ADEVĂRUL

care ne
PRIVEȘTE
ierom. Teofil Bâra și Andrei Bălan
 ierom. Teofil Bâra
Iconari Andrei Bălan
ierom. Teofil Bâra
Andrei Bălan

Editori
ierom. Teofil Bâra
Andrei Bălan

Narațiune și grafică
Andrei Tache

Foto

ADEVĂRUL
Andrei Bălan
Horea Preja

Fotocolaj program iconografic

care ne
Maria Bălan

PRIVEȘTE
ISBN

București 2023
D
intru început merită spus că micul
document pe care îl aveți în față
este rodul unei minuni. Desigur,
nu pentru că ar fi el minunat,
nici fiindcă ar putea ilustra în vreun
fel miracolul ce l-a născut. Publicația
de față este o bornă într-un parcurs,
o colecție vizuală, un crez articulat
aproape spontan, dar mai presus de
toate, conține o poveste de viață pe care
privindu-o retrospectiv, în minuțioasa,
nebănuita ei de sus rânduită alcătuire,
putem doar să ne minunăm și să dăm
slavă lui Dumnezeu că ne-a făcut
martori lucrării Lui.

Într-o biserică simplă de sat, în județul

Alba, pe lunca Mureșului, se întâlnesc
la lucru doi artiști pe cât de diferiți,
pe atât de apropiați. Călugărul pictor,
preot angajat în viața mănăstirii,
pe‑viu trăitor al ascezei se întâlnește cu
sculptorul, omul dălții și al pietrei, omul
gestului frust și al formelor primordiale.
Împreună, în căutarea icoanei „la
izvor”, la sursă, în arta și meșteșugul
ei esențial, curățată de tot ceea ce ar
putea fi excesiv, nepotrivit cu vocația ei,
ori purtător de balast lumesc se găsesc
alături ieromonahul Teofil și artistul
Andrei Bălan.

2 3
I
coana (se pare), nu ține de stil (se poate picta
în orice stil). Stilul ține de epoci, de modă, de
cultura artistică a iconarului. Stilul ține de
om. Câți iconari atâtea stiluri. Aici diferențiem
totuși între morfologiile care doar deformează
(cum ar fi cubismul lui Picasso), și morfologiile
deformate care informează (asemenea rezolvărilor
surprinzătoare din diverse icoane pe sticlă, fresce
etc). Icoana ține de persoana reprezentată. Icoana
lui Hristos este unică prin subiectul reprezentat,
dar infinită ca stil, ca abordare. Ce lipsește
portretelor de la Fayum să fie icoană? Persoana,
dacă una din persoanele de la Fayum ar fi fost
recunoscută ca sfântă, fiind reprezentată cu
aureolă și nume ar fi devenit icoană.
Deci icoana este unică prin subiect, dar infinită
prin reprezentare și percepție. Tocmai de aceea a
fost nevoită Biserica să intervină și să reglementeze
forma de reprezentare, să creeze o formă canonică
(o erminie), pentru că percepția era foarte diferită,
în funcție de cultura și educația privitorului.
Cultura și educația dețin un loc covârșitor. Astfel,
pentru privitorul neavizat, icoana în loc să trimită
la esența divină a persoanei reprezentate, poate
deturna mintea și imaginația înspre trupesc,
carnal, trecător.
„Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se
văd, ci la cele ce nu se văd, caci lucrurile care se
4 5
văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt ascetică a monahilor, ci pe toți credincioșii – căci
veșnice.” 2 Corinteni 4:18 dobândirea harului Duhului Sfânt este scopul
oricărui membru al Bisericii. Ca manifestare
„Sinodul Quinisext 1 Septembrie 692 Canonul 82:
picturală a experienței ascetice specifice
«Ochii tăi să privească drept înainte și genele tale
Ortodoxiei, icoana are o capitală importanță
drept înainte să caute» (Pilde, 4, 25) – așa vorbește
educativă, și de altfel în aceasta constă scopul
înțelepciunea. Căci prea ușor pătrund impresiile
esențial al artei sacre. Rolul ei ziditor nu constă
trupești în suflet. Prescriem deci ca înșelătoarele
numai în transmiterea adevărurilor credinței
picturi ce sunt arătate privirii și care corup mintea
creștine, ci și în formarea omului deplin.”
(noun) prin excitarea unor plăceri rușinoase – fie
Leonid Uspensky – Teologia Icoanei
că este vorba de tablouri sau altele asemenea – să
nu fie defel înfățișate, iar dacă cineva le va alcătui, Asta arată că, până la urmă „coeficientul de
să fie afurisit (aphorizethou).» Nu era de ajuns iconicitate” este perceput în funcție de nivelul
ca adevărul să fie spus; el trebuia arătat. Și în de cultură, sensibilitatea și înduhovnicirea
domeniul imaginii era nevoie de o mărturisire privitorului. Mai mult, dacă eu sunt un om
riguroasă pentru a contracara acele doctrine duhovnicesc, pot să urc la prototip și având ca
complicate și confuze la care unii puteau adera palier o icoană naturalistă sau naivă, care poate
din ignoranță, dar care nu erau adevărate. Nu era face chiar minuni, pentru că privirea mea este
vorba de a găsi un compromis pentru a mulțumi înduhovnicită (vezi exemplul Sf. Siluan Atonitul).
pe toată lumea, ci de a mărturisi clar adevărul
Dar dacă sunt începător în ale credinței, am nevoie
înfățișându-i, după cum spun chiar termenii
neapărat de o icoană canonică și cât mai teologică,
canonului 82, «obșteasca desăvârșire».”
cât mai hieratică.
Viktor Lazarev – Istoria picturii bizantine
ieromonahul Teofil
„Prin urmare, icoana ne arată starea slăvită a
sfântului, chipul său transfigurat, veșnic. Însă ea
este făcută pentru noi: dat fiind ce a fost spus,
trebuie să ne fie clar că, prin limbajul ei cifrat,
icoana ni se adresează, tot așa cum pasajele
citate din Sfinții Părinți nu privesc doar practica
Lucrare la
patru mâini
Oașa, iulie 2022

6 7
„Icoana trebuie pictată liber, cu bucurie. N-ai
pentru ce să adopți o morgă specială, să-ți ieși din
piele, închipuindu-ți că așa vei fi la înălțime – e
bine să rămâi așa cum ești, să nu te falsifici.”
Mihai Sârbulescu – Despre ucenicie
În acest tandem Părintele Teofil este totuși primus
interpater iconar, asumat și spadasin în zona
culorii, cu ani buni de căutări în liniștea atelierului
de la mănăstire. Eu, sculptor și arhitect de formare
aduc pasiunea pentru desen, și un cumul de lucru
se închega mai bine, realizam că începem să
dobândim un stil, un mod de a rezolva lucrurile,
de a ne corija abil după modelele, dar nu cu
intenția de a le copia ci folosindu-le ca palier în
urcușul către închegarea compozițiilor.

A
m pornit de la un pariu simplu: începem
un studiu și lucrăm pe rând, fiecare
intervenind peste, corectând acolo unde
lucrul nu era izbutit, rezolvat sau, din contră,
era prea rezolvat. Considerând că celălalt nu a
excelat sau nu a atins ținta căutării, partenerul
de „dans” intervine, măcar verbal și corijează
lucrurile. Comparabil cu vâslitul, alternând fiecare
dă un impuls bărcii, pentru echilibrare și avans...
De aici infinite discuții despre teologia icoanei,
despre care perioadă pe care a influențat generând
anume schimbări. Cine de la cine și pe cine a
inspirat, toate având ca țintă finalitatea lucrului
pe suport. Un lucru destul de anevoios cu ego-ul,
cu certitudinile personale, cu avantajele, dar și
cu neajunsurile, o formă de smerire a fiecăruia în
încercarea de a respecta modelul, Tradiția, dar și
moștenirea de informație primită.
Am realizat importanța consfătuirii. Nu un
maestru impus care corijează ucenici, ci o echipă
cât de diversă de teologi, desenatori, pictori. O
împreună‑lucrare care are ca țintă limpezimea
teologică și compozițională a pereților bisericii.
între 2008-2011 la cursurile master ale pictorului
„Eu cred că și iconarii desenau după natură. Dar
Sorin Dumitrescu. Aici amândoi recunoaștem
în mod sigur priveau mult natura. Nu trebuie
că pictura bizantină, mai ales în perioada când
neapărat să privești cu pensula în mână. Poți
pedominau mozaicurile, avea un desen elaborat,
sta cu pensula în mână o viață întreagă, și să nu
minuțios căutat. Tindem să acordăm un echilibru
vezi nimic.(...) Există acea definiție formidabilă
între importanța culorii și cea a desenului.
pe care o dă Michelangelo în Interviuri romane.
Desenul icoanei este de o precizie și puritate Michelangelo spune că desenul este activitatea
geometrică, epurat de orice artificiu și balast care de bază a omului, că omul nu face în general
ar îngreuna imaginea. altceva decât să deseneze. El desenează când ară
pământul, când sapă, când seamănă flori, când face
„...pentru a reprezenta invizibilul în fața ochilor
un car, când face copii – și când sculptează, și când
trupești nu e nevoie de o ceață confuză, ci
pictează... Totul e desen.”
dimpotrivă, de o mare claritate și precizie, așa cum
Mihai Sârbulescu – Despre ucenicie - interviu cu
Părinții folosesc expresii foarte clare și riguroase
Horia Bernea
atunci când vorbesc despre lumea spirituală.”
Leonid Uspensky – Teologia Icoanei - Arta primelor Andrei Bălan
veacuri
Am început cu studii de cărbune și tempera pe
hârtie în atelierul părintelui de la Mănăstirea
Oașa. Apoi pe suprafețe mai mari în clopotnița
mănăstirii. Lucrurile nu au mers ca unse,
contradicțiile și tensiunea făcându-și locul cuvenit,
dar toate au ajutat la creșterea, la limpezirea
gândurilor și a lucrului. La fiecare întâlnire lucrul

8 9
Lucrare la
patru mâini
Oașa, iulie 2022

10 11
 B
reasla știe prea bine, dar pentru
cei ce au primit de la Dumnezeu
o vocație în afara universului
formelor frumoase, merită spus că
arta și arhitectura bisericească se află
astăzi, dacă nu în criză, cel puțin într-un
moment de cumpănă. Cum să construim
și cum să pictăm astăzi? Pare că ce era
de spus valoros s-a spus, s-a construit
și s-a pictat, iar generațiile noastre, mai
curând derutate și lipsite în general
de șansa unui curent care să ne lege și

Aspirație să ne dea putere, bâjbâie în căutarea

unor răspunsuri autentice. Poate că ele
întârzie să vină tocmai fiindcă lumea
Școala secolelor, atomizându-se, și-a pierdut exercițiul
o panoramă și un înmănunchierii și odată cu el și-a
gând spre zidire. îngropat șansa de a avansa.

Curentele, ca și tradiția, sunt platforme

comune, sunt creuzete de apartenență,
depozite de formă și sens care ne
hrănesc și se lasă la rându-le hrănite.
Postmodernismul, veșnic tentat de
experiment are să încerce și fără ele. Va
reuși? Nu știm. Dar am aflat despre un
monah iconar și un sculptor figurativ
care au găsit teren comun în icoana din
perioada Comnenilor secolului XI, pe
care o consideră apogeul artei sacre…

12 13
Repere istorice
0 Întruparea
„Fiul și Cuvântul Lui Dumnezeu” ia trup de om, se întrupează, și astfel face posibilă icoana.
„Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” Ioan 14:9
100 Primele fresce
Pictate în catacombele romane, mediul în care apare și se dezvoltă icoana este unul al artei
elenistice și romane. O artă senzuală, carnală care exprima concepția păgână. Icoana apare
la antipod cu această artă pagână, ea vine schimbată și schimbând o artă ce moștenește
naturalismul senzual (frumusețea exterioară) al artei antice.
„imaginea este redusă la un minimum de detalii și la un maximum de expresivitate(...).
Detaliile nu sunt admise decât ici colo, atunci când sunt semnificative. Toate aceste trăsături
ne trimit direct la forma clasică a icoanei ortodoxe. Încă din acea epocă, pictorul trebuia să
confere operei sale o mare simplitate, a cărei semnificație adâncă nu era accesibilă decât
ochilor inițiați spiritual. (...)prima grijă era aceea de a transmite Tradiția. El trebuia să renunțe
la bucuria estetică în sine și să utilizeze – pentru a sugera lumea spirituală – toate semnele
lumii văzute. (...)” Leonid Uspensky – Teologia Icoanei
313 Creștinismul – religie de stat.
Sf. Constantin cel Mare conferă creștinismului statutul de religie de stat pe toată întinderea
Imperiul Roman. Inevitabil icoana primește influențe din tot imperiul. Un moment unic ce
unește cultura Orientului de Occident. Încet-încet icoana începe să își formeze un limbaj
plastic unic prin care omul poate ajunge „la contemplarea lui Dumnezeu cu ajutorul unor
imagini sensibile”.
„(...) arta creștină moștenește cele mai bune tradiții ale antichității. Ea absoarbe elemente din
arta greacă, egipteană, siriacă, romană sau din alte regiuni și sfințește toată această complexă
moștenire, pe care o pune în serviciul plenar al propriei expresii, transformând-o potrivit
14
exigențelor învățăturii creștine.(...) toate parcelele de adevăr care preexistau, dispersate; el le
amalgamează și le face să participe la plenitudinea revelației.” Leonid Uspensky – Teologia Icoanei
„Pretutindeni predominau liniile abstracte: corpul era tratat după canoanele unui sever
ascetism; veșmintele cădeau în cute rigide (...)” Viktor Lazarev – Istoria picturii bizantine
Perioada iconoclastă 726
„O concepție asupra lumii atât de transcendentală precum cea bizantină trebuia să ducă
inevitabil la iconoclasm: mai devreme sau mai târziu, adică, trebuia să se afirme conceptul
imposibilității de a reprezenta divinitatea în mod material.” V. Lazarev
Perioada cea mai sângeroasă din istoria creștinismului și a istoriei artei. Niciodată în numele
imaginii (apărării Adevărului transmis de și prin icoană) nu s-a vărsat atâta sânge...
Duminica ortodoxiei
843
Reinstituirea cultului venerării icoanelor. „Lupta împotriva iconoclasmului și victoria asupra
ereziei au avut o importanță capitală pentru arta Bisericii: Abia acest conflict a contribuit la
eliberarea picturii de toate elementele contingente și accesorii reducându-o numai și numai la
expresia elementelor de valoare esențială.”Leonid Uspensky – Teologia Icoanei
Marea Schismă 1054
„(...) secolul XI a adus o catastrofă teribilă care nu a putut fi depășită până în ziua de astăzi:
ruperea părții apusene a creștinătății. (...) De aceea, orice ar fi putut lipsi Bisericii Romei putuse
fi suplinit prin patrimoniul obștesc și reciproc: bogățiile spirituale ale Apusului intrau în
tezaurul comun al Bisericii nedespărțite.” Leonid Uspensky – Teologia Icoanei
15
843 Perioada dinastiei comnenă – Clasicul bizantin
– „Când în anul 843 a fost restaurat definitiv cultul imaginilor, curtea care mai mult de 100 de
1204 ani cultivase numai o artă decorativ-ornamentală și profană, a fost constrânsă să se adreseze
artei populare, în lipsa unei tradiții iconografice proprii. În mănăstirile de provincie, în
schimb tradiția nu fusese niciodată întreruptă, primind chiar un impuls viguros în timpul
anilor iconoclastiei. Aceasta explică acel val de influențe orientale, care pătrunde în arta
capitalei către jumătatea secolului al IX-lea și pornind de la iconografie se extine foarte
repede și asupra stilului.”
Viktor Lazarev – Istoria picturii bizantine
„După Ioan Euchaites , adevăratul pictor nu reprezenta numai trupul, ci și sufletul. În efortul
de a se exprima cât mai mult sufletul chipul se modela în mod caracteristic : ochii, fixați
asupra privitorului, erau exagerat de mari; buzele subțiri, aproape imateriale, erau lipsite de
senzualitate, nasul se profila ca o linie nesemnificativă, verticală sau ușor curbă; fruntea era foarte
înaltă și cu dimensiunile sale domina tot restul feții.
Viktor Lazarev – Istoria picturii bizantine
„Părinții Sinodului VII Ecumenic deosebesc cu finețe
icoana de portret: ultimul reprezintă o ființă umană
obișnuită; prima, un om unit cu Dumnezeu.«(...)
„Începând de la jumătatea secolului al X-lea, cu toată succesiva, dar scurta, acțiune clasicistă
în forma elenismului renăscut din timpul primei dinastii macedonene, s-a maturizat definitiv
acea tendință artistică nouă care va predomina în secolele XI și XII și va reprezenta forma cea
mai logică de expresie a religiozității bizantine. Arta spiritualistă a devenit posibilă numai după
epoca iconoclastă, când pentru prima oară i s-a simțit necesitatea. Iconoclaștii nu reușiseră să
o creeze chiar ei; de aceea condamnaseră arta religioasă antropomorfică, substituind-o cu cea
ornamental‑decorativă.
Dar poate că ei nu ar fi urmat acestă cale artificioasă dacă ar fi avut cândva posibilitatea să
contemple imagini atât de nobile cum au fost cele care au slujit ca model, în secolul XI artiștilor
care au lucrat la Kiev, Chios și Daphne.”
Viktor Lazarev – Istoria picturii bizantine
„Epoca dinastiei macedonene reprezintă o cotitură în evoluția artei bizantine. În această epocă
se verifică în mod precis o transformare radicală, a cărei urmare logică a fost elaborarea unui
stil clasic bizantin.(...)Complexele cu mozaic din epoca macedoneană reprezintă stadiul cel mai
înalt al dezvoltării nu numai al artei din acea vreme ci și a întregii culturii artistice bizantine,
fiind produsul ei cel mai matur și mai perfect. Foarte repede acel echilibru ideal care se stabilise
între arhitectura bisericească cu plan în cruce și cupolă și decorațiunea lor monumentală s-a
stricat. Acest proces a început, evident, în secolul al IX-lea și a fost condiționat de multe cauze: de
complicarea planului bisericilor, de parțialul refuz al simplității și clarității sistemului decorativ
care s-a maturizat în secolul al XII-lea ca urmare a aportului unei serii de teme accesorii și

Icoana este transmiterea sobră, absolut lipsită de orice secundare etc.”

exaltare, a unei realități spirituale.(...)» Caracterul Viktor Lazarev – Istoria picturii bizantine
specific al icoanei constă mai ales în modalitatea
reprezentării, adică în mijloacele prin care este
descrisă starea sfințită a persoanei reprezentate...”
Leonid Uspensky – Teologia Icoanei

16 17
 „Botezul Domnului” , fragment- Îngeri, Mănăstirea Nea Moni, Grecia, 1042-1056.
Se observă spiritualitatea formei, claritatea și limpezimea desenului, un bun echilibru între desen și culoare. Agios Georgios Diasoritis, Naxos, Grecia sex XI

18 19
1204 Cruciada 4
„În Lunea Paștilor din anul 1204 cavalerii cruciadei a IV-a au dat buzna în Constantinopol.
Capitala mondială a artei a fost asediată.” Monumente ale artei clasice și relicve sfinte din
vremurile apostolice au pierit sau au fost risipite în toate colțurile Europei”
TH. I Uspensky – Istoria Imperiului bizantin.

Marea capitală a imperiului roman de răsărit este distrusă și nu va mai reveni niciodată la
strălucirea inițială.

„Cucerirea Constantinopolului de către cruciați în 1204 a fost cea mai mare catastrofă suferită
de Imperiul Bizantin în cursul lungii sale existențe. Prin căderea orașului a fost distrus
suportul principal al culturii bizantine (...)” Viktor Lazarev – Istoria picturii bizantine

1261 Renașterea paleologilor

„Renașterea paleologilor nu abandonează formele tradiționale; totuși, sub influența
ideilor vremii și în comparație cu perioada precedentă, anumite elemente care diminuează
spiritualitatea imaginii pătrund în formele tradiționale. Uneori, ele denaturează, așa cum am
văzut, însăși noțiunea de icoană, semnificația și rolul ei în Biserică.(...) Acest gen de simbolism,
utilizat de pictor în mod conștient sau inconștient, submina realismul doctrinei ortodoxe
despre icoane și mergea uneori până la încălcarea canonului 82 al Sinodului Quinisext.”
Leonid Uspensky – Teologia Icoanei

„Cât despre conservatorism, el s-a dovedit prea slab din fire pentru a rezista influențelor exterioare
venite din Apus și, așa cum spune pe bună dreptate M.S. Radojcic, «influențele occidentale au
făcut mai mult rău picturii bizantine decât turcii».” Leonid Uspensky – Teologia Icoanei
Biserica Sf Nicolae Orphanos 1314 – se remarcă o pierdere a simplității și a limpezimii compoziției,
persoanele portretizate capătă trăsături psihologizante, faldurile urmăresc corectitudinea anatomică,
iar carnația portretelor primește influențe catolice.

20 21
 Concluzii pe marginea icoanei Răstignirii
Concomitent cu schimbarea stilului, în
secolul al XIII-lea se schimbă și iconografia,
și se constată o serie de transformări
substanțiale. Tot mai adesea apar episoade
dramatice și detalii de gen, care-i dau
iconografiei o vivacitate evidentă. În
reprezentarea Răstignirii corpul lui Hristos,
până atunci aproape drept, se frânge, capul
cade pe umăr, exprimând suferința omului
sfârșit (Jicia, Gradac, Sopocianî, icoana în
mozaic de la Berlin, Evanghelia armeană
din 1272 de la Ierusalim, n. 2563/8). Maica
Domnului, care se află alături de cruce, își
pierde cunoștința și este susținută de Ioan
și femeile cuvioase (biserica de la Tangar
în Cappadocia, biserica de la Omorfi, din
Eghina, Sopocani, cele două Evanghelii
armene de la Ierusalim). Îngerii care zboară
pe lângă cruce plâng. Se răspândește treptat
prototipul de Pieta italienesc: semibustul
Mântuitorului sprijinit de cruce.
Viktor Lazarev – Istoria Picturii bizantine
Niccolo di Pietro Gerini. Tablou religios catolic, 1387. Compoziția este
Mănăstirea Hosious Lukas, Grecia, sec XI. Compoziție epurată de detalii inutile. Este ilustrată întemeierea Bisericii: „Femeie, iată, fiul tău! încărcată și pierde miezul teologic al evenimentului. Imaginea este
(...) Iată mama ta”. Compozițiile bizantine clasice sunt construite pe considerente teologice, cele estetice fiind în plan secund. înclinată către lirism. Acest tip de reprezentare urma să influențeze și
iconografia bizantină.

22 23
 C
ăutaţi mai întâi împărăția lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui și toate
acestea se vor adăuga vouă. Sau
„iubește și fă ce vrei”, căci pe temelia
inimii bune, orientate după Soarele
Hristos, toate ies bune și bune foarte.
Acesta ar fi și primul pas spre un limbaj
plastic nou dar tradițional, creativ dar
smerit, contemporan dar canonic.

În căutarea echilibrului dintre mimetism

și trăirea vie s-au adăugat, de comun

Inspirație acord, aceste trei ingrediente: tradiția,

adică o experiență obiectivată de trecerea
timpului și aprofundată în măduva ei;
Tradiție, ascultare și ascultarea, care este atât impulsul de
modernitate pornire, dar și principiul conlucrării;
și nu în cele din urmă modernitatea,
abordată selectiv, ca principiu ce leagă
toate ingredientele într-un format actual,
racordat la societate și la valori estetice
contemporane.

O treime de principii întru

discernământ, spre sălășluirea harului,
cu nădejde de echilibru, căutând cu
smerenie să nască lucrul plăcut lui
Dumnezeu și de folos aproapelui.

24 25
 Tradiție constantinopolitan. Spiritualismul predomina în mod definitiv: figura devine imaterială,
chipurile capătă o expresie severă și ascetică, se simplifică și se schematizează concepția asupra
spațiului, picturalul este înlocuit cu liniarul, gama cromatică își pierde nuanțele impresioniste
„În secolul al VI-lea elementele risipite ale bizantinismului s-au contopit pentru prima oară într-un tot
devenind compactă și cu culori separate; în ilustrarea codicelor se afirmă un stil miniatural
organic. Iustinian pune bazele etatismului bizantin și puterea centralizată își afirmă puterea asupra
bazat pe rafinatul joc al liniilor, care se transmite foarte repede și în pictura monumentală.
ruinelor imperiului roman, sufocând treptat, pe urmele Bisericii, germenii independenți ai culturilor
Acest stil nou, abstract și spiritual, apare ca forma clasică e exprimării religiozității bizantine:
naționale(...)ceea ce creaseră până la sfârșitul secolului al VI-lea artiștii creștini ai Occidentului și
în el se rezolvase acea contradicție între formă și conținut care de atâtea secole suscita mânia
Orientului a slujit pentru a se pune bazele artei bizantine din epoca lui Iustinian(...)
iconoclastă. Fusese in sfârșit, găsită forma potrivită pentru idealul spiritualist.”
Viktor Lazarev – Istoria picturii bizantine
Viktor Lazarev – Istoria picturii bizantine
„Nu întâmplător Ioan Damaschinul în Omiliile despre chipurile sfinte și Teodor Studitul în respingerea
„A doua jumătate a secolului al XI lea și întreg secolul al XII lea marchează perioada clasică a
poemelor iconoclaștilor citau cuvintele lui Dionisie Areopagitul despre elevația omului „la contemplarea
artei bizantine. Acele tendințe, deci, care erau in nuce în arta macedoneană târzie, persistând ferm
lui Dumnezeu cu ajutorul imaginilor sensibile”. Fără ele divinitatea nu era accesibilă; numai cu ajutorul
aproape un secol și jumătate. (...) În această perioadă principiile fundamentale ale artei bizantinese
lor, și mai ales cu acela al icoanelor, se putea ajunge la cunoașterea lumii transcendentale. Se încerca
consolidează așa măsură încât să nu poată fi clătinate nici de influențe populare, nici de cele ale
astfel să se dematerializeze pe cât posibil conținutul icoanelor pentru a le lipsi de toate acele elemente
elenismului. Se afirmă pe deplin un stil solemn, elevat, chemat să exprime momentele cele mai
senzualiste care ar putea cumva să împiedice expresia unei spiritualități extrem de înalte.”
profunde ale religiozității grecești. (...) Element precumpănitor al picturii devine linia delicată,
„Epoca dinastiei macedonene reprezintă o cotitură în evoluția artei bizantine. In aceasta epoca se verifica abstractă, stilizată ; se răspândește pe larg fondul de aur, care scoate imaginea în afara timpului și
in mod precis o transformare radicala, a cărei urmare logica a fost elaborarea unui stil clasic bizantin. (...)” a spațiului, bogatele planuri secundare arhitectonice de altă dată se simplifică și se schematizează
tot mai mult. Edificiile aplatizate devin asemenea unor construcții care au pierdut orice legătură
„La sfârșitul secolului al X-lea se profilează o nouă orientare: arta neoclasică se orientează spre o
cu lumea reală (...). Figurile, uneori accentuat alungite, capătă o imaterialitate eterică, specială.
spiritualizare treptată a formei. De acum înainte arta se confruntă cu probleme tot mai decisive: icoanele,
Chiperile severe, ascetice sunt profund spirituale, mișcările sunt supuse unor canoane rigide. Apare
mozaicurile, frescele trebuie să exprime o spiritualitate foarte adâncă; în caz contrar ar fi fost pusă
acel hieratism al figurilor, imobile în gesturile lor prestabilite, care duce treptat la predominarea
din nou la îndoială posibilitatea de a reda prin mijloace figurative esența divinității. Stilul cel nou se
unei poziții frontale statice.”
elaborează spre sfârșitul secolului al X lea sub influențele orientale tot mai puternice pe teritoriul
Viktor Lazarev – Istoria picturii bizantine

26 27
 Sf. Nicolae și Maica Domnului în Tradiția iconografică românească

Pantocrator, Hosios Loukas

28 29
 Ascultare
Iată acum ce este bun și ce este frumos,
decât numai a locui frații împreună.
Psalmi 132:1

Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din

slavă deșartă, ci cu smerenie unul pe altul
socotească-l mai de cinste
decât el însuși.
Filipeni 2:3

Acela trebuie să crească, iar eu

să mă micșorez.
Ioan 3:30

Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele

Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.
Matei 18:20
Fondul constituie isonul ce ține atmosfera întregului. Peisajul devine fundal pentru icoană.

30 31
 Modernitate
„Cum poți ajunge totuși la o expresie personală? Pictura de icoane
presupune o strategie foarte simplă: trebuie să eviți idolatria imaginii. Nu
te lăsa strivit de splendoarea ei, păstrează-ți libertatea! Nu alunga creația,
chiar dacă folosești un model vechi, chiar dacă lucrezi după alții!

Totul pornește de la atitudinea față de icoană. Îmi amintesc din experiența

lucrului meu cu studenții; cea mai mare problemă era: cum privești ceea ce
ai făcut. Ce atitudine adopți, cum te situezi în raport cu modelul – fie acesta
un nud, fie un pom, fie altceva. Chestiunea reproductivă este consecutivă,
ea vine în urma întrebării imperative asupra felului optim de a vedea.
Ai în față un arbore și vrei să îl desenezi; cum te uiți la el? Pictezi după
Troița lui Rubliov; cum o privești? Aici se pot opera modificări la nivelul
unei întregi programe academice. Pentru că una este credința, poziția ta
duhovnicească față de icoană, altul felul în care o privești, ca material de
Paul Gherasim – Mandylion Horia Bernea – Prapor alb
studiu și alta facerea, acțiunea de-a o picta.”
Mihai Sârbulescu – Despre ucenicie interviu cu Sorin Dumitrescu

32 33
S
finții Părinți ne învață că dacă nu
avem ispite, nu suntem pe drumul
cel bun. Iată ce barometru discret și
minunat, adesea însoțit de victorii
de etapă și soluții nesperate. Binomul
acestei lumi care ne încredințează că
„suntem în lucrare”.

Am auzit cândva un filosof și un dirijor

spunând despre artă că frumusețea ei
exterioară este doar o momeală, căci
în ea se ascunde de fapt adevărul.
Trecerea anilor ne arată că atracțiile

Respirație
de care suntem adesea purtați în viață,
par să lucreze după același mecanism.
Oameni, locuri, întâmplări, ne descoperă
adevărul despre noi, ne modelează și
Împreună-lucrare
ne poartă spre Adevăr. Și atunci îmi
în pictura bisericii
zic iarăși. Pe cât de seducătoare este
parohiei Copand
arta și alaiul ei, totuși ea rămâne un
simplu vehicul duhovnicesc, un prilej
de întâlnire și de șlefuire. Cinste celor ce
vor fi ieșit încununați din magnetismele
și valurile vieții acesteia.

Respirație pentru noi înseamnă

împreună-lucrare. În continuare câte
ceva din roadele împreună-lucrării
(respirațiilor) din biserica parohiei
Copand, Alba...

34 35
36 37
 stânga
Studiu Sfântul Teodor Tiron
Andrei Bălan

dreapta
Studiu Sfântul Vasile cel Mare
A. Bălan și ierom. Teofil

38 39
Studiu cromatic – Sfântul Ierarh Nicolae
ierom. Teofil2023

40 41
Studiu Sfinți militari Studiu Sfântul Gheorghe
Septembrie 2023 Andrei Bălan

Corp de literă
42 ierom. Teofil 43
 Mântuitorul Prunc – detaliu
Maica Domnului
în conca Altarului

44 45
Sfinții Ierarhi
Absida altarului,
septembrie 2023

46 47
Sfinți ierarhi
Secvențe2023

48 49
Sfinți ierarhi
Secvențe2023

50 51
 Vedere de ansamblu
Sfântul Altar

52 53
Program iconografic
Boltă și naos sud

54 55
 Semințele Împărăției
Biserica din Copand (Câmpia Turzii)
Căderea lui Adam, a Omului primordial, paradigmatic – Adam Kadmon îi spune Filon
Iudeul și împreună cu el întreaga tradiție cabalistică – a declanșat un adevărat tăvălug al
imaginației, simulacrul substituindu-se realului. În răspăr cu efectele centrifuge ale căderii,
rațiunea de a fi a icoanei are drept miză revelarea chipului restaurat al creației, fiindcă
icoana presupune Întruparea Fiului lui Dumnezeu – Icoana ființială (chipul) Tatălui. Astfel,
iconografia răsăriteană nu-i un simplu capriciu imaginativ, având implicații ontologice
(descoperă un mod teandric respectiv sinergic de ființare), dogmatice și desigur estetice.
Întreaga istorie a iconografiei răsăritene poate fi citită în această cheie, ca o căutare dar și ca
o reformulare, mereu nouă și surprinzătoare, a acestor valențe...
Potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul, pe care Dumitru Stăniloae îl considera cel mai profund
teolog al Ortodoxiei, icoana ocupă intervalul dintre „deja” și „nu încă”, dintre Întrupare
și Parusie. Ce a fost, așadar, înainte de icoană (Întrupare)? Sf. Maxim vorbește despre trei
„trepte ale realului”, care sunt totodată treptele descoperirii lui Dumnezeu în lume: Umbră
– Icoană – Adevăr (gr. skia – eikon – aletheia). Icoana e un semn ce indică plenitudinea
finală a Împărăției. Orizontul deschis de Întrupare se împlinește (se „realizează”, la
propriu) în Eshatologie, în Împărăție. Umbra a fost risipită, dar Împărăția încă nu a fost pe
deplin revelată, fiind doar inaugurată, propovăduită: „S-a apropiat Împărăția Cerurilor”!
Icoanele sunt semințe ale Împărăției...
56
Raportul dintre divin și uman – miza teandrică a icoanei Logosului Întrupat – nu-i ușor
de reprezentat cu mijloace omenești, devierile înspre o extremă sau alta (monofizitism
respectiv nestorianism), fiind mereu posibile. Din fericire, dogmatic cel puțin, acest raport
a fost formulat la Calcedon (Sinodul IV Ecumenic) într-un mod deopotrivă antinomic
(potrivit Sf. Grigorie Palamas antinomiile reprezintă „un criteriu al Slavei”) și apofatic:
„Urmând deci Sfinţilor Părinţi, am învăţat toţi să mărturisim într-un glas pe Unul şi Acelaşi
Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit, pe Acelaşi în dumnezeire şi desăvârşit pe Acelaşi în
omenitate, Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, pe Acelaşi, din suflet raţional şi trup, de o
fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi pe Acelaşi de o fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea
nouă, afară de păcat; înainte de vecii născut din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă,
Acelaşi, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, din Maria Fecioară, Născătoare de Dumnezeu,
după omenitate; pe Unul şi pe Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-născut, cunoscut în două firi,
ÎN CHIP NEAMESTECAT, NESCHIMBAT, NEÎMPĂRŢIT, NEDESPĂRŢIT, deosebirea firilor
nefiind desfinţată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă însuşirea fiecărei firi şi
concurgând într-o persoană şi într-un ipostas, nu împărţit şi divizat în două persoane, ci pe Unul şi
Acelaşi Fiu, Unul-născut, Dumnezeu- Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos”.
Aici se impune o clarificare: Hristos-Logosul este, din veșnicie, icoana ființială a Tatălui
(„Chipul Dumnezeului Celui Nevăzut” – Col. 1,15) și împărtășește, prin Întrupare, firii Sale
omenești, energiile (însușirile) firii divine, în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și
nedespărțit. Umanitatea, la rândul său, având înscrisă în fire posibilitatea îndumnezeirii
(„asemănării cu Dumnezeu”), nu se poate împărtăși de Dumnezeu decât prin har (=energii
divine), adică într-un mod sinergic. Iconarii își propun să exprime aceste raporturi
(teandric, sinergic) într-o manieră liturgică, „după inspirația Sf. Duh”:
„Prin Întruparea în Iisus Hristos, Dumnezeu se înveșmântează în umanitatea noastră, în așa fel
încât materia și existența omenească sunt transfigurate și înduhovnicite. Ele sunt transfigurate
57
 în chip nevăzut, în așa fel încât omul să poată, de acum înainte, să năzuiască la îndumnezeire,
prin părtășie (harică n.m.) la divino-umanitatea lui Iisus Hristos. În Sfânta Euharistie, materia,
preînchipuită de pâine și de vin, este pătrunsă, preschimbată, transfigurată de Sfântul Duh. Icoana
trimite tainic la Sfânta Euharistie, este în chip organic legată de aceasta. Ea este mărturisirea
Întrupării Domnului și a Schimbării la Față (transfigurării n.m.) a întregului cosmos. Departe de
a înfățișa lumea sensibilă și universul așa cum le vedem noi, icoana ne dăruiește o viziune asupra
lumii după inspirația Sfântului Duh” (Michel Quenot).
Reprezentarea iconică este în esența ei antinomică: desprinsă de naturalismul frust (efect
al căderii), icoana nu-i lipsită de realism, pe care însă îl articulează din perspectiva finală a
Împărăției. Realismul iconic e unul de tip eshatologic sau altfel spus, profetic. Această situare
între „deja” (Întrupare) și „nu încă” (Împărăție) conferă icoanei întreaga ei forță expresivă...
În cursul istoriei iconografice bizantine, acest deziderat s-a concretizat în forme specifice,
originale. Însă abia spre finalul primului mileniu creștin (sfârșitul dinastiei macedonene
și începutul celei comnene) a avut loc o importantă mutație stilistică, ce părea să realizeze
în modul cel mai plenar și totodată mai echilibrat idealul spiritualizării (transfigurării)
materiei, specific tradiției răsăritene:
„La sfârșitul secolului al X-lea s-a profilat o nouă orientare: arta neoclasică s-a orientat spre o
spiritualizare treptată a formei. Spiritualismul predomina în mod definitiv: figura devine imaterială,
chipurile capătă o expresie severă și ascetică, se simplifică și se schematizează concepția asupra
spațiului, picturalul este înlocuit cu liniarul, gama cromatică își pierde nuanțele impresioniste
devenind compactă și cu culori separate; în ilustrarea codicelor se afirmă un stil miniatural bazat
pe rafinatul joc al liniilor, care se transmite foarte repede și în pictura monumentală. Acest stil nou,
abstract și spiritual, apare ca forma clasică a exprimării religiozității bizantine: în el se rezolvase acea
contradicție între formă și conținut care de atâtea secole suscita mânia iconoclastă. Fusese in sfârșit,
58
găsită forma potrivită pentru idealul spiritualist” (Viktor Lazarev).
Oricât ar părea de surprinzător sau de insolit, în spațiul românesc (mai exact în cel
transilvan, deschis, prin forța împrejurărilor, interferențelor culturale fecunde), au existat
câteva realizări iconografice pe care cercetătorii fenomenului le-au înscris în aceeași
filiație (comnenă) de fericită memorie. Astfel, în Transilvania secolului al XV-lea, într-un
context arhitectural aflat la confluenţa dintre bizantin, romanic şi gotic, specific arealului
hunedorean (Ribiţa, Crişcior, Leşnic, Strei, Densuş), a existat, după toate probabilitățile, „o
şcoală de pictură comnenă de origine constantinopolitană aulică” (Sorin Ullea).
Ceea ce e și mai uimitor e faptul că această tentativă de „resuscitare” a tradiției iconografice
bizantine din epoca dinastiei comnene a avut loc la 200 de ani de la stingerea stilistică a
epocii comnenilor! Precedentul a fost însă creat, iar biserica din Copand (Câmpia Turzii)
are ambiția de a se înscrie – oricât de extravagant ar părea acest lucru – într-o viziune ce
descinde din aceeași filiație (macedoneano-comnenă): chipurile expresive, de o accentuată
stilizare liniară, atrag prin concentrarea aproape hipnotică, fascinantă, a privirii; atitudinea
personajelor (chiar și a sfinților militari) este mai degrabă contemplativă – forța lor vine
din interior; trupurile robuste (trăsătură macedoneană) sunt în egală măsură hieratice
(trăsătură comnenă); veșmintele sunt supuse, la rândul lor, acelorași exigențe de stilizare
liniară, jocul cutelor sugerând dinamismul interior și mai puțin o mișcare „carnală”,
exterioară a corpului; cromatica vie, în tușe ample, odihnește privirea și o focalizează, prin
contrast, pe chipul personajului sau pe gestul iconic al mâinilor.
Pentru mine, biserica din Copand (Câmpia Turzii) reprezintă una dintre acele „semințe” ale
Împărăției pe care sper că voi apuca să le văd crescând și rodind în sufletele celor care-i vor
călca pragul: „Căci roada bunelor osteneli este slăvită și rădăcina înțelepciunii n-are pieire”
(Sol. 3,15).
Alexandru Valentin CRĂCIUN
59
M
ulțumiri tuturor celor
ce au făcut posibil acest
proiect, care ne-au susținut
și ne susțin. Mulțumim
arhimandritului Iustin Miron
și monahului Modest, ctitorii
lucrării de pictură și părintelui
paroh Liviu Țîr din Copand,
părintelui stareț al mănăstirii
Oașa, protosinghelul Silvan
și ieromonahului Gheorghe,
starețul schitului Sf. Ioan
Evanghelistul din Găbud.

60