MANAGEMENTUL BIODIVERSITATII CA RESURSA AGROTURISTICA SI

SILVOTURISTICA
•
Studiul habitatelor din aria protejată din Pădurea de cer şi gârniţă Ştiubei-Vela

 Numele masterand: IONICA (BONDOC) AURA

 MASTER: M.A.C.P.A.
Context
O arie naturală protejată este o zonă delimitată geografic, recunoscută, în care există
specii de plante şi animale sălbatice, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală
deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform
prevederilor legale.
Ariile protejate, prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe
teritoriul lor, sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice
naturale şi seminaturale.
HABITATUL 91M0 - Păduri balcano - panonice de cer şi gorun
Habitatul reprezintă pădurile sub-continentale și xero-termofile de cer (Quercus
cerris), gorun (Q. petraea), gârniță (Q. frainetto) și alte specii de stejari, din Câmpia
Panonică, dealurile şi câmpiile din SV României, nordul Balcanilor, NE Greciei,
Anatolia şi munţii de mică înălţime cu arțar tătăresc (Acer tataricum). Pădurile sunt
distribuite la altitudini reduse (între 250 și 600 m), pe substrate diferite (calcare,
andezite, bazalt, loess, argilă), cu soluri brune, slab acide.
Pentru menținerea stării favorabile de conservare a habitatului, sunt necesare măsuri
precum limitarea tăierilor la cele de conservare care să promoveze regenerarea
speciilor de stejari (gorun, gârniţă, cer), interzicerea accesului auto şi a colectării
plantelor ierboase cu valoare economică, controlul păşunatului și al incendierilor.
PĂDUREA - resursa agroturistica
 Arii protejate

La nivelul judeţului Dolj se regăsesc o serie de monumente

ale naturii protejate prin lege, ce conferă peisagisticii
teritoriului un aspect unic, peisajele naturale existente
având o unicitate incomparabilă
Unul din monumentele naturii din judetul Dolj este
Pădurea de cer şi gârniţă Ştiubei din comunaVela.
Este o arie de tip forestiera, in suprafata de 150ha.
Aria protejata Pădurea de cer şi gârniţă
Ştiubei -Vela a fost reglementata prin HCJ 26/1994
habitate din aria
protejata din Pădurea de cer şi
gârniţă Ştiubei-Vela
Habitat
forestier

E cer -
Habitat din
C ROSCI0045 Quercus
Coridorul cerris
O
Jiului
-
H
Habitat cod
A
R4156
B
I 91I0* gârniță -
T Păduri Quercus
stepice frainetto
A euro-
T siberiene
de Habitat cu
E Quercus stare de
spp. conservare
favorabilă
 Quercus ceris -CERUL
•

• Denumire științifică: Quercus ceris

• Denumire populară: Cerul
• Categoria: Arbori decorativi
• Forma tipică: arbore de talie mare
cu coroana rotund ovoidală
• Zona de îngheț: 6-9
• Zone de expunere: Semiumbra,
Soare
• Decorativ prin: Port
• Perioada de maxim decor: August,
Iulie, Iunie, Mai, Octombrie,
Septembrie
CERUL -imagini
Cerul este un stejar ce crește mai mult în partea de vest și sud a țării fiind mai termofil decât gorunul
sau stejarul pedunculat. Cu toate acestea, în parcuri și grădini poziționate în locuri ferite el poate fi
cultivat pe aproape tot cuprinsul teritoriului național. Spre deosebire de majoritatea stejarilor, cerul
poate fi considerat un arbore repede crescător. Are tulpina dreptă cu o scoarță netedă cenușie pe care
în zonele cu înghețuri timpurii apar gelivuri. Frunzele au formă de lance cu marginea zimțată de 6-8
perechi de lobi triunghiulari ascuțiți, sunt verzi lucioase, pieloase și rămân pe arbore după ce se usucă
pe aproape tot parcursul iernii. Ghindele sunt foarte decorative pentru că au cupa împodobită cu
niște țepi asemănători gubelor de castane.
Lemnul prezintă alburn lat şi duramen roşiatic, este tare, greu de prelucrat, calitativ inferior, utilizat
mai mult ca lemn de foc (putere calorică asemănătoare fagului şi carpenului).

Coroana îngustă, cu ramuri concentrate spre vârf, are frunziş bogat.

Lujerii sunt cenuşii sau brun-verzui, tomentoşi, muchiaţi.

Muguri alterni, mici, ovoizi, tomentoşi, înconjuraţi de stipele lungi, filamentoase, persistente, ca nişte
mustăţi.

Frunze eliptice până la oblong-lanceolate, 5-15 cm, acute, cu baza îngustată, rotunjită sau slab
cordată, pe margini sinuat-dinţat-lobate până la penat-sectate, lobii sunt scurţi, triunghiulari, ascuţiţi,
terminaţi cu un mucron scurt; limbul este pielos pe faţa superioară, verde închis, pe dos cenuşiu sau
gălbui pubescent. Peţiolul are până la 2.5 cm, uneori la bază cu stipele roşcate.
 AREAL -CERINTE ECOLOGICE

În România, el apare în zona de silvostepă din Muntenia, Oltenia, urcând în zona colinară la
500-600 m, iar în vestul Transilvaniei şi Banat devine frecvent.

În munţii Apuseni, urcă la 900-1000 m. Izolat, apare în sudul Dobrogei (Canaraua Fetii), Moldova
(Rogojeni-Galaţi) şi Podişul Transilvaniei.

Cerul este specie termofilă, xerofită, vegetând la câmpie şi coline, în silvostepă şi subzona
stejarului, în staţiuni cu climat blând, cu sezon de vegetaţie lung.

Suportă seceta şi uscăciunea, fiind sensibil la gerurile puternice care îi produc gelivuri.

Datorită înrădăcinării puternice şi evapotranspiraţiei reduse, cerul poate vegeta pe soluri argiloase,
compacte, îndesate, puternic podzolite, pseudogleizate, cu regim de umiditate variabil, de la
excesiv umede primăvara, la puternic uscate în timpul secetei estivale. Din acest motiv alcătuieşte
adesea arborete pure (cerete) în silvostepă şi pe terasele de la deal. De asemenea, vegetează şi pe
soluri calcaroase (Canaraua Fetii).
PĂDUREA de Cer si Garnita Stiubei-Vela
Garnita
 Caracteristici Garnita

CARACTERE MORFOLOGICE

Arbore indigen, de mărimea a I-a, ce poate atinge 40 m.

Înrădăcinarea este pivotantă, mai puţin profundă decât la stejar, dar cu mare putere
de pătrundere în solurile compacte, argiloase.
Tulpina este dreaptă, asemănătoare cu cea de gorun.
Scoarţa formează timpuriu un ritidom solzos, relativ subţire, friabil.
Lemnul are alburn lat şi duramen evident, mai trainic decât cel de stejar.
Lujerii sunt viguroşi, măslinii tomentoşi sau pubescenţi, în iarnă glabri, cu lenticele
eliptice.
Muguri alterni, ovoizi, acuţi, mari (până la 1.8 cm), caracteristic bruni-gălbui deschis,
pubescenţi, cei terminali uneori cu stipele persistente mai scurte şi mai rare decât la
cer, cei laterali îngrămădiţi spre vârful lujerilor.
Frunzele sunt mari, până la 20 cm, lat obovat-eliptice, cu lăţimea maximă la jumătate sau către vârf, sesile sau
scurt peţiolate, auriculate, adânc lobate, cu lobii lobulaţi şi cu sinusuri foarte înguste şi adânci; pe faţă sunt la
început cu peri mărunţi, apoi glabre nelucitoare, iar pe dos moale şi cenuşiu-gălbui tomentoase; sunt îngrămădite
spre vârful lujerului, marcescente.
Flori unisexuat monoice, cele mascule grupate în amenţi, iar cele femele îngrămădite aproape sesil pe un peduncul
comun.
Fructele (ghindele) sunt sesile sau scurt pedunculate, grupate câte 2-8 la vârful lujerilor; ghinda este alungit ovoid-
elipsoidală, până la 2.5 cm, cu cupa mică, lăţit-conică, cu solzi liniar-lanceolaţi, brun-păroşi, depărtaţi de cupă.
Maturaţia este anuală, ghindele cocându-se prin septembrie-octombrie.
Lăstăreşte puternic până la vârste înaintate. Productivitatea este mai mică decât a cerului, stejarului şi gorunului.
Longevitate – câteva sute de ani, mai puţin longeviv decât gorunul.
AREAL. CERINŢE ECOLOGICE

Gârniţa are un areal restrâns, inclus în cel al cerului; specia apare din sudul Italiei, în Peninsula Balcanică, până în
Ungaria, România; spre est avansează puţin, spre nord-vest ajunge în Asia Mică şi Turcia.
În România, apare pe arii extinse în Muntenia pe platforma Cotmeana, în silvostepa Olteniei şi Munteniei până în
regiunea dealurilor subcarpatice la altitudini de 450 m, unde este în amestec cu cerul (ceretogârniţete).
În vestul ţării (Banat, Transilvania), apare în zona deluroasă, urcând pe alocuri la 500-550 m, iar în Semenic chiar
la 660 m.
Ca şi cerul, gârniţa este o specie de ţinuturi sudice cu veri lungi, călduroase şi ierni relativ
blânde, fiind totuşi o specie rezistentă la geruri, dar sensibilă la îngheţuri. Gârniţa este
nepretenţioasă faţă de sol, creşte bine pe soluri compacte, argiloase, bătătorite, evitate
chiar şi de cer; are o transpiraţie redusă şi o mare putere de absorbţie a apei din sol. Ca
factor limitativ, se precizează că este o specie sensibilă la concentraţia solului în CaCO3.
Are un temperament de lumină (mai puţin exigent decât stejarul).

garnita floare garnita frunza garnita ghinda garnita ritodom

 Ecosistem-habitat

Conceptul de ecosistem este anterior celui de habitat în accepțiunea lui din

Directiva 92/43/EEC privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de
faună și floră sălbatică. În mod curent, în ecologie, prin ecosistem se înțelege o
unitate funcțională a naturii constituită dintr-o comunitate stabilă de organisme
aflate în interrelații complexe (biocenoza) într-un mediu abiotic relativ unitar
(biotopul). Termenul de habitat este folosit cu diverse semnificații, dintre care cea
mai comună este aceea de mediu, deopotrivă abiotic și biotic, în care trăiește o
populație sau o specie, având sinonimul monotop. Atât prin ecosistem, cât și prin
habitat putem înțelege entități concrete, delimitabile, măsurabile la un moment
dat, cât și tipuri de ecosisteme, respectiv de habitate.