Arghezi aproape inedit (1)

Un articol de Ion Simuţ

Cultura literară | | NR. 464 din 10-aprilie-2014

Nu am reuşit deocamdată să impresionez pe nimeni scriind despre arhiva Baruţu

T. Arghezi, donată Universităţii de Vest „Vasile Goldiş“ de la Arad, în articolul
Arghezologie 4. Ineditele anilor 1948-1955, publicat în „Cultura“, nr. 30, 22
august 2013, p. 9-10-11. Poate că perioada de vară toridă din 2013 a fost
neprielnică unei bune receptări. Sau poate că e la mijloc un oarecare scepticism
faţă de Arghezi, profitor, în ultimii săi ani, al regimului comunist şi poate că, din
această pricină, poetul nu mai are credit. E cazul însă să ieşim din această
fixaţie.
Sunt manuscrise extrem de importante din perioada 1948-1955, adică din anii
interdicţiei de publicare, sub care se afla Tudor Arghezi. Am transcris atunci
câteva dintre aceste manuscrise, în speranţa că voi convinge de importanţa lor
extraordinară, atâta vreme cât printre ele se află câteva capodopere, la nivelul cel
mai de sus al marilor poeme argheziene. Reiau această operaţiune de istorie
literară, reamintind că manuscrisele poetice au fost transcrise şi publicate într-un
volum din 2010, Anii tăcerii, într-o ediţie coordonată de Doina şi Baruţu T.
Arghezi, volum cu o difuzare extrem de restrânsă. Transcrierile apărute în acest
volum după manuscrisele facsimilate prezente în pagina alăturată, în stânga, sunt
foarte adesea alterate de lecţiuni greşite. Pentru că există aceste facsimilări, de o
calitate fotografică destul de bună, se pot face verificări şi comparaţii de către orice
lector avizat, cu condiţia să fie familiarizat cu specificul scrisului, al versificaţiei şi
al lexicului arghezian.
Arhiva Baruţu T. Arghezi de la Arad solicită o nouă explorare cu cel puţin două
ţinte. Prima: realizarea unei transcrieri cât mai fidele, într-o altă ediţie. A doua:
integrarea acestor manuscrise şi a acestei etape argheziene în seria de „Opere“
Tudor Arghezi, pentru completarea imaginii de ansamblu a creaţiei argheziene.
Sigur că nu este de neglijat nici a treia consecinţă scontată: revizuirea viziunii
critice asupra operei argheziene în monografiile care se vor scrie de acum încolo.
Opera argheziană dezvăluie resurse surprinzătoare de înnoire. Nu e exclus să
asistăm la o resuscitare spectaculoasă a interesului pentru opera şi personalitatea
lui Tudor Arghezi.
Începem prezentarea celor mai importante piese din acest dosar, prin exerciţiul
unei noi transcrieri, completate cu câteva comentarii şi observaţii despre prima
transcriere, aceea din volumul Anii tăcerii. Cum arhiva nu prezintă manuscrisele
într-o anumită ordine, voită de autor, ne vom îngădui să selectăm poemele finisate,

1
adică acelea care prezintă indiciile unui manuscris ce ni se pare cât mai aproape de
versiunea finală dorită de autor. Principalul indiciu îl reprezintă acurateţea
manuscrisului, cu sentimentul de ultimă transcriere, definitivarea (relativă a)
ortografiei şi prezenţa unui titlu. În această situaţie sunt foarte puţine poeme
argheziene din acest fond arădean. Unul dintre acestea este poemul Acatist, pe care
îl transcriem în continuare. E o pagină foarte uşor lizibilă şi deloc deterioriată de
condiţiile vitrege în care a fost păstrată. „Mi-e inima plină de copilărie,/ De-a
pururi fecioară, Marie –/ Şi plodul tot creşte în sufletul meu,/ Al dulcelui meu
Dumnezeu./ Tresare, mă doare, se mişcă, zvâcneşte./ Un ac lung de aur, ascuns,/
Uitându-mă-n stea m-a străpuns./ Luceafăru-i stă-n gămălie,/ Fecioară Marie,/ Şi
nu ştiu cum să mă desfac/ Mai iute de plodul cu ac./ N-am staul în toată pustia de
scrum/ Să nasc pe copilul de-acum,/ N-am iesle şi paie,/ N-am cergă nici straie./
Mi-e teamă că pruncul, în ceaţă,/ Plăpând ca un mugure-nghiaţă,/ Că nimbul de
rouă atins/ De negură grea s-ar fi stins./ Măgarul e slab şi mă poartă/ Strigoi printr-
o vreme de trestie moartă,/ Flămând, însetat şi bolnav/ Şi pruncul din mine îl simt
că-i suav,/ Că nu e al meu,/ Ci-al unuia doar Dumnezeu,/ Şi până la capăt/ N-am
voie de sus să mi-l leapăd/ Nisip îngheţat şi zare de piatră,/ Nici casă, nici vatră./
Cetate, ce rău ţi-am făcut/ Că n-am drum bătut, aşternut?/ Că morile tale, în loc de
mălai/ Îţi macină-n gol putregai,/ Ţărână, gunoaie şi câlţi şi rugină/ Şi zgură în loc
de lumină?// De-a pururi Fecioară Marie/ Dă-mi harul tău şi mie/ Cu care mă-
ndemn şi mă-ngân,/ Să nu-mi moară pruncul în sân“ (21 iulie 1949).
Erorile de transcriere din volumul Anii tăcerii sunt foarte puţine, în acest caz,
printre rarele texte aflate aproape de corectitudine. În afara unor omisiuni de
punctuaţie, trei erori sunt mai grave: 1. În versul al patrulea, ediţia de la Arad
transcrie „Al duhului meu Dumnezeu“, în loc de „Al dulcelui meu Dumnezeu“,
cum apare clar, fără dubii, în manuscris; 2. Nu este detaşată printr-un rând alb
ultima strofă, concluzivă, din patru versuri şi 3. Lipseşte, în forma tipărită, datarea,
consemnată în stânga, pe ultimul rând al paginii pline de manuscris, care se încheie
cu un semn grafic de terminare a textului.
Am înlocuit şi eu, şi editorii arădeni apostroful din manuscris cu cratima, acolo
unde el corespunde liniuţei de unire din ortografia de azi.
O naştere mistică
Cui cunoaşte cât de cât biografia argheziană îi va apărea de-a dreptul paradoxal
primul vers din poem: „Mi-e inima plină de copilărie“. Lui Arghezi nu i-a fost
niciodată inima plină de copilărie, pentru că şi-a detestat această vârstă. Însă, în
mod curios, în mai multe texte din această perioadă de interdicţie 1948-1955 revine
la perioada copilăriei, cu gândul elucidării unor episoade şi a unor amintiri. Dacă
citim întregul poem prin această prismă autobiografică, am putea înţelege, indirect
şi prin ricoşeu, dificultatea poetului de a dezvălui copilul din sine însuşi: plodul
care „tresare, mă doare, se mişcă, zvâcneşte“ ar putea fi copilul Ion Theodorescu,
2
imposibil de scos la lumină dintr-un trecut obscur. Scriitorul ar vrea să se elibereze
de acest trecut, ca de o povară: „nu ştiu cum să mă desfac/ Mai iute de plodul cu
ac“. Dar, interpretându-l astfel, ar însemna să acordăm poemului doar un sens
profan şi să-l falsificăm în acest fel, obturându-i atât de evidentul sens religios. Nu
e vorba de un plod oarecare, ci de „plodul cu ac“, Isus revelat prin străfulgerarea de
sus.
Frapează în poemul arghezian, o capodoperă, identificarea confesorului peregrin cu
Fecioara Maria, care urmează să-l nască pe Isus. Situaţia simbolică proiectează
fulgurant episoade din preistoria naşterii cristice: imaculata concepţiune („Un ac
lung de aur, ascuns,/ Uitându-mă-n stea m-a străpuns.“), peregrinările în căutarea
unui adăpost al naşterii („N-am staul în toată pustia de scrum“), ostilitatea unui
mediu vitreg („Măgarul e slab şi mă poartă/ Strigoi printr-o vreme de trestie
moartă“), teama de dezvăluire a tainei şi ocrotirea ei neliniştită („Mi-e teamă că
pruncul, în ceaţă,/ Plăpând ca un mugure-nghiaţă,/ Că nimbul de rouă atins/ De
negură grea s-ar fi stins.“). Cetatea ostilă, prigonitoare, la care trimite aluziv
poemul e, fără îndoială, regimul politic indicat indirect prin datarea din final.
Confesorul e un înstrăinat, nu are un loc al său, nimeni nu-i cunoaşte misiunea
sacră.
Înţelesul fundamental al acestei naşteri mistice, simbolizate în identificarea cu
Fecioara Maria, vizează idealul poeziei argheziene de a-l mărturisi pe Isus,
imposibil de dezvăluit, ca taină interioară, într-o lume profană, care „macină-n gol
putregai, ţărână, gunoaie“. Poezia argheziană, ca şi Fecioara Maria, îl dăruie lumii
pe Isus, printr-o misiune divină, dincolo de purtătoarea sau purtătorul intermediar
al sarcinii sacre: „Şi pruncul din mine îl simt că-i suav,/ Că nu e al meu,/ Ci-al
unuia doar Dumnezeu,/ Şi până la capăt / N-am voie de sus să mi-l leapăd“.
E important de observat că aici nu mai există îndoială (dovadă epitetul din versul al
patrulea: credinţa este insuflată chiar de „dulcele meu Dumnezeu“, care îi
introduce în suflet „sarcina sacră“ a lui Isus), nu mai există tăgadă, ca în unii dintre
psalmii arghezieni. Credinţa, confesiunea religioasă îşi caută o modalitate de
exprimare (de „naştere“), fie ea şi clandestină, ca altădată naşterea lui Isus.
Simbolul e foarte puternic ca expresivitate şi stăruitor în desfăşurarea lui narativă
într-un minuţios paralelism biblic, ca în atâtea alte poeme argheziene din sfera
poeziei religioase.
Poemul însuşi, ca acatist, este o rugăciune închinată Fecioarei Maria de a-l ajuta pe
confesor să-l mărturisească, să-l dezvăluie în sine însuşi pe Hristos, ceea ce
echivalează în sens figurat cu a-l naşte pe Isus într-o lume profană, ostilă, printr-un
act de solidaritate până la identificare cu însăşi născătoarea de Dumnezeu din
Biblie.

3
TUDOR ARGHEZI DESPRE NAŞTEREA MISTICĂ ÎNTR-UN POEM
INEDIT DIN ANII 1948-1950.

 Source: Annals of the University of Oradea, Romanian Language &

Literature Fascicule / Analele Universitatii din Oradea. Seria Filologie,
Fascicula Limba si Literatura Romana . 2016, Vol. 23, p58-63. 6p.

https://revistacultura.ro/nou/2014/04/arghezi-aproape-inedit-1/