 DESPRE

 REPORTAJE
 DOSARE
 INTERVIURI
 INVESTIGAŢII
 PORTRETE
 DOCUMENTARE
 OPINII
 BLOG
 ACASA
Urmaşii lui Ion Creangă, pe coasta
Oceanului Pacific
Dosare
Scris de ionut on Joi, 20 Octombrie 2011 11:26
La muzeele care se îngrijesc de memoria lui Ion Creangă, arborele genealogic al povestitorului s-a oprit cu trei generaţii în urmă,

împotmolindu-se în jurul anului 1910. Ion Creangă a avut un copil, patru nepoţi, doi strănepoţi, patru stră-strănepoţi, doi stră-stră-

strănepoţi şi trei stră-stră-stră-strănepoţi. Ultimele trei generaţii trăiesc în Statele Unite ale Americii, în golful care alcătuieşte uriaşa

suburbie a oraşului San Francisco. Mai întâi s-a stabilit aici un strănepot al lui Creangă, în 1954, iar apoi, în 1980, l-a urmat un stră-strănepot care a părăsit

România din cauza persecuţiilor politice la care îi fusese supusă familia. Dacă acest arbore genealogic ar fi fost adus la zi, generaţie de generaţie, la Casa

Memorială „Ion Creangă" din Humuleşti şi la Muzeul „Ion Creangă" din Iaşi, o bună perioadă de vreme, în deceniul şapte al secolului trecut, ar fi fost afişate

numele unor „duşmani ai poporului". În 1959, singurii urmaşi ai lui Ion Creangă care trăiau în România au fost daţi afară din casă, scoşi din şcoli şi, ca să nu

moară de foame, nevoiţi să facă muncă fizică, deşi nu trecuseră încă de vârsta pubertăţii. Abia zece ani mai târziu, o sentinţă civilă le-a spălat numele, admiţând

că soţul strănepoatei lui Creangă – tatăl a doi dintre stră-strănepoţii povestitorului – fusese arestat şi condamnat la 17 ani de închisoare pentru o faptă care nu

existase.

150 ani de istorie

Începând de luni, timp de trei săptămâni, jurnalul.ro şi „Jurnalul Naţional” trec în revistă întreaga descendenţă a povestitorului născut la Humuleşti. De la

băiatul lui, aventurosul Căpitan Creangă, un negustor de foiţă de ţigară hărţuit de competiţie şi falimentat de stat, până la ultimii născuţi în această familie,

două fetiţe de patru şi şase ani, botezate cu prenume hawaiiene, care trăiesc sub priveliştea Golden Gate-ului californian, iar de vorbit, nu cunosc o boabă

româneşte. Veţi citi despre sloganurile comerciale şi verva cu care fiul povestitorului îşi ademenea clienţii, despre cei patru copii ai săi, maturizaţi într-o familie

dezorganizată, spartă când ei erau încă la şcoală, despre cel mai celebru dintre urmaşii lui Creangă, nepotul său, arhitectul Horia Creangă, fratele, surorile şi

cumnaţii acestuia, copiii lor şi copiii copiilor lor. O istorie familială care traversează 150 de ani, se întinde pe două continente, porneşte din atmosfera plină de

prejudecăţi a secolului XIX şi se încheie în epoca multiculturală de astăzi.

Arborele genealogic oficial al lui Creangă se opreşte la strănepoţii săi. Un strănepot, însă, este omis: fiul Laetitiei şi al lui Nicolae Ţimiraş

- Nicuşor Ţimiraş, primul urmaş al scriitorului care s-a stabilit în SUA, în 1954.

De asemenea, este adăugat un strănepot fictiv, Andrei, băiat pe care, în realitate, soţia lui Horia Creangă, Lucia Dumbrăveanu, l-a născut

în afara căsătoriei. / FOTO: Planşă de la Casa Memorială din Humuleşti

Ep.1: Ion Creangă, scriitorul cu nume, loc al morţii şi dată de naştere

necunoscute
Ion Creangă în straie preoţeşti
Despre Ion Creangă nu se ştie cu certitudine când s-a născut, unde a murit şi cum l-a
chemat. Sunt variabile care au făcut deliciul istoricilor şi-al criticilor literari, care au încercat
să cartografieze viaţa scriitorului şi s-au duelat între ei mai multe generaţii la rând, într-o
polemică în care cei ce puneau întrebările şi cei care le răspundeau nu erau întotdeauna vii.
Când s-a născut Ion Creangă? Ion Creangă s-a născut pe 1 martie 1837, asta până în 1940 (!), când cineva – sprijinindu-se pe nişte documente recent-

descoperite în arhivele Mitropoliei Iaşi - a introdus bisturiul în biografia sa şi i-a mutat data naşterii doi ani mai târziu – pe 10 iunie 1839. La vremea aceea, a

fost o noutate deconcertantă: încă o bornă volatilă se instala în biografia oricum mişcătoare a povestitorului.

De altfel, cercetătorul care dăduse această lovitură, Gheorghe Ungureanu, găsise în arhivele Mitropoliei Iaşi două înregistrări ale naşterii lui Creangă – ambele,

la fel de temeinice – care stabileau că Ion Creangă se născuse atât pe 10 iunie 1839, cât şi pe 4 februarie 1842. În felul acesta, povestitorul era întinerit mai întâi

cu doi ani, apoi cu cinci ani şi ajunsese să se nască, iată, de trei ori la rând. Această nemaipomenită trăsătură a vieţii lui Ion Creangă a fost persistentă şi a

continuat să fie combătută chiar şi la şaizeci de ani după consacrarea ei, până când mai mulţi cercetători – subliniind lipsa de seriozitate şi cacofoniile

condicilor bisericeşti – l-au readus pe povestitor în rândul lumii, în rândul celor cu doar o dată de naştere, cea pe care Creangă însuşi a declarat-o, 1 martie

1837. Ce-i drept, nu e singura pe care a declarat-o. Cultivând cu plăcere confuziile în timpul vieţii, Creangă îşi mărturisise, cu tot felul de ocazii, mulţi alţi ani de

naştere: 1835, 1836, 1838, 1840.

Cele două morţi ale lui Creangă

Când a murit Ion Creangă? Creangă a murit într-o zi în care toată lumea petrecea: de
Revelion, în noaptea dintre 1889 şi 1890. Ultima zi din viaţa lui a pus capac unei suferinţe
de epilepsie de peste zece ani, care îl îmbătrânise cu repeziciune, îl coborâse de la masa de
scris şi-l obligase să renunţe la viaţa profesorală. Povestitorul moştenise această boală de la
mama lui, Smaranda Creangă, şi sperase să se lecuiască, aşa cum ea însăşi reuşise, odată cu
trecerea timpului. Jean Bart i-a fost elev lui Creangă şi-şi aminteşte cum, odată, o criză
comiţială l-a surprins pe învăţător în faţa clasei. Cu acea ocazie, moartea lui Creangă a fost
anunţată într-un ziar din Bucureşti, deşi povestitorul, neconformându-se ştirilor zilei, trăia
şi a continuat să trăiască, obligând gazetele să-l învie şi să-i amâne înmormântarea cu şase
ani. „Mi-a murit moartea”, a explicat Creangă, care inventase un personaj care trecuse
printr-o întâmplare asemănătoare: Ivan Turbincă, cel care-şi făcuse nevăzută propria
moarte.
Un articol din "Curierul Capitalei", 19 octombrie 1883, dezminţea o ştire publicată trei zile mai devreme care anunţase decesul lui Ion

Creangă

Ultimele gogoşi din viaţa lui Ion Creangă

Cum a murit Ion Creangă? În ce fel s-a înfățișat tragedia? Ultimele ore din viaţa lui Ion
Creangă au fost povestite de un profesor pensionar, Ştefan Drăghici, amic de-ai scriitorului.
În seara zilei de 31 decembrie 1889, mergând pe jos, profesorul l-a însoţit pe Creangă din
centrul Iaşului până acasă, în cartierul Ţicău. Momentele dramatice ale zilei au început să
pulseze când Creangă a intrat în patiseria unui ungur şi a cumpărat mai bine de douăzeci de
gogoşi mari, umplute cu dulceaţă, mâncându-le pe loc sau făcându-le pachet pentru acasă.
Ştefan Drăgici: „Cine îşi mai aduce aminte de craflele (n.r. – gogoşi) lui Szzakmary ştie că ele
erau foarte mari. (…) Aşa mari şi frumoase cum erau, craflele se vindeau cu zece bani una
(…). Creangă care, se ştie, era mâncăcios de felul său şi-a putut permite luxul şi a început să
mănânce cu poftă, înghiţind una după alta. (…) Ceruse domnişoarei Ludmila să-i
împacheteze 20 de crafle de Anul Nou, plătind doi franci, în monede de argint, pe care le
scoase din chimir, trântindu-le pe tejghea”. Continuându-şi drumul, după plecarea de la
franzelăria ungurului, Creangă şi amicul său au ajuns în dreptul unei băcănii unde se
serveau băuturi alcoolice. Scriitorul a propus să intre. Profesorul l-a aprobat cu o jumătate
de gură: „Coane Ionică, eu te-nsoţesc numai ca să-ţi ţin de urât, dar nu beau nimic!”. Ştefan
Drăghici: „Creangă a cerut un coniac, apoi un altul şi încă unul, căci se pare că se simţea cam
umflat şi greoi după craflele consumate”. Dis-de-dimineaţă, a doua zi, când a ieşit pe stradă
să salute lumea de noul an, Ştefan Drăgici a aflat că prietenul lui murise în urma unui spasm
cerebral.
Posteritatea i-a încurcat cărările din ultima zi de viaţă

Unde a murit Ion Creangă? Certificatul de deces, întocmit două zile mai târziu, a indicat adresa
debitului de ţigări administrat de fratele lui Creangă, Zahei, drept loc al morţii. Practic, asta
însemna că Ion Creangă, după ce-a ajuns acasă cu uriaşul lui pachet de gogoşi în braţe, a plecat
să petreacă Revelionul alături Zahei. Certificatul de deces prezintă însă o coincidenţă ciudată – e
întocmit la ora la care se desfăşura înmormântarea povestitorului - indiciu al mântuielii cu care
a fost încheiat.
Ferparul tipărit la moartea lui Ion Creangă / FOTO: Muzeul Literaturii Române
Bucureşti
Din această cauză locul morţii lui Creangă s-a mutat (!), de-a lungul deceniilor, înapoi în
mahalaua Ţicău, la Creangă acasă. În 1930, liderul naţionalist A.C. Cuza a evidenţiat într-un
articol de presă partea fragilă a actului de deces, iar la capătul a câteva pagini scrise cu
pasiune, a iscălit demonstraţia că Ion Creangă a murit acasă, în Bojdeucă. A.C. Cuza –
antisemit programatic şi fost prieten apropiat al lui Creangă - se temea că fostul debit de
tutun exploatat de Zahei ar fi putut fi cumpărat toată de un evreu, care l-ar fi putut
transforma în „Muzeu Ion Creangă”, ajutat de mărturia actului de deces care conferea
tutungeriei o importantă aură biografică. A.C. Cuza: „Căci dacă ar fi rămas această eroare
(n.r. – a locului morţii) – după dispariţia noastră, a ultimilor cunoscători ale celor văzute cu
ochii – s-ar fi putut întâmpla ca un Taitler oarecare (n.r. – evreu care achiziţionase casa lui
Vasile Alecsandri), cumpărând casa, să o fi vândut Primăriei, Ministerului sau vreunei,
presupun, societăţi literare: ca locaş sfinţit prin moartea lui Ion Creangă care poate că ar fi
fost transformat în muzeu”.

Mormântul lui Ion Creangă din Cimitirul "Eternitatea", Iaşi / FOTO: Dana Ceia

Demonstraţia lui A.C. Cuza n-a avut un succes foarte mare. În 1933, ziaristul Nicolae Ţimiraş, soţul uneia dintre nepoatele lui Creangă – cunoscând bine

istoriile familiei - a publicat o monografie despre povestitor, a cărui viaţă ia sfârşit în debitul de tutun: „Moartea l-a surprins la fratele său, Zahei, unde se

dusese să ia şi el parte la petrecerea familială din noaptea Anului Nou. Povestitorul a căzut cu faţa în jos şi toate îngrijirile au fost zadarnice”. Lucrarea lui

Ţimiraş a fost considerată una dintre cele mai bune monografii Creangă scrise până atunci şi a fost premiată de Academia Română, din juriu făcând parte şi

Nicolae Iorga. Unde a murit, aşadar, Ion Creangă? Dacă, în timpul vieţii, Creangă a avut două morţi, după moarte, posteritatea i-a făcut cadou două locuri în

care şi-a încheiat existenţa: debitul de tutun gestionat de Zahei şi Bojdeuca din cartierul Ţicău.

Cum s-a pierdut o literă din numele lui Ion Creangă

Cum l-a chemat pe Ion Creangă? Creangă s-a semnat şi Ion, şi Ioan, şi Creangă, şi Kreangă.
Pe coperta primei ediţii a nuvelei „Moş Nichifor Coţcariul”(1877), numele autorului este
scris Ioan Creangă. Pe ferparul tipărit la moartea lui, la fel. La fel şi pe coperta primei ediţii
a operelor sale complete – tipărite postum, în 1890. Tot aşa şi în scurta evocare pe care i-a
dedicat-o, după moarte, Ioan Slavici. Tot aşa şi dincolo de secolul XIX, în 1912, când la Sibiu a
fost publicată Povestea lui Stan Păţitul. Chiar şi în pleonasticele arhive ale Mitropoliei Iaşi,
care i-au înregistrat două date de naştere, în 1839 şi în 1842, Creangă este Ioan. Totuşi,
odată cu scurgerea timpului, numele s-a destrămat, şi-a pierdut o literă şi a rămas Ion
Creangă. Cum l-a chemat pe Ion Creangă? Pentru respectarea adevărului istoric - pe
Creangă nici nu l-a chemat Creangă, ci Ciubotariul, dar, ca să fie acceptat mai uşor la Şcoala
Catihetică de la Fălticeni, când avea 17 ani, a preluat numele de fecioară al mamei - sora
preotului Gheorghe Crangă – devenind, ca toată familia maternă, Creangă.

e
Numele lui Creangă este scris "Ioan" atât pe coperta ediţiei din 1877 a nuvelei
"Moş Nichifor Coţcariul" cât şi pe coperta volumului de opere complete,
apărut în 1890 (MDCCCXC)
Mulţimea de date fluctuante care zburdă la suprafaţa biografiei lui Ion Creangă se potriveşte exemplar felului de a fi al
scriitorului. Creangă
avea obiceiul de a-şi ascunde adevărata personalitate în ochii contemporanilor - amestec
de circumspecţie, umor şi modestie – de care foarte puţini au fost conştienţi. Despre
înclinaţia aceasta, profesorul Constantin Parascan a scris o teză de doctorat, intitulată
„Măştile inocenţei”, care încearcă să evidenţieze toate momentele când eul cabotin al lui
Creangă lua locul eului autentic, consacrând, pentru posteritate, un portret difuz, diabolic cu
cei care şi-au propus să-i reconstituie viaţa.
Pornografia lui Creangă: două povestiri şi o sută de ani de pudoare

Aşa cum viaţa lui Creangă a fost multă vreme o nebuloasă, redescoperită şi reinventată de
biografi care au tot adăugat şi scos tuşe din portretul povestitorului, operele complete ale lui
Creangă au rămas necunoscute timp de-o jumătate de secol de la moartea autorului. Abia în
1939, folcloristul G.T. Kirileanu - fost bibliotecar al Palatului Regal, căzut de ceva vreme în
dizgraţia lui Carol al II-lea - a îndrăznit să facă ceea ce nimeni nu mai făcuse. A publicat cele
două povestiri pornografice ale lui Creangă: „Povestea poveştilor” („Povestea pulei”) şi
„Povestea lui Ionică cel prost”. Kirileanu n-a fost însă foarte curajos. Le-a dat voie cititorilor
să privească scene sexuale inventate de Ion Creangă printr-o fantă extrem de îngustă,
deschisă doar pentru o sută de privitori.

Ediţie de după 1990 a povestirilor erotice scrise de Ion Creangă

Cum a realizat G.T. Kirileanu acest artificiu? Cum a reuşit să scoată la lumină cele două scrieri licenţioase, păstrându-le, în acelaşi timp, necunoscute pentru cea

mai mare parte a publicului? A publicat scrierile pornografice într-un fascicul pe care l-a ataşat de cotoarele a doar o sută dintre cărţile tipărite cu acea ocazie:

„Ion Creangă – Opere complete”, 1939.

După acest timid act de rebeliune împotriva prejudecăţilor, scrierile pornografice ale lui
Creangă au recăzut în obscuritate vreme de cincizeci de ani, până la revoluţia din 1989, când
cortina care le acoperise a fost ridicată cu euforie, iar cele două povestiri au apărut în
numeroase ziare, reviste şi cărţi în format de buzunar, publicaţii care, cu puţine excepţii, au
fost tipărite la edituri cvasi-necunoscute, dornice să speculeze o zonă tabu tocmai eliberată
de interdicţii.
Căsătoria lui Ion Creangă

Ion Creangă nu s-a căsătorit din dragoste, ci din obligaţie. Când a terminat şcoala Catihetică
de la Fălticeni, ca să poată să fie hirotonisit, a trebuit să-şi caute o nevastă. I-a luat foarte
puţin timp să o găsească pe Ileana Grigoriu, fiica parohului de la Biserica„Patruzeci de sfinţi”,
care, deşi nu avea nici şaisprezece ani, l-a luat de bărbat pe tânărul Creangă, cu şase ani mai
mare decât ea. A fost o căsătorie cu fulguraţii de balamuc – socrul mic intrând noaptea în
casă pentru a-şi strânge ginerele de gât, iar ginerele reclamându-l la autorităţile bisericeşti –
care s-a desfăcut doisprezece ani mai târziu deşi, cu toate excentricităţile şi stridenţele sale,
n-a durat decât şapte ani, ceilalţi cinci reprezentând doar agonia birocratică a legăturii
dintre cei doi. Din scurta viaţă romantică a lui Ion Creangă şi a Ilenei Grigoriu, pe 20
decembrie 1860, s-a născut Constantin, unicul urmaş al povestitorului. Sau pe 21 decembrie
1860, nici asta nu se știe exact.
Ep.2: Fiul lui Ion Creangă, negustorul care a părăsit armata pentru a
se înrola în marile războaie ale comerţului cu lucruri mărunte
(1) Fiul lui Ion Creangă, Constantin, la vârsta de 6 ani, după ce a fost părăsit
de mamă. (2) Constantin, în haină militară /FOTO: Muzeul Literaturii
Române din Iaşi
Părăsit de mamă şi crescut doar de tată, începând cu vârsta de şase ani, băiatul lui Creangă a
fost înscris la şcoala militară într-un moment de mare cumpănă din viaţa scriitorului. Ion
Creangă tocmai fusese dat afară din rândul clerului şi din învăţământ. Ca să supravieţuiască
fusese nevoit să-şi deschidă un debit de tutun în centrul Iaşilor, debit a juns să fie
administrat, câţiva ani mai târziu, de fratele lui, Zahei.
Şcoala militară avea avantajul că era gratuită şi promitea pentru micul Constantin o carieră
profesională respectabilă, lipsită de grija zilei de mâine, în rândurile Armatei Române. Mult
timp mai târziu, băiatul avea să povestească felul deloc democratic în care tatăl său hotărâse
să-l înscrie aici: "Militar am fost pentru că aşa a voit tata. (…) Era el cum era cu alţii, dar cu
de-ai lui, de-ai casei şi de-alde mine mai ales, pleosc una peste gură! Şi n-aveai cui te plânge,
grevele nefiind încă inventate pe-atunci".
Pasiuni amoroase: "Gloanţele celui dintâi revolver îmi vor spulbera creierii"

Constantin Creangă a absolvit şcoala de ofiţeri în 1879, cu gradul de sublocotenent. Între 1883 şi
1885, graţie sprijinului acordat de tată, a ajuns să înveţe la Viena şi la Bruxelles, la Şcoala
Superioară de Geniu şi la Şcoala de Stat-Major. Pe vremea când încă era elev la Bucureşti, Ioan
Slavici îi urmărea îndeaproape situaţia şcolară şi primea aceste rânduri de Ion Creangă: "Nu ştiu
dacă Creangă al meu învaţă sau se lasă pe-o ureche".
Pradă viselor întreaga tinereţe, Constantin avusese planuri de înscriere la Facultatea de
Arhitectură din Viena, voia să breveteze dispozitive mecanice, se îndrăgostea până peste cap, se
detaşa cu uşurinţă de femeile pe care le iubea şi avea, drept singură constantă a vieţii sale
labirintice, lipsa acută de bani.
Pentru că, odată, Creangă a refuzat să îi susţină financiar curtarea unei domnişoare după
care i se aprinseseră călcâiele, și-a ameninţat părintele că se va sinucide: "Nu cred că uşor ţi-
ar veni când oi auzi că fiul tău unic (…) prin singura întâmplare că nereuşind a lua de soţie
pe aceia ce iubeşte s-a împuşcat. Tată, pe amorul meu, pe singurul meu părinte, dacă în 7
zile nu-mi trimiţi un răspuns favorabil, gloanţele celui dintâi revolver îmi vor spulbera
creierii". Insensibil la lamentaţiile fiului, Creangă a ignorat ultimatumul.

Obişnuind să se plângă de avariţia tatălui, în decembrie 1878, Constantin l-a determinat pe

Eminescu să-i scrie aceste rânduri lui Creangă: "Nu ştiu dacă ai cauze deosebite de
nemulţămire împotriva lui fiu-tău, dar oricare ar fi acelea te rog să le treci cu vederea şi să-i
trimiţi din când în când parale pentru trebuinţele lui estraordinare". E unica scrisoare care
s-a păstrat dintre cele trimise de Mihai Eminescu lui Ion Creangă şi ea vorbeşte despre
tensiunea financiară dintre tată şi fiu.
Deşi adolescenţa lui Constantin a fost marcată de cereri disperate de bani, în momentul
morţii tatălui, fiul a dat dovadă de o generozitate pe care purtarea lui de până atunci nu o
anticipase. A donat toate economiile găsite în casa povestitorului, 30.000 de lei, unui
comitet editorial care s-a ocupat de publicarea primei ediţii a operelor complete ale lui Ion
Creangă – ale lui Ioan Creangă, mai precis - carte apărută în 1892.
Nora lui Ion Creangă era aromâncă. Cuscrii veneau din Salonic

Când tatăl lui încă mai trăia, în 1884, uitând cu desăvârşire pasiunea pentru celelalte femei,
Constantin s-a îndrăgostit de domnişoara Olga Pătru, o fată cu zece ani mai tânără decât el.
Aceasta era fiica unor macedo-români care imigraseră din Salonic, trăiau în Brăila şi
ajunseseră să atingă prosperitatea datorită comerţului cu mărfuri coloniale care le soseau cu
vaporaşul pe Dunăre. Căsătoria dintre cei doi s-a încheiat în 1886, când mireasa avea 16 ani,
iar doi ani mai târziu, în 1888, a venit pe lume primul nepot al lui Ion Creangă, Laetitia -
născută în Italia, la Torino, şi botezată după o prinţesă a Casei de Savoia.
A
fost singurul nepot pe care Creangă, murind în 1889, a apucat să-l vadă şi să-l ţină în braţe.
Laetitiei i-au urmat Horia (n. 1892), Silvia (n. 1894) şi Ion (n. 1898), alintat de familie Ionel.
Olga Pătru, nora lui Ion Creangă, a trăit între 1870 şi 1954
Cum arăta Olga Pătru, cea care îl determinase pe rătăcitorul băiat al lui Ion Creangă să pună
punct aventurilor amoroase şi să se însoare? Nicuşor Ţimiraş, unul dintre nepoţii lui
Constantin, ajuns profesor de limbi străine în California, a fost sedus de farmecul pe care
femeia încă îl mai răspândea în anii maturităţii: "Era bunica Olga nespus de frumoasă,
brună, cu ochii negri aprinşi, cuminte, blândă (…). Chiar după ce trecuse de vârsta tinereţii,
îşi păstrase formele, nici prea slabe, dar nici prea pline, cu liniile feţei armonios potrivite sub
arcul oriental al sprâncenelor".
Fiul lui Ion Creangă dezbracă haina militară

În 1892, la vârsta de treizeci şi doi de ani, când abia i se născuse cel de-al doilea copil, Horia,
Constantin Creangă a luat o hotărâre foarte importantă pentru viaţa sa. A părăsit armata,
întorcând spatele unei cariere pe care o începuse cu aproape două decenii în urmă. Motivul
pentru care a renunţat la cariera militară? Tentaţia unui foarte ambiţios proiect comercial –
vânzarea foiţelor de ţigară pe o piaţă extrem de aglomerată – şi faptul că se considera o fire
prea independentă pentru regimul pe care i-l impunea viaţa cazonă.
Abandonarea carierei de ofiţer a fost dezaprobată cu virulenţă de apropiaţii lui Constantin
Creangă. Aceştia i-au privit hotărârea ca pe o adevărată derivă morală, o alegere în răspăr cu
idealurile vremii. Gazetarul Nicolae Ţimiraş, ginerele lui Constantin Creangă (în urma
căsătoriei cu Laetitia), a scris despre asta în 1933: "Funcţionarii se aflau la mare cinste, iar
ofiţerimea mai cu seamă alcătuia o castă tare privilegiată. De aceea, demisia lui din armată
fusese viu discutată (…) luase proporţiile unui eveniment. Prietenii îl dojeneau şi chiar îl
repudiau, învinuindu-l de uşurinţă şi nestatornicie".
Chiar dacă părăsirea armatei l-a costat pe Constantin Creangă siguranţa zilei de mâine,
confortul unui trai burghez şi, în cele din urmă, sănătatea și viața, nu a regretat niciodată
această decizie: "Mie unuia mi-a plăcut libertatea, mi-a plăcut să trăiesc din munca şi din
seul meu propriu, când mai bine, când mai rău, dar slobod şi cât mai stăpân pe actele şi
faptele mele", spunea în 1905.
„Ori fumaţi hârtia Creangă, ori daţi dracului tutunul!”

Marca sub care Constantin şi-a vândut foiţa de ţigară se chema "Creangă", un nume
comercial pe care l-a popularizat până în 1900, printr-un slogan care, în ciuda tonului său
imperativ, i-a adus clienţi cu foarte mare greutate: "Ori fumaţi hârtia Creangă, ori daţi
dracului tutunul!".
"Ori fumaţi hârtia Creangă, ori daţi dracului tutunul!", un slogan făcut celebru de fiul lui Ion Creangă

Pentru a face faţă concurenţei, în 1892, Constantin Creangă a mers în Franţa şi a contractat cea mai fină foiţă de ţigară de pe piaţa europeană, de la fabricile

fondate de industriaşul Jean-Michel Abadie. Hârtia de ţigară produsă de Abadie era impregnată cu pulbere de orez, ingredient care îi conferea elasticitate, o

ajuta să se-aprindă mai uşor, să ardă mai lent şi să emane un fum lipsit de cenuşă, mai puţin dăunător pentru sănătate. Nicio mirare că în acelaşi an,1892, un

studiu ştiinţific al Consiliului Sanitar Superior din România a declarat foiţa "Creangă", importată de la aceste fabrici, cea mai bună din ţară şi i-a încredinţa lui

Constantin Creangă permisiunea de a-şi ştanţa marfa cu semnul miniatural al Crucii Roşii.

Criza de la 1900

Din 1892 până în 1900 – potrivit propriilor estimări – Constantin Creangă a investit în
comerţul cu foiţă de ţigară 318.000 de lei. Cea mai mare parte a banilor, împrumutaţi de la
socrii săi, au fost cheltuiţi cu "propaganda, reclama şi spezele de voiaj". Abia în 1899,
investiţia aceasta a dat roade, hârtia "Creangă" obţinând un profit anual net de 62.000 de
lei. Bani mulţi, care vesteau un viitor succes comercial, dar un succes care nu s-a mai
materializat niciodată.
La cumpăna dintre secole, statul român trecea printr-o criză economică similară celei
petrecute cu treizeci de ani târziu, în timpul Marelui Crah. Astfel, în februarie 1900,
guvernul condus de conservatorul Gheorghe Grigore Cantacuzino, pentru a-şi însuşi o sursă
suplimentară de venit, a monopolizat comerţul cu hârtie de ţigară. Ca efect, toate mărcile
private de pe această piaţă au fost înlăturate. Într-o singură zi, 9 februarie 1900, băiatul lui
Creangă şi-a văzut spulberată afacerea căreia îi dedicase zece ani de viaţă.
"Am rămas pieritor de foame"

Introducerea monopolului pe piaţa hârtiei de ţigară a fost o lovitură cumplită pentru

Constantin Creangă. Un deceniu de alergătură, negocieri, călătorii în ţară şi în străinătate,
pentru popularizarea produselor, lupte cu o concurenţă acerbă şi nişte prejudecăţi sociale de
neclintit tocmai începuseră să îşi arate roadele, când guvernul i-a expropriat afacerea.
Constantin Creangă: "Când a venit monopolul, m-a găsit dator (…) şi am rămas cum îi mai
rău, pe drumuri şi pieritor de foame cu o casă de copii. Mi-a trebuit o mare doză de curaj (…)
să mă deprind cu ruina morală, cu acel simţământ al realităţii care obsedează şi rătăceşte
mintea celui care se vede deodată în cea mai neagră şi mai neaşteptată mizerie".
Constantin Creangă, apărat de Delavrancea în procesul cu Ministerul de Finanţe

La un an după instituirea monopolului de stat, Constantin Creangă a dat în judecată

Ministerul de Finanţe, angajându-şi o echipă de trei avocaţi printre care şi pe Barbu
Ştefănescu Delavrancea. În instanţă, a cerut să fie despăgubit la valoarea comercială a
afacerii sale, ţinându-se cont de profitabilitatea ei, şi nu – cum deja se procedase – la
valoarea mijloacelor fixe şi a stocurilor din contabilitate. Avocaţii lui au solicitat compensaţii
de 2 milioane de lei: "Acesta e dreptul clar şi evident al lui C.I. Creangă şi ar fi o nedreptate
strigătoare la cer să nu i se dea despăgubirea la care are drept". Cazul lui Constantin
Creangă a fost discutat şi în Camera Deputaţilor. Ministrul finanţelor, Take Ionescu, a
vorbit, în martie 1900, despre un memoriu primit de la băiatul lui Creangă: "Eu i-am
răspuns: <<Domnule Creangă, voi examina pretenţiunile dumitale cu bunăvoinţa datorată
oricărui român care a ascultat profeţiile ce le-am făcut adesea: „Lăsaţi funcţiunile, apucaţi-
vă de comerţ şi de industrie!”>>”.
Bunăvoinţa ministrului s-a dovedit sterilă, iar "nedreptatea strigătoare la cer" s-a produs,
povesteşte gazetarul Nicolae Ţimiraş, în cartea sa din 1933: "Statul nu i-a acordat lui
Constantin Creangă nicio despăgubire, iar procesul contra Ministerului de Finanţe a fost
pierdut. Cu toate astea, Take Ionescu şi-a ţinut cuvântul şi i-a acordat o slabă compensaţie,
comenzile de foiţă <<Panama>> (n.r. – un sortiment de foiţă de ţigară) fiind contractate
prin intermediul lui Constantin Creangă, dându-i-se astfel putinţa să încaseze (…) câteva mii
de lei anual".
Eşecul antreprenorial al băiatului lui Ion Creangă nu s-a limitat la lumea întreprinzătorilor. A avut în primul rând consecinţe familiale. De-a lungul anilor în

care se implicase în comerţul cu hârtie de ţigară, Constantin dusese de râpă averea pe care soţia sa o moştenise de la părinţi. Urmare a dezastrului financiar

care se abătuse asupra casei sale, în 1904, Olga Pătru a cerut separarea patrimonială de bărbat, iar doi ani mai târziu a obţinut divorţul.

„Ce să fac? Să fur, să omor sau să mă sinucid?”

În perioada care a urmat pierderii afacerii cu foiţă de ţigară, nevoit să se întreţină,
Constantin a administrat o plăcintărie şi o cofetărie, a vândut cozonaci moldoveneşti şi un
ceai numit "PAX", a deschis un cazinou de vară în Constanţa şi se gândea serios să intre în
comerţul cu bragă. Avea de înfruntat şi acum ironiile prietenilor, cărora sărăcia lui le
confirma pronosticurile pe care le făcuseră când îl văzuseră abandonând viaţa militară.
"Dacă a venit monopolul, ce să fac? Să intru funcţionar, să fur, să omor sau să mă sinucid?",
le explica el multitudinea de afaceri prin care se târâse în anii din urmă.

Reclamă la ceaiul PAX, comercializat de Constantin Creangă

Anul 1909 l-a găsit pe fiul lui Ion Creangă în slujba protectorului său din vremea tinereţii,
Ioan Slavici. Lucra la serviciul de distribuţie al ziarului "Minerva", la care Slavici era
director. Gazetarul Nicolae Ţimiraş, unul dintre cei mai apreciaţi redactori ai publicaţiei,
povesteşte cum i-a propus Constantin Creangă să i-o dea de nevastă pe fiica lui cea mare,
Laetitia. Într-o seară, când amândoi petreceau pe terasa berăriei Gambrinus, Constantin i-a
spus cu o jumătate de gură: "Măi, Ţimiraş, de ce nu ai lua-o tu pe fata mea mai mare în
căsătorie?". La care ziaristul, luând halba de bere de pe masă şi ridicând-o în aer, a replicat:
"Să fie într-un ceas bun!".
A fost un mariaj graţie căruia Constantin a apucat să-şi cunoască unul dintre nepoţi, pe Nicuşor
Ţimiraş, şcolar eminent care la maturitate a lucrat în serviciul diplomatic al României şi a
emigrat în Statele Unite ale Americii.
Rămăşiţele pământeşti ale lui Constantin Creangă se află astăzi într-un mausoleu închinat militarilor morţi în Primul Război

Mondial, Cimitirul "Eternitatea", Iaşi / FOTO: Dana Ceia

Moartea lui Constantin

În 1913, Constantin Creangă a fost mobilizat pentru Primul Război Balcanic, iar trei ani mai târziu, a luptat în Primul Război Mondial. Bolnav de rinichi, a

murit în martie 1918, la vârsta de 57 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea, la o depărtare de câteva locuri de veci de tatăl său.

A fost, într-adevăr, Constantin unicul fiu al lui Ion Creangă? În mod cert, singurul care ajuns la o vârstă adultă. Bazându-se pe mărturiile familiei, gazetarul

Nicolae Ţimiraş a scris în monografia „Ioan Creangă” din 1933 că povestitorul ar mai fi avut un băiat, născut din dragostea cu o călugăriţă. Copilul ar fi fost

botezat Valeriu, însă, nu ar fi trăit dincolo de vârsta adolescenţei.

Ep.3: Părinţii primului Creangă american

Laetitia Creangă şi soţul ei, Nicolae Ţimiraş, alături de fiul lor, Nicuşor Ţimiraş,
primul urmaş al lui Ion Creangă care s-a stabilit în SUA / FOTO: Arhiva familiei
Când Constantin Creangă i-a oferit-o de nevastă pe fiica sa cea mare, Laetitia, gazetarul Nicolae
Ţimiraş avea 33 de ani, absolvise Dreptul, făcuse studii în Occident, era un ziarist cunoscut, un
scriitor pe cale de afirmare şi, peste toate celelalte, un boem de nelecuit. Cu doi ani în urmă îi
apăruse un volum de versuri, "Cântecul vântului" (1907), cu un an în urmă îi fusese publicată o
nuvelă, "Poveste din viaţa răsculaţilor" (1908), iar anul acela, prinzând între coperţi cele mai
bune articole pe care le scrisese la "Minerva" – ziarul lui Slavici - scosese de la tipar o antologie
de reportaje: "Lucruri văzute. Însemnări din viaţa unui ziarist". Slujbele din ultimele luni ale lui
1911 – anul căsătoriei - fuseseră pentru ginerele lui Constantin Creangă un adevărat slalom al
supravieţuirii: lucrase ca funcţionar la Poliţie, învăţător suplinitor, corector de şpalturi, referent
la Casa Şcoalelor şi ajutor de grefier la judecătorie.
Vocaţie literară

Ţimiraş era un bărbat robust, cu umeri puternici şi pântece revărsat, a cărui siluetă dislocă mult spaţiu în fotografiile alb-negru pe care familia le-a păstrat de-

acum o sută de ani. Statura lui masivă a fost pătrunsă, încă de tânăr, de-o sensibilitate literară căreia, cu tenacitate, i s-a consacrat toată viaţa. În ciuda

muncilor paralele pe care a fost nevoit să le facă pentru a se întreţine, a lăsat în urmă o operă literară de sine stătătoare, înglobând poeme, proză, o monografie

dedicată lui Ion Creangă (şi premiată de Academia Română), un eseu politic despre Mişcarea Ţărănească, traducerea şi antologarea a trei volume de versuri din

lirica franceză şi interpretarea unui roman din beletristica italiană.

Portretul Laetitiei Creangă-Ţimiraş: femeia supusă tuturor răspunderilor faţă de alţii

Soţia lui, Laetitia Creangă (n. 1888), singurul nepot pe care Ion Creangă a apucat să îl cunoască, nu a absolvit studii superioare şi nu a avut niciodată serviciu.

Ea şi sora ei mai mică, Silvia, s-au retras de la liceu, permiţându-le băieţilor, viitorii arhitecţi Horia şi Ionel Creangă, să-şi continue studiile, cu puţinii bani

rămaşi în casa dezorganizată a tatălui lor. Laetitia s-a ocupat toată viaţa de gospodăria familiei, de creşterea şi de educarea fiului ei, Nicuşor, şi, mulţi ani mai

târziu, de creşterea micuţei Mihaela, fiica lui Horia, îndepărtată de mamă în urma divorţului dintre părinţi.
Mihaela, nepoata ei, astăzi, în vârstă de 88 de ani, o descrie pe Laetitia ca pe o femeie energică, consecventă, care punea ambiţie în tot ce făcea şi muta munţii

din loc cu încăpăţânarea ei niciodată negociată. Dintre toţi nepoţii povestitorului, a fost cea care a ţinut cel mai mult la unitatea fraţilor, a tatălui şi a mamei,

dezbinaţi de falimentul care măturase toate afacerile lui Constantin Creangă. La mulţi ani după ce încetase din viaţă, Laetitia avea să fie portretizată de fiul ei,

Nicuşor Ţimiraş, în felul acesta: "Mama a fost supusă tuturor răspunderilor faţă de alţii şi tuturor renunţărilor faţă de sine însăşi".

Cum a rămas fără acoperiş deasupra capului familia Ţimiraş

După ce şi-a pus burlăcia în cui, la berăria Gambrinus, acceptând să se însoare cu Laetitia
Creangă, gazetarul Ţimiraş s-a văzut nevoit să întreţină o familie întreagă, nu doar traiul lui de
boem, încartiruit la secţia de reportaj a ziarului condus de Ioan Slavici ori nomad prin cele mai
mărunte servicii pe care le oferea Capitala. Forţat de nevoile financiare, a părăsit Bucureştiul şi,
împreună cu soţia, în 1914, s-a stabilit la Constanţa, începând o activitate pe care, până atunci, o
ocolise: avocatura.

(1) Romanul "Îngerul a strigat" de Milli Dandolo a fost trandus în româneşte de

Nicolae Ţimiraş. (2) Dedicaţie pe care Nicolae Ţimiraş i-a dat-o cărturarului Ilie
Torouţiu pe un volum de versuri apărut în 1940, "Cântecele singurătăţii"
De ce au ales soţii Ţimiraş Constanţa? Pentru că era un oraş în plină dezvoltare, mai ieftin decât
Bucureştiul, cu o viaţă socială mai puţin pretenţioasă, în care noului cuplu îi venea mai uşor să
se integreze, iar avocatului debutant îi era mult mai lesne să înceapă o nouă activitate.
Doi ani mai devreme, în 1912, soţilor Ţimiraş li se născuse unicul fiu (primul strănepot al lui
Ion Creangă şi primul Creangă ajuns, în 1954, în California) un băieţel vioi şi sănătos, cu o
privire sfredelitoare, pe care părinţii l-au trecut în acte cu acelaşi nume de botez ca al tatălui
lui, Nicolae, dar pe care l-au strigat întotdeauna Nicuşor.
"E groaznică ruină pretutindeni"

În timpul Primului Război Mondial (1916), când Dobrogea a fost invadată de trupele
Puterilor Centrale, Laetitia a părăsit Constanţa. A adunat din casă lucrurile de strictă
necesitate, şi-a luat de mână băieţelul – avea să-şi amintească mai târziu Nicuşor – şi s-a
refugiat în Moldova, mutându-se, rând pe rând, în Botoşani, Iaşi şi Huşi. Ţimiraş, capul
familiei, fusese mobilizat pe front, ca şi fraţii, cumnaţii şi socrul său, Constantin Creangă.
După terminarea războiului, când au revenit la Constanţa, soţii Ţimiraş au fost întâmpinaţi de
priveliștea unui dezastru: casa lor, în care abia apucaseră să trăiseră, între 1914 şi 1916, fusese
transformată într-un munte de moloz. Toată agoniseala familiei dispăruse pentru totdeauna.
Simţindu-se învins, plângând în versuri în loc de lacrimi, Nicolae Ţimiraş a scris această strofă:
"Pe casa mea,/ Sunt toate cuiburile dărâmate./ E groaznică ruină pretutindeni./ Nici greierul nu
ţârâie din pinteni/ În colbul încăperii îngheţate".
Rămaşi sub cerul liber, Laetitia şi Nicolae au închiriat o locuinţă la periferia oraşului, aproape de satul Anadolchioi, în care au stat până când fiul lor a împlinit

18 ani, în 1930. După ce Nicuşor a absolvit liceul şi a început să frecventeze cursurile universitare, familia s-a întors în Bucureşti.

Laetitia Ţimiraş a spus "Mi-a stat inima!" şi a murit

Laetitia Ţimiraş a murit la 50 de ani, în 1938. Nepoata ei, Mihaela Creangă, era de faţă când şi-a dat ultima suflare, iar astăzi retrăieşte ziua aceea. Stând în

fotoliu, mătuşa s-a înclinat puţin, a făcut ochii mari şi a zis: "Mi-a stat inima!". După o clipă, s-a prăbuşit şi nimeni n-a mai putut să o aducă în fire. Şapte ani

mai devreme, Laetitiei îi murise fratele mai mic, Ionel (1898-1931), iar doi ani mai târziu avea să-i moară sora, Silvia (1894-1940).

În 1940, când a compus aceste versuri, gazetarul Nicolae Ţimiraş intrase şi ieşise de nenumărate ori din Cimitirul Bellu, îngrijind de locurile de veci ale familiei:

"Adoarme în tămâie cimitirul/ Şi luna e cădelniţă pe cer./ Mormintele se-neacă în tăceri,/ Iar noaptea îşi desface patrafirul".

Nicolae Ţimiraş a murit la Florenţa

Chiar dacă se obişnuise cu intimitatea Cimitirului Bellu - îi descrisese atmosfera în câteva poezii şi, mult mai demult, într-un reportaj publicat în ziarul

"Minerva" - lui Nicolae Ţimiraş nu i-a fost dat să fie îngropat în necropola istorică de pe Calea Şerban Vodă din Bucureşti, ci în micuţul oraş toscan Sesto

Fiorentino, o localitate aflată la o aruncătură de băț de Florenţa.

Cum a ajuns Ţimiraş să trăiască şi să moară în Italia? Începând cu 1936, fiul lui, Nicuşor, având rezultate de excepţie la învăţătură, s-a angajat în diplomaţie şi,

după un timp petrecut la sediul central al Ministerului de Externe, a lucrat ca secretar la mai multe ambasade din Europa.

Văduv, Ţimiraş şi-a urmat fiul mai întâi la Budapesta, iar apoi la Roma. După instaurarea
comunismului, în 1947, Nicuşor a părăsit diplomaţia românească şi a emigrat, împreună cu
italianca pe care o luase de nevastă, în Canada. Consecvent planurilor de a trăi în acelaşi loc cu
băiatul lui, Nicolae Ţimiraş aştepta cu nerăbdare să ajungă şi el pe continentul american. A
trebuit, însă, să-şi abandoneze speranţele în momentul în care fiul, la capătul unor luni bune în
care îl iluzionase cu tot felul de planuri de viitor, i-a mărturisit cât de grele erau condiţiile de
viață de partea cealaltă a Atlanticului.
Ultima poezie, un epitaf

Nicuşor Ţimiraş a descris acest moment: „Tata aştepta să fie adus în America la o viaţă normală. Multă vreme am ezitat să-i spun că în primii doi ani ai vieţuirii

noastre canadiene nu exista nici măcar umbra unei vieţi normale. Dar când, în ultimul moment, m-am hotărât să-i descriu realitatea primilor paşi din Lumea

Nouă, s-a rupt ceva într-însul, s-a desfăcut nodul care-l ţinea legat de iluzia vieţii".

Nicolae Ţimiraş a murit în 1950, la vârsta de 74 de ani. Pe piatra funerară din cimitirul toscan în care a fost înmormântat, băiatul i-a italienizat numele -
"Nicola Ţimiraş, avvocato e poeta romeno, 1876-1950" – şi a inscripţionat aceste versuri, pe care, cu un deceniu în urmă, tatăl lui le dăduse la tipar, legându-le

în volumul „Cântecele singurătății”: "Ardă smirnă şi tămâie să se suie/ Fumul alb al rugăciunii până sus,/ Pe o scară de lumină albăstruie/ Către bolţile tăriei,

unde nu e/ Amăgire, nici durere, nici apus".

Silvia Creangă, a doua nepoată a lui Creangă, "trup şi suflet de vestală pirpirie "

Dintre toţi nepoţii lui Ion Creangă, despre Silvia, născută în 1894 – al treilea copil al lui Constantin Creangă – cu excepţia unor fotografii şterse de epocă, în

care abia i se reliefează silueta, astăzi, se cunoaşte foarte puţin.

(1) Silvia Creangă - a treia dintre nepoţii lui Ion Creangă, alături de mama ei, Olga Pătru. (2) Laetitia şi Nicolae Ţimiraş, în 1911, când

s-au căsătorit / FOTO: Arhiva familiei

Portretul ei a supravieţuit, într-o descriere făcută de tot de Nicuşor Ţimiraş, ca una dintre membrele corului de femei care, în 1912, suspinau amorezate de

bebeluşul născut cu un fizic vârtos, care solicita neaşteptat de mult braţele celor care se încumetau să-l legene şi să-l alinte: "Mătuşa Silvia, sora mamei, fată cu

trup şi suflet de vestală pirpirie, nutrea platonic o înclinaţie intensă şi ultranevinovată pentru orice forţă masculină, fie ea şi abia născută. Odată, bunica

observase că aveam o gură ca de peşte. Tuşa Silvia, ofuscată, dregea această comparaţie, precizând că aveam o gură de <<ştiuculiţă>>. <<Acum plânge

ştiuculiţa bucălată. Acuma tace dolofănelul lui tanti. Unde-i pudra să-l pudrăm pe rotofel? >>".

În anii 1920, măritându-se, "vestala" Silvia a renunţat la aura feciorelnică cu care – în spiritul dictatorial al memorialiştilor – Nicuşor Ţimiraş a încununat-o,

într-o carte publicată în California, la mai bine de 70 de ani de când, neajutorat, primese în scutece răsfăţul familiei. Silvia s-a măritat cu un anume Gheorghe

Constantinescu – figură şi mai puțin cunoscută decât a ei pentru urmaşii de astăzi ai lui Ion Creangă – şi a murit în 1940.

Ep.4: Primul Creangă în California: "O viaţă în care te limitezi la

legăturile de bună ziua"

(1) Nicuşor Ţimiraş, alături de tatăl său, gazetarul, poetul şi avocatul Nicolae
Ţimiraş; (2) Nicuşor Ţimiraş, în momentul intrării în serviciul diplomatic,
1936; (3) Nicuşor Ţimiraş, profesor pensionar în Berkeley (California), anii
1990 / FOTO: Arhiva familiei
Cu un tată din care curgeau rimele şi o mamă altruistă, preocupată de ideea ca băiatul ei să
fie cel mai bun la învăţătură, s-a făcut mare primul strănepot al lui Ion Creangă, Nicuşor
Ţimiraş. Când şi-a scris memoriile, la vârsta de 76 de ani, locuind într-o suburbie a oraşului
San Francisco, Nicuşor şi-a amintit despre lejeritatea cu care tatăl lui îi privea educaţia şi de
încrâncenarea cu care mama, Laetitia Ţimiraş, îl îndemna să nu lase cartea din mână:
"Învaţă, Nicuşor, că noi nu avem nici casă, nici bani! Învaţă, Nicuşor, învaţă, că nimic
altceva nu-i de făcut decât ca tu să înveţi!". Adresa din Torino unde mama lui se născuse în
1888 – Via della Rocca, nr. 21 – a fost printre primele lucruri pe care Nicuşor le-a memorat
în această viaţă, ca semn al cosmopolitismului care, odată, demult, înainte ca el să vină pe
lume, îi aureolase existenţa, dându-i o notă de distincţie faţă de ceilalţi copii din Constanţa.
Şef de promoţie la Liceul "Mircea cel Bătrân"

Fiul Laetitiei şi al lui Nicolae Ţimiraş a fost un şcolar de zece pe linie, premiantul de serviciu al
liceului "Mircea cel Bătrân" din Constanţa, şeful promoţiei 1930, cel mai bun elev din Dobrogea,
şi, pentru că i-a plăcut cartea atât de tare, a reuşit să intre la două facultăţi deodată: la Drept şi
la Litere, frecventându-le şi absolvindu-le simultan, în 1934.

Placa de marmură care onorează şefii de promoţie ai Liceului "Mircea cel Bătrân" din Constanţa consemnează şi numele lui Nicolae

(Nicuşor) Ţimiraş în dreptul anului 1930 / FOTO: Liceul "Mircea cel Bătrân" din Constanţa

La terminarea studiilor superioare, unul dintre cei mai bogaţi jurişti din Constanţa, Ghiţă Niţulescu, voia să-l ia sub aripa lui protectoare, să-l facă ginere şi să-i

lase moştenire cabinetul de avocatură cu tot cu portofoliul lui de clienţi. Doar că Nicuşor, nesimţindu-se deloc atras de sălile de judecată, a refuzat a doua parte

a propunerii, pierzând cea mai mare dragoste a tinereţii sale: o domnişoară silitoare şi placidă, pe nume Cristina, care, ascultându-şi părintele, s-a măritat

imediat cu altcineva, rămânând insensibilă la monologurile lui Ţimiraş junior: "M-aş nenoroci dacă aş face carieră de avocat (…) Avocatura m-ar băga, de la 20

de ani, în iadul unei existenţe în care nu vreau să trăiesc".

Diplomat în trei capitale europene

În 1936, după un an şi jumătate petrecut, de nevoie, în avocatură – prima sa muncă retribuită -

Nicuşor Ţimiraş a fost admis în Diplomaţie, devenind angajat al Ministerului de Externe. Trei
ani mai târziu, a fost numit secretar la legaţia României de la Budapesta, iar după un an -
transferat în capitala Italiei, unde a lucrat până în 1947 ca ataşat diplomatic la ambasadele din
Roma şi Vatican.

Nicuşor Ţimiraş (primul din stânga) în timpul serviciului său la ambasada

română de la Budapesta / FOTO: Arhiva familiei
Aici şi-a întâlnit viitoarea nevastă: pe italianca Paola Silvestri, o absolventă a facultăţii de
medicină a Universităţii La Sapienza din Roma, cu unsprezece ani mai tânără decât el, dar la fel
de studioasă şi de ambiţioasă. Deşi aveau o mentalitate apropiată, cei doi se deosebeau radical
prin resursele lor de romantisn, care soţului îi prisoseau, iar femeii îi lipseau cu desăvârşire,
nerămânându-i decât să deplângă, mai toată viaţa, firea lirică a bărbatului.
Multă vreme mai târziu, când erau însuraţi de mai bine de douăzeci de ani şi voiajau prin America Latină, Paola avea să-i repete acest reproş: „Păcatul tău e că

reciţi poezii! Îţi stătea rău la tinereţe, iar acum îţi stă şi mai rău”. S-au căsătorit în 1947, iar în acelaşi an, imediat după cununie, determinaţi de colapsul

economic al Europei, au hotărât să emigreze în Canada.

Au trecut Oceanul cu ajutorul viitorului papă Paul al VI-lea

Plecarea în America de Nord nu a fost deloc uşoară. Pentru a-şi vedea planurile împlinite,
strănepotul lui Creangă a cerut ajutor unuia dintre cei cu care legase relaţii de prietenie în
timpul serviciului diplomatic de la Vatican: monseniorul Giovanni Montini, secretar de stat al
Sfântului Scaun.
Pentru a le facilita expatrierea, Montini a găsit pentru Paola un post de medic la un spital administrat de o misiune catolică în Montreal, astfel încât cei doi au

putut avea, în momentul plecării, măcar certitudinea unei surse de venit şi-a unui loc de muncă.

În Canada, Nicuşor a fost nevoit să se întoarcă la profesia pe care-o detesta şi de care fugise
tot timpul, avocatura, lucrând la un anume birou "Lacoste et Lacoste" din Montreal, în timp
ce Paola s-a înscris la universitatea din acelaşi oraş, reuşind, în paralel cu programul de la
spitalul catolic, să-şi extindă studiile: să-şi dea doctoratul şi să urmeze cercetări post-
doctorale în medicină.

Familia Ţimiraş, primită de papa Paul al VI-lea, cel care a ajutat-o să emigreze în America de Nord / FOTO: Arhiva familiei

Regăsirea lui Montini, sub tiara Papei Paul al VI-lea

După 20 de ani, în 1967, când soţii Ţimiraş s-au întors pentru prima oară să viziteze Italia, sub tiara pontificală fusese aşezat chiar binefăcătorul lor din 1947,

monseniorul Giovanni Montini, uns papă cu numele de Paul al VI-lea (1963-1978). Familia Ţimiraş număra de-acum patru membri. Avea doi copii: o fetiţă,

Mary-Laetitia, născută în 1956, şi un băieţel, Paulo-Francesco, născut în 1962. Fotografia făcută atunci, cu urmaşii lui Ion Creangă primiţi în audienţă de şeful

Bisericii Catolice, a stat zeci de ani expusă în sufrageria casei lor din America, prezentându-l pe papă într-o ipostază de ascet blând, ţinându-şi mâna dreaptă pe

capul micuţului Paolo-Francesco, teribil de încurcat de împrejurarea solemnă în care nimerise.

Profesor de limbi romanice la San Francisco

Nicuşor şi Paola au trăit în Canada doar şapte ani, din 1947 până în 1954, când s-au mutat pe
coasta de vest a Statelor Unite, în California. Aici, bărbatul a început o a treia carieră
profesională, după avocatură şi diplomaţie: aceea de profesor de limbi romanice, iar soţia lui a
devenit cercetător şi cadru didactic la Universitatea Berkeley.
Graţie muncii sale diplomatice, Nicuşor dusese la superlativ pasiunea tatălui său pentru limbile
străine: vorbea engleză, franceză, spaniolă, italiană şi cunoştea foarte bine germana. În Statele
Unite, a predat mai întâi la o şcoală din subordinea Ministerului Apărării, Army Language
School, aflată în Monterey, apoi a fost asistent la catedra de italiană a facultăţii de litere de la
Universitatea Berkeley. Ulterior, cea mai mare parte a vremii, până la pensionarea din 1980,
profesor la Contra Costa College – o facultate de importanţă locală, situată pe unul dintre
malurile golfului San Francisco.

Paola şi Nicuşor Ţimitaş, alături de copiii lor, Mary-Letitia şi Paulo-Francesco.

Fotografie din anii 1980. / FOTO: Arhiva familiei
Toată lumea îţi spune "Nick!" şi îţi surâde

În anii 1960, strănepotul lui Ion Creangă a descris, în câteva pagini de corespondenţă, greutatea acomodării sale în noua lume: „Adaptarea la viaţa americană s-

a înfăptuit cu mare trudă. S-a înfăptuit cu preţul uitării, ştergerii, refulării, repudierii chiar a vieţii europene".

Fiica lui Nicuşor, Mary-Letitia Ţimiraş, spune astăzi, la vârsta de 55 de ani, că părinţii ei au dus o viaţă fericită în California şi că nu-şi aminteşte să-i fi auzit

vreodată regretând că au părăsit Europa. În faţa colii de hârtie, tatăl ei avea alte gânduri: "De ce mă plâng eu? N-am ce-mi trebuie? Desigur că am. (…) Mă

plâng în fond de o viaţă lipsită de căldura prieteniei. De o viaţă în care te limitezi la legături de bună ziua. De o viaţă în care toată lumea îţi spune Nick!, Nick!, şi

îţi surâde în vreme ce faci teribile eforturi să le spui şi tu pe nume. (…) Dezrădăcinarea, care mi-a răpit prieteniile care nu se fac decât în tinereţe şi-apoi nu se

mai pot reface? Dezrădăcinarea, care m-a lăsat cu un singur şi nedespărţit tovarăş: singurătatea?". Strănepotul lui Ion Creangă găsise pe pământul american o

societate distantă şi ultraspecializată, o societate unde tovărăşiile în care să poţi "discuta tot ce-ţi trece prin cap" – cum le categorisea el – păreau imposibil de

legat.

Ca să dea un sens constructiv nostalgiei sale faţă de România, Nicuşor a început să scrie, la vârsta de 76 de ani, în 1988, o carte de memorii, carte în ale cărei

pagini, ca într-o oglindă retrovizoare, avea de gând să adune tot drumul parcurs de familia lui până la promontoriile coastei de vest a Americii. Scrierea aceasta

târzie – care ar fi trebuit să devină primul volum dintr-o trilogie nemaiîncheiată - era menită să-i asigure pe vorbitorii de limba română că descendenţa lui Ion

Creangă e încă vie şi că, deşi numele de Creangă s-a pierdut din familie, măcar genele scriitorului sunt duse mai departe.

Plaja din Mamaia, cea mai frumoasă din lume

Nostalgia lui Nicuşor faţă de România era atât de puternică încât, la 76 de ani, de pe cealaltă faţă a Pământului, mintea lui reuşea să coboare în timp şi să se

focalizeze asupra curţii casei constănţene în care crescuse şi unde – principala tragedie a copilăriei – amantul bucătăresei i-l otrăvise pe cel mai bun prieten,

căţelul Ursu, care lătra copios ori de câte ori craiul îşi făcea vizitele.

Strănepotul lui Ion Creangă a avut o memorie prodigioasă, capabilă să păstreze vii, nealterate, timp de zeci ani, nişte amintiri cufundate în depărtarea

adolescenţei. În pragul vârstei de 80 de ani, îşi amintea cu limpezime momente din liceu, subiectele unor probe de la olimpiade şi bacalaureat, hoinăreli şi idile

nevinovate din adolescenţă, numele şi înfăţişarea profesorilor săi din Constanţa, şi nu-şi putea reprima imaginea plajei din Mamaia, unde copilărise şi înotase

pentru prima oară, şi pe care o socotea cea mai frumoasă din lume. Mai frumoasă decât toate ţărmurile pe care le cunoscuse în restul vieţii, când avusese ocazia

să cutreiere, alături de soţie, aproape tot globul.

Paola Ţimiraş-Silvestri (1923-2008), soţia de origini italiene a primului Creangă

american, a fost o eminentă cercetătoare în domeniul geriatriei / FOTO: UC
Berkeley Media Relations
Nicuşor Ţimiraş a murit în 1996. A plecat pe lumea cealaltă împăcat cu el însuşi, spune astăzi
nepotul lui, Costin Mihăescu (65 de ani), inginer pensionar care trăieşte în apropiere de San
Francisco. Sănătatea lui Nicuşor intrase în declin în al nouălea deceniu de viaţă, după ce apucase
să revadă, o singură dată, România şi după ce, remorcat de neobosita lui nevastă – adevăratul
bărbat al familiei - trăise, pentru un timp, în Franţa, la Bordeaux. S-a stins din viaţă la 84 de ani,
în casa lui din Berkeley, după ce mai multe accidente vasculare minore – "mini-strokes" - îi
răvăşiseră memoria şi-l ţintuiseră la pat.
Soţia strănepotului lui Creangă, cercetătoare într-un laborator de Nobel

Între 1947 şi 1954, ani petrecuţi la Universitatea din Montreal, soţia lui Nicuşor, Paola, l-a avut
ca îndrumător ştiinţific pe savantul maghiaro-austriac Hans Selye – unul dintre pionierii
mondiali ai endocrinologiei, cel care a introdus în limbajul ştiinţei medicale cuvântul "stres",
enunţând primele teorii ale manifestării acestei stări psihologice. În laboratorul lui Selye, Paola
a fost colegă cu francezul Roger Guillemin, (specialist în neurologie, laureat al Premiului Nobel
pentru medicină în 1977), ei doi fiind consideraţi cei mai importanţi discipoli ai eminentului
savant maghiaro-austriac.

Paola (a doua din stânga), alături de Hans Selye (primul din stânga), în
laboratorul acestuia din urmă. Guillemin este primul din dreapta, purtând
ochelari cu ramă groasă / FOTO: UC Berkeley Media Relations
Stabilită în 1955 în California, la Universitatea Berkeley, Paola a devenit, peste ani, unul dintre
cei mai importanţi specialişti în geriatrie ai Statelor Unite. De-a lungul carierei, a publicat 15
cărţi având ca temă fiziologia îmbătrânirii, disciplina căreia i-a consacrat principala sa operă
scrisă – o lucrare vastă, intitulată „Bazele fiziologice ale îmbătrânirii şi geriatriei”, considerată a
fi una dintre bibliile acestui domeniu medical. Paola a semnat şi a coordonat sute de articole de
specialitate, a condus foruri internaţionale de geriatrie şi a fost premiată de universităţi şi
asociaţii din Italia, Franţa, Venezuela şi Statele Unite. Când a murit, în septembrie 2008, site-ul
Universităţii Berkeley, anunţând această ştire, a citat mărturia unuia dintre foştii ei studenţi:
„Era numărul unu în privinţa organizării, energiei şi-a grijii materne pe care o arăta celor din
laborator. Toată lumea o definea printr-un singur cuvânt: <<extraordinară>>”.
Ep.5: Stră-strănepotul lui Creangă, Paulo-Francesco, grădinar la
Berkeley
(1) Paulo-Francesco Ţimiraş, născut în 1962, cel mai mic dintre stră-strănepoţii
lui Creangă, în casa lui din Pinole (San Francisco Bay Area. (2) Paulo-Francesco,
alături de soţia lui filipineză / FOTO: Arhiva Familiei
Dintre cei doi copii ai soţilor Nicuşor şi Paola Ţimiraş, fata, Mary-Laetiţia, a păşit mai aproape
de urmele părinţilor. A absolvit cursurile facultăţii de medicină, la Pomona şi la Georgetown, şi-
a făcut rezidenţiatul în medicină internă şi a urmat o specializare în geriatrie. Până în prezent, la
vârsta de 55 de ani, şi-a consolidat cariera în clinici de pe tot cuprinsul Americii, în California,
Colorado şi New Jersey, iar azi, revenită pe coasta de vest, lucrează în statul Washington,
localitatea Wenatchee Valley, un orăşel cu nume indian şi o populaţie de doar 35.000 de
locuitori, supranumit "Capitala Mondială a Mărului”, datorită imenselor plantaţii de pomi
fructiferi care îl înconjoară.
„Teroare” pe Copacabana

Mai puţin chemat spre învăţătură, fratele ei, Paolo-Francesco, a fost un băiat neastâmpărat încă din primii ani ai vieţii - o adevărată tornadă în pantaloni scurţi,

care culca la pământ tot ce-i ieşea în cale şi îşi punea părinţii în cele mai stingheritoare situaţii.

În nişte pagini de corespondenţă, tatăl lor a povestit o întâmplare extrem de amuzantă,

petrecută în timpul unei excursii în America Latină, în 1966. Într-o zi, la Rio de Janeiro,
jucându-se pe coridoarele unui mare hotel de pe plaja Copacabana (Leme Palace), micuţul
Paulo-Francesco (4 ani) a tras cablurile centralei telefonice din priză, decuplând impunătoarea
unitate turistică de restul lumii. Recepţioneri şi oaspeţi ai hotelului cu 19 etaje au auzit, dintr-o
dată, ton de linie moartă în receptoare. Abia după ce şi-au depăşit mirarea şi au trecut printr-o
cruntă criză de nervi, problema a fost reperată, iar cablurile - reconectate. Din acea zi, în restul
sejurului, familia Ţimiraş a fost înnobilată cu atenţia tuturor salariaţilor de la Leme Palace:
picolii, cameristele, hamalii, şoferii şi liftierii făceau un pas înapoi atunci când se intersectau cu
cei patru şi căscau respectuos - "Aaaa, familia lui Paolo!”.
Peisagist-şef, treapta "b”

La maturitate, spiritul lui Paulo a refuzat şcoala: a urmat cursurile facultăţii de horticultură de la
San Luis Obsipo, California, dar nu le-a putut termina. Azi, la vârsta de 49 de ani, acest stră-
strănepot al lui Ion Creangă e unul dintre grădinarii enormului campus universitar de la
Berkeley. Lucrează la o staţiune de cercetare aflată pe marginea golfului San Francisco:
Richmond Field Station, unde mai multe facultăţi, tehnice şi de arte frumoase, îşi au
laboratoarele şi atelierele.

Clădirea unde merge la serviciu Paulo-Francesco Ţimiraş. Richmond Field

Station, staţiune de cercetare aparţinând de Universitatea Berkeley (San
Francisco Bay Area)
Anul acesta, când a aflat că e căutat de un ziarist român, Paulo a scris dintr-o suflare câteva
rânduri în editorul e-mailului. A întrebat ce mai e prin "Dacia” – teritoriu despre care tatăl lui i-
a povestit multe – şi s-a interesat dacă actualul preşedinte al ţării e dintr-un nou partid sau din
vechiul partid comunist. S-a portretizat cu entuziasm, înşirând lucruri despre serviciul şi
pasiunile sale: "Lucrez la Berkeley de 27 de ani. Sunt grădinar peisagist-şef, treapta "b”. Sunt
responsabil de achiziţionarea tuturor mijloacelor cu care se întreţine pământul şi am în sarcină
îngrijirea a 50 de acri. Îmi place să citesc cărţi cu subiect istoric, să călătoresc încolo şi încoace,
prin California, să las sate şi oraşe în urmă, în timp ce şofez spre lacul Tahoe, unde merg deseori
la pescuit. Îmi place să petrec timpul cu familia mea, să mă uit la posturile de televiziune cu
programe istorice - avem patru posturi de felul ăsta aici – şi îmi mai place să colecţionez timbre
şi bani străini. Apropo, să ştiţi că n-am deloc monede româneşti în colecţia mea, ci doar câteva
est-germane, ruseşti şi italieneşti”.

Paulo-Francesco, alături de familia lui filipineză / FOTO: Arhiva familiei

Căsătorie cu aterizare forţată

După Revoluţie, Paolo a vizitat România cu mama lui. A fost o vizită mai puţin obişnuită.
Neavând încredere în alegerile matrimoniale ale băiatuluiei, Paola Ţimiraş l-a adus de mână la
Bucureşti
, să-i caute, printr-o complicată reţea de cunoştinţe, o nevastă cu care să se întoarcă în
California. A avut de ales între mai multe domnişoare, printre care şi fiica unui stomatolog. A
optat pentru fata dentistului, pe care Paulo a luat-o de nevastă şi de care a divorţat atât de
repede încât aproape că nici avionul n-a apucat să aterizeze, cu noul cuplu, încă integru, la San
Francisco.

Abia câţiva ani mai târziu, fără să fie ajutat de nimeni, stră-strănepotul lui Ion Creangă şi-a găsit marea dragoste: Irma Agra Cambronero, o filipineză cu trei

copii, din două căsătorii diferite, împreună cu care trăieşte fericit în orăşelul Pinole (zona metropolitană San Francisco), într-o casă în care părinţii,

considerându-l prea vulnerabil pentru a-şi purta singur de grijă, au dorit să-l instaleze atunci când încă mai erau în viaţă. Nu are copii proprii. Nici el, nici sora

lui, Mary-Letitia.
Ep.6: Stră-strănepoata lui Creangă, Mary-Letitia, ocoleşte România:
"Găseşti câini înfometaţi care aleargă pe stradă"

(1) Mary-Letitia Ţimiraş (55 de ani) /FOTO: wvmedical.com; (2)Panoramă a

orăşelului Wenatchee Valley, Washington, loc unde stră-strănepoata lui
Creangă este medic geriatru / FOTO: wikipedia.org; (3) Wenatchee Valley
este supranumit "Capitala Mondială a Mărului" / FOTO:gastrolust.com
Aflată în Wenatchee Valley (Washington), Mary-Letitia a răspuns, prin intermediul e-
mailului, la câteva întrebări despre viaţa familiei în care a crescut, cariera profesională pe
care a urmat-o şi felul în care se raportează la cel mai cunoscut dintre predecesorii ei,
scriitorul Ion Creangă.
● Reporter: Aţi citit vreo povestire de Ion Creangă?
● Mary-Letitia Ţimiraş: Nu-mi amintesc să fi citit vreo povestire de el. Nu vorbesc româneşte.

● Când v-a vorbit tatăl dumneavoastră prima oară despre stră-străbunicul dumneavoastră?
● Nu mai ţin minte când am auzit mai întâi de el. Eu, una, nu-mi aduc aminte să fi purtat
vreo discuţie importantă despre Creangă în familie.
● Ce anume nu puteau avea părinţii dumneavoastră în Europa din ceea ce îşi doreau? De ce
au emigrat în America de Nord?
● Nu am discutat niciodată despre motivul exact care i-a determinat să părăsească Europa,
cu toate că ni s-a spus că tatăl meu nu s-ar mai fi putut întoarce în România, fără riscul de a
ajunge la închisoare. Din câte cunosc, Europa era în haos după război, iar şansa unor locuri
bune de muncă era inexistentă. Atunci, cardinalul Paul (n.r. – Giovani Montini purta titlul
de monsenior în 1947), care mai târziu a devenit Papa Paul al VI-lea, i-a ajutat pe părinţii
mei să meargă în Canada, unde au început o viaţă nouă fără să aibă vreun sprijin financiar
de-acasă. Cred că mama întotdeauna a regretat faptul că, după război, tata nu a luat bani de
la banca elveţiană la care, ca diplomat român, avea acces la fondurile guvernamentale ale
României. Se pare că părinţii mei au avut o viaţă grea în Canada. Mereu descriau acea
perioadă ca pe una extrem de întunecată.
● I-aţi auzit vreodată regretând că au părăsit Europa?
● Cred că părinţii mei au fost foarte fericiţi în Statele Unite şi nu cred că au regretat deloc
stabilirea aici. Nu ţin minte nimic legat de faptul că le-ar fi fost dor să se întoarcă în Europa.
În mod sigur, mama nu ar fi putut avea în Europa realizările profesionale pe care le-a avut
în Statele Unite.

Mary-Letitia şi Paulo-Francesco, fotografie făcută în 1967, când au vizitat

Italia. (2) Mary-Letitia, în casa părinţilor din Berkeley / FOTO: Arhiva
familiei
● Cât de prezentă era România în conversaţiile familiei dumneavoastră?
● Se vorbea despre România în primul rând când eram vizitaţi de prieteni români şi în
rarele ocazii în care noi îi vizitam pe alţi români. La un moment dat, am dat nişte petreceri
la care au fost prezentate muzica, dansurile şi specialităţile culinare româneşti.
● Ion Creangă, stră-străbunicul dumneavoastră, iubea foarte mult viaţa. Dumneavoastră vă
place viaţa?
● Da, mă bucur de viaţă cât încape, dar într-un mod responsabil. Lucrez mult, într-o meserie
foarte stresantă, şi îmi place să mă relaxez alături de prieteni şi de familie, cu mâncare bună
şi vin, într-un cadru natural frumos. Avem o barcă cu care ieşim pe râu sau pe lacuri, ne
căţărăm şi schiem mult pe munţi.
● Cum aţi ales orăşelul Wenatchee Valley ca loc de muncă?
● Centrul medical de aici m-a recrutat ca să încep un program medical de geriatrie. E o zonă
foarte frumoasă, cu acces rapid la râuri, lacuri şi munţi, iar localnicii sunt prietenoşi. A fost
o bună ocazie de a crea ceva care va ajuta mulţi oameni la vremea bătrâneţii şi, desigur,
faptul că prezenţa mea aici e necesară îmi dă multe satisfacţii. Nord-vestul Americii e un loc
minunat. California e frumoasă de asemenea, dar devine tot mai aglomerată şi tot mai
scumpă.
● Ce face un medic geriatru la spitalul dinWenatchee Valley?
● Un geriatru, desigur, are grijă de oamenii bătrâni şi se specializează în probleme care sunt
specifice pacienţilor în vârstă. Momentan, am doar două asistente în subordine, iar spitalul
e pe punctul de a mai angaja un medic geriatru deoarece programul nostru este în continuă
extindere. Mergem la azilurile private, la centrele de asistenţă socială şi acasă la oamenii
care nu pot veni la cabinetul nostru. Îi consult, de asemenea, la cabinet pe bătrânii care se
pot deplasa şi ţin prelegeri în cadrul comunităţii pe teme variate cum ar fi, de pildă,
demenţa.
● Aţi vizitat vreodată România?

● Nu, deşi am fost în Europa de multe ori. Singura dată când fratele meu a vizitat România a fost să-şi găsească nevastă (un episod dezastruos). M-am gândit să

merg în Transilvania cu un grup de credincioşi universalişti unitarieni, din moment ce frecventez o biserică unitariană aici, dar ezit să fac această călătorie. Am

auzit de la prieteni şi rude că e o ţară murdară, coruptă şi dezorganizată, chiar dacă oamenii sunt prietenoşi. Găseşti câini înfometaţi care aleargă pe stradă,

ceea ce dă măsura la cât de prost e administrată ţara. În mod sigur, nu aşa şi-ar fi dorit tatăl meu să fie şi nu aşa şi-o amintea din tinereţe. În timp ce Italia, ţara

mamei mele, e, desigur, o ţară dezorganizată şi coruptă, în mod cert e mai primitoare pentru turişti. O excursie în Hawaii e mult mai convenabilă şi mai

relaxantă pentru mine, ţinând cont de locul în care mă aflu acum.

Ep.7: Horia Creangă, nepotul lui Ion Creangă, cel mai mare arhitect
modernist român

Arhitectul Horia Creangă (1892 - 1943), cel mai de seamă descendent al lui Ion Creangă / FOTO: Arhiva familiei

Să ne întoarcem în timp, la începutul secolului XX! La familia lui Constantin Creangă, căruia statul i-a naţionalizat afacerea cu foiţă de ţigară. Mai exact, la

fiii lui: Horia (n. 1892) şi Ionel (n. 1898).

Ultimul bărbat care a purtat numele de Creangă din familia povestitorului a fost al doilea dintre nepoţii săi, arhitectul Horia Creangă, o personalitate cu

propriul ei soclu, atât de însemnată încât înrudirea cu Ion Creangă – deşi ştiută de toată lumea – este considerată un detaliu biografic oarecare. N
ăscut în
1892 - în căminul lui Constantin Creangă şi al Olgăi Petru, care, până la urmă, a sfârşit în
degringoladă – Horia a absolvit studiile la Paris, ajungând, peste ani, să fie considerat cel mai
important reprezentant al curentului modernist din arhitectura românească, curent care, în
perioada interbelică, prin manifestele sale scrise ori construite, a încercat să simplifice clădirile
din România, promovând linia dreaptă a şcolii cubiste.
Tăcut, petrecăreţ şi neglijent cu el însuşi

Cei care l-au cunoscut pe arhitect înclină să creadă că personalitatea bunicului a făcut un salt de o generaţie şi a renăscut în spiritul nepotului, readucând la

suprafaţă teritorii mari din figura greu-clasabilă a povestitorului. Un chef de viaţă pantagruelic, înăbuşit sub masca unui taciturn; un bărbat robust, a cărui

sănătate s-a năruit, în indiferenţă, devreme; o energie debordantă dedicată, aproape exclusiv, activităţii profesionale şi petrecerilor; şi, fără legătură cu Ion

Creangă, un mare har de a câştiga bani, dublat de o nepăsare financiară care a făcut ca, în urma lui, cu excepţia pereţilor a două apartamente, să nu mai rămână

vreo leţcaie.

Prizonier într-un lagăr de pe malul Mării Baltice

Fiica lui, Mihaela (88 de ani), spune astăzi că, în adolescenţă, visul tatălui ei fusese să devină pictor, numai că sora lui mai mare, ambiţioasa Laetitia – capul

limpede a ceea ce mai rămăsese din familia lui Constantin Creangă – l-a sfătuit să urmeze o şcoală practică şi nu să se înfometeze, din proprie iniţiativă,
absolvind facultatea de arte plastice. Horia Creangă a fost admis la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti în 1913. Aici a avut-o colegă pe Henrietta Delavrancea,

cea mai mică dintre cele patru fete ale scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Acuarele realizate în tinereţe de Horia Creangă / FOTO: Arhiva familiei

Radu Patrulius - autor al monografiei „Horia Creangă, omul şi opera” (1980) - îl descrie pe Horia ca fiind un student foarte retras, necomunicativ, dispus să

renunţe la introvertire doar ca să-i ironizeze pe ceilalţi. Pentru că, odată, a desenat pe tablă caricatura profesorului Staţie Ciortan, rectorul universităţii, Ermil

Pangrati, l-a exmatriculat două săptămâni din şcoală.Ca să facă rost de bani de buzunar – povesteşte tot Patrulius – Horia era gata să mestece şi să înghită

insecte, câştigând pariul cu colegii săi care nu-l credeau în stare să se încumete la un asemenea gest.

La trei ani după ce a fost admis la Şcoala de Arhitectură, în 1916, băiatul cel mare al lui Constantin Creangă a fost nevoit să îşi întrerupă studiile, fiind mobilizat

pe frontul Primului Război Mondial. În timpul luptelor, nemţii l-au surprins când încerca să taie o împrejmuire de sârmă, la Şercaia, judeţul Braşov, l-au luat

prizonier şi l-au trimis într-un lagăr din extremitatea nordică a Germaniei, la ţărmul Mării Baltice, în oraşul Stralsund. Aici, asistând la felul în care erau umiliţi
ceilalţi prizonieri, ar fi fost auzit spunând: „Îmi e scârbă de omenire”.

Student la École des Beaux-Arts din Paris

În 1919, revenit acasă, Horia s-a întors la pasiunea lui pentru arhitectură. Nu a mai vrut să-şi
continue însă studiile la Bucureşti, ci a dorit să înceapă altele, la Paris. A fost admis la École des
Beaux-Arts, împreună cu iubita lui, Lucia Dumbrăveanu, şi, conform cutumelor, cei doi au
trebuit să aleagă un profesor la atelierul căruia să lucreze. S-au înscris la arhitectul Gustave
Umbdenstock, iar la absolvirea facultăţii, în 1925, cu recomandarea acestuia, Horia Creangă a
fost angajat la birourile de arhitectură ale „Companiei de Căi Ferate din Nord”. Era un serviciu
plătit decent, cu front de lucru garantat, dar care pe român, dezamăgit de rolul care i se
încredinţase, îl nemulţumea. În 1927, la vârsta de 35 de ani, a hotărât să se înapoieze în ţară.
Băieţii lui Constantin Creangă, căsătoriţi în Franţa

Până la întoarcerea în România, cât timp trăise la Paris, Horia Creangă se însurase cu Lucia
Dumbrăveanu, oficializând, în 1923, o legătură sentimentală care durase de dinaintea
mobilizării pe frontul Primului Război Mondial. Tot în 1923, la maternitatea din Versailles, se
născuse fiica lor, Mihaela, botezată de filosoful Mihai Ralea.
(1) Lucia Dumbrăveanu (1895-1954), soţia lui Horia Creangă; (2) Horia Creangă,
la ştrand, împreună cu Ionel şi soţia acestuia, Marie-Louise; (3) Horia Creangă
(dreapta), împreună cu principalul său discipol, arhitectul Haralamb
Georgescu. FOTO: Arhiva familiei
Ajuns în România, Creangă şi-a deschis propriul atelier de arhitectură, alături de soţie, Lucia, şi de cel mai mic dintre fraţii săi, Ionel, absolvent al aceleiaşi

universităţi pariziene. Ca şi Horia, mezinul lui Constantin Creangă se întorsese din Franţa nu doar cu o diplomă de arhitect, ci şi cu o nevastă: o tânără de

condiţie modestă, fiică de croitor, Marie-Louise Vaurés.

Primul triumf al echipei „Creangă”: clădirea ARO, actualul bloc Patria

Prima lucrare importantă a celor trei arhitecţi – Horia, Lucia şi Ionel - a fost vila din Deva a avocatului Petru Groza, proiectată în 1927, când proprietarul ei era

ministru în ultimul Guvern Averescu. Doi ani mai târziu, atelierul „Creangă” a repurtat un succes fulminant. A câştigat concursul pentru proiectarea unui bloc

în centrul Bucureştiului, pe Bulevardul Magheru, clădire care aparţinea Societăţii Asigurarea Românească şi care a fost cunoscută, după inaugurare, drept

imobilul ARO (blocul de deasupra cinematografului Patria de azi). În ciuda recesiunii economice din anii aceia, clădirea a fost ridicată conform graficului şi

dată în folosinţă în 1931, când a stârnit, cu formele sale inovatoare, nemaivăzute în România, protestele şi admiraţia trecătorilor.

Accident în centrul Bucureştiului

Când imobilul ARO a fost inaugurat, echipa „Creangă” nu mai era în efectiv complet. Unul
dintre cei trei arhitecţi murise. În după-amiaza zilei de 2 martie 1931, Ionel, soţia lui, Marie-
Louise, şi Horia se aflau în automobilul Henriettei Delavrancea, buna lor prietenă, una dintre
curajoasele şoferiţe care circulau pe drumurile Bucureştiului în acea epocă de romantism rutier.
Ieşind de pe strada Batiştei, maşina condusă de Henrietta a fost izbită puternic de un tramvai
care circula pe Bulevardul Ion Brătianu. Automobilul s-a răsturnat, iar pasagerii au fost aruncaţi
în mijlocul străzii, fiind transportaţi, cu răni sângerânde, la Spitalul Colţea. Toţi păreau în afara
oricărui pericol. După două zile, pe 4 martie, la ora opt dimineaţa, Ionel Creangă a murit.
Henrietta şi-a recunoscut vina

Familia a crezut şi este convinsă şi astăzi că nu izbitura a provocat moartea celui mai mic dintre băieţii lui Constantin Creangă, ci o tromboză care, în lipsa
tratamentului adecvat şi a medicamentelor anticoagulante, s-a putut forma în cele aproape patruzeci de ore de convalescenţă. Ziarele „Universul” şi „Cuvântul”

din 3 martie anunţaseră, pe prima pagină, că Ionel Creangă, cel mai grav dintre toţi răniţii, avea rupte ambele picioare şi-o mână. Starea lui era îngrijorătoare,

dar, cu excepţia fracturării membrelor, nu erau menţionate alte urme ale traumatismului. Ciocnirea maşinii cu tramvaiul a fost investigată de poliţie, iar

ancheta a fost preluată de Parchet. Ziarul „Adevărul” din 6 martie: „Din cercetări rezultă că accidentul de datorează unei imprudenţe a doamnei Delavrancea

care a şi dat o declaraţie în acest sens”.

O casă pe Intrarea Geneva

De pe urma lui Ionel Creangă, în Bucureşti a rămas o singură casă pe care istoricii de arhitectură i-o atribuie în totalitate – de la temelie până la acoperiş.

Clădirea - o vilă din care abia răzbat preferinţele cubiste ale atelierului Creangă - cu un singur etaj, pereţi aşezaţi în unghiuri obtuze, o terasă largă şi balustradă

din lemn fasonat, e situată pe Intrarea Geneva, o fundătură din apropierea Pieţei Victoriei.

Ionel Creangă a contribuit, însă, la toate proiectele girate de fratele său: munca lui e ascunsă în
întreaga creaţie de până în 1931 a atelierului condus de Horia Creangă. De altfel, numele alăturate
ale celor doi apar pe placa primului bloc de raport pe care l-au proiectat în Bucureşti, în 1929, pe
Bulevardul Schitu Măgureanu, singurul ornat cu sigla biroului „Creangă”, două litere „C” aşezate
spate în spate şi înnodate în feroneria balcoanelor.
În anii aceia, atelierul de arhitectură nu l-a pierdut doar pe Ionel, ci şi pe Lucia, de care Horia a divorţat imediat după ce a aflat că născuse un copil în afara

căsătoriei.

Un galop de zece ani: opera inovatoare a lui Horia Creangă

Perioada 1930 -1940, inaugurată prin succesul profesional al blocului ARO, îndoliată prin
moartea lui Ionel şi afectată de separarea de Lucia, a fost pentru Horia Creangă o perioadă de
lucru furibund. Atelierul lui s-a lărgit şi s-a mutat la etajul cinci al unei clădiri pe care o
concepuse în Piaţa Lahovary. În acest deceniu şi puţin în prelungirea lui, Creangă a proiectat
zeci de locuinţe particulare şi clădiri publice situate în Bucureşti sau în alte oraşe din ţară. Este
autorul unor blocuri în Piaţa Spania şi în Piaţa Dorobanţilor, pe strada George Manu şi pe
Bulevardul Nicolae Bălcescu, a proiectat alte trei clădiri pentru Asigurarea Românească ( la Cernăuţi,
în Bucureşti - pe Calea Victoriei şi la Braşov – celebrul hotel ARO), a proiectat teatrul Giuleşti, vila
Venera Goga (soţia lui Octavian), vila lui Victor Groza (fratele lui Petru Groza, la Târgu Mureş), un
mini-cartier şi o şcoală în Vatra Luminoasă, clădirea uriaşă a Halelor Obor, trei fabrici de lactate
(Alba Iulia, Burdujeni şi Simeria), un stadion de fotbal (al Academiei Naţionale pentru Educaţie
Fizică, în cartierul Uranus) şi multe dintre halele uzinelor de ţevi şi vagoane Malaxa – un
obiectiv la care a lucrat până în momentul morţii şi pentru care – crede familia, iar Patrulius
consemnează de asemenea – industriaşul de origine greacă a rămas dator cu onorariile: „uita să-
şi încaseze şi onorariile de la N. Malaxa! …Trebuia rugat ca să ceară ce i se cuvenea…”.
(1) Bustul lui Horia Creangă, amplasat în curtea interioară a Universităţii de
Arhitectură din Bucureşti; (2) Deşi Horia Creangă şi Lucia Dumbrăveanu au
divorţat, femeia a păstrat numele soţului şi a fost înmormântată în acelaşi loc de
veci cu acesta
Salt în apa rece a Snagovului

Culegând informaţii din anturajul lui Horia Creangă, Radu Patrulius a relatat o întâmplare ciudată, petrecută în primăvara lui 1943. În după-amiaza zilei de

Sfântul Gheorghe, 23 aprilie 1943, prezent la serbarea onomastică a unui prieten, excentricul Horia Creangă a sărit în apa rece a lacului Snagov. Când înota

spre mal, i s-a făcut rău, iar martorii abia au reuşit să-i ridice trupul masiv, supraponderal, pe ponton. Scos din apă, Creangă a îndreptat o figură lividă către

invitaţi. Problemele lui medicale, cunoscute vag printre prieteni, au fost aduse brusc în actualitate. Se ştia că e bolnav şi că nu se conforma dietei prescrise de

medici: „Traiul pe care îl ducea îl împovăra fiziceşte.(...) Fusese prevenit de medici împotriva exceselor gastronomice, dar savura intens totul” – scrie Patrulius.
Presat de apropiaţi, în luna următoare, s-a internat într-un spital din Bucureşti, dar nopţile, plictisit de atmosfera salonului, obişnuia să iasă pe stradă şi să se

plimbe.

Moarte subită la Viena

La 1 iulie 1943 – luându-şi boala în serios – a plecat să se trateze în capitala Austriei, la cel mai
mare spital din Europa, Allgemeines Krankenhaus, celebrul AKH Viena. Procedura internării îi
impunea să se cazeze mai întâi la un hotel, astfel încât să fie înregistrat cu o adresă provizorie în
Austria. S-a cazat la Bristol, un hotel de cinci stele, situat peste drum de Opera de Stat. Pe 1 august,
luându-şi prietenii, clienţii şi familia prin surprindere, a murit din cauza insuficienţei renale în
unul dintre paturile uriaşei clinici austriece. „A fost un mare şoc. Nimeni nu se aştepta la asta”,
spune astăzi Mihaela Creangă-Mihăescu, fiica arhitectului. Femeia are acum 88 de ani. Atunci,
abia împlinise 20.

Ep.8: Mihaela Creangă: căsătorie sub bombardamente

(1) Mihaela Creangă, când avea 20 de ani şi tocmai îşi pierduse tatăl / FOTO: Arhiva familiei; (2) Mihaela Creangă, azi, la 88 de ani /

FOTO: Karina Knapek

Să ne întoarcem în timp, la studenţia arhitectului Horia Creangă! Mai exact, la momentul în care i-a venit pe lume singurul urmaş, Mihaela.

Deşi s-a născut în inima Franţei, la Versailles, Mihaela Creangă aproape că a avut o copilărie de
orfan. Părinţii ei, Horia Creangă şi Lucia Dumbrăveanu, studenţi la secţia de arhitectură a École
des Beax-Arts din Paris, au lăsat-o, de la doar câteva luni, în grija unei familii din orăşelul Saint
Malo – o localitate gotică, înconjurată de ziduri şi aşezată la gura unui estuar din nord-vestul
ţării, pe care aveau obiceiul să o viziteze când mergeau la plajă. Fusese o naştere care îi găsise
nepregătiţi şi le fragmentase studiile abia începute, transferându-i, abrupt, de la planşeta de
desen la veghea ingrată a unui bebeluş.
Fetiţa s-a amestecat cu copiii gazdei din Saint Malo şi, până la patru ani, nu a vorbit decât franţuzeşte. Arhitecţii au lăsat-o în acest târguleţ breton chiar şi după

ce s-au întors în România, deschizându-şi atelierul „Creangă” şi poate că ar mai fi stat aici încă mulţi ani, dacă autoritara Laetitia, sora cea mare a lui Horia, nu

i-ar fi cerut fratelui să se întoarcă în Franţa şi să recupereze copilul, pe care, până atunci, ei, părinţii, îl trataseră ca pe un intrus, apărut din proprie iniţiativă să

le tulbure liniştea.

Mama, o mătuşă

La divorţul lui Horia de Lucia, petrecut în anii 1930, într-unul dintre cele două apartamente pe care arhitectul le avea în blocul din Piaţa Lahovary, s-a mutat

Laetitia, împreună cu soţul, gazetarul Nicolae Ţimiraş, şi cu băiatul lor, Nicuşor, iar adolescenta Mihaela li s-a alăturat, redevenind mezina unei familii

adoptive, prima în care s-a simţit cu adevărat ca acasă. (Trăiau cu toţii sub larga umbrelă financiară a lui Horia Creangă, care, în anii aceia, devenise unul dintre

cei mai bine plătiţi arhitecţi români.)

(1) Mihaela, fotografie din monografia "Ioan Creangă" (1933), scrisă de unchiul ei, gazetarul Nicolae Ţimiraş; (2) Nicuşor Ţimiraş, al

patrulea din dreapta, în timpul serviciului său diplomatic la ambasada României din Italia / FOTO: Arhiva familiei

"Seiful" din şifonier

Când a venit vremea studiilor universitare, Mihaela a mers pe urmele părinţilor naturali, dar
mai ales pe urmele familiei adoptive, Ţimiraş: s-a înscris la facultatea de arhitectură din Roma,
oraş în care Nicuşor lucra ca diplomat. La Roma se afla, în august 1943, când tatăl ei a murit în
spitalul AKH Viena. Şi de aici, luându-şi vărul în ajutor, a venit la Bucureşti şi – principala grijă – a
verificat un dulap masiv din dormitorul arhitectului, în ale cărui sertare, temător de fragilitatea
băncilor pe timp de război, Horia Creangă îşi păstra toţi banii. Dulapul era pustiu. Cineva - a
crezut Mihaela atunci şi crede şi astăzi, la 88 de ani - din cercul prietenilor apropiaţi îl golise.
Nici un leu din onorariile unuia dintre cei mai importanţi arhitecţi ai acelei epoci – şeful
lucrărilor publice ale Municipiului Bucureşti, arhitectul Uzinelor Malaxa, al Societăţii
Asigurarea Românească, al lui Petru Groza şi al lui Octavian Goga – nu a rămas moştenire
pentru fiica sa.
Despărţirea strănepoţilor

După funeraliile lui Horia Creangă, Mihaela nu s-a mai putut întoarce la Roma. În vara lui 1943, cât
timp duraseră procedurile de înhumare a arhitectului, pe scena politică a Europei se petrecuse o
importantă răsturnare de situaţie. Italia, proaspăt eliberată de fascism, întorsese armele
împotriva Germaniei şi devenise, astfel, inamica României. Spre deosebire de verişoara lui,
Mihaela, Nicuşor Ţimiraş, având paşaport diplomatic, a putut să facă drumul înapoi, la Roma,
iar în acel august 1943, cei doi strănepoţi ai lui Creangă s-au despărţit pe peronul Gării de Nord,
nu pentru câteva luni, cum erau ei convinşi, ci pentru 47 de ani, până în 1990, când Nicuşor,
profesor universitar pensionar în California, şi-a revăzut pentru singura oară ţara natală.
Întâlnire în beznă

Rămasă în Bucureşti, Mihaela s-a măritat la doar un an după întoarcerea în România. Soţul ei,
Constantin Mihăescu, era un militar de carieră. Un sublocotenent de artilerie antiaeriană, care
încă îşi îngrijea rana pe care o bombă i-o făcuse la gamba piciorului drept în timpul bătăliei de la
Stalingrad. Mihaela
îl cunoscuse într-una dintre serile de toamnă ale anului 1943. Veniseră unul spre
celălalt pe un bulevard pustiu, pe care nu mai circula nimeni altcineva şi pe care toate felinarele
şi luminile caselor fuseseră stinse. El, în uniformă, pe o motocicletă. Ea, pe trotuar, umblând
fără destinaţie. Constantin Mihăescu, astăzi în vârstă de 90 de ani, rememorează acele clipe: „M-
am apropiat de trotuar şi-am zis: <<Domnişoară, ce căutaţi pe stradă în timpul
bombardamentului?>>”. Se aflau în plin raid al aviaţiei Aliaţilor. Proiectilele bateriei antiaeriene
române se spărgeau şi cădeau peste tot în oraş.
Un ordin nupţial

Fără să aştepte bâiguielile tinerei, Mihăescu i-a ordonat să se urce pe motocicleta pe care el o
conducea şi, cu ea în şa, a ghidonat până sub Parcul Carol, în buncărul comandamentului
Apărării Antiaeriene a Bucureştiului – unde fusese detaşat după revenirea de la Stalingrad. Adoua zi,
el i-a cerut numărul de telefon şi, în timpul liber din săptămânile şi lunile care au urmat, şi-au
tot dat întâlnire la cofetării, teatre şi cinematografe, până, în august 1944, când au hotărât să
devină soţ şi soţie.
Soţii Constantin Mihăescu şi Mihaela Creangă-Mihăescu, alături de băiatul cel
mic, Costin, fotografie din jurul anului 1950. / FOTO: Arhiva familiei
Ea avea 21 de ani. El, 24 de ani. El a fost singurul care a ridicat pretenţii în momentul căsătoriei:
i-a spus – aproape că i-a ordonat – să-i facă doi băieţi şi, cu toate că războiul se încheiase, iar
civilii nu mai erau obligaţi să asculte de poruncile militarilor, Mihaela s-a conformat cerinţelor
şi, la un an după nuntă, apoi după un alt an, i-a născut pe cei doi fii ai familiei: Dan şi Costin,
stră-strănepoţii români ai lui Ion Creangă.
Cum au venit pe lume Dan şi Costin

După ce s-au căsătorit, Mihaela şi Constantin au continuat să meargă la teatru şi la cinematograf, devorând filmele proiectate în sălile din Bucureşti. Cei doi

povestesc că, într-o seară din vara lui 1945, când rezemau scaunele din faţa unei pânze pe care erau proiectate personajele lui „Colţ Alb” – o ecranizare a

romanului lui Jack London – Mihaela i-a dat o replică soţului care a întrerupt brusc pelicula: „Nasc! S-a rupt apa!”. Ofiţerul şi-a urcat nevasta în primul taxi

tras de cai pe care strada i l-a scos în cale şi, fără exces indicaţii, i-a zis birjarului să-l ducă la maternitate. După lehuzie şi după ce micuţul Dan a învăţat să

meargă de-a buşilea, tinerii soţi şi-au reluat tabieturile culturale. Într-o seară, din toamna lui 1946, când în sala unui cinematograf rula filmul „Fiul lui Tarzan”

– o ecranizare a romanului lui Edgar Rice Burroughs - Mihaela şi-a strâns soţul de mână şi i-a zis: „Nasc! S-a rupt apa!”. Al doilea stră-strănepot român al lui

Ion Creangă, Costin, a venit pe lume la aceeaşi maternitate. Personalul spitalului cunoştea deja acest cuplu ingenuu care nu se pierdea cu firea în apropierea

momentelor solemne ale vieţii şi îşi vedea, metodic, de programul lui obişnuit.

Ep.9: Urmaşii lui Creangă, în mâinile Securităţii

Constantin Mihăescu şi băieţii săi, Costin (stânga) şi Dan (dreapta), la puţin timp după reunirea familiei, din 1964 / Foto: Arhiva

familiei
Sublocotenentul de artilerie pe care bezna Bucureştiului i-l scosese în cale Mihaelei Creangă în toamna lui 1943era un militar de elită. După încheierea

războiului, Constantin Mihăescu a fost profesor şi instructor la şcoala de ofiţeri din Braşov, a urmat cursurile Academiei Militare din Bucureşti şi a fost numit

şef de stat major şi girant la comanda unei divizii de artilerie antiaeriană din Târgu Jiu. La doar 31 de ani, avea peste zece mii de oameni în subordine. Până să

fie împins în închisorile comuniste, în 1959, Constantin Mihăescu şi-a pus semnătura pe opt inovaţii tehnice, ca autor şi coautor, a fost citat de patru ori pe

armată şi o dată pe ţară, pentru merite profesionale deosebite, şi a fost avansat la gradul de locotenent-colonel.

În anii 1950, familia Creangă-Mihăescu trăia la Târgu Jiu, oraş în care se afla garnizoana
ofiţerului. Costin, băiatul cel mic - azi, la 65 de ani, locuitor al zonei metropolitane San
Francisco - îşi aminteşte timpul idilic petrecut în această localitate: „Verile, ne jucam în parcul
oraşului, trecând pe sub Poarta Sărutului şi răsturnând de multe ori scaunele Mesei Tăcerii ca să
prindem râme pentru pescuit. Când ne lovea foamea, mâncam mere pădureţe de pe dealurile
din împrejurimi ori peşti cruzi, prinşi cu mâna pe sub pietrele Jiului. Traiul fără griji s-a sfârşit
brusc în mai 1959, când tata a fost arestat. Atunci, ni s-au luat toate bunurile şi am fost daţi
afară din casă”.
Arestarea ofiţerului

Garnizoana din Târgu Jiu la care Mihăescu activa începuse să fie epurată politic în primele luni
ale lui 1959. Ofiţeri de la toate armele dispăreau de la serviciu, trecuţi în rezervă sau înghiţiţi de
arestul Securităţii. Pe 2 mai, soţul Mihaelei Creangă a fost chemat în Bucureşti, la Comandantul Armatei a
2-a, din care făcea parte divizia pe care o conducea. Brusc, a fost luat în primire de şeful
serviciului de contrainformaţii, care, împreună cu un acolit, l-a dus în alt corp de clădire. Într-o
cameră fără ferestre, mai mulţi ofiţeri l-au întâmpinat, i-au smuls epoleţii, l-au pus la pământ şi
l-au bătut până la epuizare, cu pumnii şi cu picioarele. I-au luat toate obiectele pe care le avea
asupra lui şi, folosindu-se de paravanul unei anchete oficiale, l-au torturat până în ianuarie
1960. Îl ţineau treaz răstimpuri nesfârşite, îl bărbiereau cu lama uscată, îi puneau întrebări
lipsite de sens, erau când binevoitori şi empatici, când de o iritare apoplectică şi înfricoşătoare.
Opt luni nu l-au lăsat să-şi vadă familia, iar după un proces sumar, judecat la Craiova, l-au
condamnat la 17 ani de muncă silnică, opt ani de degradare civică şi confiscarea întregii averi,
pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost eliberat la amnistia generală din 1964.
Cartea de muncă a Mihaelei Creangă păstrează mărturia anilor sumbri, petrecuţi ca muncitoare la Complexul pentru Industrializarea

Lemnului din Târgu Jiu

Daţi afară din casă

La câtva timp de la arestarea ofiţerului, din mai 1959, urmaşii lui Ion Creangă au fost obligaţi să evacueze casa cu trei camere pe care o primiseră de la primăria

Târgu Jiu şi pe care, până atunci, o renovaseră pe cheltuiala proprie. Bunurile le-au fost mutate de căruţa care transporta gunoiul garnizoanei. Mobile, cărţi –

moştenite din biblioteca lui Ion Creangă şi a lui Horia Creangă - haine, covoare şi veselă au fost făcute căpiţă pe fundul furgonului şi duse la o casă demolabilă,

igrasioasă, alcătuită din dependinţe şi o singură cameră. Ce nu a încăput între pereţii noii locuinţe a rămas afară, putrezind în ploaie sau dispărând în sacii

hoţilor.

Mihaela, la descărcat vagoane

Până la arestarea lui Constantin Mihăescu, Mihaela Creangă nu lucrase niciodată. Ofiţerul o înstrăinase complet de grija banilor şi-i încredinţase, în totalitate,

grija educării băieţilor, Dan şi Costin. Când el a dispărut, ea a devenit muritoare de foame. Femeia s-a angajat în singurul loc unde a mai fost primită:

muncitoare necalificată la o fabrică de cherestea de lângă Târgu Jiu. Noaptea, când soseau transporturi de buşteni pe calea ferată, era chemată, în prelungirea

celor opt ore de program, la descărcarea trunchiurilor de copaci. O constituţie fizică fragilă, mignonă, se lupta să coboare butuci de pe platforma marfarelor.

Cinci ani a lucrat aici strănepoata lui Ion Creangă, pe o leafă de mizerie, 600 de lei. Cea mai mică leafă din întreaga întreprindere.

Adolescenţa lui Costin: de la premiul întâi, la o şcoală profesională

În 1959, nemaiavând cine să-i întreţină, cei doi băieţi ai familiei, Dan (14 ani) şi Costin (13 ani), au părăsit oraşulTârgu Jiu şi s-au refugiat la bunica lor din

Craiova, mama tatălui. Cel mare a apucat să intre la liceu până ca dosarul negru al părintelui să se răsfrângă asupra familiei şi şi-a luat bacalaureatul în Craiova.

Ca să se întreţină, toţi anii aceia, a muncit la un atelier fotografic.

(1) Costin, mezinul familiei Mihăescu, pe vremea copilăriei petrecute la Târgu
Jiu; (2) Certificatul de muncitor calificat pe care Costin l-a primit la încheierea
şcolii profesionale de la Ploieşti / Foto: Arhiva familiei
Cel mic a absolvit ciclul gimnazial la Craiova, dar, din cauza condamnării politice a tatălui, nu a
mai avut voie să urmeze liceul mai departe. A fost primit să dea admitere pentru treapta întâi,
lăsat să rezolve subiectele examenului, dar, fără legătură cu rezultatul propriu-zis al tezelor, a
fost declarat respins. Avusese coroniţă din clasa întâia până în clasa a şasea, luase premiul trei în
clasa a şaptea – avea să fie, peste mulţi ani, şef de promoţie la facultate – dar, la 13 ani, a fost
exclus din rândul generaţiei sale. Prigonit, băiatul s-a orientat către una dintre ultimele soluţii
pe care le-avea pentru a-şi continua învăţătura: a mers la o şcoală profesională de ucenici
mecanici din Ploieşti, de lângă Rafinăria Teleajen. Timp de trei ani, a locuit într-un dormitor cu
treizeci de paturi. Se hrănea prost, degera de frig şi, după o zi de muncă în atelierele şcolii, doar
albul ochilor şi-al dinţilor mai se vedeau din el. Câţiva ani mai târziu, împreună cu toată familia,
avea să se întoarcă în Bucureşti şi să urmeze studiile universitare în Capitală.

Ep.10: Viaţa ultimului Creangă din România, la 88 de ani

(1)Mihaela Creangă-Mihăescu, fiica lui Horia Creangă şi strănepoata lui Ion
Creangă; (2) Generalul (r) Constantin Mihăescu va da în judecată statul român şi
va cere despăgubiri pentru timpul pentrecut în închisoare / FOTO: Karina
Knapek
După eliberarea din închisoarea politică, în 1964, ofiţerului Constantin Mihăescu i s-a permis să
se angajeze doar la serviciul de vidanjă al Întreprinderii de Apă şi Canal Bucureşti (ICAB). Doi
ani mai târziu, s-a putut transfera la biroul de investiţii al aceleiaşi întreprinderi. Familia,
răspândită la Târgu Jiu şi la Craiova în timpul arestării bărbatului, s-a reunit cu greu sub acelaşi
acoperiş şi a trăit, pentru multă vreme, într-o singură cameră, în apartamentul unei rude din
sectorul şase al Capitalei.
Ca să îi întreţină pe toţi, Mihăescu lucra opt ore la ICAB şi, la încheierea programului, oferea
meditaţii, la diverse materii, elevilor din ciclul primar pe care profesorii de meserie nu aveau
timp să-i pregătească. A reuşit să se reîncadreze în Armată într-un moment de relaxare
ideologică, în 1969. L-au rechemat la infanterie şi tancuri, deşi, anterior arestării, făcuse carieră
la artileria antiaeriană. S-a retras în 1977, cu gradul de colonel, şi s-a mai întors în rândurile
Armatei 13 ani mai târziu, la Revoluţie – după căderea Ceauşeştilor – la Comandamentul Apărării Civile a
Capitalei. A fost avansat la gradul de general cu o stea în 1994 şi a primit încă o stea în 2006.
Singurătate

Astăzi, Constantin Mihăescu şi Mihaela Creangă-Mihăescu trăiesc complet singuri. El are 90 de ani. Ea, 88. Toate rudele din România le-au murit, iar nepoţii şi

strănepoţii îşi duc viaţa la celălalt capăt al lumii, în San Francisco. O lună pe an, de regulă toamna, unicul fiu care le mai trăieşte, Costin (65 ani), abandonează

California şi vine să locuiască alături de ei. Restul timpului li se scurge într-o izolare aproape ermetică.

Memorie prodigioasă

În ciuda vârstei, generalul (r) Mihăescu nu îşi menajează deloc puterile. Corespondează asiduu cu autorităţile române, vânând orice leu pe care, de-a lungul
timpului, statul i l-a scos din buzunare: arestându-l, confiscându-i bunurile, hărţuindu-i familia, neplătindu-i brevetele de inventator şi tăindu-i pensia la

jumătate.

Nu se mai poate deplasa. O artroză i-a înţepenit membrele şi i-a pătruns atât de adânc în oase
încât i-a trezit la viaţă rana căpătată în 1942, la Stalingrad. N-a mai ieşit din casă de patru ani, dar
mintea îi aleargă ca în tinereţe, gonind între amintirile copilăriei, bătălia epică în care era să-şi
piardă un picior, lumea învinsă a penitenciarelor şi cea prăbuşită a vidanjorilor, pe care le-a
cunoscut atât de bine, ultimele legi votate în parlamentul României şi, înapoi, scormonind în
hăul istoriei, efigia marilor comandanţi de armate, ale căror vieţi le-a citit şi recitit la Academia
Militară
până le-a învăţat pe de rost. Generalul e o uzină de informaţii în faţa căreia toţi apropiaţii
capitulează. Fermecat de această vervă, nepotul cel mic, Gunter Mihăescu (34 ani) – avocat în
San Francisco – a propus ca toate poveştile bunicului să fie înregistrate pe reportofon şi
transcrise într-o carte. S-au făcut multe înregistrări dar redactarea lor pe hârtie mai are de
aşteptat.
Poşta americană

Mihaela Creangă-Mihăescu trăieşte în contrast cu preaplinul de energie al soţului.

Vârstnica, cel mai longeviv urmaş al lui Ion Creangă, e atât de discretă încât aproape că se
evaporează din faţa vizitatorilor: pleacă imediat la treburile casei, pentru care i-a mai rămas
atât de puţină putere încât e nevoită să facă lungi pauze între un efort şi altul. Zilnic, se duce
singură la piaţă şi – conformându-se indicaţiilor date de medici – cară în sacoşe
cumpărături care nu depăşesc niciodată două kilograme. De la parterul bloculuiîn care
locuieşte până la apartamentul în care, anxios, o aşteaptă generalul, femeia trebuie să urce
54 de trepte, o escaladă care şi martorilor le dă palpitaţii, care o epuizează şi care, paradoxal,
o păstrează în formă.
Malia-Isabella şi Sophie Kailani, în rezervaţia naturală Muir Woods din
California / FOTO: Arhiva familiei
Periodic, soţilor Mihăescu poştaşul le aduce scrisori din California. În plicuri, invariabil, găsesc poze cu cele două strănepoate cu nume hawaiiene, Malia-

Isabella (6 ani) şi Sophie-Kailani (5 ani) – fiicele lui Edgar (40 de ani), băiatul cel mare al lui Costin.

Aparatele foto ale familiei adună continuu imagini cu cele două fetiţe, într-o colecţie începută pe 30 noiembrie 2004, printr-un cadru în care Malia-Isabella

toarce, la vârsta de-o zi, pe salteluţa unei maternităţi din San Francisco.

Bursele generalului

În prezent, generalul Mihăescu se pregăteşte pentru ultima ofensivă din viaţa lui. Va deschide
proces împotriva statului român, cerând daunele morale pentru că a fost privat de libertate timp
de cinci ani. De altfel, nedreptatea sentinţei din 1959 a fost consfinţită încă din 1969, când
Tribunalul Militar Bucureşti a anulat verdictul dat cu zece ani mai devreme de Tribunalul
Militar Craiova şi a concluzionat că fapta pentru care Mihăescu fusese condamnat „nu a existat”.
Dacă judecătorii îl vor despăgubi pentru anii cu care statul comunist i-a scurtat viaţa, o parte din bani – a hotărât deja - se vor aşeza în două plicuri: unul

pentru Malia-Isabella şi altul pentru Sophie-Kailani. Fetele nu vor avea acces liber la ei! În după-amiezile sale de contemplaţie, acompaniate doar de firava lui

soţie şi de umbrele mişcătoare ale soarelui, Constantin Mihăescu a meditat la o soluţie pentru a opri înstrăinarea urmaşilor săi de România: ca să pună mâna pe

de dolarii străbunicului, Malia-Isabella şi Sophie-Kailani vor trebui să facă dovada că ştiu româneşte. Generalul a trăit vremuri grele şi vremuri grele se anunţă

în viitor: e convins că strategia lui pedagogică va da roade, iar stră-stră-stră-strănepoatele cu prenume hawaiiene ale lui Ion Creangă vor învăţa, măcar din

interes, limba română.

Ep.11: Al doilea Creangă care a traversat Atlanticul

Înapoi, în timp, la anii în care cei doi stră-strănepoţi români ai lui Ion Creangă, Dan şi Costin, şi-au văzut tatăl condamnat şi împins în închisoare!

(1) Costin Mihăescu, fotografiat, în glumă, în faţa tabloului stră-străbunicului său, Ion Creangă, cu un an înainte de a emigra în SUA,
în 1979; (2) Costin, soţia lui, Edda, şi cei doi băieţi, Edgar şi Gunter - 1983, Vista Point, San Francisco / FOTO: Arhiva familiei

Deşi avuseseră o adolescenţă chinuită, limitată la mijlocele materiale pe care şi le putuseră procura singuri, muncind în ateliere de depanări auto ori în

studiouri fotografice, copiii soţilor Mihăescu, singurii stră-strănepoţi români ai lui Ion Creangă, Dan (n.1945) şi Costin (n.1946), au reuşit să intre la facultate

din prima încercare. Ambii au urmat cursurile Facultăţii de Instalaţii din cadrul Institutului de Construcţii Bucureşti, iar cel mai mic, Costin, căruia regimul

politic îi interzisese să frecventeze liceul la zi, a încheiat studiile universitare ca şef de promoţie.

Când a dat admitere la facultate, Costin avea serviciu. S-a învoit, a mers la examen şi, după ce-a pus punct tezei, s-a întors la lucru, văzându-şi de programul

obişnuit. La afişarea rezultatelor, era al doilea pe listă. Se căutase peste tot în tabel: mai întâi la mijloc, apoi jos, în subsolul respinşilor, şi, într-un final, se

găsise în vârf, unde doar o singură persoană îl mai depăşea.

Nuntă şi botez, în timpul studenţiei

Tânărul s-a căsătorit în penultimul an de facultate, cu o colegă de origine germano-austriacă, Edda Kargel, care, ca şi el, era foarte bună la învăţătură,

terminând a patra din serie. Primul lor copil a venit pe lume când încă erau studenţi, în 1971, şi a fost botezat Edgar Daniel.

La absolvirea facultăţii, fiind şef de promoţie şi având voie să opteze primul pentru repartiţie,
Costin a ales să lucreze la Institutul Naţional de Cercetare în Construcţii (INCERC). Până la emigrarea
din ţară, în 1980, acest stră-strănepot al lui Ion Creangă a brevetat trei invenţii legate de izolarea
termică a clădirilor, şi-a pus numele pe două dicţionare tehnice, româno-engleze, şi a primit o
bursă în Anglia, la Bristol, care i-a fost, însă, anulată de ministrul industriilor.
Accident la coloana vertebrală

Cum s-a hotărât Costin să plece în SUA? În 1980, mezinul Mihaelei Mihăescu-Creangă avea un
Trabant, etalat în numeroase excursii prin ţară, era tatăl a doi copii – al doilea, botezat Gunter
Andrei, se născuse în 1977 – şi suferea de probleme grave de sănătate. În anul doi de facultate,
în sala de sport, se accidentase la coloană: executase nişte exerciţii de gimnastică fără încălzire
şi, ratând aterizarea la un salt peste cap, făcuse „o mini-fractură de compresie”. A fost o leziune
cu o manifestare latentă, pe care a început să o simtă mult timp mai târziu şi care, la sfârşitul
anilor ’70, devenise insuportabilă. Toţi medicii şi toate tratamentele la care apelase se
dovediseră fără rezultat. Costin Mihăescu: „Trăiam cu dureri continue de coloană şi începusem
să mă aplec de spate şi să-mi pierd mobilitatea. Atunci, s-a întâmplat să aflu despre un medic
chirurg din San Francisco, oraş în care se stabilise vărul mamei mele, Nicuşor Ţimiraş. Medicul
acesta ar fi făcut minuni în repararea coloanei, aşa că m-am hotărât să încerc şi opinia lui,
pentru că în ţară le încercasem pe toate: de la Institutul de Reumatologie din Bucureşti, până la
băile termale de la Felix, Mangalia şi Techirghiol ori leacuri şi descântece băbeşti”.
Emigrarea în SUA

Costin a cerut aprobare pentru o călătorie turistică în SUA, iar eliberarea paşaportului a fost avizată un an mai târziu, în august 1980. Azi, e înclinat să creadă că

funcţionarul care s-a ocupat de aprobarea acelei cereri a pierdut din vedere faptul că era fiul unui fost deţinut politic. De asemenea, Securitatea a părut să

ignore întotdeauna faptul că vărul mamei sale, Nicuşor Ţimiraş, trăia în Occident din 1947. (De altfel, ca să-şi protejeze verişoara, Nicuşor nu purtase niciodată

corespondenţă cu familia Mihăescu.)

Costin a ajuns în SUA în septembrie 1980. Soţia şi copiii l-au urmat abia trei ani mai târziu. Fiind pe jumătate etnici germani, au plecat în America via
Republica Federativă Germană, Munchen, oraş unde Edda avea rude.

Primele griji, în America

A reuşit stră-strănepotul lui Creangă să se vindece de durerile de coloană în San Francisco? Parţial, da, însă mult mai târziu, în 1993, printr-o

operaţie exorbitantă şi extrem de grea, realizată la clinica Universităţii Stanford: o dublă intervenţie chirurgicală care aproape că i-a remodelat fizicul, făcându-i

din osul unei coaste o pană de susţinere pentru coloana vertebrală şi introducându-i, de-a lungul toracelui, două tije metalice care i-au ancorat spatele în poziţie

dreaptă.

(1) Costin Mihăescu, stră-strănepotul lui Ion Creangă, în biroul său de la firma americană Bechtel; (2) Cei doi băieţi ai lui Costin,

Gunter şi Edgar, după ce au ajuns în San Francisco / FOTO: Arhiva familiei

Principala grijă a bărbatului, în primii ani pe care i-a petrecut în America, a fost însă
supravieţuirea. Principalul obiectiv: stabilirea definitivă în noua ţară. Tobă de carte - la
INCERC avusese acces la toată literatura tehnică a momentului – a fost angajat de compania
Bechtel la doar trei săptămâni după ce a aterizat în San Francisco. L-au încadrat ca inginer
mecanic, specializat în sisteme de aer condiţionat. De aici a ieşit la pensie 16 ani mai târziu, în
1996, când medicii californieni, reexaminându-i problemele ortopedice, l-au declarat
handicapat, „disabled”!
Nevasta lui, Edda, a lucrat tot ca inginer de instalaţii în America, iar astăzi, încă activă, este angajata unei mari corporaţii farmaceutice ale cărei operaţiuni sunt

coordonate din Germania. Familia lui Costin şi a Eddei a trăit cea mai mare parte a timpului în Castro Valley, o localitate cu un aer provincial, legată de San

Francisco doar prin cursele unor autobuze care au nevoie de 45 de minute ca să sosească în centrul oraşului.

Ep.12: Stră-strănepotul lui Creangă (SUA): „Să ne întoarcem în

România?! De câte ori poţi transplanta un pom?”

Costin Mihăescu (65 de ani), singurul stră-strănepot al lui Creangă care duce mai departe descendenţa povestitorului / FOTO: Karina

Knapek

Când s-a aşezat pe masa de operaţie a clinicii universitare Stanford, semnând declaraţia prin care îşi asuma toate riscurile intervenţiei chirurgicale care urma

să-i reinventeze toracele, Costin Mihăescu apucase să-şi vadă unul dintre copii, Edgar, ajuns la o vârstă adultă, 22 de ani, iar pe cel mic, Gunter, trecut de

pragul pubertăţii, la 16 ani. Amânase această operaţie mult timp, tocmai pentru ca băieţii să atingă o relativă maturitate. Operaţia putea avea urmări fatale.

Costurile ei – contravaloarea unei garsoniere în San Francisco – au fost acoperite prin sistemul asigurărilor medicale.

SUA, ţara unde Costin Mihăescu ajunsese pentru un consult la coloana vertebrală, îi oferise, în sfârşit, ocazia unei însănătoşiri parţiale. Din 1993, anul

operaţiei, starea de sănătate i s-a ameliorat. „Poate funcţiona”, cum îi place să spună, chiar dacă, trei ani mai târziu, doctorii americani i-au impus să iasă la

pensie.

Bucătar amator
După pensionare, Costina devenit bucătarul familiei. Astăzi, la 15 ani de când a înlocuit echipamentul de inginer cu şorţuleţul de gătit, crede că s-ar descurca

fără emoţii în culisele celui mai pretenţios restaurant din lume. Ştie să prepare trufe, cremşnit, baclavale, linzer, joffre, savarine, tiramisu şi mascote, pâine şi

sărăţele, tarte cu fructe, torturi doboş şi torturi de frişcă etc. – un festin fără limită, în cascadă, pe care soţia lui, Edda, atentă la imperativele siluetei, aproape că

i-a interzis să-l mai etaleze sub acoperişul casei lor din California. Pregăteşte, cu pedanterie, şi vinuri – chardonnay, cabernet, alicante – etichetate personalizat,

„Costin and Edda”, şi, odată, la o expoziţie gastronomică, în competiţie cu etnicii a tot felul de state africane, a deschis un stand românesc la care a trecut în

revistă toată producţia micului său atelier culinar.

Un Pavarotti ascuns de el însuşi

Pensia l-a ajutat pe Costin să-şi descopere şi talentul muzical. De ceva vreme încoace, o voce limpede şi foarte curajoasă se ridică din pieptul atelat cu tije

metalice. O voce atât de melodioasă şi de puternică încât e solicitată la liturghiile bisericii ortodoxe din comunitate, implorată să se manifeste la petrecerile

familiei şi s-a făcut auzită în burta uriaşului vas Queen Mary – un transatlantic ancorat în portul Long Beach din Los Angeles. Aici, pe acest vapor, anul trecut, a

avut loc nunta mezinului, Gunter, iar Costin a cântat în faţa a 240 de invitaţi, susţinut, spre final, de socrul mic, „O sole mio!”. „A fost un moment memorabil”,

descrie el clipele în care ropote de aplauze i-au acoperit recitalul.

(1) Costin şi Edda, reprezentând România, la o expoziţie gastronomică organizată în California; (2) Prăjituri şi vin, inscripţionat

"Edda şi Costin", preparate în bucătăria celor doi / FOTO: Arhiva familiei

„Eram prea ocupat să mă gândesc cum mă adaptez”

Costin Mihăescu a răspuns la câteva întrebări legate de emigrarea sa din 1980, felul în care s-a adaptat în California, posibila reîntoarcere în ţară şi modul în

care s-a raportat, de-a lungul timpului, la faptul că este stră-strănepotul lui Ion Creangă.

Reporter: Dincolo de persecuţiile politice la care a fost supusă, familia dumneavoastră a trecut prin numeroase drame personale: unchii

şi mătuşile mamei dvs. au murit de tineri, bunicul dvs., arhitectul Horia Creangă - la fel, străbunicul dvs., Constantin Creangă şi-a văzut

familia destrămată după ce statul i-a monopolizat afacerea cu hârtie de ţigară etc. În dorinţa dumneavoastră de a emigra, de „a schimba

ţara”, a contat şi gândul de a părăsi România ca „loc care vă poartă ghinion"?

Costin Mihăescu: Niciodată nu mi-a trecut prin cap aşa un gând, că România a fost un loc ce mi-a purtat ghinion, şi acest lucru ar fi fost motiv să „schimb

ţara”. Nici măcar oraşul Târgu Jiu, locul unde am copilărit, de la 6 la 13 ani, şi de unde tata a fost arestat pentru învinuiri politice neadevărate, distrugându-ni-

se, în acest fel, familia, nu îmi stârneşte vreun sentiment negativ.

Cât de grea a fost adaptarea în SUA?

Nu aş putea spune că mi-a fost greu. Eram deja călit de încercări mai dure în viaţă. Soarta
m-a ajutat să mă adaptez uşor în America. Ştiam engleza tehnică şi înţelegeam destul de
mult din conversaţiile obişnuite, dar mă exprimam mai lent. Am sosit în SUA la sfârşitul lui
septembrie 1980. Am găsit de lucru ca inginer mecanic - sisteme de aer condiţionat – după
numai trei săptămâni de la aterizare, la compania Bechtel din San Francisco. Timp de nouă
luni am locuit la vărul mamei mele, Nicuşor Ţimiraş, după care m-am mutat într-o
garsonieră, în Oakland (n.r. – oraş din zona metropolitană San Francisco). Lucram câte 12
ore pe zi, iar seara mergeam la şcoala de engleză pentru străini. A trebuit să dau două
examene profesionale de inginerie ca să îmi câştig licenţa de inginer mecanic în California.
Eram prea ocupat ca să am timp să mă gândesc la cum mă adaptez.
După Revoluţie, v-aţi fi putut întoarce definitiv în România. Aţi luat în
considerare această variantă?
De cate ori poţi tăia rădăcinile unui pom să îl transplantezi? Deja i-am traumatizat o dată pe
copii cu şocul unei alteculturi, unei alte limbi, unor alte prietenii şi a unui alt stil de viaţă,
odată cu venirea în SUA. Să îi expun din nou la o transplantare nu ar fi fost o soluţie
înţeleaptă sau logică. Sentimentală, da. De aceea, în 1990, am luat copiii şi împreună cu
soţia am venit în vizită în România. M-am bucurat tare mult să-mi văd părinţii după zece
ani de despărţire.
Ce sentimente vă dă faptul că trăiţi atât de departe de părinţii dumneavoastră, care sunt atât de în vârstă?

Trăiesc cu vinovăţie în suflet, care creşte cu trecerea timpului, fiindcă părinţii au din ce în ce
mai puţină putere şi ar avea nevoie de mai mult ajutor, nu numai fizic, dar şi psihologic.
Tineretul aduce atâta bucurie la întrunirile familiale, de sărbători, la aniversări şi
onomastice, bucurie pe care părinţii mei nu o mai pot trăi. Suntem pe partea cealaltă a
planetei. E un gând dureros, iar bucuria scurtelor noastre vizite se încheie tot cu durerile
sufleteşti ale despărţirii. Pe de altă parte, emigrând, am oferit copiilor noştri un mediu social
cu libertate de gândire şi exprimare, lucruri pedepsite grav atunci, în România. Eu am fost
stigmatizat ca fiu de duşman al poporului şi nu am fost acceptat la liceu. Acest stigmat se
răsfrângea şi asupra copiilor mei. Acesta a fost un motiv serios să caut un alt loc în care să
trăiesc, pe planeta noastră. Un loc unde regulile sociale erau mai omeneşti, astfel încât copiii
mei să nu sufere cum am suferit eu şi bunicii lor, asemenea altor mii de români persecutaţi
de guvernul totalitar.
A avea înaintaşi iluştri poate însemna, uneori, o povară. Poate însemna să fii
pus să vorbeşti des despre ei, în numele lor, să fii întrebat ce faci pentru
memoria lor, să ţi se reproşeze că nu te-ai ridicat la nivelul lor, că nu cunoşti
tot ce se poate şti despre ei şi să fii indexat, pentru totdeauna, ca „urmaşul
lui…”. Ce fel de iritări v-a produs, de-a lungul timpului, calitatea de stră-
strănepot al lui Creangă?
Mă cred destul de raţional pentru a spune că a avea înaintaşi iluştri e o povară. Ca să ştii totul despre înaintaşi e ca şi cum ai trăi viaţa lor, neglijând-o pe-a ta.

Calitatea de stră-strănepot al lui Creangă nu mi-a produs nicio iritare, niciodată. Am spus rareori că sunt stră-strănepotul lui Ion Creangă. Numai câţiva

prieteni au ştiut.

Colegii dumneavoastră de şcoală sau profesorii au ştiut că vă trageţi din Ion

Creangă?
Nu am ţinut secret acest lucru, dar în copilărie nu puteam aprecia valoarea lui Ion Creangă. Ce
ştie un copil?! După clasa a şaptea (n.r. – ciclul gimnazial se încheia în clasa a şaptea), am trăit
trei ani departe de orice membru al familiei, după condamnarea politică a tatei, la internatul
şcolii de ucenici de la rafinăria Teleajen din Ploieşti. Ocupat cu munca fizică şi cu şcoala,
ajunsesem să nu mai ştiu cine sunt eu însumi. În anii aceia am cunoscut foarte bine foamea şi
frigul. Erau însoţitorii mei permanenţi. La liceul seral, pe care l-am urmat la Craiova, nu m-am
lăudat cu originile mele „Creangă”. Mai departe, la facultate, doar câţiva colegi au ştiut de
originea mea „Creangă”. Am absolvit Facultatea de Instalaţii ca şef de promoţie fără ca
profesorii să ştie că sunt stră-strănepotul lui Ion Creangă.
Când aţi renunţat să mai vorbiţi româneşte în familie?

După mai mulţi ani. Probabil, după vreo cinci, pentru că băieţii noştri, Edgar şi Gunter, nu
mai stăpâneau limba română pentru o comunicare complexă şi efectivă. Când au ajuns în
SUA (n.r. – în 1983), copiii vorbeau între ei în germană şi în română. După numai două luni,
mergând la şcoală, au vorbit numai în engleză între ei. Dar şi cu noi, părinţii lor, deoarece
nu doreau să fie diferiţi faţă de noii lor colegi. Acasă, soţia a vorbit cu copiii numai în
germană, eu am vorbit cu ei numai în româneşte, iar ei răspundeau întotdeauna în
englezeşte.
Ep.13: Stră-strănepotul lui Creangă, purtat de visul unei baleniere
din Florida

(1) Dan Mihăescu, cel mai mare dintre stră-strănepoţii lui Creangă. (2) Dan, alături de soţia sa, Argentina Codreş, şi nepotul lor,

Edgar / Foto: Arhiva familiei

Ce s-a întâmplat cu fratele lui Costin, Dan Mihăescu, cel care a dat primele semne că se naşte în timp ce părinţii săi erau în sala de cinematograf şi urmăreau

filmul „Colţ Alb”? L-a urmat pe Costin în America, în 1987, şi aici a murit 16 ani mai târziu, în 2003. De la absolvirea Facultăţii de Instalaţii, Dan a muncit pe

mai multe şantiere din ţară, inclusiv la Întreprinderea de Apă şi Canal Bucureşti, unde tatăl lui, angajat al biroului de investiţii, îl ajutase să se transfere.
Ajuns în SUA în 1987, meseria de inginer de instalaţii i-a fost un adevărat livret al supravieţuirii. Costin povesteşte că fratele lui şi-a făcut repede un nume în

rândul celor care se ocupau cu reamenajările de locuinţe: le schimba instalaţiile electrice, pe cele sanitare, le rezugrăvea, le înlocuia parchetul şi le dădea în

primire ca noi - doar yala uşilor de la intrare mai rămânea aceeaşi. Trăia fără să simtă presiunea zilei de mâine şi reuşea să pună bani deoparte.

Dan a locuit mai întâi în San Francisco, apoi, angajându-se ca inginer la compania de căi ferate Union Pacific, s-a mutat în Omaha (Nebraska), capitala

feroviară a Americii de Nord. După un timp, a vândut casa din Omaha şi s-a stabilit lângă Miami, în Palm Bay, cumpărându-şi o vilă cu piscină interioară şi

câteva sute de metri pătraţi de pădure. Aici a murit, fără ca familia – de care se înstrăinase încheind o căsătorie neconvenţională – să ştie prea multe despre

cauzele morţii sale.

Un petrecăreţ de cursă lungă

Ce îl adusese pe Dan Mihăescu în Florida? Pur şi simplu, dragostea pentru locurile exotice. Când părinţii l-au întrebat de ce s-a mutat în Palm Bay, le-a răspuns

că dintotdeauna visase să se legene pe mare, într-una dintre miile de baleniere priponite de ţărmurile Floridei.

În centrul imaginii, casa din Palm Bay, Florida, în care a locuit Dan Mihăescu / FOTO: Google Earth

Primul născut dintre stră-strănepoţii lui Ion Creangă fusese un aliaj original de inteligenţă practică şi bonomie extravagantă – povesteşte, astăzi, tatăl lui,

generalul (r) Constantin Mihăescu. Încă de când trăia în Bucureşti, Dan muncea mult şi petrecea pe măsură. Parcă uimit şi astăzi de perspicacitatea băiatului,

generalul spune că, în anii de penurie ai comunismului, apartamentul lui Dan era un mic paradis al ospeţelor. Când organiza chermeze, punea pe platouri feluri

de mâncare care doar în filme şi în literatură mai existau.

Dan nu îşi cenzura niciodată capriciile vestimentare şi niciun preţ nu era pentru el prea mare când îşi propunea să epateze înaintea prietenilor. Nu l-au

interesat niciodată convenţiile sociale, iar când i s-au aprins de-adevăratelea călcâiele după o femeie, a luat-o de nevastă, chiar dacă era cu opt ani mai în vârstă

decât el. Pe soţie a chemat-o Argentina Codreş. Au trăit împreună până la sfârşit, fără să li se nască vreun copil.

Ep.14: Edgar, stră-stră-strănepotul lui Creangă: "Nu m-am adaptat

niciodată în America!”
Edgar, împreună cu fetiţele lui, Malia-Isabella şi Sophie-Kailani / FOTO: Arhiva familiei

Înapoi, în timp! În 1983, când singurii stră-stră-strănepoţi ai lui Creangă, Edgar şi Gunter, au venit în SUA.

În 1983, când mama sa, Edda, l-a adus în America, trecând prin Republica Federativă Germană, Edgar, fiul cel mare al lui Costin Mihăescu, avea 12 ani.

Băiatului i-a fost aproape imposibil să se obişnuiască în noua lume, să uite de prietenii, obiceiurile şi siguranţa de-acasă şi să se zbată pentru câştigarea altora

noi. Tatăl lui spune că elevii pe care i-a întâlnit la şcoala din Castro Valley îl ironizau pentru cum se îmbrăca, se purta şi vorbea, iar el – un temperament

introvertit - era foarte puţin înzestrat să ţină piept răutăţilor din mediul în care tocmai intrase.

În ciuda greutăţii cu care a prins rădăcini în California, Edgar a avut o tinereţe efervescentă, iar astăzi, la vârsta de 40 de ani, povesteşte - pe jumătate cu

blazare, pe jumătate cu jovialitate - despre înclinaţia lui nativă de a face trăsnăi (trad. din eng. - "knack for mischief”) şi despre succesul necondiţionat pe care,

după majorat, a început să îl aibă la sexul opus.

Un mic terorist

În spatele unei fizionomii de Adonis, adolescentul Edgar a ascuns o imaginaţie de anarhist:

făcea experimente chimice şi inventa explozibili pe care-i detona în lacuri, în piscine ori
lângă trunchiurile copacilor. Pornea incendii care altora le dădeau palpitaţii. Muta semne de
circulaţie de pe şosele, şi, odată, a instalat pe drumurile Californiei o mică fântână arteziană
pe care o dislocase din curtea unui particular…

Edgar şi Gunter, în curtea casei lor din Castro Valley / FOTO: Arhiva familiei
La facultate – a urmat ingineria electrică la Santa Barbara între 1990 şi 1995 – complet liber şi
fermecat de compania colegelor, Edgar şi-a rafinat gusturile pentru aventură, trecând de la
jocurile de gherilă urbană în care devenise expert la asedierea domnişoarelor cu care împărţea
campusul universitar. Fetele rezistau cu greu surâsului său, iar el, un seducător care tocmai îşi
explora talentul de a le înmuia inimile, se întâlnea cu câte trei-patru deodată. Cel puţin, aşa se
laudă astăzi. Spune că era atât de curios să le cunoască şi să le facă pe plac încât, la un moment
dat, s-a pomenit mutând bradul de Crăciun al internatului într-o cabină de duş din baia fetelor,
loc pe care, altminteri, îl frecventase cu multe alte ocazii.
Trei urmaşi

După absolvire, Edgar a lucrat pentru mici companii din Silicon Valley, care îşi propuneau să fie listate la bursă. Banii câştigaţi i-a investit în maşini şi în

motociclete de mare viteză. Îi plăceau cluburile, muzica, atmosfera frenetică din inima oraşului San Francisco şi, fireşte, continua să adore sexul opus. Din una

dintre iubirile prin care Edgar a trecut după terminarea facultăţii, în 1996, s-a născut un băiat – Andrew – primul dintre stră-stră-stră-strănepoţii lui Ion

Creangă.

Dintr-o iubire mult mai consistentă – încununată cu o nuntă, două botezuri şi, la final, un divorţ– s-au născut doi copii, Malia-Isabella (n. 2004) şi Sophie-

Kailani (n. 2006), fetiţele cu prenume hawaiiene în jurul cărora, în ciuda despărţirii recente a părinţilor, întreaga familie - străbunici, bunici, unchi, mamă şi

tată - continuă să graviteze.

„S-a săturat de mine”

Alături de Holly, mama celor două fetiţe, stră-stră-strănepotul lui Creangă a trăit zece ani.
Despărţirea a avut loc anul trecut. Edgar explică motivul: "S-a săturat de nevoia mea continuă
de aventuri şi de senzaţii tari”. Holly este psiholog de profesie. Munceşte la o clinică din San
Francisco, specializată în tratamentul adolescenţilor. Edgar, după studiile inginereşti, a absolvit
un master în economie la "Thunderbird School of Management” (2005-2007), din Phoenix,
Arizona, cea mai importantă şcoală de afaceri din Statele Unite şi a ajuns să lucreze, în anii din
urmă, chiar şi în Germania, la BMW. În ciuda firii sale pline de contradicţii, Edgar a avut mereu
note mari, spune tatăl lui, Costin. A fost întotdeauna printre cei mai buni şapte la sută studenţi
ai facultăţilor pe care le-a urmat, dar, ca un făcut, oricât de mult ar fi învăţat, tot îi mai rămânea
energie pentru „trăsnăile” cu care, în cele din urmă, a speriat-o chiar şi pe Holly.
Holly şi Edgar, când încă mai formau un cuplu, alături de fetiţele lor, în "Disneyland"-ul din Los Angeles / FOTO: Arhiva familiei

Edgar a răspuns la câteva întrebări legate de primele sale zile în America, cele două fetiţe,fosta lui soţie şi felul în care crede că ar fi arătat viaţa lui dacă ar fi

rămas în România.

● Reporter: Tatăl dumneavoastră povesteşte că v-aţi acomodat mai greu în SUA. Ce vă amintiţi din primele zilele trăite în California?

● Edgar Mihăescu: Oamenii păreau destul de neprietenoşi şi intoleranţi cu străinii în oraşul în care noi ne stabiliserăm (n.r. – Castro Valley). Era foarte greu

să te mişti încolo şi încoace, din cauză că distanţele erau mari şi nu exista un serviciu de transport public asemănător celui cu care eu eram obişnuit în

Bucureşti. Autobuzul şcolar era foarte stresant. Copiii erau nepoliticoşi, gălăgioşi şi impertinenţi. Din cauza asta, m-am hotărât să merg cu bicicleta la şcoală,

drum care îmi lua câte o jumătate de oră la dus şi la întors.

● Cât de greu a fost să vă adaptaţi?

● Adevărul e că nu m-am adaptat! Cea mai grea a fost neadaptarea însăşi, sentimentul izolării pe care l-am avut majoritatea timpului.

● Cum aţi cunoscut-o pe mama fetiţelor dumneavoastră, Holly?

● Am cunoscut-o pe internet, cu aproape zece ani în urmă. Mă cam plictiseam într-o zi şi, pe un site, am postat un anunţ despre mine însumi. Mai multe femei

au răspuns, dar ea era aparte. Scria frumos şi sincer. Ne-am dat întâlnire la un restaurant sushi din San Francisco, numit "Blowfish”, iar o săptămână mai târziu

eram îndrăgostit.

● Cum aţi ales numele celor două fetiţe?

● Malia şi Kailani sunt nume hawaiiene. Fosta mea soţie este din Hawaii. Malia e acelaşi lucru cu Maria, doar că hawaiienii nu au litera "r” în alfabet şi nu o pot

pronunţa. Kailani e un nume pe care eu l-am inventat. "Kai” înseamnă "mare”, iar "lani” înseamnă "cer” în hawaiiană.
Sophie-Kailani şi Malia-Isabella, stră-stră-stră-strănepoatele cu nume hawaiiene ale lui Ion Creangă /FOTO: Arhiva familiei

● În poze cel puţin, fetiţele râd cu gura până la urechi. Ce ne puteţi spune despre felul lor de a fi?

● O să vă spun despre Malia, cea mai mare dintre ele. Este neastâmpărată şi are un simţ artistic foarte dezvoltat. E obsedată să pună în evidenţă arta în orice,

inclusiv în mâncare. Face aranjamente artistice din obiecte luate la întâmplare din casă şi se supără foarte tare dacă se găseşte cineva să le mişte din loc. Pare să

facă asta din instinct. Noi nu am încurajat-o niciodată. E temperamentală şi e destul de dificil să te împaci cu ea… Spre deosebire de ea, Sophie-Kailani e mult

mai rezervată şi mai timidă.

● Cum credeţi că ar fi arătat viaţa dumneavoastră, dacă nu aţi fi plecat din România?

● Nu am de unde să ştiu. Cunosc doar ce s-a întâmplat în viaţa pe care am trăit-o… Când am venit prima oară aici, California mi s-a părut fantastică. Zile

frumoase, mereu însorite. La început, am dus puţin dorul schimbării anotimpurilor. Aici nu e vară, toamnă, iarnă şi primăvară, ci, tot timpul, un singur

anotimp. Plouă foarte rar. Nu există iarbă verde. Toate dealurile din jur au culoarea maron-aurie. Plajele sunt grozave. Indiferent de cum a arătat viaţa mea de

până acum, trebuie să vă spun că ador să trăiesc în apropierea Oceanului.

Ep.15: Ce a văzut Gunter (Creangă) Mihăescu în ţara lui Ceauşescu

Gunter Mihăescu (34 de ani), în biroul său de avocatură din San Franciso / FOTO: Arhiva familiei

Încă o dată, înapoi în 1983!

Gunter Mihăescu (34 ani), băiatul cel mic al lui Costin Mihăescu, era la grădiniţă când a fost
adus în SUA, în 1983. Vârsta fragedă de atunci, cred părinţii, i-a atenuat, chiar i-a făcut invizibil
efortul de a se adapta în noua ţară. S-a amestecat cu repeziciune printre colegii de generaţie, a
sorbit engleza de pe buzele lor şi, ajutat de o statură de uriaş – atinsese 1,90 m, la vârsta de15 ani –
a devenit tartorul sporturilor şcolare din orăşelul Castro Valley. Gunti, cum îl alintă familia, a
fost ales căpitanul echipelor de baschet şi de tenis ale liceului, iar mai târziu, continuând să facă
sport, a devenit unul dintre cei opt canotori ai lotului de 8+1 al Universităţii California,
câştigând numeroase concursuri organizate în Statele Unite. "Aveam în echipaj membri din
echipele naţionale ale Canadei, Serbiei, Germaniei, Norvegiei şi Statelor Unite. Mulţi dintre ei au
câştigat medalii olimpice mai târziu”, povesteşte el.
(1) Gunter, când juca baschet pentru echipa şcolii din orăşelul Castro Valley. (2) Gunter, membru al echipei de canotaj a Universităţii

Berkeley / FOTO: Arhiva familie

Stră-stră-strănepotul lui Creangă despre bacşiş, poliţie, poştaşi şi doctori

După emigrarea în SUA, Gunter a vizitat România de şapte ori. O dată înainte de Revoluţie
şi de şase ori după. Cele mai puternice amintiri pe care le-a păstrat în memorie sunt legate
de o vizită făcută în 1988. Atunci a întâlnit prima oară obiceiul românesc al bacşişurilor,
daruri care păreau obligatorii şi fireşti, aşezate ca punţile între oameni. Tânărul a povestit
câteva momente palpitante trăite în România şi – preocupat de tradiţia bacşişului din ţara
lui natală - a mărturisit că aceasta a fost şi încă este cea mai şocantă diferenţă culturală est-
vest pe care a descoperit-o vreodată. Gunti ne-a ţinut aproape o disertaţie, o prelegere pe
marginea acestui subiect.
Gunter Mihăescu: "În 1988, am făcut un drum în România, împreună cu mama şi cu fratele meu, Edgar. Veneam din Germania, cu maşina pe care ne-o

împrumutase un unchi. La punctul de control, am fost traşi pe dreapta. Un soldat s-a îndreptat spre noi, ţinând în mâini un Kalaşnikov. I-am dat un pachet de

ţigări, iar el, după ce s-a uitat speriat în toate părţile, asigurându-se că nu-l vedea nimeni, l-a luat şi ne-a lăsat să mergem mai departe. Poliţia ne-a mai oprit

odată, prin Oltenia, lângă Slatina cred, pentru depăşirea limitei de viteză. I-am dat şi acelui poliţist un pachet de ţigări, el l-a luat şi ne-a lăsat să trecem.

Faptul că trebuise să venim în România cu un sac de pachete de ţigări - deşi niciunul dintre
noi nu fuma - era cât se poate de grăitor că ne aflam în mijlocul unei aventuri serioase. (…)
Tot atunci, ţin minte că o rudă de-a noastră din Bucureşti, medic, avea debaraua doldora de
pachete de ţigări, sticle de băutură, cafea, cravate… Toate, primite de la pacienţi. Toate,
bacşişuri (…)
Suvenir fotografic din călătoria de pomină pe care Gunter şi Edgar au făcut-o
în România, în 1988 / FOTO: Arhiva familiei
Doi ani mai târziu, în 1990, când am revenit în România, aveam pregătite două sacoşe de
cadouri pentru grăniceri. Una pentru grănicerii - femei, alta pentru grănicerii - bărbaţi:
lenjerie intimă, deodorant, aparate de ras, after-shave-uri, creme de faţă etc. (…)
Alţi şase ani mai târziu, în 1996, am rămas mut când am văzut cum poştaşul intra în casa
bunicilor mei, se-aşeza comod, fără să fie invitat, la birou bunicului, şi aştepta să i se dea
micul tribut lunar, bacşişul…
Bacşiş… Nu există nicio traducere englezească a acestui cuvânt. Decât mita, cel mai apropiat sinonim. Dar mita e total diferită. Mita e un moment care nu se

repetă – ca atunci când îi ceri unui boxer să trântească un meci, cu riscuri uriaşe şi cu sume importante de bani implicate… Bacşişul, însă, e un fel de a trăi. O

aşteptare cotidiană. Vameşii îl aşteptă, medicii par să îl aştepte – chiar şi cel mai mizer bacşiş e binevenit pentru ei, poştaşii îl aşteaptă. De unde a venit acest

obicei, de unde a venit bacşişul? Nu ştiu. Ştiu doar că există şi e îngrozitor. Aceasta e cea mai mare şi mai şocantă diferenţă culturală pe care am constatat-o în

România”.

Căsătorie cu o italiancă

În adolescenţă, spre deosebire de fratele lui, Edgar, Gunter nu s-a simţit deloc rău în Castro
Valley, un "bedroom community” - cum spun americanii - aglomerat mai ales noaptea, când
locuitorii săi, între două drumuri la San Francisco, cel de seara şi cel de a doua zi, dimineaţa, îl
populează cu adevărat. "Când trăiam acolo, eram prea ocupat cu sporturile şi cu şcoala, ca să mă
nu mă simt în apele mele sau să mi se pară plictisitor. Ar fi, într-adevăr, neplăcut dacă aş sta
acolo acum, la vârsta asta”. Acum, locuieşte, împreună cu soţia lui, într-un apartament cu două
camere din San Francisco, pentru care plăteşte o chirie exorbitantă. S-a căsătorit toamna trecută
cu o tânără de origini italiene, Tina Benucci.
Tina şi Gunter şi-au serbat nunta pe transatlanticul Queen Mary, ancorat în
portul oraşului Los Angeles/ FOTO: Arhiva familiei
Familia Tinei îşi trage rădăcinile tocmai de pe insuliţă mediteraneană, aflată în golful
Napoli: cu două generaţii în urmă s-a stabilit în San Pedro, un satelit al oraşului Los
Angeles, loc unde – tribut romantic, pe care Tina l-a plătit peisajelor copilăriei – a şi avut loc
cununia dintre cei doi. Mai exact, pe puntea transatlanticului Queen Mary, unde tatăl lui
Gunter a avut prilejul să cânte acel „O sole mio”.
"Mihăescu Law"

După facultatea de istorie, frecventată între 1996 şi 2000, Gunti a urmat cursurile facultăţii de drept, între 2002 şi 2005, tot în cadrul Universităţii California. Astăzi, are

propriul lui birou de avocatură - o societate specializată în asistarea persoanelor nedreptăţite de companiile de asigurări, de patroni ori de cei care le folosesc abuziv

proprietatea intelectuală. E la început de drum, are nevoie să-şi formeze o clientelă şi de aceea acordă primele consultaţii gratuit, netaxându-i cu ora pe cei care îi

trec pragul.

V
iaţa lui Gunter se împarte între consultanţa juridică, călătoriile în străinătate şi cel mai durabil
hobby al său, drumeţiile montane. Şi el, şi fratele lui, Edgar, au moştenit această pasiune de la
bunicul matern, Walter Kargel, prolific autor de cărţi de alpinism, publicate în România şi în
Germania. Gunter se poate lăuda că a urcat pe cei mai înalţi munţi din SUA. Ultima oară când
s-a căţărat pe vârful Whitney (4.400m), l-a escaladat într-o singură zi, deşi e un urcuş de 35 de
km, pe care în afara excentricilor şi a alpiniştilor profesionişti, nimeni nu îl străbate în mai puţin
de 48 de ore.
Ca şi tatăl lui, Gunti a fost un bucătar amator de nădejde. Asta s-a întâmplat, însă, în vremea burlăciei. Soţia, Tina, chiar povesteşte că ar fi cucerit-o gătindu-i o

friptură în aer liber, deşi el, păstrându-şi luciditatea, se cam îndoieşte că lucrurile au stat într-adevăr aşa. Ca dovadă, căsătoria l-a retrogradat, brusc, la rangul de

spălător de vase. Nici nu mai are voie să pună piciorul în bucătărie.

Alţi nepoţi în ţara lui Columb

Tatăl lui, Costin Mihăescu, nu se mulţumeşte cu cei trei nepoţi pe care îi are de la Edgar:
Andrew, Malia-Isabella şi Sophie-Kailani. Aşteaptă alţii şi de la Gunti. Chiar îi consideră
inevitabili din moment ce băiatul se înţelege atât de bine cu Tina, italianca aceasta zâmbitoare,
cu tenul măsliniu, pe care, de-aproape un an, a luat-o de nevastă.
Descendenţii lui Creangă se simt confortabil în America. Ce altceva le-ar mai rămâne de făcut decât să crească şi să se înmulţească?

O ştire care nu se mai cunoaşte astăzi, dar care a inundat presa ieşeană a anului 1872, spune că Ion Creangă a fost dat afară din rândul clerului fiindcă a mers la o

piesă de teatru, distracţie interzisă pe-atunci preoţilor. Creangă nu mersese însă la orice piesă de teatru, ci la una despre descoperirea Americii! Da, chiar despre

descoperirea Americii, având în centru personajul eroic al lui Cristofor Columb. „O simplă coincidenţă, nimic mai mult!”, crede Costin Mihăescu, cel căruia medicina

americană i-a prelungit viaţa.

Serialul „Urmaşii lui Ion Creangă, pe coasta Oceanului Pacific” s-a încheiat.

Următor >
70
2

(c)2011 Ionuţ Stănescu