România , o minune a Europei

România ascunde multe minuni: locuri frumoase, ascunse de civilizație;monumente

istorice, antice sau medievale, dar și monumente ale naturii, neschimbate de secole. Ele
sunt multe, dar doar câteva au fost incluse până acum pe lista patrimoniului mondial
UNESCO, o recunoaștere a caracterului aparte și a importanței lor. Cele șapte locuri sau
monumente românești recunoscute de UNESCO sunt:Delta Dunării, așezările săsești cu
biserici fortificate din Transilvania, Mănăstirea Horezu, bisericile pictate din nordul
Moldovei, Cetatea Sighișoara, bisericile de lemn din Maramureș și fortărețele dacice din
Munții Orăștiei.

Delta Dunãrii
Delta s-a format de-a lungul a 10 000 de ani și continuă să crească încă și astăzi, fiind
considerată cel mai tânăr pământ românesc. Este cea mai bine conservată deltă din Europa, iar
din anul 1991 este parte a Patrimoniului Mondial UNESCO, fiind considerată rezervație a
biosferei. Este un labirint de lacuri și canale, ce șerpuiesc prin cea mai mare suprafață
compactă de stuf din lume și este una dintre zonele cu cea mai mare biodiversitate de pe
planetă.

INTRODUCERE

Fiind a treia ca mărime din Europa, și pe locul 22 la nivel mondial, Delta crește an de an cu
aproximativ 40 m². În momentul de față suprafață deltei este de peste 5 700 km². Din toată
această suprafață doar 10% este reprezentată de uscat. Peste 3 000 km² sunt reprezentați de
ecosisteme naturale acvatice și terestre, destinate reconstrucției ecologice. Aceste zone sunt
incluse în patrimoniul UNESCO, în cadrul programului “Omul și Biosfera”.
În Delta Dunării sunt întâlnite 30 de habitate protejate la nivel european, dintre care 8 sunt
strict protejate, unele dintre acestea fiind întâlnite doar în România.

FLORA

Delta are o biodiversitate uimitoare, aproape 5 500 de specii, dintre care 1839 de
plante. Vegetația Deltei Dunării este preponderent specifică zonelor umede, 78% fiind
reprezentată de stuf, rogoz, papură, pipirig, salcie pitică. Este de menționat faptul că, în Deltă se
găsește cea mai întinsă zonă compactă de stuf din lume, având o suprafață de 1 750 km². Pe
grindurile fluviale speciile cele mai întâlnite sunt arbori și arbuști, plopul alb, plopul negru,
cătină, tufe de mure, etc. Pe marginea canalelor putem întâlni o varietate de nuferi, albi sau
galbeni, care sunt spectaculoși în perioada de înflorire, între lunile iunie și septembrie. Tot în
arealul rezervației se găsesc și două plante carnivore, aldrovanda și otrățelul de baltă.

Un loc aparte în flora Deltei îl ocupă Pădurea Letea, una dintre cele mai vechi rezervații
naturale din România și cea mai nordică pădure subtropicală din lume. Peisajul de aici este unul
deosebit, unde pâlcurile de pădure alternează cu dunele de nisip, formate cândva pe fundul mării.
Predomină stejarii, unii dintre ei cu vârste de peste 300 de ani. În pădure se mai pot întâlni și
peste 10 specii de orhidee, dar și o specie de liană ce poate ajunge până la 25m.

Nuferi rozi Nuferi albi

Padurea Letea
 FAUNA

Suprafața mică de uscat, a făcut ca aici să se concentreze o faună preponderent reprezentată

de pești, amfibieni, reptile și păsări. Noaptea răsună de zgomotul amfibienilor, aici găsindu-se nu
mai puțin de 10 specii, printre care: broasca râioasă verde, broasca de lac mare, broasca râioasă
brună, buhaiul de baltă sau brotăcelul de copac. Fauna piscicolă este reprezentată de o varietate
de pești, 133 de specii, dintre care 66 se întâlnite doar în apele saline: hamsia, calcanul sau
stavridul; 54 de specii trăiesc în apele dulci: somnul, linul, bibanul, crapul, avatul, șalăul, știuca
și 13 de specii care trăiesc și în apele sărate și în cele dulci: sturionii (păstruga, cega, morunul,
nisetrul), scrumbia etc.
În ceea ce privește mamiferele prezente în arealul Deltei, găsim 54 de specii, care pot fi
întâlnite preponderent în zonele mai izolate de uscat sau în cele mlăștinoase. Dintre acestea
amintim: hermina, câinele enot, bizamul, vulpea, vidra, nurca europeană, pisica sălbatică,
mistrețul, castorul etc.
Cu siguranță cel mai mare spectacol oferit de Deltă este cel dat de păsări, nu mai puțin de
331 de specii. Dintre acestea aproximativ 130 sunt migratoare. Pe lângă păsările mai cunoscute și
mai comune care pot fi regăsite aici (diferite specii de rațe și gâște, stârci, egrete, lebede,
cormorani, pescăruși și alte păsări specifice zonelor umede), în Deltă se întâlnesc și specii mai
rare și mai puțin prezente în alte zone din România, cum ar fi țigănușul, lopătarul, ciocântorsul,
piciorongul, alături de specii mai rare de gâscă cum ar fi gâsca cu gât roșu (50% din populația
mondială), specii rare de răpitoare sau cormoranul mic (60% din populația mondială).
Pelicanii sunt cu siguranță cele mai emblematice păsări ale Deltei și există aici două specii:
pelicanul comun, mult mai răspândit și pelicanul creț. În urmă cu 100 de ani, pelicanul era o
specie comună pe tot cursul inferior al Dunării. Astăzi însă, aproape întreaga populație
cuibăritoare a pelicanului comun se regăsește în Deltă, peste 18 000 de indivizi. Vine la noi în
migrație, în lunile calde și iernează pe o suprafață ce se întinde din nord-estul Africii și până în
India. Se hrănește de cele mai multe ori în grupuri mari, alături de cormorani cu care fac echipă
la pescuit. Poate mânca aproximativ 1kg de pește pe zi.
Dacă pelicanul comun are un penaj roz-gălbui, pelicanul creț are preponderent tonuri de gri
deschis. Denumirea îi vine de la penele crețe de pe cap, formate în perioada de reproducere. Este
puțin mai mare decât pelicanul comun și poate atinge peste 3 m cu aripile întinse. Este cea mai
mare pasăre de la noi din țară. Pelicanul creț este mult mai rar decât cel comun, populația
cuibăritoare fiind de doar aproximativ 500 de indivizi.
ARII PROTEJATE
 Delta Dunării cuprinde 20 de zone strict protejate, care însumează o suprafață totală de
peste 50 000 ha, reprezentând aproximativ 9% din arealul total al rezervației. Cele mai
importante dintre acestea sunt: Roșca – Buhaiova, Sărături – Murighiol, Insula Popina,
Periteașca - Leahova, Grindul Lupilor și Chituc, Insula Ceaplace, Pădurea Letea și Caraorman,
Lacul Nebunu, Sacalin – Zătoane, Lacul Belciug etc.

Mãnãstirea Horezu

Mănăstirea Hurezi sau Mănăstirea Horezu, cea mai de seamă ctitorie a domnului
martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sinteză a artei românești din acel timp, a fost
construită între anii 1690 și 1693, biserica mare a așezământului fiind târnosită la 8
septembrie 1693.

Istoric

Însemnările marelui domnitor, aflate în biblioteca mănăstirii, arată că „într-al doilea an al

domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire“.
Interesul domnului Constantin Brâncoveanu pentru ridicarea acestui sfânt lăcaș este documentat
și în crezul său, așa cum apare el pe pisania care se află deasupra ușii de intrare în biserica mare
a mănăstirii: „Nu voi intra în sălașul case mele, nu voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi
da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc
Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iocob“.
Lucrările de construcție și decorare ale ansamblului au fost date spre supraveghere
lui Pârvu Cantacuzino, vărul primar al domnitorului. După moartea acestuia în anul 1691, este
numit ispravnic Cernica Știrbei, fost mare armaș.
Definitivarea lucrărilor a avut loc în toamna anului 1697, dar biserica mare fusese
terminată deja în 1693[4]. Bolțile bisericii fuseseră finisate în iunie 1692], dată după care au fost
inițiate lucrările de pictură murală. Iată ce nota în însemnările sale marele domn: ...septembrie 6,
miercuri, am sosit la Hurezi și mănăstirea am târnosit la septembrie 8 vineri...”.
Mănăstirea, cel mai mare ansamblu monastic din România, este construită pe valea
râului Romanii de Jos, în satul care la acea vreme se numea Hurezi (actual Romanii de Jos),
nume care ulterior a fost luat de târgul de peste deal, actualul oraș Horezu, într-un colț pitoresc
sub munții Căpățânii, unde singurătatea și liniștea este tulburată doar de strigătul huhurezilor,
pasărea care a dat și denumirea locului[7]. La data întemeierii exista în vecinătatea Hurezilor un
schit, al cărui ctitor rămâne necunoscut[8]. Satul se afla în domeniul Brâncovenilor încă înainte de
urcarea pe tron a întemeitorului mănăstirii actuale[9].
 Meșterii care creează această capodoperă, impulsionați de spiritul ctitorului Constantin
Brâncoveanu, sunt Istrate lemnarul, Vucașin Caragea pietrarul și Manea vătaful zidarilor. Cei
care au executat pictura, terminată la 30 septembrie 1694, au fost Constantin Ioan, Andrei, Stan,
Neagoe și Ichim. Ei imortalizează în pronaosul bisericii mari chipurile celor două familii, familia
Brâncoveanu și familia Cantacuzino.
Lăcașul este o remarcabilă realizare a artei brâncovenești, care se distinge prin
originalitate, măiestria liniilor și culorilor.
Iată ce spunea despre execuția măiastră a pridvorului sfântului lăcaș marele istoric al
neamului, Nicolae Iorga: „Frumos pridvor pe stâlpi lucrați cu o mare bogăție de podoabe... cu un
rând de stâlpi tot așa meșteșugiți sculptați... flori de piatră în jurul ușii celei mari și a tuturor
ferestrelor“. În lucrarea sa „Bizanț după Bizanț“, Iorga caracteriza mănăstirea cu formele ei
renascentiste drept „...continuatoare a civilizației romane, ai cărei moștenitori în Europa de
Răsărit sunt românii“ .
La 25 aprilie 1695 ilustrul ctitor al lăcașului înzestrează mănăstirea, așa cum reiese dintr-
un hrisov, cu o serie de moșii din Vâlcea, Dolj, Mehedinți și Ilfov.

Ansamblul monastic

Întreg ansamblul se remarcă prin conceptul unitar. El este structurat pe axa principală est-
vest, pe care sunt aliniate gradat patru lăcașe de cult, construite în etape diferite și de ctitori
diferiți.
Ansamblul monastic se compune din:
 Biserica propriu-zisă a mănăstirii, ctitorită de marele domnitor și cărturar Constantin
Brâncoveanu, aflată în centrul incintei cu hramul Sfinții Împărați Constantin și mama
sa Elena.
 Biserica bolniței, ctitorită de doamna Maria, soția domnitorului, la 1696.
 Schitul „Sfinților Apostoli“, ctitorit de starețul mănăstirii Ioan Arhimandritul la 1698.
 Schitul Sfântului Ștefan, numit astfel după numele fiului cel mare al domnitorului,
ctitorit de acesta la 1703.
Incinta principală, pe plan dreptunghiular, este flancată la nord de corpul etajat al chiliilor,
cu fațada structurată în mod armonios de anfilada de arcade. La sud se află reședința domnească,
încununată de turnul clopotniță și având o impunătoare sală de sfat. Pe latura de vest se află sala
trapezei și, deasupra acesteia, paraclisul.
Mănăstirea Horezu a fost inclusă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO,in anul
1993.

Biserica principalã

Construită între 1690 și 1693 pe un plan trilobat, biserica Sfinții Împărați Constantin și
mama sa Elena dezvoltă modelul Bisericii episcopale a Mănăstirii Curtea de Argeș în sensul
unor forme mai elansate și prin adăugarea unui pridvor tipic stilului brâncovenesc, cu arcade
susținute de zece coloane de piatră, împodobite cu ornamente tipice Renașterii târzii. Fațadele
sunt decorate cu panouri dreptunghiulare și firide ornamentale cu cercuri. Ancadramentul ușii de
intrare este din marmură sculptată, pisania conține stema Țării Românești și pe cea a familiei
Cantacuzino. Drept constructori ai edificiului sunt menționați Manea, „vătaf al zidarilor“, Istrate
lemnarul și Vucașin Caragea pietrarul.
Biserica adăpostește un deosebit de valoros ansamblu de pictură murală, executat între
anii 1692 și 1694[10] de meșterii greci Constantinos și Ioan, precum și de meșterii zugravi români
Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim[11]. Pe lângă scenele religioase se află, în pronaos, o galerie de
portrete ale Brâncovenilor, Basarabilor și ale Cantacuzinilor. Ciclul începe cu portretul lui Datco
din Brâncoveni, boier care a trăit la începutul secolului al XVI-lea, cu Basarab al III-lea cel
Bătrân și postelnicul Constantin Cantacuzino, culminând cu tabloul votiv care-i reprezintă pe
membrii contemporani ai familiei Brâncoveanu.
Catapeteasma monumentală, din lemn de tei sculptat și poleit, precum și candelele de
argint sunt donate de Doamna Maria Brâncoveanu. În posesia mănăstirii se află și alte valoroase
obiecte de cult, în mare parte danii din timpul întemeierii bisericii: picturi, sculpturi în piatră și în
lemn.
Primul stareț al mănăstirii, Ioan Arhimandritul, este înmormântat în biserica principală.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu ctitorise așezământul dorind să-și afle un loc de
veci în incinta acestuia. Conform acestei destinații biserica adăpostește și mormântul
domnitorului, nefolosit deoarece Brâncoveanu a fost înmormântat la biserica Sfântul
Gheorghe din București.
Biserica a fost reparată și restaurată în 1827, 1872, 1907-1912 și 1954-1964.

Portretul lui Basarab al III-lea Constantin Brancoveanu,ctitorul bisericii,

din pronaosul bisericii cu familia
 Biserica principala Trapeza,sala de mese a manastirii

Mãnãstirea Horezu Cupola ,Pantocrator

Așezările săsești cu biserici fortificate din Transilvania

Satele transilvanene cu biserici fortificate constituie un sit în Patrimoniul Mondial

UNESCO, din anul 1993,clasificat deoarece s-a considerat că oferă o imagine plină de viață a
peisajului cultural din sudul Transilvaniei. Satele din această zonă sunt caracterizate de un sistem
specific de cultivare a terenului, un model de așezare și organizare a gospodăriilor țărănești
păstrat încă din Evul Mediu. Localitățile sunt dominate de bisericile lor fortificate, care ilustrează
perioadele clădirii din secolul al XIII-lea și până în secolul al XVI-lea.
Bisericile fortificate transilvane sunt specifice satelor săsești și secuiești situate în sud-
estul Transilvaniei. Odinioară în număr de circa 300, bisericile fortificate au jucat atât un rol
religios, cât și un rol militar pentru mai mult de cinci secole. În număr de aproximativ 150 de
edificii la începutul secolului XXI, bisericile fortificate transilvane formează unul dintre cele mai
dense sisteme de fortificații medievale bine păstrate de pe continentul european.
În Transilvania, în așezările rurale săsești și secuiești se pot regăsi trei tipuri principale
de fortificații:[1]

 biserica cu incintă fortificată (de exemplu Prejmer sau Sânzieni),

 biserica fortificată (de exemplu Saschiz, Șeica Mare sau Seliștat),
 fortăreața-biserică (de exemplu Valea Viilor sau Dârjiu)
Bisericile fortificate ardelene se înscriu în fenomenul european al bisericilor fortificate.
UNESCO a clasificat pentru prima oară biserica fortificată din Biertan într-un sit
protejat sub egida sa. Ulterior, situl a fost extins cu mai multe biserici, schimbându-și ca atare
denumirea. În afara bisericii din Biertan, mai sunt protejate în cadrul acestui sit și bisericile
fortificate din Prejmer, Viscri, Dârjiu, Saschiz, Câlnic și Valea Viilor.

Istorie
 Secuii s-au instalat ca grăniceri în sud-estul transilvan în cursul secolului al XI-lea.
Satele săsești au început a fi construite de la mijlocul secolului al XII-lea, când
regele Géza al II-lea a adus coloniști germani în regiune pentru a proteja frontierele orientale
ale Regatului Ungariei de invaziile cumane. După sosirea în regiune a cavalerilor teutonici la
începutul secolului al XIII-lea și conform acordurilor cu regele Ungariei, germanii au obținut un
statut special printre populațiile provinciei, iar civilizația lor a putut supraviețui în cadrul unor
puternice comunități de țărani, de meșteșugari și de comercianți.
Ambele comunități de grăniceri, secuiești și săsești, fiind situate într-o regiune aflată
constant sub amenințarea invaziilor otomane și tătare, și-au construit fortificații de diverse
mărimi. Orașele cele mai importante au fost fortificate în întregime, iar în localitățile mai mici,
sate sau târguri, s-au construit fortificații în biserici (mai exact, bisericile au fost construite ca
niște fortărețe) sau în jurul bisericilor. În unele cazuri, bisericilor li s-au adăugat ziduri și turnuri
de apărare precum și alte construcții interioare (precum cămări) care pe vreme de război puteau
adăposti populația localității, iar pe vreme de pace erau folosite ca depozite, hambare și magazii
în care populația își păstra bunurile. În multe sate transilvane, unul dintre turnurile fortificației ia
denumirea de „Turnul slăninilor” datorită rolului de magazie comunitară deservit de acesta.

Descriere
Localizare

Clădirea principală a satelor săsești și secuiești este biserica, situată aproape întotdeauna
în centrul localității. În majoritatea cazurilor, biserica se află într-o locație ușor de apărat, de
obicei în vârful unei coline. Elementele de fortificație întâlnite în orașele din împrejurimi au fost
adaptate fortificațiilor din mediul rural (de exemplu, turnul bisericii din Saschiz a fost inspirat de
turnul cu ceas din Sighișoara). Materialele de construcție sunt în mod tradițional piatra și
cărămida roșie, iar țiglele acoperișurilor sunt din argilă arsă, o specificitate a regiunii.
În apropierea bisericii se găsește piața centrală a satului (numită Tanzplatz în dialect
săsesc sau piața de dansuri în română), în jurul căreia gravita viața socială a comunității.
Singurele construcții situate în apropierea fortificațiilor sunt edificiile publice: școala sau
primăria (uneori, școala era situată în interiorul fortificației, cum e cazul la Prejmer). Casa
parohială și locuințele țăranilor bogați sunt poziționate în jurul acestei piețe centrale.

Arhitecturã

Unele dintre bisericile construite de sași și de secui în secolul al XIII-lea au fost puternic
influențate de bisericile cisterciene de la Cârța și de la Igriș. Bisericile au fost fortificate începând
cu secolul al XIII-lea și au jucat un rol defensiv până în 1788, data ultimei incursiuni otomane în
Transilvania.
Sub numele de „biserici fortificate ardelene” sunt cuprinse mai multe tipuri de fortificații:

- Biserici fortificate propriu-zise: edificiile unor biserici cuprind elemente defensive - turnuri-
clopotniță transformate în donjon (cum este cazul bisericii din Sântimbru sau a celei din Netuș)
sau ziduri prevăzute sub cornișă cu mortriere și cu veritabile drumuri de strajă cu podeaua
găurită (fie pe toți pereții edificiului, ca la Cloașterf sau la Seliștat, fie doar pe anumiți pereți, de
obicei pe pereții care delimitează altarul, ca la Șeica Mare, la Șura Mare sau la Șeica Mică);

-Biserici cu ziduri de incintă fortificate: edificiile unor biserici nu conțin nici măcar un element
defensiv, în schimb bisericile sunt înconjurate de ziduri de apărare (tehnic, este impropriu ca
aceste ansambluri arhitectonice să fie denumite „biserici fortificate”, ele fiind în fapt „cetăți
țărănești” construite în jurul celui mai important loc/edificiu al satului); în unele cazuri, zidurile
de incintă sunt relativ mici, fără creneluri, eventual având ca elemente defensive importante
câteva turnuri (ca la Zăbala); în alte cazuri biserica e înconjurată de ziduri înalte și groase
conținând multiple elemente defensive - creneluri, drum de strajă, turnuri etc.
(ex: Codlea, Prejmer, Hărman, Aita Mare, Cârța); în fine, exista fortărețe cu mai multe ziduri de
incintă (ca la Biertan);

-Biserici cu trăsături defensive mixte sau fortărețe-biserici: în multe localități întâlnim fortificații
care prezintă o combinație a celor două tipuri menționate anterior. Pe lângă elementele defensive
ale edificiul propriu-zis al bisericii, sunt prezente ziduri de apărare cu elemente defensive
multiple (ca la Rotbav, Dealu Frumos, Valea Viilor etc.).
Unele biserici prevăzute cu ziduri de incintă puteau face față unor asedii prelungite,
adăpostind întreaga populație a satului. Astfel, cum e cazul la Prejmer sau la Sânpetru,
fortificațiile cuprind cămări care pe timp de pace erau folosite ca hambare, iar pe timp de război
adăposteau sătenii (la Prejmer, fiecare familie din sat avea propria sa cămară în incinta
fortificației).
În ceea ce privește edificiile propriu-zise ale bisericilor, acestea au fost adaptate în
general unor funcții defensive. Toate bisericile sunt fie bazilici romanice, fie biserici
cu navă unică, în stilul goticului târziu. Unele biserici, precum cea de la Mălâncrav, adăpostesc
foarte valoroase fresce narative gotice datând de la jumătatea secolului al XIV-lea. De altfel, cele
mai vechi fresce de pe teritoriul României se găsesc în bisericile de la Ghelința și de
la Mălâncrav.
Cele mai multe biserici fortificate au suferit numeroase modificări și adăugiri de-a
lungul timpului, în special începând cu Evul mediu târziu, când majoritatea acestor biserici au
fost edificate, până spre finalul secolului al XVI-lea. Multe biserici prezintă elemente
arhitecturale (ca la Șaeș sau la Sânzieni) și/sau decorative (precum e altarul bisericii din Richiș)
din perioada barocă, datorită popularității stilului baroc în Ardeal.
În unele cazuri, de-a lungul secolelor XIX și XX, elementele defensive ale incintelor
(turnuri, ziduri etc.) au fost demantelate parțial (ca la Bazna, la Mălâncrav, la Richiș etc.) sau
total (ca la Dârlos, la Hetiur, la Saschiz, etc.).
Biserica fortificata din Biertan Valea Viilor

Biserica fortificata din Prejmer

 Bisericile pictate din nordul Moldovei

Bisericile pictate din nordul Moldovei aparțin unor mănăstiri ortodoxe din județul
Suceava, construite la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea.
Următoarele opt biserici pictate au fost înscrise, începând din anul 1993, pe lista
patrimoniului cultural mondial a UNESCO:

 Arbore (Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”)

 Humor (Biserica „Adormirea Maicii Domnului”)
 Moldovița (Biserica „Buna Vestire”)
 Pătrăuți (Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci”)
 Probota (Biserica „Sfântul Nicolae”)
 Suceava (Biserica „Sfântul Gheorghe”)
 Voroneț (Biserica „Sfântul Gheorghe”)
 Sucevița (Biserica „Învierea Domnului”)

Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din Arbore

Biserica cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul din Arbore a fost paraclis
de curte al pârcălabului Luca Arbore. La scurtă vreme după ridicarea monumentului (2
aprilie – 29 august 1503), ctitorul a fost executat din porunca domnitorului Ștefăniță. Biserica a
fost pictată în 1541 de ieșeanul Dragoș Coman. Pictura murală se remarcă prin excepționala
durabilitate a pigmentului albastru. Caracteristică este marea nișă de pe fațada vestică.
Mănăstirea este o ctitorie boierească, fapt evidențiat prin absența turlelor. Concepută și construită
într-o formă simplă, pornind de la ideea unei biserici de tip longitudinal, construcția uimește prin
marea sa stilizare.
În construcția ei se observă unele inovații arhitectonice și un echilibru deosebit al
proporțiilor. Este construită din cărămidă și piatră extrasă de la carierele din zonă. Are un plan
dreptunghiular la exterior, fără turlă. Pornind de la ideea unei biserici de tip longitudinal, silueta
elegantă a construcției este accentuată prin prelungirea în exterior, spre vest, a zidurilor laterale
(cu cca. 2,5 metri) legate printr-un arc semicircular și unirea lor la partea superioară prin arcadă,
obținându-se astfel un spațiu semideschis ce apare pentru prima dată în arhitectura
moldovenească. Această nișă exterioară de pe fațada vestică constituia, se pare, lăcașul
clopotelor. Intrarea este poziționată pe partea laterală sudică a construcției.
În interior, biserica are un plan fals-trilobat, absidele fiind două nișe arcuite în grosimea
zidurilor laterale. Meșterii hatmanului Arbore au realizat pereți drepți, cu imense suprafețe
netede, au introdus calote în naos și pronaos, eliminând semicilindrul inițial. Arcadele joase, fără
spirale, pantele și sistemul de arce moldovenești conferă bisericii proporții elegante, dovedind o
construcție de valoare.
 Din mobilierul paraclisului nu s-a păstrat mare lucru, în schimb chivotul de mormânt al
ctitorului mănăstirii, hatmanul Luca Arbore, ucis din porunca lui Ștefăniță Vodă în anul 1523.
Situat în pronaos, chivotul este considerat cel mai valoros însemn funerar de stil gotic din
Bucovina.

Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din Arbore

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Humor

Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a Mănăstirii Humor din Humor a fost
menționată pentru prima dată într-o carte dată de Alexandru cel Bun în data de 13 aprilie 1415[2].
Construcția actuală a fost ridicată în 1530 de către logofătul Toader Bubuiog și a fost reînnoită
între 1554-1555. Biserica a fost pictată în 1535 de echipa meșterului Toma („Toma de la
Humor”). Caracteristic pentru acest monument este pridvorul cu două arcade frânte și pictura
murală a Fecioarei cu pruncul din luneta ușii de intrare și portretele votive din
naos. Domnitorul Vasile Lupu a ridicat în 1641 turnul clopotniță. În secolul XX au fost
restaurate picturile din pronaos și turnul clopotniță.
Biserica Mănăstirii Humorului este așezată într-un cadru natural de o rară frumusețe, cu
priveliști încă sălbatice și pitorești. Ea își are începuturile în vremea domniei lui Alexandru cel
Bun, când, ascunsă între codri, se ridică aici cea dintâi așezare mănăstirească, ctitoria marelui
vornic Ioan (1415). La începutul secolului al XVI-lea, în 1527, mănăstirea a fost jefuită și
distrusă de tătari. Biserica fusese înzestrată cu obiecte prețioase și manuscrise, dintre care cel mai
de preț care se păstrează și astăzi este Tetraevangheliarul din 1473, carte dăruită e Ștefan cel
Mare. Ruinele vechii mănăstiri se pot vedea și astăzi, la cca. 300m de actuala biserică. În vremea
lui Petru Rareș, și Humorul este cuprins în campania de restaurări.
 Biserica Manastirii Humor
Biserica „Buna Vestire” de la Mănăstirea Moldovița

Biserica având hramul Buna Vestire a Mănăstirii Moldovița din comuna Vatra
Moldoviței a fost ctitorită de domnitorul Petru Rareș în 1532. Ar fi existat o construcție veche
despre care se presupune că ar fi fost făcută de Alexandru cel Bun și ar fi fost distrusă de o
surpare sau un cutremur, iar la 300 de metri de aceasta s-ar afla cea nouă [3]. Pictura realizată în
1537 este atribuită meșterului Toma ("Toma de la Humor"), cel care a pictat și Mănăstirea
Humor. Cele mai bine păstrate picturi murale sunt cele de pe fațada sudică. Înspre vest, intrarea
în biserică se face printr-un pridvor cu cinci arcade: trei se deschid spre vest și câte una spre nord
și sud. Cele trei abside exterioare – una la altarului și două ale naosului sunt împodobite cu
picturi reprezentând scena rugăciunii tuturor sfinților, cărora li se alătură imaginile
reprezentanților culturii clasice: Pitagora, Platon, Aristotel și Sofocle, considerați precursori
ai creștinismului. Voievodul Petru Rareș, iubitor de artă ca și tatăl său, Ștefan cel Mare, vrând să
continue existența Mănăstirii Moldovița, alege locul puțin mai la șes de vechea biserică a lui
Alexandru cel Bun și construiește actuala Biserică a Moldoviței în anul 1532, închinând-o
aceluiași hram "Buna Vestire". În aceeași epocă, Domnul împrejmuiește Biserica cu ziduri și
turnuri de apărare, dându-i aspectul unei mici fortărețe. Fără îndoială că au existat locuințe, după
fundațiile care se văd în partea nordică, pe a căror temelii Episcopul Efrem de Rădăuți, între anii
1610-1612, a construit clișarnița (casă egumenească) pentru locuința sa, pentru păstrarea
odoarelor Bisericii și organizarea unei școli de copiști și miniaturiști, continuând în acest fel
opera culturală a lui Rareș.
 Biserica Manastirii Moldovita

Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din Pătrăuți

Biserica "Sfânta Cruce" din Pătrăuți este prima ctitorie certă a domnitorului Ștefan cel
Mare, din 13 iunie 1487. De asemenea, este considerată și cea mai mică dintre bisericile zidite în
timpul lui Ștefan cel Mare. A aparținut unei mănăstiri de maici până în 1785 [5]. Din punct de
vedere arhitectural, biserica este alcătuită dintr-un altar cu absidă, un naos pătrat cu două abside
laterale și o turlă, și un pronaos pătrat.
Renumele i se trage de la pictura murală din pronaos cu un subiect rar: cavalcada Sfintei
Cruci. În zona superioară a pronaosului se află Cavalcada Sfintei Cruci. Personajele călare, sfinți
militari, îl au în frunte pe Arhanghelul Mihail. Acesta este reprezentat pe un cal alb, în costum
militar din iconografia bizantină. În spatele său se află Constantin cel Mare îmbrăcat în cavaler,
pe un cal portocaliu, urmat de alți sfinți militari. Deasupra lui Constantin cel Mare se află o cruce
albă pe care i-o arată îngerul pe cer. Figura lui Constantin mai apare și în tabloul votiv din
biserică, unde este reprezentat ca intercesor. Cavalcada dorește să reprezinte ideea de luptă
împotriva păgânilor, făcând referire la momentul în care Constantin cel Mare a pornit la luptă
împotriva lui Maxentius.
Pictura exterioară a fost restaurată între 1986 și 1987, iar restaurarea celei interioare a
început în 2003.
 Biserica "Sfânta Cruce" din Pătrăuți

Biserica „Sfântul Nicolae” de la Mănăstirea Probota

Biserica Sfântul Nicolae a Mănăstirii Probota din satul Probota, comuna Dolhasca a fost
ridicată de domnitorul Petru Rareș în 1527, la circa 200-300 de metri de vechiul așezământ aflat
în ruină. Este cea mai veche biserică amintită în scrieri, fiind menționată într-o danie din 2 iulie
1398 de la Ștefan I și fratele său, Alexandru. Ștefan cel Mare a reconstruit-o pentru a fi
necropolă. La începutul secolului al XVII arde și zidurile acesteia sunt refăcute în timpul
lui Vasile Lupu. Restaurarea recentă a dat la iveală, sub un strat de pictură mai nouă, pictura
originală de o mare valoare artistică. Nota distinctivă a bisericii o dă bolta pictată, care amintește
de bolta Capelei Sixtine de la Vatican. Biserica a fost zugrăvită în 1532, fiind primul monument
acoperit în întregime cu pictură murală exterioară. În pronaos și pridvor sunt păstrare fresce din
vechea pictură.
 Biserica „Sfântul Nicolae” de la Mănăstirea Probota

Biserica „Sfântul Gheorghe” de la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din

Suceava

Actuala biserică a mănăstirii (cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe - purtătorul de
biruință) a fost începută în anul 1514 de către fiul lui Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel
Chior (1505-1517) și terminată de Ștefăniță Vodă (1517-1527) în anul 1522. A fost destinată a fi
noul sediu al Mitropoliei Moldovei și a fost pictată, atât la interior cât și la exterior, între anii
1532-1534, în timpul domniei lui Petru Rareș, programul iconografic fiind caracteristic
monumentelor realizate în această perioadă. În anul 1589 au fost aduse moaștele Sfântului Ioan
cel Nou de la vechea mitropolie (de la Biserica Mirăuți unde fuseseră aduse de Alexandru cel
Bun în 1402). În anul 1786 negustorul Hagi Ivanciu din Botoșani dăruiește un sicriu de lemn
pentru păstrarea sfintelor moaște. Zece ani mai târziu, sulgerul Toader și soția sa Anghelusa din
Mlenauti înlocuiesc iconostasul original. Iconostasul aparține stilului baroc moldovenesc,
remarcându-se prin dimensiunile impresionante, somptuozitate ornamentală și cromatică.
Frescele ce decorează astăzi biserica Sf. Gheorghe sunt opera meșterilor moldoveni din vremea
lui Petru Rareș. În anul 1893 episcopul Melchisedek în urma descifrării pe peretele de sud al
naosului a inscripției din spatele baldachinului sub care se află racla cu moaștele Sf. Ioan cel Nou
concluziona că pictura ar data din vremea lui Petru Șchiopul.
Biserica a fost tencuită în exterior, rămânând urme de zugrăveala probabil din secolul al
XVI-lea. Tabloul votiv a dispărut în timp. Pictura murală exterioară a fost restaurată între anii
1984-1985, iar cea interioară între anii 2001 și 2008.
 Biserica „Sfântul Gheorghe” de la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava

Biserica „Sfântul Gheorghe” de la Mănăstirea Voroneț

Biserica Sfântul Gheorghe a Mănăstirii Voroneț din Voroneț este ctitoria domnului Ștefan
cel Mare. A fost construită între 26 mai și 14 septembrie 1488. În timpul domniei lui Petru Rareș,
(fiul natural al lui Ștefan cel Mare), biserica a fost mărită prin adăugarea unui exonartex și a fost
pictată la exterior. Biserica se bucură de o mare faimă printre iubitorii artei medievale datorită a
două caracteristici a picturii sale: dominanta de albastru, realizată cu un pigment necunoscut azi,
extrem de rezistent în timp, și scena Judecății de Apoi, desfășurată pe întreg peretele vestic,
neîntreruptă de nicio deschidere a vreunei uși sau ferestre. În interior se află picturi murale din
vremea lui Ștefan cel Mare, inclusiv tabloul votiv al ctitorului. Legenda “originii” bisericii
unește pe vecie două mari personalități în destinul nostru național: ctitorul mănăstirii Ștefan cel
Mare și cuviosul părinte Daniil, primul stareț al mănăstirii, unul din cei mai mari sfinți pe care i-
a odrăslit pământul Moldovei, sihastru și duhovnic vestit.O sfântă candelă aprinsă veghează
mormântul Sfântului Daniil Sihastru de unde obștea mănăstirii ia binecuvântarea pentru slujbele
de: dimineață, după-amiază, și de la miezul nopți.De mici proporții, cu plan trilobat, având turla
cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puținele monumente de arhitectură
religioasă din nordul Moldovei care-și păstrează în mare măsură forma inițială. În anul 1547
mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru Rareș a inițiat adăugirea unui pridvor închis, pentru
care adoptă o soluție unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat:
peretele de vest al pridvorului este un perete plin fără nicio deschidere, precum și pictarea
zidurilor exterioare, din temelie până în streașină, lucrări ce au dat construcției o mare strălucire.
 Pictura exonartexului a fost restaurată între anii 2004 și 2008. În anii `80 a fost restaurată
pictura murală exterioară, Ion Solcanu considerând că a găsit numele pictorului pe
scena Judecății de Apoi. Acesta ar fi Ionașcu Chiril. Pictura interioară a fost restaurată între 2000
și 2008.

Biserica „Sfântul Gheorghe” de la Mănăstirea Voroneț

Biserica „Învierea Domnului” de la Mănăstirea Sucevița

Documentar, mănăstirea este atestată la 1582, în vremea domnitorului Petru Șchiopul.

Biserica a fost construită între 1582 și 1584 de către frații Ieremia, Gheorghe și Simion
Movilă (mari boieri, cărturari și chiar domnitori ai Moldovei și Țării Românești, sec. XVI-XVII).
Construit în stilul arhitecturii moldovenești - îmbinare de elemente de artă bizantină și gotică, la
care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici din lemn din Moldova - edificiul, de
mari proporții, păstrează planul trilobat și stilul statornicit în epoca lui Ștefan cel Mare, cu
pridvorul închis. Construcția a suferit daune în urma unui incendiu în 1831, refacerea sa durând
până în 1840. Pictura murală interioară și exterioară este de o mare valoare artistică, fiind o
amplă narațiune biblică din Vechiul și Noul Testament. Ctitorul picturii a fost Ieremia Movilă,
iar frescele au fost realizate între 1595 și 1596 de Ioan zugravul și Sofronie, doi pictori
moldoveni. UNESCO declară în anul 2010 că aici se află cel mai mare număr de imagini
religioase.
 Biserica „Învierea Domnului” de la Mănăstirea Sucevița

Cetatea Sighisoara

Cetatea Sighișoara este centrul istoric vechi al municipiului Sighișoara, județul

Mureș, România.
Construit în secolul XII de coloniștii sași sub denumirea latină Castrum Sex și păstrat în
mod aproape neschimbat până astăzi, ea este locuită și în prezent. În 1999 cetatea a fost înscrisă
pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Istoric

Cetatea este amplasată pe malul sudic al râului Târnava Mare, pe o coastă de deal lungă de
850 m, pe două terase: terasa de jos, Dealul Cetății, se află la o altitudine de 350 m p.n.m (ca. 30
m mai sus de Orașul de Jos), iar terasa de sus, Dealul Școlii, la o altitudine de 429 m (ca 49 m
mai sus de terasa de jos).[2]
Popularea Dealului Cetății a avut loc în jurul Bisericii Mănăstirii Dominicane, a cărei
construcție a fost începută la sfârșitul secolului al XII-lea. Tot lângă Biserica Mănăstirii a
funcționat și prima școală din Sighișoara (menționată documentar în 1522).
O schola maioris („școală majoră”) și-a început cursurile în anul 1607 pe lângă Biserica din
Deal (Bergkirche), monument istoric și de arhitectură din secolul al XIV-lea. În anul 1619 a fost
dată în folosință clădirea proprie a Școlii din Deal. Scara acoperită, inițial cu 300 de trepte, a fost
construită în 1642.
 Descriere

Cetatea este înconjurată de un zid de 930 m a cărui înălțime inițială era de circa 4 m.
Ulterior, înălțimea zidului a fost mărită în unele locuri până la 14 m. Zidul a fost construit între
secolele al XIV-lea și al XVII-lea[3] ca protecție împotriva atacurilor turcești. Zidul avea 14
turnuri, din care 9 se păstrează până în ziua de azi. Turnurile funcționau ca sedii ale diferitelor
bresle meșteșugărești.

 Turnul cu Ceas (înălțime: 64 m; turn-poartă)

 Turnul frânghierilor (aflat pe platoul Școlii din Deal, a fost restaurat în secolul al
XIX-lea și servește actualmente ca locuință a îngrijitorului cimitirului evanghelic din
deal)
 Turnul măcelarilor (hexagonal)
 Turnul cojocarilor (distrus în incendiul din 1676, dar a fost reconstruit; are 4 niveluri)
 Turnul țesătorilor (a fost dărâmat în 1858, pietrele fiind folosite
pentru pavajul cetății)
 Turnul croitorilor (pe partea opusă a Turnului cu ceas, este turn-poartă; are 2 etaje;
pulberăria de aici a explodat în incendiul din 1676 distrugând turnul, care a fost
reconstruit)
 Turnul giuvaergiilor/aurarilor (incendiat de un trăsnet în 1809, a fost dărâmat în
1863, când pe fundamentul lui a fost construită sala de gimnastică a liceului german;
aceasta a fost la rândul ei schimbată în capela cimitirului în 1935-1936)
 Turnul cositorarilor (înălțime: 25 m; patru etaje)
 Turnul tăbăcarilor (unul din cele mai vechi)
 Turnul fierarilor (ridicat în 1631 pe temeliile vechiului turn al bărbierilor; distrus în
incendiul din 1676, dar a fost reconstruit)
 Turnul lăcătușilor și dogarilor erau situate între Turnul cizmarilor și fierarilor.
 Turnul pescarilor se afla cândva pe malul Târnavei, mult mai în afara cetății, unde se
găsea pe-atunci și moara. Rareori mai este amintit. Există doar pe macheta Muzeului
din incinta Turnului cu ceas.
 Turnul cizmarilor (marchează capătul de nord al zidului cetății; menționat în 1521,
fortificat în 1603, distrus parțial în 1606, reconstruit în 1650, ars în 1676, reclădit în
1681).
 Cetatea Sighisoara

Turnul cu ceas Turnul croitorilor Turnul fierarilor

 Bisericile de lemn din Maramures

În Maramureş se află unele dintre cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii de
lemn din ţara noastră, adevărate capodopere ale genului, fiind fără îndoiala una din culmile artei
de a construi în lemn de pe continentul nostru.
Numeroase biserici de lemn, ce sunt datate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea,
reprezintă, de fapt, tipuri arhitectonice mai vechi cu câteva secole. În mod frecvent, bisericile
erau reclădite pe acelaşi loc unde mai fusese o biserică, iar reparaţiile şi restaurările se făceau
treptat, prin înlocuirea unor grinzi sau a şindrilei, forma arhitectonica şi chiar unele detalii
decorative păstrându-se aidoma.
Arhitectura Maramureşului a fost modelată firesc în lemnul pe care această regiune
muntoasă, bogată în păduri şi râuri, îl oferă cu generozitate.Din punct de vedere al planimetriei,
la bisericile maramureşene se constată unitatea de concepţie, edificiile fiind ridicate pe sistemul
de plan folosit de întreaga arhitectură medievală româneasca şi caracteristica cultului ortodox.
Cele trei încăperi tradiţionale: absida altarului, naosul şi pronaosul se înşiruie pe axa est-vest,
uneori având spre apus un pridvor deschis.
La prima vedere, bisericile Maramureşului impresionează prin dimensiunile lor neobişnuite
construcţiilor de lemn, monumentalitatea ce o degaja, perfecţiunea proporţiilor alese, sobrietatea
motivelor decorative.
Valoarea artistică a bisericilor de lemn consta în admirabilă proporţionare a volumelor, în
armonia stabilită intre părţi şi întreg. Rezultate ale unei continuităţi milenare de practicare a artei
construcţiilor din lemn, în care s-a operat o sinteză perfectă a materialului, formelor şi peisajului,
aceste însuşiri conferă monumentelor religioase o unitate arhitectonică remarcabilă, în care
ştiinţa folosirii spaţiului se manifestă în linii ce exprima totodată graţie şi putere, îndrăzneala şi
măsura.
Decorul bisericilor de lemn maramureşene este menit să sublinieze trăsăturile esenţiale ale
monumentului. Strâns legată de arhitectura monumentelor, de modul în care au fost concepute
volumele, este sculptura, ce subliniază anumite elemente ale construcţiei. Tehnica şi ornamentica
nu diferă de cea folosită la casele de lemn din această regiune. În special exteriorul este decorat
cu sculptură şi crestături. Lipsa culorii este înlocuita aici de jocul umbrelor şi al luminii, ce face
că suprafeţele să fie mai mişcate.
Considerate ca o realizare specifică, bisericile romaneşti fac parte din marea familie a
arhitecturii de lemn europene, despre care Lucian Blaga scria că sunt printre cele mai preţioase şi
mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular.
Un număr de opt biserici, capodopere ale arhitecturii de lemn din Maramureş, au fost înscrise
pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, in anul 1999,reprezentând simbolic sutele de
monumente istorice din această categorie răspândite în toate regiunile României, fiind o
remarcabilă contribuţie româneasca la tezaurul cultural al umanităţii.
Cele 8 biserici sunt:
1.Biserica Intrarea în Biserica Maicii Domnului (Bârsana)
2. Biserica Sfântul Nicolae (Budești)
3. Biserica Sfânta Paraschiva (Desești)
4. Biserica Nașterea Maicii Domnului (Ieud-Deal)
5. Biserica Sfântul Arhanghel (Plopiș)
6. Biserica Sfânta Paraschiva (Poienile Izei)
7. Biserica Sfântul Arhanghel (Rogoz)
8. Biserica Sfântul Arhanghel (Surdești)

Biserica Intrarea în Biserica Maicii Biserica Sfântul

Nicolae (Budești)

Domnului (Bârsana)

Biserica Sfânta Paraschiva (Desești) Biserica Nașterea Maicii Domnului (Ieud-Deal)

 Biserica Sfântul Arhanghel (Plopiș) Biserica Sfânta Paraschiva (Poienile Izei)

Pictura murala din Biserica Sfântul Biserica Sfântul Arhanghel (Surdești)

Arhanghel (Rogoz)

Fortărețele dacice din Munții Orăștiei

Construite în stilul murus dacicus, cele șase fortărețe dacice din Munții Orăștie,
din România, au fost ridicate între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr. pentru apărare și protecție
contra cuceririi romane.
Rămășițele lor extinse și bine păstrate prezintă o imagine a Epocii Fierului viguroase și
inovative. În ziua de astăzi vânătorii de comori caută în zonă, pentru că România duce lipsă de
legislație în acest domeniu.
 Cele șase fortărețe (Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra Roșie, Costești - Blidaru, Costești -
Cetățuie, Căpâlna și Bănița) care au format sistemul defensiv al lui Decebal, fac acum parte
din patrimoniul cultural mondial UNESCO,din anul 1999.

Cetatea Sarmizegetusa

Capitala regatului dac, construită probabil la mijlocul secolului I î. Hr., cuprindea în

perimetrul său cetatea, zona sacră și așezarea civilă. Referitor la cetatea Sarmizegetusa Regia,
putem afirma că zidurile ei, ridicate în tehnica "murus Dacicus", înconjurau un mamelon aflat la
1000 de metri altitudine, respectând configurația terenului. După cucerire, romanii au reamenjat
cetatea, mărindu-i suprafața, fără a respecta însă traseul zidurilor dacice sau tehnica de
construcție a acestora.
La cca. 100 m est de cetate, pe două terase, se află zona sacră, la care duce un drum pavat
cu lespezi de calcar, calea de acces terminându-se într-o piațetă. În acest spațiu au fost amplasate
sanctuare de plan rectangular și circular, unele fiind construite din piatră de calcar, iar altele din
andezit.
Așezarea civilă formată din cartierele de est și de vest, se întindea pe câteva zeci de terase,
constituind cel mai amplu complex de locuire dacică documentat până în prezent. Aici se aflau
grupuri de locuințe, ateliere meșteșugărești, depozite, hambare, instalații de captare și distribuire
a apei potabile. Într-una din aceste locuințe a fost descoperit celebrul vas ceramic cu ștampila
"DECEBALUS PER SCORILO".

Cetatea Sarmizegetusa

La Sarmizegetusa,incepând din Lunca Grădiștii și până lângă zidul sudic al cetății dacice și
ramura de vest a buclei sale, drumul era pavat cu piatră locală. Astăzi din tronsonul drumului
pavat cu lespezi de calcar și mărginit de borduri este vizibilă doar porțiunea care coboară de la
actuala poartă de est a cetății spre zona sacră și extremitetea piațetei de lângă marele sanctuar
circular; celelalte porțiuni sunt acoperite cu pământ pentru a le proteja de acțiunea distructivă a
apei provenite din precipitații. La Sarmizegetusa se întâlnesc două feluri de sanctuare, de tipul
aliniamentelor: rectagulare și circulare în total în număr de 11, dintre care 9 sunt rectangulare,
ridicate în perioade de timp diferite, delimitate de domnia lui Burebista și de războaiele de la
începutul secolului al II-lea e.n. Construcțiile din piatră de calcar sunt datate pe durata domniei
lui Burebista și a urmașilor săi, până la Diurpaneus-Decebal, iar acela din andezit, se pare, numai
pe timpul ultimului rege dac. Pe terasa a XI-a, sanctuarul vechi de calcar este orientat pe direcția
NE – SV. El a fost cercetat în mai multe campanii de săpături, ultimele desfășurate în 1980, cu
ocazia începerii lucrărilor de restaurare și conservare din cetatea de la Sarmizegetusa Regia.
Paralel cu sanctuarul mare de calcar dar pe o terasă ceva mai ridicată, găsim un alt
sanctuar, tot din calcar, cu 3 șiruri a câte 4 baze, orientat NE – SV. Cel mai mare este circular,
constituit din mai multe elemente. La exterior se află un cerc format din 104 blocuri de andezit,
așezate pe nivelul antic, unul lângă celălalt, fiecare bloc având o lungime de 0,80 – 0,99 m,
grosimea de 0,47 – 0,50 m și înălțimea de 0,43 – 0,45 m. Lipit de acesta, dar cu circa 10 – 12 cm
mai sus, în interior, avem cel de-al doilea cerc din stâlpi de andezit format din șase stâlpi înguști
plus unul lat, care se repetă de 30 de ori; stâlpii înguști erau terminați în partea superioară din
cepuri patrulatere, de 9 – 10 cm ; înalțimea lor trebuia să fi fost, inițial, de aproximativ 1,20 –
1,35 m. La aproximativ 3,65 m de la rândul interior de stâlpi de piatră se află un alt cerc, dar de
această dată constituit din 84 de stâlpi de lemn, așezați la 35 – 40 cm unul de celălalt, al căror
diametru, la nivelul solului era de apoximativ 40 cm; acești stâlpi erau înfipți în pământ până la
adâncimea de 1,40 – 1,60 m. Fiecare avea la bază câte un bloc de calcar, cu menirea de a susține
stâlpul și de a-l împiedica sa se afunde; porțiunea de stâlp care se găsea în pământ avea, de cele
mai multe ori, formă circulară, iar partea care se ridica deasupra solului era cioplită în patru
muchii, permițând realizarea unui perete circular cu lipitură de lut; în fiecare stâlp erau înfipte
piroane terminate în inel sau în "L", cu floare mare, rotundă sau rectangulară. Spre deosebire de
cercurile de piatră, cercul stâlpilor de lemn este întrerupt de 4 praguri, marcate prin blocuri de
calcar, ce constituiau intrările în acest spațiu.
Sanctuarul mai avea, în centrul său, un șir de 34 de stâlpi de lemn, aranjați în forma unei
potcoave orientată cu deschiderea spre sud-est. Stâlpii sunt identici cu cei din cercul precedent,
fiind înfipți în pământ ceva mai sus și, de asemenea, sprijiniți pe câte un bloc de calcar. La câțiva
metri de sanctuarul mare circular, s-a dezvelit sanctuarul mic circular, al cărui diametru este de
12,5 m. El este constituit din 114 stâlpi de andezit: 101 subțiri și înalți și 13 scunzi și lați.
Accesul în acest sanctuar se făcea, ca și în cazul precedent, de pe o platformă orientată nord-est –
sud-vest, care se sfârșește în preajma edificiului.
Alături, pe aceeași linie cu micul sanctuar rotund, întâlnim încă două sancuare, de această
dată de formă rectangulară construite din stâlpi și coloane de andezit. În prezent, toate aceste
piese sunt decapitate, urmare a distrugerii romane.

Sanctuarul mic de calcar, Sarmizegetusa Regia Sanctuarul mare de calcar, Sarmizegetusa Regia
 Discul solar

Murus Dacicus
 Drum dacic pavat

Sanctuarele de andezit
 Cetatea Costești – Cetățuie

Fortificația acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă, lat la bază de cca. 6–8 m și
cu o înălțime de 2–2,5 m, care proteja partea superioară a dealului, platoul și terasele. Pe platou
se află urmele a două turnuri-locuință, construite, la bază, cu temelii de piatră și în partea
superioară din cărămizi (chirpici). O scară monumentală, din piatră fasonată, lată de 3 m, ducea
la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevăzută cu jgheaburi pentru scurgerea apei, iar în față
cu o poartă de lemn.
Cetatea de la Costești a fost reședința unora dintre regii geto-daci. Situată la intrarea în
valea apei Grădiștea, centrul de la Costești a constituit principalul avantpost al capitalei dacice
de la Grădiștea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p. Chr.,
cetatea a fost grabnic refăcută și apoi definitiv distrusă și apoi abandonată în anul 106 p. Chr.,
odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru
construirea castrului de la Bucium [C.P.]
La Costesti, primul pe care vizitatorul îl întalnește este sanctuarul aflat în interiorul
fortificației și este orientat pe direcția NE – SV. El era constituit din 4 șiruri de cate 15 coloane.
În cazul acestui edificiu, nu toate coloanele de lemn aveau drept bază tamburi de calcar. În partea
dinspre nord a sanctuarului, în zona unde stanca masivă urcă mult, lăcașurile de sprijin ale
coloanelor au fost amenajate în ea.Cercetările întreprinse în anul 1977 au dovedit ca acest
sanctuar a fost demontat de către daci în preajma celui de-al doilea razboi daco-roman, probabil
distrus la acea dată. De la acest sanctuar, se coboară o mică pantă, pentru a ajunge pe o terasă de
pe latura nordică a dealului, unde găsim un alt sanctuar descoperit imediat după începerea
săpaturilor în cetate. El este situat în afara valului de pamant și este orientat pe direcția NV – SE.
Se compunea din 4 șiruri a cate 15 tamburi. Tamburii din piatra de calcar constituiau, de fapt,
baze pentru coloanele durate din lemn, care, probabil, susțineau acoperisul templului respectiv.
În partea opusă acestuia, pe o terasă din partea de SE a înalțimii, se gasește alt aliniament
constituit din 6 șiruri a cate 7 tamburi de calcar. În preajmă, pe altă terasă, întalnim cel de-al
patrulea sanctuar a cărui orientare este NE – SV; el are în componență 6 rânduri a câte 6 tamburi
fiecare.

Cetatea de la Costești
 Cetatea Costești - Blidaru

Blidaru, este un platou situat la SV de com. Orăștioara. de Sus (jud. Hunedoara), la alt.
de 705 m, unde se află ruinele cetății dacice cu același nume, integrată în principalul nucleu al
sistemului defensiv antiroman din zona Munților Orăștiei. Situată pe culmea Blidaru, la o
altitudine de 703 m, fortificația cuprinde două incinte, unite între ele, având împreună șase
turnuri puternice de observație.

Ruinele Cetatii Blidaru

Piatra Roșie

Înălțime submontană (832 m alt.) în zona Munților Orăștiei, situată pe teritoriul com.
Boșorod (jud. Hunedoara), pe al cărei platou a fost ridicată o cetate dacică datată la finele sec. 1
a. Chr. și în sec. 1 p. Chr. Cetatea a fost prevăzută cu o dublă fortificație. Cetatea, ridicată din
piatră, are formă patrulateră, cu laturile de 102 x 45 m, fiind prevăzută cu patru turnuri de
apărare, situate în colțurile incintei, iar un al cincelea fiind situat la mijlocul laturii de est a
fortificației.

Așezarea de la Fețele Albe

Situată pe coasta de sud, însorită, a dealului Muncelului, despărțită fiind, printr-o vale
îngustă de înălțimea pe care se păstrează ruinele de la Sarmizegetusa Regia. Alături de
construcțiile civile trebuie remarcată existența aici a unui sanctuar circular cu stâlpi de piatră,
descoperit pe terasa a IV-a. El a fost distrus, ca și așezarea, în urma unui mistuitor incendiu ce a
avut loc, foarte probabil, în timpul celui de-Al Doilea Război Daco-Roman (105 - 106 d. Hr.).
Români
a ,o
minune