Modernismul

TUDOR ARGHEZI – POET MODERNIST

 Pablo
Picasso

Nicolae
Grigorescu
 Modernismul

 Modernismul este un concept care se defineşte în opoziţie cu

tradiţionalismul şi, în sensul cel mai larg al termenului, „se aplică tuturor
curentelor şi tendinţelor inovatoare din istorie (religioase, filosofice,
artistice etc.), ansamblului mişcărilor de idei şi de creaţie, care convin
epocii recente, „moderne”, în condiţii istorice date”, după cum afirma
criticul literar şi eseistul Adrian Marino, în studiul „Modern. Modernism.
Modernitate”. 
 Orice mişcare ideologică, artistică, literară, care, în mod spontan
sau programat, se rupe de tradiţie sau chiar o neagă, optând pentru
atitudini, modalităţi de gândire şi de expresie anticonservatoare, se
situează pe direcţia modernismului.
Modernismul

 În literatura română, modernismul se defineşte în termeni

specifici, făcând referire la perioada interbelică, fiind teoretizat de
Eugen Lovinescu, critic literar, conducător al revistei „Sburătorul”
(1919-1922, 1926-1927), în paginile căreia au şi fost promovate opere
moderniste. Ca manifestare, modernismul a dus la lărgirea fără
precedent a orizontului tematic şi de viziune, a impus formule literare
noi şi este prima desprindere categorică de prelungirile
tradiţionalismului secolului al XIX-lea.
 În poezie, expresionismul şi suprarealismul, ermetismul, poezia
chtonică (a teluricului) sau a fiorului metafizic, din operele unor scriitori
precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, au fost şi au rămas
repere valorice până astăzi.
 Tudor Arghezi

 Ipostaza de „poeta artifex” („poetul meşteşugar”) cu

care critica literară l-a asociat mereu pe Tudor Arghezi, se
referă la felul în care se reunesc, în opera sa, „slova de foc”
(cuvântul spontan, inspirat) şi „slova făurită” (expresia
elaborată, căutată), aşa cum autorul însuşi recunoaşte prin
metaforele citate anterior, din cea mai cunoscută poezie
programatică argheziană – „Testament” – care deschide
volumul de debut „Cuvinte potrivite”, din 1927.
 “De la Mihai Eminescu încoace lirica
românească n-a cunoscut o altă realizare mai de
seama, marcată de o originalitate mai puternică și cu
repercusiuni mai întinse asupra întregului scris literar
al vremii, decât acelea legate de Tudor Arghezi.”
(Tudor Vianu)
Tudor Arghezi este pseudonimul literar al lui Ion
N. Theodorescu, al carui supranume de scriitor este
derivat de la veche denumire a raului Arges (Argesis). 
Tudor Arghezi

 Teme consacrate ale literaturii – condiţia creatorului,

relaţia cu sacrul, universul rural, iubirea, jocul etc. – sunt
valorificate şi exprimate într-un limbaj de o excepţională
modernitate, bazat pe metaforă, sugestie, ambiguitate, pe
sensuri surprinzătoare pe care le dobândesc cuvintele în
contexte neaşteptate. Alte teme – creştinismul în ruină,
urâtul, starea agonică, însingurarea, coborârea „ad inferos”
corespund aşa-numitelor „categorii negative”, obsesiv
cultivate de modernismul european
Tudor Arghezi

 Cel mai pregnant aspect de modernitate adus de Tudor Arghezi în

poezia românească interbelică este „estetica urâtului”, după modelul
scriitorului francez Charles Baudelaire, în „Les fleures du mal” („Florile
răului”).
 Aşa cum Baudelaire s-a inspirat din lumea periferiei pariziene,
Arghezi a căutat „frumosul” în zonele abjecte ale închisorii, periferiei,
tansformând trivialul, grotescul, în valori estetice, surprinzând, cum afirma
criticul George Călinescu, „suavitatea sub expresia de mahala”.
 De fapt, marea îndrăzneală a lui Arghezi, pe linia
modernismului, a fost de a apela, în poezie, la cuvinte
considerate a fi nepoetice: „Am căutat cuvinte virginale, cuvinte
puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca viespile sau
te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal“.
Relevante pentru puterea poeziei de a transforma „urâtul” în
valori estetice, prin talentul scriitorului, pot fi, de exemplu,
poeziile din volumul „Flori de mucigai”: „În frig şi noroi/Trec
hoţii-n convoi, câte doi,/Cu lanţuri târâş de picioare,/Muncindu-se
parcă-n mocirli de sudoare./Fiertura e gata./E seară. E ploaie./O
lingură grea, cât lopata,/Dă ciorba din două hârdaie.” (Cina). Sunt
„stihuri” scrise „cu unghia pe tencuială/Pe un părete de firidă
goală,/Pe întuneric, în singurătate” („Flori de mucigai’).
 Tudor Arghezi

 Modernismul arghezian este prezent şi în ciclul celor 16

Psalmi, mai ales la nivelul atitudinii, al viziunii poetice şi al
limbajului, deşi psalmul, ca specie literară, ţine de tradiţionalism.
Oscilând între „credinţă” şi „tăgadă”, poetul abordează tema
relaţiei dintre om şi divinitate dintr-o perspectivă problematizantă,
filosofică: „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/Şi te pândesc în
timp, ca pe vânat,/Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/Să te ucid?
Sau să-ngenunchi a cere”.
 Modernismul poeziei lui Tudor Arghezi, manifestat în alt sens
decât modernismul expresionist al lui Lucian Blaga, fixează o
contribuţie decisivă la înnoirea lirismului românesc interbelic.
 Psalm VI

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere

Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,

Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,

Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,

Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"
 Tudor Arghezi

 Afirmându-se la sfârșitul secolului nouăsprezece și

începutul secolului douăzeci, când aproape toți poeții
scriau ca Eminescu, Tudor Arghezi a ținut să demostreze
că se poate scrie și invers; frumuseții îmbătătoare i-a
opus o estetică a urâtului, măreției celeste - bucuria
modestă a existenței domestice, iar inspirației, iscusința
artizanului.
Alex Ștefănescu
 Trăsături de modernitate (schematizate)

 libertatea absolută a inspirației – „estetica urâtului”

 cultivarea grotescului, a trivialului, atrocelui, monstruosului alături
de grațios; utilizarea tonalităților sumbre alături de cele optimiste
 împlinirea prin iubirea de tip casnic, ipostaza femeie - soție
 ambiguitatea și expresivitatea limbajului
 metaforism
 originalitatea expresiei, inovațiile lexicale, ineditul imaginilor
 limbaj șocant, asocieri lexicale șocante
 cultivarea versului liber sau combinarea diversă a unor elemente ale
prozodiei clasice
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în visuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure

Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credință căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
TESTMENT
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mania bunilor mei.
Fii dulce și blajină în tot ce vrei să faci.
De când începe ziua și până te dezbraci.
O mângâiere fie-ți cuvântul și necazul
Și să-ți surâdă ochii, și gura, și obrazul.

Inimă de câine
La cotețul lui Dulau,  Uriașul negru știe
Paznic bun și câine rău,  Că a pus tovărășie
- Vrăbiile se adună Si cu vrabioii hoți
Să prânzească împreună. Mamaligă pentru toți, 

Zgribulite-n pod și-n pom,  Și gingaș cum nu se poate, 

Au văzut, ducând, pe om,  Le-a lăsat-o jumătate.
Troaca mare cu păsat
Si Dulău a și lătrat.
 Am scris-o mic, ai s-o citeşti cu greu,
Pune-l în deget, scoateţi-l mereu.

INSCRIPȚIE PE Nemaiputând să ţi-l sărut, eu faur,

Surâd în stihul ce ţi-l scriu pe aur.
UN INEL

Am vrut să nu fiu eu de vină,

Dar am avut numai atâta rădăcină.

Cât a rodit o rodie, şi-atât,

Citeşte, citeşte când ţi-o fi urât.

Trei cuvinte, viaţa întreagă.

Două puncte, îmi eşti dragă.

Inelul strecurat pe deşti

Sărută-l când ţi-l scoţi şi când priveşti.
Înainte de a deveni o filozofică amărăciune, cartea e
o făgaduință, o bucurie, o călătorie prin suflete,
gânduri și frumuseți.