Analiza Tehnico-Economică A Unităților de Alimentație Publică Și Agroturism-Format ID An 3

Prof. univ. dr.
CRISTIANA TINDECHE
ANALIZA TEHNICO-ECONOMICĂ A
UNITĂȚILOR DE ALIMENTAȚIE
PUBLICĂ ŞI AGROTURISM-suport curs ID
BUCUREŞTI
-2022-
CUPRINS
INTRODUCERE
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I. - ANALIZA TEHNICO-ECONOMICA- CONCEPT,

TIPOLOGIE, PARTICULARITATI
1.1.DELIMITĂRI CONCEPTUALE
1.2.TIPOLOGIA ANALIZEI
1.3. CONŢINUTUL ANALIZEI
1.4. PARTICULARITĂŢILE ANALIZEI
1.5.FUNCŢIILE ANALIZEI
1.6. FACTORII DE INFLUENŢĂ A FENOMENELOR ECONOMICE
1.7. IMPORTANŢA CUNOAŞTERII ANALIZEI
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II. - METODE SI TEHNICI FOLOSITE IN ANALIZA

TEHNICO-ECONOMICA
2.1.Metode şi tehnici ale analizei calitative
2.1.1.Diviziunea şi descompunerea rezultatelor
2.1.2.Comparaţia
2.1.3.Stabilirea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului
2.1.4.Modelarea fenomenelor economice
2.1.5.Interpretarea rezultatelor
2.1.6.Generalizarea sau evaluarea rezultatelor
2.2.METODE ŞI TEHNICI ALE ANALIZEI CANTITATIVE
2.2.1. Indicatorii economico-financiari
2.2.2. Indicii
2.2.3. Coeficienţii de structură, echilibru şi eficienţă
2.2.4.Metoda substituirilor în lanţ (metoda iterării)
2.2.5.Metoda balanţieră
2.2.7.Metoda grilelor de evaluare
2.2.8.Metoda ABC (Pareto, 20/80)
2.2.9.Metoda ratelor
2.2.10.Metoda scorurilor
2.2.11.Metoda analizei regresionale
2.2.12.Metode sociologice (chestionarul şi interviul)
2.3. SISTEMUL DE INFORMAŢII-PREMIZĂ A EFECTUĂRII ANALIZEI TEHNICO-ECONOMICE
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III. - ANALIZA INDICATORILOR SPECIFICI

UNITATILOR DE ALIMENTATIE PUBLICA SI AGROTURISM
3.1. CAPACITATEA
3.2. GRADUL DE OCUPARE SAU COEFICIENTUL DE UTILIZARE A CAPACITĂŢII DE CAZARE
3.3. RATELE OCUPĂRII MULTIPLE
3.4. TARIFUL PE CAMERĂ
3.5.INVESTIŢIA SPECIFICĂ
3.6. DURATA DE REALIZARE A INVESTIŢIEI
3.7.VOLUMUL CHELTUIELILOR TOTALE
3.8.VOLUMUL ÎNCASĂRILOR TOTALE
3.9.ÎNCASAREA MEDIE PE TURIST
3.10. ÎNCASAREA MEDIE PE ZI TURIST
3.11. VOLUMUL BENEFICIILOR
3.12. RATA PROFITULUI
3.13. VOLUMUL ÎNCASĂRILOR VALUTARE
3.14. APORTUL NET VALUTAR.
3.15. DURATA DE RECUPERARE A INVESTIŢIEI TOTALE
3.16. NIVELUL DE SERVIRE A TURIŞTILOR
3.17. RATA RENTABILITĂŢII ÎN ALIMENTAŢIE
3.18. GRADUL DE UTILIZARE A FORŢEI DE MUNCĂ ESTE REDAT DE PRODUCTIVITATEA
MUNCII
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV. - ANALIZA RESURSELOR UMANE LA

NIVELUL UNITĂŢILOR DE ALIMENTATIE PUBLICA SI AGROTURISM
4.1. ANALIZA PERSONALULUI PE TOTAL ŞI CATEGORII
4.1.1.Analiza stabilităţii personalului
4.1.2.Analiza calificării forţei de muncă
4.1.3.Analiza utilizării timpului de muncă
4.2.ANALIZA EFICIENŢEI MUNCII –UTILIZĂRII RESURSELOR UMANE
4.2.1.Factorii de influenţă ai productivităţii muncii
4.3.RECOMPENSAREA PERSONALULUI (SALARIZAREA)
4.3.1.Sistemul de recompense
4.3.2.Criterii de recompensare
4.4. CONFLICTELE SOCIALE
4.4.1.Rezolvarea conflictelor de muncă
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE V - ANALIZA CHELTUIELILOR LA NIVELUL

UNITĂŢILOR DE ALIMENTATIE PUBLICA SI AGROTURISM
5.1. CONCEPT, CLASIFICARE ŞI MODELE DE ANALIZĂ A CHELTUIELILOR
5.1.1.Analiza cheltuielilor aferente veniturilor unităţii
5.1.2.Analiza cheltuielilor variabile
5.1.3.Analiza cheltuielilor fixe
5.2. ANALIZA COSTULUI PRODUSELOR
5.2.1.Tipologia costurilor de producţie
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VI - ANALIZA VENITURILOR LA NIVELUL

6.1. CONCEPTUL ŞI CLASIFICAREA VENITURILOR
6.1.1. Analiza veniturilor din exploatare
6.1.2. Analiza veniturilor financiare
6.1.3. Analiza veniturilor extraordinare
6.2. PARTICULARITĂŢI ALE VENITURILOR DIN CAZARE ŞI ALIMENTAŢIE PUBLICĂ
6.2.1.Politicile de preţ în unităţile de alimentaţie publică şi agroturism
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VII - ANALIZA RENTABILITATII UNITĂŢILOR

DE ALIMENTATIE PUBLICA SI AGROTURISM
7.1. ANALIZA PROFITULUI
7.1.1. ANALIZA STRUCTURALĂ A PROFITULUI
7.1.2. ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VIII. - ANALIZA DIAGNOSTIC LA NIVELUL

8.1. ANALIZA JURIDICĂ
8.2. ANALIZA COMERCIALĂ
8.3. ANALIZA DIAGNOSTICULUI SOCIAL
8.4. ANALIZA DIAGNOSTICULUI FINANCIAR
8.5. ANALIZA PERFORMANŢELOR FINANCIARE
8.5.1.Analiza ratelor de structură ale activului
8.5.2.Analiza ratelor de structură ale pasivului
8.5.3.Analiza corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii
8.5.4.Analiza echilibrului financiar
8.5.5.ANALIZA VITEZEI DE ROTAŢIE A ACTIVELOR CIRCULANTE
8.5.6.Analiza lichidităţii şi solvabilităţii
8.5.7.Analiza ratelor de gestiune
8.5.8.ANALIZA RISCULUI DE EXPLOATARE
8.5.9. Analiza riscului de faliment
8.5.10. Principalii utilizatori ai informaţiei privind predicţia falimentului
8.5.11. Metoda ratelor pentru determinarea funcţiilor scor
CAPITOLUL IX. - ANALIZA PE BAZA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE

GESTIUNE
9.1.CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE
CAPITOLUL X. - ANALIZA STRENGTHS, WEAKNESSES, OPPORTUNITIES,

THREATS (SWOT)
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În acest secol al informaţiei şi al informatizării, procesul decizional nu se mai poate baza

pe intuiţie şi pe rutină, ci pe o analiză economică solidă, o cunoaştere temeinică a datelor, a
situaţiilor financiare care duc la o cunoaştere a oportunităţilor de dezvoltare, dar şi a punctelor
vulnerabile ale unei afaceri şi, implicit, a modului de gestionare al bunurilor patrimoniale ale
societăţii.
În cadrul oricărui proces de luare a deciziilor, cel mai important este accesul la informaţii,
acestea trebuind să fie corecte, reale şi actuale. Sursele acestor informaţii sunt situaţiile financiare,
ce fac cunoscută poziţia financiară a societăţii şi, de asemenea, rezultatele financiare şi
modificările acestei poziţii financiare.
Prin urmare, analiza tehnico-economică privind activitatea unei unităţi în general
reprezintă o necesitate stringentă, iar metodele şi tehnicile specifice acesteia duc la stabilirea unui
diagnostic privind activitatea societăţii şi pe baza acestuia se pot elabora programe şi strategii care
duc la îmbunătăţirea activităţii în viitor.
Principalul obiectiv în cadrul analizei activităţii este reprezentat de structura financiară,
care reflectă politica adoptată de societate în raport cu modul de utilizare al activelor şi pasivelor
patrimoniale, cu compoziţia capitalurilor, prin ratele de îndatorare, dar şi prin efectele datoriilor
asupra rezultatelor economico-financiare.
Studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul unităţilor agroturistice şi de
alimentaţie publică, cu ajutorul analizei tehnico-economice, dau posibilitatea specialistului să
cunoască, să distingă şi să evidenţieze legăturile cauzale dintre factori şi elementele componente
ale acesteia.
Prin urmare, prezenta carte are prin excelenţă, atât un caracter teoretico-metodologic, dar şi
un caracter aplicativ, la nivelul unei societăţi în general, dar şi a unităţilor agroturistice şi de
alimentație publică în particular.
Disciplina „Analiza tehnico-economică a unităţilor de alimentaţie publică şi agroturism”
este cuprinsă în curricula universitară a studenţilor de la Facultatea de Management şi Dezvoltare
Rurală Bucureşti, Specializarea: „Inginerie şi Management în Alimentaţia Publică şi Agroturism”,
formă de învățământ la distanță.
De aceea, această carte se adresează în principal studenţilor de la această specializare, dar
şi tuturor persoanelor atrase sau implicate în sfera activităţilor din domeniul alimentaţiei publice,
agroturismului, turismului rural, ecoturismului: cercetători, manageri, salariaţi, touroperatori,
antreprenori, etc.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va fi în măsură:

 să identifice termeni, relaţii, procese, să percepă relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinelor
de studiu;
 să utilizeze corect termenii de specialitate din domeniul tehnico-economic;
 să definească concepte ce apar la disciplina Analiza tehnico-economică;
 să capete o capacitate de adaptare la noi situaţii apărute pe parcusul studierii disciplinei
Analiză tehnico - economică.
 să descrie stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţii la disciplina
Analiza tehnico-economică;
 să transpună în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului;
 să adopte un comportament etic în faţa partenerilor de afaceri, angajaţilor;
 să colaboreze cu specialişti din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Platforma Moodle a Facultății de Management și Dezvoltare Rurală, sub
formă de unități de învățare dar și de studii de caz și aplicaţii în cadrul întâlnirilor planificate,
necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat.
În prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi
participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a
noţiunilor predate.
Autoarea,
Unitatea de învăţare 1
CONCEPTUL ŞI TIPOLOGIA ANALIZEI TEHNICO-ECONOMICE
Competenţele specifice unităţii de învăţare:

După studiul acestei unităţi de învăţare studenţii trebuie să cunoască:
➢ definiţia analizei tehnico-economice;
➢ rolul și importanța analizei tehnico-economice;
➢ categorii de analiză în funcție de anumite criterii
Cuprinsul unităţii de învăţare:

1.1. Delimitări conceptuale privind analiza tehnico-economică
1.2. Tipologia analizei tehnico-economice
1.3. Tema de control a unităţii nr. 1
1.4. Testul de autoevaluare nr. 1
1.5. Bibliografia specifică unităţii nr. 1
Timp de învățare 2 h
1.1.Delimitări conceptuale privind analiza tehnico-economică

Cunoaşterea profundă a fenomenelor, desprinderea legăturilor cauzale ale acestora ca scop de
sine stătător fac necesară utilizarea analizei tehnico-economice.
Analiza tehnico-economică reprezintă o activitate indispensabilă desfăşurării managementului
la nivelul unei oricărei unităţi în general.
Analiza este definită ca fiind o metodă de cercetare şi cunoaştere bazată pe descompunerea sau
desfăşurarea unui obiect sau fenomen în părţile sale componente, precum şi stabilirea factorilor care-l
determină.
Analiza tehnico-economică reprezintă un ansamblu de concepte, metode şi tehnici care
asigură tratarea informaţiilor interne şi externe, în vederea formulării unor aprecieri
pertinente referitoare la situaţia unei firme, la nivelul şi calitatea performanţelor sale, la
gradul de risc într-un mediu concurenţial dinamic.
Analiza tehnico-economică se realizează în sensul invers al evoluţiei reale a fenomenului
economic cercetat, şi anume: de la rezultatele activităţii economice către elemente şi factori.
Prin urmare, analiza economică studiază fenomenele din punct de vedere economic,
respectiv al consumului de resurse şi al rezultatelor obţinute, esenţiale în acest domeniu fiind
relaţiile structural-funcţionale şi a celor de cauză – efect.
Cu ajutorul metodelor specifice ea apare ca un instrument indispensabil în procesul
cunoaşterii, deoarece permite stabilirea structurii fenomenelor, a relaţiilor de cauzalitate, a
factorilor care le generează, a legilor formării şi desfăşurării lor, ceea ce presupune suportul
elaborării deciziilor privind activitatea în viitor.
Analiza tehnico-economică răspunde unor necesităţi practice, fiind ancorată în realităţile
societăţii. Pe baza informaţiei existente, cercetează rezultatele obţinute, factorii care le-au determinat şi
concordanţa acestora cu criteriile de eficienţă, evidenţiind posibilităţile de sporire a performanţelor
societăţii.
Prin analiza tehnico-economică se stabilesc punctele tari şi slabe din activitatea unei firme
dar şi măsurile ce urmează a se aplica pe termen scurt şi lung pentru atingerea anumitor obiective
propuse.
Punctele forte de la nivelul unei unităţi sunt reprezentate de:
➢ o bună structură internă –compartimente, departamente, sectoare;
➢ existenţa unor tehnologii moderne de lucru;
➢ personal cu un înalt grad de calificare şi experienţă;
➢ promovarea unui management competent;
Punctele slabe existente la nivelul unei unităţi pot fi reprezentate prin:
➢ dotare tehnico-materială necorespunzătoare;
➢ existenţa unui personal necalificat;
➢ existenţa unui management defectuos;
➢ o poziţionare greşită faţă de piaţă, a unităţii, etc.
În concluzie, analiza tehnico-economică are un rol fundamental în evaluarea, reglarea şi

ameliorarea performanţelor tehnico-economice ale unităţii. De aceea, aceasta constituie baza
studiilor de fezabilitate şi a celor de evaluare economică a societăţii.
Analiza tehnico-economică ca activitate practică are un caracter permanent, indiferent dacă
se realizează de către un compartiment din cadrul unităţii sau de către societăţi specializate de
consultanţă, audit, etc. şi de fapt nu constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea unui
obiectiv; deci ea trebuie să ofere soluţii pentru fundamentarea corespunzătoare a deciziilor.
1.2. Tipologia analizei tehnico-economice
Analiza poate fi clasificată în funcţie de diferite criterii, astfel:

1. din punct de vedere al etapei în care se desfăşoară fenomenele cercetate, se disting trei
tipuri de analiză:
▪ analiza retrospectivă sau post-factum care se realizează la sfârşitul unei perioade de timp-zi,
lună, an, proces de producţie;
▪ analiza curentă;
▪ analiza previzională sau prospectivă.
Analiza retrospectivă vizează activitatea din trecut, adică presupune cercetarea unei
activităţi economice care s-a desfăşurat într-o perioadă de timp anterioară, având drept scop
analiza gradului şi a modului în care au fost respectate o serie de cerinţe şi exigenţe ale etapei
respective.
Analiza curentă vizează activitatea curentă, adică presupune cercetarea unei activităţi
economice în curs de desfăşurare, de realizare, urmărind, cu precădere, modul şi măsura în care se
îndeplinesc o serie de prevederi, preîntâmpinarea acţiunii unor factori perturbatori, fundamentarea
măsurilor care se impun pentru asigurarea realizării integrale a cererii.
Analiza previzională, care constituie o etapă premergătoare în elaborarea unor prevederi
sau a planului, vizează viitorul, adică presupune cercetarea unei activităţi economice posibil de
realizat în perspectivă, având ca obiect identificarea rezervelor interne şi a măsurilor concrete de
mobilizare raţională a acestora menite să contribuie la obţinerea unor rezultate economice
superioare.
2. din punct de vedere al însuşirilor esenţiale sau al determinărilor cantitative ale
fenomenelor:
▪ analiza cantitativă;
▪ analiză calitativă.
Analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenelor economice prin determinări
cantitative, urmăreşte cantitatea, volumul rezultatelor, efectele obţinute şi determină influenţa
factorilor prin determinări cantitative, se pot măsura cu exactitate. În analiza cantitativă îşi găsesc
un câmp tot mai larg de aplicare metodele şi procedeele matematicii moderne.
Analiza calitativă, urmăreşte esenţa fenomenului, însuşirile sale esenţiale şi permite
stabilirea factorilor care sunt de aceeaşi natură cu fenomenul şi-l determină. Utilizând metoda
abstractizării, stabileşte modele abstracte în care sunt prinse legăturile esenţiale caracteristice
fenomenelor economice, desemnând astfel filiera şi cadrul în care trebuie să se desfăşoare întreaga
cercetare. Abordarea sistemică a fenomenelor economice, cercetarea lor cibernetică, reprezintă căi
de realizare a analizei calitative.
3. după nivelul la care se desfăşoară analiza:
▪ analiză microeconomică;
▪ analiză macroeconomică.
Analiza microeconomică cercetează fenomenele la scara unei unităţi economice şi a
părţilor ei componente.
Analiza macroeconomică cercetează fenomenele la nivelul unei ramuri sau subramuri
economice, precum şi la nivelul economiei naţionale în ansamblul său.
4. după modul de urmărire în timp a fenomenelor:
▪ analiză statică;
▪ analiză dinamică.
Analiza statică cercetează fenomenele economice la un moment dat, evidenţiind relaţiile
dintre elementele şi factorii care determină o anumită poziţie a fenomenului cercetat. Noţiunea de
static este legată de momentul de efectuare a analizei.
Analiza dinamică cercetează fenomenele în mişcarea lor, evidenţiind poziţia acestora în
timp, în anumite momente.
5. după orizontul de timp pe care se desfăşoară, distingem:
▪ analiză pe termen scurt;
▪ analiză pe termen lung.
Analiza pe termen scurt se referă la fracţiune de timp şi poate ajunge până la un an (zile,
decade, luni, trimestre, semestre). Acest tip de analiză serveşte managementului agentului
economic pentru conducerea operativă.
Analiza pe termen lung operează cu date care depăşesc termenul de un an şi utilizează
frecvent modele de tip static sau stocastic. La scară microeconomică, în ţările cu economie de
piaţă se operează frecvent cu modele în care intervalul de timp analizat este de 3-5 ani.
6. după criteriile de studiere a fenomenelor:
▪ analize care urmăresc aspecte economice - analiză economică;
▪ analize ce vizează aspecte economice dar şi legate de tehnologia aplicată - analiză tehnico-
economică;
▪ analiză ce vizează aspecte sociale dar şi economice - analiză socio-economică;
▪ analiză care urmăreşte aspecte economice dar şi financiare - analiză economico-financiară;
▪ analiză care urmăreşte numai aspecte financiare - analiză financiară;
7. în funcţie de delimitarea obiectului analizat:
▪ analiza pe ramuri;
▪ analiza pe unităţi organizatorice - unităţi, sectoare, secţii, grupuri de unităţi, holdinguri;
▪ analiza la nivelul structurilor organizatorice ale unităţii economice pe probleme - cifra de
afaceri, productivitatea muncii, salariile, rentabilitatea, lichiditatea, solvabilitatea, etc.
Primul tip de analiză vizează fenomenele şi procesele economice pe total unitate,
indicatorii utilizaţi în acest cadru având prin calcul, un caracter global. Prin urmare, la acest nivel
analiza are inevitabil un conţinut mai general, fiind relevate aspectele esenţiale ale creşterii
economice şi ale eficienţei acesteia în contextul economiei de piaţă.
Cel de-al doilea tip de analiză se efectuează la nivelul structurilor organizatorice ale unităţii
economice. La acest nivel, investigarea dobândeşte o aprofundare maximă, mergând până la
depistarea concluziilor finale care au generat rezultatele economico-financiare supuse analizei.
În ultimii ani, categoria de analiză care s-a utilizat frecvent pe plan internaţional şi naţional
atât în teoria economică cât şi în practică, răspunzând unor necesităţi ale agenţilor economici,
organelor de control şi fiscale, este analiza tehnico-economică privind activitatea desfăşurată.
1.3. Tema de control a unității de învățare 1

1. Ce studiază disciplina analiza tehnico-economică ?
2. Ce presupune analiza calitativă si cea cantitativă?
3. Ce tipuri de analiză distingem în funcţie de specificul studierii fenomenelor?
1.4 Testul de autoevaluare pentru unitatea 1

1. După modul de urmărire în timp a fenomenelor analiza tehnico-economică este:
a. analiză cantitativă şi analiză calitativă;
b. analiză internă şi analiză externă;
c. analiză statică şi analiză dinamică;
d. analiză microeconomică şi analiză macroeconomică
2. În funcţie de delimitarea obiectivului analizat, se pot stabili următoarele tipuri de
analiză:
a. analiză statică şi analiză dinamică;
b. analiză previzională şi analiză post factum;
c. analiză calitativă şi analiză cantitativă;
d. analiza pe ramuri, analiza pe probleme (cifră de afaceri, rentabilitate, etc.)
3. Din punct de vedere al momentului la care se efectuează analiza şi al momentului
desfăşurării fenomenului distingem:
a. analiză internă şi analiză externă;
b. analiză statică şi analiză dinamică;
c. analiză previzională şi analiză post factum;
d. analiză cantitativă şi analiză calitativă
4. După raportul dintre momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării
fenomenului analiza poate fi:
a. analiză macroeconomică;
b. analiză previzională;
c. analiză dinamică;
d. analiză pe termen scurt;
e. analiză post factum.
5. În funcție de orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul analiza poate fi:
a. analiză dinamică;
b. analiză pe termen scurt;
c. analiză pe termen mediu;
d. analiză pe termen lung.
5. Completați: Analiza reprezintă o……………....care constă în ...................sau desfacerea

unui întreg în elementele sale ..........................., procedând la identificarea factorilor, cauzelor
şi condițiilor care le-au generat şi influențat.
1.5. Bibliografia specifică unității de învățare 1

1. Mărcuță Alina, Tindeche Cristiana, Mărcuţă Liviu - Contabilitatea şi analiza tehnico-
economică a unităţilor de alimentaţie publică şi agroturism, Editura Ex Terra Aurum, 202
2.Tindeche Cristiana, Vîntu C.R. –Analiza tehnico-economică a unităţilor de alimentaţie publică
şi agroturism. Caiet pentru lucrări practice, ediție revizuită și adăugită, ISBN 978-606-8974-16-3,
Editura EX TERRA AURUM, 2019
3. Tindeche Cristiana - Gestiunea şi analiza tehnico-economică a unităţilor de alimentaţie
publică şi agroturism, ISBN 978-973-40-1015-8, Editura CERES, București, 2013
4. Buglea Alexandru, Analiza situației financiare a întreprinderii, Ed. Mirton, Timişoara, 2014
5. Niculescu, M., Analiza economică în turism şi comerţ, Editura Universităţii Creştine
"Dimitrie Cantemir", Bucureşti, 2018
CONȚINUTUL, PARTICULARITĂȚILE ȘI FUNCȚIILE
ANALIZEI TEHNICO-ECONOMICE
➢ etapele procesului de analiză tehnico-economică;
➢ funcțiile analizei tehnico-economice;
➢ principalele particularități ale analizei tehnico-economice;

2.1. Conținutul analizei
2.2. Particularitățile analizei
2.3. Funcțiile analizei
2.4. Tema de control a unităţii 2
2.5.Testul de autoevaluare pentru unitatea 2
2.6. Bibliografia specifică unităţii 2
2.1. Conţinutul analizei

Mediul economic în care îşi desfăşoară activitatea o unitate este în permanentă
mişcare, ca urmare a acţiunii factorului timp care produce modificări semnificative în costul
resurselor materiale, umane şi financiare. Astfel, dinamismul mediului economic în care
activează orice unitate îi pune permanent acesteia problema adaptării la noile condiţii,
respectând criteriile de competitivitate şi eficienţă.
Pentru aceasta este necesar ca managementul firmei să cunoască situaţia actuală a
unității, să identifice punctele slabe şi punctele forte ale acesteia. Analiza reprezintă aşadar
prima etapă în stabilirea măsurilor necesare corectării deficienţelor şi accentuării laturilor
pozitive ale activităţii firmei.
Diagnosticarea înseamnă identificarea variabilelor cheie ale stării şi dinamicii
fenomenelor, a interacţiunii dintre acestea, cu scopul de a proiecta măsuri de corecţie a
influenţelor negative asupra performanţelor firmei şi de amplificare a celor favorabile
Analiza porneşte de la rezultatele procesului încheiat către elemente şi factori, cuprinzând
următoarele etape:
1. delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene,
rezultate. Delimitarea obiectului se face în timp şi spaţiu, calitativ şi cantitativ utilizând diverse
metode de evaluare şi calcul.
2. determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat. Descompunerea
în elemente componente presupune o analiză structurală. Factorii se stabilesc în mod succesiv,
trecând de la cei cu acţiune directă la cei care acţionează indirect.
3. stabilirea factorilor presupune şi determinarea corelaţiei dintre fiecare factor şi
fenomenul analizat, cât şi a corelaţiei dintre factorii care acţionează. Parcurgerea celor trei etape
conduce la elaborarea de modele ale fenomenelor analizate.
4. măsurarea influenţelor diferitelor elemente sau factori - se utilizează analiza
cantitativă, pentru cuantificarea influenţelor, a rezervelor interne, a aprecierii cât mai exacte a
rezultatelor;
5. sintetizarea rezultatelor analizei, stabilindu-se concluziile şi aprecierile asupra
activităţii din sfera cercetată. Concluziile trebuie să precizeze situaţia realizată faţă de nivelul de
comparaţie, aspectele pozitive şi negative manifestate, care sunt cauzele interne şi externe.
6. elaborarea măsurilor care reprezintă conţinutul deciziilor menite să asigure o folosire
optimă a resurselor, pentru sporirea eficienţei activităţii în viitor.
Parcurgerea acestor etape, asigură caracterul complex şi în acelaşi timp ştiinţific al analizei
economice.
2.2. Particularităţile analizei
Analiza economică se caracterizează prin următoarele particularităţi:

❖ Analiza economică este în general, deosebit de complexă - particularitate care derivă din
însăşi complexitatea fenomenelor, din multiplele legături interne ce caracterizează aceste
fenomene şi procese economice.
❖ În analiza economică –având în vedere că fenomenele şi procesele economice sunt implicit
fenomene social-economice a căror existenţă şi dezvoltare nu pot fi concepute în afara prezenţei
omului şi a societăţii, o atenţie deosebită trebuie acordată factorului uman, care are un rol hotărâtor
în activitatea unităţilor de agroturism şi alimentaţie publică. De aceea, se impune o corelare a
analizei economice propriu-zise a forţei de muncă cu o serie de analize de tip sociologic,
psihologic şi ergonomic, care, pătrunzând în intimitatea unor aspecte legate de fiinţa umană pot
descoperi noi rezerve care să contribuie la o creştere mult mai intensă a productivităţii muncii şi a
eficienţei economico-financiare în general.
❖ În procesul cunoaşterii ştiinţifice a fenomenelor economice, analiza calitativă trebuie să
preceadă analiza cantitativă, rolul analizei calitative constituindu-l elaborarea modelului abstract şi
a filierei logice pe care trebuie s-o urmeze întreaga cercetare.
2.3. Funcţiile analizei
Analiza economică, prin ea însăşi, realizează în procesul conducerii agentului economic o

seamă de funcţii:
funcţia informaţională privind situaţia economico-financiară, bugete, niveluri ale concurenţei
pe diferite pieţe, etc.;
funcţia de evaluare privind potenţialul tehnico-economic al agentului economic;
funcţia de fundamentare a deciziei pe criterii de eficienţă şi îmbunătăţire a potenţialului
economico-financiar al agentului economic;
funcţia de realizare a cerinţelor gestiunii eficiente a patrimoniului;
funcţia de realizare a conexiunii cu mediul exterior economico-financiar, care presupune
analiza relaţiilor cu băncile de la care se fac împrumuturi, cu furnizorii, creditorii, cu sistemele de
impozitare a veniturilor, bursa de valori, etc.

1. Care sunt funcțiile analizei tehnico- economice?
2. Identificaţi etapele principale ale procesului metodologic de realizare a analizei financiare.

1. Funcțiile analizei tehnico-economice sunt:
a. funcția de valorificare a potențialului tehnico–economic al firmei;
b. funcția de diagnosticare şi de fundamentare a deciziei pe criterii de eficiență;
c. funcția de instrument de gestiune eficientă a patrimoniului şi de evaluare a performanțelor
managementului;
e. funcția de realizare a conexiunii cu mediul exterior economico–financiar.
2. În ce constă funcția informațională a analizei tehnico-economice?

5.Vâlceanu Gheorghe, Robu Vasile, Georgescu Nicolae, Analiză economico-financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 2015
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ FENOMENELE ECONOMICE

➢ categorii de factori care influențează fenomenele economice dintr-o unitate;
➢ aspecte ce definesc importanța analizei tehnico-economice;

3.1. Criterii de clasificare ale factorilor care influențează fenomenele economice
3.2. Importanța analizei tehnico-economice
3.4. Testul de autoevaluare pentru unitatea 3
3.1. Criterii de clasificare ale factorilor care influențează fenomenele economice
Fiecare societate, indiferent de tipul, profilul de activitate şi localizarea ei se confruntă cu o

multitudine de factori care formează mediul de afaceri.
Cunoaşterea factorilor, a naturii lor şi a legăturilor de îmbunătăţire a funcţiunii agentului
economic ca sistem, reprezintă un obiectiv major al analizei economice.
Managerii nu pot administra cu succes o societate fără a ţine cont de factorii care decurg
din relaţiile de intercondiţionare reciprocă dintre societate şi mediul extern, cum ar fi: factorii
tehnici, tehnologici, economici, sociali, politici, juridici, psihologici, demografici.
Factorii reprezintă acele forţe motrice care provoacă sau determină un fenomen, ei
acţionând nu izolat, ci interdependent, corelat într-un sistem complex de legături.
Factorii care influenţează fenomenele economice se pot clasifica în funcţie de mai multe
criterii:
1. După natura lor:
▪ Tehnici - utilaje, maşini, instalaţii utilizate în unităţile de alimentaţie publică şi agroturism;
▪ Tehnologici - cantitatea de materii prime utilizată în vederea obţinerii unui meniu conform
reţetei de fabricaţie;
▪ Organizatorici sunt factorii purtători de costuri mici, care ţin de modul de organizare, de
conducere a proceselor de producţie;
▪ Economico-financiari: costurile factorilor de producţie;
▪ Psihologici au o anumită influenţă asupra rezultatelor cum ar fi: motivarea personalului, gradul
de responsabilitate, nivelul veniturilor acordate, apartenenţa la proprietate, etc.
▪ Naturali: temperatura, umiditatea, inundaţii, alunecări de teren, etc.
2. După caracterul lor într-o anumită relaţie de cauzalitate:
▪ Factori calitativi sunt acei factori care au aceeaşi natură cu fenomenul analizat. De exemplu:
productivitatea muncii este de aceeaşi natură cu producţia, dar se referă la o singură persoană sau
unitate de timp;
▪ Factori cantitativi, care sunt purtătorii materiali ai celor calitativi;
▪ Factori de structură, care intervin atunci când rezultatul analizei se referă la măsuri agregate
adică acele măsuri compuse din mai multe elemente.
3. După modul cum acţionează:
▪ Factori cu acţiune directă, care îşi exercită nemijlocit influenţa asupra fenomenului analizat;
▪ Factori cu acţiune indirectă care acţionează asupra fenomenului analizat prin intermediul altor
factori.
4. În funcţie de activitatea unităţii:
▪ Factori dependenţi de activitatea unităţii, sunt cei care îşi au originea în eforturile depuse de
unitate pentru economisirea tuturor categoriilor de resurse;
▪ Factori independenţi de activitatea unităţii îşi au originea în sfere economice şi administrative
care depăşesc cadrul şi posibilităţile unităţilor economice în privinţa eforturilor care se impun, în
etapa respectivă pentru obţinerea anumitor rezultate economice (de exemplu unele măsuri luate de
stat pe linia strategiei de sprijinire şi modernizare a agroturismului, etc.).
5. După gradul de sintetizare:
▪ Factori simpli, care nu pot fi dezmembraţi în alţi factori –având în vedere sfera de desfăşurare a
analizei;
▪ Factori complecşi, care sunt determinaţi de o serie de alţi factori simpli sau complecşi.
6. După izvorul acţiunii lor:
▪ Factori interni (endogeni) care îşi au originea în interiorul unităţilor de alimentaţie publică şi
agroturism; de exemplu: organizarea internă a producţiei, ritmicitatea producţiei, disciplina
muncii;
▪ Factori externi (exogeni) care îşi au originea în mediul extern al unităţii (de exemplu,
modificarea cursului de schimb, concurenţa, inflaţia care îşi au originea la nivelul ramurii sau al
economiei naţionale, modificări de preţuri la materiile prime, etc.).
7. După stadiul circuitului economic:
▪ Factori specifici stadiului aprovizionării;
▪ Factori specifici stadiului producţiei;
▪ Factori specifici stadiului vânzării şi încasării contravalorii producţiei;
8. După posibilităţile de previziune:
▪ Factori previzibili (cerţi sau determinabili) care acţionează în cadrul unor procese controlate de
conducerea unităţii;
▪ Factori imprevizibili (incerţi sau aleatori) care acţionează necontrolat, ca urmare a unor abateri
de la desfăşurarea normală a unor procese economice sau sub impulsul unor forţe din afară.
9. După intensitatea acţiunii lor:
▪ Factori dominanţi (factori cheie), sunt acei factori a căror influenţă este hotărâtoare în obţinerea
rezultatelor;
▪ Factori secundari, cei a căror influenţă nu este hotărâtoare în obţinerea rezultatelor.
10. În funcţie de gradul de variabilitate şi de acţiune, se disting următoarele grupe de
factori:
▪ Factori variabili
▪ Factori constanţi sau ficşi
Factorii variabili sunt acei factori care, într-o perioadă de timp dată, înregistrează anumite
modificări faţă de criteriul de comparaţie utilizat, acţionând în felul acesta, asupra fenomenului
economico-financiar analizat;
Factorii constanţi, neînregistrând modificări, în aceeaşi perioadă de timp nu acţionează
asupra variaţiei fenomenului economico-financiar analizat.
11. În funcţie de sensul acţiunii asupra fenomenului economic analizat, se disting
următoarele grupe de factori:
▪ Factori cu acţiune favorabilă;
▪ Factori cu acţiune nefavorabilă;
▪ Factori indiferenţi a căror acţiune este zero.
Un factor are o acţiune favorabilă sau nefavorabilă în funcţie de aportul său la îndeplinirea
sau neîndeplinirea unor prevederi sau în ceea ce priveşte variaţia într-un sens sau altul a diverşilor
indicatori economico-financiari.
3.2. Importanţa cunoaşterii analizei tehnico-economice
Firmele puternice deţin în cadrul lor un compartiment de analiză a cărei responsabilitate

este de a efectua analize economice pe probleme, studii utilizate în practica managerială curentă
sau de a efectua diagnostice globale.
În cadrul firmelor mici care nu dispun de compartimente specializate de analiză, activitatea
de analiză economică este realizată de fiecare compartiment funcţional, pe problemele care intră în
competenţa acestora.
Activitatea desfăşurată de compartimentul de analiză tehnico-economică constă în
realizarea de rapoarte de diagnosticare pe probleme, diagnostice globale în cazul existenţei
disfuncţionalităţilor în funcţionarea unităţii, analiză pe bază de bilanţ în scopul prezentării în
cadrul şedinţelor consiliilor de administraţie, respectiv în adunarea generală a acţionarilor.
În practica de conducere a unităţilor economice, analiza tehnico-economică îşi găseşte
o utilizare prioritară în cadrul funcţiilor de previziune şi control. În acest context, rolul
concret al analizei economico-financiare poate fi rezumat şi sistematizat astfel:
1. Analiza tehnico-economică reprezintă un mijloc indispensabil în elaborarea unor planuri
reale, temeinic fundamentate din punct de vedere ştiinţific;
2. Analiza tehnico-economică constituie, în acelaşi timp, un instrument operativ, de
cunoaştere şi de reglare, în procesul îndeplinirii planului;
3. Analiza tehnico-economică contribuie atât la realizarea şi eventual depăşirea
rentabilităţii prevăzute, cât şi la asigurarea unei situaţii patrimonial-financiare echilibrate pe întreg
parcursul anului.

1. Care sunt factorii naturali care influentează fenomenele economice în unitățile agroturistice?
2. Dați exemple de factori previzibili care influentează fenomenele economice în unitățile
agroturistice?
3. Ce sunt factorii tehnologici care influentează fenomenele economice?

1. După caracterul lor factorii pot fi:
a. factori calitativi;
b. factori cantitativi;
c. factori de structură.
2. În funcție de efortul propriu al firmei lor factorii pot fi:
a. factori dependenți de efortul propriu al firmei;
b. factori externi;
c. factori independenți de efortul propriu al firmei.
3. În funcție de stadiul circuitului economic factorii pot fi:
a. factori specifici aprovizionării;
b. factori specifici producției;
c. factori specifici vânzării produselor obținute sau al prestării serviciilor
4. După natura lor factorii pot fi:
a. factori previzibili;
b. factori tehnici;
c. factori de organizatorici;
d. factori cantitativi;
e. factori previzibili;
3.5. Bibliografia specifică unității de învățare nr 3

METODE SI TEHNICI FOLOSITE ÎN ANALIZA TEHNICO-ECONOMICĂ
-METODELE ANALIZEI CALITATIVE-

➢ definiţia metodei și a procedeului;
➢ ce presupune diviziunea si descompunerea rezultatelor;
➢ cum se poate realiza comparatia rezultatelor;

4.1. Metodele analizei calitative
4.1.1.Diviziunea și descompunerea rezultatelor
4.1.2.Comparația
4.1.4.Modelarea fenomenleor economice
4.1.6. Generalizarea sau evaluarea rezultatelor
Metodele, procedeele şi tehnicile analizei tehnico-economice deţin un rol important în

evaluarea şi valorificarea potenţialului agentului economic.
Noţiunea de metodă provine din limba greacă ‟methodos‟ şi înseamnă mod sau cale de
cercetare.
Metoda unei ştiinţe reprezintă ansamblul de procedee utilizate de aceasta în vederea
realizării obiectivului său.
Procedeele reprezintă latura practică a efectuării unei lucrări, o modalitate concretă de a
acţiona pentru atingerea obiectivelor propuse, deci concretizarea metodei.
În cadrul analizei tehnico-economice se utilizează mai multe metode şi procedee specifice
sau împrumutate din alte ştiinţe.
Acestea se pot grupa în 2 categorii:
1. metode ale analizei calitative – urmăresc esenţa fenomenului, surprinderea legăturilor
cauzale; construirea unor modele ale fenomenelor economice;
2. metode ale analizei cantitative - au ca obiectiv cuantificarea influenţelor elementelor sau
factorilor care explică fenomenul.
4.1. Metode şi tehnici ale analizei calitative
În analiza calitativă se utilizează următoarele metode şi tehnici:

➢ Diviziunea şi descompunerea rezultatelor
➢ Comparaţia
➢ Stabilirea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului
➢ Modelarea fenomenelor economice
➢ Interpretarea rezultatelor
➢ Generalizarea sau evaluarea rezultatelor
4.1.1.Diviziunea şi descompunerea rezultatelor

Este metoda de studiere a realităţilor economice şi constă în descompunerera fenomenelor
şi proceselor cercetate în elemente componente pentru a asigura profunzimea studierii faptelor.
Prin utilizarea metodei diviziunii şi descompunerii rezultatelor se determină contribuţia fiecărui
element la formarea, dezvoltarea şi abaterea totală a fenomenului analizat.
Diviziunea şi descompunerea rezultatelor şi a abaterilor lor sunt de mai multe feluri:
a. diviziunea după timpul de formare a rezultatelor (semestre, trimestre, luni, zile, ore) care
permite evidenţierea abaterilor de la tendinţa generală de desfăşurare în timp a rezultatului;
b. diviziunea după locul de formare a acestora (societate pe acţiuni, secţie, sector, loc de
muncă) decurge în mod necesar din funcţia analizei de semnalare a locurilor unde efectul obţinut
nu corespunde condiţiilor create;
c. descompunerea pe părţi, elemente, factori şi cauze, prezentând o importanţă deosebită în
procesul de analiză tehnico-economică în localizarea rezultatelor favorabile sau nefavorabile.
Modelul general de reprezentare a diviziunii unui fenomen (A) se prezintă ca o sumă de
elemente:
A = a1 + a2 + a3 + a4 .... an
Abaterea absolută (  A) se determină ca sumă algebrică a abaterilor parţiale:
n
 A=  ai
i =1
 ai =abaterea absolută a elementului ai calculată după relaţia:

 ai=ai1-ai0
unde:
ai1=nivelul indicatorului în perioada curentă;
ai0 =nivelul indicatorului în perioada de bază;
4.1.2.Comparaţia
Comparaţia permite analiza oricărui rezultat al activităţii unităţii prin raportare la un
criteriu sau o bază de referinţă. Drept criteriu de referinţă poate fi considerat: un rezultat al
perioadei precedente, rezultatele altor unităţi, media sectorială sau pe ramură, anumite standarde,
norme etc. Pentru orice agent economic criteriul de referinţă principală constituie nivelul
obiectivelor programate. Comparaţiile pot fi:
- în timp, efectuate între rezultatele perioadei curente (analizate) şi cele ale perioadei utilizate ca
baza de comparaţie (anul precedent, programul de activitate etc.);
- în spaţiu, care pot fi realizate între structurile aceleiaşi unităţi, între rezultatele unităţii analizate
şi cele ale unor unităţi similare sau cu cele medii pe ramură;
- mixte, în timp şi spaţiu;
- faţă de un criteriu prestabilit (programe, norme, standarde, valori de referinţă stabilită de
organisme statistice, bancare etc.)
- cu caracter special, pentru care intervin o serie de criterii specifice analizei dorite (de ex, cele
efectuate cu ocazia definirii strategiilor de dezvoltare sau în cazul unităţilor aflate în dificultate
etc.).
Pentru ca rezultatele analizei să fie fiabile este necesar ca datele să aibă un conţinut
omogen, să fie exprimate într-un etalon comparabil şi să respecte principiul permanenţei
metodelor de calcul.
Pentru utilizarea acestei metode este necesară respectarea următoarelor condiţii:
- asigurarea omogenităţii datelor supuse comparaţiei;
- analiza să se refere la aceeaşi perioadă de timp (an, trimestru, semestru, lună, etc);
Tipuri de comparaţii
În practica analizei tehnico-economice, în funcţie de criteriul care stă la bază, se utilizează
mai multe categorii de comparaţie cum ar fi:
▪ Comparaţii în timp-privind realizările dintr-o anumită perioadă curentă la realizările din una sau
mai multe perioade precedente;
▪ Comparaţii în spaţiu –pot fi efectuate între rezultatele unor verigi organizatorice interne ale
societăţii pe acţiuni;
▪ Comparaţii mixte, adică acele comparaţii care se bazează pe ambele criterii (timp şi spaţiu);
▪ Comparaţii în funcţie de un criteriu prestabilit –program, norme, standarde, etaloane, valori de
normalitate, niveluri stabilite de structuri specializate, bancare, agenţii;
▪ Comparaţii cu caracter special-se utilizează alte criterii decât cele menţionate mai sus, cum ar
fi, comparaţia variantelor tehnico-economice în vederea alegerii celei optime.
Comparaţia poate fi efectuată cu ajutorul următorului sistem de indicatori:
- indicatori absoluţi
- indicatori relativi
- indicatori medii
- indicatori de variaţie
- indicatori ajustaţi
Indicatori absoluţi
▪ Abaterea absolută reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv şi cel al bazei de comparaţie ale
aceluiaşi fenomen sau rezultat economic, exprimate în unitatea de măsură a indicatorului dat. În
dinamică, sporul absolut reprezintă diferenţa în mărimi absolute dintre nivelul indicatorului din
perioada curentă (1) şi cea de bază (2). Arată în mărimi absolute cu câte unităţi a crescut sau a
scăzut indicatorul în perioada curentă faţă de cea de bază.
Indicatori relativi
▪ Indicele de creştere exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului economic
analizat a crescut sau a scăzut faţă de nivelul considerat ca bază. În dinamică, arată de câte ori
indicatorul (bază de comparaţie) din perioada de bază se regăseşte în indicatorul (comparat) din
perioada curentă. Se exprimă sub formă de coeficient sau procentual.
▪ Abaterea relativă (sporul relativ, ritmul de modificare relativă) este rezultatul comparaţiei care
exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare. În dinamică, arată
procentual cât reprezintă abaterea indicatorului de la o perioadă la alta faţă de nivelul indicatorului
în perioada de bază.
▪ Abaterea relativă medie care în dinamică arată cu cât a sporit procentual fenomenul din perioada
curentă faţă de valoarea medie a fenomenului, considerată pentru mijlocul intervalului de analiză,
metoda utilizându-se numai pentru două perioade succesive, variaţia indicelui fiind cu bază în lanţ.
Indicatori medii
▪ Nivelul mediu al fenomenului arată valoarea care are probabilitatea cea mai mare de apariţie,
fiind o măsură a tendinţelor centrale, caracterizând cel mai bine ansamblul fenomenului.
Indicatori de variaţie
▪ Abaterea standard (media pătratică) măsoară variabilitatea fenomenului (stabilitatea şi deci şi
riscul) şi arătă cu cât se abat în plus sau în minus (în medie) valorile fenomenului faţă de media
fenomenului. Un fenomen este cu atât mai stabil cu cât abaterea standard este mai redusă.
Indicatori ajustaţi
▪ Reprezintă seriile de date care se referă la fenomenul analizat şi care au fost prelucrate statistic
pentru a evidenţia tendinţa fenomenului analizat prin eliminarea variaţiilor periodice (sezoniere şi
ciclice) şi a celor aleatoare.
Principalele metode de ajustare sunt:
✓ Ajustarea prin metoda mediilor mobile (eşalonate, de diferite ordine, centrate);
✓ Ajustarea analitică prin funcţii matematice, cele mai utilizate fiind liniară, hiperbolică,
cuadratică.
Principalii indicatori sunt:
➢ media valorilor ajustate;
➢ abaterile absolute ale fenomenului faţă de nivelul ajustat;
➢ eroarea standard care măsoară abaterea valorile ajustate de cele efective;

Aceasta presupune stabilirea factorilor care determină formarea şi modificarea rezultatelor,
precum şi a relaţiilor structural-funcţionale dintre elementele fenomenului economic. Este foarte
importantă cunoaşterea naturii fiecărui factor (cantitativ, calitativ, de structură) pentru ca sistemul
să fie realizat logic şi pe baze reale în funcţie de principiul condiţionării, corelării.

Modelul, în analiză este unul economico-matematic, exprimat sub formă de ecuaţii,
inegalităţi, corelaţii dintre indicatori, funcţii de producţie, etc. Din punct de vedere al formei de
reprezentare a fenomenului se disting trei tipuri de modele: imitative sau iconice, analogice si
simbolice.
Modelele imitative presupun reprezentarea caracteristicilor fenomenului prin el insusi, dar
la o alta scara (harti; fotografii, machete etc.).
Figura 2.1. Localizarea exploataţiei agricole S.C. TEHNOPLANT CEREAL S.R.L
Sursa:https://www.google.com/maps/search/calarasi/
Modelele analogice - anumite proprietati ale fenomenului studiat sunt reprezentate prin
alte modalități. Spre exemplu graficele sunt utilizate pentru a reprezenta evolutii, structuri,
tendinte ale fenomenelor cercetate.
Graficele sunt utilizate pentru a reprezenta evolutii, structuri, tendinte ale fenomenelor
cercetate.
Figura nr 1. Structura vechimii angajaților în anul 2021
12000 9900
10000
Nr. de turiști
8000 6730
6000
5420
4000
2000
0
2017 2018 2019
Anii
Figura nr 2. Evolutia numarului de turisti în perioada 2017-2019

Modelele simbolice se bazează pe utilizarea simbolurilor (litere, cifre etc.) în reprezentarea
fenomenelor și a raporturilor dintre ele. În analiza tehnico-economică prevalează modelele
simbolice. Acestea pot fi: modele de corelaţie, multiplicative, balanţiere, de raport, combinate.
Modelele trebuie astfel construite încât să exprime corect legătura dintre factori şi fenomene şi să
existe concordanţă deplină între legătura formal matematică şi cea logic economică.
Modele de corelaţie
W= CA /Nl
Modele balanţiere
Stoc ulei la 31 dec ....... = Si + Intrări - Ieșiri
unde:
Si - stoc initial;
I–intrari;
Sf–stoc final.
După comensurarea influenţelor elementelor sau factorilor asupra rezultatului economic se
interpretează rezultatele în funcţie de semnificaţia lor economică.
4.1.6.Generalizarea sau evaluarea rezultatelor

Reprezintă o metodă calitativă de reunire într-un ansamblu a concluziilor rezultate din
studiul factorial–cauzal al fenomenelor; reţinându-se aspectele esenţiale pentru procesul
decizional. Ea se realizează în raportul de analiză, studiile de fezabilitate şi de evaluare, etc.

1. Ce presupune analiza calitativă?
2. Ce este metoda?
3. Ce este diviziunea şi descompunerea rezultatelor?
4. Ce este comparația?

1. Procedeul reprezintă:
a. totalitatea etapelor prin care firma trebuie să treacă în vederea cuantificării unor obiective şi care
se bazează pe anumite premise;
b. totalitatea paşilor pe care cercetătorul trebuie să-i parcurgă în vederea cuantificării unor
obiective şi care se bazează pe anumite premise;
c. totalitatea paşilor pe care cercetătorul trebuie să-i parcurgă în vederea stabilirii nivelului
datoriilor.
2.Metoda diviziunii rezultatelor poate fi:
a. după timpul de formare a rezultatelor;
b. după locul de formare a rezultatelor;
c. pe părți sau elemente componente.
3. Comparația poate fi:
1. comparație în timp;
2. comparație în spațiu;
3. comparații mixte;
4. comparații în funcție de un criteriu prestabilit;
5. comparații cu caracter special.
4. Tehnica reprezintă totalitatea ………...... folosite în .......................unei meserii, unei ştiințe.

METODE ȘI TEHNICI ALE ANALIZEI CANTITATIVE

➢ principalele metode ale analizei tehnico-economice;
➢ caracteristicile fiecărei metode;
➢ rolul și importanța acestora;

5.1. Indicatorii economico-financiari
5.2. Indicii
5.3. Coeficienții de structură, eficiență și echilibru
5.4. Metoda substituirii în lanț
5.5. Metoda balanțieră
Aceste metode permit comensurarea acţiunii fiecărui element sau factor asupra rezultatului
analizat, evidențiind factorii cu acţiune mai importantă asupra rezultatelor şi apreciindu-se măsura
în care au fost folosite resursele unităţii.
Metodele utilizate sunt:
 Indicatorii economico-financiari;
 Indicii- ca metodă de exprimare a dinamicii fenomenului economico-financiar;
 Coeficienţii de structură, echilibru, eficienţă;
 Metoda substituirilor în lanţ - metoda iterării;
 Metoda balanţieră
 Metodele sociologice;
 Ratele – ratio sau rating;
5.1.Indicatorii economico-financiari constituie forma de exprimare concentrată a informaţiei. Ei

reprezintă expresii cifrice care exprimă consumurile de factori, exprimă efecte sau rezultate ale
procesului de producţie.
Exemplificare:
Cost unitar de producție = Cheltuieli de producție/Producția obținută (Q)
Venituri totale= preț de vânzare * Q
Profitul total = Venituri totale - Cheltuilei totale
Prag de rentabilitate= Cheltuieli cu cazarea/ Tarif mediu camera
5.2.Indicii reprezintă o metodă frecvent utilizată în analiza fenomenelor economico-financiare.

Reprezintă expresii cifrice care rezultă din compararea sau raportarea a doi indicatori care exprimă
acelaşi fenomen, dar care sunt realizaţi fie în perioade diferite, în unităţi diferite sau se referă la
nivelurile programate ale fenomenelor. Cu ajutorul lor se stabileşte dinamica faţă de o bază fixă
sau în lanţ, se construiesc ritmuri, se fac aprecieri asupra evoluţiei performanţelor, a capacităţii
sistemului de a evolua într-un context dat.
a. Analiza faţă de nivelul programat

Calculare abaterii absolute şi a abaterii relative faţă de nivelul programat:
Abaterea absolută
Aa=R-P
unde:
R = nivelul realizat
P = nivelul planificat
În funcţie de valorile lui R şi P se pot întâlni următoarele siuaţii:

1. R > P - situaţia favorabila
2. R < P - situaţie negativă
3. R = P - situaţie normală
P R
Venituri cazare 150000 180000
Cheltuieli cazare 80000 95000
Abaterea relativă
R
A% = x100
P
Atunci când valorile acestui raport sunt peste 100 sau egale cu 100, acestea denotă o
situaţie favorabila iar atunci când este mai mică decât 100 denotă o situaţie negativă.
b. Analiza faţă de realizările din anii precedenţi
Indicii cu bază fixă constau în stabilirea dinamicii unui fenomen sau proces luând o bază de
referintă, fixă.
Exemplu:
R 2016
Ibf = x100
R 2015
R 2017
Ibf = x100
R 2015
R 2018
Ibf = x100
R 2015
R 2019
Ibf = x100
R 2015
Indicii cu bază în lanţ permit determinarea evoluţiei unor fenomene prin raportarea
realizărilor dintr-un anumit an la realizările din anul precedent.
Exemplu:
R 2016
Ibl = x100
R 2015
R 2017
Ibl = x100
R 2016
R 2018
Ibl = x100
R 2017
R 2019
Ibl = x100
R 2018
c.Analiza faţă de rezultatele obţinute de altă unitate

Abaterea absolută
Aa=RA-RB
unde:
RA-rezultatele unităţii proprii
RB-rezultatele altei unităţi
Abaterea relativă
RA
A%= x100
RB
5.3.Coeficienţii de structură, echilibru şi eficienţă - constituie o metodă frecvent utilizată în

diagnosticarea fenomenelor unităţii, a performanţelor lor.
Coeficienţii de structură se determină prin raportarea unei componente la ansamblul fenomenului
cercetat.
Vn
P% = x100
Vt
Exemplu:
Societatea exploatează o suprafaţă de teren de 101 ha în Satul Smeeni, Comuna Smeeni,
Judeţul Buzãu, din care:
- în proprietate 78 ha;
- în arendă 23 ha.
Suprafata totala= 101 ha
P%propr= 78/101 *100

=77,22%
P% arenda =23/101*100
= 22,78%
Coeficienţii de eficienţă rezultă din compararea eforturilor depuse cu rezultatele obţinute sau
invers.
Efect Efort
Ke = sau
Efort Efect
unde:
Ke = coeficient de eficienţă
Venituri
Venituri la 1000 lei Cheltuieli = *1000
Cheltuieli
Pr ofit total
Rata profitului = *100
Cheltuieli total
Cheltuieli totale
Prag de rentabilitate =
pret de vanzare
Pr ofit total
Kef economica = x100
Investitie totala
Coeficienţii de echilibru se determină ca raport între două mărimi comparabile, cu semnificaţie în
termeni de echilibru economic sau financiar.
Exemplu:
Kp
K=
Kp + I
Kp
*100
Kper
unde:
K = coeficientul autonomiei financiare
Kp = capitalul propriu
I = împrumuturile pe termen mediu şi lung
5.4.Metoda substituirilor în lanţ (metoda iterării)

Permite cuantificarea contribuţiei diferitelor elemente sau factori la formarea şi
modificarea rezultatului faţă de un nivel de comparaţie.
Se aplică în cazul în care factorii de influenţă au formă de produs sau raport
(proporţionalitate directă sau inversă).
Substituirea se face cu respectarea a 3 principii:
▪ Aşezarea factorilor se face în ordinea condiţionării lor economice, ceea ce înseamnă
ordinea de analiză, adică întâi factorii cantitativi şi apoi cei calitativi;
▪ Substituirile se fac succesiv nu simultan;
▪ Un factor odată substituit se menţine ca atare în operaţiile ulterioare.
Modelul în forma unui produs de mai mulţi factori:

R=a x b x c
unde:
R= rezultatul
a, b, c, = factorii de influenţă
în care:
R0 =a0 x b0 x c0
R1= a1 x b1 x c1
 ΔR=R1-R0
Separând influenţa fiecăruia dintre cei 3 factori asupra modificării rezultatului ΔR, relaţiile sunt
următoarele:
1. influenţa factorului a:
a1 x b0 x c0 – a0 x b0 x c0 = (a1 - a0) x b0 x c0
2. influenţa factorui b:
a1x b1 x c0 –a1 x b0 x c0 = a1 x (b1-b0) x c0
3. influenţa factorului c:
a1 x b1 x c1 – a1 x b1 x c0 = a1 x b1 x (c1- c0)
Stabilirea influenţelor factorilor asupra

veniturilor din comercializarea producției
Nr. crt. Specificare Planificat Realizat
1. Producția vândută -kg 780 630
2. Pret de vanzare -lei/kg 25 28
3. Venituri din comercializarea producției 19500 17640
Venituri P= QP x pvP
=780 x 25
=19.500
Venituri R= QR x pvR
=630 x 28
=17.640
±Δ Venituri totale = Venituri R-Venituri P
=17640 - 19500
= -1860
Influenta Q = QR x pP –QP x pP = pP x (QR-QP) = 25 x (630-780)
= -3750 lei
Influenta pret de vanzare = QR x pR – QR x pp = QR x (pr- pp)
=1890
Infl Q+ Infl pret de vanzare= ±Δ Venituri totale
(-3750) + 1890= -1860

Modelul în forma unui raport dintre doi factori:
a
R=
b
unde:
a = factor cantitativ
b = factor calitativ
▪ Influenţa factorului a:
a1 a0 ( a1 − a0 )
− =
b0 b0 b0
▪ Influenţa factorului b:
a1 a1 1 1
− = a1 x ( − )
b1 b0 b1 b0
Aplicație
Să se stabilească influenţa cifrei de afaceri și a numărului de lucrători asupra fenomenului
analizat plecând de la următoarea situaţie:
Stabilirea influenţelor factorilor asupra productivității muncii
Nr crt. Specificare Planificat Realizat

1. Cifra de afaceri (lei) -CA 270.000 260.000
2. Număr lucrători (nr.) - N 17 13
3. Productivitatea muncii -W 15.882 20.000
270.000
WP= = 15.882 lei / l
17
260.000
W R= = 20.000 lei / l
13
±∆ W = WR - WP = 20.000-15.882 = 4118
Influenta numărului de lucrători=

CAP CAP 270.000 270.000
− = − = 20769,23 − 15.882 = 4887,23
NR NP 13 17
Influenta Cifrei de afaceri =
CAR CAP 260.000 − 270.000

− = = −769,23
NR NR 13
Influenta numărului de lucrători + Influenta Cifrei de afaceri = ±∆ W
4887,23 + (-769,23) = 4118
5.5.Metoda balanţieră
În cazul în care între variabilele unui model există relaţii de sumă şi/sau diferenţă se
utilizează metoda balanţieră.
Etapele care se parcurg pentru elaborarea acestei metode sunt:
- se descompune abaterea fenomenului analizat pentru a stabili cu ce cantitate şi cu ce
semn a influenţat fiecare factor;
- se verifică dacă suma algebrică a influenţei factorilor va fi egală cu abaterea absolută;
R=a-b
Aplicaţie:
Să se stabilească influenţa costului de producție și a prețului de vânzare asupra
fenomenului analizat plecând de la următoarea situaţie:
Stabilirea influenţelor factorilor asupra

profitului unitar
Nr. crt. Specificare Planific Realizat

at
1. Cost de producție 5 9
2. Preț de vânzare 13 11
3. Profit unitar 8 2
profit unitar P = pv P-cp P = 13 -5

=8
profit unitar R = pvR-cp R = 11- 9

=2
±Δ profit unitar = profit unitar R - profit unitar P

= 2- 8
= -6
Influenta prețului de vânzare = preț vânzareR - preț vânzare P
= 11 - 13
= -2
Influența costului de producție = cost de producțieP - cost producțieR
= 5- 9
= -4
Influenta prețului de vânzare + Influența costului de producție = ± Δ profit unitar

(-2) + (-4) = -6
-6 = -6
Aplicaţie:
Să se stabilească influenţa veniturilor din vânzarea producției proprii, a veniturilor din
vânzarea mărfurilor şi a veniturilor din servicii prestate terților asupra fenomenului analizat
plecând de la următoarea situaţie:
Stabilirea influenţelor factorilor asupra veniturilor totale
Nr crt. Specificare Planificat Realizat

1. Venituri vanz prod proprie (lei) - Vp 98.000 112.000
2. Venituri vânz mărfuri (lei) - Vm 59.000 66000
3. Venituri servicii prestate (lei) - Vs 37.000 41.000
4. Venituri totale 194.000 219000
Venituri totale P= VpP+ VmP+ VsP

= 98000 +59000 +37000
= 194.000
Venituri totale R= VpR+ VmR+ VsR

= 112000 +66000 +41000
= 219.000
±Δ Venituri totale = Venituri totale R - Venituri totaleP
= 219000 - 194000
= 25.000
Influenta Veniturilor vânz prod proprie = VpR - VpP
= 112000 - 98000
= 14000
Influenta Veniturilor vânz mărfuri = VmR - VmP
= 66000 - 59000
= 7.000
Influenta Veniturilor servicii prestate = VsR - VsP
= 41000 - 37000
= 4000
Influenta veniturilor vânz prod proprie + Influența veniturilor vânz mărfuri +
Influența veniturilor servicii prestate = ± Δ Venituri totale
14.000 + 7.000 + 4.000 = 25.000
25.000 = 25.000

1. Ce rol au indicii ca metodă a analizei cantitative?

1. Principiile metodei iterării sunt:
a. ordonarea factorilor în cadrul modelului de analiză are în vedere condiționarea lor financiară, şi
anume: factori cantitativi, factori de structură şi factori calitativi;
b. ordonarea factorilor în cadrul modelului de analiză are în vedere condiționarea lor economică, şi
anume: factori cantitativi, factori de structură şi factori calitativi;
c. substituirile se fac succesiv avându-se în vedere următoarea ordine: factori calitativi, factori de
structură şi factori cantitativi;
d.substituirile se fac succesiv avându-se în vedere următoarea ordine: factori cantitativi, factori de
structură şi factori calitativi;
e. un factor substituit se menține ca atare în operațiunile ulterioare.

5.Niculescu, M., Analiza economică în turism şi comerţ, Editura Universităţii Creştine
Ratele- metodă a analizei cantitative

➢ definiţia ratelor;
➢ categorii de rate;
➢ caracteristicile fiecărei categorii de rate;

6.1. Rate de structură
6.1. 1. Analiza ratelor de structură ale activului
6.1. 2. Analiza ratelor de structură ale pasivului
6.2. Rate ale echilibrului financiar
6.3. Rate de lichiditate și solvabilitate
6.4. Rate de gestiune
Rata este un raport între două mărimi cu o valoare informaţională.

Metoda ratelor pune la dispoziţia analiştilor instrumentul operaţional pentru o mai
complexă evaluare a forţelor şi disfuncţionalităţilor unei firme, a performanţelor unei activităţi.
Această metodă permite realizarea unor studii comparative în timp şi spaţiu, aprecierea obiectivă a
poziţiei şi performanţelor diferiţilor agenţi economici.
După conţinutul lor ratele pot fi:
de structură;
de lichiditate și solvabilitate;
ale echilibrului financiar;
de gestiune.
Deşi în teoria economică se operează cu un număr mare de rate, în activitatea practică
fiecare agent economic utilizează o gamă relativ restrânsă, care reflectă cel mai bine interesele
sale. Astfel, managerii urmăresc acele rate care permit fundamentarea deciziilor de menţinere,
respectiv de dezvoltare a unei firme într-un mediu economic perturbat permanent.
6.1. Rate de structură
6.1. 1.Analiza ratelor de structură ale activului

1. Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire al capitalului.
Se determină ca raport între valoarea activelor imobilizate şi valoarea activelor patrimoniale.
valoarea activelor imobilizat e
Rai = x100
total active patrimoniale
Rata imobilizărilor necorporale presupune determinarea ponderii imobilizărilor necorporale
în total active patrimoniale.
valoarea imobilizar ilor necorporale
Rinc = x100
3. Rata imobilizărilor corporale presupune determinarea ponderii imobilizărilor corporale în
total active patrimoniale.
valoarea imobilizar ilor corporale
Ric = x100
În cazul societăților agricole, clădirile, depozitele, silozurile construcţiile, terenurile deţin o
pondere însemnată, valoarea acestui raport fiind semnificativă.
4. Rata imobilizărilor financiare presupune determinarea ponderii imobilizărilor financiare
în total active patrimoniale. Valoarea acestui raport este semnificativă în cazul fondurilor de
investiţii, etc.
valoarea imobilizar ilor financiare
Rif = x100
5. Rata activelor circulante exprimă ponderea în totalul activului a capitalului circulant.
valoarea activelor circulante
Rac = x100
6. Rata stocurilor presupune determinarea ponderii stocurilor în total active patrimoniale.
valoare stocuri
Rst = x100
7. Rata creanţelor presupune determinarea ponderii drepturilor de plată sau de încasat de
către unitate de la diverşi agenţi economici regăsiţi în contabilitate sub denumirea de clienţi, în
total active patrimoniale.
valoare creante
Rcr = x100
8. Rata disponibilităţilor presupune determinarea ponderii disponibilităţilor băneşti ale
agentului economic în total active patrimoniale.
Rata disponibilităţilor este influenţată de raportul dintre durata medie de încasare a
creanţelor şi durata medie de achitare a obligaţiilor.
valoare disponibil itati banesti

Rdb = x100
6.1.2.Analiza ratelor de structură ale pasivului

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a unităţii prin
punerea în evidenţă a unor aspecte privind stabilitatea şi autonomia financiară a acesteia.
1. Rata stabilităţii financiare reflectă legătura dintre capitalul permanent de care unitatea
dispune în mod stabil (cel puţin un an) şi patrimoniul total.
Rata reflectă astfel măsura în care firma dispune de resurse financiare cu caracter permanent
(stabil) în total resurse.
capitalul permanent
R st.f.= x100
total pasiv
Valoarea minima acceptata pentru acest indicator este de 60%

2. Rata autonomiei financiare globale arată gradul de independenţă financiară a societăţii.
Reflecta ponderea surselor proprii în total surse de finanțare.
capital propriu
R a.f.g.= x100
total pasiv
Aceasta rată are o mare importanță pentru instituțiile financiare în cazul în care societatea
solicită un împrumut. În acest caz evaluarea se face astfel:
- când Rafg > 66,7% inseamna ca autonomia financiara globala este ridicata si societatea poate
beneficia de credit
- când Rafg = 30-50% se poate obtine creditul dar crește riscul acestuia
- când Rafg<30% societatea nu prezinta garanții pentru a obtine creditul
3. Rata autonomiei financiare la termen arată gradul de independenţă financiară a unităţii pe
termen lung. Reflecta masura în care datoriile pe termen lung participa la formarea resurselor
permanente. Evolutia sa este rezultanta raportului dintre ritmul de crestere a capitalului propriu
(tendinta crescatoare în conditiile realizarii unei activitati profitabile) si cel al datoriilor pe termen
mediu si lung (tendinta fluctuanta în functie de mediul de contractare a creditelor, de modul de
utilizare si esalonare a restituirii lor). Ca principiu general, acest indicator trebuie sa prezinte o
permanenta tendinta de crestere, situatie favorabila firmei cand se datoreaza cresterii capitalului
propriu si reducerii datoriilor pe termen lung.
capital propriu
Ra.f.t.= x100
capital permanent
Acest indicator trebuie să fie superior valorii de 50%.
4. Rata de îndatorare globală reflectă ponderea tuturor datoriilor pe care le are unitatea în
pasivul total al acesteia.
total datorii
R ind.g.= x100
total pasiv
Arată în ce masura sursele împrumutate și cele atrase participă la finanțarea activității.
Valoarea maxim admisă a acestui indicator este de 66%, deși se consideră că o valoare de 50% ar
fi mai sigură. Îndepartarea de aceasta valoare semnifică o reducere a îndatorării firmei, respectiv o
creștere a autonomiei financiare. În dinamică indicatorul ar trebui să se reducă permanent pe
seama modificării datoriilor într-un ritm mai lent decât modificarea pasivului, cea mai favorabilă
situație fiind datorată rambursărilor de datorii pe termen mediu si lung, respectiv reducerii
creditelor de trezorerie, cedând locul capitalurilor proprii.
Creșterea indicatorului reflectă o situație normală când se contractează credite pe termen
mediu și lung.
5.Rata de îndatorare la termen reflectă gradul de îndatorare prin împrumuturi pe termen lung.
Valoarea minim admisa este de 50 %.
Se utilizează în fundamentarea deciziei de atragere a surselor împrumutate pe termen lung .
datorii pe termen lung

R înd.t = x100
capital permanent
6.2. Rate ale echilibrului financiar
Echilibrul financiar al unităţii reprezintă un sistem de corelaţii, prin care se stabilesc

anumite proporţionalităţi în cadrul şi între diferitele fluxuri financiare. Acestea reprezintă o
premisă dar şi o consecinţă a unei desfăşurări normale a activităţii unităţii, în conformitate cu
obiectul de activitate. Ca premisă, trebuie avute în vedere corelaţiile obiective dintre necesităţile
de resurse materiale şi posibilităţile de finanţare.
Analiza echilibrului financiar are ca obiect studierea capacităţii unităţilor de a genera
disponibilităţi şi are la bază indicatori specifici cum ar fi:
 fondul de rulment;
 necesarul de fond de rulment;
 trezoreria netă.
Fondul de rulment reprezintă volumul resurselor de finanţare a activităţii curente. Se
distinge fondul de rulment propriu, calculat ca diferenţă între capitalul propriu şi activele
imobilizate şi fondul de rulment permanent, calculat ca diferenţă între capitalul permanent şi
activele imobilizate.
Necesarul de fond de rulment reprezintă volumul resurselor de care unitatea are nevoie
pentru finanţarea activităţii curente şi se calculează ca diferenţă între activele circulante (mai puţin
disponibilităţile) şi obligaţiile pe termen scurt (fără a include creditele pe termen scurt).
Diferenţa dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment reprezintă surplusul sau
deficitul de lichidităţi generat de activitatea unităţii şi poartă denumirea de trezorerie netă.
Pentru exprimarea multiplelor corelaţii implicate de echilibrul financiar, există o
multitudine de indicatori. În practică se utilizează în special următorii:
1. Rata autonomiei financiare:
Capital propriu
Raf=
Capital permanent
2. Rata de finanţare a stocurilor:

Fond de rulment
Rfs =
Stocuri
3. Rata de autofinanţare a activelor:

Capital propriu
Raa =
Active fixe + Active circulante
4. Rata datoriilor:
Datorii totale
Rd=
Active totale
6.3. Rate de lichiditate și solvabilitate
Analiza lichidităţii şi solvabilităţii are la bază indicatori de finanţare cum ar fi:

➢ lichiditatea curentă
➢ lichiditatea rapidă
➢ lichiditatea imediată
➢ solvabilitatea patrimonială
➢ solvabilitate generală.
Lichiditatea este definită ca fiind proprietatea elementelor de activ de a fi transformate în
bani, reprezentând capacitatea unităţii de a face faţă datoriilor pe termen scurt.
Lichiditatea curentă se calculează ca raport între activele curente şi pasivele curente,
lichiditatea rapidă se calculează ca raport între activele curente din care au fost deduse stocurile şi
pasivele curente, iar lichiditatea la vedere (imediată) se calculează ca raport între disponibilităţi şi
pasivele curente.
Rata lichidităţii curente

Potrivit teoriei nord-americane, această rată este cunoscută şi sub denumirea de testul acid.
Se apreciază că situaţia lichidităţii curente este satisfăcătoare, după unele surse, în condiţiile
încadrării acestei rate în intervalul 1,2 şi 1,8, iar după altele, în intervalul 2 şi 2,2.
active circulante
Rlc = x100
datorii pe termen scurt
Rata lichidităţii rapide
Această rată se determină ca raport între activele circulante mai puţin stocurile şi datoriile
pe termen scurt.
Se apreciază că situaţia lichidităţii rapide este satisfăcătoare, după unele surse, în condiţiile
încadrării acestei rate în intervalul 0,68 - 1.
active circulante - stocuri

Rlr = x100
Rata lichidităţii imediate

În teoria economică, această rată este cunoscută şi sub denumirea de rata solvabilităţii
imediate. Astfel, un nivel ridicat al acesteia indică o solvabilitate mare, dar poate fi consecinţa
unei utilizări mai puţin performante a resurselor disponibile. Valoarea ridicată a acestei rate nu
constituie în acelaşi timp o garanţie a solvabilităţii, dacă restul activelor circulante au un grad
redus de lichiditate.
Din contră, o valoare redusă a lichidităţii imediate poate fi compatibilă cu menţinerea
echilibrului financiar, dacă societatea minimizează valoarea disponibilităţilor sale, deţinând în
schimb, valori de plasament, creanţe, stocuri cu un grad mare de lichiditate.
disponibilitati banesti
Rli = x100
Solvabilitatea reprezintă capacitatea unităţii de a face faţă obligaţiilor la termenele

scadente.
Solvabilitatea patrimonială se calculează ca raport între capitalul propriu şi diferenţa dintre
capitalul propriu şi creditele totale.
Solvabilitatea se poate exprima cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care mai importanţi sunt:
Rata solvabilităţii patrimoniale:

Capital propriu
Sp =
Capital propriu + credite totale
Valoarea minimă a ratei solvabilităţii patrimoniale se apreciază că, trebuie să se încadreze
în limitele 0,3-0,5, iar peste 0,5 situaţia poate fi considerată normală.
Rata solvabilităţii generale

Active totale
Sg=
Datorii totale
Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale
ale unităţii. Cu cât valoarea ratei solvabilităţii generale este mai mare decât 1, cu atât situaţia
financiară de ansamblu a unităţii este mai bună.
6.4. Rate de gestiune
1.Rotaţia activului total reprezintă raportul între veniturile totale şi activul total.
venituri totale
Rat= x100
active totale
2.Durata de rotaţie a activelor circulante se determină astfel:

Ac
Dra = * 360
Vt
3.Durata de rotaţie a stocurilor
St
Drs = x360
Vt
4.Durata de încasare a creanţelor se determină ca raport între creanţe şi venituri totale

Creante
Dîc = x 360
Venituri totale
5.Durata medie de achitare a furnizorilor se determină ca raport între obligaţiile faţă de

furnizori şi veniturile totale
Furnizori
Daf = x 360
Venituri totale
6. Raportul dintre durata medie de încasare a creanţelor şi durata medie de achitare a

furnizorilor
Disponibilitati banesti
Rc/o = x 360
Venituri totale

1. Care sunt ratele de structură ale activului?
2. Care sunt ratele de structură ale pasivului?
3. Cum se determină rata autonomiei financiare la termen?
4. Ce este fondul de rulment şi de câte feluri este?
5. Cum se determină nevoia de fond de rulment?

1. Principiile care stau la baza determinării bilanțului patrimonial, sunt:
a. pentru activ: ordinea inversă a lichidității (aptitudinea posturilor de activ de a se transforma în
numerar);
b. pentru activ: ordinea inversă a exigibilității (aptitudinea posturilor de activ de a se transforma în
numerar);
c. pentru pasiv: ordinea inversă a exigibilității (timpul cât sursa respectivă rămâne la dispoziția
unității);
d. pentru pasiv: ordinea inversă a lichidității (timpul cât sursa respectivă rămâne la dispoziția
unității).
2. Ratele structurii activului sunt:
a. rata activelor circulante;
b. rata disponibilităților
c. rata activelor imobilizate.
3. Rata disponibilităților băneşti reflectă:
a. ponderea disponibilităților băneşti în patrimoniul firmei;
b. ponderea datoriilor în patrimoniul firmei;
c. ponderea creditelor bancare în total datorii.
4. Principalele rate de structură ale pasivului sunt:
a. rata stabilității financiare;
b. rata activelor imobilizate;
c. rata autonomiei financiare globale (autonomia financiară la termen);
d. rata de îndatorare globală (îndatorarea la termen);
e. rata datoriilor din exploatare.
5. Pe baza bilanțului patrimonial fondul de rulment patrimonial poate fi:
a. fondul de rulment propriu;
b. fondul de rulment global;
c. fondul de rulment împrumutat.
6. Fondul de rulment patrimonial se poate determina astfel:
a. capital permanent - active imobilizate;
b. active circulante - datorii pe termen scurt;
c. active circulante - capitaluri proprii.
7. Nevoia de fond de rulment se poate descompune în:
a. necesarul de fond de rulment din exploatare;
b. necesarul de fond de rulment din activitatea financiară;
c. necesarul de fond de rulment din afara exploatării.
8. Trezoreria netă este indicatorul care exprimă:
a. corelația dintre fondul de rulment net şi nevoia de fondul de rulment împrumutat, reflectând
situația financiară a firmei, atât pe termen mediu şi lung, cât şi pe termen scurt;
b. corelația dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, reflectând situația financiară a
firmei, atât pe termen mediu şi lung, cât şi pe termen scurt;
c. corelația dintre fondul de rulment împrumutat şi nevoia de fond de rulment, reflectând situația
financiară a firmei, atât pe termen mediu şi lung, cât şi pe termen scurt.
9. Solvabilitatea unei firme presupune:
a.capacitatea firmei de a-şi transforma activele în disponibilităţi băneşti;
b.capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile faţă de stat;
c.capacitatea firmei de a-şi plăti furnizorii de materiale;
d.capacitatea firmei de a-şi achita datoriile la scadenţă.

ANALIZA INDICATORILOR SPECIFICI UNITĂȚILOR AGROTURISTICE

➢ principalii indicatori specifici unităților agroturistice;
➢ modalitatea de determinare a acestor indicatori;

7.1. Capacitatea
7.2. Gradul de ocupare sau coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare
7.3. Ratele ocupării multiple
7.4. Tariful pe cameră
7.5. Investiţia specifică
7.6. Durata de realizare a investiţiei
7.7.Volumul cheltuielilor totale
7.8.Volumul încasărilor totale
7.9. Încasarea medie pe turist
7.10. Încasarea medie pe zi turist
7.11. Volumul beneficiilor
7.12. Rata profitului
7.13. Volumul încasărilor valutare
7.14. Aportul net valutar
7.15. Durata de recuperare a investiţiei totale
7.16.Nivelul de servire a turiştilor
7.17. Productivitatea muncii
7.18. Tema de control pentru unitatea de învățare 7
La nivelul unităţilor de alimentaţie publică şi agroturism se utilizează o multitudine de

indicatori specifici însă cei larg răspândiţi sunt următorii:
7.1. Capacitatea se exprimă în general în numărul locuri de cazare sau de alimentaţie
publică sau în mp suprafeţe destinate altor funcţii (magazine, săli polivalente, piscine, agenţii,
prestaţii turistice, birouri, alte destinaţii).
7.2. Gradul de ocupare sau coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare este un
indicator important şi într-o oarecare măsură specific, de apreciere a eficienţei prestaţiilor de
cazare hotelieră; deşi indicatorul se întâlneşte şi în alte domenii, este considerat reprezentativ
pentru activitatea de cazare. El se calculează ca raport uneori procentual între capacitatea ocupată
sau efectiv folosită într-o perioadă dată (lună, an), exprimată prin numărul de înnoptări sau zile-
turist (Nzt) şi capacitatea teoretică sau maxim posibilă, determinată de produsul dintre capacitatea
nominală (Cn) şi numărul de zile de funcţionare (nz)
Nzt
Cucc=
Cn x nz
Pentru calcularea acestui indicator se poate opera, în exprimarea capacităţilor, atât cu
numărul de locuri, cât şi cu cel de camere.
În practica economică, din ţara noastră, ca şi din multe alte ţări cu tradiţie turistică (Spania,
Italia, Elveţia, Austria, Germania, Grecia) se utilizează exprimarea în număr de locuri, deşi unele
unităţi hoteliere integrate lanţurilor internaţionale folosesc în calcule numărul de camere.
Coeficientul de utilizare (ocupare) a capacităţii măsoară, prin nivelul său, modul de
exploatare a dotărilor materiale. Totodată, el sugerează şi posibilităţile pe care le are turistul de a
găsi un loc de cazare în concordanţă cu exigenţele sale (de confort, preţ), din acest punct de vedere
permiţând caracterizarea eficienţei sociale a serviciilor hoteliere.
Pentru o mai bună înţelegere, exemplificăm: o pensiune agroturistică cu 8 camere sunt
ocupate într-o zi numai 4. Să se determine gradul de ocupare zilnic:
4
Go= x100 =50%
8
Perioada de timp pentru care se calculează acest indicator poate varia de la o noapte, la o
lună, la un trimestru, la un an, etc.
Exemplu de determinare al gradului de ocupare anual la nivelul societăţii de turism X.
Dacă numărul de camere ocupate a fost de 25.550, iar numărul de camere disponibile a
fost de 100 x 365 zile adică 36.500, atunci gradul de ocupare se va calcula astfel:
25.550
Go= = 70%
36.500
7.3. Ratele ocupării multiple

Ocuparea multiplă poate fi calculată prin determinarea gradului de ocupare multiplă sau prin
determinarea numărului mediu de clienţi pe cameră ocupată.
numarul camerelor ocupate de mai mult de un client
Gradul de ocupare multiplu = x100
numarul de camere ocupate
7.4. Tariful pe cameră reprezintă preţul plătit de un client pentru închirierea unei camere
pentru o înnoptare.
Pensiunile, hotelurile stabilesc mai multe categorii de tarife de cameră, diferenţele se
bazează pe criterii cum ar fi: mărimea camerei, localizare, vedere, mobilier, grad de confort.
Fiecărei categorii de tarif pe cameră i se atribuie, pe baza numărului de persoane care
ocupă camera un tarif standard. I se mai spune şi tarif de suport sau de recepţie, deoarece este
afişat la recepţie.
Tariful de recepţie este preţul de listă determinat de management. Tariful de recepţie este
afişat pe tabelul tarifar, pentru a informa recepţionerii de preţul fiecărei camere. De regulă,
camerele sunt închiriate la aceste tarife standard, excepţie fac anumiţi clienţi care se încadrează în
categoria tarifelor speciale de cameră.
Ele includ:
❖ tarifele comerciale sau de companie - oferite companiilor cu care se încheie frecvent
contracte, de care beneficiază societăţile de turism, pensiunile agroturistice;
❖ tarife promoţionale;
❖ tarife stimulative: pentru promovarea unei afaceri viitoare, adesea acordate conducătorilor de
grupuri, planificatorilor de conferinţe, întâlniri de afaceri, şi altor asemenea persoane capabile să
furnizeze pensiunii venituri substanţiale;
❖ tarife de familie - oferite familiilor cu copii;
❖ tarife de prestaţii complexe care includ preţul unei camere şi al unei combinaţii de evenimente
şi activităţi;
❖ tarife de sezon;
❖ tarife de week-end;
❖ tarife de extrasezon;
❖ tarife pentru pensionari;
❖ tarife pentru studenţi;
❖ tarife pentru copii sub o anumită vârstă care nu solicită pat separat;
❖ tarife gratuite oferite unor clienţi importanţi;
❖ alte tipuri de tarife.
Stabilirea tarifelor pentru categoriile de camere şi determinarea reducerilor aplicate fiecărei
categorii sunt decizii majore ale managerului.
Tarifele de cameră servesc adesea ca instrumente de marketing, care contribuie la formarea
imaginii societăţilor de turism, pensiunilor agroturistice.
Tariful mediu pe cameră este un alt indicator utilizat în analiza activităţii de turism şi în
previzionarea veniturilor şi cheltuielilor. Se calculează ca o medie ponderată între diferitele tarife
încasate şi numărul de camere închiriate.
În funcţie de caracteristicile unităţii de turism, de conducerea acesteia, de strategia de
dezvoltare, de localizarea şi mărimea sezonului, fiecare îşi alcătuieşte propria strategie de preţuri,
utilizând o parte din tipurile de tarife amintite.
Tariful mediu zilnic
Cei mai mulţi manageri calculează un tarif mediu zilnic chiar dacă tarifele camerelor
pensiunii variază semnificativ de la o categorie la alta şi de la clienţi la grupuri sau convenţii, de la
săptămână la week-end şi de la sezon la extrasezon.
incasarile din camere
TMZ =
numarul camerelor ocupate
Tariful mediu pe client-acest tarif se bazează pe fiecare client din pensiune, incluzând şi
copiii.
incasarile din camere
Tariful mediu pe client =
numarul de clienti
7.5.Investiţia specifică arată volumul de investiţii necesar pentru realizarea unui loc de
cazare sau a unui loc la masă în alimentaţie publică.
a. pentru cazare şi alimentaţie publică se folosesc următoarele formule:
Ic
Isc= x100
Nc
Ia
Isa= x100
Na
în care:
Isc = investiţia specifică pentru cazare (pentru alimentaţie publică)
Ic(a) = volumul investiţiilor pentru cazare (pentru alimentaţie publică)
Nc(a) = numărul locurilor de cazare (la mese)
b. pentru fundamentarea proiectelor de investiţii se foloseşte relaţia:
I
Is= x100
Nc
în care:
Is= investiţia specifică
I= volumul total al investiţiei
Nc= numărul locurilor planificate
7.6. Durata de realizare a investiţiei este perioada de timp de la începerea execuţiei
lucrării până la punerea în funcţiune, şi se exprimă în ani sau luni.
7.7.Volumul cheltuielilor totale reprezintă totalitatea cheltuielilor, exprimate în lei, ce se
efectuează pentru desfăşurarea activităţilor de prestaţii şi desfacere din cadrul obiectivului.
7.8.Volumul încasărilor totale reprezintă totalitatea încasărilor, exprimate în lei, ce se vor
realiza după punerea în funcţiune a obiectivului din activitatea de prestaţii hoteliere, desfacere prin
unităţile de alimentaţie publică, unităţile comerciale sau din alte activităţi de prestaţii ce se
efectuează în cadrul obiectivului.
7.9.Încasarea medie pe turist se determină ca raport între volumul încasărilor totale şi
numărul de turişti.
I totale
Îturist =
N turisti
unde:
Îturist = încasarea medie pe turist
Itotale= încasări totale
Nturisti = număr de turişti
7.10. Încasarea medie pe zi turist se determină ca raport între volumul încasărilor totale
şi număr zile turişti.
I totale
Î zi turist =
NZT
unde:
Îturist = încasarea medie pe turist
Itotale= încasări totale
NZT = număr zile turişti
7.11. Volumul beneficiilor (Bt) se calculează după formula:

Bt= It-Cht
în care:
Bt = volumul beneficiilor
It =încasările totale
Cht=cheltuielile totale
7.12. Rata profitului exprimă rentabilitatea obiectivului, respectiv capacitatea acestuia de

a-şi acoperi cheltuielile din propriile încasări şi de a obţine profit. Rata profitului (rata
rentabilităţii) arată rezultatele financiare ale obiectivului în raport cu încasările ce se obţin,
respectiv:
Bt
Rp= x100
It
în care:
Rp= rata profitului
Bt= beneficiile sau profitul total
It=încasările totale
Însă rata profitului poate fi determinată şi ca raport între volumul profitului şi volumul
cheltuielilor.
P
R= x100
Ch
în care:
P=profitul
Ch=volumul cheltuielilor
O altă modalitate de determinre a ratei profitului poate fi raportul dintre volumul profitului
şi volumul fondurilor fixe şi circulante.
P
R= x100
Ff + Fc
în care:
P=profitul
Ff =fonduri fixe
Fc= mijloace circulante
7.13. Volumul încasărilor valutare reprezintă totalitatea încasărilor valutare, exprimate în

valută, ce se vor realiza după punerea în funcţiune a obiectivului.
7.14. Un indicator de maximă importanţă pentru eficienţa întregii activităţi de turism este
aportul net valutar. În formă absolută, aportul net valutar se determină prin scăderea plăţilor
valutare legate de activitatea turistică din totalul încasărilor valutare din turism. Sub formă relativă
ca rată, formula de calcul este:
Pv
Rav= x100
Iv
în care:
Pv=profitul în valută
Iv=volumul încasărilor valutare totale
7.15. Durata de recuperare a investiţiei totale (D) se exprimă în luni (ani) şi se
calculează pornind de la profit sau de la acumulări, după formulele:
dacă se are în vedere profitul:
It
Db= x100
Pt
în care:
Dp=durata de recuperare din profit
It= valoarea investiţiei totale majorată cu efectul imobilizării
Pt= volumul profitului anual
dacă se au în vedere acumulările:
It
Da=
At
în care:
Da = durata de recuperare din acumulări
It = valoarea investiţiei totale
At = volumul acumulărilor totale
7.16. Nivelul de servire a turiştilor este un parametru cu conţinut complex şi care
cuprinde ansamblul condiţiilor care concură în satisfacerea cerinţelor turiştilor.
Prin urmare, pentru caracterizarea nivelului de servire ar trebui luate în analiză o serie de
aspecte privind:
- ambianţa din unităţile de alimentaţie publică, cazare, agrement;
- comportamentul lucrătorilor din turism;
- posibilităţile şi modalităţile de aprovizionare cu mărfurile solicitate de turişti;
- gradul de diversificare a serviciilor turistice;
- ridicarea nivelului de servire.
Caracterizarea nivelului de servire a turiştilor se poate realiza cu ajutorul unui sistem de
indicatori, diferenţiat în funcţie de nivelul la care se face analiza. La nivelul întregului sector sau al
unei zone turistice, caracterizarea nivelului de servire se poate face cu ajutorul următorilor
indicatori: numărul de unităţi (diferenţiat pentru alimentaţie publică, cazare, agrement) la 10000
turişti, numărul de lucrători la 10000 turişti, numărul de lucrători la 1 milion lei încasări din
prestaţii turistice, ponderea încasărilor din serviciile suplimentare în totalul încasărilor, structura
capacităţii de cazare şi de alimentaţie publică pe categorii de confort ş.a.
La nivelul unei unităţi de turism şi alimentaţie publică, aprecierea calităţii servirii se poate
face în funcţie de gradul de diversificare a ofertei de mărfuri (numărul de sortimente puse la
vânzare), ponderea producţiei culinare, numărul serviciilor suplimentare (ca pondere a încasărilor
în total încasări), gradul de confort, numărul de lucrători ce revin la 10000 turişti.
Pentru fiecare din aceşti parametri se calculează un coeficient parţial al nivelului de servire,
ca raport între valoarea efectivă şi valoarea normată (sau din perioada precedentă) a acesteia.
7.17. Gradul de utilizare al forţei de muncă este redat de productivitatea muncii (W),
determinat astfel:
Vi
W= x100
N
în care:
N=numărul mediu al lucrătorilor/an din turism sau alimentaţie publică;
Vi=volumul total al încasărilor din cazare sau alimentaţie publică;
7.18.Tema de control pentru unitatea 7

1. Ce reprezintă coeficientul de utilizare a capacității de cazare turistică?
2. Cum se stabilește tariful mediu pe cameră?
3. Cum se determină durata medie a sejurului?
4.Ce reprezintă veniturile din cazare?
7.19.Test de autoevaluare pentru unitatea 7

1. Rata rentabilităţii este un indicator care măsoară:
a. gradul de utilizarea muncii;
b. gradul în care utilizarea diverselor resurse (inclusiv a veniturilor) aduce profit;
c. gradul de utilizare a stocurilor.
2. Rentabilitatea financiară desemnează:
a.eficienţa cu care întreprinderea îşi utilizează resursele de care
dispune;
b.eficienţa costurilor de realizare a producţiei sau a celor de circulaţie;
c.capacitatea întreprinderii de a obţine profit net prin utilizarea capitalurilor proprii.
3. Rezultatul exploatării se află cu formula:
a.venituri de exploatare – cheltuieli de exploatare + profit brut;
b.venituri de exploatare – cheltuieli de exploatare;
c.venituri de exploatare + cheltuieli de exploatare;
d.venituri totale – cheltuieli totale.
4. Profitul brut al exercițiului este format din:
a. profitul din exploatare + profitul financiar + cifra de afaceri;
b. profitul din exploatare + venituri privind dobânzile + profitul extraordinar;
c. profitul din exploatare + profitul financiar + profitul extraordinar;
7. Rata rentabilității financiare exprimă:
a. eficiența utilizării capitalului propriu sau permanent al firmei;
b. eficiența utilizării capitalului împrumutat;
c. eficiența utilizării capitalului propriu şi împrumutat.
8. Rata rentabilității comerciale exprimă:
a. eficiența activității comerciale a firmei, asigurând legătura dintre profit şi valoarea adăugată;
b. eficiența activității financiare a firmei, asigurând legătura dintre profit şi cifra de afaceri netă;
c. eficiența activității comerciale a firmei, asigurând legătura dintre profit şi cifra de afaceri netă.
9. Rata resurselor consumate reflectă corelația dintre profitul aferent cifrei de afaceri şi
costurile
totale aferente vânzărilor
Adevărat / Fals
10. Rata rentabilității comerciale exprimă raportul dintre profitul din exploatare şi cifra de
afaceri
în prețuri de vânzare exclusiv TVA.
Adevărat /Fals

ANALIZA CHELTUIELILOR LA NIVELUL UNITĂŢILOR DE
ALIMENTAȚIE PUBLICĂ ȘI AGROTURISM
ȘI AGROTURISM
➢ definiţia cheltuielilor;
➢ categorii de cheltuieli după natura activității care le generează;

8.1. Definiția cheltuielilor
8.2. Clasificarea cheltuielilor
8.2.1.Analiza cheltuielilor de exploatare
8.2.2.Analiza cheltuielilor financiar
8.2.3.Analiza cheltuielilor excepţionale
8.3.Analiza costului produselor
8.3.1.Tipologia costurilor de producție
8.5. Testul de autoevaluare pentru unitatea nr. 8
8.1. Definiția cheltuielilor
Cheltuielile reprezintă în expresie valorică totalitatea resurselor consumate la nivelul unei

unităţi economice într-o anumită perioadă de timp în vederea obţinerii şi livrării pe piaţă a
diverselor produse sau prestării unor servicii. Totodată, cheltuielile exprimă şi mărimea eforturilor
depuse de unitate, într-o perioadă determinată, pentru realizarea producţiei şi a veniturilor
prevăzute.
Cheltuielile de producţie pot fi structurate în funcţie de diferite criterii, fiecare având
semnificaţia specifică în activitatea practică de gestiune. Astfel, criteriile de clasificare sunt:
1. după natura lor distingem: cheltuieli materiale, salariale, financiare;
2. în funcţie de modul de individualizare pe produse, se formează grupa cheltuielilor
directe şi indirecte;
3. în raport de funcţiile unităţii, ca centre de responsabilitate, se individualizează
cheltuielile aferente funcţiunii de cercetare, dezvoltare, producţie personal, comercială, financiar-
contabilă.
Indiferent de modalitatea de grupare, metodologia de analiză vizează:
o caracterizarea situaţiei la un moment dat, în raport de anumite criterii, ceea ce presupune:
- analiza evoluţiei – dinamicii
- analiza structurală
- analiza factorială
- evaluarea tendinţei lor în funcţie de factorii specifici care le generează, fapt ce presupune
constituirea de modele corespunzătoare.
8.2.Clasificarea cheltuielilor
Realizarea unui venit şi respectiv a unui profit implică efectuarea de cheltuieli. În
contabilitatea financiară, cheltuielile se înregistrează pe feluri de cheltuieli:
❖ cheltuieli de exploatare care cuprind categoriile de consumuri privind realizarea
obiectului de activitate şi cele aferente acestora;
❖ cheltuieli financiare care includ pierderile de creanţe legate de participaţii, din vânzarea
titlurilor de plasament, dobânzi;
❖ cheltuieli excepţionale care nu sunt legate de activitatea curentă, normală, se referă la
despăgubiri, amenzi, penalizări, donaţii, subvenţii etc.
În general, se poate face o corelaţie între venituri şi cheltuieli, în sensul că realizarea unui
venit presupune efectuarea unei cheltuieli sau invers.
Analiza cheltuielilor aferente veniturilor vizează evoluţia lor şi factorii care o determină, în
vederea identificării posibilităţilor de diminuare în scopul sporirii rentabilităţii.
În acest sens se utilizează indicatorul Cheltuieli la 1000 lei venituri, care se determină ca
raport între cheltuielile totale şi venituri.
Cheltuieli totale
Ch= x1000
Venituri totale
8.2.1. Analiza cheltuielilor de exploatare

Cheltuielile pentru exploatare deţin ponderea cea mai mare, ele fiind în legătură directă cu
obiectul de activitate al unităţii, constituind astfel, domeniul principal în care se pot iniţia şi realiza
cele mai importante măsuri de sporire a eficienţei economice.
Cheltuielile de exploatare (fr. Charges d’exploatation, engl. Production overheads),
reprezintă consumul de resurse economice, umane, materiale, financiare necesar pentru
îndeplinirea obiectului de activitate, pentru prestarea unor servicii sau pentru executarea unor
lucrări.
În categoria cheltuielilor de exploatare intră următoarele:
✓ Cheltuieli cu materiile prime - reprezintă consumul de materii prime necesar obţinerii de
produse, executării de lucrări sau pentru prestarea unor servicii pentru terţi. Documentul economic
care evidenţiază darea în consum a materiilor prime se numeşte “Bon de consum”, iar asigurarea
realităţii operaţiunii este atestată de semnăturile persoanelor care au calitatea să dispună aprobarea
unor astfel de consumuri.
✓ Cheltuieli cu materialele consumabile – această categorie reflectă consumurile care ajută la
realizarea producţiei, respectiv la desfăşurarea obiectului de activitate, la prestarea serviciilor sau
la executarea lucrărilor. În această grupă sunt reunite toate elementele care intră în categoria
materialelor consumabile: materialele auxiliare, materialele pentru ambalat, piesele de schimb.
✓ Cheltuieli cu baracamentele şi amenajările provizorii - aceste elemente se regăsesc la nivelul
unităţilor de construcţii, fiind legate de punerea în aplicare a proiectului de execuţie şi începerea
lucrărilor de construcţii propriu-zise.
✓ Cheltuieli privind energia şi apa – volumul energiei şi apei consumate se determină cu
ajutorul aparatelor specifice de măsurare iar valoarea, după confirmarea utilizatorului, se
facturează de către furnizor.
✓ Cheltuieli cu animalele şi păsările - sunt reprezentate prin consumurile de animale şi păsări
determinate ca urmare a ieşirii lor din patrimoniu atunci când ele se reformează ca urmare a
faptului că nu mai sunt rentabile.
✓ Cheltuieli privind mărfurile – mijloacele economice sau bunurile produse sau achiziţionate în
vederea revânzării se înregistrează în structura mărfurilor. Acestora li se adaugă venitul
comerciantului care poartă denumirea de adaos comercial.
✓ Cheltuieli cu ambalajele – aici se regăsesc consumurile de ambalaje refolosibile, achiziţionate
sau fabricate, destinate produselor vândute şi care, în mod temporar, pot fi păstrate de terţi, cu
obligaţia restituirii conform clauzelor specificate în contractele încheiate.
✓ Cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile - consumurile de mijloace ca urmare a eforturilor de a
menţine starea de exploatare a bunurilor economice prin întreţineri zilnice, periodice, reparaţii
curente şi capitale.
✓ Cheltuieli cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile - unitatea patrimonială poate primi
concesiunea anumitor activităţi economice, servicii publice, unităţi de producţie pentru care
trebuie să plătească o anumită sumă numită redevenţă în calitate de concesionar.
Unitatea patrimonială poate consimţi ca anumite bunuri să le închirieze. Pentru aceasta se
încheie un contract între deţinătorul bunului şi utilizatorul acestuia (chiriaşul). Chiria stabilită în
funcţie de valoarea bunului şi pe care chiriaşul consimte să o plătească se înregistrează în
contabilitate ca o cheltuială cu chiriile.
✓ Cheltuieli cu primele de asigurare –sunt determinate prin lege sau din dorinţa unităţii
patrimoniale de a se asigura contra unor evenimente nedorite cum ar fi: incendii, inundaţii,
trăsnete, explozii, furtuni, distrugeri în timpul transportului. În această acţiune se încheie un
contract sau o poliţă de asigurare între unitatea patrimonială în calitate de asigurat şi persoana
juridică în calitate de asigurator care preia riscul în cazul producerii evenimentului. Asiguratul
achită în rate constante sau variabile conform contractului încheiat, primele de asigurare pe toată
perioada asigurării.
✓ Cheltuieli cu studiile şi cercetările sunt determinate de dorinţa unităţii patrimoniale de a-şi
perfecţiona activitatea în vederea îmbunătăţirii deciziilor sale în cadrul activităţii curente. În acest
caz unitatea patrimonială poate să dispună efectuarea cercetării fie cu forţe proprii sau să o
comande la o unitate specializată. Această activitate se desfăşoară conform unui contract de
cercetare prin care se delimitează obiectul studiului sau cercetării şi preţul pe care beneficiarul
urmează să-l achite executantului, precum şi condiţiile de plată.
Trebuie precizat faptul că, aceste cheltuieli cu studiile şi cercetările nu trebuie confundate
cu cheltuielile de cercetare-dezvoltare, care reprezintă investiţii, adică imobilizări necorporale,
care sunt supuse amortizării pe parcursul mai multor exerciţii financiare.
✓ Cheltuieli cu colaboratorii sunt determinate de salarizarea unor persoane specializate în
efectuarea unor lucrări, servicii, la care unitatea apelează la un moment dat. În această situaţie se
încheie un contract de prestări servicii, pe o durată determinată iar plata se face pe baza statului de
salarii al colaboratorilor externi.
✓ Cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate sunt generate de dorinţa unităţii patrimoniale de
a-şi face cunoscute rezultatele activităţii sale adică felul şi calitatea produselor, natura lucrărilor pe
care le execută, categoriile de servicii pe care le poate prezenta. Prin reclamă şi publicitate are loc
informarea unor potenţiali cumpărători şi stimularea interesului acestora pentru bunurile şi
serviciile unităţii. Pentru aceasta se organizează dejunuri, cocteiluri, atenţii simbolice, organizarea
unor vizite în diverse zone turistice, etc.
✓ Cheltuieli cu transportul de bunuri şi de persoane. Această categorie de cheltuieli deţine o
pondere însemnată întrucât unitatea realizează acest efort financiar pentru a procura bunurile sau a
le asigura desfacerea. Ca urmare a acordării unor facilităţi, unitatea poate dispune asigurarea
transportului salariaţilor din puncte fixe şi de la serviciu.
✓ Cheltuieli cu deplasări, detaşări, transferări sunt generate de către personalul angajat cu
contract de muncă sau de către colaboratorii cu contract de prestări servicii, care se deplasează în
interes de serviciu fie în cadrul localităţii cât şi în afara acesteia sau pot fi detaşate o anumită
perioadă de timp.
✓ Cheltuieli poştale şi taxele de telecomunicaţii. Unitatea patrimonială apelează la servicii
telegrafice, telefonice, poştale pentru transmiterea corespondenţei, telegramelor, trimiterii de bani,
efectuarea de abonamente la ziare şi publicaţii periodice. Serviciile de acest gen sunt incluse în
cheltuielile agentului economic.
✓ Cheltuieli cu alte servicii executate de terţi. Aceste servicii apar atunci când unitatea
patrimonială apelează la terţe unităţi pentru prestarea unor activităţi care necesită o anumită
specializare sau calificare a personalului. În această categorie putem include: serviciile de
spălătorie, de curăţătorie, de dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare, organizarea unor simpozioane şi
mese rotunde, fonetizarea unor consfătuiri, etc.
✓ Cheltuieli cu alte impozite şi taxe. În această categorie sunt incluse impozitele, taxele şi
vărsămintele asimilate, datorate bugetului statului sau altor organisme publice, ca de exemplu:
Taxa pe valoare adăugată, impozitul pe clădiri, pe terenuri, taxa pentru folosirea terenurilor
proprietatea statului, impozit pe mijloacele de transport, etc.
✓ Cheltuieli cu remuneraţiile personalului sunt reprezentate de salariile personalului, sporurile
acordate pentru anumite condiţii de muncă, funcţii îndeplinite, conform Statului de salarii.
✓ Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială se constituie din consumurile pe care unitatea
patrimonială este obligată să le efectueze conform legislaţiei privind asigurările şi protecţia socială
precum şi obligaţiile de aceeaşi natură, faţă de salariaţii proprii.
✓ Cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizioanele sunt reprezentate de cotele de
amortizare calculate pentru imobilizările necorporale şi corporale din momentul punerii lor în
exploatare şi totodată aici sunt incluse provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli referitoare la
activitatea de exploatare şi anume: consumurile determinate de deprecierea imobilizărilor
necorporale, corporale sau în curs, deprecierea stocurilor şi producţiei în curs, consumurile având
ca sursă creanţele neîncasabile, clienţii rău platnici sau în litigiu.
✓ Alte cheltuieli de exploatare. În această grupă sunt reunite următoarele elemente de cheltuieli:
reparaţiile capitale efectuate cu forţe proprii repartizate în perioadele următoare conform unei
programări raţionale.
Analiza eficienţei cheltuielilor de exploatare poate fi efectuată în raport de formarea
veniturilor şi nivelul cheltuielilor pe categorii de venituri.
Analiza cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri
Cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii şi alte venituri din exploatare.
Cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri pot fi calculate cu ajutorul formulei:
Cheltuieli
Ch= x1000
Cifra de afaceri
sau
cantitatea vanduta x cos tul produselor

Ch= x1000
cantitatea vanduta x pretul de vanzare
În general, se poate spune că modificarea preţurilor de vânzare este determinată de

schimbarea raportului cerere-ofertă. La nivel fiecărui producător şi respectiv, ofertant de produse,
pot fi identificate unele cauze cum ar fi: calitatea produselor, marca de fabrică, schimbarea
destinaţiei produsului, intervenţia statului în cazul unor produse de importanţă naţională sau
strategică, acordarea de bonificaţii.
8.2.2. Analiza cheltuielilor financiare

Cheltuielile financiare (fr. Charges financieres, frais financiers; engl. Financial expenses),
reprezintă cheltuielile determinate de activitatea financiar –bancară.
Grupa cheltuielilor financiare cuprinde următoarele:
❖ pierderi din creanţe legate de participaţii;
❖ pierderi din vânzarea titlurilor de plasament;
❖ diferenţe nefavorabile de curs valutar;
❖ cheltuieli privind dobânzile;
❖ sconturi acordate clienţilor;
❖ alte cheltuieli financiare;
❖ cheltuieli cu amortizările şi provizioanele.
1. Pierderi din creanţe legate de participaţii - sunt incluse cheltuielile determinate de
pierderile care se pot înregistra în legătură cu participaţiile, depozite, garanţii plătite. Aceste
pierderi apar atunci când participaţiile indiferent de natura lor nu mai pot fi plătite.
2. Pierderi din vânzarea titlurilor de plasament reprezintă cheltuielile care apar ca urmare
a diferenţelor nefavorabile dintre valoarea contabilă a titlurilor de plasament şi preţul de cesiune al
acţiunilor proprii răscumpărate, acţiunilor emise de alte unităţi, obligaţiunile cumpărate inclusiv
dobânzile la obligaţiuni şi titluri de plasament.
3. Pierderi din diferenţe de curs valutar. Creanţele şi datoriile în devize se înregistrează în
contabilitate în lei, la nivelul de schimb al zilei respective când a avut loc operaţiunea de export –
import. Încasarea creanţelor şi plata datoriilor în devize se evidenţiază la cursul valutar din ziua
când se face decontarea lor. Ca urmare a faptului că, se înregistrează o fluctuaţie a cursului
devizelor, variaţiile negative determină o cheltuială financiară pentru unitatea patrimonială
respectivă.
În cazul datoriilor diferenţele de curs valutar apar atunci când cursul de schimb din
momentul efectuării plăţii este mai mare decât cel din data evidenţierii obligaţiilor în devize.
Pentru creanţe, diferenţele nefavorabile de curs valutar apar atunci când valoarea contabilă
din momentul efectuării şi înregistrării operaţiunii de export, este mai mare decât valoarea la
cursul zilei din data încasării drepturilor.
4. Cheltuieli privind dobânzile–aici sunt incluse dobânzile aferente împrumuturilor
contractate de la terţi, dobânzile aferente creditelor acordate de bănci indiferent de termenul de
contractare al creditului.
5. Cheltuieli privind sconturile acordate. Scontul reprezintă un consum generat de
prezentarea unor facilităţi clienţilor sub forma unei reduceri, a unei bonificări atunci când se
realizează plata anticipată a unor datorii înainte de scadenţă sau când se realizează încasarea unor
drepturi reprezentând pagube, creanţe reactivate.
6. Alte cheltuieli financiare. În această grupă sunt incluse toate cheltuielile de natură
financiară neregăsite în celelalte grupe care pot să apară ca urmare a unei prevederi legale sau altor
situaţii concrete generate de activitatea economică.
7. Cheltuieli privind amortizările şi provizioanele –în această structură de cheltuieli se
regăsesc provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, cheltuielile financiare privind provizioanele
pentru deprecieri şi cheltuielile financiare privind amortizarea primelor de rambursare a
obligaţiunilor.
8.2.3. Analiza cheltuielilor excepţionale

Cheltuielile excepţionale (engl. Extraordinary expenditure, fr. Charges exceptionnels) sunt
determinate de operaţiuni care nu au un caracter productibil zi de zi şi care nu sunt generate de
activitatea curentă a unităţii patrimoniale. În categoria cheltuielilor excepţionale intră:
❖ cheltuieli excepţionale din operaţii de gestiune;
❖ cheltuieli excepţionale din operaţii de capital;
❖ cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;
❖ cheltuieli excepţionale privind amortizarea imobilizărilor;
❖ cheltuieli excepţionale privind provizioanele de risc;
❖ cheltuieli excepţionale privind provizioanele pentru depuneri;
❖ cheltuieli excepţionale privind provizioanele reglementate.
1. În categoria cheltuielilor excepţionale din operaţii de gestiune se înregistrează valoarea
despăgubirilor, amenzilor şi penalităţilor datorate sau plătite, valoarea debitorilor insolvabili,
pierderi din calamităţi înregistrate la materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar,
baracamente, semifabricate, produse finite, animale şi păsări, mărfuri, donaţii şi subvenţii
acordate, alte cheltuieli excepţionale privind operaţiile de gestiune.
2. În categoria cheltuielilor excepţionale privind operaţiile de capital se concretizează consumurile
determinate din cesiunea imobilizărilor necorporale sau corporale, valoarea neamortizată a
imobilizărilor necorporale, corporale sau financiare scoase din evidenţă.
3. Cheltuielile excepţionale privind amortizările se referă la consumul excepţional al amortizărilor
aferente imobilizărilor necorporale sau corporale.
4.Cheltuielile excepţionale privind provizioanele se referă la valoarea provizioanelor care se
constituie, în condiţii excepţionale pentru provizioanele reglementate, pentru riscuri şi cheltuieli,
sau pentru deprecierile cu caracter excepţional survenite.

În cadrul cheltuielilor de exploatare partea variabilă, respectiv, cea care este dependentă de
volumul de activitate, este predominantă. Teoria şi practica economică, folosesc noţiunile de
dependenţă proporţională şi neproporţională. În primul caz, suma costurilor variabile se exprimă
prin relaţia:
a x Q,
unde:
a = suma costurilor variabile pe produs,
Q = cantitatea de produse.
Cheltuielile variabile sunt acele cheltuieli care variază odată cu creşterea sau descreşterea
unui factor de variabilitate - gradul de ocupare a camerelor, utilizarea sălilor de întruniri sau a altor
facilităţi, etc.
Spre exemplu: cheltuielile cu consumabilele de tipul săpunului, şamponului, cheltuielilor

aferente spălătoriei etc., sunt elemente de cheltuieli variabile.

Cheltuielile fixe sau constante sunt reprezentate de acele elemente de cheltuieli care nu se
modifică odată cu modificarea producţiei obţinute.
Cheltuielile fixe sunt acele cheltuieli a căror valoare este aceeaşi indiferent de numărul
turiştilor cazaţi în hotel sau serviţi în restaurant - asigurări, salarii, chirii, cheltuieli pentru
întreţinerea curăţeniei în spaţiile comune, etc.
Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor fixe

Studierea dinamicii cheltuielilor este necesară pentru a cunoaşte evoluţia în raport cu cifra
de afaceri.
Din analiza datelor rezultă comportamentul caracteristic al cheltuielilor fixe în raport de
cifra de afaceri, respectiv existenţa unor salturi atunci când intervin modificări importante în
volumul de activitate a unităţii.
Etapa următoare în analiza cheltuielilor fixe o constituie analiza structurii acestora, pe
categorii de cheltuieli după natura lor, respectiv amortizări, salarii, materiale.
Analiza factorială a cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri

Dat fiind caracterul relativ constant al acestor cheltuieli, eficienţa lor poate fi analizată prin
nivelul lor la 1000 lei cifră de afaceri, folosind modelul:
F
Cf= x1000
CA
în care:
F= suma absolută a cheltuielilor fixe
CA= cifra de afaceri
Creşterea cheltuielilor fixe vizează:
- schimbări în sistemul de amortizare a activelor fixe;
- schimbări în sistemul de salarizare, precum şi creşterea salariului determinată de rata inflaţiei.
8.3.Analiza costului produselor

Costul de producţie reprezintă un indicator calitativ economic ce ocupă o poziţie centrală
în sistemul indicatorilor la nivel de firmă şi al celor folosiţi pentru măsurarea şi aprecierea creşterii
economice.
Costul de producţie este unul din indicatorii de bază prin care se măsoară efortul cu care se
obţine un anumit efect la nivelul unităţii, fiind un indicator reprezentativ de caracterizare a
eficienţei economice.
Costul de producţie, analiza şi gestiunea acestuia, devine şi mai actual în condiţiile unei noi
atitudini privind scopul esenţial al activităţii unei unităţi - maximizarea profitului în spiritul unei
economii puternic concurenţiale.
Adică profitul = preţul de livrare-costul de producţie
De aici rezultă că, principala posibilitate de creştere a profitului şi cea mai sigură este
reducerea costurilor de producţie.
8.3.1.Tipologia costurilor de producţie

Eforturile şi implicit, costurile pot fi analizate din mai multe puncte de vedere, dintre care
cele mai uzuale sunt:
❖ costuri pe produs - costuri pe funcţii
❖ costuri fixe - costuri variabile
❖ costuri directe - costuri indirecte
❖ costul total - costul mediu - cost marginal.
Costul pe produs - cost pe funcţii

Costul pe produs comensurează efortul necesar pentru obţinerea unui produs. Costul pe
produs este foarte important în analiza participării fiecărui produs la profitabilitatea unităţii, cât şi
în fixarea preţului de vânzare al produselor.
Costul pe funcţie sau costul pe centru de cheltuieli este foarte important pentru aprecierea
calităţii gestiunii la nivelul fiecărei verigi organizatorice, fiind un instrument principal de
fundamentare a bugetelor prestabilite.
Indiferent de tipul costului acesta este format din:
✓ cheltuieli de achiziţie a resurselor materiale (CA)
✓ cheltuieli de fabricaţie (CF)
✓ cheltuieli de desfacere (CD).
Costul unitar se obţine prin raportarea costului total la volumul de activitate.
Costuri fixe-costuri variabile

Costurile fixe sunt formate din acele categorii de cheltuieli care rămân nemodificate,
indiferent de evoluţia volumului de activitate în cadrul unui interval de producţie.
Costurile variabile sunt formate din acele cheltuieli care evoluează o dată cu volumul de
activitate. Sunt formate din cheltuielile cu materiile prime şi cu salariile directe, respectiv alte
cheltuieli strâns dependente de acestea.
Clasificarea costurilor fixe şi variabile este foarte importantă în fixarea volumului de
activitate eficient pentru o unitate, respectiv a marjei de securitate pentru activitatea acesteia.
Pragul de rentabilitate în funcţie de costurile totale se determină astfel:
CF
Pr =
p − cv
Din condiţia Q x p =CF + Q x Cv
unde:
CF = cheltuieli fixe
P = preţ de vânzare
Cv = cheltuieli variabile pe produs
Marja de siguranţă se determină la rândul ei astfel:
Mr = Cifra de afaceri - Prag de rentabilitate
Indicele de siguranţă (Isr)
Cifra de afaceri − Pr ag de rentabilitate
Isr =
Cifra de afaceri
Pragul de rentabilitate caracterizează volumul de producţie peste care trebuie produs pentru
a se realiza profit.
Marja de securitate respectiv indicele de securitate caracterizează posibilităţile de
diminuare a activităţii fără a se înregistra pierderi.
Costuri directe - costuri indirecte

În cadrul cheltuielilor, necesitatea de desfăşurare a unei activităţi determină identificarea
unor cheltuieli care sunt proprii unui tip de produs (cheltuieli directe), respectiv cheltuieli care
sunt proprii mai multor tipuri de produse (cheltuieli indirecte).
Dacă cheltuielile directe se repartizează direct pe produs, cheltuielile indirecte, se
repartizează cu ajutorul unor chei de repartizare.
Costul global sau costul total caracterizează efortul depus din punct de vedere al
cheltuielilor totale necesare pentru obţinerea unui anumit efect.
Ct= CF +Q x cv
Costul mediu caracterizează cheltuielile medii ce revin pentru un anumit produs sau unitate de
activitate.
Costul marginal caracterizează cheltuielile suplimentare necesare pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de produs.
Costul marginal este foarte important în fundamentarea deciziilor de eficienţă economică: cum ar
fi maximizarea profitului sau a vânzărilor.
Profitul maxim este pentru acel volum de activitate pentru care venitul marginal este egal cu costul
marginal.

1. Ce sunt cheltuielile?
2. Cum se împart cheltuielile după natura activității care le generează?
3. Cum se determină cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri?

1. Cheltuielile din exploatare sunt formate din:
a. cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile;
b. cheltuieli cu personalul;
c. ajustările de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale;
d. alte cheltuieli din exploatare;
e. cheltuieli privind dobânzile.
2. Cheltuielile reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru consumurile, lucrările
executate şi serviciile prestate de terți, remunerarea personalului, executarea unor obligații legale
sau contractuale de către unitatea patrimonială, constituirea amortizărilor şi provizioanelor,
consumuri extraordinare.
Adevărat/Fals
3. Costurile reprezintă totalitatea consumurilor exprimate în formă bănească pe care le efectuează
societatea în vederea realizării unei anumite producții sau a unui singur produs.
Adevărat/Fals
4. Reducerea cheltuielilor materiale se poate realiza prin următoarele măsuri:
a. dotarea firmei cu maşini, utilaje şi instalații de mare randament;
b.folosirea unor obiecte ale muncii cu parametri superiori şi care determină micşorarea
consumurilor specifice;
c. folosirea unor înlocuitori, mai ieftini, dar fără a afecta nivelul tehnic şi calitativ al produselor.
5. Dobânzile reprezintă:
a. costuri ale capitalurilor proprii care fac parte din categoria cheltuielilor financiare;
b. costuri ale capitalului împrumutat care fac parte din categoria cheltuielilor financiare;
c. costuri ale capitalului împrumutat care fac parte din categoria cheltuielilor extraordinare.
6. Completați: Caracterizarea situației generale a cheltuielilor cu salariile se poate face în
mărimi .............. şi/sau în mărimi .................
7. Cheltuielile materiale sunt formate din următoarele elemente: cheltuieli cu materiile prime,
cheltuieli cu materialele consumabile, cheltuieli cu energia, apa şi alte utilități, amortizarea
mijloacelor fixe şi alte cheltuieli materiale.

ANALIZA VENITURILOR LA NIVELUL UNITĂŢILOR DE
ALIMENTAȚIE PUBLICĂ ȘI AGROTURISM

➢ conceptul și clasificarea veniturilor;
➢ categorii de venituri dupa activitatea care le generează;
➢ evoluţia în timp a cifrei de afaceri;

9.1. Conceptul şi clasificarea veniturilor
9.2. Analiza veniturilor din exploatare
9.3. Analiza veniturilor financiare
9.4. Analiza veniturilor extraordinare
9.5. Particularităţi ale veniturilor din cazare şi alimentaţie publică
9.8. Bibliografie
9.1. Conceptul şi clasificarea veniturilor

Veniturile reprezintă unul din indicatorii sintetici cei mai importanţi luaţi în calcul la
nivelul eficienţei economice în diversele sale ipostaze, creşterea veniturilor, constituind în esenţă
calea certă de ridicare a acestei eficienţe pe o treaptă superioară, competitivă.
Veniturile reprezintă un indicator economico-financiar de sinteză care reflectă integral
efectul economic final al activităţii de exploatare, financiare şi excepţionale dintr-o perioadă dată.
Veniturile contribuie la constituirea profitului.
Veniturile provenite din producţia vândută reprezintă componenta de bază a cifrei de
afaceri.
Obţinerea veniturilor într-un anumit cuantum care să facă posibilă acoperirea integrală a
cheltuielilor efectuate într-un exerciţiu financiar dat şi în acelaşi timp, să permită şi realizarea unei
rentabilităţi competitive în etapa dată constituie un obiectiv fundamental al oricărei unităţi
economice.
9.2. Analiza veniturilor din exploatare

Veniturile din exploatare (engl. Operating income, fr. Produits d’exploatation) cuprind:
✓ venituri din vânzarea produselor finite;
✓ venituri din vânzarea semifabricatelor şi produselor reziduale;
✓ venituri din lucrări executate şi servicii prestate;
✓ venituri din studii şi cercetări;
✓ redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii;
✓ venituri din alte activităţi.
Total producţie vândută
✓ venituri din vânzarea mărfurilor
Total vânzarea mărfurilor (Cifra de afaceri)
✓ venituri din producţia stocată
✓ venituri din producţia de imobilizări
Producţia exerciţiului
✓ venituri din subvenţii de exploatare;
✓ venituri din creanţe reactivate;
✓ alte venituri din exploatare.
✓ venituri din provizioane privind activitatea de exploatare
Venituri totale din exploatare
Veniturile din producţia vândută sunt determinate de: vânzările de produse realizate,
lucrările executate sau serviciile prestate, etc.
Suma dintre total producţie vândută şi vânzarea mărfurilor formează cifra de afaceri.
Veniturile din producţia stocată sunt determinate la încheierea exerciţiului economico-
financiar şi constau în costul producţiei, bunurilor şi serviciilor în curs de execuţie.
Veniturile din producţia de imobilizări reprezintă producţia exerciţiului care este păstrată
de unitatea patrimonială sub forma imobilizărilor necorporale sau corporale şi sunt reprezentate de
costul de producţie al:
▪ Lucrărilor de cercetare-dezvoltare efectuate pe cont propriu;
▪ Concesiuni, brevete, licenţe şi alte drepturi realizate pe cont propriu;
▪ Valoarea imobilizărilor necorporale realizate pe cont propriu;
▪ Valoarea la cost de producţie a amenajărilor de terenuri şi a mijloacelor fixe obţinute din
producţie proprie.
Veniturile din subvenţii de exploatare reprezintă sumele alocate de la bugetul de stat numai
unităţilor cu capital majoritar de stat pentru acoperirea pierderilor, pentru diferenţele de preţ la
produsele subvenţionate, pentru finanţarea unor investiţii pe termen lung, etc.
Veniturile din creanţe reactivate sunt provenite din reactivarea clienţilor insolvabili sau a
debitorilor diverşi.
Alte venituri din exploatare se referă la: sume datorate de către debitori diverşi ca urmare a
pagubelor produse de către aceştia, sume datorate de salariaţi privind debite, remuneraţii, sporuri
sau adaosuri necuvenite sau avansuri nejustificate, etc.
Veniturile din provizioane privind exploatarea sunt reprezentate de venituri provenite din
anularea sau diminuarea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli, pentru deprecierea
imobilizărilor şi pentru deprecierea activelor circulante.
Toate aceste categorii de venituri alcătuiesc venituri din exploatare.
Diferenţa dintre veniturile din exploatare şi cheltuielile din exploatare ne permit
determinarea rezultatului din exploatare.
9.2.1.Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri reprezintă suma totală a veniturilor din operaţiuni comerciale
efectuate de o firmă, respective vânzarea de mărfuri şi produse într-o perioadă de timp
determinată. În cifra de afaceri nu se includ veniturile financiare şi veniturile extraordinare.
Potrivit noilor reglementări contabile conforme cu Directivele europene, cifra de
afaceri netă cuprinde sumele rezultate din vânzarea de produse şi furnizarea de servicii care
se înscriu în activitatea curentă a entităţii, după deducerea reducerilor comerciale şi a taxei pe
valoarea adăugată, precum şi a altor taxe legate direct de cifra de afaceri. Cifra de afaceri se
determină pe baza formularului de sinteză “Contul de Profit şi Pierdere”.
Nivelul acestui indicator este în măsură să dea o imagine despre poziţia pe piaţă a
firmei respective, despre forţa pe care o reprezintă firma în sectorul respectiv de activitate.
Trebuie făcută distincţia între cifra de afaceri care reprezintă un indicator de efect şi
profit care este un indicator de eficienţă. Sunt frecvente cazurile când un volum ridicat de
vânzări înregistrat de către o entitate are la bază costuri foarte mari care duc la un nivel minim
de profitabilitate sau chiar la pierderi din activitatea de exploatare.
Cifra de afaceri reflectă performanţa comercială a unităţii respectiv veniturile totale
obţinute din operaţiuni comerciale curente.
Cifra de afaceri reprezintă un indicator economico-financiar care este determinat de
totalitatea veniturilor obţinute de către o unitate patrimonială în urma actelor de comerţ efectuate
într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an.
Cifra de afaceri netă reprezintă conform reglementărilor de armonizare cu directivele
europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, un indicator al contului de profit şi
pierdere, care cuprinde veniturile din vânzarea de bunuri, lucrări şi servicii ce intră în categoria
activităţilor curente ale unităţii, inclusiv subvenţiile pentru exploatare aferente vânzărilor, după
scăderea reducerilor comerciale.
Cifra de afaceri poate fi analizată din punctul de vedere al dinamicii, structurii şi factorial
şi al implicaţiilor asupra indicatorilor economico-financiari ai unităţii.
❖ Analiza dinamicii cifrei de afaceri

Dinamica cifrei de afaceri trebuie analizată pe total unitate şi pe sortimente (produse).
Procedeele de analiză recomandate pentru analiza dinamicii cifrei de afaceri sunt:
a) modificările absolute: CAN − CA0
CA N
b) indicii: cu bază fixă: 100
CA0
CA N
cu baza în lanţ:  100
CA N−1
 CA N 
medii:  n −1  100
 CA0 
 
În cazul existenţei inflaţiei, pentru o corectă apreciere a evoluţiei în timp a vânzărilor, se
impune operarea cu cifra de afaceri în unităţi monetare comparabile. Comparabilitatea se poate
asigura prin inflatare şi prin deflatare.
Relaţiile de calcul sunt:
- în cazul inflatării (exprimarea în unitatea monetară a ultimului an)
(CAN−m ) IpN N −m
- în cazul deflatării (exprimarea în unitatea monetară a unui an precedent)
CA N
 100
I pN 0
❖ Analiza structurii cifrei de afaceri

Cifra de afaceri a unei firme poate fi analizată structural în funcţie de diverse criterii de
grupare a vânzărilor, cum sunt: pe produse, clienţi, pieţe de desfacere, faze ale ciclului de viaţă a
produselor etc.
Pentru a caracteriza evoluţia structurii vânzărilor unităţii se pot utiliza următoarele procedee de
analiză:
a) ponderile componentelor cifrei de afaceri (gi):
CAi
gi =  100
CA
în care:
CA -reprezintă cifra de afaceri totală;
CAi - vânzările aferente elementului, component „i”.
Informaţiile furnizate de acest procedeu de analiză se referă la: principalele elemente
componente ale cifrei de afaceri; cât de stabile sunt în timp etc.
b) coeficientul de concentrare (Gini-Struck):
n gi 2 − 1
G= ; n  2, G  0,1)
n −1
în care:
n -reprezintă numărul de termeni ai seriei luate în studiu.
Apropierea de zero a coeficientului de concentrare semnifică o distribuire relativ
echilibrată a vânzărilor pe elementele structurale luate în calcul. Coeficientul este egal cu zero,
atunci când elementele componente au aceeaşi pondere în cifra de afaceri totală, concentrarea
vânzărilor fiind nulă.
În cazul în care coeficientul se apropie de 1, atunci se înregistrează un număr redus de
elemente care contribuie în cea mai mare măsură la obţinerea cifrei de afaceri a unităţii.
c) coeficientul HERFINDHAL (H):

H =  gi 2 ; H 1 / n, 1
Pot fi evidenţiate următoarele situaţii:

• H = 1, atunci când cifra de afaceri este formată dintr-un singur element;
• H = 1/n, atunci când elementele componente contribuie în aceeaşi măsură la formarea cifrei de
afaceri;
• când H se apropie de 1, aceasta reflectă un grad ridicat de concentrare a vânzărilor, iar
apropierea de 1/n reflectă o distribuţie relativ echilibrată a acestora.
d) metoda ABC (diagrama PARETTO)

Metoda ABC se recomandă a fi aplicată îndeosebi în cazul structurării cifrei de afaceri pe
clienţi şi pe produse.
Aplicarea metodei ABC la gestiunea unei clientele eterogene a condus la următoarea
distribuţie optimală.
• zona A: 10% din clienţi contribuie cu 60% din CA;
• zona B: 40% din clienţi contribuie cu 30% din CA;
• zona C: 50% din clienţi contribuie cu 10% din CA.
Studierea acestei distribuţii teoretice permite stabilirea unor concluzii utile în
fundamentarea deciziilor privind volumul activităţii pentru securitatea şi rentabilitatea unităţii.
Astfel:
- zona A contribuie în cea mai mare măsură la rentabilitatea unităţii, dar are şi cel mai
ridicat grad de risc (incapacitatea de plată a unui client important se reflectă într-o măsură
însemnată asupra situaţiei financiare a unităţii analizate);
- zona B asigură cel mai mare grad de stabilitate din punct de vedere al vânzărilor şi
rentabilităţii şi constituie un risc moderat pentru unitate;
- zona C se caracterizează printr-o rentabilitate scăzută (indicele cheltuielilor de exploatare
devansează indicele cifrei de afaceri) şi printr-un risc redus.
În cazul analizei CA pe produse distribuţia teoretică este:
o zona A = 10-15% din tipurile de produse contribuie cu 60-70% din CA;
o zona B = 25-30% din tipurile de produse contribuie cu 25-30% din CA;
o zona C = 65-70% din tipurile de produse contribuie cu 10-15% din CA.
Aprecierea situaţiei unei unităţi se face în funcţie de fazele ciclului de viaţă în care se află
produsele corespunzătoare celor trei zone (lansare, creştere, maturitate sau declin).
❖ Analiza factorială a cifrei de afaceri

Cifra de afaceri evoluează sub influenţa unor factori direcţi şi indirecţi specifici domeniului
de activitate al unităţii.
Analiza factorială a cifrei de afaceri în unităţile de prestări servicii se poate realiza pe baza
mai multor modele, şi anume:
n
I. CA =  qv i p i
i =1
Qf CA
II. CA = Ns  
Ns Qf
Mf Mf  CA
III. CA = Ns   
Ns Mf Mf 
unde:
qvi – reprezintă cantitatea vândută pe tipuri de produse;
Pi = preţul mediu de vânzare pe produse (exclusiv T. V .A.);
Ns = numărul mediu de personal;
Qf = producţia marfă fabricată;
Mf = valoarea medie anuală a mijloacelor fixe;
Mf’ = valoarea medie anuală a mijloacelor fixe direct productive.
Analiza factorială a cifrei de afaceri în cazul firmelor din comerţ se poate face pe baza unor
modele specifice formei de vânzare practicate, şi anume:
I. În cazul vânzărilor în regim de autoservire:
CA = Sc  d
d=
 gs i  di
100
unde:
Sc = suprafaţa comercială;
d = vânzarea pe m2;
gsi = structura vânzărilor pe grupe de mărfuri;
d i = vânzările medii pe m2 pe grupe de mărfuri.
II. În cazul formei clasice de vânzare (cu plată la vânzător):

CA = Nl  Ks  Nz  Wz
unde:
Nl = numărul punctelor de vânzare;
Ks = coeficientul mediu al schimburilor;
Nz = numărul mediu de zile lucrate de un angajat;
Wz = vânzarea medie zilnică pe un lucrător operativ.
❖ Analiza reflectării modificării cifrei de afaceri în principalii indicatori economico-

financiari ai unităţii
Modificarea cifrei de afaceri influenţează principalii indicatori sintetici economico-
financiari ai unităţii, cum sunt: profitul, ratele de rentabilitate, viteza de rotaţie a activelor
circulante, eficienţa utilizării activelor şi resurselor umane etc.
Relaţiile folosite pentru cuantificarea modificării cifrei de afaceri asupra indicatorilor
economico-financiari ai unităţii sunt:
a) asupra profitului brut aferent vânzărilor:
(CA1 − CA0 ) pr 0
unde:
pr 0 = profitul mediu la 1 leu vânzări;
pr = 1 −
 qv c
0 0
 qv p
0 0
b) asupra ratei rentabilităţii economice:

(CA1 − CA0 )pr 0
 100
At1
unde:
At = activul total;
c) asupra vitezei de rotaţie a activelor circulante:
AC0 AC0
T− T
CA1 CA 0
unde:
AC = soldul mediu al activelor circulante;
T = perioada analizată (zile);
d) asupra eliberării sau imobilizării de capital circulant ca urmare a modificării vitezei de
rotaţie:
 AC0 AC0  CA1
 T− T
 CA1 CA 0  T
e) asupra eficienţei utilizării mijloacelor fixe:

CA1 CA 0
1000 − 1000
MF1 MF1
f) asupra eficienţei utilizării activelor de exploatare:
CA1 CA 0
1000 − 1000
Ae1 Ae0
unde:
Ae = active de exploatare;
g) asupra eficienţei utilizării potenţialului uman caracterizată prin profitul mediu pe
salariat:
(CA1 − CA 0 )pr 0
Ns1
9.2. 2.Analiza valorii adăugate
Valoarea adăugată reflectă plusul de valoare (bogăţie) obţinut prin activitatea productivă şi
comercială a unei unităţi.
Valoarea adăugată reflectă contribuţia unei unităţi la produsul intern brut (P.I.B.),
reprezentând o expresie a performanţei economice a unităţii.
Valoarea adăugată este unul din cei mai importanţi indicatori de reflectare a performanţelor
economico-financiare ale unei firme. Pe baza valorii adăugate considerăm că poate fi apreciată
adevărata dimensiune a activităţii unei firme. Spre deosebire de cifra de afaceri, care include şi
valoarea cumpărărilor de materii prime, materiale şi servicii care se regăsesc în cifra de afaceri a
firmelor furnizoare, valoarea adăugată cuprinde numai echivalentul activităţii unităţii în cauză.
Valoarea adăugată poate fi determinată prin două metode:
a) Metoda sintetică, conform căreia din volumul total de activitate de producţie şi
comercială se scad consumurile intermediare de la terţi.
În cazul în care firma desfăşoară numai activitate de producţie valoarea adăugată se
determină astfel:
Qa = Qe - M
unde:
M - reprezintă consumurile intermediare de la terţi aferente activităţii de producţie.

În situaţia în care unitatea desfăşoară pe lângă activitatea de producţie şi activitate de
comerţ atunci valoarea adăugată se stabileşte astfel:
Qa = (Qe + Mc) - M'
unde:
Mc = marja comercială;
M' = consumurile intermediare de la terţi (pentru producţie şi comerţ).
Marja comercială reprezintă diferenţa dintre valoarea mărfurilor vândute şi costul lor .
b) Metoda de repartiţie (aditivă), conform căreia valoarea adăugată este rezultatul
însumării următoarelor elemente: salarii, contribuţii pentru asigurări şi protecţie socială,
amortizare, provizioane, cheltuieli cu impozite şi taxe (fără impozitul pe profit), cheltuielile şi
rezultatul exploatării recalculat.
Potrivit abordării valorii adăugate după această metodă, rezultă că ea este formată din
remunerarea următorilor subiecţi (parteneri sociali): salariaţi, acţionari, stat, instituţiile care acordă
credite unităţii şi unitatea.
❖ Analiza dinamicii şi structurii valorii adăugate
Procedeele de analiză folosite în acest caz sunt:
• modificările absolute pe total şi pe elemente;
• indicii pe total şi pe elemente;
• ponderile elementelor componente (ratele de remunerare ale valorii adăugate).
În cazul în care gradul de integrare se apropie de 1, atunci în unitate se realizează un număr
mai mare de etape de obţinere a produsului finit. Aprecierea eficienţei integrării se impune a fi
făcută în corelaţie cu rentabilitatea şi riscul de exploatare (care depinde îndeosebi de mărimea
cheltuielilor fixe).
❖ Analiza factorială a valorii adăugate
Din punct de vedere factorial valoarea adăugată se poate analiza pe baza modelelor:
 M
I. Qa = Qe1 −  = Qe  va
 Qe 
Qe Qa
II. Qa = Ns   = Ns  wa  va
Ns Qe
unde:
va = valoarea medie adăugată la 1 leu producţie;
wa = productivitatea medie anuală stabilită pe baza Qe
va =
 gi  vai ; vai = 1 − mi = 1 −  csj pj
100 pi pi
gi = structura producţiei exerciţiului pe produse sau tipuri de activităţi;

vai = valoarea adăugată la 1 leu producţie pe produse sau tipuri de activităţi;
mi = consumurile de la terţi pe unitatea de produs;
pi = preţul de vânzare pe unitatea de produs;
csj = consumul specific din resursa ,,j”;
pj = preţul de aprovizionare al resursei ,,j”.
9.2.3. Analiza producţiei exerciţiului
Producţia exerciţiului reflectă performanţa, respectiv volumul total de activitate al

perioadei (finite şi în curs de execuţie).
Relaţia de calcul este:
Qe = Qv + Qs +Qi
unde: Qv = producţia vândută;
Qs = variaţia producţiei stocate;
Qi = producţia imobilizată.
Qs = Sf- Si
unde:
Sf = stocul final de produse finite şi producţie în curs de execuţie;
Si = stocul iniţial de produse finite şi producţie în curs de execuţie.
Pentru analiza de tip factorial a producţiei exerciţiului se recomandă următorul model:
Mf Mf  Qe
Qe = Ns   
Ns Mf Mf 
unde:
Qe
= randamentul valoric al mijloacelor fixe direct productive.
Mf 
Metodologia de analiza a producţiei exerciţiului este similară cu cea prezentată la analiza

cifrei de afaceri.
9.2.4.Analiza marjei comerciale

Marja comercială (Mc) este un indicator de reflectare a activităţii unităţilor din comerţ.
Relaţia de calcul este:
Mc=CA - Cmf
unde:
CA = cifra de afaceri din vânzări de mărfuri;
Cmf = costul de achiziţie al mărfurilor vândute.
Rolul marjei comerciale este de a acoperi cheltuielile de distribuţie şi de a permite

obţinerea de profit de către unitate.
În diagnostic prezintă importanţă şi rata marjei comerciale, care poate fi calculată faţă de
cifra de afaceri şi faţă de costul mărfurilor vândute.
Analiza factorială a marjei comerciale poate fi făcută pe baza modelului:
CA  Rmc
Mc =
100
unde:
Rmc = rata marjei comerciale faţă de cifra de afaceri pe total unitate
Rmc =
 gi  rmci
100
unde:
gi = structura vânzărilor pe grupe de mărfuri;
rmci = rata marjei comerciale pe grupe de mărfuri.
Din modelul prezentat rezultă că marja comercială este influenţată de vânzări, structura
vânzărilor şi rata marjei comerciale pe grupe de mărfuri.
9.3. Analiza veniturilor financiare
Veniturile financiare (engl. Financial incomes, fr. Revenus finnaciers) reprezintă resursele
economice dobândite ca urmare a activităţii financiare a unităţii patrimoniale.
Veniturile financiare cuprind: venituri din participaţii; venituri din imobilizări financiare;
venituri din creanţe imobilizate; venituri din titluri de plasament; venituri din diferenţe de curs
valutar; venituri din dobânzi; venituri din sconturi obţinute; alte venituri financiare; venituri
financiare din provizioane.
9.4. Analiza veniturilor extraordinare

Veniturile extraordinare (engl. Extraordinary income, fr. Produits exceptionnels) reprezintă
venituri realizate din operaţiuni ce nu au un caracter normal, care să decurgă din obiectul de
activitate al unităţii. Veniturile extraordinare provin din operaţiile de gestiune şi operaţiile de
capital şi provizioane.
Veniturile extraordinare din operaţii de gestiune provin din: bunuri primite cu titlu gratuit
(materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, mărfuri, ambalaje, animale şi păsări,
bunuri rezultate din dezmembrarea şi valorificarea unor imobilizări, drepturi de personal neridicate
prescrise).
Veniturile din operaţii de capital sunt determinate de preţul de vânzare al activelor imobilizate
cedate.
Veniturile extraordinare din provizioane provin din anularea sau diminuarea unor provizioane
reglementate, provizioane pentru riscuri şi a provizioanelor pentru deprecierea creanţelor, debitori
diverşi.
9.5. Particularităţi ale veniturilor din cazare şi alimentaţie publică
Veniturile populaţiei constituie principala condiţie pentru manifestarea cererii turistice şi

deci suportul material, obiectiv al dezvoltării turismului.
Veniturile populaţiei, exprimă sintetic nivelul de dezvoltare economică şi socială a unei ţări
şi indirect posibilităţile oferite pentru practicarea turismului. Astfel, sporirea veniturilor
individuale (rezultat al creşterii economice şi corespunzător al produsului intern brut) influenţează
nemijlocit structura consumului în sensul majorării ponderii cheltuielilor pentru turism.
Veniturile reprezintă un factor cu acţiune complexă, ele influenţează cantitativ circulaţia
turistică prin modificarea numărului turiştilor, dar şi calitativ, determinând durata deplasării,
distanţa pe care să se efectueze călătoria, intensitatea plecărilor în vacanţă, caracterul organizat
sau particular al prestaţiei, realizarea călătoriei în interiorul sau în afara graniţelor ţării, opţiunea
pentru un anumit mijloc de transport.
Politicile de preţ în unităţile de alimentaţie publică şi agroturism

Conceptul de politică de preţ defineşte acele strategii şi tehnici de preţuri sau tarife,
stabilite de conducerea superioară a societăţii de turism, unităţilor de alimentaţie publică, în urma
analizei structurii costurilor şi a conjuncturii pieţei cu scopul de a se realiza obiectivul major al
pensiunii.
Prin urmare, se remarcă faptul că politica de preţ reflectă două criterii principale, ce stau la
baza construirii preţului şi anume costurile şi piaţa.
Aceştia se constituie în factori de influenţă controlabili şi respectiv independenţi.
Costurile într-o societate de turism, pensiune agroturistică, unitate de alimentaţie publică
sunt factori controlabili în sensul că, la acest nivel se poate controla valoarea şi structura
costurilor, prin deciziile pe care le ia.
Piaţa este un factor de influenţă independent, al preţurilor într-o societate de turism,
pensiune agroturistică, unitate de alimentaţie publică.
Piaţa desemnează în principal cererea, oferta, nivelul preţurilor existent şi concurenţa.
Strategia cererii şi a ofertei de piaţă este influenţată de sezon şi secundar de introducerea
de noi produse superioare.
În politica de preţ orientată spre costuri şi profit, rezultatul economic al societăţii de turism,
pensiunii agroturistice, unităţii de alimentaţie publică este elementul de bază.
Opţiunea cost total + profit prevede ca pensiunea să practice un anumit nivel al preţului de
vânzare, astfel încât prin încasările obţinute, să-şi acopere toate costurile şi în plus să realizeze
profit, exprimat pe unitate sau procentual din totalul vânzărilor.
Costul marginal reprezintă sporul de cost necesar pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de produs. El se determină raportând creşterea costului total la creşterea producţiei.
Prin urmare, maximizarea profitului presupune ca, realizarea fiecărei unităţi suplimentare
de producţie să necesite un spor de cost cât mai mic.
În cazul societăţilor de turism, pensiunilor agroturistice, pentru acelaşi tip de cameră se
utilizează mai multe tarife, în funcţie de anumite caracteristici, cum ar fi gradul de confort, gradul
echipării cu diverse aparate, mobilierul dar şi în funcţie de client (client pe cont propriu, grupări,
clienţi ai casei).
Obiectivul profit maxim al politicii de preţ are un caracter teoretic, deoarece în practică
este imposibil să impui un preţ care să asigure un profit maxim.
În politica de preţ orientată spre piaţă, factorii externi societăţilor de turism, pensiunilor
agroturistice, contează într-o măsură destul de mare.
Când o pensiune doreşte să atragă cât mai mult posibil, cererea potenţială existentă pe o
piaţă, practică preţuri de penetrare pe piaţă: fie preţuri de lansare mici, fie preţuri iniţiale mari sau
o combinaţie a lor.
Preţurile diferenţiate presupun acordarea de reduceri de preţ, pentru a atrage un anumit
segment de clientelă.
În cadrul acestei orientări, managerii au în vedere stabilirea preţurilor, atât în funcţie de
cerere, cât şi de concurenţă.
Stabilirea preţurilor în funcţie de concurenţă necesită o anumită flexibilitate în schimbarea
preţurilor, pentru adoptarea lor realistă la variaţia preţurilor concurenţei.
În determinarea profitului mediu al unei societăţi de turism, pensiuni turistice, intervine
tariful mediu al unei camere şi gradul de ocupare. Practicarea unor tarife ridicate limitează accesul
la serviciile turistice şi se reflectă, în principal, în reducerea numărului de turişti, dar şi a duratei
sejururilor, a distanţelor de călătorie, a frecvenţei plecărilor în vacanţă, în acelaşi timp, tarifele
scăzute stimulează manifestarea cererii. Relaţia dintre preţuri şi dezvoltarea turistică este mult mai
complexă, nefiind excluse reacţiile adverse; de pildă, tarife foarte scăzute sau reducerea drastică a
acestora pot genera neîncrederea turiştilor în calitatea serviciilor şi ca urmare o reducere a
intensităţii călătoriilor. Raportul calitate-preţ joacă un rol deosebit în formarea şi afirmarea cererii
turistice.
Tarifele chiar ridicate, trebuie să aibă o temeinică fundamentare, să reflecte cu fidelitate
calitatea prestaţiilor, să realizeze diferenţieri pe sezoane, zone turistice.

1. Ce sunt veniturile?
2. Cum se împart veniturile după natura activității care le generează?
9.7. Test de autoevaluare pentru unitatea 9

1. Cifra de afaceri este:
a. valoarea încasărilor unui unități, pe o anumită perioadă de timp;
b. totalitatea veniturilor realizate de o unitate, pe o anumită perioadă de timp;
c. valoarea veniturilor realizate de o unitate din vânzarea produselor realizate, a mărfurilor
şi respectiv a serviciilor prestate, pe o anumită perioadă de timp.
2. În calculul cifrei de afaceri se includ veniturile realizate din:

a. dobânzile încasate;
b. serviciile prestate de terţi;
c. semifabricatele vândute;
3. Veniturile din exploatare sunt formate din:

a. cifra de afaceri netă;
c. variația stocurilor de produse finite şi producției în curs de execuție;
d. producția realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi capitalizată.

ANALIZA RENTABILITĂȚII UNITĂŢILOR DE ALIMENTAȚIE
PUBLICĂ ȘI AGROTURISM

➢ cunoaşterea principalilor indicatori de măsurare a rentabilităţii;
➢ identificarea factorilor care influenţează rentabilitatea firmei şi a măsurilor pentru
îmbunătăţirea activităţii acesteia;
➢ prezentarea legăturii care există între rentabilitate şi riscurile firmei;

10.1. Conceptul privind rentabilitatea unităților
10.2. Analiza profitului
10.3. Analiza ratelor de rentabilitate
10.1. Conceptul privind rentabilitatea unităților

Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei unităţi de a obţine profit prin
utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor, indiferent de provenienţa acestora.
Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de indicatori: profitul şi ratele de
rentabilitate. Mărimea absolută a rentabilităţii este reflectată de profit, iar gradul în care capitalul
sau utilizarea resurselor unităţii aduc profit este reflectat de rata rentabilităţii (indicator al mărimii
relative a rentabilităţii).
Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, elaborat de IASC, prevede la
paragraful 69 că „Profitul este frecvent utilizat ca o măsură a performanţei sau ca bază de referinţă
pentru alţi indicatori, cum ar fi rentabilitatea investiţiei sau rezultatul pe acţiune”.
Analiza rentabilităţii se realizează pe seama „Contului de profit şi pierdere”, care arată
modul în care s-a ajuns la o anumită stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de
venituri şi cheltuieli.
Cheltuielile desemnează în expresie valorică raporturi patrimoniale cu privire la
angajarea şi utilizarea resurselor economice în cadrul activităţilor desfăşurate de entitatea
patrimonială. Ele indică folosinţele de resurse, fiind constituite, în mare parte din valori de
plătit sau plătite în contrapartidă cu materii prime, materiale şi mărfuri cumpărate, cu
lucrările şi serviciile prestate pentru întreprindere, precum şi pentru angajamentele pe care
întreprinderea a consimţit să le plătească.
Referitor la venituri, acestea exprimă raporturi patrimoniale privind bogăţia
obţinutădin activităţile desfăşurate şi din proprietatea deţinută. Într-o altă interpretare ele
indică resursele obţinute, fiind constituite din valorile primite sau de primit în contrapartidă
cu vânzarea bunurilor, executarea de lucrari şi prestarea de servicii către terţi.
Prin compararea veniturilor cu cheltuielile se determină rezultatul exerciţiului. Acesta
îmbracă forma de profit, în situaţia în care veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, şi
pierdere, în situaţia când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.
În consecinţă, pe baza structurii veniturilor şi cheltuielilor vom avea:
 rezultatul exploatării (Rexpl) care se obţine ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile
din exploatare;
 rezultatul financiar (Rfin) care se obţine ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile
financiare;
 rezultatul extraordinar (Rextr) care se obţine ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile
extraordinare.
Astfel rezultatul exerciţiului va fi:
RE= Rexpl + Rfin + Rextr.
Scopul analizei rentabilităţii îl constituie stabilirea performanţelor proprii în ceea ce
priveşte capacitatea actuală şi în perspectivă de a genera profit, ca singură sursă care poate
asigura dezvoltarea activităţii.
Analiza rentabilităţii priveşte mai multe aspecte:
❖ analiza situaţiei generale pe baza contului de profit și pierdere;
❖ analiza factorială a profitului ;
❖ analiza rentabilităţii cu ajutorul ratelor de rentabilitate.
10.2. Analiza profitului

Profitul, sub diversele sale forme, poate fi analizat din punct de vedere structural şi
factorial, pe total unitate şi pe produse.
Analiza structurală a profitului
Analiza structurală a profitului urmăreşte stabilirea contribuţiei diferitelor tipuri de rezultate la
modificarea totală, precum şi punerea în evidenţă a schimbărilor intervenite pe elemente
componente.
Analiza structurală a rezultatului brut al exerciţiului (profit brut sau pierdere), se poate
efectua pe baza grupării cheltuielilor după natura sau după funcţia (destinaţia) lor în cadrul unităţii
(cf. IAS 1 - paragraful 77).
Analiza factorială a profitului

Analiza profitului se impune a fi efectuată şi în funcţie de factorii direcţi şi indirecţi care
acţionează la nivelul unităţii. Luând în considerare diversitatea de forme sub care se prezintă
profitul la nivel de unitate, analiza factorială a acestuia poate fi aprofundată având în vedere
rezultatul aferent cifrei de afaceri.
Rezultatul exploatării (Re) se circumscrie la nivelul activităţii de bază a unităţii şi caracterizează în
mărime absolută rentabilitatea ciclului de exploatare. El se determină ca diferenţă între veniturile
din exploatare (Ve) şi cheltuielile aferente acestora (Ce), astfel:
Re = Ve - Ce
Având în vedere caracterul heterogen al veniturilor şi cheltuielilor de exploatare, conform
reglementărilor de armonizare cu directivele europene şi Standardele Internaţionale de
Contabilitate, rezultatul exploatării se impune a fi analizat după următorul model:
Re = Pr(CA) + Re'
Pr(CA) = CA - ch(CA)
Re' = Ave - Ache
Ch(CA) = Ce -[ΔQs + Qi + ct.658 + (ct.6812 -ct. 7812)]
unde:
Pr(CA) = profitul aferent cifrei de afaceri nete;
Re' = rezultatul exploatării din alte operaţiuni decât vânzările curente;
CA = cifra de afaceri netă;
ch(CA) = cheltuieli aferente cifrei de afaceri nete;
Ave = alte venituri din exploatare (despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii şi subvenţii primite;
din vânzarea activelor şi alte operaţiuni de capital; din subvenţii pentru investiţii etc.);
Ache = alte cheltuieli de exploatare (despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii şi subvenţii
acordate; cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital etc.);
ΔQs = variaţia producţiei stocate;
Qi = producţia imobilizată;
În cazul firmelor cu activitate de producţie pentru analiza factorială a profitului aferent cifrei de
afaceri, se recomandă următoarele modele de bază:
a) Pr = Σqvp-Σqvc
b) Pr =  q v p1 − 
 q vc 
 = CApr

  q v p 
Aprofundarea analizei profitului total al unităţii presupune studierea profitului principalelor

produse şi stabilirea influenţelor factorilor direcţi şi indirecţi care acţionează asupra acestora.
Analiza profitului pe produs (Prp) se poate realiza pe baza modelului:
Pr p = q v (p − c )
c = cm + csd + ci
cm =  cs p j j
csd = t  sh
Ci
ci =
q
în care:
cm - reprezintă cheltuielile cu materiile prime şi materialele directe pe unitatea de produs;
csd - cheltuielile cu manopera directă pe unitatea de produs;
ci - cheltuielile indirecte pe unitatea de produs;

csj - consumul specific din resursa materială ,j”;
pj - preţul de aprovizionare al resursei ,,j”;
t - timpul de muncă pe unitatea de produs;
sh - salariul mediu orar (inclusiv contribuţiile pentru asigurări şi protecţie socială);
Ci - suma cheltuielilor indirecte;
q - volumul fizic al producţiei obţinute.
10.3. Analiza ratelor de rentabilitate

Rata de rentabilitate este un raport între o formă de exprimare a profitului şi active sau
capitaluri (proprii, permanente) sau un flux de activitate (cifra de afaceri, resurse consumate etc.).
Diferitele forme de exprimare ale ratelor de rentabilitate au valori informaţionale variate şi
oglindesc multiplele laturi ale activităţii economico-financiare a unităţii.
Principalele rate operaţionale în analiza financiară a unităţii sunt: rata rentabilităţii
comerciale, rata rentabilităţii resurselor consumate, rata rentabilităţii economice şi rata
rentabilităţii financiare.
Analiza ratei rentabilităţii comerciale (Rc)

Rata rentabilităţii comerciale exprimă corelaţia dintre profitul total aferent vânzărilor şi cifra de
afaceri, dând expresie politicii comerciale a unităţii.
Modelele utilizate în analiza factorială a acestei rate sunt următoarele:
a) R c =
Pr
 100 =
 q p −  q c 100, sau R
v v c

= 1 −
 q c 100
v
 qvp q p v

  q p 
v
b) R c
=
g r
i i
c
 c
, sau ric = 1 − i


100  pi 
în care:
gi - reprezintă structura producţiei vândute pe produse;
ric - rata rentabilităţii comerciale pe produse.
Analiza rentabilităţii resurselor consumate (Rrc)

Rata rentabilităţii resurselor consumate reflectă corelaţia dintre rezultatul aferent cifrei de
afaceri şi costurile totale aferente vânzărilor.
Modelul de calcul şi analiză este următorul:
R rc =
Pr
100 =
 q p −  q c 100
v v
 q vc q c v
Factorii direcţi care influenţează rata rentabilităţii resurselor consumate sunt: structura
producţiei vândute pe produse (g), costurile unitare (c) şi preţurile medii de vânzare unitare,
exclusiv T. V.A. (p).
Trebuie remarcat faptul că, asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate, costul exercită o
dublă acţiune, influenţând în sensuri diferite prin numărătorul şi numitorul raportului (ex. în cazul
depăşirii costurilor unitare pe produs, numărătorul (profitul) se reduce, iar numitorul (cheltuielile
totale) creşte, ceea ce face ca influenţa negativă a acestui factor asupra ratei rentabilităţii resurselor
consumate să fie mult mai puternică, decât în cazul altor rate de rentabilitate).
Analiza ratei rentabilităţii economice (Re)

Rata rentabilităţii economice reflectă corelaţia dintre un rezultat economic şi mijloacele economice
(capitalul) angajate pentru obţinerea acestuia. În calculul ratei rentabilităţii economice, la
numărător se poate utiliza rezultatul exploatării (profitul aferent cifrei de afaceri) sau excedentul
brut din exploatare, iar la numitor mijloacele economice totale (activul total) sau o parte a
acestora.
Rata rentabilităţii economice este independentă de structura financiară (gradul de îndatorare),
politica fiscală de impozitare a profitului, precum şi de elementele excepţionale.
Rata rentabilităţii economice, se poate stabili astfel:
Pr E.B.E.
 100 sau  100
Ki Ki
unde:
Ki = capital investit;
Ki = Ai +NFR
Ai = active imobilizate nete;
NFR = necesarul de fond de rulment.
Analiza factorială a ratei rentabilităţii economice, se poate realiza pe baza următorului model de
analiză:
CA Pr
Re =   100
Ki CA
în care:
 Pr 
Rc - reprezintă rata rentabilităţii comerciale  R C = 100  ;
 CA 
CA
- viteza de rotaţie a capitalului investit (număr de rotaţii).
Ki
Analiza ratei rentabilităţii financiare (Rf)

Rentabilitatea financiară exprimă corelaţia dintre profit şi capitaluri în calitatea lor de surse
de finanţare a activităţii unităţii.
Analiza ratei rentabilităţii financiare (capitalurilor proprii) măsoară, în mărime relativă,
remunerarea capitalurilor acţionarilor aduse ca aport sau a profitului net lăsat la dispoziţia unităţii
pentru autofinanţare. Rata în cauză, reflectă corelaţia dintre profitul net (Pn), ca venit al
acţionarilor şi capitalurile proprii ale unităţii (Kp).
Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii (Rf), se determină pe baza relaţiei:
Pn
Rf =  100
Kp
Analiza factorială a ratei rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii, poate fi aprofundată

utilizând următorul model:
Vt At Pn
Rf =    100
At Kp Vt
în care:
Vt
- reprezintă viteza de rotaţie a activului total, exprimată prin număr de rotaţii;
At
At
- factorul de multiplicare a capitalului propriu;
Kp
Pn
- rentabilitatea netă a veniturilor totale Vt
Vt
Factorul de multiplicare a capitalului propriu reflectă gradul de îndatorare a unităţii, fapt
demonstrat cu ajutorul relaţiei:
At Pt Kp + D D
= = =1+
Kp Kp Kp Kp
în care:
Pt - reprezintă pasivul total;
D - datoriile totale;
D
- gradul de îndatorare, sau braţul pârghiei financiare.
Kp
Utilizând acest model de analiză, este necesar a sublinia următoarele aspecte:

✓ accelerarea vitezei de rotaţie a activului total reprezintă o condiţie esenţială pentru sporirea
ratei rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii;
✓ factorul de multiplicare a capitalului propriu, cu cât este mai mare, cu atât creşte rentabilitatea
financiară. În practica economică însă, există o limită de îndatorare acceptată de bănci. Unele
bănci apreciază că limita maximă de îndatorare de 70% din sursele totale ale unităţii, depăşirea
acestei limite de îndatorare atrage pentru firma în cauză dobânzi mai mari şi garanţii suplimentare
solicitate de bănci, deoarece riscul financiar este mai mare (factorul de multiplicare fiind în acest
70
caz 1 + );
33
✓ sporirea rentabilităţii nete a veniturilor totale reprezintă principala cale de creştere a profitului
net şi este determinată, în principal de eficienţa activităţii de exploatare a unităţii.
10.4.Tema de control pentru unitatea 10

1. Care este rolul analizei structurale a profitului?
2. Ce modele de calcul a ratei rentabilităţii economice cunoaşteţi?
3. Cum se determină rata rentabilităţii financiare?
4. Prezentaţi principalele rate de rentabilitate utilizate în analiza financiară a firmei.
5. Cum se determină profitul brut al exercițiului?
6. Cum se determină profitul din exploatare?
7. Cum se determină profitul aferent cifrei de afaceri?
8. Cum se determină profitul net al exercițiului?
10.5.Test de autoevaluare pentru unitatea 10

1. Rata rentabilităţii este un indicator care măsoară:
d. gradul de utilizare a muncii;
e. gradul în care utilizarea diverselor resurse (inclusiv a veniturilor) aduce profit;
f. gradul de utilizare a stocurilor.
2. Eficienţa politicii comerciale şi, mai ales, de preţ a întreprinderii este caracterizată
prin:
a. rata rentabilităţii comerciale;
b. rata rentabilităţii economice;
c.rata rentabilităţii financiare.
3. Rentabilitatea financiară desemnează:

a. eficienţa cu care întreprinderea îşi utilizează resursele de care
dispune;
b. eficienţa costurilor de realizare a producţiei sau a celor de circulaţie;
c.capacitatea întreprinderii de a obţine profit net prin utilizarea capitalurilor proprii.
4. Rezultatul exploatării se află cu formula:

a. venituri de exploatare – cheltuieli de exploatare + profit brut;
b. venituri de exploatare – cheltuieli de exploatare;
c. venituri de exploatare + cheltuieli de exploatare;
d. venituri totale – cheltuieli totale.
5. Profitul brut al exercițiului este format din:

a. profitul din exploatare + profitul financiar + cifra de afaceri;
b. profitul din exploatare + venituri privind dobânzile + profitul extraordinar;
c. profitul din exploatare + profitul financiar + profitul extraordinar;
6. Rata rentabilității economice reflectă:

a. raportul dintre un rezultat financiar şi mijloacele economice angajate pentru obținerea acestuia;
b. raportul dintre un rezultat economic şi un rezultat economic;
c. raportul dintre un rezultat economic şi mijloacele economice angajate pentru obținerea acestuia.
7. Rata resurselor consumate reflectă corelația dintre profitul aferent cifrei de afaceri şi
costurile totale aferente vânzărilor
Adevărat / Fals
8. Rata rentabilității comerciale exprimă raportul dintre profitul din exploatare şi cifra de
afaceri în prețuri de vânzare exclusiv TVA.
Adevărat /Fals

ANALIZA RISCULUI DE EXPLOATARE.
ANALIZA RISCULUI DE INSOLVABILITATE

➢ noțiunea de risc;
➢ ce presupune riscul de exploatare;
➢ caracteristicile riscului de insolvabilitate;
➢ cauzele falimentului

11.1.Analiza riscului de exploatare
11.2. Analiza riscului de faliment
11.2.1. Cauzele falimentului
11.1.Analiza riscului de exploatare

Riscul de exploatare evaluează capacitatea unităţii de a se adapta la timp şi cu cel mai mic cost la
variaţia mediului în care activează. Aprecierea riscului de exploatare se realizează cu ajutorul pragului de
rentabilitate.
Pentru calculul pragului de rentabilitate se au în vedere următoarele elemente:
Venituri din exploatare Ve
Cheltuieli din exploatare Che
Profit din exploatare Pe = Ve - Che
Costuri variabile totale Cv
Costuri fixe totale Cf
Marja costurilor variabile Mcv= Ve -Cv
Rata marjei costurilor variabile rmcv = Mcv/Ve
Pragul de rentabilitate de exploatare Vepr = Cf/rmcv
Momentul realizării pragului de rentabilitate Pm = (Vepr/Ve)*360
92
11.2. Analiza riscului de faliment
Desfăşurarea unei activităţi viabile care să asigure perenitatea unităţii este o condiţie esenţială ce
implică multe eforturi şi totodată o atenţie permanentă asupra evoluţiei mediului intern şi extern specifice
domeniului de activitate. Falimentul este ultima etapă în existenţa economică a unei unităţi. În literatura
de specialitate, deseori termenul de eşec este considerat echivalentul celui de faliment.
În teoria economică, eşecul este interpretat în mod diferit, în funcţie de situaţia cu care se
confruntă societatea comercială. Acesta poate fi privit ca:
- Eşec economic, considerat atunci când veniturile nu sunt suficient de mari încât să acopere costurile
totale;
- Eşec al unităţii, întâlnit în cazul în care unitatea şi-a încetat activitatea, generând o pierdere pentru
creditori;
- Insolvabilitatea în faliment este acea stare a societăţii în care valoarea de realizare pe piaţă a activelor
este inferioară valorii datoriilor, deseori declarându-se falimentul unităţii;
- Insolvabilitatea tehnică este o situaţie a unităţii în care obligaţiile curente nu pot fi onorate la scadenţă
din lipsă de lichidităţi;
- Incapacitatea de plată, considerată atunci când unitatea nu şi-a onorat toate obligaţiile contractuale prin
care creditorii şi-au avansat fonduri sau bunuri (aici pot fi incluse societăţile aflate în insolvabilitate
tehnică şi cele în faliment);
- Faliment juridic, apreciat ca fiind atunci când:
a) societatea se află în eşec conform criteriilor stabilite de legislaţia naţională cu privire la
faliment;
b) societatea a fost declarată falită de către o instanţă judecătorească.
Este de reţinut faptul că, falimentul este un proces care începe financiar şi se termină legal, în
timp ce eşecul poate să nu aibă şi componentă juridică.
Dezechilibrul financiar constituie etapa premergătoare falimentului şi este efectul incapacităţii
activelor curente lichide de a stinge obligaţiile curente existente în baza contractelor financiare.
Unii autori consideră falimentul ca fiind:
a) Activul net negativ;
b) Încetarea plăţilor către creditor/neplata creditorilor;
c) Incapacitatea de achitare a creditelor;
d) Neplata dividendelor pentru acţiuni preferenţiale.
11.2.1. Cauzele falimentului

Cauzele falimentului sunt diverse:
93
❖ Managementul neperformant, care pare a sta la baza a peste 50% din totalul falimentelor.
Principalele erori manageriale ar fi:
- consultanţă financiară greşită;
- lipsă de comunicare cu angajaţii;
- pierderea controlului asupra costurilor;
- politici de marketing inadecvate;
- supracapacitate de producţie etc.
❖ Disfuncţionalităţi interne:
- forţa de muncă necalificată;
- pierderea unor proiecte importante;
- degradarea imaginii;
- fraude;
- rebuturi peste nivelul maxim admis;
❖ Factori externi:
- concurenţa;
- ciclul de viaţă al unităţii - este cunoscut faptul că toate produsele, serviciile şi chiar unităţile
au o durată de viaţă limitată;
- recesiune economică;
- calamităţi etc.

Predicţia falimentului companiilor, instituţiilor de credit sau a oricăror alte forme organizatorice
suscită tot mai mult atenţia practicienilor şi a cercetătorilor în ultimii ani.
Principalii utilizatori ai acestui tip de analiză sunt:
o Instituţiile financiare creditoare - în scopul obţinerii certitudinii că resursele financiare acordate vor fi
rambursate integral şi la termen, marea majoritate a companiilor de finanţare analizează înainte de
acordarea creditului, riscul de neplată, respectiv de faliment al unităţii solicitante;
o Investitorii sunt interesaţi de viitorul activităţii companiei spre care aceştia doresc să îşi orienteze
deciziile;
o Oficialităţile guvernamentale sunt interesate în predicţia falimentului unităţilor deoarece aceste
analize permit elaborarea unor politici sau reglementări specifice (promovarea legilor antitrust, de
exemplu) şi exercită un impact major asupra economiei, politicii şi societăţii, în general;
94
o Autorităţile de reglare din diferite domenii care au ca sarcină monitorizarea şi menţinerea
solvabilităţii entităţilor individuale din cadrul sistemului (instituţii financiare, fonduri de investiţii,
companii de asigurare);
o Auditorii. Analiza falimentului oferă informaţii deosebit de valoroase asupra continuităţii exploatării,
ca fundament al evaluării activelor şi datoriilor unităţii (IAS nr. l);
o Conducerea companiei este în mod direct interesată de predicţia falimentului, funcţia scor fiind un
barometru aflat nu numai la dispoziţia acţionarilor ci şi a managementului unităţii.
o Alte profesii liberale ca: evaluator, avocat, lichidator etc. Pot fi utilizatorii informaţiilor fumizate de
predicţia falimentului.
Riscul de faliment poate fi analizat din mai multe puncte de vedere. Astfel, se poate realiza o
analiză statică a riscului de faliment prin compararea mărimilor principalelor elemente de activ şi de
pasiv, şi prin determinarea ratelor de solvabilitate şi de structură financiară a pasivului. Pe această bază se
obţin informaţii despre evoluţia fondului de rulment al unităţii, respectiv despre durata medie de realizare
a activelor circulante şi durata medie de rambursare a datoriilor pe termen scurt. Se apreciază că riscul de
faliment se diminuează odată cu creşterea fondului de rulment şi atunci când, la termen, activele
circulante transformate în lichidităţi depăşesc valoarea datoriilor curente. De asemenea, concluzii
pertinente cu privire la faliment se pot desprinde şi dacă se realizează o analiză funcţională a riscului, prin
studierea corelaţiei Fond de rulment - Necesar de fond de rulment - Trezorerie netă.
O importanţă deosebită în analiza riscului de faliment o are „metoda scorurilor”, utilizată foarte
frecvent de către instituţiile creditoare cu scopul de a se asigura împotriva riscului de insolvabilitate a
clienţilor.

Metoda ratelor (financiare şi de rentabilitate în special) este frecvent utilizată în analiza riscului de
faliment, în estimarea ratingului datoriilor, în evaluarea unităţii în scopul fuziunii sau achiziţiei etc. Aşa
cum s-a mai precizat, indicatorii financiari determinaţi sub forma ratelor au o deosebită semnificaţie
economică, mult mai relevantă decât cei absoluţi, deoarece permit comparaţii între părţile constitutive şi
aprecieri calitative privind credibilitatea unităţii cercetate. Ele permit, evaluarea performanţelor
managementului, aprecierea stării de sănătate financiară a unităţii, realizarea unor previziuni cu privire la
activitatea unităţii în perspectivă etc.
În literatura de specialitate s-au calculat peste 150 de rate financiare. Este de înţeles că nu toate
sunt la fel de relevante în aprecierea perfomanţelor şi a riscului unităţii. Analiza discriminantă a riscului
de faliment pe baza ratelor constituie o metodă frecvent utilizată de instituţiile financiare în aprecierea
solvabilităţii şi lichidităţii unităţilor solicitante de credite.
95
Scorul ca finalizare a analizei discriminante, constituie o metodă de diagnostic externă care constă
în măsurarea şi interpretarea riscului la care se expune investitorul, creditorul unităţii, dar şi unitatea ca
sistem în activitatea viitoare. El se bazează pe formularea unor judecăţi de valoare care combină liniar un
grup de rate (în principal financiare) semnificative.
Etapele de determinare a funcţiei scor

Din punct de vedere tehnic, determinarea scorului necesită parcurgerea următoarelor etape de
lucru:
- alegerea unui eşantion de unităţi, care să cuprindă două grupuri, de exemplu, unităţi falimentare
sau aflate în dificultate şi societăţi care nu întâmpină probleme financiare;
- compararea unităţilor din cele două grupuri pe parcursul unui interval de timp, prin utilizarea
unor indicatori consideraţi cei mai semnificativi;
- selectarea indicatorilor care realizează cea mai bună discriminare (prin testare statistică se reţin
indicatorii consideraţi cu acţiune permanentă şi puternică asupra eşantioanelor cercetate);
- elaborarea prin tehnica analizei discriminante a unei combinaţii liniare Z a indicatorilor
semnificativi, Xi;
Z = al Xl + a2 X2 +...+ an Xn
A.Metoda Altman. Aceasta se bazează pe următoarea funcţie:

Z= 3,3 x T1 + 1,0 x T2 + 0,6 x T3 + 1,4 x T4 + 1,2 x T5
Interpretarea valorilor funcţiei:

Z- mai mic de 1,8, situaţie critică, spre faliment;
Z - cuprins între 1,8 şi 3 riscul de faliment este într-o marjă normală;
Z - mai mare de 3 riscul de faliment este aproape inexistent;
Datele necesare sunt:
Active totale At
Venituri totale Vt
Profit reinvestit P reinv
Capital propriu Cpr
Datorii totale Dt = Îtml + Îts + Fz + Ob
Profit brut Pb
Active circulante Ac
T1 Pb/At
96
T2 Vt/At
T3 Cpr/Dt
T4 Prein/At
T5 Ac/At

1. Definiţi falimentul unei firme
2. Care sunt principalele cauze ale falimentului?
3. Ce este scorul?
4. Care sunt principalele etape de lucru pentru determinarea scorului?

1. Riscul din exploatare poate fi determinat pe baza următorilor indicatori:
a. pe baza pragului de rentabilitate;
b. pe baza efectului de levier;
c. pe baza coeficientului de elasticitate.
2. Pragul de rentabilitate reprezintă:
a. volumul activității realizat de o firmă pentru care veniturile obținute sunt mai mari decât cheltuielile
efectuate;
b. volumul activității realizat de o firmă pentru care veniturile obținute sunt mai mici decât cheltuielile
efectuate;
c. volumul activității realizat de o firmă pentru care veniturile obținute acoperă integral cheltuielile
efectuate.
3. Riscul financiar reprezintă:
a. variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii economice a întreprinderii;
b. variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii;
c. partea variabilității ratei de randament a capitalurilor proprii care se datorează îndatorării sau
variabilitatea profitului net, sub incidența structurii financiare a firmei.
4. Riscul financiar depinde de:
a. riscul economic;
b. gradul de îndatorare;
c. evoluția ratei dobânzii;
d. rata rentabilității economice;
e. fiscalitatea.
5. Cauzele externe care pot conduce la falimentul unei firme sunt:
a. accentuarea concurenței;
b. apariția unor produse de substituție;
c. pierderea unui client important sau falimentul acestuia;
d. falimentul unui furnizor important şi falimentul băncii cu care întreprinderea avea relații financiare
preponderente;
e. apariția unor reglementări privind protecția mediului.
6. Analiza riscului de faliment se poate realiza prin următoarele metode:
a. prin metoda indicatorilor de echilibru;
b. prin metoda ratelor de rentabilitate;
c. prin metoda ratelor de lichiditate;
d. prin metoda scorurilor;
97
e. prin metoda ratelor de solvabilitate.
7. Riscul economic sau de exploatare exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp şi cu cele mai
mici costuri la variațiile mediului economico-social şi reflectă variabilitatea rezultatului economic sau a
cash-flow-ului de exploatare în funcție de condițiile de exploatare.
Adevărat /Fals
8. Riscul de faliment sau riscul de insolvabilitate constă în posibilitatea de apariție a incapacității de
onorare a obligațiilor scadente ale firmei, născute din angajamente anterioare contractate, din operații
curente, determinabile pentru continuarea activității, prelevări obligatorii.
Adevărat /Fals

1. Mărcuță Alina, Tindeche Cristiana, Mărcuţă Liviu - Contabilitatea şi analiza tehnico-economică a
unităţilor de alimentaţie publică şi agroturism, Editura Ex Terra Aurum, 2020
2.Tindeche Cristiana, Vîntu C.R. –Analiza tehnico-economică a unităţilor de alimentaţie publică şi
agroturism. Caiet pentru lucrări practice, ediție revizuită și adăugită, ISBN 978-606-8974-16-3, Editura
EX TERRA AURUM, 2019
3. Tindeche Cristiana - Gestiunea şi analiza tehnico-economică a unităţilor de alimentaţie publică şi
agroturism, ISBN 978-973-40-1015-8, Editura CERES, București, 2013
5.Niculescu, M., Analiza economică în turism şi comerţ, Editura Universităţii Creştine "Dimitrie
Cantemir", Bucureşti, 2018
98
BIBLIOGRAFIE
1.Adochiţei, M., Adochiţei, A. - Finanţele întreprinderii în economia de piaţă, Editura Mitrea, Piatra
Neamţ, 2018.
2.Adochiţei, M., Bistriceanu, Gh., Negrea, E. - Finanţele agenţilor economici, Editura Economică,
Bucureşti, 2016.
3.Airinei D.- Sisteme expert în activitatea financiar-contabilă, Editura Junimea, Iaşi, 2017.
4. Angelescu C. şi colectiv - Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
5. Anghel G., - Faliment. Radiografie şi predicţie, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
Batrâncea, I. - Analiza economică şi financiară a societăţilor comerciale. Ed. ETA, Cluj-Napoca, 2016.
6.Băileşteanu, Gh. - Diagnosticul şi evaluarea firmei. Editura Mirton, Ediţia a III-a,Timişoara, 2015.
7.Bărbulescu, C. - Economia şi gestiunea întreprinderii. Editura Economică, Bucureşti, 2016
8.Bărbulescu C., Tatiana Gavrilă - Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura Economică,
Bucureşti, 2019
9.Băşanu, Gh., Pricop, M. - Managementul aprovizionării şi desfacerii. Editura Economică, Bucureşti,
2016.
10.Bistriceanu, Gheorghe D., Mihai N. Adochiţei, Emil Negrea - Finanţele agenţilor economice,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2015
11.Botezat Elena –Strategii manageriale în turism. Editura Economică, Bucureşti, 2013.
12.Bran, Florina-Turismul rural. Modelul european. Editura Economică, Bucureşti, 2017
13.Bran Florina si col. – Economia turismului şi mediului înconjurător. Editura Economică, Bucureşti,
2018.
14.Brezeanu P., Boştinaru A., Prăjişteanu B. - Diagnostic financiar.Instrumente de analiză financiară,
Editura Economică, Bucureşti, 2003
15.Cârstea Ghe. şi Pârvu Florea – Economia şi gestiunea unităţii. Editura Economică, Bucureşti, 2019
16.Chirilă E- Finanţele întreprinderilor.Editura Universităţii din Oradea, 2011.
17.Cojocaru, C şi col. -Analiza tehnico-economică a exploataţiilor agricole şi silvice. Editura
Economică, Bucureşti, 2020.
18.Cosmescu, I.-Turismul – fenomen complex contemporan. Editura Economică, Bucureşti, 2018.
19.Cristureanu, Cristiana - Economia şi politica turismului internaţional. Editura Abena, Bucureşti,
2019
20.Deaconu Angela - Diagnosticul şi evaluarea unităţii. Editura Intercredo, Deva, 2019.
21.Deparez M. et Duvant, M. - Analyse financiere, Ed. Techniplus, 2018.
22. Georgescu N., Robu V.- Analiza economico-financiară, Editura ASE, Bucureşti, 2001
23.Glăvan V. - Turism rural. Agroturism. Ecoturism. Editura Economică, 2003.
24.Glăvan, V.- Turism rural. Agroturism. Turism durabil. Ecoturism. Editura Economică, 2003
25.Işfănescu, A. si col. – Analiză economico-financiară. Editura A.S.E., Bucureşti, 2016.
26.Jivan, Al. - Turismul ca serviciu agregat. Editura Mirton, Timişoara, 2017.
27.Lupu N.- Hotelul, Economie şi management. Editura All Beck, 2015
28.Lupu, N. – Hotelul-economie şi management. Editura All Bucureşti, 2018.
29.Marica Petcu - Analiză economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
30. Mărcuță Alina, Tindeche Cristiana, Mărcuţă Liviu - Contabilitatea şi analiza tehnico-economică
a unităţilor de alimentaţie publică şi agroturism, Editura Ex Terra Aurum, 2020
31.Mărgulescu D. şi col. – Analiza tehnico-economică a unităţii. Tribuna Economică, Bucureşti, 2019.
32.Mărgulescu D. şi col. – Analiza economico-financiară. Editura Oscar Print, Bucureşti, 2016.
33.Mărgulescu, D. şi col. – Analiza tehnico-economică a unităţii, Tribuna Economică, Bucureşti, 2015
34.Mecu, Gh. – Turism şi tratament balnear pe litoral. Editura Naţional, 2017.
35.Mereuţă C.- Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în economia de tranziţie. Editura Tehnică,
2019
36.Meşter Cornelia, Dorina Lezeu, Adina Pereţ-Analiza economico-financiară-curs.Editura
Universităţii din Oradea, 2013
99
37.Mihai, I. şi col.- Analiza situaţiei financiare a agenţilor economici. Editura Mirton, Timişoara, 2017.
38.Mihuleac E. - Bazele managementului, Editura Tempus, Bucureşti, 2014.
39.Minciu Rodica - Economia turismului. Editura Uranus, Bucureşti, 2011.
40.Minciu Rodica, Ispas Ana - Economia turismului. Universitatea Transilvania, Braşov, 2014.
41.Mintzberg, Henry - Structure et dinamique des organisations.Les Editions d'Organisation, Paris,
2013
42.Mitrache, Şt. & colab. – Agroturism şi turism rural. Editura Fax Press, Bucureşti, 2015
43.Moroşan Iosefina, Analiza economico-financiară, în industrie comerţ, turism şi exploataţiile
agricole, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
44.Moroşan Iosefina, Analiza economico-financiară. Tehnici şi metode, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2002
45.Moroşan Iosefina, Diagnostic, analiză şi previziune economico-financiară, Editura Ankarom, Iaşi,
1998.
46.Moşteanu, Tatiana - Buget şi trezorerie publică. Editura Universitară, Bucureşti, 2018
47.Năstase G. - Gestiunea financiară a întreprinderii. Editura Universităţii Dimitrie Cantemir, 2018
48.Năstase, I., Stoica, C. -Ghidul consultantului în afaceri, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2016
49.Niculescu Maria, Mărgulescu D. - Analiza tehnico-economică în comerţ şi turism. Univ. Creştină
Dimitrie Cantemir, 2014.
50.Niculescu, Maria - Diagnostic financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2015
51.Niculescu, Maria - Diagnostic global strategic. Editura Economică, Bucureşti, 2017
52.Niţă I., Niţă C.- Piaţa turistică a României. Editura Ecran Magazin, Braşov, 2012.
53.Russu C., Albu Mădălina, Diagnosticul şi strategia firmei, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,
2005
54.Snak O. - Economia turismului, Editura Expert, 2013.
55.Snack, O. şi col. - Economia turismului. Editura Expert, Bucureşti, 2011.
56.Stancu , I. - Gestiunea financiară. Editura Economică, Bucureşti, 2014.
57.Stancu I. - Gestiunea financiară a agenţilor economici. Editura Economică, Bucureşti, 2017.
58.Stanculescu, Gabriela - Managementul operaţiunilor de turism. Editura All Beck, 2013
59.Stănciulescu Gabriela - Tehnica operaţiunilor de turism. Editura ALL Educaţional, 2018.
60.Stănciulescu Gabriela, Gabriela Ţigu - Tehnica operaţiunilor de turism. Editura ALL Beck, 2019.
61.Stănciulescu Gabriela - Evaluarea unităţii hoteliere. Oferta hotelieră mondială. Editura Uranus,
Bucureşti, 2013.
62.Ştefănescu Aurelia, Performanţa financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2005
63.Tindeche Cristiana, Vîntu C.R. –Analiza tehnico-economică a unităţilor de alimentaţie publică şi
agroturism. Caiet pentru lucrări practice, ediție revizuită și adăugită, Editura EX TERRA AURUM, 2019
64.Tindeche Cristiana - Gestiunea şi analiza tehnico-economică a unităţilor de alimentaţie publică şi
agroturism, Editura CERES, București, 2013
65.Tindeche Cristiana - Analiza tehnico-economică a unităţilor de alimentaţie publică şi agroturism -
îndrumar pentru lucrări practice, Editura CERES, 2013
66.Tindeche Cristiana -Analiza economico-financiară a unităţilor de alimentaţie publică şi agroturism -
îndrumar pentru lucrări practice. Editura Cartea Universitară, 2005
67.Tindeche Cristiana–Analiza economico-financiară a unităților de alimentație publică și agroturism,
Editura CERES, București, 2004
68.Toma M., Petre Brezeanu- Finanţe şi gestiune financiară – aplicaţii practice. Editura Economică,
Bucureşti, 2016
69.Ţole M.- Analiză economico-financiară. Editura Universitară, Bucureşti, 2014.
70.Vintilă, G. -Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2018.
71.Vâlceanu Gh. ş.a., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
72.****** -Revista de turism, ecologie şi cultură România Pitorească, colecţia 2015-2021.
73.****** Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2021.
100

Analiza Tehnico-Economică A Unităților de Alimentație Publică Și Agroturism-Format ID An 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analiza Tehnico-Economică A Unităților de Alimentație Publică Și Agroturism-Format ID An 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof. univ. dr.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I. - ANALIZA TEHNICO-ECONOMICA- CONCEPT,

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II. - METODE SI TEHNICI FOLOSITE IN ANALIZA

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III. - ANALIZA INDICATORILOR SPECIFICI

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV. - ANALIZA RESURSELOR UMANE LA

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE V - ANALIZA CHELTUIELILOR LA NIVELUL

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VI - ANALIZA VENITURILOR LA NIVELUL

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VII - ANALIZA RENTABILITATII UNITĂŢILOR

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VIII. - ANALIZA DIAGNOSTIC LA NIVELUL

CAPITOLUL IX. - ANALIZA PE BAZA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE

CAPITOLUL X. - ANALIZA STRENGTHS, WEAKNESSES, OPPORTUNITIES,

În acest secol al informaţiei şi al informatizării, procesul decizional nu se mai poate baza

După parcurgerea acestui curs, studentul va fi în măsură:

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

Competenţele specifice unităţii de învăţare:

Cuprinsul unităţii de învăţare:

1.1.Delimitări conceptuale privind analiza tehnico-economică

În concluzie, analiza tehnico-economică are un rol fundamental în evaluarea, reglarea şi

1.2. Tipologia analizei tehnico-economice

Analiza poate fi clasificată în funcţie de diferite criterii, astfel:

1.3. Tema de control a unității de învățare 1

1.4 Testul de autoevaluare pentru unitatea 1

5. Completați: Analiza reprezintă o……………....care constă în ...................sau desfacerea

1.5. Bibliografia specifică unității de învățare 1

Cuprinsul unităţii de învăţare:

2.1. Conţinutul analizei

2.2. Particularităţile analizei

Analiza economică se caracterizează prin următoarele particularităţi:

Analiza economică, prin ea însăşi, realizează în procesul conducerii agentului economic o

2.4. Tema de control a unității de învățare 2

2.5 Testul de autoevaluare pentru unitatea 2

2.6. Bibliografia specifică unității de învățare 2

Competenţele specifice unităţii de învăţare:

Cuprinsul unităţii de învăţare:

3.1. Criterii de clasificare ale factorilor care influențează fenomenele economice

Fiecare societate, indiferent de tipul, profilul de activitate şi localizarea ei se confruntă cu o

3.2. Importanţa cunoaşterii analizei tehnico-economice

Firmele puternice deţin în cadrul lor un compartiment de analiză a cărei responsabilitate

3.3. Tema de control a unității de învățare 3

3.4. Testul de autoevaluare pentru unitatea 3

3.5. Bibliografia specifică unității de învățare nr 3

Competenţele specifice unităţii de învăţare:

Cuprinsul unităţii de învăţare:

Metodele, procedeele şi tehnicile analizei tehnico-economice deţin un rol important în

4.1. Metode şi tehnici ale analizei calitative

În analiza calitativă se utilizează următoarele metode şi tehnici:

4.1.1.Diviziunea şi descompunerea rezultatelor

 ai =abaterea absolută a elementului ai calculată după relaţia:

4.1.3.Stabilirea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului

4.1.4.Modelarea fenomenelor economice

Figura nr 1. Structura vechimii angajaților în anul 2021

Figura nr 2. Evolutia numarului de turisti în perioada 2017-2019

4.1.6.Generalizarea sau evaluarea rezultatelor

4.2. Tema de control a unității de învățare 4

4.3 Testul de autoevaluare pentru unitatea 4

4.4. Bibliografia specifică unității de învățare 4

Competenţele specifice unităţii de învăţare:

Cuprinsul unităţii de învăţare:

5.1.Indicatorii economico-financiari constituie forma de exprimare concentrată a informaţiei. Ei

5.2.Indicii reprezintă o metodă frecvent utilizată în analiza fenomenelor economico-financiare.

a. Analiza faţă de nivelul programat

În funcţie de valorile lui R şi P se pot întâlni următoarele siuaţii: