Sociologia Educatiei Fizice Si Sportului

Lector universitar drd.
Lupu Gabriel Sociologia sportului
CUPRINS
ARGUMENT ----------------------------------------------------------------------------------------- 3
CAPITOLUL I --------------------------------------------------------------------------------------- 5
SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ---------------------------------------------------------------------- 5
1.1. Ce este sociologia?--------------------------------------------------------------------------------------------------5
1.2. Obiectivele sociologiei---------------------------------------------------------------------------------------------7
1.3. Funcţiile sociologiei ------------------------------------------------------------------------------------------------9
1.4. Sociologia sportului – ramură a sociologiei --------------------------------------------------------------------9
1.5. Funcţiile sociologiei sportului ---------------------------------------------------------------------------------- 13
CAPITOLUL II------------------------------------------------------------------------------------- 15
FORMAREA ŞI CONDUCEREA GRUPURILOR SOCIALE SPORTIVE ---------- 15

2.1. Formarea şi dezvoltarea grupurilor sociale ------------------------------------------------------------------ 15
2.2 Tipuri de grupuri sociale------------------------------------------------------------------------------------------ 16
2.3. Parametri şi funcţii de acţionare în grup ---------------------------------------------------------------------- 18
2.3.1. Parametri--------------------------------------------------------------------------------------------------------- 18
2.3.2. Funcţii ------------------------------------------------------------------------------------------------------------ 19
2.4. Formarea şi dezvoltarea echipelor sportive de performanţă ----------------------------------------------- 20
2.5 Conducerea echipei sportive. Leadership. --------------------------------------------------------------------- 27
2.6. Relaţiile sociale din cadrul echipelor sportive---------------------------------------------------------------- 32
CAPITOLUL III------------------------------------------------------------------------------------ 36
SPORTUL CA MEDIU DE SOCIALIZARE ----------------------------------------------- 36

3.1. Rolul socializator al sportului ----------------------------------------------------------------------------------- 36
3.2. Comunicarea sportivă - factor de socializare----------------------------------------------------------------- 40
3.3. Profilul motivaţional al consumatorului de spor ------------------------------------------------------------- 45
3.4. Competiţia sportivă şi dimensiunile sale sociale ------------------------------------------------------------- 46
CAPITOLUL IV ----------------------------------------------------------------------------------- 51
DIMENSIUNILE SOCIALE ALE SPORTULU DE PERFORMANŢĂ---------------- 51

4.1. Câmpul şi ambianţa psihosocială ale activităţii sportive de performanţă-------------------------------- 51
4.2. Sociomotricitatea şi spaţiul sociomotric ----------------------------------------------------------------------- 54
4.3. Funcţiile sociale ale sportului ----------------------------------------------------------------------------------- 55
CAPITOLUL V ------------------------------------------------------------------------------------ 60
METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE -------------------------- 60

5.1. Metoda observaţiei şi tehnicile ei ------------------------------------------------------------------------------- 60
1
Lector universitar drd. Lupu Gabriel Sociologia sportului
5.2. Metoda experimentală -------------------------------------------------------------------------------------------- 62

5.3. Metoda anchetei, testelor şi chestionarelor ------------------------------------------------------------------- 64
5.4. Interviul anamnestic ---------------------------------------------------------------------------------------------- 67
5.5. Tehnici şi metode sociometrice---------------------------------------------------------------------------------- 69
5.5. 1. Ancheta sociometrică ------------------------------------------------------------------------------------------ 69
5.5.2. Testul sociometric----------------------------------------------------------------------------------------------- 70
5.5.3 Matricea sociometrică------------------------------------------------------------------------------------------ 73
5.5.4. Sociograma ------------------------------------------------------------------------------------------------------ 74
CAPITOLUL VI ----------------------------------------------------------------------------------- 78
SPORTUL CA FENOMEN SOCIO-CULTURAL ----------------------------------------- 78

6.1. Sport şi cultură ---------------------------------------------------------------------------------------------------- 78
6.2. Olimpism------------------------------------------------------------------------------------------------------------ 82
6.3. Sportul şi sănătatea------------------------------------------------------------------------------------------------ 87
CAPITOLUL VII----------------------------------------------------------------------------------- 92
FAIR-PLAY ŞI VIOLENŢĂ ÎN SPORT------------------------------------------------------ 92

7.1. Spirit de echipă şi fair play în sport ---------------------------------------------------------------------------- 92
7.2. Violenţa în sport --------------------------------------------------------------------------------------------------- 96
GLOSAR ------------------------------------------------------------------------------------------105
BIBLIOGRAFIE----------------------------------------------------------------------------------108
2
ARGUMENT
Prin cursul de fa ă, mi-am propus să asigur un fond de baza al

informa iei privind disciplina Sociologia sportului.
Marile naţiuni se luptă între ele pentru organizarea de competiţii majore,
cum ar fi Jocurile Olimpice. Marile branduri de îmbrăcăminte de sport au cedat
reclame, contracte unor celebrităţi sportive. În lume, sportul ocupă un loc
important în societate şi este prezentat pe toate posturile de televiziune. Sportul
este larg utilizat de către guverne pentru a promova valorile lor. Toate aceste
aspecte sunt bine stabilite şi pentru a demonstra că fiecare societate a adoptat o
atitudine bine conturată faţă de sport.
În societăţile moderne, sportul devine tot mai important, în condiţiile în care
tot mai mulţi oameni îl practică, frecventează arenele sportive, citesc despre sport
sau îl privesc ca spectatori. Practicat în şcoli, dar şi în timpul liber, sportul a
devenit o profesie, însemnând nu numai implicare activă, ci şi participare la
spectacolul oferit de acesta.
Realizările sportive pot fi utilizate în scopuri de propagandă, de consolidare
a identităţii naţionale sau a afişa superioritatea unui sistem (a se vedea importanţa
sportului de înaltă performanţă, în fostele regimuri comuniste). Sportul poate fi, de
asemenea, folosit pentru a preda concepte cum ar fi perseverenţa, controlul de
sine, respect pentru adversar, toleranţă.
Abordarea sociologică nu are scopul de a descrie toate evenimentele
sportive, ci de a înţelege impactul şi consecinţele sportului în domenii
precum sănătatea, educaţia, agrement sau cultură.
Sportul şi activităţile fizice contribuie la socializarea oamenilor şi, îndeosebi,

a tinerilor, în condiţiile în care există o buna dirijare. Se spune că socializarea în
sport nu poate fi promovată decât atunci când sunt puse în evidenţă calităţi
morale. Atitudinile, deprinderile şi regulile asimilate în activitatea sportivă pot fi
transferate în orice alta sferă socială şi pot fi adaptate la specificul oricărei alte
instituţii sociale.
Scopul general al cursului „Sociologia sportului” este de a eviden ia

conexiuni complexe dintre sport, societate şi culturi, precum i de a con tientiza
necesitatea cunoa terii tiin ifice obiective a fenomenului social EFS în vederea
eficientizării lui.
3
Obiectivele disciplinei
1. Formarea unui bagaj de cunoştinţe de specialitate specifice sociologiei

sportului.
2. Însuşirea conceptului de interdependen ă între educaţia fizică, sport şi
calitatea vieţii.
3. Însuşirea unui sistem de valori compatibil cu exigenţele europene.
Competenţe dobândite prin absolvirea disciplinei
1. Capacitatea de a analiza consecinţele sociale ale fenomenului sportiv.

2. Capacitatea de a exploata şi explica fenomenul sportiv şi modul de
determinare reciprocă între educaţie fizică, sport şi calitatea vieţii.
3. Capacitatea de a efectua o investigaţie sociologică în domeniul sportului.
4. Capacitate de înţelegegere a abordări sociologice şi a importan ei studierii
modelelor sociale şi acţiunilor individuale în legătură cu sportul în societate.
5. Capacitatea de cercetare a activităţilor sportive.
Metode utilizate în predare
Metode: prelegerea, curs interactiv, dezbaterea, studiu de caz.
Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei
- mijloace audio-video, retroproiectoare, laptop.
4
CAPITOLUL I
SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ
Scopul unităţii de curs

Prezentarea obiectului, problematicii şi funcţiile sociologiei ca ştiinţă şi a
sociologiei sportului.
Obiectivele unităţii de curs

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea:
- să definească sociologia ca ştiinţă;
- să analizeze legăturile sociologiei cu alte ştiinţe;
- să descrie ramurile sociologiei;
- să cunoască i să argumenteze obiectivele, func iile i rolul sociologiei;
1.1. Defini ia sociologiei
Sociologia face parte din categoria ştiinţelor sociale şi s- a

constituit ca ştiinţă independentă la sfâr itul secolului XIX
şi începutul secolului XX când s-a conturat o comunitate
disciplinară propriu-zisă, sociologia fiind recunoscută
instituţional prin introducerea ei ca disciplină de învăţământ
(Zamfir, Vlăsceanu, 1998). Până în secolul XIX studiile de sociologie erau
cuprinse în cadrul filosofiei, a doctrinelor social politice i a filosofiei istoriei.
Auguste Comte, cel care propune primul acest termen, în 1839, consideră
că sociologia ocupă locul din vârful ierarhiei ştiinţelor, integrându-le şi fiind veriga
ultimă într-un lanţ evolutiv. Ea a detronat astfel filosofia, considerată prea
speculativă, înscriind cercetarea societăţii în stadiul pozitiv, prin trecerea de la
speculaţii la analiza faptelor.
5
Termenul de sociologie a fost format de către acest gânditor prin

combinarea cuvântului latinesc “socius”(asociat, partener), cu cel grecesc
“logos”( tiin ă).
Sociologia este ştiinţa care studiază procesele sociale, relaţiile
interumane şi instituţie din societate existente la un moment dat.
Sociologia, scrie Maria-Ana Georgescu (2004), este o construcţie teoretică
relativ coerentă, care descifrează legităţile ce se manifestă în domeniul social.
Specificul acestor legităţi constă în caracterul statistic (fiind legi ale numerelor
mari, ce se manifestă ca tendinţe), precum şi caracterul lor istoric.
În sensul cel mai general, sociologia este ştiinţa socialului.
Ca variante de definiţii menţionăm câteva formulate de mari sociologi care s-au
ocupat de studiul sociologiei:
• E. Durkheim - ştiinţa faptelor sociale;
• G. Gurvitch - ştiinţa fenomenelor sociale totale;
• D. Gusti - ştiinţa realităţii sociale;
• Tr. Herseni - ştiinţa societăţilor omeneşti.
Sociologia interac ionează strâns cu alte discipline. În această direcţie se
remarcă corelaţiile dintre sociologie, ştiinţele economice şi ştiinţele politice.
Deasemenea, sociologia are legături şi cu istoria ca ştiinţă a dezvoltării
societăţii omeneşti, care se ocupă cu studierea succesiunii manifestărilor realităţii
sociale în strânsă legătură cu coordonarea timpului.
Sociologia se completează şi cu ştiinţele umaniste care studiază factorul
uman colectiv. Este vorba de legăturile sale cu demografia socială (care se ocupă
de factorul uman ca populaţie), cu sociolingvistica, psihologia socială. Psihologia
socială şi sociologia se întâlnesc şi se completează reciproc.
Nu în ultimul rând, sociologia are legături cu ştiinţa generală a sistemelor,
ştiinţa deciziei, axiologia, praxiologia.
Distincţia principală între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale, (subliniază
Maria-Ana Georgescu, 2004) constă în aceea că ea studiază caracteristicile
generale şi abstracte ale comportamentului social, ale relaţiilor sociale, ale
grupurilor umane.
6
1.2. Obiectivele sociologiei
Maria-Ana Georgescu consideră că,

sociologia, ca disciplină ştiinţifică, îşi propune
nu doar acumularea de date despre realitatea
socială şi analizarea lor, dar şi înţelegerea
semnificaţiei problemelor sociale. Ea nu poate fi
gândită doar ca o simplă descriere şi nici ca o
viziune speculativă. Totodată, nu se reduce la
înţelegerea empirică a problemelor sociale de
către gândirea comună, ci este o tratare
ştiinţifică a acestora.
Problema socială în ştiinţă ia forma unor întrebări la care putem da

răspunsuri prin cercetări metodice, riguroase. Problema socială devine o
problemă a ştiinţei numai în măsura în care reuşim să o exprimăm în forma unei
teze verificabile prin cercetări, experimentări, conchide Maria-Ana Georgescu.
Pentru Raymond Boudon (2006), sociolog francez de renume, una din
principalele sarcini ale sociologiei şi, probabil, principala sa sursă de legitimare
constă în regăsirea sau, după caz, în reconsiderarea motivelor care îl determină
pe actorul social să adopte un anumit comportament, o anumită atitudine sau o
anumită credinţă.
Sociologia ar trebui să răspundă la câteva întrebări fundamentale, cum ar
fi:
• Cum este întocmită societatea?
• Cum funcţionează, cum operează ea?
• De ce unele grupuri din societate sunt mai puternice decât altele?
• Care sunt cauzele schimbărilor sociale?
• Este societatea, în mod normal, în stare de echilibru sau este prin definiţie
conflictuală?
• Care este relaţionarea individului cu societatea?
• Care e ţelul major al studierii sociologiei?
Obiectivele educaţionale, formulate din perspectiva cadrului didactic şi

rezultate prin operaţionalizarea competenţelor de formare, sunt structurate pe cele
trei dimensiuni:
7
• Competenţe cognitive
• Competenţe aplicativ-practice (instrumental-operaţionale)
• Competenţe de comunicare şi relaţionale
Obiectivele educaţionale sunt prezentate sintetic în tabelul de mai jos şi

detaliat în programele de formare ale modulelor/disciplinelor din planul de
învăţământ.
Tabelul nr. 1.2.1. Obiectivele educaţionale ale sociologiei
(sursa: http://www.unitbv.ro/Default.aspx?tabid=875&language=ro-RO)
Obiective de formare Competenţe specifice Ramuri ale sociologiei/

specifice specializǎrii structura disciplinelor
a. cunoaşterea teoriilor • aptitudini creative Sociologie urbană
fundamentale în • logica deductivă, Sociologie rurală
explorarea inductivă Sociologia dezvoltării
mediului social • abilităţi de comunitare/regionale
comunicare Sociologia educaţiei
b. cunoaşterea • fluenta discursivă Sociologia familiei
metodelor şi • abilităţi în Sociologia mass-media
tehnicilor specifice consultanţă şi Sociologia opiniei publice şi
elaborării anchetelor consiliere analiza electorală
sociale • utilizarea Sociologia bussinesului şi a
instrumentului vieţii economice
potrivit pentru Doctrine politice
c. dezvoltarea abilităţilor cercetare contemporane
practice de investigare Sociologia resursei umane
în studiile sociale Psihologie socială
Istoria sociologiei
d. dezvoltarea abilităţilor Paradigme ale sociologiei
de comunicare şi 1. cunoştinte , MSOffice Metode şi tehnici de cercetare
interrelaţionare (Word, Excel...) Informatica aplicată în
2. abilităţi în alcătuirea sociologie
unei baze de date, Sociologie aplicată
analize univariate,
multivariate
3. cunoaşterea
paradigmelor
fundamentale în
sociologie
1. planificare, Tehnici academice şi abilităţi

dezvoltare proiecte de comunicare
comunitare Logica şi teoria argumentării
8
2. consiliere şcolară epistemologie

3. consiliere familială Tehnici creative şi dezvoltarea
4. consultanţă creativităţii
electorală Fundamentele filosofice ale
5. consultanţă gândirii sociale europene
manageriala şi de Antropologie culturală
bussines
6. strategii de motivare
a personalului,
stimulare, evaluare
1.3. Funcţiile sociologiei
Sociologia ca disciplină ştiinţifică îndeplineşte mai multe funcţii. Cele mai

importante funcţii ale sociologiei sunt următoarele:
¾ Funcţia descriptivă – expune, prezintă, descrie fapte, fenomene şi
structuri sociale, realitatea socială în plină desfăşurare;
¾ Funcţia explicativă – urmăreşte descoperirea raporturilor fundamentale,
legăturilor de esenţă care formează regularităţile vieţii sociale într-o
anumită societate şi perioadă de timp;
¾ Funcţia critică – arată nu numai cum sunt faptele şi fenomenele sociale,
ci şi cum ar trebui să fie acestea pentru a sluji eficient dezvoltarea socială;
¾ Funcţia aplicativă – în baza cercetărilor elaborează anumite propuneri,
soluţii, rezolvări, ipoteze, alternative. Ele nu pot fi decizii. Deciziile
depăşesc cadrul sociologiei (acestea sunt luate de către organele de
decizie);
¾ Funcţia prospectivă – constă în aceea că ea trebuie, prin cercetările pe
care se bazează, să-şi dea seama de sensul în care se dezvoltă
societatea, de alternativele şi căile acestei dezvoltări.
1.4. Sociologia sportului – ramură a

sociologiei
„Sociologia sportului este acea „subdisciplină

a sociologiei care studiază sporturile ca părţi ale
9
vieţii sociale şi culturale” (apud Parks şi Quarterman, Contemporary Sport

Management 1998 /2003, United States: Human Kinetics, 108). Diferenţa constă
în faptul că sociologii acordă atenţie „organizării programelor sportive şi a relaţiilor
dintre atleţi şi alţi oameni, inclusiv membrii familiei, prieteni şi antrenori”, iar
schimbările vizează organizarea programelor sportive: sportivii trebuie să aibă mai
multă libertate pentru a stabili relaţii şi în afara vieţii sportive şi pentru a trăi
experienţe şi dincolo de sport.
Sociologul polonez Andrej Wohl (citat de I.C. Cioban şi C. Buzoianu,
Sociologie, 2003) dă una din cele mai complete definiţii ale sociologiei sportului:
„Sociologia sportului este o ştiinţă care se ocupă de observarea şi deosebirea
fenomenelor legate de funcţiile sociale ale sportului şi de sportul în sine. Este
acea ştiinţă care utilizează legile ce dirijează dezvoltarea sportului, factorii sociali
care ajută sau împiedică desfăşurarea sportului şi se sprijină pe acele cercetări
care sugerează imaginaţiei noastre o nouă viziune asupra sportului într-o lume
spre care visăm.”
„Prin sociologia sportului înţelegem ştiinţa care se ocupă de conservarea şi
deosebirea fenomenelor legate de funcţiile sociale ale sportului şi de sportul în
sine. Este ştiinţa care analizează legile ce dirijează dezvoltarea sportului,
dezvoltarea factorilor sociali care ajută sau împiedică dezvoltarea sportului.” (A.
Encuţescu, 2007)
Sociologia sportului s-a constituit ca un caz particular al sociologiei
generale şi a căpătat un statut de sine stătătoare.
Pentru a evidenţia mai bine rolul sportului în societate şi sarcina sociologiei,
Jay Coakley (Sports în Society: Issues and Controversies, New York,
McGraw-Hill, 2007), a trecut sportul prin filtrul a cinci mari teorii:
• teoria funcţionalistă,
• teoria conflictuală,
• teoria critică,
• teoria feministă,
• teoria interacţionistă.
Astfel cu ajutorul lui Coackley vedem sportul ca o „instituţie socială
valoroasă care aduce beneficii atât societăţii cât şi indivizilor din societate”,
contribuind la menţinerea stabilităţii sociale şi a eficienţei transmiţând oamenilor
10
normele valorizate în societate. Sportul reflectă şi relaţiile de clasă fiind folosit în

menţinerea privilegiilor celor care au putere în societate, dar acţionând şi ca „opiu
care distrage atenţia oamenilor de la problemele care îi afectează pe cei fără
putere economică”.
Tot Coackley ne spune că sporturile sunt construcţii sociale, locaţii sociale
(social locations) unde cultura este produsă, reprodusă şi transformată, dar şi
faptul că sporturile reflectă valorile şi experienţele bărbaţilor puternici din
societate, că reproduc puterea lor şi distorsionează concepţia despre
masculinitate.
Conform ultimei teorii – interacţionismul – vedem că sporturile sunt o formă
a culturii creată prin intermediul interacţiunii sociale, deoarece participarea
sportivă se bazează pe deciziile luate de oameni în ceea ce priveşte identităţile şi
relaţiile lor.
Aşadar sportul influenţează viaţa oamenilor în moduri diferite însă în ceea
ce priveşte identităţile sociale, sportul acordă valoare anumitor atribute fizice şi
realizări şi denigrează altele, afirmă anumite percepţii asupra modului în care
mintea şi corpul sunt legate, asupra modului în care lumea naturală şi cea socială
sunt legate.
Identitatea sportivilor nu este aşadar o consecinţă naturală a activităţii fizice
ci o construcţie socială. Sportul preia ideile despre potenţialul fizic al bărbaţilor
versus cel al femeilor, al albilor versus negrilor şi al clasei de mijloc versus clasei
muncitoare. Astfel sportul ajută la reafirmarea acestor diferenţe”.
Sociologia sportului se dezvoltă pe trei direcţii principale:
• Sociologia sportului de performanţă;
• Sociologia educaţiei fizice;
• Sociologia culturii fizice de masă (sport de masă, turism, gimnastică
medicală).
Un rol deosebit în dezvoltarea sociologiei sportului în toată lumea îl are
Comitetul Internaţional pentru Sociologia Sportului, înfiinţat în 1964 în cadrul
Consiliului Mondial pentru Sport şi Educaţie fizică – UNESCO. Astăzi, acest
comitet numără peste 1000 membri din peste 100 de ţări şi este afiliat Consiliului
Internaţional de Educaţie Fizică şi Sport şi Asociaţiei Sociologice Internaţionale.
11
În cadrul sociologiei sportului se disting subsisteme (arii de preocupare)

(Oana Rusu, Sociologia Educaţiei fizice şi Sportului, 2008):
• sportul şi societatea; funcţiile socio-politice ale sportului;
• sportul – fenomen cultural;
• grupurile de sportivi;
• sportul şi politica;
• sportul şi violenţa;
• mass-media şi sportul;
• rasismul în sport;
• relaţia gen-sport;
• relaţia etnie-sport;
• sportul şi procesul integrării în societate;
• rol-seturile şi status-seturile în sport;
• comunicarea în cadrul grupurilor mici (echipe);
• sportul şi relaţiile internaţionale;
• sociologia timpului liber;
• debutul şi retragerea din sportul de performanţă;
• spectacolul sportiv şi implicaţiile sociale ale vedetelor sportive;
• amatorismul şi profesionalismul în sport etc.
A. Encuţescu (2007) consideră că problemele care intră în sfera sociologiei

sportului sunt următoarele:
• societatea şi sportul;
• funcţiile sociale ale sportului;
• succesul şi insuccesul în sport;
• esenţa socială a întrecerilor sportive;
• spectacolul sportiv, influenţa reciprocă între public şi sportiv, rolul
spectatorilor în sport;
• rolul campionului;
• rolul vârstei, profesiunii, sexului, a tradiţiilor etc., în practicarea sportului;
• relaţia între grup-lider-antrenor-conducerea structurii sportive;
• mass-media şi sportul de performanţă;
12
• sportul de performanţă şi integrarea socio-profesională a sportivilor; sportul

şi timpul liber
• multe alte astfel de probleme care justifică rolul sociologiei sportului ca
ştiinţă.
Ca mediu favorabil socializării, sportul dă posibilitatea cunoaşterii altor
semeni, a comunicării între ei, într-un limbaj comun, de a-şi asuma roluri diferite în
societate, de a căpăta noi deprinderi comportamentale în societate, de a-şi
împărtăşi diferite moduri de integrare în societate, de a-şi forma diferite percepte
despre viaţă, de a-şi desăvârşi personalitatea şi chiar de a-şi însuşi un anumit stil
de viaţă.( Aurel Encuţescu (coord.), 2007).
1.5. Funcţiile sociologiei sportului
Funcţiile sociologiei sportului sunt:

• Funcţia cea mai importantă a sociologiei sportului este aceea de a arăta
importanţa sportului în societatea de azi şi cea de perspectivă, asta este a
doua????;
• Funcţia de cercetare a fenomenelor, faptelor şi problemelor sportului în
societatea de azi şi de? perspectivă şi de a da soluţii ? în rezolvarea
acestora.
Aceste funcţii fac ca sportul să se încadreze cât mai bine şi cât mai util în
cadrul societăţii, fără a crea perturbări în dezvoltarea ei. ???????????
TEME DE LUCRU
1. Definiţi sociologia ca ştiinţă.

2. Enumera i funcţiile sociologiei?
3. obiectivele sociologiei?
4. Care sunt ariile de preocupare ale sociologiei sportului?
5. Care sunt funcţiile sociale ale sportului?
Rezumat
13
Sociologia face parte din categoria ştiinţelor sociale şi s-a constituit ca

ştiinţă independentă în anii '40 ai secolului XIX.
Sociologia este ştiinţa care studiază procesele sociale, relaţiile
interumane şi instituţie din societate existente la un moment dat.
Funcţiile sociologiei sunt: funcţia descriptivă, funcţia explicativă, funcţia
critică, funcţia aplicativă, funcţia prospectivă.
„Sociologia sportului este acea „subdisciplină a sociologiei care studiază
sporturile ca părţi ale vieţii sociale şi culturale”.
Sociologia sportului se dezvoltă pe trei direcţii principale: sociologia
sportului de performanţă; sociologia educaţiei fizice; sociologia culturii fizice de
masă (sport de masă, turism, gimnastică medicală).
Sportul îndeplineşte mai multe funcţii sociale şi are un rol deosebit în
integrarea socială a oamenilor.
Bibliografie
1. Agenţia Naţională pentru Sport, 2005, Psihologia activităţilor fizice,
Bucureşti.
2. Cioban I.C., Constantinescu E., 1998, Elemente pentru sociologia
sportului, Universitatea Bacău.
3. Cioban I.C., Lupu G.S., Sociologie, curs, Bacău anul????.
4. Cioban I.C., Buzoianu C., 2003, Sociologie, curs, Bacău.
5. Coakley Jay, 2007, Sports în Society: Issues and Controversies, New
York, McGraw-Hill
6. Deutsch M., 1973, The resolution of conflict: Constructive and
destructive process, Yale University Press, New Haven et Londra
7. Encuţescu Aurel (coord.), 2007, Sociologia sportului. Compendiu.
8. Rusu Oana, 2008, Sociologia educaţiei fizice şi sportului, Casa
Editorială Demiurg, Iaşi.
9. Zamfir C., Vlăsceanu L., 1993, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel,
Bucureşti.
10. http://www.unitbv.ro/Default.aspx?tabid=875&language=ro-RO
14
CAPITOLUL II
FORMAREA ŞI CONDUCEREA GRUPURILOR SOCIALE

SPORTIVE
Scopul unităţii de curs:

Prezentarea caracteristicilor grupurilor sociale
Obiectivele unităţii de curs:
După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor fi capabili
- să prezinte modul de formare al grupurilor sociale;
- să definească un grup social;
- să descrie parametrii şi funcţiile sociale ale grupurilor mici;
- să numească criteriile şi modul de formare al echipelor sportive;
- să prezinte SCREENING-ul sau selecţia sportivilor pentru aceste echipe;
- să analizeze caracteristicile, tipologia, dinamica, coeziunea echipelor
sportive;
- să descrie tipurile de relaţii sociale ce se stabilesc în cadrul echipelor de
jocuri sportive.
2.1. Formarea şi dezvoltarea grupurilor sociale
Persoanele intră în relaţie unele cu altele, nu numai două câte două, ci mai
multe, fapt care determină existenţa nu numai a diadelor interpersonale, ci şi a
unor reţele şi configuraţii interpersonale. Multiplicarea relaţiilor dintre persoane
generează o nouă realitate pe care o denumim grup, un nou tip de psihologie,
numită psihologie de grup sau psihologie colectivă.
Grupul este o pluritate dinamică de persoane între care există mai multe
tipuri de relaţii, cu influente multiple asupra membrilor săi (K. Lewin, citat de
Neagu, N, 2007, p. 5). Noţiunea de grup derivă din limba italiană (groppo sau
gruppo), provenind din lumea artiştilor plastici care înţelegeau prin acesta mai
mulţi indivizi pictaţi sau sculptaţi (grup statuar). În limba română a avut ca şi
corespondente cuvintele: ceată, echipă, trupă. Fiecare membru al grupului
manifestă faţă de grup trebuinţe, dorinţe şi atitudini, ceea ce constituie
15
expansiunea socială. Faţă de aceasta, membrii grupului au o anumită reacţie

denumită incluziune socială. În cadrul grupului social, fiecare persoană are un
anumit status, adică o anumită poziţie reală, de valorizare (status ridicat) sau de
devalorizare (status scăzut).
Numeroşi autori au dat definiţii ale grupurilor, demonstrând importanţa
subiectului în rândul psihologilor. Menţionăm pe: F.H. Allport (1991), R. Bales
(1966), T. Newcomb (1965), O. Klimberg (1967), M.C. Sherif (1976), T. Mills
(1946), K. Lewin (1936), F. Fielder (1969) şi autori români: P. Golu (1988), P.
Popescu-Neveanu (1978), M. Zlate (2008), A. Neculau (1996), S. Chelcea
(2002), P. Iluţ (1994) şi alţii, care au punctat şi interpretat aceiaşi parametri ai
grupurilor, aducând însă şi contribuţii semnificative la definirea cât mai obiectivă a
grupului.
După P. Golu (1988) citat de C.A. Dragnea (2006), parametrii care se
regăsesc în toate definiţiile sunt:
1. Existenţa unui număr de indivizi (cel puţin 2);
2. Delimitarea poziţiilor în interiorul grupurilor printr-o reţea de statute şi roluri;
3. Îmbinarea şi interacţiunea statutelor;
4. Existenţa unui sistem de norme şi valori comune pentru toţi membrii.
De evidenţiat cele două atribute fundamentale ale grupurilor, şi anume: cel
obiectiv (trăsături, procese, relaţii, comunicare etc.) şi cel subiectiv (opinii,
conştiinţă, fenomene etc.). Aceste atribute sunt studiate de psihologia
experimentală (cel obiectiv) şi psihologia cognitivă (cel subiectiv).
2.2 Tipuri de grupuri sociale
Există mai multe tipuri de grupuri sociale: mai mari, mai mici, formale,
informale, profesionale, sportive, de timp liber, la baza lor stând tendinţele,
interesele, motivele, opiniile şi altele.
Criteriile de clasificare ale organizării grupurilor sociale sunt pe de o parte
sociologice, cu referire în special la grupurile mari, şi pe de altă parte psihologice.
Chantal Leclerc (1999) citat de C.A. Dragnea (2006) evidenţiază
următoarele tipuri de grupuri:
16
• grupul de sarcină, reunit pentru o îndatorire comună: echipa sau brigada,

asociaţia, consiliul de administraţie, echipa de sport profesionist;
• grupul de formare psihosocială, ce are ca obiectiv creşterea sau
formarea personală: grupuri educative, corective, dezvoltarea aptitudinilor
intelectuale sau sportive;
• grupul de acţiune comunitară: acţiune politică, dezvoltare locală
(consiliile);
• grupul format la sfârşitul unei cercetări în care s-a ajuns la concluzii
comune după observaţii;
• grupul de învăţare (clase, grupe de elevi sau studenţi), grupuri sportive;
• grupul de performanţă sau echipa sportivă, expediţionară etc.;
• grupul de loisir – de petrecere recreativă – distractivă a timpului liber, prin
activităţi motrice sau culturale;
• grupul de rezidenţă, dintr-o „unitate de viaţă” (cămin, cantonament,
orfelinat, sănătate etc.);
• familia ca grup primar de apartenenţă.
Grupurile (Chelcea 1998, Iluţ 2003, Pierre de Vischer, 2001 citaţi de A.
Mureşan, 2005) se pot clasifica în diverse tipuri, după diferite criterii:
După natura relaţiilor dintre membrii componenţi grupurile se pot
împărţi în: grup primar sau de contact şi grup secundar.
• Grupul de apartenenţă este grupul primar căruia îi aparţine un individ în
prezent (familia, echipa sportivă, grupul de excursionişti corul şcolii). Aici,
individul participă la viaţa colectivă, se pătrunde treptat de normele grupului
şi este ancorat în sistemul de valori recunoscut de toţi membrii.
• Grupul de referinţă este grupul la care aspiră individul şi de la care se
inspiră.
• Grupul formal şi grupul informal implică statutul acordat legal. În grup
indiferent de mărimea sa, există aspecte şi relaţii oficiale, formale,
reglementate prin legi, decizii, adică prin documente oficiale.
Grupările de oameni care exercită aceiaşi profesiune se numesc categorii
profesionale. Pentru viaţa socială aceste categorii au o mare importanţă.
17
Gruparea de oameni care fac parte din aceiaşi categorie de vârstă, ca de

exemplu cei care au între 10 şi 14 ani, se va numi categorie de vârstă. Oamenii
de acelaşi sex fac parte din categoria de sex.
Categoriile sociale nu sunt legate prin nici un fel de coeziune internă. Ele
sunt grupări statistice distinse pe baza unei anumite trăsături, şi de aceea putem
vorbi despre grupările de vârstă, grupări economice, grupări etnice etc.
2.3. Parametri şi funcţii de acţionare în grup
2.3.1. Parametri
a) Mărimea grupului se referă la numărul de membri ce alcătuiesc un
grup. În cadrul mărimii sau volumului grupului se face distincţie între proprietăţile
statistice şi cele psihologice. Primele vizează grupul ca agregat de indivizi,
urmărindu-se efectele variaţiilor de mărime asupra unor indicatori statistici ca:
media, abaterea standard, variabilitatea, sub aspectul unor caracteristici socio-
demografice ca: sexul, vârsta, şcolaritatea etc. Se pare că resursele materiale
cresc proporţional cu numărul membrilor, pe când cele psihologice (memoria,
inteligenţa, creativitatea etc.) cresc proporţional până la o limită, dincolo de care
adaosul numeric nu mai dă efecte liniare.
b) Aspectele de variabilitate sau omogenitate apar mai clar exprimate în
ceea ce se numeşte compoziţia grupului, adică totalitatea elementelor ce
formează un grup şi modul lor de repartiţie în funcţie de anumite trăsături,
exprimate în indici de dispersie. Compoziţia se referă, pe lângă indicatorii socio-
demografici (vârstă, sex, şcolaritate, status social) şi la aspecte psihologice
(interese, atitudini, trăsături de personalitate).
c) Sarcina reprezintă factorul principal care generează multiple feluri de
legături, dependenţe reciproce, schimburi de informaţii şi activităţi între membrii
grupului.
d) Procesele de interacţiune cuprind o gamă largă de relaţii intergrupale:
raporturi ierarhice şi de conducere, comunicare verbală şi nonverbală, atracţii şi
respingeri socioafective. În funcţie de natura sarcinii şi activităţii, iau naştere sau
primează, din tiparele existente, interacţiuni şi raporturi funcţionale, se conturează
sau se validează un lider.
18
e) Structura grupului reprezintă configuraţia de raporturi între membri,

diferenţierea acestora în funcţie de status-rol. Contează şi aici reţeaua „obiectivă”
– exprimată în grupurile formale prin organigramă – cât, mai ales, felul în care
diferite poziţii, reputaţii şi roluri sunt percepute de cei ce formează grupul, cu
acordarea unei valori afective fiecărui component, ceea ce parţial se exprimă în
sociogramă.
f) Conştiinţa colectivă – este coagulată în jurul sentimentului de „noi”, de
identitate de grup, cuprinzând „idei-forţă” ale grupului, norme, valori, reprezentări,
tradiţii şi obiceiuri, care dau grupului coerenţă şi stabilitate transsituaţională şi
transepisodică.
g) Eficienţa grupului priveşte în primul rând performanţele în cadrul
sarcinii, dar şi viabilitatea colectivului, gradul de satisfacţie sufletească al
membrilor şi alte beneficii pe care ei le obţin de la grup: cunoştinţe, prestigiu,
siguranţă.
h) Coeziunea reprezintă un parametru fundamental al grupului, rezultanta
globală a relaţiilor interne şi a succesului comun, efectul cunoaşterii reciproce, al
însuşirii ţelurilor grupului şi a normelor sale, al climatului de încredere mutuală.
Opusă coeziunii ar fi „disocierea grupului”.
2.3.2. Funcţiile grupului

În ceea ce priveşte funcţiile grupului, s-ar putea distinge între funcţiile lor
pentru indivizi şi funcţia pentru societate.
Din perspectiva individului, grupurile sunt importante pentru că (Paulus,
1989) citat de N. Neagu (2007):
a) prin grupuri ne satisfacem importante nevoi psihosociale, cum este
aceea de a oferi şi primi atenţie şi afectivitate şi aceea de a ne confirma şi
exercita sentimentul de „a aparţine la”. Grupul reprezintă într-un fel antidotul la
anonimat şi singurătate;
b) grupurile ne ajută să atingem scopuri pe care greu le-am putea realiza
ca simpli indivizi izolaţi;
c) adesea, membrii grupurilor din care facem parte ne furnizează
cunoştinţe şi informaţii neaccesibile altfel;
19
d) a aparţine unui grup sau, cu atât mai mult, la variate grupuri, înseamnă
siguranţă şi protecţie faţă de reali sau potenţiali duşmani, în general faţă de
vicisitudinile vieţii (inclusiv catastrofe naturale sau sociale);
e) calitatea de membru al unui grup îţi oferă o identitate (sau mai multe)
socială pozitivă, care, la rândul ei, constituie componenta principală a imaginii şi
concepţiei de sine.
Formaţiunile grupale îndeplinesc însă funcţii şi din perspectiva societăţii de
ansamblu, mai ales pe linia controlului social, a formării și a comportării indivizilor
în acord cu dezideratul social. Acestea se realizează nu doar direct, prin instituţii,
organizaţii şi grupuri specializate în acest sens (instanţe judecătoreşti, poliţie,
armată), ci şi inclusiv prin grupurile primare. Fără mijlocirea grupurilor ar fi greu de
realizat un control social pentru fiecare individ în parte.
2.4. Formarea şi dezvoltarea echipelor sportive de performanţă
În sport, grupurile mici constituie unul din factorii cei mai importanţi de
socializare a indivizilor sportivi şi de aceea se acordă o mare atenţie cercetării lor.
Grupul în sport poate avea potenţe serioase pentru conceptul de grup mic.
Sportul reprezintă un model comod pentru experimente, observaţii,
anchete, deoarece aici există o motivaţie clar exprimată şi rezultatele
(performanţele) pot fi măsurate cantitativ.
În reuşita sportivă un rol deosebit îl joacă sistemul relaţiilor dintre indivizi
(membrii) grupului, adică atmosfera psihologică sportivă.
Lucrările lui Katzenbach şi Schmidt, publicate în 1993, sub titlul The
wisdom of teams, schiţează o abordare diferenţială între grup şi echipă, ultima
fiind definită ca fiind constituită dintr-un număr restrâns de persoane având
competenţe complementare, angajate într-un proiect şi obiective comune şi care
adoptă un demers comun, considerându-se solidar responsabile.
Jean Proulx (citat de A. Neculau, 2007) ne oferă o definiţie a echipei:
„Munca în echipă este o activitate de învăţare, limitată în timp, prin care două sau
mai multe persoane învaţă să execute, în ansamblu şi într-un mod interactiv, una
sau mai multe sarcini mai mult sau mai puţin structurate, în vederea atingerii unor
obiective determinate.”
20
Echipa, grupa este unitatea psihocolectivă în care rezidă o foarte mare

parte din dinamica vieţii sportive. Cele mai însemnate jocuri sportive (fotbal, volei,
handbal, baschet etc.) se construiesc pe principiul echipei. (Gh. T. Dumitrescu,
1979).
Alcătuirea şi dezvoltarea echipei este un proces de durată, bine conturat şi
riguros alcătuit, suportat la cererea unei organizaţii de un intervenient exterior
sistemului considerat, pentru facilitarea accederii unui grup voluntar la stadiul de
echipă sau pentru creşterea coeziunii şi a performanţei unei echipe existente. În
mod fundamental, dezvoltarea constă în creşterea varietăţii comportamentelor şi
interrelaţiilor elementelor unui sistem, pentru a i se conferi acestuia din urmă o
variabilitate şi o flexibilitate comportamentală mai mare, care să-i permită astfel să
se adapteze mai repede la schimbările mediului său. Acest proces se bazează pe
cunoştinţe şi tehnici provenite din ştiinţele comportamentului şi ale organizaţiei.
Echipa sau grupul sportiv constituie unitatea psihologică de bază a
activităţii sportive, de unitatea şi capacitatea ei depinzând atât performanţa, cât şi
satisfacerea sportivilor şi a suporterilor Viaţa sportivă cunoaşte foarte frecvent
situaţiile caracteristice ale echipelor sudate, dezbinate, dezorientate sau în curs
de a-şi dobândi personalitatea, cunoaşte de asemenea că nu se poate forma o
echipă şi un stil decât cu mult efort şi într-un timp de câţiva ani.
Echipele de jocuri sportive profesioniste, în general, se formează prin
racolarea celor mai talentaţi jucători care ating pragul capacităţii maxime de
performanţă sau care fac faţă cu prisosinţă exigenţelor impuse de competiţiile de
mare anvergură. D. Colibaba-Evuleţ şi I. Bota (1998) consideră că racolarea,
SCREENING-ul sau selecţia sportivilor pentru aceste echipe se realizează pe
următoarele căi:
• participarea sistemică la târgurile valorice (draft-uri) în care sunt preţuiţi,
negociaţi şi angajaţi sportivii cu care s-au consacrat în echipele de tineret
sau universitare (denumiţi ROOKIES), precum şi sportivii transferabili, pe
care unele cluburi sunt dispuse să-i vândă. Dreptul pentru prima alegere o
are clubul (echipa) care a obţinut cele mai slabe rezultate în sezonul
precedent. Aceasta este o practică utilizată cu preponderenţă în unele ţări
cu tradiţie sportivă în sportul profesionist (S.U.A., Italia, Spania, Germania
etc.)
21
• contactarea şi încheierea unor contracte avantajoase cu jucătorii foarte

valoroşi de pe orice teritoriu sau ţară din lume;
• vinderea jucătorilor proprii de către unele cluburi. Imediat ce un profesionist
semnează un contract cu un club profesionist, acest club are drepturi
depline asupra respectivului sportiv;
• racolarea unor tineri talentaţi (17-19 ani) cu disponibilităţi certe pentru
sportul de înaltă performanţă cu acceptul familiei sau cu toată familia;
• atragerea jucătorilor a căror contract cu o altă echipă expiră în sezonul
curent.
În alcătuirea echipei de jocuri sportive colective, în care toţi jucătorii de
câmp participă în egală măsură atât la atac cât şi la apărare (baschet, volei,
handbal etc.), se are în vedere ca structura de bază să se construiască pentru
atacul poziţional, considerat ca moment de joc (fază, secvenţă) frecvent utilizată şi
de mare importanţă pentru înscrierea punctelor. Structura de bază a echipei se
construieşte şi pe considerentul că, pentru fiecare post în parte să fie suficienţi
jucători de rezervă. Este recomandabil ca lista alcătuirii echipei să fie completă,
începând cu jucătorii titulari pe posturi, continuând cu jucătorii de rezervă şi
sfârşind cu jucătorii universali care pot funcţiona pe cel puţin două posturi (ex.
baschet: centru-extremă, extremă-fruntaş ofensiv; volei: principal-secund etc.).
F. Antonelli şi A. Salvini (citaţi de D. Colibaba-Evuleţ, 1998) scot în
evidenţă rolul antrenorului în creşterea eficienţei unei echipe sportive. Astfel, ei
afirmă că această eficienţă este strâns legată de organizarea următoarelor
categorii de factori:
• Factori care asigură realizarea obiectivelor de performanţă:
competitivitatea, disciplina sportivă, rigiditatea rolurilor, relaţiile utilitare,
comunicarea formală, decizii pe verticală, ierarhia şi autoritatea.
• Factorii care menţin coeziunea: colaborarea, participarea şi comunicarea
spontană, relaţiile afective, deciziile în grup, colectivul şi democraţia.
Într-o formulare mai realistă, personalitatea unei echipe de jocuri sportive
rezultă din (D. Colibaba-Evuleț, 1998):
• istoricul (vârsta), tradiţiile, popularitatea, rezultatele, marile personalităţi
sportive care au evoluat în decursul timpului în cadrul echipei;
22
• caracterul elitist de alegere a sportivilor, dar şi a tehnicienilor cu o înaltă

probitate, competenţă profesională;
• contribuţiile echipei în dezvoltarea ramurii sportive puse în discuţie;
• capacitatea managerială a clubului de a asigura toate resursele necesare
pregătirii şi participării în concurs
Comportamentul şi conduita echipei sunt rezultatul relaţiilor psihosociale, a
valorii sportivilor, a trebuinţelor şi motivaţiilor, rolului (pozitiv – negativ) liderilor,
mentalităţii sportivilor, antrenorilor şi managerilor. Cel mai important factor care
influenţează în mod determinant comportamentul fiecărui sportiv în cadrul grupului
este învăţarea socială, considerat ca un proces de achiziţionare a experienţei
sociale.
P.E. Hollander (1967) evidenţiază o serie de caracteristici specifice
echipelor sportive: mărimea grupului; vicisitudini (schimbări, instabilităţi
supărătoare în funcţionalitatea unitară a grupului); starea de omogenitate;
flexibilitatea; stabilitatea; permeabilitatea; polarizarea; autonomia; intimitatea;
controlul; participarea la activităţile grupului; potenţialitatea (grupului faţă de
membri); tonul hedonic; poziţia membrilor grupului faţă de necesitatea respectării
ordinii şi statutului ierarhic; dependenţa dintre membrii grupului.
Caracteristicile echipei sportive sunt redate de M. Epuran (2002):

• Volum mic, număr restrâns de membri, corespunzător specificului sportului.
• Caracter primar, relaţiile în interiorul grupului fiind directe, se constituie într-
un sistem liber şi nemijlocit.
• Nespontan, creat cu un scop special şi anume pentru nevoia de
performanţă.
• Dinamică specifică. Dinamica organizatorică este însoţită de o dinamică
funcţională, referitoare la coeziune.
• Componenţă eterogenă. Această caracteristică este determinată de
variabilitatea vârstei, profesiei şi chiar a naţionalităţii componenţilor
grupului.
• Adeziune benevolă şi obligativitatea morală. Membrii aderă la grup pentru
că le place sau le satisface nevoile şi aspiraţiile.
23
• Componenţii grupului sportiv sunt sau pot fi membri ai altor grupuri, cu alte
scopuri (artistice, ştiinţifice, profesionale) şi cu alte norme de conduită.
• Durată nelimitată. Grupul sportiv se constituie pentru un timp nedeterminat,
chiar dacă indivizii care îl compun vor pleca lăsând locul altora.
Tipologia grupurilor sportive. Activitatea sportivă este eminamente

colectivă, chiar dacă sunt probe şi sporturi numite individuale. Pentru o
diferenţiere de ordin metodologic a grupurilor sportive, J.B. Cratty (citat de M.
Epuran, 2008) propune clasificarea acestora în:
• grupuri coacţionale, în care fiecare sportiv îşi realizează performanţa fără
să interacţioneze cu ceilalţi membri, dar urmărind evident şi succesul
grupului căruia îi aparţin;
• grupuri interacţionale, în care calitatea relaţiilor dintre componenţii echipei
– de cele mai multe ori relaţii pluripersonale – determină în mare măsură
performanţa, dincolo de măiestria tehnică a indivizilor. În grupurile
interacţionale sunt incluse şi cuplurile, „dublurile” şi echipele – tenis,
canotaj – precum şi echipele de ştafetă, de ciclism – urmărire, de jocuri
sportive. Probele atletice sau de înot sunt individuale, dar şi de echipă
(ştafetă, de ex.), grupul sau secţia fiind deci în acelaşi timp coacţional şi
interacţional.
Dinamica grupului sportiv. Fiecare echipă are o istorie, o perioadă de

început, de formare, apoi de desăvârşire, urmată uneori de declin şi eventual, de
revenire. Se consideră că durata de strălucire a unei echipe este de 3-4 ani, după
care urmează declinul, fie din cauza îmbătrânirii celor care au constituit nucleul,
fie din cauza saturaţiei, pierderii motivaţiei şi incapacităţii tinerilor de a se integra
repede în grupul deja constituit.
Adrian Neculau (2007) consideră că dinamica grupurilor cuprinde în
prezent două mari părţi:
• Ansamblul fenomenelor psihosociale, ce se produc în grupurile primare şi
legile care le reglementează. Aceste fenomene sunt:
o relaţiile grupului primar cu mediul;
24
o influenţa exercitată de grup asupra membrilor, care generează un

„climat psihologic”;
o viaţa afectivă a grupului în anumite circumstanţe;
o factori de coeziune şi de disociaţie.
• Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a
metodelor de acţiune asupra grupurilor mai largi.
o studiul proceselor de schimbare prin grup (atitudini, sentimente,
percepţii de sine şi percepţia altora), adică tehnicile de manipulare a
grupurilor;
o metodele de tratare prin grup a tulburărilor de personalitate
(psihoterapie de grup);
o schimbările sociale prin grupurile mici.
Lewin Kurt (citat de A. Neculau, 2007) a fost cel care a înţeles grupul ca
un câmp dinamic al schimbării sociale şi individuale. El a propus conceptele:
câmp social, câmp de forţe, canale sociale, spaţiu de bază etc. şi metodele de
studiu ale acestora.
Dinamica grupului nu reprezintă altceva decât schimbările adaptive prin
redistribuirea forţelor şi reinstalarea echilibrului care este caracterizat de
„homeostazie”, folosind un termen fiziologic, deoarece grupul este un organism
viu.
Coeziunea echipei sportive se naşte şi se formează din relaţiile
preferenţiale pozitive şi depinde de o serie de factori care sunt caracteristici
echipei (M. Epuran, 2008, p.276-277):
a) Numărul restrâns al membrilor echipei. Un grup de 6-10 inşi este mai
uşor de unit; într-un grup mai larg informaţia circulă mai greu, tăria legăturilor este
mai redusă.
b) Vârsta membrilor este de dorit să fie apropiată, căci diferenţele prea mari
se exprimă în deosebiri de atitudini şi aspiraţii.
c) Caracterul sportivilor este desigur foarte important, alături de trăsăturile
comportamentale şi mai ales de orientarea ideologică a sportivilor.
d) Structura echipei – ocupaţia membrilor ei şi modul de organizare în
cadrul echipei. Deosebirile de profesii sau de ocupaţii şi interese limitează
comunicarea numai la mecanismele operatorii şi nu se transferă în domeniul
afectiv.
25
e) Motivaţia este unul din factorii de bază ai coeziunii, căci ea uneşte

membrii echipei în jurul scopului comun, acela al performanţei care satisface
diferite tendinţe ale sportivilor. Succesul sportiv este la rândul său factor de
întărire a motivaţiei, cât şi a coeziunii grupului. În echipa care pierde prea mult
apar în mod firesc disensiuni între sportivi şi între aceştia şi antrenor.
Coeziunea grupului sau gradul său de afiliere este una dintre calităţile care
stimulează cooperarea strânsă între sportivi, dăruirea în munca din antrenamente
şi lupta din concursuri, subordonarea unor interese individuale celor colective.
Echipa devine astfel în mod colectiv mai bună.
Realizarea coeziunii grupului este un proces de modelare socială,
necesitând acordarea tendinţelor şi intenţiilor individuale şi contopirea lor într-o
atmosferă colectivă afectivă. Acţiunea este dificilă şi de durată, dar efortul merită
să fie făcut căci în sport – mai mult decât în alte activităţi – sudarea echipei nu
este o chestiune marginală.
26
Fig. nr. 8. Factori ai coeziunii grupului sportiv (M. Epuran, 2008)
Motivaţia de performanţă
Afiliere
Cooperare-activitate susţinută
Coeziune (echipă mai bună)
(In)Succes în competiţie
Coeziune crescută
2.5 Conducerea echipei sportive. Leadership.
Conducerea echipei sportive este realizată de către antrenor, în mod

deosebit, dar şi de căpitanul de echipă, al cărui rol este mult mai mare în raport cu
acela care i se acordă de regulă.
Faţă de importanţa conducerii, construcţiei şi dezvoltării unei echipe
sportive, Dumitru Colibaba Evuleţ (1998), aprecia că antrenorul trebuie să aibă în
vedere următoarele aspecte:
• să cunoască în detaliu caracteristicile şi tendinţele de dezvoltare a jocului
pe plan internaţional
27
• să aibă o concepţie proprie de joc şi pregătire, pragmatică, eficientă şi

strâns legată de cerinţele expuse la punctul 1.
Cercetătorii problemelor conducerii şi deciziei au realizat şi o clasificare a

diferitelor tipuri de conducere. Iată o schiţă a unor caracteristici specifice
conducerii în domeniul sportului (Epuran, M., 2008):
Fig. nr. 1. Atributele conducerii (Epuran, M., 2008)
Prevedere Organizare Comandă- Control

conducere
Desfăşurare Eficienţă Echilibrare Verificare

viitoare
Din punct de vedere funcţional. Leadership-ul este un proces reciproc

tranzacţional şi transformaţional, prin care indivizii îi influenţează şi-i motivează pe
alţii, pentru promovarea scopurilor individuale şi de grup.
Din punct de vedere comportamental, leadership-ul este rezultatul unei
calificări, promovări sau atitudini. Ne referim la antrenor, dar şi la căpitanul de
echipă, coordonatorul de joc şi alţii. Dobândirea calităţii de lider se realizează ca
urmare a înţelegerii şi satisfacerii cerinţelor statutului sau realizării aşteptărilor
celorlalţi de la ocupantul unui statut.
Halpin şi Winer (1952), Lord (1977), citaţi de Neagu N. (2007), evidenţiază
două comportamente ce construiesc rolul de leadership, şi anume de relaţii şi de
lucru.
28
Tabel nr. 2. Cele două dimensiuni fundamentale ale

comportamentului de leadership (după Halpin şi Winer (1952), Lord (1977),
citaţi de Neagu N. (2007)
Dimensiu Exemplu de
Denumirea conceptuală Definiţie
ni comportament
Orientat spre relaţii cu Ascultă sportivii şi
sportivii (oficiale şi se sfătuieşte cu
neoficiale); cei cu mare
Socioemoţional experienţă;
Presupune relaţii
(participă afectiv la Se face uşor
Leader-ship de relaţie
interpersonale
succes şi eşecuri); înţeles;
pozitive cu sportivii
Sprijin afectiv (devotat Uşor abordabil şi
din grupă sau
dar nu servil); disponibil de a da
echipă; impune
Fixat pe sportivi titulari, sfaturi;
încredere
pe rezerve şi pe cei de Este dispus la
reciprocă, prietenie
perspectivă; schimbare şi
sinceră, posibilitate
Menţinerea prin includerea
de a explica
schimbări oportune a noutăţilor în
raţiunile deciziilor
capacităţii de antrenament;
performanţă a echipei. Creează noi
mijloace şi metode
de pregătire.
Orientat pe obiective Programează şi Repartizează cu
Leader-ship de lucru (orientat pe obiective)
precise, operaţionale aplică acţiuni precizie sarcinile

sau de perspectivă pentru realizarea duale sau
medie ori îndepărtată; obiectivelor de colective de
Orientat spre scop; pregătire şi antrenament sau
Favorizează pregătirea; competiţionale; tactice în
Fixat pe performanţă; comportament competiţii;
Priceput în controlat; Critică activitatea
managementul echipei; monitorizează superficială,
Îndeplineşte ritmic comunicarea îşi neangajată;
(oportun), la timp, pregăteşte din timp Promovează
obiectivele. conţinutul activitatea grupei
comunicării) şi la întreaga
impune folosirea capacitate;
unor termeni bine Coordonează cu
înţeleşi de sportivi. precizie
Evită argoul. activitatea.
Liderii grupurilor sunt aleşi de membri. Ei se desprind sau sunt numiţi prin
natura calificării să conducă grupurile militare, educaţionale sau sportive. În
ambele situaţii, relaţiile dintre liderii şi membrii grupului îmbracă forma proceselor
29
de comunicare şi vizează influenţarea grupului, managementul acestuia, rolul de

catalizator şi alte caracteristici.
Literatura de specialitate propune patru tipuri de conducere pe care le
prezentăm în tabelul următor:
Tabel nr. 3. Tipuri de conducere (Neculau, A., 2007)
Leadership Caracteristici
- exercită o influenţă coercitivă
- incită puţin la colaborare
Autocratic - este susceptibil de a provoca ostilitate
- convine mai ales echipelor imature, nedisciplinate sau
leneşe
- exercită o influenţă discretă
- mizează mult pe autonomia şi iniţiativa membrilor
Laissez-faire - face din încrederea în ceilalţi marca sa personală
- se înţelege mai bine cu grupurile mature şi autonome
- riscă să antreneze conduite abuzive la membri
- mizează pe consultaţia şi pe asentimentul general
- privilegiază respectul şi ascultarea celuilalt
Democratic - încurajează sau incită la o participare optimală a membrilor
- are nevoie de timp şi este vulnerabil în faţa tergiversărilor
- este util pentru a armoniza raporturile într-o echipă
- tip de influenţă care se adaptează la caracteristicile şi
exigenţele situaţiei
Situaţional - variază progresiv şi natural
- este foarte eficient şi valorizează contextul
- asigură, în mod egal, o realizare adecvată a sarcinii
- solicită numeroase abilităţi interpersonale şi perspicacitate
În domeniul sportului, în cazul conducerii autoritare, sportivii au o

agresivitate crescută în antrenamente şi competiţii, atât faţă de adversari, cât şi
faţă de coechipieri.
În general, aceste grupuri sunt eficiente, dar sfârşesc, de regulă, prin
înlăturarea antrenorului sau destrămarea grupului, care este părăsit de sportivii de
valoare, cu personalitate bine conturată.
Conducerea democratică asigură o bună colaborare între antrenor şi
sportivi şi alte persoane apropiate echipei. Cuvântul de ordine este „consensul”,
deşi acesta se realizează destul de greu. Sportivii conduşi în acest stil primesc
informaţii suficiente privind obiectivele şi modul de lucru, privind motivele pentru
care s-a stabilit un anumit conţinut al programelor de pregătire etc.
30
Conducerea prin laissez-faire este mai puţin sau deloc acceptată în

sport, unde „ordinea şi disciplina” sunt condiţii pentru obţinerea performanţei.
Antrenorii care lucrează în acest stil cu grupe performante sfârşesc prin a fi
înlăturaţi din cauza ineficienţii activităţii, determinată de lipsa de organizare.
Constantin Popescu, în cartea „Antrenorul, profilul, personalitatea şi munca
sa”, 1979, caută să prezinte tipul ideal de antrenor. El spune că acesta ar trebui
să fie:
• Autoritar, dar nu dictator;
• Democrat, dar nu demagog;
• Mobilizator, dar nu impulsiv;
• Muncitor, dar organizat;
• Experimentat, dar nu conservator;
• Inspirat; dar nu improvizat.
Din cărţile şi studiile care se referă la antrenori se pot desprinde o
multitudine de calităţi pe care ar trebui să le aibă aceştia. Menţionăm câteva:
• Antrenorul trebuie să aibă o bună pregătire ca specialist, pe care să o
actualizeze mereu. Mulţi dintre antrenori au practicat sportul respectiv la un
anumit nivel. Însă, nu întotdeauna, „marii antrenori” provin din foştii sportivi.
Dar de multe ori marii sportivi au devenit şi antrenori renumiţi.
• O altă calitate a antrenorului este capacitatea de cunoaştere şi de
apreciere obiectivă a sportivilor, a faptelor şi fenomenelor.
• Răbdare, perseverenţă, consecvenţă, „diplomaţie” în relaţiile cu alţii, curaj
raţional şi demnitate.
• La sport „se pricep” foarte mulţi oameni. Antrenorul trebuie să ştie să
canalizeze această pricepere înspre folosul performanţei sportive.
• Exemplul personal pozitiv care aduce stimă şi respect.
• Să solicite de la sportivi atitudinile necesare pentru realizarea obiectivelor
propuse.
• Să aibă capacitatea de a transforma conflictul aparent6 într-un element
favorizant procesului de pregătire şi de participare la competiţii.
• Să ştie cum să trateze sportivii rezervă şi să rezolve cât mai repede
anumite conflicte ce apar în lot.
• Să dea dovadă de tact şi pricepere în folosirea tuturor factorilor implicaţi.
31
2.6. Relaţiile sociale din cadrul echipelor sportive
Relaţiile interpersonale sunt toate acele legături care se stabilesc între

persoane, sub forma percepţiei celuilalt, înţelegerii structurii şi comportamentului,
evaluării acestuia şi formulării preferinţei sau respingerii (A. Neculau, 1987).
• La nivelul psihoindividual. Relaţiile interpersonale se structurează ca
expresie directă a unor factori psihici, prin intermediul cărora se
structurează şi se desfăşoară interacţiunea partenerilor (factori cognitivi,
afectivi, motivaţionali, caracteriali). Sistemul de relaţii interpersonale poate
constitui: fie un mediu patogen pentru dezvoltarea psihologică a individului,
atunci când relaţiile interpersonale sunt dominate de inhibiţii, exploatare,
agresivitate, concurenţă, neîncredere, instrumentializarea celuilalt, fie un
mediu pozitiv, de susţinere şi stimulare a manifestărilor creatoare ale
personalităţii, atunci când relaţiile interpersonale sunt preponderent
deschise, stimulative, sincere, tolerante şi valorizante pentru celălalt.
Numeroase cercetări evidenţiază relaţia dintre echilibrul psihic,
componenta axiologică a conduitelor şi performanţa individuală, pe de o
parte, şi calitatea sistemului relaţional al subiectului, pe de altă parte.
• La nivel psihosocial. Relaţiile interpersonale reprezintă însuşi cadrul
indispensabil al proceselor şi fenomenelor interacţionale care dau conţinut
problematicii psihologiei sociale. Influenţele structurante ale sistemului
sociocultural asupra personalităţii, mai ales în ontogeneză, cât şi influenţele
individuale asupra structurilor nu pot avea loc decât pe fondul unui sistem
complex de relaţii interpersonale, ale cărui caracteristici vor influenţa atât
procesele psihoindividuale, cât şi pe cele socioculturale, desfăşurate la
nivelul organizaţiilor şi instituţiilor sociale. Strategiile de optimizare a
performanţelor grupurilor şi organizaţiilor sociale trebuie să pornească
totdeauna de la identificarea şi corectarea disfuncţiilor apărute în planul
relaţiilor interpersonale.
• La nivel sociocultural. Relaţiile interpersonale apar ca o infrastructură
funcţională de care depinde în mod esenţial dezvoltarea şi performanţa
diferitelor subsisteme: economic, politic, educaţional, religios, juridic etc. Un
32
mediu pozitiv al relaţiilor interpersonale asigură implicit o funcţionalitate

superioară a organizaţiilor şi instituţiilor sociale, după cum un mediu negativ
reduce apreciabil performanţa, creativitatea şi adaptabilitatea acestora. În
general, se apreciază că nu poate fi concepută dezvoltarea socială fără
cultivarea unui sistem de relaţii interpersonale pozitive şi adecvate unor
modele cultural care să valorizeze personalitatea umană.
Teoria lui Leary (citat de M. Epuran, 2005) subliniază ideea că structura

atitudinală şi caracterială a unei persoane va determina modul cum va percepe
partenerii de interacţiune, pretinzând sau aşteptând de la ei anumite atitudini şi
conduite.
Stilul relaţional are ca nucleu de bază modelul relaţiilor primare, însă
configuraţia sa finală depinde de mulţi alţi factori: trăsăturile temperamental-
caracteriale ale subiectului, inteligenţa socială, structura Eu-lui şi a imaginii de
sine, natura şi calitatea experienţei acumulate în ontogeneză, statutul
socioeconomic, caracteristicile principalelor grupuri de apartenenţă, modelele şi
normele socioculturale care reglează raporturile sociale.
Stilul relaţional, spontan sau cultivat, condiţionează în cea mai mare
măsură performanţa socială a persoanei, constituind totodată un factor important
în dezvoltarea unui climat psihosocial pozitiv şi în asigurarea unei bune funcţionări
a grupurilor, organizaţiilor şi instituţiilor sociale.
TEME DE LUCRU
1. Care este modul de formare al unui grup social? Prea multe

care???????????schimbă întrebarea
2. Care sunt parametrii şi funcţiile grupurilor sociale mici?
3. Care este modul de formare al unei echipe sportive?
4. Care este modul de selecţie a sportivilor?
5. Care sunt caracteristicile echipelor sportive
Rezumat
Grupul este o pluritate dinamică de persoane între care există mai multe
tipuri de relaţii, cu influente multiple asupra membrilor săi (K. Lewin).
33
Există mai multe tipuri de grupuri sociale: mai mari, mai mici, formale,
informale, profesionale, sportive, de timp liber, la baza lor stând tendinţele,
interesele, motivele, opiniile şi altele.
Parametri grupurilor sociale sunt: mărimea grupului, aspectele de
variabilitate sau omogenitate, sarcina, procesele de interacţiune, structura
grupului, conştiinţa colectivă, eficienţa grupului, coeziunea.
Funcţiile grupurilor sunt orientate către pentru indivizi şi pentru societate.
Echipele de jocuri sportive profesioniste, în general, se formează prin
racolarea celor mai talentaţi jucători care ating pragul capacităţii maxime de
performanţă sau care fac faţă cu prisosinţă exigenţelor impuse de competiţiile de
mare anvergură.
Conducerea echipei sportive este realizată de către antrenor, în mod
deosebit, dar şi de căpitanul de echipă, al cărui rol este mult mai mare în raport cu
acela care i se acordă de regulă.
Tipuri de conducere (Neculau, A., 2007): autocratică, laissez-faire,
semocratică, situaţională.
Bibliografie
1. Ceobanu C., 2002, Elemente de psihologie a Educaţiei fizice şi
sportului, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
2. Colibaba-Evuleţ D., Bota I., 1998, Jocuri sportive. Teorie şi metodică,
Ed. Aldin.
3. Cristea D., f.a., Tratat de psihologie socială, Ed. ProTransilvania.
4. Dragnea C.A., 2006, Elemente de psihosociologielogie a grupurilor
sportive, Ed. CD Press, Bucureşti.
5. Dragnea A., Teodorescu-Mate S., 2002, Teoria sportului, Ed. Fest,
Bucureşti
6. Epuran, M., Holdevici, I., Tonita, F., 2001, - Psihologia sportului de
performanţă - Teorie şi Practică, Editura FEST, Bucuresti.
7. Epuran. M., 2005, Elemente de psihosociologia activităţilor corporale, Ed.
Renaissance, Bucureşti.
8. Hollander P.E., 1967, Group Caracteristics and Functions, Psychology
New-York – London.
34
9. Mureşan A., 2005, Cunoaşterea şi conducerea grupurilor sociale.

Aplicaţii în activitatea sportivă, Ed. Accent, Cluj Napoca.
10. Neagu N., 2007, Psihologia sportului, curs, Ed. OIM, Iaşi.
11. Neagu N., 2007, Psihologia grupurilor mari şi mici, curs, Ed. Oim, Iaşi.
12. Neculau A., 2007, Dinamica grupului şi a echipei, Ed. Polirom, Iaşi.
35
CAPITOLUL III
SPORTUL CA MEDIU DE SOCIALIZARE
Scopul subunităţii de curs

Se prezintă rolul socializator al sportului de masă şi al educaţiei fizice, al
comunicării ca factor de socializare, profilul motivaţional al consumatorului de
sport.
Obiectivele subunităţii de curs

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
- descrie modul în care oamenii socializează prin sport;
- prezinte profilul motivaţional al consumatorului de sport;
- să explice dimensiunile sociale ale competiţiei sportive.
3.1. Rolul socializator al sportului
Rolul educaţiei fizice şi sportului în procesul de socializare, care

se desfăşoară în lumea contemporană, a constituit tema
simpozionului internaţional Socializarea şi sportul (1971, Canada).
Acest rol constă în influenţa multiplă exercitată de educaţia fizică şi
sport asupra dezvoltării fizice şi intelectuale ale omului (influenţele
pozitive asupra personalităţii, sănătăţii individului).
Oana Rusu (2008) consideră că rolul socializator al sportului se manifestă
prin funcţiile sale de integrare. Înfiinţarea organizaţiilor sportive internaţionale este
facilitată în mare măsură de „limbajul” sportului, reprezentat prin mişcările omului
şi de necesitatea comparării rezultatelor sportive.
A. Wohl (citat de O. Rusu) afirmă că în nici un alt domeniu de activitate
colaborarea internaţională nu a căpătat un caracter atât de sistematic şi regulat ca
în sportul de performanţă, sportivii situându-se ei înşişi printre cei mai înflăcăraţi
adepţi ai concursurilor internaţionale. Preocupaţi de studierea premiselor care
stau la baza angrenării persoanelor în activitatea sportivă, A. Wohl şi colaboratorii
36
au concluzionat că specificul sportului impune organizarea unor acţiuni comune.

Acest fapt conduce la formarea unui mare număr de legături sociale cu caracter
oficial şi neoficial, în baza cărora apar forme specifice de comportare socială,
valabile şi în afara „graniţelor” mişcării sportive. Prin urmare, se produce un
original „transfer” în sistemul de comportament.
Teoria învăţării sociale a demonstrat că socializarea se face cel mai bine în
mediul sportului. Practicarea activităţilor fizice şi sportului a creat premisele
dezvoltării acestui mediu, recunoscut ca favorabil socializării. Socializarea prin
sport vizează, în egală măsură, individul şi grupul. O socializare individuală se
realizează atunci când individul asimilează atitudini, valori, concepţii sau modele
de comportament specifice grupului sau comunităţii sportive, în vederea adaptării
şi integrării lui. Socializarea grupului, prin extinderea numărului de indivizi
practicanţi de sport, contribuie la dezvoltarea ramurilor de sport şi, implicit, a
sistemului. Socializarea prin sport semnifică măsura în care atitudinile, valorile,
deprinderile şi regulile învăţate în sport se transferă şi se manifestă în alte sfere
sociale. Educaţia fizică şi sportul sunt considerate a fi mijloace de influenţare şi
formare a caracterului uman privind corectitudinea, modestia, curajul şi, nu în
ultimul rând, lucrul în echipă. În societate, individul dobândeşte abilitatea de a-şi
adapta atitudinile, deprinderile şi regulile asimilate în activitatea sportivă, la
specificul altor activităţi din domenii diferite. Efectul socializator al activităţilor fizice
şi sportului generează o multitudine de efecte pozitive asupra mai multor categorii
de beneficiari.
Copiii şi tineretul sunt principalii beneficiari ai practicii educaţiei fizice şi
sportului. Copilăria timpurie este perioada în care activitatea motrică are o
importanţă vitală pentru socializare. În etapa de început a vieţii, copilul este
sensibil la dezvoltarea cognitivă şi morală, el îşi asumă roluri diferite, învaţă că
este deosebit de ceilalţi şi, mai ales, învaţă să construiască relaţii cu ceilalţi.
Acordarea importanţei cuvenite jocului şi jocurilor în copilărie reprezintă premisa
unei dezvoltări sănătoase în plan motric, social şi cognitiv. Cerinţele fizice
necesare jocului şi jocurilor permit copiilor să adopte treptat diferite roluri sociale,
care le dau posibilitatea să dobândească priceperi, deprinderi, abilităţi, necesare
ulterior în contexte mai largi. Jocurile creează punţi între joaca spontană şi sportul
instituţionalizat (Sage, 1986). Din păcate, unii părinţii consideră că nu este
necesar pentru copii lor care "oricum sunt energici" să facă exerciţii fizice sau să
37
practice un sport cu atât mai mult, cu cât ei nu au înclinaţii fizice în această

direcţie. În aceste cazuri, formele de mişcare alese sunt cele oferite, episodic, de
vacanţele şcolare: schiul, patinajul, înotul, jocul cu mingea etc. De cele mai multe
ori (este şi cazul adulţilor), anturajul este cel care-i mobilizează pentru o anumită
activitate sportivă, dictată în funcţie de zona geografică (munte, mare) în care îşi
petrec timpul liber
Sportul este şi un bun prilej de a lega prietenii. Activitatea fizică organizată
pe echipe e un prilej ideal pentru un copil de a-şi însuşi valori ca solidaritatea,
spiritul de echipă, având chiar rol socializator. Copilul poate cunoaşte alţi puşti de
vârsta sa şi va lega prietenii datorită unui punct comun.
Din perspectiva efectului socializator al sportului, organizarea socială şi
formele interacţiunii sociale sunt mai importante pentru copii decât tipul de
activitate sportivă. Dând copiilor mai multe responsabilităţi proprii, în organizarea
activităţii sportive, aceştia îşi pot forma, sub o atentă supraveghere, conştiinţa
sociala şi etica. Socializarea anticipativă în familie şi în grupurile de joacă poate
oferi parţial răspunsul la întrebarea: "de ce unii copii încep să practice sportul şi
alţii nu?
Dintre factorii şi condiţiile care favorizează atragerea copiilor spre
activitatea sportivă enumerăm: dezvoltarea sistemului de educaţie fizică în
şcoală, preocupările extraşcolare privind activitatea sportivă, regimul vieţii de
familie etc.
La adulţi, interesul faţă de sport şi activitatea fizică diferă în funcţie de mai
mulţi factori, cum ar fi: cariera sportivă, educaţia, statutul social, ocupaţia, timpul.
Practicate în cluburi, săli de fitness sau în aer liber, activităţile fizice
constituie mobilul unor contacte frecvente, prilejul de a forma noi relaţii sau
posibilitatea de îmbunătăţire a capacităţilor de comunicare. S-au constatat
beneficii afective la persoanele ezitante, timide sau lipsite de ambiţie, care au
comunicat mult mai bine într-un mediu în care nivelul inferior de autoapreciere nu
joacă un rol important, fapt care a contribuit la dezvoltarea conceptului global de
sine, facilitând contactele sociale. Adesea, activităţile fizice sunt practicate pentru
o îmbunătăţire a condiţiei fizice, în scop profilactic, în cadrul unor programe
moderate, cu efecte sociale de implicare în grup şi cu modificări ale imaginii
corporale ale celor implicaţi. Condiţia fizică presupune "capacitatea omului de a
funcţiona cu vigoare şi voiciune, fără oboseală exagerată, cu suficientă energie
38
pentru a preîntâmpina stresul fizic"(Ulrich, 2000; Epuran, 2005). O bună condiţie

fizică poate reduce în mod semnificativ riscul dereglării psihice la adulţii de
ambele sexe. Exerciţiul fizic practicat în mod regulat poate stimula funcţionarea
emoţională astfel încât factorii de stres să fie mai uşor toleraţi.
Vârsta a treia este acea perioadă a vieţii pe care majoritatea oamenilor nu

şi-o doresc sau o doresc să fie cât mai îndepărtată. Problemele caracteristice
acestei vârste sunt, pe de o parte, afectarea tuturor funcţiunilor (mai mult sau mai
puţin, în funcţie de valoarea genetică) şi tendinţa de îmbolnăvire, pe de altă parte,
în special după pensionare, prin pierderea statutului social, pot apărea diverse
tulburări legate de izolarea parţială, conducând la depresie, anxietate etc.
Practicarea exerciţiilor fizice de către vârstnici poate produce două tipuri de efecte
pozitive, cu dublu impact. În primul rând, se încetineşte diminuarea funcţiilor
corporale, ameliorând starea de sănătate şi se menţine la standarde optime
conceptul şi conştiinţa de sine. În al doilea rând, efectele vizează influenţa
benefică directă asupra contactelor sociale ale vârstnicilor şi impactul terapeutic
asupra stării lor mentale, sporindu-le buna dispoziţie şi diminuându-le stările
depresive etc. Aceste constatări sunt sprijinite de majoritatea gerontologilor, în
opinia cărora longevitatea este condiţionată de modul de viaţă în proporţie de
40%, iar factorii genetici o hotărăsc în proporţie de 60%. Practicarea exerciţiilor
fizice pot diminua sau chiar înlătura unele afecţiuni sau vicii: depresia şi
anxietatea, tulburările de somn şi cele alimentare, abuzul de alcool, de tutun şi de
droguri. De asemenea, se îmbunătăţesc vizibil toleranţa stresului, conceptul de
sine şi autoaprecierea. Influenţa benefică a sportului şi exerciţiilor fizice practicate
moderat sau monitorizate medical la o vârstă avansată privesc, în egală măsură,
sănătatea fizică şi mentală şi, nu în ultimul rând, contactele sociale.
A. Culeva şi A. Pătru (2000) consideră că reţeta succesului sportului la

copii şi tineri este un amestec de afiliere socială, elemente de competiţie în doze
şi forme diferite, într-un mediu stimulativ pentru învăţare, agrementat cu deplasări
care măresc coeziunea echipei şi aduc un plus de „distracţie” în experienţa
sportivă.
Studiind relaţia dintre sport şi procesul de socializare al individului,

Stevenson (citat de O. Rusu, 2008) clasifică efectele practicării sportului astfel:
39
• efecte asupra personalităţii;

• efecte asupra comportamentului – există corelaţii pozitive între practicarea
sportului şi non-delincvenţă. Sportivii, conform studiilor, ar fi mai puţini
delincvenţi decât ceilalţi (nesportivii);
• efecte asupra atitudinilor – cercetările asupra sportivităţii (constituite din
trăsături precum fair-play, echitate, nonviolenţă etc.) arată că cei care
practică activităţile sportive, contrar aşteptărilor, ar fi mai puţin sportivi
decât ceilalţi.
Oana Rusu concluzionează că factorul care influenţează cel mai direct

activitatea sportivă şi socializarea în sport este conştiinţa socială a rolului şi
însemnătăţii sportului pentru civilizaţia contemporană.
Sportul contribuie, deci, la socializarea individului, pregătindu-l pentru
îndeplinirea sarcinilor sale în societate, cu succes. Rolul socializator al sportului
se exprimă prin aceea că influenţează laturile esenţiale ale individualităţii,
contribuind la formarea individului. În sport se stabileşte un întreg ansamblu de
relaţii – de la antrenament la competiţie. Aceasta din urmă poate fi privită ca o
formă aparte a activităţii sociale cu aplicabilitate ulterioară în diferite domenii de
activitate.
Sportul şi activităţile fizice contribuie la socializarea oamenilor şi, îndeosebi,
a tinerilor, în condiţiile în care există o bună dirijare. Se spune că socializarea în
sport nu poate fi promovată decât atunci când sunt puse în evidenţă calităţi
transferate în orice altă sferă socială şi pot fi adaptate la specificul oricărei alte
instituţii sociale.
3.2. Comunicarea sportivă - factor de socializare
Comunicarea în sport este foarte complexă datorită numeroşilor factori ce

intervin sub forma mesajelor, prin limbaj verbal, prin limbaj motric şi prin atitudini
corporale. Adăugăm comunicarea cu masele (spectatorii), ca la orice spectacol,
comunicare sportivilor cu proprii coechipieri şi alţi factori, care sunt tot atâtea
motive pentru a elabora un model (mai complex şi preferabil mai explicit) al
40
comunicării în sport. Ne referim în special la comunicarea dintre antrenori şi

sportivi, între sportivii componenţi ai grupului şi între sportivi şi spectatori, presă,
susţinători etc.
În procesul de comunicare există trei tipuri de factori (variabile) (Dragnea,
C.A., 2006):
• psihologici;
• cognitivi;
• sociali.
Personalitatea subiecţilor care participă în comunicare cu propriul sistem
motivaţional, cu interese şi stări afective, îşi pune amprenta pe modul de
comunicare. De asemenea, nu putem omite dorinţa de comunicare, perseverenţa
ce asigură continuitatea.
J.C. Abric (citat de C.A. Dragnea, 2006) se referă la ansamblul forţelor care
acţionează asupra unui individ din mediul extern şi mediul intern şi, care-i creează
acestuia stări de tensiune ce produc un comportament adaptat într-o anumită
situaţie care vizează reducerea tensiunilor.
forţe interne
Câmpul social Nevoi Tensiuni Comportament
forţe externe
Forţele sunt de două tipuri: 1. pozitive;

2. negative
Conceptul de comunicare cuprinde numeroase forme verbale şi

nonverbale. Astfel, ea se realizează prin cuvânt – comunicare digitală – şi prin
gestică, mimică – comunicare analogică.
Atâta vreme cât cuvintele, gesturile, atitudinile şi comportamentul sunt
angajate concomitent, comunicarea devine un sistem cu acţiune permanentă, cu
sens, gestul situându-se între cunoaştere şi sensul comunicării.
Cultura fizică reprezintă în concepţia lui Florin Georgescu (1998) o
componentă a organismului social, „un fenomen fără de care societatea nu poate
fi concepută.“ Cultura fizica este o componentă, poate chiar domeniu, de mare
41
complexitate a culturii universale care sintetizează categoriile, instituţiile, legităţile

şi bunurile materiale create pentru valorificarea exerciţiului fizic.
În acest context, competenţa de comunicare este o rezultantă a
cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor, aptitudinilor şi trăsăturilor temperamental-
caracteriale cu care individul este înzestrat în vederea îndeplinirii funcţiei sale
sociale. Competenţa în comunicare se poate dobândi prin asimilarea informaţiilor
şi formarea abilităţilor de comunicare.
Diferenţierea între competenţa de comunicare şi capacitatea de
comunicare este evidentă, diferenţierea rezultă din faptul că, în cazul capacităţii
de comunicare vorbim de o potenţialitate, de ceva care există sau poate fi cultivat
şi dezvoltat. În cazul competenţei de comunicare trebuie formate abilităţi şi
priceperi care pe un suport cognitiv să valorifice, predispoziţiile narative.
O comunicare adecvată (F. Dave - Unblocking Organizational
Communication) are următoarele caracteristici:
• comunică misiunea/viziunea organizaţiei sportive cu membrii săi;
• integrează toate eforturile pentru a atinge scopul comun, toată lumea
lucrând într-o singură direcţie;
• menţine un grup sănătos, în care fiecare membru este de valoare şi fiecare
manager este de încredere;
• ia decizii inteligente permiţând echipei/organizaţiei sportive să relaţioneze
eficient la oportunităţi şi la ameninţări;
Toate acestea sunt elemente obligatorii pentru o comunicare eficientă şi

fiecare element contribuie la sudarea efortului comun al managementului şi al
sportivilor pentru atingerea scopului echipei. Dacă aceste condiţii sunt respectate,
atunci echipa va atinge rezultate maxime în activitatea sa competiţională.
Teoria comunicării afirmă că individul poate comunica cu sine sau în
cadrul diferitelor grupuri sociale. În acest context putem afirma mişcarea fizică şi
sportul ca mijlocitoare, în moduri specifice, a relaţionării individului cu sine şi cu
membrii colectivităţii în care se desfăşoară activitatea competiţională. Astfel putem
invoca aspectul interacţiunii indivizilor din perspectiva activităţilor sportive ca pe
un produs al fenomenului cultural. Mai mult decât atât, cultura corpului şi sportul
42
au pus in evidentă de-a lungul timpului faptul că valorile sportive sunt în acelaşi
timp valori estetice şi valori morale.
Ce se poate comunica prin intermediul mişcărilor fizice la nivel de
componenţă? Întreaga gamă de sentimente umane, totalitatea trăsăturilor
specifice omului şi a manifestărilor sale spirituale. Nu de puţine ori câte un sportiv
sau o execuţie artistică este comparată cu o manifestare artistică sau un concept.
Totodată sunt sporturi prin intermediul cărora sunt puse în valoare unele trăsături
cum ar fi: forţa, viteza, rezistenţa şi ridicate la rangul de valori. Indiferent de
natura lor, manifestările sportive prilejuiesc şi mediază transmiterea unor
semnificaţii pentru sine şi pentru semeni. Este ceea ce în teorie se înţelege prin
procesul de comunicare.
Mişcările corpului, poziţia mâinilor, felul de a privi... toate acestea ne
transmit mai multe despre un competitor în sport şi face parte din performanţa sa.
Sportivul trebuie să se adapteze unei existenţe corporale diferite pe care nu
întotdeauna o stăpâneşte uşor. Propria imagine sau schemă corporală, se
focalizează progresiv, reprezentând un nucleu al conştiinţei de sine, în reluarea
acţiunilor motrice. Educarea expresivităţii corporale, utilizarea limbajului non-
verbal, au reguli la fel de stricte ca cele ale comunicării şi se găsesc în prelungirea
acestora din urmă.
Adesea în sport indicatorii mişcării sunt folosiţi intenţionat pentru a înşela
adversarul, astfel încât activitatea corporală şi cea sportivă, bine dirijate, constituie
un limbaj cu semnificaţii deosebit de importante.
În activităţile motrice, în general, cu deosebire în sport, comunicarea
nonverbală este prezentă sub cele mai diferite forme, pe care le vom prezenta în
următoarele rânduri.
Comunicarea cromatică se întâlneşte permanent în sport, cel puţin în
două forme (Neagu, N., 2007): culorile fizice ale interlocutorilor şi culorile mediului
înconjurător. Comunicarea cromatică ne permite să distingem apartenenţa
suporterilor echipelor combatante, comuniunea afectivă dintre aceştia şi sportivii
care evoluează în teren.
Comunicarea sonoră. Mehbrain A. (citat de Neagu, N., 2007) consideră
că circa 38% din mesajele transmise într-o interacţiune personală sunt de ordin
verbal, fără cuvinte. Aceştia constituie parametrii muzicali ai limbajului: timbrul,
intonaţia, ritmul, pauzele, tonul, înălţimea etc. În domeniul sportului, fluieratul are
43
un rol important, încărcat de semnificaţii: fluieratul pentru începerea unui joc are o
anumită intensitate şi durată, spre deosebire de cel care consemnează nereguli
de joc sau încheierea întrecerii.
Comunicarea tactilă are la om o importanţă cu totul deosebită, iar în sport
are semnificaţii speciale. Deşi se consideră că statele avansate din zilele noastre
nu sunt societăţi tactile, atingerea între oameni reprezintă un puternic liant social
(Dumitru, M., 2000 citat de N. Neagu, 2007). Este greu de conceput ca adversarii
să nu-şi strângă mâinile înainte de începerea competiţiei, antrenorii să nu-şi
felicite sportivii şi să nu-i bată pe umăr, sau aceştia din urmă să nu se îmbrăţişeze
după reuşitele comune. De asemenea, în antrenamentul sportiv, în numeroase
situaţii, antrenorii conduc segmentele corporale ale începătorilor pe traiectoriile
corecte ale mişcărilor, ceea ce nu poate fi realizat fără atingere corporală.
Comunicarea tactilă este importantă în cadrul jocurilor sportive cu contact corporal
direct (box, arte marţiale), sau în sporturile desfăşurate în tandem: dans sportiv,
patinaj artistic etc., în care atingerea partenerilor are rol de a declanşa anumite
acţiuni motrice comune sau desfăşurate în tempoul programat.
Comunicarea gestuală în sport are rolul principal în cadrul interacţiunilor
multiple dintre sportivi, antrenori, arbitri, spectatori, însăşi esenţa sportului fiind de
natură kinetică. Complexitatea comunicării prin limbaj corporal în domeniul
sportului face necesară o clasificare a tipurilor de gesturi motrice, astfel (Neagu,
N., 2007):
O formă subtilă şi eficientă de influenţă socială, folosită cu precădere în
relaţiile de comunicare dintre antrenori şi sportivi este persuasiunea. Ca activitate
de organizare şi prezentare a mesajelor de către o sursă influentă (antrenorul),
prin intermediul comunicării eficiente, persuasiunea are scopul de a convinge
receptorul (sportivul) să-şi schimbe, neforţat de alţii, atitudinile şi comportamentele
(Dumitriu, Gh., ş.a., 2002). Faţă de influenţele şi mesajele comunicate de
antrenor, sportivii pot adopta atitudini pozitive, negative sau neutre.
Pe de altă parte, sportul privit ca şi dimensiune importantă a educaţiei,
susţine educaţia interculturală, morală, profesională şi estetică, trezind
sentimentul de mândrie patriotică, indus de victoria sportivilor de mare
performanţă, în special la concursurile sportive internaţionale.
Sportul contribuie la socializarea oamenilor, se spune că socializarea în
sport nu poate fi promovată decât atunci când sunt puse în evidentă calităţi
44

transferate în orice altă sferă socială şi pot fi adaptate la specificul oricărei alte
dimensiuni ale instituţii sociale.
3.3. Profilul motivaţional al consumatorului de sport
Necesitatea unor studii asupra motivaţiei în sportul de performanţă a fost

determinată mai ales de faptul că individul trebuie să-şi mobilizeze, în special în
concursuri, dar şi în pregătire, toate eforturile energetice, psihofizice şi chiar să se
autodepăşească.
De ce practică oamenii activităţile sportive, de mişcare fizică? Care
sunt motivele care-i determină să participe la aceste activităţi de
întrecere? Ştim că sportul înseamnă efort, oboseală şi de cele mai multe ori
renunţare la necesităţile obişnuite. Şi atunci cum explicăm toate acestea?...
Dacă luăm în considerare nevoia de mişcare, nevoia de împliniri estetice,
de exprimare a unor sentimente complexe şi a trăirilor emoţionale, dorinţa
de a câştiga etc, obţinem doar câteva din răspunsurile pe care le căutăm.
Motivele pentru care tinerii practică numeroase ramuri sportive sunt diferite,
dar majoritatea sunt legate de faptul că practicarea sportului oferă satisfacţiile cele
mai puternice şi mai diverse.
Motivele desfăşurării unei activităţi fizice sunt complexe exprimând
diversitatea personalităţii fiecăruia dintre noi. Într-un studiu realizat pe această
temă, clasificarea motivaţiei tinerilor o face Bouet Michel (1968) (citat de. Rusu,
E., 2008):
• Nevoia motorie
• Interesul pentru competiţie
o nevoia de succes
o nevoia de a se compara cu alţii
o dorinţa de neprevăzut
o nevoia de a se opune altuia
o plăcerea trăirii tensiunii concursului
• Dorinţa de a câştiga
45
o dorinţa de posesiune (glorie, recompense materiale, loc în

clasament)
o succes
• Aspiraţia de a deveni campion
o exigenţa
o autoafirmare
o influenţa altora
o interese materiale
• Combativitate
o adversitate
• Dragostea de natură
o contemplarea naturii
o lupta contra naturii
• Gustul riscului
o dorinţa de a-şi arăta curajul
o nevoia de a fi în situaţii periculoase
• Atracţia către aventură
o dorinţa de neprevăzut
o dorinţa de rezolvare a unor situaţii limită
3.4. Competiţia sportivă şi dimensiunile sale sociale
Esenţa sportului este, fără îndoială, concursul.

Concursul are o mare încărcătură emoţională, pe de o parte îl stimulează
pe sportiv, pe de altă parte acţionează ca un factor stresant, perturbator, putându-
i diminua capacitatea de performanţă.
Participarea sportivilor în competiţie într-un mediu organizat, individual sau
în grup, pentru unii oameni devine o parte majoră a stilului de viaţă. Pentru unele
persoane, sportul este un joc, o formă de eliberare de stres, de relaxare şi de
distracţie, de îmbunătăţire a condiţiei fizice, de promovare a integrării sociale.
Competiţia sportivă mai este asociată cu o serie de valori şi de calităţi,
precum: spiritul de competiţie, realizarea, curajul, autocontrolul, disciplina,
46
devotamentul, loialitatea, reuşita, munca în echipă şi responsabilitatea individuală.

Aceste elemente caracterizează ideologia competiţiei sportive.
Jocul sportiv de astăzi rezidă în intenţia de a stabili şi desemna un
câştigător, de a sărbătorii persoana care dovedeşte a fi cea mai capabilă sau
performantă. Toţi au drepturi egale şi oportunităţi egale iar cursa este câştigată de
cel care aleargă mai repede, indiferent de culoare, credinţă sau afiliere politică.
Competiţia sportivă reprezintă o activitate cu conţinut şi scop educativ, fiind
o activitate socio-culturală ce are menirea de a îmbogăţii societatea, şi este
asociată cu virtuţile etice şi morale.
Competiţiile se consideră că au o moralitate proprie, că agresivitatea face
parte din joc, iar violenţa este o formă de autoapărare, existând între jucători un
fel de înţelegere privind limitele luptei corecte, fiind în interesul fiecăruia să se
menţină în cadrul normelor.
• Motto-ul Codului Eticii Sportive este „ Cine joacă cinstit este întotdeauna
câştigător”, de unde putem extrage o prima dimensiune social-valorizatoare
a sportului.
Cooperarea. Sportul este o manifestare socială, fiecare sportiv făcând
parte dintr-o echipă, un club sau o reprezentativă; de aici derivă un complex de
atitudini şi conduite de colaborare, întrajutorare. În cooperare este prezentă
motivaţia de apartenenţă, de acceptare şi de securitate, membrii grupului
urmărind un scop comun şi organizându-şi acţiunile pentru depăşirea grupului
opus (cel mai clar fiind exprimată dialectica cooperare – concurenţă în jocurile
sportive). În grup, sportivii au impresia unei energii sporite, sunt mai încrezători în
ei şi îndrăznesc mai mult.
Participarea la concurs este totodată răspundere individuală şi colectivă.
Nu este suficient ca individul să fie conştient de misiunea sa ca activitatea să
decurgă bine, cu maximum de eficienţă. Randamentul grupurilor de sportivi este
condiţionat nu numai de valorile indivizilor care le compun, ci şi de gradul de
organizare al colectivului, înţelegând prin organizare un scop unic, năzuinţe
comune, relaţii reciproce de simpatie, omogenitate din punctul de vedere al
trăsăturilor personalităţii.
Deutsch Morton (1944, 1962), citat de Epuran M., Holdevici I. şi Toniţa F.
(2008), face o interesantă comparaţie între caracteristicile cooperării şi competiţiei
(mai precis ale rivalităţii), pe care o redăm în tabelul de mai jos.
47
Tabelul nr. 3. Caracteristicile cooperării şi rivalităţii

(Morton Deutsch, citat de M. Epuran, I. Holdevici şi F. Toniţa, 2008)
Manifestări Cooperare Rivalitate

psihocomportamentale (cu membrii grupului) (în raport cu oponenţi)
Deschisă, onestă, Lipsă sau falsă informaţie,
1. Comunicarea
informaţională descurajatoare
Sensibilitate mai mare la
Sensibilitate la similitudini, percole, exagerarea
2. Percepţia celorlalţi
minimalizarea diferenţelor diferenţelor, „eu sunt bun, tu
eşti rău!”
3. Atitudinea unuia faţă Prietenească, de încredere, Ostilă, suspicioasă, răspuns
de celălalt răspuns la solicitări negativ, opoziţie
Impunerea forţei adversarului
4. Orientarea în faţa
Efort de colaborare pentru a-l împiedica în
sarcinii
atingerea obiectivului
Competiţiile sportive angrenează grupuri de indivizi care se diferenţiază

prin funcţii şi statut: sportivi competitori, arbitri, antrenori, ziarişti, spectatori, cititorii
presei, telespectatori etc. Fiecare grup sau categorie este legată de întrecere, dar
în altă direcţie, cu alte obiective, cu o participare intelectual-afectivă diferită, cu
responsabilităţi diferite etc.
L. Teodorescu (1975, p. 203) consideră că, după importanţa lor,
competiţiile se împart în oficiale şi amicale. După criteriul statal acestea se împart
în naţionale şi internaţionale. Funcţia centrală a competiţiei de jocuri sportive este
de a confirma prin victoriile obţinute şi prin poziţia realizată în clasament,
performanţa echipei respective
Sportul are un rol important în restabilirea echilibrului pierdut între
dezvoltarea fizică şi dezvoltarea intelectuală în condiţiile specifice societăţii
postmoderne – urbanizarea crescândă, creşterea într-o progresie
extraordinară a volumului informaţiilor etc.
48
TEME DE LUCRU
1. Argumenta i rolul socializator al sportului.

2. Ce tipuri de comunicare sportivă cunoaşteţi?
3. Care este profilul motivaţional al consumatorului de sport?
4. Care sunt caracteristicile competiţiei sportive?
Rezumat
Socializarea prin sport vizează, în egală măsură, individul şi grupul.
Socializarea prin sport semnifică măsura în care atitudinile, valorile, deprinderile şi
regulile învăţate în sport se transferă şi se manifestă în alte sfere sociale.
Sportul contribuie la socializarea individului, pregătindu-l pentru îndeplinirea
sarcinilor sale în societate, cu succes.
Comunicarea în sport este foarte complexă datorită numeroşilor factori ce
intervin sub forma mesajelor, prin limbaj verbal, prin limbaj motric şi prin atitudini
corporale. Adăugăm comunicarea cu masele (spectatorii), ca la orice spectacol,
comunicare sportivilor cu proprii coechipieri şi alţi factori.
Motivele pentru care tinerii practică numeroase ramuri sportive sunt diferite,
dar majoritatea sunt legate de faptul că practicarea sportului oferă satisfacţiile cele
mai puternice şi mai diverse.
Competiţia sportivă reprezintă o activitate cu conţinut şi scop educativ, fiind
o activitate socio-culturală ce are menirea de a îmbogăţii societatea, şi este
asociată cu virtuţile etice şi morale.
49
Bibliografie
1. Chelcea S., 2005, Psihologie socială, Ed. Economică, Bucureşti

2. Culeva A., Pătru A., 2000, Sociologia sportului (culegere de lecţii), Ed. EX
PONTO, Constanţa.
Bucureşti.
6. Dumitrescu Gh.T., 1979, Interpsihologie în activitatea sportivă, Ed.
Sport-Turism, Bucureşti.
performanţă - Teorie şi Practică, Editura FEST, Bucureşti.
8. Georgescu F., 1998, Cultura fizică – fenomen social, Ed. Tronic,
Bucureşti.
9. Golu P., 1988, Fenomene şi procese psihosociale, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
10. Neagu N., 2007, Introducere în comunicarea socială, Ed. OIM, Iaşi.
11. Pânişoară I.O., 2008, Comunicarea eficientă, Ed. Polirom, Bucureşti.
12. Ponomariov N.I., 1977, Funcţiile sociale ale culturii fizice şi sportului,
Ed. Sport-Turism, Bucureşti.
14. Rusu Elena , 2008, Rolul social al activităţilor sportive, Baia Mare
15. Tucicov-Bogdan A., 1973, Psihologie generală şi psihologie socială, Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
16. Zamfir C., Stănescu S., 2007, Enciclopedia dezvoltării sociale, Ed.
Polirom, Bucureşti.
50
CAPITOLUL IV
DIMENSIUNILE SOCIALE ALE SPORTULUI DE PERFORMANŢĂ

Prezentarea dimensiunilor sociale ale sportului de performanţă.

După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
- descrie ambianţa sportivă;
- explice sociomotricitatea şi spaţiul sociometric;
- prezinte funcţiile sociale ale sportului.
4.1. Câmpul şi ambianţa psihosocială ale activităţii sportive de

performanţă
Relaţia sportivului cu mediul extern – ambianţa – este deosebit de

complexă, atât prin natura cât şi prin conţinutul informaţiilor. Acest proces, pe care
îl putem numi adaptare, se reflectă în sfera comportamentală, atât motrică cât şi
psihică. În sportul de performanţă adaptarea are drept ţintă randamentul maxim.
I. Czitrom (citat de D. Cristea f.a.) defineşte climatul psihosocial ca „o

atitudine colectivă a grupului faţă de totalitatea mediului profesional, atitudine
determinată de interacţiunea tuturor factorilor obiectivi şi subiectivi (tehnico-
materiali, sociali şi psihologici) care acţionează la locul de muncă.”
Strâns legat de climatul propice al unui grup este maturitatea acestuia. Ea

apare ca o consecinţă logică a bunei funcţionări a multiplelor procese grupale, dar
nu se iveşte într-un moment precis al grupului, ca o schimbare specială. Cu cât un
grup progresează şi se dezvoltă, integrându-şi procesele de bază, cu atât se
manifestă unii indici de maturitate. Maturitatea este întotdeauna parţială şi rar
definitivă. Un grup poate să prezinte timpuriu semne de maturitate dar să
51
cunoască extinse perioade de încercare, tatonare, uneori dispărând semnele de

maturitate.
Ca indicatori ai maturităţii, utilizaţi în cercetările de laborator, sunt şi
coeziunea şi productivitatea. Termenul de coeziune desemnează relaţiile dintre
membrii unui grup, în timp ce productivitatea pune accentul pe perceperea şi
atingerea unei ţinte comune. Diferitele moduri de concepere a coeziunii şi
productivităţii presupun întotdeauna coordonarea celor două procese primare
Consensul este un alt indice al maturităţii grupului. Sistemul grup atinge
maturitatea atunci când el este capabil de consens asupra aspectelor importante
ale creşterii lui. Consensul se referă la o realitate foarte concretă, este acordul
între persoane. Ca test de maturitate, el este un indice foarte interesant, pentru
că, pe de-o parte, orice acord se bazează pe un obiect precis, ceea ce se apropie
de noţiunea de ţintă, iar pe de altă parte, el nu este posibil fără relaţii între
persoane, în raport cu această ţintă. Pentru că este concret şi uşor de observat
acordul persoanelor în grup, el oferă un indiciu aplicabil oricărui grup şi în orice
moment al vieţii în grup. Pentru a face din consens un indice de maturitate trebuie
totuşi să se ţină cont de importanţa relativă a obiectelor consensului, precum şi de
numărul obiectelor pentru care există consens (Saint-Arnaud, 2001, citat de A.
Mureşan, 2005).
Ambianţa psihosocială reprezintă aspectele tranzitorii ale climatului pe
fondul aceluiaşi climat – care se referă relativ stabil atâta timp cât factorii săi
determinanţi nu se modifică în mod esenţial, sau nu capătă altă semnificaţie
pentru grup – pot apărea diferite nuanţe ale dispoziţiilor afective ale membrilor,
legate de anumite circumstanţe sau evenimente aleatorii ivite în viaţa de grup.
Astfel, ia naştere o anumită atmosferă, legată nemijlocit de respectivele
împrejurări şi care dispare odată cu acestea. Chiar pe fondul unui climat deosebit
de favorabil pot apărea momente de disensiune sau conflict, situaţie în care se
creează o atmosferă încărcată şi tensionată, care dispare odată cu eliminarea
factorului perturbator. Climatul pozitiv constituie în acest caz un factor esenţial
care contribuie la rezolvarea sau depăşirea stărilor conflictuale, acestea
rămânând în continuare un element stabil şi de fond al vieţii de grup.
Dimensiunile climatului se află într-un raport de intercondiţionare, fiecare
conţinând mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt următorii (D.
Cristea, f.a.):
52
• Dimensiunea socioafectivă conţine factori care se referă la următoarele

aspecte ale vieţii de grup: relaţiile de simpatie, antipatie sau indiferenţă
dintre membrii grupului; existenţa subgrupurilor; gradul de
acceptare/neacceptare afectivă a liderului, existenţa unui lider informal;
adeziunea afectivă a membrilor faţă de grup ca întreg.
• Dimensiunea motivaţional-atitudinală include: tipul de atitudini
interpersonale (respect, consideraţie, apreciere etc.); atitudinea faţă de
grup şi faţă de activitatea pe care o desfăşoară; gradul de congruenţă a
intereselor şi trebuinţelor membrilor grupului, compatibilitatea acestora cu
obiectivele generale ale grupului etc.
• Dimensiunea cognitiv-axiologică cuprinde aspecte referitoare la:
comunicarea interpersonală; gradul de cunoaştere interpersonală; gradul
de convergenţă şi compatibilitate a opiniilor, convingerilor şi concepţiilor
tematice ale membrilor echipei; gradul de elaborare şi modul de funcţionare
a normelor de grup etc.
• Dimensiunea instrumental-executivă include factori care reflectă
condiţiile şi mijloacele de realizare a sarcinii: natura relaţiilor funcţionale
dintre membrii grupului; modul de ierarhizare a funcţiilor în grup; gradul de
coparticipare la realizarea sarcinii; spaţiul de iniţiativă şi afirmare personală
în plan profesional; stilul de conducere şi competenţa liderului formal;
condiţiile obiective în care se desfăşoară activitatea etc.
• Dimensiunea structurală reflectă: vârsta medie a membrilor; gradul de
omogenitate (statut social, nivel de cultură generală, mediul de provenienţă
etc.).
• Dimensiunea proiectiv-anticipativă se referă la: perspectivele sociale şi
profesionale ale grupului şi ale membrilor săi; existenţa unor stări de
incertitudine privind situaţia viitoare a organizaţiei sau grupului; anticiparea
rezultatelor; unitatea de voinţă a membrilor în raport cu obiectivele
urmărite (coeziunea funcţională a grupului). Dimensiunea proiectiv
anticipativă reflectă în mod semnificativ moralul grupului, care are o
influenţă puternică asupra capacităţii de mobilizare a resurselor psihofizice
ale membrilor în vederea realizării sarcinilor şi problemelor cu care se
confruntă.
53
4.2. Sociomotricitatea şi spaţiul sociomotric
Parlebas (citat de Epuran M., 2008) a dezvoltat un ansamblu de idei în

privinţa modalităţilor în care se exprimă relaţiile în condiţiile activităţii motrice, care
este ea însăşi foarte diferită de la un sport la altul. Dacă învăţarea socială se
referă, în general, la însuşirea conduitelor de viaţă în grup, învăţarea sociomotrică
vizează dobândirea modalităţilor de comunicare cu membrii grupului prin mişcare,
cu alte cuvinte însuşirea priceperilor şi deprinderilor de conduită tactică (în primul
rând).
Componentele sociomotricităţii sunt (M. Epuran, 2008):
• lucrul în grup;
• lucrul pentru grup;
• cooperarea pentru organizarea acţiunilor;
• ajutorarea partenerilor;
• respectarea regulilor;
• primirea, acceptarea responsabilităţilor;
• asumarea responsabilităţilor;
• evaluarea partenerului;
• evaluarea adversarului;
• respectarea adversarului;
• decelarea părţilor bune şi a slăbiciunilor adversarului;
• utilizarea caracteristicilor adversarului pentru a-l învinge.
Componentele din partea finală a enumerării fac parte din ceea ce se
numeşte şi „opoziţia”, ca potenţialitate cultivată de sportiv, prin exersare, de a
aprecia exact forţele propriei echipe şi ale adversarului, pentru a-şi conduce cât
mai raţional comportamentul.
Un alt aspect de ordin sociomotric care exercită o anumită influenţă asupra
trăirilor complexe ale sportivilor în echipele de jocuri este ceea ce numeşte
Parlebas spaţiul sociomotric, distanţa de contact dintre sportivi (în raport cu
adversarul) şi spaţiul (suprafaţa) de care dispune fiecare pentru evoluţia tehnico-
tactică.
Distanţa de contact în raport cu adversarul stabileşte de la început
raporturi diferenţiale între sportivi, mai ales în privinţa comunicării, a posibilităţilor
54
de organizare a acţiunilor grupului şi toate acestea în condiţiile intervenţiei mai

mult sau mai puţin active a echipei adverse.
În privinţa spaţiului individual de care dispune fiecare jucător pentru
evoluţia tehnico-tactică, se ia în discuţie raportul dintre suprafaţa terenului şi
numărul jucătorilor. Cu cât spaţiul va fi mai mic, cu atât se va reduce şi distanţa de
schimb şi va creşte măiestria sportivului. Acesta este cazul jocului de volei.
Spaţiul individual creşte de la baschet la handbal, apoi la rugby, fotbal, celelalte
elemente variind după regula arătată mai sus.
Consecinţele psihopedagogice şi metodice ale analizei sociomotrice (a nu
se confunda cu analiza sociometrică – măsurarea cantitativă a nivelului relaţiilor
sociale în grup) sunt dintre cele mai diverse. Ele se referă la procesul instruirii
tehnico-tactice, corespunzător condiţiilor spaţiale (ca întindere şi caracteristici), la
modul de stabilire a relaţiilor de comunicare dintre membrii echipei din timpul
jocului, precum şi la modul de comunicare dintre antrenor şi jucători –
independent de prevederile regulamentului diferitelor jocuri.
4.3. Funcţiile sociale ale sportului
Fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice a căpătat în zilele noastre o

amploare fără precedent. El angrenează prin forme variate şi atractive mase de
oameni tot mai numeroase şi mai diverse. Fenomenul este extrem de complex şi
are determinări şi implicaţii multiple. Sportul s-a dezvoltat mult, mai ales, în secolul
XX. Aşa se face că există şi aprecieri semnificative la adresa sa, ca:
• „Sportul este acel fenomen social care a îmbrăcat dimensiuni cosmice”
(Manifestul UNESCO din 1964).
• „Sportul este idolul omniprezent, copilul răsfăţat al secolului XX”.
• Sportul este o maladie infecţioasă în aşa fel încât azi el a devenit o
epidemie mondială” (P. Intoah).
• Sportul este cel mai important lucru secundar din lume”. (H. Elemar)
Esenţa unui fenomen se apreciază prin funcţiile sale. Sportul de
performanţă şi sportul de masă îndeplinesc aceleaşi funcţii dar într-un mod
specific lor.
A. Encuţescu (2007) consideră că funcţiile generale ale sportului sunt:
55
• optimizarea dezvoltării biologice a omului (performanţele sportive sunt

posibile numai în cazul unei dezvoltări fizice bune, corecte şi armonioase);
• contribuţia la formarea gustului omului pentru mişcare;
• un rol deosebit în integrarea socială;
• raportul dintre activitatea sportivă şi viaţa extra-sportivă (nu trebuie ca
activitatea sportivă să devină conflictuală cu cea extra-sportivă);
• relaţiile sociale care se stabilesc între sportivi indiferent de naţiune, religie,
rasă, orientări politice etc.;
• prin sport se stabilesc relaţii internaţionale care se pot intensifica şi căpăta
un caracter sistematic.
Apariţia exerciţiilor fizice a fost condiţionată de latura

materială a vieţii sociale, dar şi de alţi factori: ştiinţă, religie,
cultură etc. Sportul are multiple valenţe educative în zilele
noastre:
• contribuie la dezvoltarea multilaterală a cetăţeanului;
• sportul îi modelează pe indivizi;
• stimulează activitatea de cercetare asupra potenţelor
omului, sistemelor şi organelor;
• promovează ideea de prietenie, contribuie la creşterea prestigiului (individ-
comunitate-naţiune);
• contribuie la menţinerea stării de sănătate etc.
Sintetizând valenţele educative ale sportului, ajungem la

destinaţii constante ale fenomenului, la funcţiile sociale ale activităţii sportive:
¾ Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice, în sensul armoniei şi
proporţionalităţii, se amplifică în etapa actuală şi în viitor datorită unor
influenţe negative ale ştiinţei contemporane (mecanizare, automatizare
etc.) asupra organismului.
¾ Funcţia de dezvoltare şi perfecţionare a capacităţii motrice conduce la
formarea calităţilor motrice, a deprinderilor şi priceperilor motrice, la
capacitatea de însuşire şi coordonare a mişcărilor la nivel general, dar mai
ales la capacitatea motrică specifică pentru sportul de performanţă.
56
¾ Funcţia sanogenetică - igienică vizează menţinerea unei stări optime de

sănătate a celor ce practică exerciţiile fizice, creşterea potenţialului
funcţional al organelor şi sistemelor organismului, perfecţionarea funcţiilor
vitale, baza sănătăţii şi capacităţii de muncă.
¾ Funcţia recreativă cu cele două sensuri, de practicant - acţionar şi
beneficiar al exerciţiului fizic şi în al doilea rând ca spectator, recreerea prin
intermediul sportului, mass-media, stadion, TV etc.
¾ Funcţia de emulaţie ce trebuie să se materializeze prin dezvoltarea
spiritului competitiv, a dorinţei de depăşire şi autodepăşire, dar numai în
limite corecte, regulamentare, în spirit de fair-play.
¾ Funcţia educativă este cea mai complexă prin aceea că educaţia fizică şi
sportul influenţează dezvoltarea personalităţii omului în totalitatea ei:
intelectuală, morală, estetică, tehnico- profesională.
Pe plan moral, subiecţii devin acţionari şi beneficiari în procesul de formare
a unor deprinderi şi obişnuinţe de comportament corect în întreceri dar şi în viaţă.
Pe plan estetic, exerciţiile fizice, tehnica, activitatea tactică dusă până la
măiestrie contribuie la educarea gustului pentru frumos.
Cu ocazia deplasărilor la competiţii, subiecţii îşi dezvoltă acelaşi gust
pentru frumuseţile naturii, al unor realizări umane pe plan socio-economic.
Muzica ce însoţeşte unele execuţii sporeşte contribuţia la îmbunătăţirea
unor calităţi de ordin estetic (ritm, armonie, graţie), la alegerea unor melodii
valoroase.
Pe plan tehnico-profesional, contribuţia sportului este evidentă. Sporesc
indicii calităţilor motrice, capacitatea fizică, indicii superiori de dezvoltare
morfofuncţională, necesari în activitatea productivă.
Funcţiile sportului, educaţiei fizice, trebuie să le percepem ca un tot unitar,
formând un sistem, fără a neglija una sau alta dintre ele, încercând să realizăm
idealul solicitat de comanda socială.
TEME DE LUCRU
1. Ce reprezintă câmpul şi ambianţa psihosocială în cadrul unei

activităţi sportive?
2. Ce reprezintă sociomotricitatea?
3. Care sunt funcţiile sociale ale sportului?
57
Rezumat
I. Czitrom (citat de D. Cristea f.a.) defineşte climatul psihosocial ca „o

atitudine colectivă a grupului faţă de totalitatea mediului profesional, atitudine
determinată de interacţiunea tuturor factorilor obiectivi şi subiectivi (tehnico-
materiali, sociali şi psihologici) care acţionează la locul de muncă.”
Dimensiunile climatului se află într-un raport de intercondiţionare, fiecare

conţinând mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt următorii (D.
Cristea, , f.a.): dimensiunea socioafectivă, dimensiunea motivaţional-
atitudinală, dimensiunea cognitiv-axiologică, dimensiunea instrumental-
executivă, dimensiunea structurală reflectă, dimensiunea proiectiv-
anticipativă.
Funcţiile sociale ale sportului: funcţia de perfecţionare a dezvoltării
fizice, funcţia de dezvoltare şi perfecţionare a capacităţii motrice, funcţia
sanogenetică – igienică, funcţia recreativă, funcţia de emulaţie, funcţia
educativă.
Bibliografie
1. Cioban I.C., Lupu G.S., Sociologie, curs, Bacău.

Bucureşti.
6. Epuran. M., 2005, Elemente de psihosociologia activităţilor corporale,
Ed. Renaissance, Bucureşti.
58
8. Ponomariov N.I., 1977, Funcţiile sociale ale culturii fizice şi sportului,

Ed. Sport-Turism, Bucureşti.
59
CAPITOLUL V
METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

Prezentarea metodelor de cercetare în sociologie.

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea să
efectueze o cercetare în domeniul sociologiei.
5.1. Metoda observaţiei şi tehnicile ei
Domeniul de cercetare al educaţiei fizice şi sportului, ca ştiinţă, este

complex. La fel ca şi alte ştiinţe, foloseşte în cercetare metode generale, cât şi
metode particulare, specifice domeniului său.
Observaţia este cea mai veche metodă de cunoaştere.
Cercetarea ştiinţifică se desfăşoară începând cu contactarea directă a
realităţii, căci cunoaşterea umană apare ca necesitate, ea izvorăşte din cerinţele
practicii şi îşi atestă valabilitatea prin aplicaţiile practice.
Necesitatea actului cunoaşterii este urmarea formulării unei probleme
(întrebare la care trebuie dat un răspuns) pusă în legătură (Moisil) cu un anumit
sistem şi cu fenomenele. Pentru rezolvarea problemei, mai întâi, se impune să
obţinem informaţii asupra sistemului care ne interesează. Obţinerea de informaţii
direct de la sisteme se realizează prin operaţia de observaţie.
De la atitudinea de observare pasivă, se trece la activizare, conştientizare,
raţionalizare şi organizarea observaţiei. Astfel, observaţia devine o metodă
ştiinţifică de investigare. Rolul şi importanţa ei se intensifică odată cu utilizarea
experimentului. Ambele metode se completează prin particularităţile lor, alcătuind
o unitate ce formează baza metodologică a ştiinţei.
60
Observaţia este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar, în acelaşi

timp, şi de explorare atentă a celor observate prin mobilizarea cunoştinţelor
anterioare, deci este o percepţie activă, dirijată, planificată şi selectivă, întreprinsă
cu un anumit scop.
Tipuri de observaţii:
• Observaţia spontană (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din denumirea,
ocazională, observaţie pasivă. Când este făcută de specialist, poate
conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi interesante.
• Observaţia organizată, cu caracter intenţionat, activ, provocat şi
sistematic. Acest tip de observaţie porneşte de le o anumită idee,
anticipativă a rezultatelor şi a efectelor lor.
• Observaţia naturală, numită şi directă, este făcută în condiţii obişnuite,
naturale, fără intervenţia cercetătorului, în timp ce în observaţia
experimentală sau provocată, cercetătorul intervine direct prin
administrarea unor variabile-stimul, verificând reacţiile şi conduita celor
observate.
• Observaţia transversală şi longitudinală. Observaţia se numeşte
transversală când se face simultan pe mai multe situaţii (de exemplu când
luăm în studiu mai multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în
observaţia de tip longitudinal se urmăresc evolutiv (în timp) aceiaşi subiecţi.
Observaţia mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică şi
statistică.
În cadrul activităţii de educaţie fizică şi sport şi, poate cu o notă mai
accentuată în munca de performanţă, atunci când sportivul are un bagaj de
cunoştinţe şi deprinderi bogat, când ştie să interpreteze anumite stări de fapt,
când a "învăţat" să se cunoască, poate fi folosită ca metodă auto-observaţia,
care este utilă atât cercetătorului cât şi celui ce se auto-observă.
Poate fi observat individul, grupul şi inter-relaţiile indivizilor în grup.
Observaţia este îndreptată, în primul rând, asupra comportamentului, care
poate fi observat în general sau selectiv.
Înregistrarea observaţiilor
Pentru justa orientare a observaţiei, în legătură cu o anumită temă, este
necesară o schemă sau un protocol (program) de observaţie, se stabileşte o
61
anumită tehnică de notare şi, dacă este nevoie, o terminologie minimă. Datele
observaţiei se notează în timpul sau, în orice caz, imediat după observare,
deoarece trecerea timpului şi alţi factori pot denatura datele.
Datele se pot provizoriu, într-un carnet de buzunar, sau pe fişe, urmând să
li se dea o formă clară şi concisă atunci când se notează în foaia sau caietul de
observaţie, ceea ce reprezintă, de fapt prelucrarea imediată a materialului faptic.
5.2. Metoda experimentală
În comparaţie cu observaţia, experimentul este o metodă superioară de

cercetare. El cuprinde în sine observaţia, o ridică pe o treaptă superioară, încât
creează posibilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, în relaţii de
pluricondiţionare.
Ceea ce dă o notă particulară experimentului este caracterul său activ.
Experimentul este observaţia provocată.
Prin experiment se înţelege acea metodă de cunoaştere în care subiectul
cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde el vrea, cu
scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui.
W.I. Beveridge (1968) arată că experimentul constă, de obicei, în a face să
se petreacă un fenomen în condiţii cunoscute, fiind eliminate cât mai multe din
influenţele exterioare; acesta este supus unei observaţii stricte, astfel încât să
poată fi puse în evidenţă relaţiile dintre fenomene.
Cunoaşterea experimentală foloseşte observaţia ca o condiţie esenţială, ca
izvor al ipotezelor şi ca sursă a informaţiilor provenite din provocarea deliberată a
faptelor.
Metoda experimentală este un sistem complex de cunoaştere a realităţii,
caracterizat prin utilizarea raţionamentului experimental, care prelucrează atât
fapte provenite din observaţie, cât şi din experiment.
Experimentul mai este definit şi ca procedeu de cercetare în ştiinţă, care
constă în reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a unor fenomene în
condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează,
potrivit, de regulă, unor ipoteze sau modele prealabile.
62
În cadrul experimentului se produce sau se provoacă fenomenul sau

procesul în condiţiile determinate, uneori se creează chiar fenomene sau procese
noi. În acest caz vorbim despre experimentul provocat.
Există cazuri când o experienţă poate avea loc fără ca cercetătorul să
intervină. Se vorbeşte, în acest caz, despre experiment invocat, atunci când
comportamentul sau reacţiile subiecţilor sunt raportate la vârsta, sexul, profesia
ş.a. ale acestora.
Experimentul de laborator este o metodă de cercetare precisă şi sigură. El
oferă posibilitatea de a desprinde, cu mare precizie şi siguranţă, relaţiile dintre
factorii variabili, ceea ce constituie o condiţie de bază pentru descoperirea legilor.
În experimentul natural, subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii
reale. Marele avantaj al acestei metode constă în aceea că experimentul se
poate organiza în aşa fel încât subiecţii să nu îşi dea seama că sunt studiaţi. De
exemplu, în cadrul lecţiei la clasă, sau în cadrul antrenamentului, specialistul în
educaţie fizică poate experimenta anumiţi factori, metode ş.a. (aduce variabile
noi), fără ca elevii, respectiv sportivii să-şi dea seama că sunt cuprinşi în
cercetare.
Un alt avantaj al acestei metode este acela că adunarea datelor este
însoţită de adnotări rezultate din folosirea concomitentă a metodei observaţiei.
Uneori este necesar ca datele obţinute prin experimentul natural să fie
completate cu datele obţinute în condiţii de laborator.
O variantă a experimentului natural o constituie experimentul psiho-
pedagogic, care se limitează la condiţiile instructiv-educative, îmbinând studiul
psihologic al subiectului cu acţiunea instructiv-educativă a procesului de
învăţământ sau antrenament, care se execută asupra sa.
Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce
urmăreşte verificarea unei ipoteze formulate dinainte.
Prin experimentul pilot (considerat ca o repetiţie generală),
experimentatorul îşi verifică tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de
înregistrare a răspunsurilor şi condiţiile optime de aplicare a variabilei.
Prin experimentul funcţional se urmăreşte stabilirea relaţiei funcţionale
dintre o variabilă independentă şi o alta dependentă.
Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele în desfăşurarea lor
temporală sau sincronic, concomitent. Experimentul longitudinal urmăreşte
63
modificările corelate ale diferitelor variabile în diferite momente ale evoluţiei

subiecţilor, în timp ce experimentul transversal constă în investigarea, la un
moment dat (într-o perioadă scurtă de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu
teste adecvate.
Experimentul crucial este experimentul destinat să verifice ipoteza
cercetării, respingând-o sau acceptând-o (vezi testele de semnificaţie statistică).
5.3. Metoda anchetei, testelor şi chestionarelor
Lărgirea domeniului de folosire a metodelor de anchetă (sociologie,

pedagogie, psihologie) a favorizat însă şi utilizarea necorespunzătoare a lor, fără
respectarea unor condiţii metodologice elementare. Acest fapt a fost posibil şi
datorită iluziei pe care o are cel care face o anumită investigaţie şi anume, că prin
chestionarea unui oarecare număr de subiecţi va obţine răspunsurile la întrebările
şi problemele care-l preocupă. Aşa se explică o anumită exagerare a utilizării
acestor metode, avalanşa de chestionare la care sunt solicitaţi foarte mulţi
subiecţi, în tot felul de probleme.
Metodele de anchetă sunt însă auxiliare ale cercetării complexe, întregind
datele obţinute prin celelalte metode şi tehnici. În mod deosebit ea urmăreşte
studiul opiniilor, motivelor, atitudinilor sau obiceiurilor şi manierelor de a lua decizii
şi a se comporta a indivizilor sau grupurilor specifice. Indiferent de faptul că sunt
folosite independent sau în relaţie cu alte metode, metodele de anchetă trebuie
folosite cu respectarea strictă a cerinţelor metodologice; în caz contrar, concluziile
vor fi mult încărcate atât de subiectivitatea celor supuşi chestionării, cât şi de
aceea a cercetătorului, precum şi de un foarte ridicat coeficient de eroare provenit
din multiple alte cauze.
Domeniul faptelor asupra cărora se pot face relatări este foarte mare,
începând cu declaraţii asupra stărilor psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort
voluntar, manifestări circulatorii, respiratorii, manifestări organice ş.a.), trecând
prin stări subiective din domeniul cognitiv sau afectiv, continuând cu prezentarea
atitudinilor, opiniilor, motivelor şi terminând cu descrierea obiceiurilor, a
conduitelor în situaţii neobişnuite etc. Unele relatări sunt oarecum ferite de
denaturări prea grosolane, deşi este cunoscută – spre exemplu – dificultatea de a
64
descrie chiar şi numai senzaţiile proprioceptive din cursul unei mişcări; altele însă
sunt supuse permanent “distorsionărilor” provocate de factori dintre cei mai diferiţi
ca sorginte personală sau socială (influenţe culturale sau transculturale,
prejudecăţi ş.a.).
Este bine cunoscută, de asemenea, tendinţa multor subiecţi de a-şi
“corecta” unele trăsături personale, căutând să creeze la interlocutori o părere cât
mai bună despre ei. Uneori fenomenul este inconştient, spontan, subiectul
considerându-se sincer, obiectiv şi de bună credinţă. Uneori se manifestă atitudini
refractare din partea subiecţilor, nedorind să colaboreze, răspunzând formal,
denaturând chiar faptele, fără ca operatorul de interviu să depisteze cazul şi să
anuleze fişele respective. Vom vedea mai târziu dificultatea în care se află
cercetătorul în faţa non răspunsurilor: cum să le înţeleagă? Ca refuz simplu, ca
neaderare sau antipatie faţă de tema anchetei sau ca simplu non-răspuns
determinat de lipsa de timp sau de alte cauze obiective. Dar dacă non-
răspunsurile sunt numeroase, cum rămâne cu certitudinea concluziilor trase din
prelucrarea răspunsurilor efective.
Pe parcursul utilizării ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis
fundamentarea ei metodologică, s-a perfecţionat, stabilindu-se cu precizie
condiţiile folosirii eşantioanelor, chestionarelor şi interviului, a prelucrării şi
prezentării rezultatelor din anchete.
Ancheta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse surse, dar
experimentul ne oferă "probe".
Folosind ancheta în domeniul educaţiei fizice şi sportului, obţinem relatări
privind: stările psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări
organice etc.), atitudini, opinii, motive, stări subiective din domeniul cognitiv şi
afectiv.
Trebuie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulţi factori,
printre care: nivelul de cultură, tendinţa unora de a-şi "corecta" trăsăturile
personale, din dorinţa de a apărea într-o lumină cât mai favorabilă; unii subiecţi
manifestă atitudine refractară, sau, pur şi simplu, refuză să răspundă ş.a.m.d.
Recurgerea la metoda anchetei din partea cercetătorului din domeniul
ştiinţelor umaniste este determinată, în principal, de caracteristicile domeniului şi
temei. Problemele cu caracter psihologic, sociologic sau pedagogic se pretează la
investigare şi prin aceste metode. Uneori se apelează la chestionar sau interviu şi
65
în probleme cu caracter tehnic, metodic sau experimental, pentru completarea

datelor şi mai ales pentru înţelegerea unor factori subiectivi nedezvăluiţi prin
celelalte metode şi tehnici.
Metodologia anchetei precizează o serie de etape de care trebuie ţinut cont
pentru o bună organizare a cercetării. Aceste etape sunt:
1. Precizarea problemei şi a scopurilor pe care le urmăreşte;
2. Delimitarea populaţiei (alegerea eşantioanelor);
3. Pregătirea instrumentelor de anchetă;
4. Efectuarea anchetei de probă (pilot), după care se aplică corectivele
necesare planului anchetei propriu-zise;
5. Efectuarea anchetei propriu-zise;
6. Interpretarea rezultatelor;
7. Redactarea raportului final.
Alcătuirea chestionarelor presupune o riguroasă precizare a problemelor
şi a obiectivelor cercetării. Întrebările trebuie să fie astfel formulate încât să
primească răspunsurile adecvate, lucru ce uşurează munca de grupare şi
ordonare a datelor precum şi prelucrarea lor.
Chestionarele închise prevăd răspunsuri fixe - care se pretează la
prelucrare dihotomică (da - nu).
Chestionarele alternative aleg un răspuns din mai multe răspunsuri
posibile.
Chestionarele deschise permit subiectului să răspundă liber la întrebări.
O altă formă de răspuns, utilizată destul de frecvent, este scala numerică
(prin ranguri).
În alcătuirea întrebărilor ce compun chestionarul, trebuie:
- să aibă o singură interpretare;
- să fie scurte şi clare;
- să nu facă nici o aluzie la persoana subiectului, pentru a nu-i leza amorul
propriu.
Prelucrarea datelor obţinute din anchetă necesită o muncă grea şi, uneori,
îndelungată. Prelucrarea cuprinde patru faze:
- codificarea;
- clasificarea;
- tabularea;
66
- analiza.
În alcătuirea raportului final al unei anchete trebuie să existe mai multe

puncte:
descrierea generală, în care să fie prezentate: scopul, material, cuprins,
natura informaţiei şi metoda de colectare, metoda de eşantionare,
repetarea anchetei, data, durata, exactitatea, evaluarea îndeplinirii celor
propuse, cine a răspuns de anchetă, bibliografie studiată;
descrierea proiectului de anchetă;
prezentarea metodelor sau criteriilor de eşantionare;
personalul şi echipamentul folosit;
analiza datelor şi procedeelor de calcul;
analiza costului;
precizia anchetei.
5.4. Interviul anamnestic
Acest gen de interviu se mai numeşte şi convorbire pentru diagnosticarea

persoanei şi este foarte mult utilizat în educaţia fizică şi sport şi în clinică.
Convorbirea permite completarea eficientă (şi necesară) a psihodiagnozei
şi are loc, de obicei, la sfârşitul cercetărilor.
Convorbirea psihologică reprezintă un ansamblu de comunicări între două
persoane, după care una o influenţează şi o apreciază pe cealaltă prin intermediul
întrebărilor şi a discuţiei purtate.
Tehnica interviului. G. Allport, consideră că elementele comune oricărei
convorbiri psihologice sunt:
1. vârsta;
2. gradul de pregătire;
3. traumatisme şi accidente;
4. cariera în activitatea respectivă şi planurile de viitor;
5. activitatea în afara muncii;
6. preocupări culturale şi starea socială;
7. perspective pentru următorii doi ani;
67
8. legături sentimentale;
9. stări de visare;
10. temeri şi griji;
11. umilinţe şi eşecuri;
12. antipatii şi impulsuri;
13. atitudinea faţă de activitatea sexuală;
14. dificultăţi în adaptarea la noua situaţie;
15. concepţii despre religie;
16. concepţia despre viaţă.(18)
Discuţia cu sportivii are, în plus, elemente specifice.
După Chiari (citat de M. Epuran, 2001) normele de desfăşurare concretă
ale discuţiei psihologice constau din:
a se asigura documentaţia necesară înainte de realizarea convorbirilor
(adică a avea la dispoziţie datele obţinute cu ajutorul testelor);
a fi conştient de limitele dintre aprecierea intuitivă şi cauzele posibile ale
greşelilor;
a te situa pe poziţia subiectului prin excluderea propriilor prejudecăţi;
a stabili relaţii pozitive cu subiectul, câştigându-i încrederea;
a nu te limita numai la ce vrea să spună subiectul, ci a te strădui să afli
ceea ce nu vrea să spună, sau nu poate spune fără a fi ajutat;
a pune întrebări care să nu necesite mult timp de gândire; întrebările să fie
inteligibile, fără a sugera răspunsul;
a lăsa subiectul să vorbească şi a-l asculta cu răbdare şi pricepere;
a evita discuţiile şi tonul de povăţuire;
a nu acţiona sub influenţa unei simpatii sau antipatii instinctive;
a nu da sfaturi moralizatoare sau avertismente;
a nu interveni decât atunci când se impune (în scopul risipirii îndoielilor şi
temerilor, pentru a aproba subiectul pentru maniera sa de a reda faptele);
a nu pune întrebări care să provoace ezitare în răspuns a fi capabil de a
interpreta tăcerea subiectului, de a interveni direct în scopul cunoaşterii
unor lucruri foarte personale;
a observa asociaţiile de idei ale subiectului;
a evita întrebările sugestive;
a observa schimbarea rapidă a argumentelor;
68
a observa frazele iniţiale şi concluzia exprimate de subiect;

a reţine temele care revin;
a reţine contradicţiile şi lacunele cu semnificaţie ascunsă;
a observa comportarea subiectului (mimică, gestică, ş.a.);
a nu face însemnări în prezenţa subiectului.
5.5. Tehnici şi metode sociometrice
5.5. 1. Ancheta sociometrică

Prin definiţie, omul este un "sistem bio-psiho-social". Din cea mai fragedă
vârstă dezvoltarea copilului se realizează într-un context social, căci aşa cum
arată E.E. Berlew (citat de I. Neacşu, 1978), procesul socializării şi al învăţării
experienţelor sociale este primar determinat de relaţiile sociale care se creează
între familie şi copil.
Demonstrându-se rolul grupului ca mijloc de influenţare a
comportamentului uman, în ultimele decenii s-au extins şi aprofundat cercetările
sociometrice. Prin intermediul lor sunt dezvăluite aspecte psiho-sociale importante
ca:
- structura grupului;
- gradul de coeziune al grupului;
- ierarhizarea membrilor în cadrul său;
- relaţiile de atragere sau respingere.
Relaţiile dintre membrii grupului sunt directe "face to face" (faţă în faţă).
Astfel, grupul apare ca un sistem de interacţiune socială, o reuniune integrată de
personalităţi, care comunică între ele.
Relaţiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie,
întrajutorare etc.), la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau de
indiferenţă.
Metoda sociometrică permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum şi
definirea statutului social al fiecărui membru, în relaţie cu ceilalţi.
Chestionarul sociometric reprezintă o succesiune logică şi psihologică de
întrebări scrise cu funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care, prin
administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină
69
din partea celui anchetat un comportament verbal, ce urmează a fi înregistrat în

scris.
5.5.2. Testul sociometric
Prin testul sociometric ca instrument al metodei sociometrice se pot

determina:
• amplasamentul, statutul unui sportiv în câmpul relaţiilor interpersonale
(lider, popular, izolat, ignorat, respins, etc.);
• structura psihologică globală a grupului şi a subgrupurilor din cadrul său;
• diversele centre de influenţă;
• percepţia grupului faţă de un anumit membru;
• coeziunea de grup, etc.
Uşor de administrat şi prelucrat, oferind foarte multe date asupra

microgrupului cercetat, testul sociometric poate crea uşor iluzia instrumentului
"ideal". Totuşi trebuie atrasă atenţia asupra unor limite privind utilizarea testului
sociometric: acesta nu epuizează totalitatea relaţiilor interpersonale, ceea ce
implică în mod obligatoriu corelarea lui cu alte metode şi tehnici de cercetare;
criteriile testului sociometric trebuiesc corelate cu orientarea valorică şi cu
motivaţiile preferinţelor exprimate; pentru asigurarea succesului cercetării trebuie
creată o atitudine de înţelegere, dispoziţii şi atitudini favorabile ale subiecţilor faţă
de test; cercetătorul trebuie să dea dovadă de delicateţe şi competenţă
psihosocială, el este recomandabil a fi un observator participant care să creeze la
sportivi sentimentul utilităţii participării lor la test, să-i implice personal.
Testul sociometric este considerat instrumentul principal şi punct de
plecare în cunoaşterea diferitelor aspecte ale procesului de interacţiune ce se
manifestă în colectiv. El oferă doar materialul brut în legătură cu aspectele
relaţionale ale sportivului şi ale grupului în totalitatea sa. Ulterior, acest material se
va prelucra şi numai pe baza celor rezultate vom putea cunoaşte aceste aspecte.
Toate aprecierile, interpretările şi rezultatele obţinute în urma prelucrării
sunt dependente de fidelitatea datelor oferite de test. Fidelitatea depinde de
70
sinceritatea răspunsurilor la întrebările testului, sinceritate care la rândul ei este

determinată de felul în care a fost întocmit testul şi de modul în care a fost aplicat.
Testul sociometric constă în formularea unor întrebări prin intermediul
cărora se solicită fiecărui sportiv să-şi exprime simpatiile şi antipatiile faţă de
ceilalţi colegi ai săi. Foarte important este ca întrebările să aibă la bază criterii
atent alese, care să fie în concordanţă cu interesele, preocupările şi aspiraţiile
tuturor sportivilor, dar şi cu interesele cercetării. Este necesar să li se ofere
sportivilor suficiente motive pentru a răspunde cât mai sincer.
Etapele aplicării testului sociometric:
• membri grupului primesc motivări, li se explică scopul cercetării:
o fiecare îşi va cunoaşte mai bine locul în grup;
o în repartizarea anumitor sarcini se va ţine cont şi de preferinţele
interpersonale;
o se va ţine cont de relaţiile sociopreferenţiale şi în structura formală a
grupului.
• se obţine încrederea subiecţilor în caracterul confidenţial al răspunsurilor la
întrebări;
• se distribuie membrilor grupului formularele cu întrebări ce urmează a fi
completate şi se explică clar modul de completare;
• se precizează caracteristicile situaţiei:
o grupul în cadrul căruia se fac alegerile şi respingerile;
o sensul fiecărei întrebări;
o limitarea la un anumit număr de răspunsuri, se recomandă 3 sau 5
răspunsuri în funcţie de mărimea grupului;
o se explică faptul că poate răspunde atât cât corespunde preferinţelor
sale dar să nu depăşească numărul maxim indicat;
o se precizează faptul că ordinea preferinţelor este o ordine valorică, cel
de pe locul întâi să fie cel mai preferat, iar următorii în ordine
descrescătoare;
o nu se impune o limită de timp pentru completare.
• se recoltează răspunsurile.
71
Testul sociometric se poate folosi într-o cercetare transversală pentru a

surprinde evoluţia relaţiilor colectivului. Astfel testul urmează a fi administrat
periodic, iar rezultatele obţinute să fie comparate între ele. Trebuie specificat
faptul că reluarea testului la intervale prea scurte îi diminuează eficacitatea,
subiecţii orientându-se mai mult după răspunsurile anterioare, care sunt încă vii în
memorie, decât după ceea ce simt în momentul respectiv. De asemenea în cazul
în care intervalele sunt prea mari riscăm să pierdem din vedere dependenţa
strictă dintre fenomene.
Testul sociometric ne relevă:
- atragerea (alegerea) sportivă şi
- respingerea (preferinţa negativă).
Principalii indicatori ai testului sociometric sunt:

a) indicele statutului social
n
.I. S.S . = ; unde
N -1
n = numărul alegerilor primite de un subiect;
N = numărul subiecţilor grupului.
De exemplu: Indicele statutului social al lui A
Nr. subiecţilor care îl aleg pe A
I.S.S.A. = ----------------------------------------------
Nr. total al subiecţilor
b) Indicele expansiunii afective
Nr. subiecţilor aleşi de subiect (A)

I.E.Af. = ---------------------------------------------------------
N-1
c) Indicele statutului preferenţial al lui (A)

Nr. alegerilor - Nr. respingerilor lui (A)
I.S.P. = --------------------------------------------------------
N-1
72
d) Indicele de coeziune a grupului

Nr. perechilor de alegeri
I.C.G. = -------------------------------------
N(N - 1)
---------------
2
e) Indicele de expansivitate a grupului
Nr. alegerilor exprimate de grup

I.E.G. = --------------------------------------------------
N
f) Indicele de integrare socială
n(N - 1)
I . I .S . =
N
Pe baza analizei acestor indici se stabilesc cu precizie caracteristicile
preferenţiale ale fiecărui membru al grupului, cât şi structura grupului.
5.5.3 Matricea sociometrică
Datele testului sociometric sunt înregistrate într-un tabel cu două intrări,

unde atât pe verticală cât şi pe orizontală sunt trecuţi sportivii din colectivul
respectiv. Pe verticală se trec punctele atribuite din alegerile/respingerile colegilor
nominalizaţi, iar pe orizontală percepţiile pozitive şi negative atribuite de
asemenea colegilor.
Matricea sociometrică este mai mult un instrument tehnic decât unul de
cunoaştere. Ea facilitează descoperirea şi ordonarea datelor brute pe care ni le
oferă testul şi asigură condiţiile necesare pentru manipularea şi prelucrarea lor.
Pe verticală se trec în ordine, corespunzător fiecărui sportiv, cu culoare

roşie +3, +2, +1 puncte în dreptul colegilor aleşi, preferaţi, iar cu culoare albastră -
3, - 2, - 1 puncte în dreptul colegilor respinşi, nominalizaţi la întrebarea a doua. Pe
73
orizontală se trec percepţiile pozitive reprezentate prin cercuri roşii şi percepţiile

negative reprezentate prin cercuri albastre. Mai apoi, în capetele de tabel ale
matricei sociometrice se calculează suma punctelor obţinute din alegeri şi
respingeri şi suma percepţiilor pozitive/negative.
Primul coleg ales la prima întrebare primeşte +3 puncte, al doilea +2
puncte, iar al treilea +1 punct. Primul coleg nominalizat la întrebarea a doua
primeşte - 3 puncte, al doilea - 2 puncte, iar al treilea - 1 punct. Toţi cei trei
nominalizaţi la întrebarea a treia primesc nediferenţiat un cerc roşu, iar cei trei
nominalizaţi la întrebarea a patra primesc de asemenea nediferenţiat un cerc
albastru.
5.5.4. Sociograma
Pe baza datelor cuprinse în matricea sociometrică putem întocmi

sociograma care ne prezintă sub formă grafică relaţiile interpersonale din interiorul
colectivului. Ea scoate în evidenţă, printr-un mod grafic, nu numai locul fiecarui
sportiv, ci şi diverse tipuri de reţele interpersonale. Aceste reţele se cuantifică în
sociogramă prin diferite simboluri grafice.
Există două categorii de sociograme: individuale şi colective. Primele nu
sunt altceva decât un extras din sociograma colectivă şi prezintă situaţia unui
sportiv, aşa cum rezultă ea din totalitatea relaţiilor cu ceilalţi colegi.
O sociogramă se poate prezenta sub formă moleculară (asemeni legăturilor
dintre molecule) sau sub forma „ţintă” (relaţiile sunt prezentate în cadrul unui
număr de cercuri concentrice). Numărul cercurilor din care e formată „ţinta” poate
fi mai mic sau mai mare în funcţie de numărul sportivilor din echipă sau în funcţie
de distanţa sociometrică dintre sportivi.
Este recomandat un număr de cercuri impar astfel încât cercul de nivel
mediu (de ex. Cercul 4 din 7) este nivelul corespunzător statutului sociometric nul.
Cercurile din interior corespund nivelului de integrare, în care se află sportivii cu
punctajul total pozitiv, iar cercurile din exterior corespund nivelului de
„neintegrare”, în care se află sportivii cu punctaj total negativ.
Liderul informal al grupului (cu punctajul cel mai mare) este aşezat în
centrul cercului numărul 1(cerc numerotat astfel de la interior spre exterior). Cu
74
cât un membru are un punctaj mai mic cu atât se depărtează mai mult de centrul
cercului 1 sau chiar de grup.
Sociograma colectivă ne oferă posibilitatea cunoaşterii structurii
preferenţiale ce se stabileşte în interiorul colectivului, indicându-se în mod grafic
cine cu cine relaţionează din punctul de vedere al afinităţilor. Pe grafic alegerile
sunt reprezentate printr-o săgeată roşie (A îl alege pe B), iar respingerile printr-o
săgeată albastră (A îl respinge pe B). Relaţiile reciproce ne apar ca o linie
continuă dublă cu vârful spre ambele sensuri, în culoarea corespunzătoare.
Fig. nr. 5.5.4.1. Model de sociogramă colectivă
SOCIOGRAMA COLECTIVĂ
IG
DN
MM
VF
LI
+1 ZM
+2
-1
-2
Se pot realiza analize multiple şi foarte complexe, cât şi aprecieri calitative

diverse în funcţie de: numărul alegerilor/respingerilor, subgrupurile care se
formează, statutul sociometric al elevilor ce fac parte dintr-un subgrup sau altul,
distanţa dintre ei, etc. Dacă un sportiv trimite alegeri spre colegi cu statut
sociometric mare are altă semnificaţie decât un altul care trimite alegeri spre un
coleg cu un statut sociometric mai mic. Putem să atribuim unui lider o semnificaţie
pozitivă sau una negativă, în raport cu poziţia subgrupului din care face parte în
cadrul echipei.
75
TEME DE LUCRU
1. Care sunt principalele metode de cercetare în sociologia

sportului?
2. Cum se efectuează o anchetă sociologică?
2. Ce se poate determina prin testul sociometric?
3. Enumeraţi cei mai importanţi indicatori ai testului sociometric şi
spuneţi ce reprezintă aceştia.
Rezumat
Fiecare cercetare sociologică utilizează metode şi tehnici de

investigaţie care sunt cele mai potrivite pentru ea. Numărul metodelor şi
tehnicilor de cercetare utilizat de sociologi este foarte mare şi ele se
perfecţionează sau se înlocuiesc cu altele mai eficiente, ori de câte ori este
posibil sau necesar. Principalele metode cercetare în sociologie sunt:
• Metoda observaţiei: observaţia spontană, observaţia organizată,
observaţia naturală, observaţia transversală şi longitudinală, auto-
observaţia;
• Metoda experimentală;
• Metoda anchetei, testelor şi chestionarelor;
• Interviul anamnestic;
• Tehnici sociometrice: ancheta sociometrică, testul sociometric,
matricea; sociometrică, sociograma;
Bibliografie
1. Chelcea S., 2008, Metodologia cercetării sociologice, Ed. Economică,

Bucureşti.
2. Cioban I.C., Lupu G.S., Sociologie, curs, Bacău
performanţă - Teorie şi Practică, Editura FEST, Bucureşti.
76
6. http://www.dictsociologie.netfirms.com/S/Termeni/sociometrie.htm.
7. Sociometria%20-%20instrument%20in%20gestionarea%conflictelor[1}.pdf]
8. http://www.e-scoala.ro/psihologie/testul_sociometric.html
9. http://www.psihodiagnostic.ro/stiri/90/testul-sociometric-metoda-de-
cunoastere-a-colectivului-de-elevistudenti-militari.html
10. http://www.didactic.ro/files/19/testul_sociometric.doc
77
CAPITOLUL VI
SPORTUL CA FENOMEN SOCIO-CULTURAL

Prezentarea importanţei sportului în viaţa copiilor, tinerilor, adulţilor şi
vârstnicilor, prezentarea „fenomenului” olimpic.

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor cunoaşte:
- importanţa socio-culturală a sportului
- ce reprezintă „fenomenul” olimpic şi modul de desfăşurare al Olimpiadelor.
6.1. Sport şi cultură
Fenomenul cultural implică patru momente: cognitiv, axiologic, creator şi de

generalizare.
Crearea unor exerciţii fizice, a unor elemente tehnice dintr-o ramură de
sport, putem spune că este un act de cultură.
Componenta esenţială a vieţii, mişcarea şi, derivat din aceasta, exerciţiul
fizic se constituie într-un adevărat izvor de sănătate, practicarea lor
recomandându-se din fragedă copilărie până la adânci bătrâneţi.
Realizată iniţial în cadrul familiei, sub supravegherea părinţilor, apoi la
nivelul şcolii, în lecţiile de educaţie fizică sau în activităţile sportive extraşcolare,
pregătirea fizică a persoanelor este strâns corelată cu cea intelectuală, eficienţa
procesului de instruire fiind condiţionată de alternarea judicioasă a orelor de
intensă solicitare intelectuală cu cele practice, sub forma exerciţiului fizic.
Efectele binefăcătoare ale mişcării asupra stării de sănătate sunt
binecunoscute, deşi nu totdeauna se manifestă consecvenţa în practicarea
exerciţiilor fizice corespunzător categoriei de vârstă, sexului şi nivelului de
pregătire fizică generală.
78
Sigur că e destul de greu să distingi momentul trecerii de la sport ca "fapt

impulsiv" la sport ca "valoare culturală". Integrarea se petrece atunci când
exerciţiul sportiv se efectuează cu conştiinţa exactă a semnificaţiei educative şi a
treptelor ierarhiei valorice. Astfel, sportul devine "proiect uman realizat"! Sportivul
se străduieşte să crească, să se dezvolte ca persoană, să-şi creeze un stil de
viaţă. În cursul acestui proces de creaţie sui-generis sportul face accesibilă
mobilizarea acelor elemente pe care alte manifestări culturale poate ca nu le
împărtăşesc. Sportul permite omului să descopere şi să dezvolte resorturi de ordin
cultural care zac în el însuşi.
Practicându-se exerciţiile fizice şi sportul sub diferite forme, sub formă de
antrenament sau în competiţie, omul învaţă să învingă barierele de performanţă,
realizând un act de cultură. (A. Encuţescu, 2007)
Sportul este cultură – susţine filosoful francez Bernard Jeu – în măsura în
care performanţa sportivului este creaţie. Fireşte că până la un punct cele două
accepţiuni intră în contradicţie. Necesitatea istorică supunând sportul la
constrângeri exterioare, actul atletic pare a nu se mai împăca prea bine cu
libertatea de creaţie. În schimb, e sigur că imaginea sportivului care înflăcărează
inima publicului este aceea a unui campion uman.
În aceste condiţii – afirma cercetătorul Nicu Alexe – nu trebuie să surprindă
apariţia noţiunii de cultură sportivă. "Se spune despre un individ că are o cultură
muzicală, dar tot aşa de bine poate să aibă şi pe cea a mişcării, a sportului, dacă
le realizează constant şi, cel mai important, le înţelege sensurile, le cunoaşte
esenţa". Cultura sportivă înglobează un sistem de principii care ne ajută să găsim
în noi înşine uimitoare resurse, să le valorificam şi astfel să descoperim
dimensiunile noi ale propriilor disponibilităţi. În acest fel, cultura sportivă
favorizează "formarea unei concepţii optimiste, prin insuflarea încrederii în forţele
proprii, în capacitatea de a depăşi propriile performanţe sau momente de
dificultate, stimulând capacitatea de muncă şi creaţie". (cum spune prof. univ. dr.
doc Ştefan Bârsănescu).
Sportul evocă experienţe exclusiv umane şi independente de formele
schimbătoare, modelele sau tradiţiile civilizaţiei. Cultura sportului este proiectată,
primar, în noi înşine, de aici derivă reverberaţia sa universală. Aşa se explică
audienţa idealului olimpic astăzi la toate popoarele, aşa cum cu 3000 de ani în
urmă răsuna la poporul grec, în epoca civilizaţiei helenice.
79
Elita intelectuală, influenţată de dihotomia suflet - trup, a avut mereu

tendinţa de a crede că formele educaţiei fizice conduc exclusiv la hipertrofia
musculară şi a subestimat valenţele spirituale ale unei instituţii care şi-a aflat
sursa în armonie, creând de la începuturi expresia kalokagathiei, a binelui şi a
frumosului sub acelaşi acoperământ.
Cei care privesc prin ochelarii dualismului spirit-corp, abordând parcelat
raportul, văd adesea în trup doar expresia a ceea ce asemuieşte omul cu
antropoidul. Alfred Andersch pretindea, în 1960, că oricum deviza mens sana in
corpore sano e îndoielnică. "Cel mai adesea - spunea el - spiritul se simte mai
bine într-un corp nu tocmai sănătos". Ceea ce ni se pare nu numai o exagerare, ci
chiar o maliţie şi o aliniere la ideile romantismului, ale creaţiei maladive.
Dimpotrivă, Voltaire recomanda, ca o reţetă a fericirii umane: trupul unui atlet şi
sufletul unui înţelept. Fără îndoială, trupul şi sufletul trebuie abordate ca un tot, ca
o unitate indisolubilă. Individ şi indivizibil pornesc din aceeaşi rădăcină.
Revenind la relaţia care ne preocupă, să convenim că în cultura zilelor
noastre sportul este elementul ludic prin excelenţă. În toata gratuitatea lui
(aparentă uneori), sportul este activitate creatoare de cultură.
Valorile care înalţă exerciţiul corporal, jocul, sportul la rang de cultură pot fi
foarte bine fizice, intelectuale, morale sau spirituale. Nu degeaba se susţine că, la
urma urmei, este descoperirea lumii morale pe căile disciplinei fizice. Filosoful
Ludwig Grunberg afirma că "practicarea sportului devine o componentă a
procesului de educare şi auto-educare, care-şi împlineşte rosturile în contextul
cultivării potenţialităţilor intelectuale şi morale, al stimulării creativităţii".
În acelaşi timp, sportul - şi mai ales educaţia fizică - aduce o contribuţie
originală la cunoaşterea de sine şi a altora. Cum spune, cu savoare, Jean
Giradoux: sportul delimitează propriul nostru corp de masa extrem de vagă a
celorlalte corpuri; exerciţiul gândirii face acelaşi lucru pentru fiecare spirit.
Fără a mai aminti de faptul că, sub diverse forme, dar mai ales în cursul
activităţilor în aer liber, în plină natură, sportul îmbogăţeşte sensibilitatea
practicantului, contribuie la dezvoltarea afectivă şi estetică a individului, prin
sentimentul pe care i-l furnizează vasta realitate fizică şi armonia firească cu
universul.
Prin excepţionale rezultate în ameliorarea condiţiei bio-fiziologice a omului,
sporturile contribuie esenţial la dezvoltarea spiritualităţii. Între facultăţile noastre
80
intelectuale şi vitalitatea noastră fizică există o corelaţie indubitabilă. Se poate,

astfel, spune că exerciţiul corporal favorizează clanul spiritual.
În condiţiile istorice date, prin capacitatea lor de influenţare, de educare a
maselor, sporturile pot deveni importante valori social-culturale, un veritabil
"ferment" de civilizaţie, contribuind la îmbogăţirea patrimoniului uman.
Sunt păreri optimiste care susţin că între Sport şi Artă se poate pune
semnul egalităţii, ambele fiind fenomene culturale. Această opinie se extinde în
plan filosofic, în lumea ideilor, în centrul cărora se află omul (practicant sau
spectator), singurul care poate modifica exacerbările posibile, în favoarea
normalităţii, echilibrului şi armoniei, a ceea ce din timpuri străvechi este
kalocagathia.
Spectacolul sportiv reprezintă un fenomen social deosebit de complex,
care angrenează mase importante de oameni, dar serveşte şi scopurile integrării,
ale schimbului de valori dintre acestea. Spectacolul sportiv în sine poate constitui
o formă de artă.
O. Rusu (2008) enumeră următoarele funcţii ale spectacolului sportiv:
• reprezintă factorul de comunicare (vizionând în mod sistematic competiţii
sportive se pot stabili relaţii noi);
• favorizează contactele sociale;
• contribuie la formarea unor grupuri caracterizate prin constanţă şi
stabilitate;
• poate contribui la construirea unui model comportamental având la bază
activitatea competiţională sau cotidiană a unui idol sportiv – o persoană
sau echipă;
• influenţează comportamentul de grup (în situaţii limită – victorie sau
înfrângere); etc.
Spectacolul sportiv, ca factor cultural, se distinge prin plasticitatea
imaginilor, totul decurge sub ochii spectatorilor, publicul fiind „martorul unei drame
al cărei epilog îi este necunoscut”.
G. Magnane consideră că sportivii din top devin vedete, stele sportive
datorită faptului că reprezintă obiectul adoraţiei publicului. Vedetele sportive
satisfac dorinţa oamenilor de a avea sau de a deveni ei înşişi eroi.
81
6.2. Olimpism
Jocurile Olimpice antice (greacă

Olympiakoi Agones) au început în 776
î.Hr. la Olympia, Grecia şi s-au desfăşurat
până în anul 393. (sursă Wikipedia)
Legendele greceşti spun că
Jocurile au fost instituite de către Zeus,
după ce l-a învins pe tatăl său Cronos în
lupta pentru dominaţia lumii. Acesta a chemat zeii să se întreacă în mai multe
probe, pentru a celebra victoria sa.
Olimpismul modern a fost creat la Paris, în data de 23 iunie 1894. În acea
zi, 79 delegaţi din 14 ţări au votat în unanimitate organizarea primelor Jocuri
Olimpice moderne. Tot atunci a fost creat şi Comitetul Internaţional Olimpic. După
1.500 de ani de întrerupere, în 1896, la Atena, au fost reluate Jocurile Olimpice.
Reconstruirea acestui eveniment sportiv s-a datorat francezului Pierre de
Coubertin. Un rol important în reînvierea Jocurilor Olimpice l-a jucat şi Evanghelie
Zappa.
Numărul sportivilor participanţi la Jocurile Olimpice a crescut de la 241 (din
14 ţări) la Olimpiada din 1896 la 11.100 (din 202 ţări) la Jocurile Olimpice de la
Atena. Numărul participanţilor la Jocurile de iarnă este mult mai mic; la Olimpiada
de iarnă din 2006, numărul sportivilor a fost de 2.633 din 80 de ţări.
Programul întrecerilor este complex la Jocurile Olimpice. În 16 zile, sportivii
concurează în 28 de sporturi, sporturile individuale având mai multe probe, atât
pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Programul antic a debutat cu o singură probă:
alergarea pe un stadion, după care numărul de întreceri a mai crescut.
Simboluri. Mişcarea olimpică foloseşte mai multe simboluri, multe dintre
ele reprezentând ideile şi idealurile lui Coubertin. Probabil, cel mai cunoscut
simbol îl reprezintă inelele olimpice. Aceste cinci inele înlănţuite simbolizează
unitatea celor cinci continente (cele două Americi sunt considerate un singur
continent). Ele apar în cinci culori pe steagul olimpic de culoare albă. Aceste
culori: alb (fondul drapelului), roşu, albastru, verde, galben şi negru au fost alese
astfel încât fiecare naţiune să aibă cel puţin una din ele reprezentată pe steagul
naţional.
82
Drapelul olimpic a fost adoptat în

1914, dar primele Jocuri la care a fluturat au
fost Jocurile de la Antwerp din 1920.
Porumbeii păcii. Simbol al păcii, porumbeii

sunt eliberaţi la ceremonia de deschidere pentru a
reaminti oamenilor de pretutindeni că Jocurile
Olimpice ar trebui să aibă loc într-o atmosferă de pace
şi prietenie.
Deviza olimpică oficială este „Citius, Altius, Fortius” (Mai repede, mai sus,
mai puternic). Probabil idealurile lui Coubertin sunt cel mai bine reprezentate de
jurământul olimpic:
„Cel mai important lucru la Jocurile Olimpice nu este să câştigi, ci să
participi, aşa cum în viaţă nu contează triumful, ci lupta. Esenţial nu e să
cucereşti ci să lupţi bine. ”
Imnul olimpic
„Tu, antic Spirit, duh etern. Tu creator a toate
A tot ce e sublim, frumos şi adevăr curat e,
Pogoară-te să străluceşti, cu limedea-ţi lumină
În slava ta de pe pământ, ca-n slava ta divină!”
Acest imn a fost cântat prima oară în 5 aprilie 1896, pe stadionul din Atena
şi apoi a fost dat uitării până după Jocurile Olimpice din 1956. Din 1960, când a
fost cântat din nou, pe stadionul olimpic din Roma, a rămas imnul oficial al
Jocurilor Olimpice.
Jurământul olimpic.
„Mă jur
Pe Altarul sacru al Tău –
O, Zeus – Stăpâne
De faţă cu Senatul Puterii Tutelar
83
Pe laurul cel sacru şi purpura ce – oare

Consiliul hellanodic –
Loial că voi rămâne!”
La festivitatea de deschidere, un sportiv, reprezentant al ţării gazdă,
rosteşte jurământul olimpic, ţinând cu mâna stângă un colţ al drapelului olimpic şi
mâna dreaptă ridicată. Tradiţia depunerii jurământului datează din anul 1920, tot
atunci fiind arborat prima oară şi drapelul olimpic.
Flacăra olimpică este aprinsă la Olympia, Grecia şi

purtată până în oraşul gazdă de atleţi; joacă un rol
important la ceremonia de deschidere şi arde pe tot
parcursul olimpiadei. Torţa olimpică a fost introdusă la
Olimpiada din 1936 de la Berlin.
Mascota olimpică, un animal sau o figură

umană reprezintă moştenirea culturală a ţării gazdă şi
a fost introdusă la Jocurile din 1968 din Mexico. A
început să joace un rol important de la JO din 1980 de
la Moscova cu debutul ursuleţului Misha.
Franceza şi engleza sunt cele două limbi oficiale ale mişcării olimpice.
Premii şi recompense Olimpice. În antichitate, în cadrul ceremoniilor de
premiere, câştigătorii primeau o coroană din ramură de măslin ce provenea din
măslinul de lângă templul lui Zeus. În zilele noastre câştigătorii sunt compensaţi
cu medalii şi diplome. Medaliile sunt confecţionate şi puse la dispoziţie de către
Comitetul de organizare a JO. Pentru locul I se acordă o medalie de argint aurită
şi o diplomă, pentru locul 2 se acorda o medalie de argint şi o diplomă, pentru
locul 3 se acordă o medalie de bronz şi o diplomă. Medaliile sunt gravate pe faţă
cu un episod din sportul respectiv, iar pe cealaltă cu emblema JO şi anul.
Medaliile au un diametru de 60 mm şi o grosime de 3 mm. Concurenţii clasaţi pe
locurile 4,5,6,7,8, dacă este cazul, primesc câte o diplomă fără medalie.
Numele tuturor campionilor olimpici este gravat pe unul din zidurile
stadionului principal unde au avut loc Jocurile.
84
Charta olimpică reprezintă un set de reguli şi recomandări pentru

organizarea Jocurilor Olimpice şi pentru guvernarea Mişcării Olimpice. Adoptată
de CIO, reprezintă codificarea Principiilor fundamentale, a legilor şi regulilor
olimpismului.
Charta olimpică deserveşte trei mari scopuri:
• stabilirea principalelor valori ale Olimpismului;
• furnizarea aspectelor legale pentru CIO;
• definirea drepturilor şi obligaţiilor pentru principalele componente ale
Mişcării
Olimpice: CIO, Federaţiile Internaţionale, Comisiile Naţionale Olimpice şi COJO.
Charta olimpică cuprinde cinci capitole şi 61 de articole prin care detaliază
fiecare regulă, prin evidenţierea drepturilor, obligaţiilor dar şi a consecinţelor ce
survin nerespectării regulilor stabilite.
Boicot
Ţările care au boicotat JO în 1976

(galben), 1980 (albastru) şi în 1984 (roşu)
Boicotul olimpic a apărut la

Olimpiada de la Mebourne din 1956,
jocuri boicotate de Olanda, Spania şi
Elveţia pentru a protesta contra
represiunii sovietice în Ungaria; în plus, Cambodgia, Egipt, Irak şi Liban au
boicotat Jocurile în timpul Crizei Suez.
În 1972 şi 1976 un număr mare de ţări africane au ameninţat CIO cu

boicotul Jocurilor Olimpice pentru a forţa interzicerea participării Africii de Sud,
Rodesia şi Noua Zeelandă. CIO a cedat în primele două cazuri dar în 1976 a
refuzat deoarece boicotul consta în protestul împotriva prezenţei echipei de rugbi
a Noii Zeelande în Africa de Sud iar rugbiul nu era sport olimpic. Ţările şi-au retras
85
echipele după începerea Jocurilor; câţiva sportivi africani începuseră deja

competiţia.
Douăzeci şi două de ţări (Guyana a fost singura ţară în afara continentului

african) au boicotat Olimpiada de la Montreal deoarece i s-a permis Noii Zeelande
să participe la competiţie.
În 1980 şi 1984 opozanţii Războiului Rece şi-au boicotat reciproc Jocurile

Olimpice. Statele Unite urmată de alte 64 de ţări au refuzat să participe la JO de
la Moscova pentru a protesta la invazia Afganistanului de către armata sovietică.
Boicotul a redus numărul ţărilor participante la 80. A fost cel mai mic număr de ţări
participante la JO din 1956. Uniunea Sovietică şi alte 14 ţări din blocul estic (cu
excepţia României) n-au participat la JO de la Los Angeles argumentând că
securitatea sportivilor nu ar fi fost garantată
Dopajul. Una din problemele principale ale Jocurilor Olimpice este dopajul.
La începutul secolului XX, mulţi sportivi olimpici ai început să folosească
medicamente pentru a-şi îmbunătăţi performanţele sportive. De exemplu,
câştigătorul maratonului de la Olimpiada din 1904, Thomas Hicks, a primit de la
antrenorul său stricnină şi brandy pentru a putea termina cursa.
Primul caz de deces la Jocurile Olimpice din cauza dopajului a avut loc în
1960, la Roma. În timpul cursei de ciclism, danezul Knut Enemark Jensen a căzut
de pe bicicletă şi mai târziu a murit. Autopsia a arătat că sportivul se afla sub
influenţa amfetaminelor. După acest episod, CIO a introdus testul antidoping.
Primul sportiv olimpic găsit pozitiv la testul antidoping a fost pentatlonistul

suedez Hans-Gunnar Liljenwall la Olimpiada din 1968. Liljenwall a pierdut medalia
de bronz. În următorii ani, mai mulţi sportivi au fost depistaţi pozitiv la testul
antidoping. Cazul cel mai mediatizat a fost al sprinter-ul canadian Ben Johnson
care a câştigat proba de 100 m la Seul 1988 dar trei zile mai târziu, când în urma
testului a fost depistat că a utilizat stanozolol, i s-a retras medalia de aur.
În ciuda testelor, mulţi sportivi au continuat să se dopeze. În 1990,

documentele au relevat că mai multor sportivi est germani li s-a administrat
86
steroizi anabolizanţi în urma unui program de stat al fostului regim comunist din
Germania de Est.
La sfârşitul anilor 1990, CIO a luat iniţiativa şi a organizat o luptă împotriva

dopării, condusă de Agenţia Mondială Antidoping. Jocurile Olimpice de vară din
2000 şi Olimpiada de iarnă din 2002 au arătat că bătălia nu s-a terminat; câţiva
medaliaţi au fost descalificaţi după ce au fost depistaţi pozitiv. La JO de la Sydney
2000, gimnastei Andreea Răducan i s-a retras medalia de aur la individual
compus, după ce controlul antidoping a ieşit pozitiv la efedrină, din cauza unei
pastile de nurofen administrate de medicul echipei.
Mai recent, în timpul Olimpiadei de iarnă 2006 numai un sportiv a fost

depistat pozitiv şi i s-a retras medalia. Doisprezece sportivi au fost suspendaţi
cinci zile din motive de sănătate pentru un nivel mare de hemoglobină în sânge.
Comitetul Internaţional Olimpic a introdus pentru prima dată testul de sânge în
timpul acestor Jocuri Olimpice.
6.3. Sportul şi sănătatea

Sportul constituie o alternativă şi o
realitate, un fenomen social puternic ancorat
în viaţa noastră contemporană şi în
perspectiva apropiată de promovare a unui
mod sănătos de viaţă. Prin complexitatea şi
originalitatea sa, sportul polarizează atenţia
şi interesul persoanelor ce tind spre
perfecţiune. Sportul se adresează în aceeaşi măsură corpului şi spiritului,
obiectivul său principal fiind realizarea echilibrului psiho-fizic perfect şi al
complementarităţii acestora în scopul dezvoltării unei personalităţi umane
armonioase, integre, orientate spre valorile eterne sociale.
Funcţiile sportului, şi anume cele de perfecţionare a dezvoltării fizice,
perfecţionare a capacităţii motrice, funcţia igienică, funcţia narativă, funcţia de
emulaţie, funcţia psihică, demonstrează aspectul polifuncţional şi multidimensional
al fenomenului sportiv.
În ultimii douăzeci de ani, sportul a devenit un mijloc frecvent de a înfrunta
problemele sociale. Prin însăşi natura lui, sportul a avut întotdeauna un element
87
social. Sportul este foarte des considerat un mare egalizator. Chiar daca se
desfăşoară pe o alee lăturalnică sau pe un stadion naţional, trece dincolo de
barierele sociale, lingvistice şi rasiale.
Sportul contemporan impune organismului sportivului de mare performanţă
cerinţe extrem de ridicate. În procesul de antrenament şi în competiţii, sportivul
este nevoit să depună eforturi fizice uneori foarte mari şi la intervale scurte. În
consecinţă, capacitatea de efort şi activitatea marilor funcţiuni sunt solicitate în
mod deosebit. Folosirea unor astfel de eforturi necesită adoptarea mecanismelor
fiziologice ale adaptării organismului la aceste stres-uri.
Componenta esenţială a vieţii, mişcarea şi, derivat din aceasta, exerciţiul
fizic se constituie într-un adevărat izvor de sănătate, practicarea lor
recomandându-se din frageda copilărie până la adânci bătrâneţi. Realizată iniţial
în cadrul familiei, sub supravegherea părinţilor, apoi la nivelul şcolii, în lecţiile de
educaţie fizică sau în activităţile sportive extraşcolare, pregătirea fizică a
persoanelor este strâns corelată cu cea intelectuală, eficienţa procesului de
instruire fiind condiţionată de alternarea judicioasă a orelor de intensă solicitare
intelectuală cu cele practice, sub forma exerciţiului fizic.
Mişcarea este secretul longevităţii. Cei care practică cu regularitate sport
au un tonus mai bun, radiază de sănătate, sunt mult mai eficienţi la locul de
muncă. A include în programul zilnic cel puţin 30 de minute de exerciţii uşoare,
înseamnă a-ţi prelungi viaţa.
Sportul este un factor care ajută oamenii să comunice şi să socializeze.
Practicând un sport, nu numai că are loc o autodisciplinare şi adaptare la diferite
reguli ci se dezvoltă şi diferite abilitaţi fizice, menţinându-ne sănătoşi, lucru
necesar din orice punct de vedere l-am privi. Sunt exemple de oameni care au
ales să practice un sport pentru a putea depăşi diferite handicapuri de ordin fizic
sau chiar social iar rezultatele vorbesc de la sine: creşte încrederea în forţele
proprii, se învaţă eventual să se interacţioneze cu restul membrilor echipei, se
acordă o altă importanţă respectului între jucători etc. Astfel, sportul ajută nu
numai la nivel fizic ci şi psihic, aducând sănătate şi echilibru în cele două planuri.
În cadrul antrenamentelor şi competiţiilor sportive contemporane, tinerii
practică sportul într-un număr din ce în ce mai mare, iar dorinţa lor de a realiza
performanţe sportive competitive cât mai rapid, conduce la o creştere permanentă
a numărului sportivilor accidentaţi. Sportul de performanţă este o activitate
88
specifică de limită a posibilităţilor fizice şi psihice ale individului (Epuran, M.,

1990), ceea ce implică o oarecare acceptare a faptului că atingerea şi depăşirea
acestor limite poate determina apariţia accidentelor cu urmări traumatologice.
Aceste evenimente nedorite determină implicaţii deosebit de importante pe mai
multe planuri, cunoaşterea lor fiind benefică tuturor factorilor implicaţi în activitatea
sportivă de orice fel. Între acestea, se remarcă în primul rând urmările suportate
de sportivul accidentat, caracterizate prin suferinţe, întreruperi temporale ale
activităţilor cotidiene şi sechele mai mult sau mai puţin importante.
Pentru sportivii de performanţă, accidentul reprezintă un fapt mai grav
decât pentru alţi indivizi, deoarece corpul este instrumentul de practicare a
respectivei activităţi şi o leziune cât de mică influenţează rezultatul sportiv. De
asemenea, trebuie ţinut cont de faptul că impresiile negative induse sportivilor
accidentaţi, sportivilor martori, spectatorilor şi telespectatorilor, conduc la
caracterizarea defavorabilă a activităţii sportive respective şi chiar a mişcării
sportive în ansamblu. Având în vedere posibilităţile recidivante şi potenţialul
evolutiv-agravant al accidentelor sportive, în perioada actuală se pune un mare
accent pe responsabilităţile accidentaţilor, antrenorilor, medicilor, conducătorilor şi
organizatorilor de activităţi sportive, cu implicaţii morale, administrative şi chiar
medico-legale (Stănescu, N., citat de Şalgău, S., Mârza, D., 2007).
În ultimul timp, se pune din ce în ce mai mult accentul pe munca în echipă
interdisciplinară pentru pregătirea, refacerea, recuperarea sportivilor, în care toţi
factorii implicaţi (sportivul, antrenorul, medicul, psihologul, kinetoterapeutul,
dieteticianul) au roluri bine stabilite şi trebuie să acţioneze corelat pentru a face
posibil obţinerea randamentului maxim şi a performanţelor ridicate.
TEME DE LUCRU
1. Explicaţi rolul socializator al sportului.

2. Ce sunt Jocurile Olimpice?
3. Care sunt simbolurile olimpice?
4. Când şi unde a avut loc prima olimpiadă modernă?
5. Ce conţine charta olimpică?
Rezumat.
89
Fenomenul cultural implică patru momente: cognitiv, axiologic, creator şi de

generalizare.
Crearea unor exerciţii fizice, a unor elemente tehnice dintr-o ramură de
sport, putem spune că este un act de cultură.
Practicându-se exerciţiile fizice şi sportul sub diferite forme, sub formă de
antrenament sau în competiţie, omul învaţă să învingă barierele de performanţă,
realizând un act de cultură. (A. Encuţescu, 2007)
Spectacolul sportiv reprezintă un fenomen social deosebit de complex,
care angrenează mase importante de oameni, dar serveşte şi scopurile integrării,
ale schimbului de valori dintre acestea. Spectacolul sportiv în sine poate constitui
o formă de artă.
Jocurile Olimpice antice (Olympiakoi Agones) au început în 776 î.Hr. la
Olympia, Grecia şi s-au desfăşurat până în anul 393. Olimpismul modern a fost
creat la Paris, în data de 23 iunie 1894.
Mişcarea olimpică foloseşte mai multe simboluri: cinci inele înlănţuite,
Porumbeii păcii, Deviza olimpică, Imnul olimpic, Jurământul olimpic, Flacăra
olimpică, Mascota olimpică,
Charta olimpică reprezintă un set de reguli şi recomandări pentru
organizarea Jocurilor Olimpice şi pentru guvernarea Mişcării Olimpice. Adoptată
de CIO, reprezintă codificarea Principiilor fundamentale, a legilor şi regulilor
olimpismului
Sportul se adresează în aceeaşi măsură corpului şi spiritului, obiectivul său
principal fiind realizarea echilibrului psiho-fizic perfect şi al complementarităţii
acestora în scopul dezvoltării unei personalităţi umane armonioase, integre,
orientate spre valorile eterne sociale.
Sportul se constituie într-un adevărat izvor de sănătate, practicarea lui
recomandându-se din frageda copilărie până la adânci bătrâneţi.
Mişcarea este secretul longevităţii. Cei care practică cu regularitate sport
au un tonus mai bun, radiază de sănătate, sunt mult mai eficienţi la locul de
muncă.
Bibliografie
90
11. Bâtlan, I, Olimpismul ca act de cultură şi valenţele sale formative,

A.N.E.F.S., Bucureşti, 1995.
Bucureşti.
16. Mitrofan L., 2004, Elemente de psihologie socială, Ed. SPER, Bucureşti.
18. Radu Liliana,2008, Olimpism, Casa Editorială Demiurg, Iaşi.
19. http://ro.wikipedia,org
91
CAPITOLUL VII
FAIR-PLAY ŞI VIOLENŢĂ ÎN SPORT

Prezentarea spiritului de echipă şi al fairplay-ului, a violenţei şi
agresivităţii în sport.

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor cunoaşte:
- modul în care pot fi dezvoltate spiritul de echipă şi fairplay-ului în sport;
- cauzele agresivităţii şi violenţi în sport;
- modul cum pot fi prevenite acestea.
7.1. Spirit de echipă şi fair play în sport
Ce este spiritul de echipă, cum se

cuantifică, când îl dobândeşti, cum dovedeşti că-l
ai, ce presupune, sunt un minim de întrebări
concrete ce vizează o noţiune abstractă şi
subiectivă. Sportivul, care este principalul subiect
generator al performanţei, este definit de un număr
foarte mare de atribute dintre care unele sunt
caracteristice pentru realizarea acesteia. El se
poate dezvolta numai dacă sunt îndeplinite
anumite condiţii atât în privinţa corelării interdependente a atributelor –
însuşiri, calităţi – aptitudini, cât şi a determinatelor ambientale, sociale,
materiale, pedagogice.
Spiritul de echipă ar putea fi o aptitudine, ce ar caracteriza un sportiv
la un moment dat, dacă a dat dovadă (Şchiopu, U., 1997) de :
• comunicare eficientă în relaţiile interpersonale;
• cunoaştere de sine;
92
• asumare de responsabilităţi;
• înţelegere şi valorificare a diferenţelor dintre indivizi;
• motivaţie comună;
• unirea eforturilor şi talentelor pentru luarea deciziilor în mod
participativ;
• etică sportivă;
• dorinţa de performantă (individuală şi a grupului).
Cristian Ţopescu (2003) aprecia că spiritul de echipă este o stare de
spirit, un climat, o ambianţă ; încredere reciprocă, modestie, sacrificiu şi că pe
sportivi, în timpul competiţiilor, ar trebui să-i anime, în primul rând, întrecerea
dreaptă, cinstită, cavalerească şi nu disputa oarbă pentru rezultatul de pe
tabelă.
Făcând parte dintr-un grup primar individul manifestă faţă de ceilalţi
anumite sentimente şi atitudini , se dezvăluie pe sine graţie unui şir întreg de
relaţii având coloratura afectivă .Se conturează astfel în grup ,,o reţea de
simpatii , antipatii şi raporturi de indiferenţă care odată cristalizate , exercită o
influienţă reală asupra vieţii colective. Cu studiul acestor relaţii mai mult sau
mai puţin spontane , care se stabilesc între membrii unui grup , se ocupă
ancheta sociometrică , concepută de J.L.Moreno.
Relaţiile interpersonale sunt în acelaşi timp psihice şi sociale , nu
numai pentru că se petrec în societate sau sunt influienţate de societate ci
pentru că sunt „modalităţi psihice ale vieţii sociale, aspecte integrante ale
acesteia , prin care psihicul participă la viaţa socială , iar viaţa socială se
realizează psihologic în şi prin indivizi”(M.Ralea,Tr.Herseni citat de Mihai
Epuran).
Relatiile care se stabilesc între membrii unei colectivităţi sunt
condiţionate de numeroşi factori . În primul rând de particularităţile psihice ale
indivizilor , de orientarea lor generală, de motivele activităţii propuse, de
atitudinile „construite” în timpul vieţii ; în al doilea rând –de societatea în care
trăiesc .
Fairplay-ul înseamnă mult mai mult decât să joci după reguli; aici este
vorba mai degrabă despre atitudinea sportivilor, despre respectarea
adversarului şi despre prezervarea integrităţii fizice şi psihologice a acestuia.
93
Doar acei sportivi care au o atitudine empatică faţă de adversarii lor joacă în
mod corect (Fragment din Declaraţia Comitetului Internaţional pentru Fair-
Play).
Sportul poate fi o şcoală a vieţii ideală, el dezvoltă aptitudini şi valori.
De aceea, sportul este un domeniu important în educaţia pentru pace.
Fair-play-ul poate fi deprins şi exersat foarte uşor prin intermediul
sportului. Contribuţia pe care sportul o aduce în ceea ce priveşte construirea
şi promovarea unei societăţi civilizate depăşeşte cu mult limitările impuse de
zonele marcate de războaie şi crize. Au apărut nenumărate documente şi
articole care explică cum se poate face educaţie prin sport, cum trebuie să te
porţi în spirit de fair-play faţă de ceilalţi oameni şi cum să rezolvi conflictele
într-un mod constructiv.
Specialistul în educaţie fizică şi sport, Ommo Grupe (citat în d@dalos
Educaţie pentru pace) scrie: În afară de principiul efortului şi al realizării,
aflate într-o strânsă legătură cu fairplay-ul, ceea ce caracterizează cel mai
bine Jocurile Olimpice este varietatea incredibilă de sporturi pe care o
conţine. Această varietate trebuie prezervată în contextul unei lumi
multiculturale, cu care sportul olimpic, însufleţit de spiritul internaţional, are
astăzi de-a face din ce în ce mai mult. Acestei varietăţi îi corespund în mod
special valorile olimpice ale păcii, ale respectului reciproc şi ale
internaţionalităţii. Ele nu sunt, bineînţeles, suficiente pentru a soluţiona
conflictele, dar sunt totuşi modele pentru felul în care ar trebui să tratăm
situaţiile conflictuale. Sporturile olimpice pun în faţa oricărui alt principiu
acceptarea celorlalţi, generând chiar această atitudine în momentul în care se
declară a fi, în mod consecvent, împotriva oricărei discriminări, fie ea de
natură rasială, religioasă sau sexuală.
Zece principii ale educaţiei în spirit de fair-play (D@dalos Educaţie
pentru pace):
1. Fair-play-ul este expresia unei atitudini umane, care denotă
comportamentul plin de consideraţie faţă de sine, faţă de alţii, dar şi faţă de
mediul înconjurător. Fair-play-ul se manifestă cel mai vizibil în sport, dar nu
numai aici.
2. Fair-play-ul este calitatea esenţială care trebuie să definească
relaţiile interumane. Apelurile, interdicţiile sau sancţiunile nu sunt mijloace
94
destul de bune pentru a-l impune într-o sferă mai largă şi de durată. De
aceea, metodele alese trebuie să fie foarte eficiente.
3. Un comportament în spirit de fair-play presupune ca oamenii să aibă
anumite calităţi. Atenţia, cinstea, încrederea în sine, consideraţia, capacitatea
de a pierde şi empatia sunt condiţiile necesare în acest sens, care trebuie
promovate şi dezvoltate. A învăţa să devii o fiinţă morală înseamnă să lucrezi
neîncetat la propria personalitate. Comportamentul fair-play nu poate fi
predat, la urma urmelor, el trebuie trăit şi învăţat
4. Aceste calităţi sunt promovate într-o atmosferă didactică, care lasă
loc camaraderiei, deschiderii faţă de ceilalţi şi înţelegerii.
5. Principiului succesului, exprimat în termeni de concurenţă, victorie şi
înfrângere, trebuie să i se suprime duritatea. Bunăstarea, jocul în comun,
experienţa jocului ca atare, calitatea lui, precum şi trăirile interioare trebuie să
constituie scopul, ele trebuie mereu scoase în evidenţă şi cultivate.
6. Nu numai ce facem este important, ci mai ales cum o facem.
7. Noi suntem modelele - nu cuvintele noastre, ci felul în care de
comportăm cu elevii noştri şi felul în care soluţionăm conflictele ne dă
credibilitate.
8. Un comportanent moral trebuie să aibă mereu la bază principiul
autonomiei şi cel al responsabilităţii. În acest sens trebuie create ocazii care
să le permită elevilor să înveţe mai uşor, de ex. în cadrul elaborării orelor de
curs sau la stabilirea regulilor formale şi informale.
9. Dispoziţia şi capacitatea de a rezolva conflicte trebuie să fie
stimulate de devreme. Conflictele nu trebuie evaluate doar ca fiind fapte
negative; ele pot - şi trebuie - să fie percepute şi ca o şansă de schimbare şi
dezvoltare, dar şi ca o provocare de a lucra mai mult pe tema fair-play-ului.
10. Un alt ţel al educaţiei în spirit de fair-play mai trebuie să fie şi
introducerea unui număr mai mic de arbitri, în loc de mai mulţi. Arbitrul trebuie
să fie „transplantat“ în fiecare din noi. În acest sens vorbeşte şi următorul
citat: „Fiecare este atent ca vecinul să nu-l înşele. Dar va veni şi ziua, când
omul va începe să fie atent ca el să nu-şi înşele vecinul.“
Fair-play, ca normă etică a sportului, înseamnă corectitudine, adevăr,
respectarea adversarului indiferent de sex, rasă credinţă, comportare
civilizată, pe terenul de sport şi în afara lui, crearea de relaţii de prietenie cu
95
colegii şi oamenii societăţii, comportarea corectă la locul de muncă şi în

societate, comportare corectă pe bazele sportive, la locul întrecerilor sportive,
toate acestea nu sunt decât norme morale, norme etice pe care trebuie să le
respecte atât sportivul cât şi spectatorul. (A. Enţulescu, 2007)
Fair-play înseamnă a te ţine de regulile convenite, de a renunţa la
avantaje nemeritate. Fair-play-ul mai înseamnă şi egalitatea şanselor,
adoptarea unui comportament atent faţă de adversar, precum şi acceptarea
celorlalţi. Fairplay-ul, ca principiu sportiv şi moral fundamental, este ameninţat
în lumea de astăzi, nu numai în sport, ci şi în alte domenii ale traiului în
comun. În acelaşi timp însă, regulile fair-play-ului ne oferă ocazia de a ne
orienta mai bine în această lume extrem de competitivă.
Educaţia fizică şi sportul trebuie să promoveze înţelegerea dintre
popoare şi indivizi, stimulând competiţia dezinteresată, solidaritatea,
fraternitatea, respectul şi recunoaşterea reciprocă a demnităţii inalienabile a
tuturor oamenilor (Carta Internaţională pentru Educaţie Fizică şi Sport a
UNESCO, 1978).
7.2. Violenţa în sport
Violenţa este una dintre marile

probleme ale lumii contemporane. Presa,
scrisă sau audio-vizuală, informează în
permanent cu privire la manifestări diverse
ale acestui fenomen. De la formele cele mai
agresive, precum războaie ori crime
terifiante, bătăi, violuri, furturi, distrugeri de
bunuri, şi până la cele mai puţin şocante
(dar nu mai puţin nocive), cum ar fi
violenţele verbale, toate acestea susţinute de o abundenţă de imagini
violente, se perindă zilnic în faţa ochilor noştri.
În Dicţionarul de sociologie (1993) violenţa este definită ca fiind
„utilizarea forţei şi a constrângerii de către un individ, grup sau clasă socială
în scopul impunerii voinţei asupra altora”.
96
Agresivitatea este considerată un „comportament distructiv şi violent

orientat spre persoane, obiecte sau spre sine" (Popescu-Neveanu). Cei mai
mulţi dintre autori accentuează asupra intentionalităţii atunci când definesc
agresivitatea. Astfel, R.A. Barron (1977) defineşte agresivitatea drept „orice
act ce are ca intenţie producerea unui prejudiciu fiinţei vizate". În Dicţionarul
de sociologie (1993) găsim agresivitatea definită ca “un comportament verbal
sau acţional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea şi chiar suprimarea
fizică a celorlalţi”.
Formele agresivităţii pot fi diferite, de la agresivitate corporală, însoţită
sau nu de instrumente, la injurii, gesturi ameninţătoare, dispreţ, ironie sau
calomnie.
Istoric şi cultural, violenţa este o noţiune relativă, dependentă de
codurile sociale, juridice şi politice ale societăţii în care se manifestă. În
absenta unei definiţii precise a violenţei, unii autori cred că este mai potrivit un
inventar al faptelor violente. Numai că faptele brute, private de semnificaţia lor
socială, nu spun nimic.
Agresivitatea dă naştere unor fenomene de violenţă, ca manifestare a
constrângerii fizice şi/sau psihice a unor persoane de către altele, în condiţiile
unei lipse de ataşament faţă de un sistem de valori, unei lipse de morală, unui
primitivism al manifestărilor emotiv-impulsive.
Încercând să explice cauzele şi condiţiile comportamentului agresiv al
individului, specialiştii au ajuns la concluzia că, pe de o parte, agresivitatea
este consecinţa manifestării unor instincte, a unor componente biologice,
fiziologice sau frustrative, iar pe de altă parte, există tendinţa de a atribui
agresivitatea unor condiţii de învăţare, unor funcţii sau aspecte politico-
economice.
În prezent, de o atenţie aparte se bucură violenţa la manifestările
sportive. Ea trebuie determinată luând în calcul contextul şi cultura socială.
Sportul, pentru atleţi sau spectatori, nu este doar „un loc de

descătuşare a emoţiilor” ci „este competiţie, educaţie, hedonism, participare la
cultul corpului, căutare de performanţă, spectacol, utilizare de timpi
socialmente eliberaţi” (D. Bodin, E. Debarbieux, 2001, citaţi de D.I. Dascălu,
2006). Dacă mai adăugăm faptul că sportul a devenit o afacere profitabilă, de
97
mare anvergură, sau implicaţiile politice, sociale şi culturale pe care le are,

avem destule elemente pentru a înţelege locul şi rolul deosebit de important
pe care îl ocupă fenomenul sportiv în societatea contemporană.
B. Popoveniuc (Violenţa în sport, 2006) consideră că între factorii

care generează fenomenul violenţei în sport se numără: individualismul,
egotismul, viziunea nerealistă, exagerată a sinelui, încrederea scăzută în
sine, autoevaluare favorabilă nerealistă etc.
Ameninţările la adresa imaginii de sine supradimensionate, în cazul

neacceptării şi internalizării acestor evaluări contrare, vor determina frustrare,
furie şi alte efecte negative care, în cadrul interpersonal, se transformă în
comportamente agresive, orientate, de obicei, către sursa simţită a
ameninţărilor.
Comportamentul agresiv îmbracă multiple forme şi pleacă de la abuzul

verbal şi insultele menite să cauzeze o stare psihologică rea, negativă, până
la violenţă fizică, cu scopul de a scoate adversarul din competiţie. Se poate
face distincţia între comportamentul agresiv şi comportamentul aparent
agresiv. Comportamentul agresiv are drept scop eliminarea din joc a
adversarului. Comportamentul aparent agresiv implică o aparenţă de violenţă,
fără a se solda cu rănirea ori accidentarea oponentului. În sportul de
performanţă, întâlnim ambele forme de comportament, uneori diferenţa fiind
dată de miza jocului.
În literatura de specialitate, se întâlnesc opinii pro şi contra necesităţii
de selecţie a sportivilor cu tendinţe agresive şi chiar a educării agresivităţii, în
scopul obţinerii performanţelor. Nu s-au realizat însă prea multe studii asupra
acestui subiect, iar rezultatele celor realizate sunt echivoce.
În mediul manifestărilor sportive pot fi reperate două tipuri de violenţă:
• violenţele „obiective", care sunt de ordin penal (crime şi delicte) şi

asupra cărora trebuie să intervină instituţiile abilitate;
• violenţele subiective, care sunt forme mai subtile de violenţă, de

atitudine (dispreţul, umilirea, jignirea), ceea ce unii autori numesc
„atitudini antisociale".
98
Fig. nr. 7.2.1. Reprezentarea schematică a relaţiei dintre egotismul

ameninţat şi comportamentul violent, după Baumeister, Smart şi Boden
(citaţi de B. Popoveniuc, 2006).
Viziune
favorabilă despre Discrepanţă între Evaluare negativă
sine aprecieri interne şi cele din partea
- instabilă externe celorlalţi
- exagerată
- nesigură
Egotism ameninţat
Punct de alegere
Menţinerea autoaprecierii Scăderea autoaprecierii
Emoţii negative faţă de sursa Emoţii negative faţă de sine

ameninţării
Agresiune sau Retragere

violenţă
De asemenea, s-a constatat că, deşi presa a atenţionat în numeroase

rânduri asupra creşterii violenţelor la manifestările sportive, la nivelul
populaţiei nu există o sensibilizare deosebită cu privire la prezenţa şi
nocivitatea fenomenului. Manifestări precum: violenţele verbale dintre
suporteri şi jucători, suporteri şi conducători de cluburi, suporteri şi forţele de
ordine (înjurături, jigniri, umiliri), deteriorarea bunurilor din interiorul şi
exteriorul locului unde se desfăşoară competiţia sportivă, refuzul de a se
supune regulilor impuse de organizatorii competiţiilor şi organele de ordine,
am putea spune că au început să facă parte din cotidianul manifestărilor
sportive. Din acest motiv, deşi recunosc frecvenţa unor astfel de manifestări,
99
atât preşedinţii de cluburi cât şi sportivii, nu apreciază ca fiind vorba de o

creştere sensibilă, în ultimii ani, a fenomenului violenţei la manifestările
sportive (în special la meciurile de fotbal).
Aşadar, fenomenul violenţei la manifestările sportive se întinde pe o
scară largă la ale cărei capete se află violenţa fizică (extrem de mediatizată,
de altfel, dar fără analize temeinice ale cauzelor care o provoacă), respectiv
încălcările normelor de bună convieţuire (care sunt foarte numeroase şi pot
afecta grav ambianţa la manifestările sportive).
Sportul, care este un domeniu al competiţiei, luptei, rivalităţilor, prezintă

variate forme de manifestări agresive dintre care amintim pe cele evidenţiate
de M. Epuran (2001):
• brutalitatea caracteristică unor sporturi în care victoria se obţine prin

scoaterea din luptă a adversarului, în deplin acord cu prevederile
regulamentelor (ex. boxul);
• brutalitatea manifestată de unii sportivi faţă de partenerii (adversari) de

întrecere, ca mijloc de intimidare a acestora, de scădere a potenţialului
fizic, de obţinere a unui avantaj, în pofida prevederilor regulamentare;
• trişarea, ocolirea acestor prevederi când arbitrii sau oficialii nu sunt

suficient de vigilenţi;
• recurgerea la mijloace dopante, care oferă avantaje nepermise şi care

este în acelaşi timp , prin urmările mai tardive şi o autoagresiune;
• zeflemeaua sau înjurăturile adresate adversarilor şi multe altele.
La aceste manifestări agresive trebuie adăugate duelurile sportivi-

spectatori, sportivi-arbitri, spectatori arbitri.
Măsurile de prevenire pot fi de mare diversitate:
• măsuri educative şi sociale,
• ameliorarea relaţiilor dintre club şi suporteri,
• promovarea dialogului cu cluburile rivale,
100
• controlul spectatorilor prin camere de supraveghere,
• intervenţii ale poliţiei, investiţii în infrastructură,
• întărirea rolului social al cluburilor,
• organizarea caselor de bilete,
• legislaţie adecvată şi multe altele.
Mass-media prezintă frecvent manifestări ale violenţei în sport, în

special la meciurile de fotbal, altercaţii dintre galerii, între galerii şi trupele de
jandarmi. Jandarmii sunt nevoiţi să suporte injurii, scuipături, atacuri cu
scaune şi bâte. Felul în care acţionează forţele de ordine este justificat şi
blând. Se mărginesc doar la evacuarea scandalagiilor, şi rareori efectuează şi
arestări.
Din punct de vedere istoric, relaţia dintre violenţă şi fotbal are câteva
secole la activ, cele două fiind asociate încă din Anglia începutului de secol
XIII. Fenomenul de huliganism fotbalistic este însă ceva mai recent, dar tot
britanic. A apărut în anii ’60, iar sociologii l-au explicat prin faptul că sportul
era revendicat de clasa muncitoare şi prin mediatizarea meciurilor. Aşa a
pătruns şi violenţa asociată fotbalului pe micile ecrane: bătăile dintre suporteri
sau invadarea terenului erau scandaloase, iar scandalul se vinde bine.
Acelaşi model de comportament a apărut şi în restul ţărilor europene, dar cu
un deceniu mai târziu. Englezii nu au pierdut nici ei timpul: între 1960 şi 1970,
numărul manifestărilor violente legate de fotbal a crescut cu 75%.
La ora actuală, în topul recordului de violenţă fotbalistică, alături de
Marea Britanie, se află Italia, Germania, Olanda şi Belgia. În aceste ţări, la
10% dintre meciurile de fotbal agresivitatea suporterilor iese la suprafaţă.
Danezii sunt o excepţie notabilă, ei mândrindu-se cu organizaţia roliganilor,
cuvântul "rolig" însemnând "paşnic". Beau la fel de mult alcool ca şi huliganii
englezi, priviţi ca profesioniştii violenţei microbiste, dar au mult mai puţine
probleme cu autorităţile. Şi componenta grupării lor e bizară în comparaţie cu
alte organizaţii de suporteri: media de vârstă este de 31 de ani, mult mai mare
faţă de restul, 45% sunt femei şi aproape 85% dintre ei au jucat fotbal pentru
un club. Tot microbişti nonviolenţi se proclamă şi scoţienii din organizaţia
101
"Tartan Army", care doresc ca huliganismul fotbalistic să nu mai poarte

porecla de "boala engleză". (sursa: „Cotidianul”, 10 iunie 2005).
În România, conform unui studiu coordonat de sociologul Marius
Pieleanu, demonstrează că numărul manifestărilor violente legate de fotbal e
în creştere, graniţa dintre agresivitatea verbală şi cea fizică fiind în fluctuaţie.
Studiul în cauză, elaborat la sfârşitul lui 2004, a folosit drept subiecţi
500 de suporteri din nucleul dur al galeriilor de la Dinamo, Rapid şi Steaua.
Una dintre concluzii este că scandările rasiste adresate rapidiştilor sunt lipsite
de fundament real, pentru că numărul persoanelor care aparţin unor minorităţi
etnice este mai mare la Steaua şi la Dinamo. În ceea ce priveşte ultima
echipă, suporterii ei scandează sloganuri împotriva Stelei şi a Rapidului chiar
şi atunci când Dinamo joacă cu o alta echipă. Cei care vin pe stadion la
meciurile "câinilor roşii" se diferenţiază în două grupuri: auto-declaraţii
suporteri înfocaţi şi simplii spectatori, care reprezintă doar 16%. Aceştia
dezaprobă violenţa verbală a galeriei dinamoviste.
Cauzele care au dus la escaladarea violenţei pe stadioane sunt:
• nivelul scăzut de educaţie al majorităţii membrilor galeriilor;
• condiţia socială a şefilor de galerii (infractori, interlopi);
• spiritul de haită;
• consumul de băuturi alcoolice;
• tendinţa de a imita comportamentul galeriilor britanice;
• atitudinea foarte permisivă a forţelor de ordine;
• lipsa legislaţiei în domeniu;
• aprobarea tacită venită din partea patronilor respectivelor cluburi.
În încercarea de a tempera propagarea fenomenului de violenţă în
sport, Parlamentul României a emis Legea nr. 4 din 9 ianuarie 2008 privind
prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor
sportive.
102
TEME DE LUCRU
1. Ce este spiritul de echipă?

2. Ce reprezintă fairplay-ul în sport?
3. Care sunt cauzele violenţei în sport?
4. Ce măsuri se pot lua pentru a preveni violenţa în sport?
Rezumat
Fair-play, ca normă etică a sportului, înseamnă corectitudine, adevăr,

respectarea adversarului indiferent de sex, rasă credinţă, comportare
civilizată, pe terenul de sport şi în afara lui, crearea de relaţii de prietenie cu
colegii şi oamenii societăţii, comportarea corectă la locul de muncă şi în
societate, comportare corectă pe bazele sportive, la locul întrecerilor sportive,
toate acestea nu sunt decât norme morale, norme etice pe care trebuie să le
respecte atât sportivul cât şi spectatorul. (A. Encuţescu, 2007).
În Dicţionarul de sociologie, (1993) violenţa este definită ca fiind
„utilizarea forţei şi a constrângerii de către un individ, grup sau clasă socială
în scopul impunerii voinţei asupra altora”.
B. Popoveniuc (Violenţa în sport, 2006) consideră că între factorii
care generează fenomenul violenţei în sport se numără: individualismul,
egotismul, viziunea nerealistă, exagerată a sinelui, încrederea scăzută în
sine, autoevaluare favorabilă nerealistă etc.
Fenomenul violenţei la manifestările sportive se întinde pe o scară

largă la ale cărei capete se află violenţa fizică (extrem de mediatizată, de
altfel, dar fără analize temeinice ale cauzelor care o provoacă), respectiv
încălcările normelor de bună convieţuire (care sunt foarte numeroase şi pot
afecta grav ambianţa la manifestările sportive).
Bibliografie

destructive process, Yale University Press, New Haven et Londra.
103

3. Epuran. M., 2005, Elemente de psihosociologia activităţilor corporale,
Ed. Renaissance, Bucureşti.
4. Ferreol G., Neculau A., 2003, Violenţa. Aspecte psihosociale, Ed.
Polirom, Iaşi.
6. Maxim S.T., Dascălu D.I., Popoveniuc B., Ionescu E., 2006, Violenţa
în sport, Ed. Universităţii din Suceava.
8. Ponomariov N.I., 1977, Funcţiile sociale ale culturii fizice şi
sportului, Ed. Sport-Turism, Bucureşti.
9. Stoica-Constantin A., 2004, Conflictul interpersonal. Prevenire,
rezolvare şi diminuarea efectelor, Ed. Polirom, Bucureşti.
10. http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Sport/12503/Virusul-violentei-
ataca-microbistii.html
11. http://www.dadalos.org/frieden_rom/grundkurs_5/fair_play.htm
104
GLOSAR
Acţiune socială = orice activitate umană semnificativă faţă de o

componentă structurală a societăţii, în sensul că este determinată sau
determină locul, rolul sau funcţia respectivei componente în structura şi
funcţionalitatea ansamblului vieţii sociale.
Agresivitate = comportament verbal sau acţional, ofensiv, orientat
spre umilirea, minimalizarea şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi.
Analiza de caz (studiu de caz) = metodă de cercetare exhaustivă a
unei unităţi sociale, a unor evenimente, fenomene sau proce4se considerate
a alcătui un tot structurat.
Anchetă sociologică = metodă de cercetare ce încorporează tehnici,
procedee şi instrumente de culegere a informaţiilor, specifice interviului şi
chestionarului sociologic.
Antrenament = proces de acţiune complex, al cărui obiectiv îl
reprezintă dezvoltarea performanţei sportive, într-o manieră sistematică şi
orientată spre scop. În acest context, numit „complex” un conglomerat de
acţiuni (proces de acţiune) efectuat în scopul de a obţine efecte precise în
raport cu toate caracteristicile ce determină performanţa unui sportiv (ca şi
interrelaţiile dintre efectele lor reciproce).
Antrenor = persoană competentă (expert), care dirijează sportivii în
antrenament şi îi călăuzeşte în competiţie. În plus, şi pe lângă cunoştinţele şi
aptitudinile necesare oricărui profesor de educaţie fizică, antrenorul trebuie să
posede cunoştinţe speciale (tehnice), specifice domeniului său de
specialitate.
Asociaţie = grupare organizată, constituită voluntar, de mai multe
persoane, care urmăreşte atingerea unor scopuri comune.
Atitudine = orientare personală sau de grup, rezultată din combinarea
de elemente afective, cognitive şi conative, care exercită influenţe de
direcţionare, motivare sau evaluare asupra comportamentului.
105
Brainstorming = metodă de stimulare a creativităţii de grup, propusă

de Alex Osborn în 1939. Se bazează pe interacţiunea modurilor de gândire şi
„shifting”-urilor mai multor persoane reunite în vederea producerii unor idei
noi.
Chestionar = tehnică şi, corespunzător, instrument de investigare,
constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice,
ordonate logic şi psihologic care, prin administrarea de către operatorii de
anchetă sau prin auto-administrare, determină din partea celor anchetaţi
răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.
Climat psiho-social = concept utilizat de psihosociologie pentru a
desemna starea de spirit a unui grup social.
Coach = este o funcţie (sau responsabilitate) deţinută de regulă de
către antrenor, ca persoană care îndrumă în timpul unei competiţii, sportivi
sau echipe expunându-le (oferindu-le) indicaţii tactice şi motivându-i.
Colectivitate = o colecţie de indivizi realizată după caracteristica lor
comună (vârstă, rezidenţă, instrucţie, profesie, etc.), fără ca această
caracteristică să fie neapărat conştientizată ca bază a apartenenţei indivizilor
la respectiva colectivitate.
Competiţie = formă a interacţiunii dintre persoane, grupuri, unităţi
populaţionale mari (inclusiv state şi uniuni interstatale), constând din eforturile
acestora de a atinge un scop (a avea un beneficiu) care este indivizibil sau
despre care se crede că este ca atare.
Comportament colectiv = tip de comportament emergent (spontan şi
ghidat de norme create de participanţi) şi extrainstituţional (orientat după alte
norme, adesea divergente, decât cele general acceptate social).
Comunicare = proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a
acestuia într-o manieră codificată, cu ajutorul unui canal, către un destinatar
în vederea receptării.
Conflict = opoziţie deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale,
partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice,
rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacţiunii
sociale.
Cooperare = formă de interacţiune socială care presupune acţiuni
conjugate (identice sau complementare) ale mai multor persoane sau grupuri
106
pentru atingerea unui scop comun, a unor rezultate (gratificaţii) de care să

beneficieze toţi participanţii.
Democraţie = modalitate de conducere a unui sistem social
caracterizată prin participare, în diferite forme, a membrilor respectivului
sistem la procesul de conducere.
Dinamica grupului = disciplină sociologică ce reuneşte ansamblul
cercetărilor privitoare la grupurile mici. Termenul mai este utilizat pentru a
desemna ansamblul proceselor de grup.
Drog = narcotic, stupefiant, substanţă care inhibă centrii nervoşi,
provocând o stare de inerţie psihică şi fizică.
Grup social = ansamblu de persoane caracterizat de o anumită
structură şi cu o cultură specifică rezultate din relaţiile şi procesele
psihosociale dezvoltate în cadrul său.
Laissez-faire = formulă perifrastică pentru a desemna tipul conducerii
permisive, neautoritare, dar nu democratice.
Mass-media = termen consacrat mai întâi în limba engleză referitor la
mijloacele de comunicare în masă.
Motivaţie = ansamblu de factori sau imbolduri care declanşează,
energizează, menţin (sau întrerup) şi direcţionează acţiunile4 sau
comportamentele unei persoane.
Observaţie (ca metodă de investigare) = perceperea sistematică a
atitudinilor, comportamentelor şi interacţiunilor actorilor sociali, în momentul
manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor tehnici
specifice de înregistrare.
Personalitate = expresia socio-culturală a individualităţii umane. În
limbajul comun este sinonimul individualităţii puternice, impunătoare prin
creaţie sau prin autoritatea de lider.
Psihodramă = una din cele mai populare tehnici de cercetare,
diagnostic şi psihoterapie ale sociometriei, de certă inspiraţie psihanalitică,
urmărind exteriorizarea conflictelor ascunse ale subiectului prin intermediul
jocului dramatic.
Relaţii interpersonale = tip de relaţii sociale caracterizate prin faptul
că sunt stabilite între persoane (nu grupuri, instituţii, colectivităţi) şi sunt
regizate într-o măsură semnificativă de logica necesităţilor individuale umane.
107
Sociologie = ştiinţă a socialului.

Sociometrie = măsurarea fenomenelor sociale (prin intermediul
metodelor statistice).
Test sociometric = instrument de bază al arsenalului metodologic al
sociometriei moreniene ce permite descrierea cantitativă şi calitativă a
structurii socio-afective şi a organizării informale a grupurilor primare aşa cum
sunt ele constituite „aici şi acum” în situaţiile reale de viaţă.
Violenţă = utilizarea forţei şi a constrângerii de către un individ, grup
sau clasă socială în scopul impunerii voinţei asupra altora.
BIBLIOGRAFIE
1. Agenţia Naţională pentru Sport, 2005, Psihologia activităţilor fizice,

Bucureşti.
2. Bâtlan, I, Olimpismul ca act de cultura si valentele sale formative,
A.N.E.F.S., Bucuresti, 1995
3. Ceobanu C., 2002, Elemente de psihologie a Educaţiei fizice şi
sportului, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
4. Chelcea S., 2008, Metodologia cercetării sociologice, Ed.
Economică, Bucureşti.
5. Chelcea S., 2005, Psihologie socială, Ed. Economică, Bucureşti.
8. Cioban I.C., Lupu G.S., Sociologie, curs, Bacău.
9. Colibaba-Evuleţ D., Bota I., 1998, „Jocuri sportive. Teorie şi
metodică”, Ed. Aldin.
10. Colibaba-Evuleţ D., 2007, Praxicologie şi proiectare curriculară în
educaţie fizică şi sport, Ed. Universitaria, Craiova.
11. Coakley Jay, 2007, Sports în Society: Issues and Controversies,
New York, McGraw-Hill.
108
12. Coandă L., Curta F., 1993, Mic dicţionar de sociologie, Ed. All,
Bucureşti.
13. Culeva A., Pătru A., 2000, Sociologia sportului (culegere de lecţii), Ed.
EX PONTO, Constanţa.
16. Dicţionar de psihologie socială, 1981, Ed. Stiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti.
17. Dragnea C.A., 2006, „Elemente de psihosociologie a grupurilor
sportive”, Ed. CD Press, Bucureşti.
Bucureşti.
21. Epuran, M., 1976, Psihologia educaţiei fizice, Editura Sport - Turism,
Bucuresti.
23. Epuran. M., 2005, Elemente de psihosociologia activităţilor
corporale, Ed. Renaissance, Bucureşti.
24. Ferreol G., Neculau A., 2003, Violenţa. Aspecte psihosociale, Ed.
Polirom, Iaşi.
Bucureşti.
27. Herseni Traian, 1981, Ce este sociologia?, Ed. Ştiinţifică şi
28. Hollander P.E., 1967, Group Caracteristics and Functions,
Psychology New-York – London.
29. Maxim S.T., Dascălu D.I., Popoveniuc B., Ionescu E., 2006, Violenţa
în sport, Ed. Universităţii din Suceava.
109
30. Mitrofan L., 2004, Elemente de psihologie socială, Ed. SPER,

Bucureşti.
32. Neagu N., 2007, Psihologia sportului, curs, Ed. OIM, Iaşi.
33. Neagu N., 2007, Psihologia grupurilor mari şi mici, curs, Ed. Oim,
Iaşi.
34. Neagu N., 2007, Introducere în comunicarea socială, Ed. OIM, Iaşi.
35. Neculau A., 2007, Dinamica grupului şi a echipei, Ed. Polirom, Iaşi.
36. Neculau A. (coord.), 1996, Psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi.
37. Pânişoară I.O., 2008, Comunicarea eficientă, Ed. Polirom, Bucureşti.
38. Ponomariov N.I., 1977, Funcţiile sociale ale culturii fizice şi
sportului, Ed. Sport-Turism, Bucureşti.
39. Prelici Viorel, 1960, Performanţă sportivă, personalitate, selecţie,
Ed. Facla, Timişoara.
40. Radu Liliana,2008, Olimpism, Casa Editorială Demiurg, Iaşi.
41. Rotariu T., Iluţ O., 1997, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie,
Ed. Polirom, Iaşi.
43. Rusu Elena , 2008, Rolul social al activităţilor sportive, Baia
Mare.
44. Stoica-Constantin A., 2004, Conflictul interpersonal. Prevenire,
rezolvare şi diminuarea efectelor, Ed. Polirom, Bucureşti.
45. Tucicov-Bogdan A., 1973, Psihologie generală şi psihologie socială,
Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
47. Zamfir C., Vlăsceanu L., 1993, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel,
Bucureşti.
48. www.didacticro/ files/19/managementul conflictelor.doc
49. http://www.dictsociologie.netfirms.com/S/Termeni/sociometrie.htm
50. Sociometria%20-
%20instrument%20in%20gestionarea%conflictelor[1}.pdf]
110
51. http://www.e-scoala.ro/psihologie/testul_sociometric.html
52. www.Testul sociometric – metodă de cunoaştere a colectivului de
elevi/studenţi militari:
53. http://www.didactic.ro/files/19/testul_sociometric.doc
54. http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Sport/12503/Virusul-violentei-
ataca-microbistii.html
55. http://ro.wikipedia,org
56. http://www.unitbv.ro/Default.aspx?tabid=875&language=ro-RO
57. http://www.dadalos.org/frieden_rom/grundkurs_5/fair_play.htm
111

Sociologia Educatiei Fizice Si Sportului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sociologia Educatiei Fizice Si Sportului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lector universitar drd.

Lupu Gabriel Sociologia sportului

FORMAREA ŞI CONDUCEREA GRUPURILOR SOCIALE SPORTIVE ---------- 15

SPORTUL CA MEDIU DE SOCIALIZARE ----------------------------------------------- 36

DIMENSIUNILE SOCIALE ALE SPORTULU DE PERFORMANŢĂ---------------- 51

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE -------------------------- 60

5.2. Metoda experimentală -------------------------------------------------------------------------------------------- 62

SPORTUL CA FENOMEN SOCIO-CULTURAL ----------------------------------------- 78

FAIR-PLAY ŞI VIOLENŢĂ ÎN SPORT------------------------------------------------------ 92

Prin cursul de fa ă, mi-am propus să asigur un fond de baza al

Sportul şi activităţile fizice contribuie la socializarea oamenilor şi, îndeosebi,

Scopul general al cursului „Sociologia sportului” este de a eviden ia

1. Formarea unui bagaj de cunoştinţe de specialitate specifice sociologiei

Competenţe dobândite prin absolvirea disciplinei

1. Capacitatea de a analiza consecinţele sociale ale fenomenului sportiv.

Metode utilizate în predare

Metode: prelegerea, curs interactiv, dezbaterea, studiu de caz.

Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei

- mijloace audio-video, retroproiectoare, laptop.

Scopul unităţii de curs

Obiectivele unităţii de curs

1.1. Defini ia sociologiei

Sociologia face parte din categoria ştiinţelor sociale şi s- a

Termenul de sociologie a fost format de către acest gânditor prin

1.2. Obiectivele sociologiei

Maria-Ana Georgescu consideră că,

Problema socială în ştiinţă ia forma unor întrebări la care putem da

Obiectivele educaţionale, formulate din perspectiva cadrului didactic şi

Obiectivele educaţionale sunt prezentate sintetic în tabelul de mai jos şi

Tabelul nr. 1.2.1. Obiectivele educaţionale ale sociologiei

Obiective de formare Competenţe specifice Ramuri ale sociologiei/

1. planificare, Tehnici academice şi abilităţi

2. consiliere şcolară epistemologie

1.3. Funcţiile sociologiei

Sociologia ca disciplină ştiinţifică îndeplineşte mai multe funcţii. Cele mai

1.4. Sociologia sportului – ramură a

„Sociologia sportului este acea „subdisciplină

vieţii sociale şi culturale” (apud Parks şi Quarterman, Contemporary Sport

normele valorizate în societate. Sportul reflectă şi relaţiile de clasă fiind folosit în

În cadrul sociologiei sportului se disting subsisteme (arii de preocupare)

A. Encuţescu (2007) consideră că problemele care intră în sfera sociologiei

• sportul de performanţă şi integrarea socio-profesională a sportivilor; sportul

1.5. Funcţiile sociologiei sportului

Funcţiile sociologiei sportului sunt:

1. Definiţi sociologia ca ştiinţă.

Sociologia face parte din categoria ştiinţelor sociale şi s-a constituit ca

FORMAREA ŞI CONDUCEREA GRUPURILOR SOCIALE

Scopul unităţii de curs:

2.1. Formarea şi dezvoltarea grupurilor sociale

expansiunea socială. Faţă de aceasta, membrii grupului au o anumită reacţie

2.2 Tipuri de grupuri sociale

• grupul de sarcină, reunit pentru o îndatorire comună: echipa sau brigada,

Gruparea de oameni care fac parte din aceiaşi categorie de vârstă, ca de

2.3. Parametri şi funcţii de acţionare în grup

e) Structura grupului reprezintă configuraţia de raporturi între membri,

2.3.2. Funcţiile grupului

2.4. Formarea şi dezvoltarea echipelor sportive de performanţă

Echipa, grupa este unitatea psihocolectivă în care rezidă o foarte mare

• contactarea şi încheierea unor contracte avantajoase cu jucătorii foarte

• caracterul elitist de alegere a sportivilor, dar şi a tehnicienilor cu o înaltă

Caracteristicile echipei sportive sunt redate de M. Epuran (2002):

Tipologia grupurilor sportive. Activitatea sportivă este eminamente

Dinamica grupului sportiv. Fiecare echipă are o istorie, o perioadă de