante există populaţii locale aflate pe cale de dispariţie,
distribuite în multe regiuni.
O importanţă mare este acordată şi livezilor.
Conservarea biodiversităţii pe terenurile forestiere

În ceea ce priveşte relaţia dintre păduri şi managementul
biodiversităţii, România este una dintre puţinele ţări europene care încă
deţine păduri virgine – aproximativ 300.000 ha, prezente în cea mai
mare parte în zona montană.
Pădurile deţin funcţii multiple, spre exemplu, aici se regăsesc
habitate importante pentru fauna sălbatică (mai ales acolo unde există
potenţiale situri Natura 2000), asigură funcţia de protecţie în bazinele
torenţiale, dar deţin şi alte funcţii de protecţie şi asigură, de asemenea,
importante servicii de mediu cu impact pozitiv asupra comunităţilor
umane. Acolo unde aceste valori sunt considerate de importanţă mare
sau crucială, pădurile pot fi clasificate ca având valoare înaltă de
conservare.
Până la finalul anului 2005, 1.119,7 mii ha de păduri în România
au fost certificate prin Sistemul de Certificare Forestieră (SCF).
Peste 9% din suprafaţa forestieră (574.878 ha) este situată în arii
protejate, managementul acesteia vizând conservarea biodiversităţii
(sursa: Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, 2006 –Managementul
ariilor forestiere din cadrul Parcurilor Naţionale).

România este caracterizată de un nivel ridicat de
biodiversitate - din punct de vedere al numărului de
specii, al habitatelor şi al ecosistemelor pe care le
formează şi din punct de vedere al suprafeţelor deţinute.
Modificările actuale de peisaj pun în evidenţă ameninţări
serioase: intensificarea activităţilor agricole ce
afectează cu precădere zonele mai productive şi
abandonarea activităţilor agricole ce se manifestă mai
ales în zonele slab productive.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------146
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
teritoriul ţării.
Dintre statele membre ale U.E. - 27, România deţine
cea mai mare diversitate biogeografică.
O mică parte din teritoriul naţional este acoperită de
reţeaua comunitară de arii protejate Natura 2000.
Terenurile agricole cu înaltă valoare naturală acoperă o
suprafaţă însemnată din SAU a României, dar atât
abandonul activităţilor agricole cât şi intensificarea
acestora ameninţă buna lor conservare.
110. Schiţaţi aproximativ, zonele care se evidenţiază printr-un
nivel ridicat al biodiversităţii.

România deţine o importantă bază genetică atât în
rândul plantelor de cultură cât şi al animalelor
domestice, strâns legată de agro – sistemele
tradiţionale.
România dispune de o mare diversitate forestieră şi este
una dintre puţinele ţări europene care mai posedă
păduri virgine. În ceea ce priveşte relaţia dintre păduri
şi managementul biodiversităţii,
România este una dintre puţinele ţări europene care
încă deţine păduri virgine – aproximativ 30 milioane
ha.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------147
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
6.4 MANAGEMENTUL RESURSELOR NATURALE
Calitatea terenurilor agricole, exprimată prin notele de bonitare
ale acestora, deşi nu exprimă în totalitate cantitatea de humus din sol
reflectând şi alţi factori de mediu (în special clima) ce influenţează
cultura plantelor, reprezintă un bun indicator al solurilor cu cantităţi
ridicate de humus.
Din acest punct de vedere, terenurile agricole se grupează în 5
clase de calitate, diferenţiate după nota de medie de bonitare (clasa I –
81-100 puncte până la clasa a V-a – 1-20 puncte). Se remarcă faptul că,
în cazul terenurilor arabile, care ocupă 63,34% din suprafaţa cartată,
cele mai multe terenuri se grupează în domeniul claselor de calitate a II-
a şi a III-a. Practic în clasa I de calitate la arabil intră doar 8,77% din
totalul terenurilor agricole, restul claselor prezentând diferite restricţii.
În cazul păşunilor şi al fâneţelor, majoritare sunt clasele III-V, în
cel al viilor, clasele II-IV, iar al livezilor, clasele III-V. Majoritatea
terenurilor agricole cu note mari de bonitare se află în Câmpia Română
(într-o arie relativ compactă ce are ca loc central Bucureştiul) şi în
Câmpia de Vest.
Eroziunea prin apă, una dintre cele mai mari probleme ale
solurilor din România, este prezentă în diferite grade pe 6,3 milioane ha,
din care circa 2,3 milioane amenajate cu lucrări antierozionale, în
prezent degradate puternic în cea mai mare parte; aceasta împreună cu
alunecările de teren (circa 0,7 milioane ha) provoacă pierderi de sol de
până la 41,5 t/ha/an.
Eroziunea eoliană se manifestă pe aproape 0,4 milioane ha, cu
pericol de extindere, cunoscând că, în ultimii ani, s-au defrişat unele
păduri şi perdele de protecţie din zone cu soluri nisipoase, susceptibile
acestui proces de degradare.
Excesul periodic de umiditate în sol afectează circa 3,8 milioane
ha, din care o mare parte din perimetrele cu lucrări de desecare-drenaj.
Periodic sunt inundate o serie de perimetre din areale cu lucrări de
îndiguire vechi sau ineficiente, neîntreţinute, înregistrându-se pagube
importante prin distrugerea gospodăriilor, culturilor agricole, şeptelului,
a căilor de comunicaţie şi pierderi de vieţi omeneşti.
Conţinutul excesiv de schelet în partea superioară a solului
afectează circa 0,3 milioane ha. Sărăturarea solului se resimte pe circa
0,6 milioane ha, cu unele tendinţe de agravare în perimetrele irigate sau
drenate şi iraţional exploatate, sau în alte areale cu potenţial de
sărăturare secundară, care însumează încă 0,6 mil. ha. Deteriorarea
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------148
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
structurii şi compactarea solului ("talpa plugului") se manifestă pe circa
6,5 mil. ha; compactarea primară este prezentă pe circa 2 mil. ha
terenuri arabile, iar tendinţa de formare a crustei la suprafaţa solului, pe
circa 2,3 mil ha.
Apa
Principala sursă de apă dulce provine din Dunăre şi din celelalte
râuri mari dar resursele hidrologice ale României nu sunt repartizate
uniform pe întreg teritoriul. Exceptând Dunărea, România are o medie
de numai 2.660 m3 apă/locuitor/an, comparativ cu media europeană de
4.000 m3 apă/locuitor/an, România fiind încadrată în categoria de ţări cu
resurse sărace în apă.
Potrivit unui studiu amănunţit cu privire la scurgerea de nutrienţi
în bazinul Dunării, pierderile medii de azot şi fosfor în apele subterane
precum şi în cele de suprafaţă datorate poluării difuze sunt relativ
scăzute (6,1 kg N/ha/an şi 0,4 kg P/ha/an) în România comparativ cu
alte State Membre ale UE, inclusiv cu acelea din amontele bazinului
Dunării.
Astfel, se înregistrează o reducere semnificativă a poluării apelor
subterane şi de suprafaţă cauzată de agricultură, comparativ cu fosta
perioadă socialistă şi constituie o reflexie a declinului utilizării excesive
a fertilizanţilor. Pentru viitor, pe termen mediu şi lung, se prognozează
reintroducerea practicilor agricole intensive la scară largă, ca urmare a
aderării la UE. Tendinţe similare sunt anticipate şi privitor la utilizarea
fertilizanţilor chimici şi a pesticidelor.
În prezent, calitatea cea mai slabă a apelor subterane se
înregistrează în mediul rural, acolo unde reţeaua de canalizare nu există
sau este puţin dezvoltată şi deşeurile ajung direct în apele subterane
(prin latrinele permeabile şi prin şanţurile de scurgere) sau indirect (prin
depozitele de gunoi de grajd sau prin depozitele de gunoi menajer).
România a implementat din punct de vedere legislativ Directiva
CE 2000/60 (Directiva Cadru Apă) în legislaţia naţională – Legea
Apelor (107/1996) fiind amendată cu obiectivul general de “atingere a
unei bune stări a apelor până în anul 2015”, prin Legea nr.310/2004.
Pentru fiecare bazin/spaţiu hidrografic se va elabora un plan de
management până la data de 22 decembrie 2009. Planurile de
management vor cuprinde: prezentarea generală a bazinului/spaţiului
hidrografic, caracterizarea apelor de suprafaţă, caracterizarea apelor
subterane, identificarea şi cartarea zonelor protejate, analiza economică,
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------149
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
monitoringul integrat al apelor, obiectivele de mediu, programe de
măsuri, programe speciale de măsuri pentru sub-bazine, categorii şi
tipuri de ape, precum şi informarea, consultarea şi participarea
publicului.
Prin raportările din anii 2003 şi 2004 România a informat
Comisia Europeană referitor la autoritatea competentă şi bazinele
hidrografice, caracteristicile bazinelor hidrografice, impactul
activităţilor antropice, analiza economică precum şi informaţii despre
ariile protejate şi consultarea publicului, răspunzând astfel cerinţelor.
Raportul din anul 2006 a cuprins informaţii referitoare la sistemul de
monitorizare al apelor, în conformitate cu Art. 8 (1), în acest raport fiind
cuprinsă o sinteză a programelor de monitorizare pentru fiecare bazin
hidrografic. Stabilirea programelor de măsuri pentru reducerea
presiunilor chimice şi a celor hidromorfologice este în prezent, în curs
de desfăşurare.
În ceea ce priveşte implementarea Directivei CE 91/676 CEE
(Directiva Nitraţi), la sfârşitul anului 2004 s-a realizat o inventariere la
nivel de unităţi administrativ-teritoriale (NUTS 5) pentru a se identifica
zonele vulnerabile la nitraţi (Harta comunelor desemnate ca zone
vulnerabile la poluarea cu nitraţi rezultaţi din activităţi specifice
agriculturii.
Pe baza acestei inventarieri, au fost identificate 251 comune cu o
suprafaţă totală de cca. 1,6 milioane hectare reprezentând 6,7% din
suprafaţa României, din care teren agricol cca. 1,1 milioane hectare
reprezentând 7,6% din total teren agricol, teren arabil cca. 0,7 milioane
hectare reprezentând 7,8% din total teren arabil, pajişti cca. 0,3 milioane
hectare reprezentând 6,7% din pajişti.
Categoriile de zone vulnerabile la nitraţi desemnate sunt: a) zone
potenţial vulnerabile ca urmare a antrenării nitraţilor către corpurile de
apă de suprafaţă prin scurgere pe versanţi; b) zone potenţial vulnerabile
prin percolarea nitraţilor sub stratul de sol către acviferele libere; c)
zone cu risc ridicat de vulnerabilitate la percolarea nitraţilor sub stratul
de sol către acviferele libere.
Pentru asigurarea monitorizării poluării din surse şi activităţi
agricole a fost organizat Monitoringul suport naţional integrat de
supraveghere, control şi decizii pentru reducerea aportului de poluanţi
proveniţi din surse agricole în apele de suprafaţă şi în apele subterane,
care face parte din Sistemul Naţional de Monitoring Integrat al Apelor.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------150
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Prin intermediul acestui sistem de monitoring se urmăreşte
supravegherea concentraţiilor de azotaţi în apele dulci precum şi
verificarea periodică a stării de eutrofizare a apelor dulci şi a apelor din
zona costieră.
Se poate estima că în prezent, multe ferme din zonele vulnerabile
la nitraţi nu au capacităţi adecvate de stocare a gunoiului de grajd,
neîndeplinind încă în totalitate cerinţele de protecţie a apei.
În unele regiuni ale ţării există zone cu exces de umiditate şi zone
expuse la inundaţii. Aceste zone sunt importante pentru managementul
conservării biodiversităţii şi sunt prezente în numeroase regiuni ale ţării.
România are o frecvenţă ridicată de apariţie a inundaţiilor, în
special primăvara datorită topirii zăpezii şi a blocării râurilor cu blocuri
de gheaţă, precum şi vara din cauza ploilor torenţiale, când debitele
râurilor cresc peste cota normală.
În ultimii 16 ani, frecvenţa de producere a inundaţiilor a crescut,
ca o consecinţă a schimbărilor climatice, a defrişărilor ilegale dar şi din
cauza lipsei menţinerii infrastructurii de prevenire a inundaţiilor.
Frecvenţa şi intensitatea acestora pare să fie în creştere.
Seceta se manifestă pe circa 7,1 milioane ha, suprafaţă pe care
anterior se concentra cea mai mare parte a celor 3,2 milioane ha de teren
agricol ce dispunea de sisteme de irigaţii.
112. Bifaţi afirmaţiile adevărate.

În România dispune de soluri de bună calitate - în
special în zonele de câmpie.
Calitatea sulurilor s-a îmbunătăţit în zonele cu exces de
umiditate.
Fenomene ca eroziunea solului, seceta, balanţa negativă
a apei în sol sau gleizarea, salinizarea, acidifierea sau
alcalinizarea şi compactarea îmbunătăţesc fertilitatea
acestora.
Resursele de apă dulce ale României sunt superioare
faţă de media europeană şi au o repartiţie spaţială şi
temporală uniformă.
Calitatea resurselor de apă dulce este mai puţin afectată
în prezent de consumul de îngrăşăminte din agricultură
şi mai mult de infrastructura precară a sistemelor de
canalizare şi epurare a apei din spaţiul rural.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------151
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Principala sursă de apă dulce provine din Dunăre şi din
celelalte râuri mari.
Resursele hidrologice ale României nu sunt repartizate
uniform pe întreg teritoriul.
România are emisii scăzute de gaze cu efect de seră.
Atât agricultura cât şi fondul forestier românesc pot juca
un rol important în lupta cu schimbările climatice,
puternic resimţite în ultimii ani mai ales prin inundaţii şi
prin temperaturi ridicate şi secete prelungite.
115. Explicaţi motivele pentru care inundaţiile şi temperatura
afectează atât productivitatea agricolă şi forestieră cât şi
valoroase habitate şi ecosisteme.
………………………………………………………………………
………………………………………………………………………
…………………………………………………………………….
6.5 SCHIMBĂRILE CLIMATICE

Gazele cu efect de seră şi schimbările climatice
Principalele surse de poluare a aerului prin emisiile de gaze cu
efect de seră sunt în prezent industria energetică, transportul şi într-o
măsură mai mică agricultura. Nivelul scăzut de mecanizare prezent în
agricultura României, comparativ cu media Uniunii Europene, la care se
adaugă suprafeţele mici acoperite de sere, determină o contribuţie
scăzută la schimbările climatice.
Totuşi, parcul de tractoare şi utilaje agricole este învechit şi
necesită să fie retehnologizat pentru a se putea menţine un nivel scăzut
al emisiilor poluante.
Este de aşteptat ca agricultura şi silvicultura să continue să aducă
o importantă contribuţie la combaterea efectelor produse de schimbările
climatice, prin:
Realizarea împăduririlor în vederea absorbţiei şi a retenţiei
gazelor cu efect de seră. Rolul pădurilor în reducerea CO2 şi purificarea
aerului este bine cunoscut. Schimbările survenite în utilizarea terenului
(incluzând împădurirea terenului agricol sau neagricol) afectează în mod
direct balanţa carbonului – în special, prin înfiinţarea pădurilor tinere, cu
viteză mai mare de creştere, care absorb cantităţi mai mari de CO2 în
comparaţie cu pădurile îmbătrânite;
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------152
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Utilizarea biomasei ca sursă de energie regenerabilă.
Impactul schimbărilor climatice asupra agriculturii şi

silviculturii
Efectele observate şi anticipate aduse de către schimbările
climatice asupra agriculturii şi silviculturii României sunt:
pe parcursul ultimului deceniu, secetele şi inundaţiile s-au
produs frecvent, având un impact negativ, atât asupra producţiei
agricole (în special pentru grâu şi porumb), cât şi asupra florei şi faunei.
În unele cazuri, activităţile umane, cum ar fi defrişarea pădurilor
montane, a condus la o creştere şi mai accentuată a frecvenţei de apariţie
a inundaţiilor, prin accelerarea scurgerii pe versanţi a apei provenită din
ploile torenţiale, către receptori;
mai mult de o pătrime din teritoriul României este acoperit de
păduri care adăpostesc un număr mare de specii şi ecosisteme. Impactul
schimbărilor climatice asupra pădurilor a fost analizat cu ajutorul
câtorva modele climatice globale. Pentru pădurile localizate în regiunile
de câmpie sau în cele deluroase este prevăzută o scădere considerabilă a
productivităţii pădurilor după anul 2040, datorită creşterii temperaturilor
şi scăderii volumului de precipitaţii.
116. Trasaţi pe grafic evoluţia schimbărilor climatice cu efect

negativ în perioada 1990-2010.
1990 1995 2000 2005 2010

Principalele surse de poluare a aerului prin emisiile de
gaze cu efect de seră sunt în prezent industria energetică,
transportul şi într-o măsură mai mică agricultura.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------153
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Nivelul scăzut de mecanizare prezent în agricultura
României, comparativ cu media Uniunii Europene, la
care se adaugă suprafeţele mici acoperite de sere,
determină o contribuţie ridicată la schimbările climatice.
Efectele principale observate şi anticipate aduse de către
schimbările climatice asupra agriculturii şi silviculturii
României sunt: secetele şi inundaţiile.
Prezentaţi caracteristicile generale ale cadrului natural rural,

Explicaţi favorabilitatea cadrului natural.
Descrieţi biodeversitatea în spaţiul rural.
Analizaţi managementul resurselor naturale din spaţiul rural
românesc.
Descrieţi schimbările climatice din ultimele două decenii.
REZUMAT
Spaţiul rural românesc se caracterizează prin resurse naturale

aflate într-o stare de conservare în general bună, printr-un nivel ridicat
de biodiversitate, asociat unei diversităţi de habitate şi ecosisteme, de
păduri şi de peisaje agricole valoroase dar, în acelaşi timp, viitorul
apropiat aduce provocări serioase: menţinerea acestor valori naturale şi
lupta împotriva schimbărilor climatice.
Suprafeţe largi ale României prezintă limitări naturale ale
productivităţii agricole. Acestea sunt legate în special de Munţii
Carpaţi şi de Delta Dunării, dar şi de alte zone cu specificităţi ale
condiţiilor de sol sau climă. Aceste zone defavorizate agricol sunt de
regulă asociate cu un nivel ridicat de biodiversitate.
Biodeversitatea în spaţiul rural

România este caracterizată de un nivel ridicat de biodiversitate -
din punct de vedere al numărului de specii, al habitatelor şi al
ecosistemelor pe care le formează şi din punct de vedere al suprafeţelor
deţinute de acestea, însă modificările actuale de peisaj pun în evidenţă
ameninţări serioase: intensificarea activităţilor agricole ce afectează cu
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------154
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
precădere zonele mai productive şi abandonarea activităţilor agricole ce
se manifestă mai ales în zonele slab productive.
teritoriul ţării.
Habitatele din România sunt caracterizate de o anumită
compoziţie a florei şi a faunei, componente ale biocenozelor şi sunt
influenţate de diferiţi factori climatici sau edafici.
Dintre statele membre ale U.E. - 27, România deţine cea mai
mare diversitate biogeografică (5 regiuni biogeografice din cele 11
europene), aceasta aflându-se în majoritate într-o stare favorabilă de
conservare.
Suprafaţa totală a ariilor protejate este de cca. 1.866.705 ha şi
acoperă aproximativ 7,83 % din suprafaţa ţării.
O bună parte din teritoriul naţional este acoperită de reţeaua
comunitară de arii protejate Natura 2000.
Dintre cele 198 tipuri de habitate europene, dintre care 65 sunt
prioritare, în România se regăsesc 94 tipuri de habitate dintre care 23
sunt prioritare la nivel comunitar şi a căror conservare impune
desemnarea unor Arii Speciale de Conservare (SAC).
Terenurile agricole cu înaltă valoare naturală acoperă o suprafaţă
însemnată din SAU a României, dar atât abandonul activităţilor agricole
cât şi intensificarea acestora ameninţă buna lor conservare.
Deşi în cazul României (şi chiar la nivel european) există foarte
puţină experienţă în utilizarea acestui concept, un pas important a fost
realizat în vederea identificării terenurilor agricole cu înaltă valoare
naturală, utilizându-se metode oferite de studiile dezvoltate până în
prezent.
România deţine o importantă bază genetică atât în rândul
plantelor de cultură cât şi al animalelor domestice, strâns legată de
agro – sistemele tradiţionale.
România dispune de o mare diversitate forestieră şi este una
dintre puţinele ţări europene care mai posedă păduri virgine. Multe
dintre aceste păduri joacă roluri importante de mediu şi ca spaţiu
recreaţional, dar reprezintă în acelaşi timp şi o importantă valoare
economică.
În ceea ce priveşte relaţia dintre păduri şi managementul
biodiversităţii, România este una dintre puţinele ţări europene care încă
deţine păduri virgine – aproximativ 300.000 ha, prezente în cea mai
mare parte în zona montană.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------155
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Managementul resurselor naturale

România dispune de soluri de bună calitate - în special în zonele
de câmpie, însă fenomene ca eroziunea solului, seceta, balanţa negativă
a apei în sol sau gleizarea, salinizarea, acidifierea sau alcalinizarea şi
compactarea afectează foarte mult fertilitatea acestora.
Resursele de apă dulce ale României sunt reduse faţă de media

europeană şi nu au o repartiţie spaţială şi temporală uniformă. Calitatea
acestora este mai puţin afectată în prezent de consumul de îngrăşăminte
din agricultură şi mai mult de infrastructura precară a sistemelor de
canalizare şi epurare a apei din spaţiul rural.
Principala sursă de apă dulce provine din Dunăre şi din celelalte
râuri mari dar resursele hidrologice ale României nu sunt repartizate
uniform pe întreg teritoriul. Exceptând Dunărea, România are o medie
de numai 2.660 m3 apă/locuitor/an, comparativ cu media europeană de
4.000 m3 apă/locuitor/an, România fiind încadrată în categoria de ţări cu
resurse sărace în apă.
Schimbările climatice
România are emisii scăzute de gaze cu efect de seră. Atât
agricultura cât şi fondul forestier românesc pot juca un rol important în
lupta cu schimbările climatice, puternic resimţite în ultimii ani mai ales
prin inundaţii şi prin temperaturi ridicate şi secete prelungite. Aceste
fenomene afectează atât productivitatea agricolă şi forestieră cât şi
valoroase habitate şi ecosisteme.
Principalele surse de poluare a aerului prin emisiile de gaze cu
efect de seră sunt în prezent industria energetică, transportul şi într-o
măsură mai mică agricultura. Nivelul scăzut de mecanizare prezent în
agricultura României, comparativ cu media Uniunii Europene, la care se
adaugă suprafeţele mici acoperite de sere, determină o contribuţie
scăzută la schimbările climatice.
Efectele principale observate şi anticipate aduse de către
schimbările climatice asupra agriculturii şi silviculturii României sunt:
secetele şi inundaţiile.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------156
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 77
E
ECCO
ONNO
OMMIIA
ARRU
URRA
ALLĂ
Ă
7.1 Structura economiei rurale

7.2 Performanţa sectoarelor agricol, forestier şi
alimentar
7.3 Dezvoltarea activităţilor economice
neagricole
Rezumat
Bibliografie
7.1 STRUCTURA ECONOMIEI RURALE

Economia rurală prezintă diferenţieri semnificative în funcţie de
regiuni, de trăsăturile demografice specifice, sociale şi economice.
Această diferenţiere este vizibilă mai ales în ceea ce priveşte
sărăcia în spaţiul rural românesc, reflectată într-un nivel scăzut de trai al
populaţiei şi în lipsa de surse de venituri alternative.
Activităţile specifice, altele decât cele agricole şi forestiere în
spaţiul rural, depind de distribuţia teritorială/comerţ şi de alte activităţi
ale lanţului de distribuţie.
Astfel, se poate spune că principalele activităţi depind de
resursele naturale locale disponibile, de relieful şi de tradiţiile zonei.
În ceea ce priveşte datele statistice, aşa cum s-a menţionat
anterior, agricultura, industria alimentară şi silvicultura sunt de o
importanţă primordială pentru economia rurală, prezenţa activităţilor
nonagricole, legate de sectorul primar, mai ales exploatarea resurselor
naturale şi procesarea, fiind nesemnificative în termeni economici.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------157
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În general, activităţile non-agricole din spaţiul rural includ:
mineritul, producerea de energie şi silvicultura, procesarea produselor
alimentare, mici activităţi comerciale, de servicii şi meşteşugăreşti.
Cu excepţia industriei miniere şi a industriei energetice,
activităţile non-agricole sunt derulate cu precădere de către micro-
întreprinderi şi întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri).
Totuşi, economia rurală este slab diversificată şi încă dependentă
de activităţile agricole, ceea ce are drept consecinţă venituri reduse
pentru întreprinzătorii din mediul rural.
Utilizarea terenurilor
Având o suprafaţă agricolă de 14.741,2 mii ha (sau 61,8% din
suprafaţa totală a ţării) în anul 2005, România dispune de resurse
agricole importante în Europa Centrală şi de Est. Deşi zone
semnificative din suprafaţa agricolă utilizată sunt clasificate ca fiind
zone defavorizate, condiţiile pedologice sunt deosebit de favorabile
activităţilor agricole de producţie în regiunile de sud şi de vest ale ţării.
Cea mai mare parte a suprafeţei agricole este arabilă (63,9%) iar
păşunile şi fâneţele deţin de asemenea ponderi importante (22,8% şi
respectiv 10,2%). Podgoriile şi livezile, inclusiv pepinierele, reprezintă
restul de 1,5% şi respectiv, 1,4% din suprafaţa arabilă a ţării (INS –
Anuarul Statistic al României, 2006).
Suprafaţa agricolă a României a scăzut uşor de la un an la altul.
Transferul suprafeţelor de teren către sectorul forestier şi al
construcţiilor a constituit cauza principală a reducerii suprafeţei agricole
în ultimii douăzeci de ani.
Reducerea suprafeţelor de teren, prin includerea acestora în zona
urbană, reprezintă un fenomen întâlnit în zonele cu productivitate mai
mare, în timp ce schimbarea categoriei de folosinţă a terenului agricol în
cel forestier apare, în special, în zonele defavorizate.
Pădurile şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (6.742,8 mii ha)

reprezintă 28,28% din fondul funciar al României.
Acesta este compus din păduri (6.233 mii ha), reprezentând
92,4% şi alte terenuri acoperite cu vegetaţie forestieră. (INS – Anuarul
Statistic al României, 2006).
Ponderea suprafeţelor împădurite în totalul suprafeţei României
se situează sub media europeană şi cu mult sub nivelul pe care
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------158
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
cercetătorii îl consideră ca fiind un prag minim posibil, având în vedere
condiţiile naturale ale ţării (32-35%).
Retrocedarea şi redistribuirea suprafeţelor de teren agricol şi

forestier a început în anul 1991, desfăşurându-se în mai multe etape
succesive. Ca urmare, până în anul 2005, 95,6% din suprafaţa agricolă a
ţării şi circa 33% din cea împădurită au fost retrocedate foştilor
proprietari sau moştenitorilor legali ai acestora.
Totuşi, titlurile de proprietate au fost emise fără o verificare
corespunzătoare a terenurilor din punct de vedere cadastral şi fără
înscriere în Cartea funciară.
Identificarea şi delimitarea parcelelor retrocedate nu au fost
întotdeauna corect realizate, făcând astfel obiectul multor litigii şi
dispute.
Terenurile aflate în proprietatea publică a statului au în prezent o
pondere de numai 0,5% din suprafaţa totală arabilă (367,2 mii ha), 0,7%
din suprafaţa totală păşuni (231,2 mii ha) şi 0,2% din suprafaţa totală de
fâneţe (32,4 mii ha) (INS, 2004).
În 2005, din totalul de 4.256.152 exploataţii, 4.121.247 utilizau o

suprafaţă agricolă de 13.906,7 mii ha. Suprafaţa agricolă medie a unei
exploataţii agricole din România este de 3,37 ha şi este divizată în
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------159
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
aproximativ 3,73 parcele, fapt care o situează cu mult sub dimensiunea
medie a unei ferme europene. Această medie scăzută maschează
disparitatea dintre exploataţiile agricole în ce priveşte dimensiunea
acestora, remarcându-se o distribuţie bipolară sau duală.
Aproape 80% din suprafaţa agricolă utilizată (SAU) este împărţită
aproximativ egal între două categorii: un grup foarte numeros (80% din
totalul exploataţiilor), format din exploataţii de mici dimensiuni, sub 5
ha şi un grup foarte mic, de exploataţii cu dimensiuni de peste 50 ha
(13.830, care exploatează 40% din SAU). Restul de 20% din SAU este
exploatată de către un segment intermediar, reprezentat de exploataţii cu
dimensiuni între 5 şi 50 ha, segment care este redus comparativ cu alte
ţări din UE şi care necesită a fi dezvoltat (INS – Anuarul Statistic al
Romaniei, 2006).
Din cele 4.121.247, exploataţiile individuale lucrează 65,45%

(sau 9.102.018,22 ha) din SAU, în timp ce 18.263 exploataţii cu
personalitate juridică exploatează diferenţa de 34,55% (4.804.683,06
ha). Exploataţiile individuale au, în medie, 2,15 ha, împărţite în 3,7
parcele, în timp ce exploataţiile cu personalitate juridică exploatează în
medie 269 ha, divizate în circa 9 parcele. Majoritatea exploataţiilor cu
personalitate juridică sunt ferme mari: 43% din ele exploatează mai mult
de 50 ha, în timp ce numai 30% exploatează sub 5 ha (INS – Anuarul
Cea mai mare parte a suprafeţei agricole a exploataţiilor cu
personalitate juridică aparţine administraţiei publice, şi anume,
municipiilor şi comunelor (44,2%). Restul este împărţit între societăţile
comerciale cu capital majoritar privat (35,81%), unităţile agricole
private (15,44%), societăţile comerciale cu capital majoritar de stat
(1,25%), cooperative (0,08%) şi alte tipuri (3,2%) (INS – Anuarul
Asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate reprezintă un
tip particular de exploataţii, fără personalitate juridică. Ele sunt, totuşi,
incluse în Registrul Comerţului.
Există 3.863 asociaţii familiale înregistrate şi 9.935 persoane
fizice autorizate. Majoritatea celor din a doua categorie cultivă cereale
(1.449), altele se ocupă cu cultivarea sau ameliorarea legumelor, cu
horticultura şi obţinerea produselor de seră (743), fructelor (235),
creşterea animalelor pentru lapte (498), creşterea ovinelor, caprinelor şi
ecvinelor (368), porcinelor (68) şi păsărilor (109), în timp ce restul sunt
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------160
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
furnizori de servicii agricole (Oficiul Naţional al Registrului Comerţului
- 2007).
Fragmentarea excesivă a proprietăţii şi lipsa asocierii între

agricultori diminuează competitivitatea sectorului agricol. În anul 2005,
trei sferturi din SAU a fost exploatată de proprietari (sursa: Ancheta
Structurală a Exploataţiilor Agricole, 2005) în timp ce doar 14% a fost
arendată. Deşi aflată în curs de dezvoltare, piaţa arendării rămâne
limitată şi beneficiază de aceasta mai ales exploataţiile mai mari.
Ponderea terenurilor arendate din totalul suprafeţei agricole
devine relativ importantă numai în exploataţiile mai mari de 50 ha, unde
terenurile arendate reprezintă circa o treime din dimensiunea totală a
fermei.

Suprafeţe mari ale fondului funciar românesc pot fi
utilizate pentru practicarea agriculturii.
Fermele mari sunt reprezentate în principal de
exploataţiile individuale. Proprietatea reprezintă
principalul mod de deţinere al unui teren agricol.
Fragmentarea excesivă a proprietăţii şi lipsa asocierii
între agricultori diminuează competitivitatea sectorului
agricol.
Performanţa sectorului agricol a înregistrat un nivel
scăzut.
Ca ramură a economiei naţionale, agricultura
înregistrează un declin dar România a fost una dintre
ţările Europei Centrale şi de Est în care s-a înregistrat
cea mai mare scădere a producţiei agricole de la
începutul perioadei de tranziţie.
Deficitul din ce în ce mai mare al balanţei comerciale
agroalimentare reflectă scăderea competitivităţii.
Deficitul balanţei comerciale agroalimentare este
determinat în mare parte de o industrie alimentară
neperformantă.
Pentru principalele culturi, producţia nu este constantă
şi se situează cu mult peste potenţial.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------161
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Aproximativ două treimi (69%) din suprafaţa cultivată
este destinată cerealelor şi mai ales culturilor de grâu şi
porumb.
Piaţa biocombustibililor, aflată în plină dezvoltare, nu
are potenţialul de a modifica structura actuală a
culturilor agricole.
România dispune de un potenţial deosebit al surselor de
energie regenerabilă: energia solară, energia eoliană,
biomasă şi energia geotermală.
România dispune de un potenţial deosebit al surselor de
energie regenerabilă: energia solară, energia eoliană,
biomasă şi energia geotermală.
122. Explicaţi în 10 cuvinte motivul pentru care producţia
biocombustibililor pot conduce la dezvoltarea spaţiului rural.
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………..
Suprafeţele cultivate cu viţă nobilă au crescut
Efectivele de animale au scăzut drastic pe parcursul
perioadei de tranziţie datorită desfiinţării sau privatizării
cooperativelor agricole de producţie şi a fermelor de stat
Cu toate acestea, în ultimii ani, efectivele de animale au
fost relativ stabile, putându-se observa şi semne de
revigorare în acest sector.
După o scădere pronunţată la începutul decadei,
efectivele de bovine, porcine şi ovine s-au stabilizat, deşi
au înregistrat anumite fluctuaţii anuale.
Producţia animalieră tinde să scadă, însă unităţile de
mici dimensiuni limitează acest potenţial.
În ultimii ani, performanţa în agricultură pare să fie din
ce în ce mai instabilă, fapt determinat atât de frecvenţa,
cât şi de severitatea crescută a calamităţilor naturale
(secetă, inundaţii), precum şi de incidenţa bolilor la
animale (gripa aviară, pesta porcină).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------162
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Procesul de privatizare a terenurilor agricole, a generat
în agricultura României două dezavantaje structurale
principale:
Suprafaţă de teren mare şi multe exploataţii mici se
dezvoltă de la an la an;
Suprafaţa de teren mare în proprietatea prea multor
agricultori vârstnici.
Aproape jumătate din suprafaţa totală şi din efectivul
total de animale se află în exploataţii de subzistenţă.
Majoritatea exploataţiilor de subzistenţă nu sunt nici
măcar considerate ferme.
Prin faptul că asigură mijlocul de trai al categoriilor
vulnerabile ale populaţiei, exploataţiile de subzistenţă
joacă un rol socio-economic esenţial.
Aproape jumătate din suprafaţa agricolă este lucrată de
exploataţii de subzistenţă, care menţin eficienţa agricolă
generală la un nivel ridicat.
Sectorul agricol se confruntă cu o problemă severă
privind structura de vârstă a fermierilor, în special în
segmentul de semisubzistenţă.
Managerii de exploataţii sunt împărţiţi pe categorii de
vârstă şi dimensiunea fermelor
Fermele comerciale mari utilizează resursele în mod
ineficient, deşi mai există încă discrepanţe din punct de
vedere al competitivităţii, care ar trebui reduse.
Parcul de maşini agricole rămâne deficitar deoarece
numărul de tractoare şi utilaje agricole din România a
scăzut la începutul perioadei de tranziţie, apoi a început
să crească, însă treptat.
Slaba performanţă a agriculturii se explică prin prezenţa
unor sectoare de piaţă cheie: piaţa funciară, serviciile de
consultanţă şi pregătire, de creditare şi marketing.
Este nevoie de o piaţă funciară mai activă, pentru a face
posibilă restructurarea exploataţiilor.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------163
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
129. Explicaţi în 10 cuvinte motivul pentru care costurile
ridicate ale tranzacţiilor încetinesc transferul terenurilor către
utilizări mai competitive sau fac vânzările respective accesibile
doar investitorilor mai mari, care îşi pot permite să cumpere.
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………..
Terenurile nu pot fi angajate ca garanţii pentru băncile
comerciale, limitându-se astfel accesul la credite.
Intervenţiile publice vizează îmbunătăţirea funcţionării
pieţei funciare.
Serviciile de consultanţă şi pregătire sunt încă slab
dezvoltate şi pregătite pentru a răspunde nevoilor
agricultorilor şi a-i ajuta să se restructureze şi să-şi
îmbunătăţească performanţa agricolă.
7.2 PERFORMANŢA SECTOARELOR AGRICOL,

FORESTIER ŞI ALIMENTAR
Performanţa în agricultură a fost scăzută şi a devenit tot mai
instabilă. Acest lucru este rezultatul unei structuri duale şi „învechite” a
exploataţiilor agricole, lipsei pieţelor care să sprijine restructurarea şi
modernizarea sectorului agricol şi a industriei alimentare care nu şi-a
încheiat încă procesul de restructurare şi modernizare.
Performanţa sectorului agricol a înregistrat un nivel scăzut.

Lipsa competitivităţii este reflectată de productivitatea scăzută, de
creşterea economică scăzută şi de un deficit al balanţelor comerciale
agroalimentare, având în vedere că agricultura şi industria alimentară nu
reuşesc să ţină pasul cu creşterea cererii de produse alimentare,
determinată de creşterea economică generală rapidă şi neputând face
faţă competiţiei străine, în special celei din UE.
România a fost una dintre ţările Europei Centrale şi de Est în care

s-a înregistrat cea mai mică scădere a producţiei agricole de la începutul
perioadei de tranziţie. Nivelul producţiei agricole (cuantificată prin PAB
- producţia agricolă brută), a rămas relativ constant după 1980.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------164
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Situaţia a fost deosebit de nefavorabilă în 1992, odată cu
desfiinţarea cooperativelor agricole de producţie, precum şi în ultimii
ani, când sectorul a avut de suferit în urma condiţiilor meteorologice
precare. În primul an de tranziţie, VAB din agricultură a înregistrat o
scădere inferioară celei din industrie.
Însă din anul 2000, sectorul industrial s-a bucurat de o creştere
continuă, în timp ce sectorul agricol a înregistrat fluctuaţii
semnificative, din cauza vulnerabilităţii în faţa condiţiilor de secetă.
Agricultura a contribuit cu 13,6% din totalul VAB în 2004 (scăzând de
la 20% în 1990), în timp ce sectorul primar (agricultura, silvicultura şi
piscicultura) a contribuit cu 14,1%, înregistrând o scădere de la 16,2%
în 1998 (INS – Anuarul Statistic al României, 2006).
Schimbările structurale care au intervenit în perioada de tranziţie

au transformat România într-un importator net de produse
agroalimentare. Deficitul balanţei comerciale în sectorul agro-alimentar
a atins 1,3 miliarde Euro în 2005, nivelul exporturilor fiind de 673,3
milioane Euro şi al importurilor de 2.021,9 milioane Euro.
În anul 2005, produsele/sectoarele care au înregistrat o balanţă

comercială pozitivă (totalizând 430 milioane Euro) au fost: orzul,
grâul, porumbul, şeptelul (bovine, ovine, cabaline), uleiul de floarea-
soarelui şi uleiul de soia, vinul, brânzeturile, mierea, conservele şi
produsele din carne, şroturile de floarea soarelui şi nucile. În ceea ce
priveşte produsele cu balanţa comercială negativă, însumând 1.779
milioane Euro, peste jumătate (1.041 milioane Euro) a provenit din
sectoare pentru care producţia internă nu a acoperit necesarul de
consum, precum: efectivele de porcine (carnea de porc), florile,
legumele proaspete în afara sezonului, fructele, zahărul, malţul, slănina,
fructele şi legumele conservate, hameiul, tutunul.
Aproximativ două treimi (69%) din suprafaţa cultivată (INS,

2006) este destinată cerealelor şi mai ales culturilor de grâu şi porumb.
Suprafaţa ambelor culturi a fluctuat mult pe parcursul perioadei de
tranziţie, ajungând în prezent la niveluri care se situează cu puţin peste
cele de la sfârşitul anilor `80.
În perioada 2000-2005, producţia medie la grâu a fost de 2.508
kg/ha, în timp ce la porumb a fost de 3.150 kg/ha. Aceste niveluri s-au
situat sub cele din perioada anterioară tranziţiei, specialiştii apreciind că
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------165
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
nu reflectă decât 40% din potenţialul agricol al grâului şi, respectiv, 39,4
% din cel al porumbului.
Culturile industriale, în special oleaginoasele, sunt pe locul doi ca
pondere din suprafaţa cultivată (14,4 % în 2005), după cereale.
Producţia de oleaginoase a înregistrat şi ea variaţii mari pe parcursul
perioadei de tranziţie.
După un declin înregistrat la începutul anilor `90, sectorul şi-a
revenit şi s-a înscris pe o curbă ascendentă către sfârşitul decadei,
datorită creşterii preţurilor internaţionale şi îmbunătăţirilor din sectorul
de procesare. O relaţie mai bună între agricultorii individuali şi fabricile
de prelucrare a seminţelor oleaginoase a permis creşterea producţiei de
seminţe de floarea-soarelui în rândul micilor producători. Totuşi, ultimii
ani au fost marcaţi de o instabilitate crescândă în ceea ce priveşte
produsele şi nivelul recoltelor.
Deşi, în prezent, România nu are o producţie semnificativă de

biocombustibil, statutul de membru al UE aduce cu el reglementări
comunitare referitoare la o minimă utilizare a biocombustibililor pe plan
intern. Având un potenţial de creştere a producţiei interne de rapiţă şi
soia şi date fiind capacităţile actuale de prelucrare, România atrage din
ce în ce mai mult interesul investitorilor străini în acest domeniu. Surse
din sector indică faptul că România are potenţialul de a produce, până în
anul 2010, circa 2 milioane tone de bioetanol şi 400.000 tone de
biodiesel (Raportul GAIN RO6020).
Valorificarea surselor de energie regenerabilă reprezintă un

obiectiv major în cadrul politicii UE, înscriindu-se în contextul
renunţării treptate la folosirea combustibililor convenţionali şi al
obţinerii independenţei energetice faţă de sursele externe de energie.
România dispune de un potenţial deosebit al surselor de energie
regenerabilă, datorită poziţiei geografice, astfel:
energia solară - potenţialul exploatabil al producerii de
energie electrică prin sisteme fotovoltaice este de aproximativ 1.200
GWh/an, reprezentative fiind zonele Câmpia de Sud şi Dobrogea;
energia eoliană - potenţialul energetic eolian este ridicat în
zona litoralului Mării Negre, podişurile din Moldova şi Dobrogea şi în
zonele montane. În aceste zone se pot amplasa instalaţii eoliene cu o
putere totală de până la 14.000 MW;
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------166
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
biomasă - potenţialul energetic de biomasă este ridicat la
nivelul întregii ţări, evaluat la circa 7.594 mii tep/an, ceea ce reprezintă
aproape 19% din consumul total de resurse primare la nivelul anului
2000. Circa 54% din căldura produsă pe bază de biomasă se obţine din
arderea de reziduri forestiere;
energia geotermală - în prezent, se află în funcţiune circa 70
sonde pentru apă caldă (cu temperatura de peste 60 C), în diferite zone
geografice. Rezerva de energie geotermală cu posibilităţi de exploatare
curentă în România este de circa 167 mii tep (7 PJ/an), zonele
reprezentative fiind Câmpia de Vest şi Câmpia de Sud.
În ceea ce priveşte podgoriile, suprafeţele cultivate cu viţă nobilă

în perioada 1998-2005 au scăzut cu 16%. Randamentul soiurilor de viţă
nobilă este de numai 30 hl de vin/ha, cu mult sub media europeană, de
50 hl/ha. Suprafaţa cultivată cu soiuri hibride în gospodăriile individuale
a scăzut şi ea cu 20% în aceeaşi perioadă.
Suprafaţa acoperită de livezi a urmat şi ea o tendinţă descendentă,
scăzând cu 15% în perioada 1998-2005. Mulţi cultivatori de fructe se
confruntă cu lipsa mijloacelor financiare pentru reîntinerirea plantaţiilor
de pomi fructiferi, achiziţionarea îngrăşămintelor, pesticidelor şi
utilajelor, reabilitarea sistemelor de irigaţii şi construirea unor capacităţi
de depozitare adecvate.
Toţi aceşti factori influenţează atât calitatea, cât şi cantitatea
producţiei interne de fructe.
În medie, suprafaţa cultivată cu legume a depăşit 260.000 ha în
perioada 2000-2005, înregistrând un vârf de 380.000 ha în 2004. În
ciuda fluctuaţiilor determinate de factorii climatici, tendinţa generală a
acestei suprafeţe a fost una ascendentă. Producţia a urmat îndeaproape
această tendinţă, atingând un nivel maxim de 4.773 mii tone în 2004
(sau 220,3 kg/cap de locuitor). Anul următor, 2005, a fost mai puţin
favorabil, producţia scăzând la 3.624 mii tone (sau 113,7 kg/cap de
locuitor). Totuşi, s-a înregistrat o creştere semnificativă faţă de anul
2000, când producţia a fost de 112,7 kg/cap de locuitor.
Desfiinţarea sau privatizarea cooperativelor agricole de producţie

şi a fermelor de stat au avut drept rezultat apariţia unor modificări
structurale semnificative. Efectivele de animale au scăzut până la
nivelul unităţilor care au apărut ulterior. Neputând utiliza spaţiile şi
dotările tehnice din fostele unităţi de producţie intensivă, micii
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------167
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
agricultori s-au bazat pe creşterea animalelor, în principal pentru
autoconsum.
După o scădere pronunţată la începutul decadei, efectivele de

bovine, porcine şi ovine s-au stabilizat, deşi au înregistrat anumite
fluctuaţii anuale. Preţul tot mai ridicat al furajelor a avut şi el un impact
asupra acestor modificări. Eforturile publice din sectorul bovinelor se
îndreaptă în prezent către introducerea în producţie a unor rase de carne,
în detrimentul celor de lapte, către îmbunătăţirea practicilor de furajare
de la nivelul fermelor şi introducerea unor tehnici avansate de
ameliorare zootehnică. Efectivele de porcine au scăzut uşor, în special
datorită reducerii efectivului de reproducţie în 2003 şi 2004.
Cu toate acestea, efectivele de păsări şi familiile de albine au
crescut semnificativ în perioada 1998-2005, cu 24,5% şi, respectiv,
43,2%.
În perioada 2000-2005, producţia totală de carne, în mii tone

greutate în viu, a crescut cu 4,2%, cu următoarele diferenţieri între
specii: 23% – pasăre; 16% – carne de vită; 1,8% – carne de oaie.
Totuşi, producţia de carne de porc a scăzut cu 9,8% în aceeaşi
perioadă. Producţia totală de ouă a crescut cu 37,5%, iar producţia de
ouă de găină, cu 41%. În fine, producţia de miere a crescut cu 77% în
aceeaşi perioadă.
Sectorul de prelucrare a cărnii de porc se confruntă încă cu
costuri interne ridicate, în ciuda producţiei de porumb relativ abundente
şi a forţei de muncă ieftine. În plus, calitatea cărnii de porc furnizată
industriei procesatoare constituie o problemă care va trebui rezolvată.
Majoritatea efectivelor de porcine se află în gospodării private, furajarea
şi practicile zootehnice de care beneficiază fiind deficitare, iar
materialul genetic este, în general, de slabă calitate (Raportul GAIN
RO6018).
Producţia totală de lapte (inclusiv consumul viţeilor) a crescut cu
14% în perioada 1998-2005, iar producţia de lapte de vacă şi de bivoliţă
a crescut cu 12%. Totuşi, oferta continuă să fie insuficientă şi se
estimează că nivelul de colectare al laptelui brut pentru comercializare
va acoperi doar o pătrime din totalul ofertei.
Deşi în curs de îmbunătăţire, situaţia igienei laptelui şi a
sistemului de colectare a acestuia rămân factori limitativi importanţi în
industria procesatoare a laptelui. În timp ce, conform normelor UE,
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------168
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
numărul maxim de germeni/ml. de lapte brut nu ar trebui să depăşească
100.000, majoritatea producătorilor români furnizează lapte cu un nivel
de peste 1 milion de germeni/ml. În sectorul producţiei laptelui, rămân a
fi rezolvate o serie de priorităţi, precum: îmbunătăţirea practicilor de
furajare de la nivelul fermelor, pentru rasele specializate în producţia
laptelui, adoptarea unor tehnici avansate de reproducţie etc.
Produsele agricole obţinute în fermele vegetale, şi mai ales în cele
zootehnice, prezintă un nivel calitativ scăzut, determinat în parte de
lipsa de conformitate cu normele europene.
În ultimii ani, performanţa în agricultură pare să fie din ce în ce

mai instabilă, fenomen determinat atât de frecvenţa, cât şi de severitatea
crescută a calamităţilor naturale (secetă, inundaţii), precum şi de
incidenţa bolilor la animale (gripa aviară, pesta porcină).
Primul motiv reflectă impactul schimbărilor climatice asupra
agriculturii româneşti şi infrastructura inadecvată în vederea
contracarării riscurilor conexe. Atât frecvenţa, cât şi intensitatea
inundaţiilor, în perioada de primăvară şi a secetelor, în perioada de vară,
au crescut în ultimul timp. În 2007, recolta de grâu s-a situat la doar
55% din nivelul producţiei anului 2006, în timp ce producţia de porumb
şi cea de floarea-soarelui abia au atins o treime din nivelul aceluiaşi an
(Raportul GAIN RO7006, 2007).
La rândul ei, pesta porcină clasică a constituit o problemă
endemică în România. Pentru a respecta cerinţele UE, în ianuarie 2003
România a stopat vaccinarea în gospodăriile individuale, iar în ianuarie
2006 a procedat la acelaşi lucru în fermele comerciale. Cu toate acestea,
epidemia nu a fost eradicată, apariţia bolii fiind semnalată în continuare
în exploataţiile individuale. Drept urmare, a fost necesară reluarea
vaccinării în toate exploataţiile (inclusiv în cele comerciale), România
ratând piaţa UE, care este debuşeul ei de export cel mai important.
Gripa aviară a avut şi ea un impact puternic asupra pieţei cărnii de
pasăre în perioada 2005-2006. Datele furnizate de Asociaţia Română a
Crescătorilor de Păsări (Raportul GAIN RO6018) indică o reducere atât
la efectivele de păsări, cât şi la producţia de broiler din unităţile
industriale, în anul 2006. Aspectele de mai sus se reflectă şi în sistemul
de producţie mixt.
Date fiind condiţiile ei naturale, România dispune de o producţie
mixtă relativ echilibrată, în care producţia vegetală reprezintă circa
60%, iar producţia zootehnică, circa 40%. Serviciile agricole sunt încă
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------169
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
slab dezvoltate, deţinând doar o pondere scăzută în totalul producţiei
agricole (sub 1%). Cu toate acestea, s-au înregistrat fluctuaţii anuale,
determinate în special de modificările climatice. De exemplu, scăderea
producţiei vegetale, în 1992, a fost cauzată de condiţiile meteorologice
nevaforabile, în timp ce situaţia a fost cu totul opusă în anul 2004.
Vulnerabilitatea agricultorilor faţă de condiţiile meteorologice
nefavorabile a crescut, pe fondul de reducere a aplicării pesticidelor şi
îngrăşămintelor şi de deteriorare a tehnologiilor utilizate.
Analizând situaţia suprafeţelor amenajate pentru irigaţii şi gradul

de utilizare al acestora, se poate constata că în perioada 1990-2007,
suprafaţa totală irigată era de 7.635 mii ha, cu o medie anuală de 424
mii ha. Nivelul anual de utilizare al sistemelor pregătite să funcţioneze,
pe o suprafaţă de 867 mii ha, a variat între 10 şi 67%.
În ultimii 18 ani nu s-au efectuat investiţii în
reabilitarea/modernizarea sistemelor de irigaţii, ci doar cheltuieli pentru
întreţinerea şi reparaţia anuală a unor sisteme şi anume acelea în care s-
au înregistrat cereri de apă din partea fermierilor.
Un studiu recent privind viabilitatea sistemelor de irigaţii a
delimitat sistemele de irigaţii viabile economic de cele neviabile, acestea
din urmă, unde şi gradul de utilizare este foarte mic sau este zero,
urmând să fie dezafectate definitiv. Conform acestui studiu, sistemele de
irigaţii viabile deservesc suprafeţe de până la 1,5 milioane hectare
(jumătate din suprafaţa amenajată pentru irigaţii în prezent).
În general, creşterea preţurilor la energie şi eficienţa hidraulică
scăzută a infrastructurii fac activitatea de irigare din România una
costisitoare. Nivelul – în continuare mic de participare în organizaţiile
utilizatorilor împiedică utilizarea efectivă a sistemelor de irigaţii
existente.
Dezavantajele structurale ale agriculturii

Procesul de privatizare a terenurilor agricole, a generat în
agricultura României două dezavantaje structurale principale:
o suprafaţă de teren mare şi multe exploataţii mici;
o suprafaţă de teren mare în proprietatea prea multor
agricultori care se apropie sau au trecut de vârsta
pensionării, în special în cadrul exploataţiilor mai mici.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------170
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pentru obiectivele perioadei de programare, exploataţiile de
subzistenţă sunt definite ca fiind mai mici de 2 UDE8. Această
categorie este deci mai cuprinzătoare decât definiţia dată de Eurostat
(care include doar unităţi mai mici de 1 UDE).
Unitatea de dimensiune economică (UDE) reprezintă unitatea prin
care se exprimă dimensiunea economică a unei exploataţii agricole
determinată pe baza marjei brute standard a exploataţiei (Decizia
Comisiei nr. 85/377/CEE). Valoarea unei unităţi de dimensiune
economică este de 1.200 euro.
Exploataţiile de subzistenţă acoperă 45% din SAU a României,
reprezentând 91% din numărul total de ferme. Majoritatea acestor
unităţi nu au personalitate juridică, deşi există câteva excepţii. Ca
suprafaţă, marea lor majoritate se încadrează în segmentul fermelor de
0-5 ha, având în medie 1,63 ha.
Condiţia preliminară pentru a fi înregistrat în Registrul Fermelor

şi pentru a beneficia de plăţile din Pilonul I este aceea de a lucra cel
puţin 1 ha de teren, compus din parcele care nu sunt mai mici de 0,3 ha.
Totuşi, din totalul exploataţiilor agricole, numai 1.237.358 (29%)
erau înregistrate la 1 iunie 2007, acestea practicând agricultura pe o
suprafaţă de 9.705.502 ha (70%) din totalul SAU. Celelalte aproximativ
3 milioane de exploataţii intră în categoria fermelor de subzistenţă.
Exploataţiile de subzistenţă diminuează performanţa sectorului

agricol în general deoarece atât terenurile, cât şi forţa de muncă sunt
folosite sub potenţialul lor economic.
Raportul Forţă de muncă/ unitate de suprafaţă este de 63,43
unităţi anuale de muncă/100 ha, fapt care scoate în evidenţă lipsa de
competitivitate, determinată de forţa de muncă agricolă excesivă. În
plus, exploataţiilor de subzistenţă le lipsesc capitalul şi o pregătire
profesională corespunzătoare a fermierilor, aspect care are drept rezultat
venituri foarte mici în urma activităţii depuse. În consecinţă, agricultorii
din fermele de subzistenţă nu au, practic, nici motivaţia, nici capacitatea
de a respecta standardele europene inclusiv pe cele referitoare la
calitatea mediului, bunăstarea animalelor şi siguranţa alimentară.
Ultimul aspect este important mai ales pentru sectorul zootehnic,
având în vedere că bolile animalelor apar, de regulă, în aceste
exploataţii mici, iar impactul poate fi resimţit la nivelul competitivităţii
întregului sector.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------171
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Fermele de subzistenţă sunt, de obicei, conduse de proprietari,

persoane care fie au trecut, fie se apropie de vârsta pensionării.
Majoritatea acestor persoane nu au nici un nivel de pregătire sau deţin
un nivel de competenţă sau cunoştinţe limitat. Pentru ele, activităţile
agricole şi cele casnice devin inseparabile. De obicei, aceste persoane
optează pentru structuri de producţie mixte: granivore (păsări şi porci),
în combinaţie cu culturile de câmp. Având în vedere acest tip de
combinaţie a producţiei şi conectarea lor foarte slabă cu piaţa, această
categorie de agricultori nu este afectată de fluctuaţiile nefavorabile ale
preţurilor.
O pondere de 45% din SAU a României este lucrată în

exploataţii de subzistenţă (şi anume, de unităţi mai mici de 2 UDE), a
căror activitate este cu mult sub potenţial şi care menţin eficienţa
globală a sectorului agricol la un nivel scăzut. Existenţa unui patrimoniu
funciar agricol important într-un sector agricol slab performant
reprezentat de exploataţiile de subzistenţă diminuează şi performanţa
din exploataţiile mai mari.
Segmentul exploataţiilor de semi-subzistentenţă rămâne astfel
restrâns şi neperformant. El reprezintă 9% din totalul fermelor şi
aproximativ 16% din SAU. Pentru a deveni unităţi comerciale viabile şi
competitive, exploataţiile de semi-subzistenţă vor trebui să facă faţă mai
multor provocări sau conjuncturi nefavorabile de piaţă.
Intervenţiile publice au un rol principal în facilitarea acestei
transformări şi a procesului de restructurare din agricultura românească.
Mai întâi, tranzacţiile de pe piaţa funciară vor trebui să se
îmbunătăţească, astfel încât exploataţiile de semi-subzistenţă să se
consolideze şi să preia terenuri din segmentul fermelor de subzistenţă,
fie prin arendare, fie prin cumpărare, fie prin intermediul altor forme,
cum ar fi asocierea fermierilor. În al doilea rând, serviciile tehnice şi de
consultanţă vor avea un rol important în îmbunătăţirea capacităţii
fermelor intermediare pentru ca acestea să devină competitive şi să-şi
gestioneze procesul de transformare. În al treilea rând, exploataţiile de
semi-subzistenţă vor trebui să se integreze mai bine pe piaţă, prin
intermediul canalelor de comercializare.
Acţiunile de natură asociativă vor juca un rol major în acest sens.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------172
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Datele statistice prezentate atât în PNS cât şi în Programul
Naţional de Reformă pun în evidenţă faptul că un procent relativ mare
de tineri, cu vârsta cuprinsă între 24 şi 44 de ani, sunt ocupaţi în
agricultură. Această situaţie este cauzată de faptul că, neavând alte surse
de venit, tinerii din mediul rural rămân în comunităţile din care fac parte
pentru a ajuta la efectuarea unor activităţi agricole.
Un aspect foarte important este acela că, în totalul forţei de muncă
ocupate în agricultură ponderea salariaţilor este foarte mică, de aprox.
6%.
Ponderea cea mai mare este deţinută de lucrătorii pe cont propriu
(51,6%) şi de lucrătorii familiali neremuneraţi (42,0%). Aceste două
categorii cuprind în mare măsură “alţi membri de familie”, respectiv şi
tineri cu vârsta sub 35 de ani (INS, 2005).
Analizând structura de vârstă a managementului în cadrul
exploataţiilor agricole individuale mai mari de 1 UDE, se constată că o
pondere foarte mare, de 71%, o reprezintă şefii de exploataţii cu vârsta
de 55 de ani şi peste, comparativ cu ponderea celor cu vârsta între 35 şi
55 de ani, de 25%, şi a tinerilor sub 35 de ani, de numai 4%
(EUROSTAT, 2005).
Tendinţa de îmbătrânire a şefilor de exploataţii se observă şi în
cadrul exploataţiilor cu personalitate juridică (sub 35 de ani doar 11%,
iar peste 45 de ani 66%) (INS, 2005).
Ponderea exploataţiilor agricole conduse de tinerii fermieri sub 35
de ani a înregistrat un trend descendent în perioada 2003-2005, de la 9%
la 7%, reflectând şi un grad scăzut de ocupare a acestora în exploataţiile
agricole, de aprox. 4,5% în ţara noastră, faţă de 8,3% cât s-a înregistrat
la nivelul UE-27 (EUROSTAT, 2005).
Spre deosebire de situaţia la nivel comunitar, în România
suprafaţa agricolă utilizată de tinerii sub 35 de ani este mult mai mică
faţă de cea utilizată de celelalte categorii de vârstă (EUROSTAT, 2005).
Agricultorii tineri (sub 40 de ani) reprezintă numai 10% din
populaţia totală de fermieri, exploatând un procent de 10% din SAU. La
cealaltă extremă, agricultorii care au depăşit vârsta pensionării (peste 65
de ani) reprezintă 43% din numărul total de fermieri şi exploatează 31%
din SAU.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------173
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Agricultorii care vor depăşi vârsta pensionării la sfârşitul

perioadei de programare (încadrându-se în categoria de vârstă 55-64 ani
în 2005) reprezintă un procent suplimentar de 22% din totalul
fermierilor şi de 24% din SAU.
Jumătate din suprafeţele deţinute de exploataţiile de subzistenţă
sunt conduse de persoane care au depăşit vârsta pensionării, în timp ce
20% sunt deţinute de agricultori care, la sfârşitul acestei perioade de
programare, vor fi aproape sau vor fi depăşit pragul de pensionare.
Împreună, aceste două categorii de vârstă exploatează 32% din
SAU a României. Aproape jumătate din cei care conduc exploataţiile de
semi-subzistenţă au depăşit vârsta pensionării şi practică agricultura pe
40% din suprafaţa aflată în acest segment. Numai 1% din aceştia au sub
34 de ani, în timp ce 7% se află în categoria 35-39 de ani. Problema
vârstei înaintate este mult mai puţin pronunţată în exploataţiile
comerciale mai mari.
Un număr de 1.969 de exploataţii (0,04% din total) sunt unităţi

care depăşesc 100 UDE. Ele ocupă 18% din SAU şi au, în medie, 1.239
ha. Din punctul de vedere al suprafeţei, în general, aceste exploataţii
practică agricultura pe mai mult de 100 ha. Ele sunt specializate în
principal în producţia de cereale, oleaginoase şi culturi proteice. Circa
trei sferturi din aceste ferme au personalitate juridică şi sunt conduse de
persoane a căror vârstă este cuprinsă între 40 şi 64 de ani. Prezenţa
agricultorilor tineri rămâne destul de redusă, situându-se la 14% din
numărul total al fermelor comerciale mari.
Există un număr limitat de ferme eficiente şi competitive care,

împreună, obţin performanţe economice bune, dispunând şi de capital şi
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------174
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
de know-how. Ele ar putea fi confruntate cu unele probleme de adaptare
în vederea respectării standardelor UE, sau ar mai putea avea nevoie de
investiţii suplimentare pentru asigurarea dotării tehnologice a fermelor.
Pentru aceşti agricultori, un instrument de dezvoltare şi de
utilizare eficientă a capitalului ar putea fi asocierea, o cale de evitare a
supracapitalizării, creşterii costurilor fixe şi problemelor legate de
accesul limitat la credite.
Totuşi, nu sunt disponibile date statistice sau contabile care să
permită o evaluare a gradului de dotare cu resurse a acestora şi a
nevoilor lor de investiţii. De aceea, nu este posibilă o descriere precisă a
acestor exploataţii din punctul de vedere al competenţei forţei de muncă
şi productivităţii, intensităţii capitalului, gradului de adoptare a
activităţilor de cercetare-dezvoltare, cheltuielilor legate de normele de
protecţie a mediului sau pentru asigurarea calităţii produselor.
Prin SAPARD, din cele 1.225 obiective de investiţii pentru
producţia vegetală finalizate, reprezentând modernizări şi obiective noi,
un număr de 1.095 au fost pentru culturi de câmp, 54 pentru
horticultură, 31 pentru plantaţii de pomi, 27 pentru plantaţii de viţă de
vie, 14 sere şi 4 pentru alte tipuri de ferme (căpşuni, arbuşti fructiferi).
La acestea s-au adăugat 17 obiective de investiţii finalizate
reprezentând modernizări şi obiective noi pentru alte activităţi, după
cum urmează: 11 ciupercării, 5 unităţi procesare fructe de pădure, o
plantaţie duzi.
De asemenea, din cele 133 obiective de investiţii pentru creşterea
animalelor finalizate, reprezentând modernizări şi obiective noi, un
număr de 74 sunt ferme de vaci, 27 ferme de păsări, 17 ferme de porci, 5
ferme de oi, 3 îngrăşătorii de taurine, 3 îngrăşătorii de berbecuţi şi 4
pentru alte tipuri de ferme (iepuri, struţi). La acestea se adaugă 235
obiective de investiţii finalizate economice care să genereze activităţi
multiple şi venituri alternative” reprezentând modernizări şi obiective
pentru alte activităţi, după cum urmează: 183 ferme apicole, 52 ferme de
melci.
Este evident faptul că în România, pentru consolidarea
exploataţiilor agricole comerciale sunt necesare investiţii, în special
pentru protecţia mediului, igiena şi bunăstarea animalelor, aplicarea de
noi tehnologii care să vizeze îmbunătăţirea calităţii produselor obţinute,
în scopul reducerii costurilor de producţie şi creşterii competitivităţii lor,
astfel încât să poată produce la standardele comunitare, în condiţii de
piaţă şi concurenţă.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------175
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Numărul de tractoare şi utilaje agricole din România a scăzut la

începutul perioadei de tranziţie, apoi a început să crească, însă treptat.
Parcul de tractoare şi combine pentru producţia de cereale a fost
cel mai afectat. În prezent, numărul tractoarelor reprezintă numai 40%
din nivelul anului 1989, în timp ce cel al combinelor se situează la 77%.
Pe de altă parte, numărul de tractoare a înregistrat o creştere
uşoară, iar încărcătura de teren arabil per tractor s-a îmbunătăţit, scăzând
de la 62 ha, în 1989, la 54 ha, în 2005.
Cu toate acestea, parcul actual de maşini agricole este în mare
măsură depăşit, iar acest lucru duce la pierderi mari de recoltă şi nu
rezolvă problema campaniilor de recoltare lungi.
O mare parte din suprafeţe se află în proprietatea agricultorilor

vârstnici care practică o agricultură de subzistenţă. O pondere de 31%
din totalul SAU este lucrată de persoane care au depăşit vârsta
pensionării, faţă de numai 10%, exploatată de agricultorii tineri. Un
procent de 45% din SAU este lucrat în cadrul exploataţiilor de
subzistenţă cu mai puţin de 2 UDE, iar 16%, în exploataţiile de
semisubzistenţă (având între 2 şi 8 UDE).
Pentru a creşte competitivitatea agricolă, este necesar ca
agricultorii mai tineri să administreze o suprafaţă mai mare de teren.
Pentru a facilita un astfel de transfer de resurse funciare, piaţa funciară
trebuie să fie activată prin luarea unor măsuri atât în ce priveşte oferta,
cât şi cererea precum şi prin reducerea costurilor tranzacţionale. În
momentul de faţă, sunt în curs de aplicare măsuri de intervenţie publică
în acest sens.
În momentul de faţă, costurile tranzacţiilor pot atinge până la

25% din valoarea terenurilor; odată ce terenul este înscris în Cartea
funciară, acesta poate fi revândut cu un preţ care poate ajunge până la
dublul valorii iniţiale (deoarece se evită astfel procedurile administrative
de intabulare). Costurile de tranzacţionare includ taxele de notariat,
cadastru, taxele percepute de agenţii imobiliari, taxele de transfer, taxele
de intabulare şi, în unele cazuri, comisioanele pentru intermediari.
Taxe suplimentare, pentru jurişti, pot fi şi ele necesare în cazul
moştenirilor, precum şi pentru parcurgerea tuturor etapelor necesare.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------176
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Taxele mari de cadastru şi intabulare a terenurilor limitează
capacitatea agricultorilor de aşi înregistra oficial proprietatea la ANCPI.
Având în vedere că majoritatea titlurilor de proprietate emise nu
sunt încă înregistrate, vânzările oficiale de terenuri (pentru care este
obligatorie înregistrarea prealabilă) rămân scăzute şi contribuie la
reducerea valorii terenurilor. Din cauza subevaluării şi nesiguranţei
legate de delimitarea parcelelor şi proprietatea terenurilor, băncile
comerciale nu acceptă terenuri ca garanţie. Acest lucru constituie un
element deosebit de nefavorabil pentru agricultorii din segmentul
exploataţiilor de dimensiune medie, care ar avea nevoie de investiţii
pentru a se dezvolta, însă a căror bază de garantare este slabă.
Cu sprijinul financiar şi tehnic al Băncii Mondiale, ANCPI

lansează, în momentul de faţă, un program naţional prin care să se
asigure înregistrarea sistematică a titlurilor de proprietate a terenurilor
(intravilane şi extravilane) din zonele rurale.
Prin stabilirea clară a drepturilor de proprietate şi reducerea
costurilor aferente tranzacţiilor, programul are în vedere impulsionarea
pieţei funciare şi facilitarea accesului la credite.
În plus, a fost lansat şi Programul Renta Viageră (prin Legea
nr.247/2005), având ca scop extinderea suprafeţelor exploataţiilor şi
transferul de terenuri între generaţiile de agricultori, contribuind astfel la
creşterea competitivităţii exploataţiilor. Prin acest program, agricultorii
care au depăşit vârsta pensionării sunt încurajaţi fie să vândă, fie să-şi
concesioneze terenurile. Stimulentele constau în plăţi anuale de 50
Euro/ha pentru concesionări şi 100 Euro/ha pentru vânzări. Până în luna
decembrie 2006, în total, au beneficiat de program 76.655 ha, din care
62.855 ha au fost concesionate, iar 13.800 ha, vândute.
În ce priveşte sistemul de consultanţă privat din România, în

majoritatea oraşelor din ţară se găsesc societăţi de acest tip de toate
dimensiunile, cu profiluri profesionale sau specializări diverse.
Clienţii acestora sunt, în general, exploataţii agricole mai mari,
care au nevoie de sprijin în pregătirea proiectelor de investiţii sau pentru
rezolvarea anumitor probleme de management al fermelor. Se poate
presupune că activitatea consultanţilor privaţi satisface în prezent
exigenţele clienţilor, aceştia având capacitatea de a reacţiona în mod
eficient şi flexibil la cerinţele acestei pieţe, aflată în plină extindere.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------177
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Până acum, MADR nu a introdus încă nici un mijloc de verificare
a calităţii, sau o „procedură de acreditare a consultanţilor”, în vederea
unei calificări profesionale a consultanţilor individuali privaţi.
Nevoile de restructurare din domeniul industriei şi

comercializării produselor alimentare
Produsele tradiţionale sunt importante în România şi constituie
oportunităţi de creştere economică, în special în zonele rurale izolate sau
defavorizate, dacă sunt abordate prin măsuri strategice concertate.
Începând cu anul 2005, peste 1.500 de produse tradiţionale
româneşti au fost recunoscute de MADR, majoritatea lor provenind din
sectoarele laptelui, produselor lactate şi cărnii, dar şi din industria de
morărit şi din sectorul producţiei băuturilor. Aceste produse prezintă
caracteristici specifice zonelor din care provin.
Industria alimentară este un sector important al economiei

româneşti; în anul 2002, ea reprezenta circa 17% din producţia totală a
industriilor prelucrătoare, 9% din producţia naţională totală şi 7% din
VAB.
Ea reprezintă totodată un procent relativ stabil, de 10%, din
numărul locurilor de muncă din totalul industriilor prelucrătoare şi,
respectiv, 3,5% din totalul locurilor de muncă, deşi numărul absolut al
angajaţilor a scăzut aproape la jumătate în perioada 1990-2003.
Industria alimentară a înregistrat o creştere semnificativă
începând cu anul 1990, atât în termeni absoluţi, cât şi relativi/total
industrii prelucrătoare. Evoluţia producţiei în intervalul 1998-2005 a
variat de la o categorie de produse la alta; astfel, s-au înregistrat creşteri
la produsele din carne (+55%), conservele din carne (+62,9%),
produsele lactate proaspete (+73,9%), uleiurile comestibile (+34,4%),
brânzeturi (+39,3%) şi scăderi, la: carne (-29,2%), conserve din fructe şi
din legume (-2,7%), lapte (-16,5%), făina de grâu şi de secară (-69,0%)
(INS, 2006), fapt care sugerează o orientare către produsele cu valoare
ridicată, în ultimii ani, ca reacţie la cererea tot mai mare.
Combinarea output – urilor cu o valoare mai ridicată cu
restrângerea forţei de muncă au condus la o îmbunătăţire semnificativă a
productivităţii globale, care a crescut de peste trei ori în perioada 1990-
2002 şi apoi cu încă 12% între 2000 şi 2005.
Productivitatea întreprinderilor diferă de la un sub-sector la altul.
Pe plan european, România deţine o poziţie de vârf în producţia de
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------178
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
uleiuri comestibile. Sectorul de procesare a evoluat rapid, concentrându-
se în jurul câtorva actori importanţi de pe plan intern şi internaţional,
care domină piaţa oleaginoaselor; în afara lor, mai există un volum de
20.000 tone de ulei, produs în unităţi rurale de mici dimensiuni, pentru
autoconsumul gospodăriilor.
În ceea ce priveşte industria agro-alimentară, nu dispunem de date
statistice sau operative referitoare la gradul de utilizare al capacităţilor
existente şi nici de cele privind eventualele disparităţi între diferitele
regiuni ale ţării.
Referitor la investiţiile realizate prin SAPARD până la data de 30
iunie 2007, situaţia se prezintă astfel:
Din 202 obiective de investiţii finalizate, reprezentând
modernizare şi obiective noi, un număr de 85 aparţin sectorului „Carne
şi ouă”, 48 sectorului „Lapte şi produse lactate”, 27 sectorului
„Cereale”, 24 sectorului „Vin”, 17 sectorului „Legume-fructe şi cartofi”,
iar 1 obiectiv sectorului „Oleaginoase”.
Din analiza numărului de proiecte finalizate la nivel regional şi
sectorial rezultă că:
o în sectorul „Lapte şi produse lactate”: regiunea cu cele
mai multe proiecte finalizate a fost regiunea Nord-Est,
urmată de regiunea Centru. Regiunile cu cel mai mic
număr de proiecte au fost, Sud-Vest Oltenia şi Regiunea
Vest;
o în sectorul „Carne şi produse din carne”: regiunea
Centru a beneficiat de cel mai mare număr de proiecte, în timp ce
regiunea Vest şi Sud-Vest de cel mai mic număr;
o în sectorul „Legume, fructe şi cartofi”: în acest
sector, numărul proiectelor este foarte redus, existând zone fără nici un
proiect finalizat (Sud-Est, Sud-Muntenia, Vest);
o în sectorul „Vin”: discrepanţele dintre regiuni sunt
foarte mari (în timp ce regiunea Sud-Est a finalizat un număr de 13
proiecte, alte regiuni n-au avut deloc proiecte, ca de exemplu Nord-
Vest, Bucureşti- Ilfov, sau câte un singur proiect în regiunile Nord-Est,
Sud-Vest şi Centru);
o în sectorul „Cereale”: la nivel naţional numărul de
proiecte a fost redus, fiecare regiune înregistrând 2-6 proiecte;
o în sectorul „Oleaginoase”: în acest sector a existat un
singur proiect finalizat, respectiv în regiunea Sud-Vest.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------179
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În ciuda acestor succese, industria alimentară se confruntă încă cu
numeroase provocări:
Nivelul de concentrare al industriei alimentare este scăzut.

Două treimi din cele 11.000 întreprinderi din industria alimentară sunt
mici (având mai puţin de 9 angajaţi) şi circa 1% sunt considerate a fi
mari (cu peste 250 angajaţi).
Restul fabricilor procesatoare mici produc în principal pentru
piaţa locală, iar accesul lor limitat la credite le împiedică să-şi
modernizeze şi raţionalizeze sistemele de producţie.
Societăţile relativ mari (cu peste 50 de angajaţi) domină câteva
sectoare, precum zahărul, vinul şi, în mod deosebit, cel al berii. Drept
rezultat şi în ciuda unor îmbunătăţiri semnificative, productivitatea
medie a forţei de muncă (VAB/angajat) din industria alimentară rămâne
scăzută, în jurul valorii de 5.000 Euro. Acest nivel este dublu faţă de
industria
băuturilor, triplu faţă de industria tutunului şi cu 37% mai mare
decât media productivităţii din industria de procesare a oleaginoaselor.
Toate celelalte subsectoare au înregistrat niveluri medii de
productivitate de 70-80%, productivitatea din industria produselor
lactate fiind încă şi mai scăzută (61%).
Problemele legate de materiile prime şi insuficienţa investiţiilor
din multe fabrici de procesare din sectorul agro-alimentar românesc
conduc la un nivel scăzut de conformitate cu normele de procesare ale
UE şi la un nivel necorespunzător al siguranţei alimentare.
Întreprinderile din industria alimentară întâmpină probleme
serioase, din cauza faptului că nu respectă standardele europene
(inclusiv standardele ISO şi HACCP), pentru care sunt necesare
investiţii importante, de reabilitare şi modernizare.
În iunie 2007, nivelul de conformitate din sectoarele de producţie
şi procesare a cărnii indică faptul că din totalul de 425 de unităţi, 123
respectau normele UE, fiind autorizate să participe în comerţul
intracomunitar, în timp ce restul de 302 unităţi au primit aprobarea de a-
şi continua activitatea pentru o perioadă de tranziţie, care se va încheia
la 31 decembrie 2009.
În sectorul laptelui şi produselor lactate, dintr-un total de 259
unităţi, 52 sunt conforme normelor UE, fiind autorizate pentru
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------180
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
schimburile comerciale intracomunitare, în timp ce 207 au fost
admise pentru perioada de tranziţie care se încheie la 31 decembrie
2009.
Comerţul en-gros şi canalele de comercializare, se confruntă cu

următoarele probleme:
o lipsa unor loturi de cultură standardizate, mari şi
omogene, mai ales în segmentul agricol comercial de
nivel mediu;
o dispersia foarte mare a sistemului de distribuţie;
o lipsa spaţiilor de depozitare moderne, care să asigure
continuitatea aprovizionării cu produse agroalimentare de
calitate;
o marjele mari, determinate de o cifră de afaceri scăzută şi
de prezenţa a numeroşi intermediari (acesta este în
particular cazul sectorului lapte); sisteme inadecvate de
informare de piaţă în legatură cu situaţia preţurilor, cererii
şi ofertei pe pieţele individuale.
Unele din fermele comerciale foarte mari şi-au pus la punct
propriul sistem de comercializare en-gros, obţinând rezultate pozitive
convingătoare.
Spaţiile de depozitare pentru produsele agricole, în special pentru
cereale, se confruntă cu cheltuieli de stocare şi condiţionare ridicate,
multe silozuri neputând garanta condiţiile de depozitare standard impuse
de legislaţia naţională.
În general, industria procesatoare din România este încă slab
conectată cu marea majoritate a producătorilor agricoli şi rămâne, din
această cauză, sensibilă la fluctuaţiile ofertei şi la calitatea instabilă a
materiilor prime, comparativ cu sectoarele de procesare concurente din
alte state-membre.
Consolidarea legăturii dintre producători şi fabricile procesatoare,
prin încheierea unor contracte pe termen lung şi înfiinţarea grupurilor de
producători, care să furnizeze industriei materii prime de calitate
uniformă, în paralel cu sprijinul serviciilor de consultanţă tehnică şi de
management, ar putea ajuta la depăşirea acestor probleme. O mai bună
integrare a acestora în cadrul industriei alimentare ar conduce la
creşterea şi stabilizarea veniturilor fermierilor.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------181
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În prezent nu există organizaţii de marketing cum ar fi grupurile
de producători sau cooperativele de comercializare, care ar putea asigura
o coordonare verticală între industria alimentară şi fermieri.
Silvicultura
În prezent, sectorul contribuie cu peste 9% la exporturile ţării,
reprezentând 3,5% din PIB în 2005 (USDA – FAS 2006). Având în
vedere faptul că suprafaţa optimă acoperită cu pădure pentru România
este de 32% şi faptul că industria lemnului nu lucrează la capacitate,
putem spune că sectorul dispune de un potenţial important pentru a
contribui la creşterea economiei naţionale şi la dezvoltarea spaţiului
rural. Cu toate acestea, aspectele legate de retrocedarea terenurilor,
capitalul uman, infrastructură, capacităţile de procesare şi cadrul legal şi
legislativ pot limita acest potenţial.
În prezent, volumul de pădure pe picior este de circa 1.341
milioane m3, reprezentând aproximativ 218 m3/ha. Din cele 6.742,8 mii
ha de pădure, circa 29% sunt specii de conifere, iar 71%, foioase.
În prezent, 65% din suprafeţele de pădure (respectiv, 4,2 milioane
ha) se află în proprietate publică şi sunt gospodărite de Regia Naţională
a Pădurilor, restul aflându-se în proprietate privată.
Pădurile private sunt caracterizate de exploataţii relativ mici şi

fragmentare, fapt care îngreunează atingerea potenţialului economic al
acestor suprafeţe într-o manieră durabilă.
Acest lucru poate fi atribuit, în parte, modului în care a avut loc
procesul de retrocedare, având în vedere că, iniţial, parcelelor care
trebuiau retrocedate li s-a fixat o limită de 1 ha; acest nivel a fost
ulterior ridicat la 10 ha, pentru a fi, în final, eliminat. În unele cazuri,
rezultatul este deţinerea, de către o persoană, a trei trupuri distincte de
pădure care nu sunt alăturate. În pofida acestei probleme, se
previzionează că 65% din suprafaţa naţională totală de pădure va fi
retrocedată persoanelor private şi autorităţilor publice locale.
Deşi sistemul de învăţământ formal oferă o varietate de cursuri

în domeniul silviculturii şi industriei forestiere, prin cursuri de formare
profesională pre- şi post-absolvire, se pare că lipsesc programele de
pregătire sau pachetele de cursuri care să se adreseze noilor proprietari
privaţi.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------182
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
De asemenea, dată fiind dimensiunea şi caracterul fragmentat al
multor parcele de pădure private, operatorii acestora pot avea rezerve în
a investi timp şi bani în cursurile de pregătire. Cu toate acestea, apariţia
asociaţiilor private de proprietari de păduri ar putea încuraja o mai mare
deschidere către realizarea unor investiţii pentru dobândirea unor
competenţe, în cazul în care ar fi puse la dispoziţia acestor persoane
programe şi cursuri de pregătire adecvate.
Actualmente, se estimează că se exploatează ilegal 100.000 m3

pe an. Responsabilitatea controalelor tăierilor ilegale a fost încredinţată
Inspectoratelor Teritoriale de Regim Silvic şi Vânătoare, însă, deşi se
poate urmări activitatea de pe parcelele de pădure aflate în proprietatea
RNP sau a persoanelor care deţin astfel de suprafeţe în parcurile
naţionale, controlul asupra proprietarilor privaţi de pădure, aflaţi în afara
parcurilor naţionale, constituie o problemă importantă.
Drumurile forestiere din România acoperă mai puţin de 42.000

km (ceea ce înseamnă circa 6,5 m/ha), reflectând cea mai slabă densitate
din Europa. Ca urmare, peste 2 milioane ha de pădure sunt practic
inaccesibile, indiferent dacă este vorba de desfăşurarea activităţilor de
gospodărire sau de exploatare (USDA-FAS 2006).
Situaţia duce şi la o depăşire a nivelului normal de tăieri în zonele
accesibile, în paralel cu folosirea unor tehnologii ineficiente şi fără
sustenabilitate în zonele inaccesibile. Mai mult, drumurile prost
întreţinute ridică probleme de protecţie a mediului, contribuind la
erodarea solului în timpul activităţilor de exploatare.
Este necesară creşterea la un nivel acceptabil a reţelei de drumuri
forestiere, precum şi întreţinerea acesteia, pentru a diminua aceste efecte
negative.
Disponibilitatea materiilor prime, costul relativ scăzut al mâinii

de lucru şi apropierea de pieţele europene occidentale importante stau la
baza potenţialului de dezvoltare al industriei lemnului din România
(USDA-FAS 2006).
Cea mai mare parte (75%) din totalul de 15.761 m3 recoltaţi în
2005 a fost comercializată, restul de 25% fiind destinat consumului
propriu (INS, 2006).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------183
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Principalul utilizator al acestei materii prime este sectorul de
procesare primară a lemnului (inclusiv producătorii de mobilă), care
angajează peste 84.000 persoane (INS, 2006).
Productivitatea muncii din acest sector este în creştere şi se
estimează că a crescut cu 43% în perioada 2000-2005, în cazul
sectorului de prelucrare a lemnului şi produselor din lemn şi cu 33% în
cazul industriei mobilei (INS, 2006).
Nivelul de performanţă din industria mobilei este deosebit de
impresionant, fiind puternic orientat către export; în 2004, producţia
acestui sector a depăşit 1 miliard Euro, înregistrând o rată de creştere de
23% (una dintre cele mai bune din economia naţională), alături de
creşterile menţionate mai sus, legate de productivitatea muncii (USDA-
FAS, 2006).
Cu toate acestea există temeri în ceea ce priveşte, capacitatea
sectorului. Utilajele folosite în sectorul de procesare a lemnului sunt
depăşite şi ineficiente, determinând o calitate inconstantă a produselor.
Aproximativ jumătate din volumul intern de cherestea este
produsă de operatori mici, care, în marea lor majoritate, vor trebui să
investească în unităţile pe care le deţin, pentru a putea respecta normele
de mediu.
Investiţii importante sunt necesare şi în industria mobilei, pentru a
asigura statutul de conformitate cu normele europene de mediu,
investiţia totală fiind estimată la peste 100.000 milioane Euro.
Recent, un volum mare de investiţii în sectorul de procesare, a
fost realizat de către societăţi din Europa occidentală. Pe termen mediu
şi lung, acest lucru ar putea ridica probleme în privinţa asigurării unei
aprovizionări durabile cu lemn a sectorului de procesare, mai ales în
cazul în care capacitatea va creşte în rândul operatorilor interni.
Peste jumătate (52%) din pădurile din România sunt clasificate ca

având funcţii speciale de protecţie (protecţia solului, protecţia apelor,
protecţia climei, conservarea faunei sălbatice şi funcţii de recreere), în
timp ce restul au funcţii de producţie şi protecţie.
Alte funcţii importante ale pădurilor din România cuprind:
recreerea şi vânătoarea, protecţia împotriva inundaţiilor (prin
regularizarea cursurilor de apă), conservarea biodiversităţii (în special a
habitatului faunei sălbatice), atenuarea modificărilor climatice (prin
sechestrarea carbonului în sol) şi furnizarea produselor de pădure
nelemnoase (fructe de pădure, seminţe, ciuperci etc).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------184
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Nivelul performanţei din industria alimentară a scăzut
semnificativ.
Problemele legate de materiile prime şi insuficienţa
investiţiilor din multe fabrici de procesare din sectorul
agro-alimentar românesc conduc la un nivel scăzut de
conformitate cu normele de procesare ale UE şi la un
nivel necorespunzător al siguranţei alimentare.
Comerţul en-gros şi canalele de comercializare, care
integrează numărul mare de exploataţii mici şi mijlocii în
sectorul economic alimentar, sunt subdezvoltate şi se
confruntă cu probleme.
Pădurile din România sunt printre cele mai slabe din
Europa, având un istoric de gospodărire eficace, prin
care au ajuns la un standard excelent şi un potenţial
economic important.
Pădurile private sunt caracterizate de exploataţii relativ
mici şi fragmentare, fapt care îngreunează atingerea
potenţialului economic al acestor suprafeţe într-o
manieră durabilă.
Procesul de retrocedare implică totodată şi faptul că
pentru mulţi proprietari privaţi de păduri, gospodărirea
pădurilor este un domeniu relativ nou şi ar putea
necesita eforturi importante de pregătire şi consultanţă,
pentru ca aceste persoane să îşi poată gospodări
pădurile într-o manieră durabilă.
Sectorul de procesare a lemnului dispune şi el de un
potenţial de creştere important,
Sectorul de procesare prezintă o serie de constrângeri
semnificative, legate de capacitatea de producţie.
Pădurile din România au un potenţial redus din punctul
de vedere al utilizării multifuncţionale a terenurilor,
reprezentând atât o sursă de bunuri de natură socială,
cât şi de avantaje privitoare la protecţia mediului.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------185
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
7.3 DEZVOLTAREA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE

NEAGRICOLE
Dezvoltarea afacerilor
Dezvoltarea afacerilor în România prezintă diferenţieri
semnificative între regiuni, cu privire la activitatea economică
naţională, în anul 2005 exista un număr de 450.666 de agenţi
economici, din care majoritatea erau întreprinderi mici şi mijlocii,
reprezentând 99,5% din totalul întreprinderilor.
Referitor la densitatea acestora, la nivel naţional erau în medie de
20,38 IMM/1000 de locuitori (aproape de 3 ori mai mică decât media
europeană), iar în spaţiul rural media acestora era de 6,4 IMM/1000 de
locuitori.
Dezvoltarea afacerilor în România prezintă diferenţe mari între
regiuni, în ceea ce priveşte micro-întreprinderile, rata cea mai ridicată s-
a înregistrat în regiunea Nord-Est, 13,8%, iar cea mai redusă în regiunea
Sud-Vest, 7,6%, iar în Bucureşti-Ilfov - 23,6%. (INS, Anuarul Statistic
al României, 2006)
Dezvoltarea antreprenorială este slab reprezentată în zonele rurale
ca efect al resurselor materiale limitate, al educaţiei deficitare, al
nivelului scăzut al utilităţilor precum şi al fenomenului de migraţiune
temporară masivă spre urban sau peste hotare.
Analiza micro-întreprinderilor din zonele rurale evidenţiază
capacitatea relativ redusă a acestora de a răspunde exigentelor
referitoare la furnizarea locurilor de muncă pentru populaţia din mediul
rural, numărul mediu al salariaţilor din micro-întreprinderile din mediul
rural fiind de 113.332; în anul 2005, acestea reprezentau 13% din
numărul total al micro-întreprinderilor la nivel naţional, adică
aproximativ 4,2 micro-întreprinderi/1000 locuitori.
Mai mult de 50% (21.316 micro-întreprinderi) din totalul micro-
întreprinderilor din mediul rural (40.714 micro-întreprinderi) desfăşoară
activităţi de comerţ. (INS Anuarul Statistic al României, 2006).
Explicaţia acestei puternice orientări către comerţ rezidă în
resursele scăzute, perioada mai scurtă pentru recuperarea investiţiilor,
lipsa de capacităţi şi abilităţi. Astfel, apare ca necesitate obiectivul de
sprijinire a micro-întreprinderilor din alte domenii, care pot avea un
impact mult mai pozitiv la nivelul economiei rurale.
În prezent, conform datelor ONRC din 2007, există un număr de
145.609 de persoane fizice autorizate (PFA) şi 39.433 asociaţii familiale
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------186
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
autorizate care desfăşoară activităţi economice în mediul rural şi se
constituie, de asemenea, ca micro-întreprinderi.
Deşi numărul acestora este relativ ridicat, deţinând o pondere de
aproximativ 70% din totalul agenţilor economici din mediul rural
identificaţi ca microîntreprinderi, cifra de afaceri a PFA-urilor şi AF-
urilor este foarte scăzută, ceea ce explică capacitatea financiară redusă a
acestora. (sursa: calcule obţinute pe baza cifrelor furnizate de ONRC,
2007).
La nivel regional, situaţia curentă arată că cel mai mare număr de
PFA şi AF se regăseşte în regiunile Nord-Est şi Nord-Vest iar numărul
cel mai mic în Sud-Est şi Sud-Vest.
În ceea ce priveşte împărţirea pe genuri, la nivel naţional, se
remarcă o pondere mai redusă a persoanelor de gen feminin constituite
ca PFA şi AF, reprezentând 33% din numărul total de PFA-uri,
respectiv, o pondere de 41% din total AF-uri. (sursa Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului, date disponibile la nivelul anului 2007).
La nivel rural, ponderea femeilor cu iniţiative antreprenoriale este
şi mai redusă.
Analiza activităţilor comerciale, de artizanat şi servicii indică
faptul că, în ciuda aparenţelor, numărul de locuitori din zona rurală,
ocupaţi în activităţile de acest tip, e nesemnificativ. În realitate, aceste
activităţi reprezintă o parte componentă a unei pieţe a muncii neoficiale
în spaţiul rural.
Sectorul micii industrii artizanale, dezvoltat în perioada
comunistă sub forma cooperaţiei, a înregistrat o scădere majoră după
anul 1989. Totuşi, în alte state membre s-a văzut că există un potenţial
important în cadrul sectorului, dacă se acordă destul sprijin şi acesta este
dezvoltat.
În ceea ce priveşte localizarea activităţilor, meşteşugurile, sunt
concentrate în Nord-Est şi Sud, şi în proporţia cea mai mică în Vest.
Astfel, pe regiuni, există mari disparităţi care sunt şi mai accentuate
între judeţe şi comune.
Distribuţia serviciilor este uneori inexistentă în comune şi sate.

Situaţia acestui sector, ca şi a infrastructurii, reprezintă o barieră în calea
dezvoltării altor activităţi rurale, pentru crearea de oportunităţi
ocupaţionale alternative. Sprijinirea furnizării serviciilor în comunităţile
rurale reprezintă un factor important pentru ridicarea calităţii vieţii şi de
sporire a atractivităţii zonelor rurale.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------187
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Turismul
Sectorul turistic în anul 2005, comparativ cu anul 1998, a
înregistrat o creştere a numărului structurilor de cazare (+35,4%), a
nivelului capacităţii de cazare (+0,95%) şi numărul locurilor de cazare
în pensiunile turistice a ajuns la 22.061 în anul 2005, dintre care 50,5%
în spaţiul rural (INS Anuarul Statistic al României, 2006).
Dezvoltarea turismului în pensiuni în mediul rural depinde de
caracteristicile specifice ale fiecărei regiuni, folclor, regiuni etnografice
şi produse agricole.
La nivel regional, în anul 2005, dezvoltarea turismului rural,
depinde foarte mult de existenţa şi calitatea pensiunilor turistice şi de
prezenţa unor tipuri variate de activităţi, de folclor, de existenţa
regiunilor etnografice şi de practicarea agriculturii şi viticulturii (agro-
turism).
Turismul specific pentru Bucovina (Nord - Est) este cel religios,
în Maramureş (Nord - Vest), turismul arhitectural şi etnografic, în
Transilvania (Centru) - turismul recreaţional şi cultural, arta culinară şi a
vinului, iar la poalele Munţilor Carpaţi se practică pescuitul. Zonele
montane şi cele forestiere din
România asigură o serie de oportunităţi pentru practicarea
turismului şi în special a ecoturismului.
O altă zonă turistică importantă este Delta Dunării (Est), care de
asemenea, prezintă valoare naturală ridicată datorită biodiversităţii şi
permite practicarea diferitelor tipuri de turism (odihnă, pescuit, artă
culinară).
În ceea ce priveşte împărţirea pe regiuni a numărului de pensiuni
în mediul rural, la nivelul anului 2005, se prezintă astfel: Zona Bucureşti
- Ilfov deţine 0,5%, Zona Vest 4%, Zona Sud-Vest 4%, Zona Sud-Est
8,9%, Zona Sud 10,3%, Zona Nord-Est 14%, Zona Nord-Vest 14,8%,
Zona Centru 43,7%, ceea ce arată o dezvoltare diferenţiată.
Turismul rural şi agro-turismul (specific legate de activităţile

din fermă) sunt activităţi generatoare de venituri alternative, ceea ce
oferă posibilităţi de dezvoltare a spaţiului rural, datorită peisajelor unice,
ariilor semi-naturale vaste, ospitalităţii înnăscute a locuitorilor din
mediul rural.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------188
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Conservarea tradiţiilor, culturii, a specialităţilor culinare şi a
băuturilor precum şi diversitatea resurselor turistice rurale oferă
potenţial pentru dezvoltarea acestui sector.
Este necesar un proces de modernizare, dezvoltare şi inovare
pentru turismul românesc, precum şi de creare de servicii turistice
moderne şi competitive. Sectorul este afectat de lipsa organizării,
promovării şi diseminării informaţiilor din centrele turistice şi de
numărul limitat al acestor centre ceactivează la nivel local.
Turismul rural nu este dezvoltat astfel încât să întâmpine cerinţele
pieţei atât la nivel naţional cât şi internaţional, în mod deosebit,
existenţa infrastructurii de turism nu răspunde cerinţelor turiştilor în
ceea ce priveşte structurile de cazare cât şi cele recreaţionale, atât din
punct de vedere calitativ cât şi cantitativ.
Necesitatea de identificare şi promovare a potenţialului turistic
rural a condus la apariţia unor reţele de promovare a acestuia (ex.
ANTREC).
Deşi în ultima perioadă numărul de unităţi de primire turistică a
crescut, cel al centrelor de promovare turistică este limitat, considerent
pentru care este necesară concentrarea asupra sprijinirii promovării
turismului rural.
Există foarte puţine metode de măsurare a succesului şi
rentabilităţii investiţiilor în turism, din cauza naturii semi-informale a
activităţilor, a promovării şi marketingului slab organizate mai ales la
nivel judeţean şi local, ceea ce face dificil ca întreprinzătorii/operatorii
să ajungă pe piaţă şi să-şi dezvolte afacerile corespunzător.

semnificative între regiuni, cu privire la activitatea
economică naţional.
în anul 2005 exista un număr de 450.666 de agenţi
economici, din care majoritatea erau întreprinderi mici
şi mijlocii, reprezentând 0,5% din totalul
întreprinderilor.
Analiza micro-întreprinderilor din zonele rurale
evidenţiază capacitatea relativ redusă a acestora de a
răspunde exigentelor referitoare la furnizarea locurilor
de muncă pentru populaţia din mediul rural.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------189
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Distribuţia serviciilor este prezentă în toate comunele şi
satele.
Situaţia sectorului serviciilor, ca şi a infrastructurii,
reprezintă o barieră în calea dezvoltării altor activităţi
rurale, pentru crearea de oportunităţi ocupaţionale
alternative.
Sprijinirea furnizării serviciilor în comunităţile rurale
reprezintă un factor important pentru ridicarea calităţii
vieţii şi de sporire a atractivităţii zonelor rurale.
Deşi turismul rural a înregistrat creşteri, acesta prezintă
un potenţial redus care nu este suficient exploatat.
Sectorul turistic în anul 2005, comparativ cu anul 1998,
a înregistrat o creştere a numărului structurilor de
cazare, a nivelului capacităţii de cazare
Turismul rural şi agro-turismul sunt activităţi
generatoare de venituri alternative, ceea ce oferă
posibilităţi de dezvoltare a spaţiului rural, datorită
peisajelor unice, ariilor semi-naturale vaste, ospitalităţii
înnăscute a locuitorilor din mediul rural.
Descrieţi structura economiei rurale din România.

Descrieţi performanţa sectoarelor agricol, forestier şi alimentar
din spaţiul rural românesc.
Explicaţi dezvoltarea activităţilor economice neagricole
REZUMAT
Structura economiei rurale

Agricultura, industria alimentară şi silvicultura sunt de o
importanţă primordială pentru economia rurală. Prezenţa activităţilor
nonagricole, legate de sectorul primar, mai ales exploatarea resurselor
naturale şi procesarea, fiind nesemnificative în spaţiul rural.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------190
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În general, activităţile non-agricole din spaţiul rural includ:
mineritul, producerea de energie şi silvicultura, procesarea produselor
alimentare, mici activităţi comerciale, de servicii şi meşteşugăreşti.
Suprafeţe mari ale fondului funciar românesc pot fi utilizate
pentru practicarea agriculturii. Având o suprafaţă agricolă de 14.741,2
mii ha (sau 61,8% din suprafaţa totală a ţării) în anul 2005, România
dispune de resurse agricole importante în Europa Centrală şi de Est.
Pădurile acoperă o suprafaţă importantă, însă se situează încă sub
potenţial. Pădurile şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (6.742,8 mii ha)
reprezintă 28,28% din fondul funciar al României compus din păduri
(6.233 mii ha), reprezentând 92,4% şi alte terenuri acoperite cu
vegetaţie forestieră.
Aproape toată suprafaţa agricolă şi peste o treime din fondul
forestier au fost privatizate. Până în anul 2005, 95,6% din suprafaţa
agricolă a ţării şi circa 33% din cea împădurită au fost retrocedate
foştilor proprietari sau moştenitorilor legali ai acestora.
Distribuţia exploataţiilor agricole are un pronunţat caracter
dual.
Din cele 4.121.247, exploataţiile individuale lucrează 65,45%
(sau 9.102.018,22 ha) din SAU, în timp ce 18.263 exploataţii cu
personalitate juridică exploatează diferenţa de 34,55%
Fermele mici sunt reprezentate în principal de exploataţiile
individuale. Proprietatea reprezintă principalul mod de deţinere al unui
teren agricol.
Fragmentarea excesivă a proprietăţii şi lipsa asocierii între
agricultori diminuează competitivitatea sectorului agricol.
Performanţa sectoarelor agricol, forestier şi alimentar

Performanţa sectorului agricol a înregistrat un nivel scăzut.
Lipsa competitivităţii este reflectată de productivitatea scăzută, de
creşterea economică scăzută şi de un deficit al balanţelor comerciale
agroalimentare
Ca ramură a economiei naţionale, agricultura înregistrează un
declin dar România a fost una dintre ţările Europei Centrale şi de Est în
care s-a înregistrat cea mai mică scădere a producţiei agricole de la
începutul perioadei de tranziţie.
Deficitul din ce în ce mai mare al balanţei comerciale
agroalimentare reflectă scăderea competitivităţii. Schimbările structurale
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------191
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
care au intervenit în perioada de tranziţie au transformat România într-
un importator net de produse agroalimentare.
Deficitul balanţei comerciale agroalimentare este determinat în
mare parte de o industrie alimentară neperformantă.
Pentru principalele culturi, producţia nu este constantă şi se
situează cu mult sub potenţial.
Aproximativ două treimi (69%) din suprafaţa cultivată este
destinată cerealelor şi mai ales culturilor de grâu şi porumb.
Piaţa biocombustibililor, aflată în plină dezvoltare, are potenţialul
de a modifica structura actuală a culturilor agricole.
România dispune de un potenţial deosebit al surselor de energie
regenerabilă: energia solară, energia eoliană, biomasă şi energia
geotermală.
Suprafeţele cultivate cu viţă nobilă în perioada 1998-2005 au
scăzut cu 16% iar suprafaţa acoperită de livezi a urmat şi ea o tendinţă
descendentă, scăzând cu 15% în perioada 1998-2005.
Suprafaţa cultivată cu legume a depăşit 260.000 ha în perioada
2000-2005, înregistrând un vârf de 380.000 ha în 2004. În ciuda
fluctuaţiilor determinate de factorii climatici, tendinţa generală a acestei
suprafeţe a fost una ascendentă.
Efectivele de animale au scăzut drastic pe parcursul perioadei de
tranziţie datorită desfiinţării sau privatizării cooperativelor agricole de
producţie şi a fermelor de stat Cu toate acestea, în ultimii ani, efectivele
de animale au fost relativ stabile, putându-se observa şi semne de
revigorare în acest sector.
După o scădere pronunţată la începutul decadei, efectivele de
bovine, porcine şi ovine s-au stabilizat, deşi au înregistrat anumite
fluctuaţii anuale.
Producţia animalieră tinde să crească, însă unităţile de mici
dimensiuni limitează acest potenţial. În perioada 2000-2005, producţia
totală de carne, în mii tone greutate în viu, a crescut cu 4,2%, cu
următoarele diferenţieri între specii: 23% – pasăre; 16% – carne de vită;
1,8% – carne de oaie.
În ultimii ani, performanţa în agricultură pare să fie din ce în ce
mai instabilă, fapt determinat atât de frecvenţa, cât şi de severitatea
crescută a calamităţilor naturale (secetă, inundaţii), precum şi de
incidenţa bolilor la animale (gripa aviară, pesta porcină).
Infrastructura de irigaţii existentă şi accesul la aceasta trebuie
îmbunătăţite, pentru a combate riscurile determinate de modificările
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------192
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
climatice. În perioada 1990-2007, suprafaţa totală irigată era de 7.635
mii ha, cu o medie anuală de 424 mii ha. Nivelul anual de utilizare al
sistemelor pregătite să funcţioneze, pe o suprafaţă de 867 mii ha, a
variat între 10 şi 67%.
Procesul de privatizare a terenurilor agricole, a generat în

agricultura României două dezavantaje structurale principale:
o suprafaţă de teren mare şi multe exploataţii mici;
o suprafaţă de teren mare în proprietatea prea multor
agricultori vârstnici.
Aproape jumătate din suprafaţa totală şi din efectivul total de
animale se află în exploataţii de subzistenţă.
Majoritatea acestor exploataţii de subzistenţă nu sunt nici măcar
considerate ferme.
Exploataţiile de subzistenţă diminuează performanţa sectorului
agricol în general. Atât terenurile, cât şi forţa de muncă sunt folosite sub
potenţialul lor economic.
Prin faptul că asigură mijlocul de trai al categoriilor vulnerabile
ale populaţiei, exploataţiile de subzistenţă joacă un rol socio-economic
esenţial.
Aproape jumătate din suprafaţa agricolă este lucrată de exploataţii
de subzistenţă, care menţin eficienţa agricolă generală la un nivel scăzut,
contrabalansând realizările fermelor mari care obţin, de altfel, rezultate
bune şi împiedicând consolidarea fermelor de semi-subzistenţă, care ar
putea deveni astfel unităţi agricole viabile şi mai competitive.
Sectorul agricol se confruntă cu o problemă severă privind
structura de vârstă a fermierilor, în special în segmentul de
semisubzistenţă.
Managerii de exploataţii împărţiţi pe categorii de vârstă şi
dimensiunea fermelor 18% din SAU este concentrată în câteva ferme
comerciale mari şi în mare parte, competitive.
Fermele comerciale mari utilizează resursele în mod eficient, deşi
mai există încă discrepanţe din punct de vedere al competitivităţii, care
ar trebui reduse.
Parcul de maşini agricole rămâne deficitar deoarece numărul de
tractoare şi utilaje agricole din România a scăzut la începutul perioadei
de tranziţie, apoi a început să crească, însă treptat.
Slaba performanţă a agriculturii se explică prin absenţa unor
sectoare de piaţă cheie: piaţa funciară, serviciile de consultanţă şi
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------193
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
pregătire, de creditare şi marketing. Intervenţiile strategice care vor viza
lipsa acestor pieţe vor fi esenţiale pentru modernizarea şi restructurarea
exploataţiilor de dimensiuni intermediare şi pentru atingerea
obiectivelor referitoare la convergenţa veniturilor şi competitivitatea
agriculturii.
Este nevoie de o piaţă funciară mai activă, pentru a face posibilă
restructurarea exploataţiilor. Costurile ridicate ale tranzacţiilor
încetinesc transferul terenurilor către utilizări mai competitive sau fac
vânzările respective accesibile doar investitorilor mai mari, care îşi pot
permite să cumpere.
Terenurile nu pot fi angajate ca garanţii pentru băncile
comerciale, limitându-se astfel accesul la credite iar intervenţiile publice
vizează îmbunătăţirea funcţionării pieţei funciare.
Serviciile de consultanţă şi pregătire sunt încă slab dezvoltate şi
pregătite pentru a răspunde nevoilor agricultorilor şi a-i ajuta să se
restructureze şi să-şi îmbunătăţească performanţa agricolă.
Nivelul performanţei din industria alimentară a crescut
semnificativ, însă mai sunt încă multe de realizat în ce priveşte
restructurarea, pentru a ajuta sectorul să rămână competitiv şi să
respecte standardele UE de siguranţă alimentară şi calitate a produselor
şi pentru a stabili nişte verigi de comercializare eficiente între industria
alimentară şi marea majoritate a agricultorilor.
O industrie duală, formată încă din prea multe societăţi mici, care
nu beneficiază de economie de scară în care utilizarea capacităţilor are
drept rezultat un nivel mediu scăzut al productivităţii muncii şi al
competitivităţii.
Problemele legate de materiile prime şi insuficienţa investiţiilor
din multe fabrici de procesare din sectorul agro-alimentar românesc
conduc la un nivel scăzut de conformitate cu normele de procesare ale
UE şi la un nivel necorespunzător al siguranţei alimentare.
Comerţul en-gros şi canalele de comercializare, care integrează
numărul mare de exploataţii mici şi mijlocii în sectorul economic
alimentar, sunt subdezvoltate şi se confruntă cu următoarele probleme:
lipsa unor loturi de cultură standardizate, mari şi omogene; dispersia
foarte mare a sistemului de distribuţie; lipsa spaţiilor de depozitare
moderne şi marjele mari, determinate de o cifră de afaceri scăzută şi de
prezenţa a numeroşi intermediari şi sisteme inadecvate de informare de
piaţă în legatură cu situaţia preţurilor, cererii şi ofertei pe pieţele
individuale.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------194
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pădurile din România sunt printre cele mai bune din Europa,
având un istoric de gospodărire eficace, prin care au ajuns la un standard
excelent şi un potenţial economic important.
Pădurile private sunt caracterizate de exploataţii relativ mici şi
fragmentare, fapt care îngreunează atingerea potenţialului economic al
acestor suprafeţe într-o manieră durabilă.
Procesul de retrocedare implică totodată şi faptul că pentru mulţi
proprietari privaţi de păduri, gospodărirea pădurilor este un domeniu
relativ nou şi ar putea necesita eforturi importante de pregătire şi
consultanţă, pentru ca aceste persoane să îşi poată gospodări pădurile
într-o manieră durabilă.
Retrocedarea terenurilor către persoanele private pune probleme
importante şi din punctul de vedere al cadrului legal şi legislativ, în
special în ce priveşte abordarea problemelor precum tăierile ilegale.
Capacitatea de atingere a potenţialului economic din sectorul
forestier este limitată şi de slaba accesibilitate a majorităţii pădurilor.
Sectorul de procesare a lemnului dispune şi el de un potenţial
de creştere important, deşi prezintă o serie de constrângeri
semnificative, legate de capacitate.
Dincolo de valoarea lor economică, pădurile din România au un
potenţial important din punctul de vedere al utilizării multifuncţionale a
terenurilor, reprezentând atât o sursă de bunuri de natură socială, cât şi
de avantaje privitoare la protecţia mediului.
Dezvoltarea activităţilor economice neagricole

semnificative între regiuni, cu privire la activitatea economică naţională,
în anul 2005 exista un număr de 450.666 de agenţi economici, din care
majoritatea erau întreprinderi mici şi mijlocii, reprezentând 99,5% din
totalul întreprinderilor.
Analiza micro-întreprinderilor din zonele rurale evidenţiază
capacitatea relativ redusă a acestora de a răspunde exigentelor
referitoare la furnizarea locurilor de muncă pentru populaţia din mediul
rural.
Distribuţia serviciilor este uneori inexistentă în comune şi sate.
Situaţia acestui sector, ca şi a infrastructurii, reprezintă o barieră în calea
dezvoltării altor activităţi rurale, pentru crearea de oportunităţi
ocupaţionale alternative. Sprijinirea furnizării serviciilor în comunităţile
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------195
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
rurale reprezintă un factor important pentru ridicarea calităţii vieţii şi de
sporire a atractivităţii zonelor rurale.
Deşi turismul rural a înregistrat creşteri, acesta prezintă un
potenţial considerabil care nu este suficient exploatat. Sectorul turistic în
anul 2005, comparativ cu anul 1998, a înregistrat o creştere a numărului
structurilor de cazare, a nivelului capacităţii de cazare şi numărul
locurilor de cazare în pensiunile turistice a ajuns la 22.061 în anul 2005,
dintre care 50,5% în spaţiul rural.
Turismul rural şi agro-turismul (specific legate de activităţile
din fermă) sunt activităţi generatoare de venituri alternative, ceea ce
oferă posibilităţi de dezvoltare a spaţiului rural, datorită peisajelor unice,
ariilor semi-naturale vaste, ospitalităţii înnăscute a locuitorilor din
mediul rural.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------196
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
BIBLIOGRAFIE
Axenciuc Victor – Evoluţia economică a României, vol. II –

Agricultură. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1996.
Bold I., Crăciun A. – Structuri agrare în lume. Ed. Mirton, Timişoara,
1996.
Caia A. – Condiţiile social-economice şi istorice în care au avut loc
reformele agrare din România. Agricultura şi destinele României. Ed.
"Ion Ionescu de la Brad" Iaşi, 1999.
Caia A., Magazin P., Ştefan G. – Economie agrară (cap. V şi VI). Ed.
"Ion Ionescu de la Brad", Iaşi, 1998.
Fulea Maria – Coordonatele economice şi socio-demografice ale
satului românesc în tranziţie. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1996.
Gusti D. – Elemente de sociologie. Ed. "Cartea României", Bucureşti,
1944.
Ion Ionescu de la Brad – Agricultura română în judeţele Dorohoi,
Putna, Mehedinţi. Imprimeria statului, Bucureşti, 1866, 1868, 1869.
Miftode Vasile – Metodologia sociologică, vol. I (partea I şi a II-a).
Ed. Universitatea "Al.I. Cuza" Iaşi, 1980.
Otiman P.I. – Dezvoltarea rurală în România. Ed. Agroprint,
Timişoara, 1997.
Rotaru Traian, Huţ Petre – Ancheta sociologică şi sondajul de opinie.
Ed. Polirom, Iaşi, 1997.
*** – Anuarul Statistic, 1990 - 2000.
*** – Revista Tribuna Economică – colecţia anilor 1999 – 2001.
*** – Programul Naţional de Dezvoltare Rurală
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------197

Soc Rur Curs Si Aplicatii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Soc Rur Curs Si Aplicatii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SSoocciioollooggiiee rruurraallăă DD.. BBooddeessccuu,, A A..

4.1. Tehnica interviului sociologic 77

Această lucrare este dedicată studenţilor de la Facultatea

1.1. OBIECTUL SOCIOLOGIEI

1.2. FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI

1.3. GÂNDIREA SOCIOLOGICĂ DIN ROMÂNIA

1.3.1. Precursori ai ştiinţei sociologice din

1.3.2. Gândirea sociologică a generaţiei de la 1848

1.3.3. Sociologia românească de după Marea Unire

13. Primul gânditor român care studiază fenomenele sociale,

1. Arătaţi care sunt diferenţele dintre sociologie şi

Sociologia face parte din grupa ştiinţelor sociale, care la rândul

Gândirea sociologică din România

Cercetarea sociologică foloseşte, ca orice ramură a ştiinţei, o

2.1. Metodologia sociologică reprezintă o sinteză generală a

20. Precizaţi componentele metodologiei sociologice.

29. Explicaţi motivul pentru care în cercetările sociologice

2.3. METODELE DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

31. Observaţia sociologică constă în:

2.4. TEHNICI DE EŞANTIONARE

1) Procedeul cotelor are două faze: a) construirea unui model

2) Procedeul probabilistic. Eşantionarea probabilistică respectă

Eşantionul stratificat se foloseşte atunci când populaţia ce face

Eşantioane pe grupuri se pretează la studierea grupurilor de

Eşantioane areolare (arii-spaţii) sunt adecvate studiilor rurale.

Eşantioane multistadiale constau în aplicarea succesivă a mai

Eşantioane multifazice nu sunt eşantioane propriu-zise şi nu

38. Bifaţi enunţurile corecte:

2.5. PRINCIPALELE PROBLEME CE SE ABORDEAZĂ

48. Cadrul natural al monografiei cuprinde indicatorul:

Descrieţi concepte metodologice generale în câteva fraze.

Metodologia sociologică cuprinde metodele, tehnicile şi

Regulile metodologice de cercetare constau în:

Observaţia sociologică presupune perceperea şi înregistrarea

Metoda monografică este o metodă specifică pentru observarea

Eşantionul este o parte dintr-o populaţie care urmează a fi supusă

Procedeul cotelor cuprinde două faze:

3.1. Tehnica anchetei sociologice

Tehnicile folosite într-o cercetare sociologică pot fi grupate în

3.1. TEHNICA ANCHETEI SOCIOLOGICE

Anchetele sociologice, după scopul urmărit şi criteriile de

3.1.2. Particularităţi metodologice. Principalele particularităţi

3.1.3. Tehnici de anchetă. Aşa cum s-a arătat, ancheta, ca

3.1.4. Ancheta orală sau directă. Acest tip de anchetă este

3.1.5. Ancheta prin telefon este în mare vogă în ţările apusene,

3.1.6. Ancheta (indirectă) prin autoadministrarea

Particularităţile anchetei scrise prin autoadministrare

54. Tehnicile de cercetare ale existenţei sociale cuprind:

3.2. SONDAJELE DE OPINIE

68. Exemplificaţi 3 teme care pot fi cercetate prin

3.3. TEHNICA OBSERVAŢIEI

3.3.2. Tipuri de tehnici de observaţie

3.3.3. Ghidul şi fişa de observaţie

70. Exemplificaţi o temă care poate fi cercetată prin

72. Observaţia care presupune contactul îndelungat al

3.4. TEHNICA DOCUMENTĂRII SOCIOLOGICE DE

74. Bifaţi afirmaţiile false

3.5. EXPERIMENTUL SOCIOLOGIC

Tipurile de experiment sociologic

78. Particularităţile experimentului nu sunt:

Explicaţi tehnica anchetei sociologice

Tehnicile de cercetare ale existenţei sociale cuprind: ancheta

Observaţia directă poate fi spontană şi organizată şi constituie o

Documentarea sociologică cuprinde în fapt două acţiuni diferite: