Academia de studii economice a Moldovei

Referat

TEMA:
FORMAREA COALITIILOR SI
IMPORTANTA ACTIVITATII LOR IN VIATA
PoLITICA SI SOCIALA.
SOLUTII IN JOCUL COOPERATIV

A ELABORAT mORARI iRINA

GRUPA EG 201FR
A VERIFICAT Dr.conf.univ.
Cara elena

2024
Cuprins
1. Ce este de fapt teoria jocurilor si de ce este atat de importanta in afaceri.

2. Clasificarea jocurilor în raport cu diverse criterii.

3. Solutii in jocul cooperativ.

 4. Concluzii.

5. Bibliografie .

1 .Ce este de fapt teoria jocurilor si de ce este atat de importanta in afaceri.

Teoria Jocurilor este o stiinta cu o denumire care ne trezeste curiozitatea, deoarece alatura doua
cuvinte ce denumesc doua concepte opuse, care aparent nu au nici o legatura unul cu celalalt. Primul
ne duce cu gandul la studiu, la invatare, la stiinta, la cercetare, la un lucru serios si dificil si cel de-al
doilea la joaca, la distractie, la frivolitate, la castig, la noroc (jocuri de noroc). Putem intui chiar din
denumire ca trebuie sa cautam un echilibru intre cele doua concepte aparent opuse si acest echilibru
trebuie cautat in rezultatele generate de interactiunea dintre jucatori.

Departe de a fi un lucru usor, sau frivol, aceasta stiinta a jocului, in afaceri, are un rol esential in
asistarea managementului in alegerea deciziei optime, care ne maximizeaza profitul. Ne ofera clarificari
legate de tipurile de interactiuni dintre jucatori, ne invata cum sa le identificam in activitatea curenta in
afaceri, ne ofera un algoritm de cautare si identificare a deciziilor care ne maximizeaza profitul si ne
invata cum sa actionam in fiecare caz, influentand deciziile celorlati jucatori, cu scopul de a ne
maximiza profitul.

Daca luam in considerare faptul ca teoria jocurilor este o subramura a matematicii, ceea ce trebuie sa
facem este sa definim mai intai jocul ca interactiune intre jucatori.

Jocul este o succesiune de decizii (simultane sau secventiale, repetitive sau care au loc o singura data
etc), care uneori implica si evenimente aleatoare, dar care toate, respecta o anumita structura a
castigului, data de regulile jocului. Aceste reguli ale jocului arata modul in care se iau deciziile de catre
jucatori si ordinea acestora.

Ca in orice joc, jucatorii urmaresc sa castige, iar in afaceri acest castig este reprezentat in principal, de
profit. Deci, in mod rational, orice firma pe o piata concurentiala va urmari maximizarea profitului sau,
tinand cont si de deciziile celorlalte firme active pe aceeasi piata.

O strategie a unui jucator este o actiune posibila (realizabila), pe care jucatorul o poate alege in cadrul
jocului. Deci, un jucator trebuie sa cunoasca toate strategiile (actiunile) posibile pe care le are el , cat si
pe cele ale concurentilor, cat si rezultatele generate de fiecare combinatie de actiuni (strategii), pentru a
putea lua decizia care ii maximizeaza castigul intr-un joc.

Acum, pentru fiecare strategie posibila, fiecare jucator obtine un castig, definit de o anumita functie de
castig. Cum fiecare jucator are mai multe strategii posibile, vor exista mai multe functii de castig.

In cazul firmelor, functia de castig poate fi data de functia profitului (sau a veniturilor, ori a costurilor) ;
toata lumea stie sa-si calculeze profitul, deci, nu vom discuta despre acest subiect acum, dar subliniez
faptul ca pentru a putea alege strategia care ne maximizeaza profitul trebuie, in functie de tipul jocului,
sa vedem care este strategia optima, sa gasim echilibrul Nash , sa vedem daca putem sa aplicam
strategia de declansare, sa vedem in ce subjoc avem un echilibru . Toate aceste lucruri vor fi invatate la
cursul nostru de strategie – Teoria Jocurilor In Afaceri, pe parcursul celor 3 zile, pe baza unor exemple
din activitatea curenta.

Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre maximizarea profitului pe o piata concurentiala, fara sa aplicam
teoria jocurilor. Altfel, rezultatele noastre vor depinde doar de sansa.

Teoria jocurilor reprezintă o abordare interdisciplinară a studiului comportamentului uman. Cele mai
implicate discipline, în teoria jocurilor, sunt matematica și economia, dar și alte științe sociale și
comportamentale. Teoria jocurilor este o ramură relativ nouă a microeconomiei dezvoltată în ultimii 60
de ani. Ea a apărut odata cu publicarea lucrării “The Theory of Games and Economic Behaviour” de către
John von Neumann şi Oskar Morgenstern în 1944. Aceştia au definit jocul ca “orice interacţiune între
diverşi agenţi, guvernată de un set de reguli specifice care stabilesc mutările posibile ale fiecărui
participant şi câştigurile pentru fiecare combinaţie de mutări”. Această descriere se poate aplica
aproape oricărui fenomen social. Astfel încât se aştepta de la această ştiinţa rezolvarea tuturor situaţiilor
în care oamenii realizează că rezultatul acţiunilor lor depinde nu numai de acestea, dar şi de acţiunile
celorlalţi participanţi la acea interacţiune. De la comportamentul în trafic până la decizii de producţie şi
de la războiul preţurilor la decizia de a avea copii, totul părea că va fi analizat ştiinţific cu ajutorul teoriei
jocurilor. Deşi nu a satisfăcut toate aceste aşteptări, teoria jocurilor şi-a găsit numeroase aplicaţii în
domeniul ştiinţelor sociale, inclusiv, sau, poate, mai ales în domeniul economiei. Teoria jocurilor
utilizează trei ipoteze fundamentale:

jucătorii se comportă raţional;

fiecare ştie că ceilalţi sunt raţionali;

toţi jucătorii cunosc regulile jocului.

Pentru a înţelege un joc oarecare este necesară mai întâi cunoaşterea regulilor acestuia, deoarece astfel
se poate afla care acţiuni sunt permise (posibile) la un anumit moment. Apoi este necesar a se cunoaşte
cum aleg jucătorii o acţiune din mulţimea acţiunilor posibile. Problema alegerii acţiunilor de către
jucători este legată de primele două ipoteze amintite anterior. Jucătorul care are un comportament
raţional are anumite preferinţe asupra “lucrurilor”: el preferă mierea - zahărului, muzica clasică - jazz-
ului, etc.; acest jucător este raţional deoarece el va alege acea acţiune care îi va satisface cel mai bine
preferinţele sale. Se poate spune, în consecinţă, că jucătorul raţional are o anumita ierarhie a
preferinţelor, astfel încât este posibilă exprimarea acestora cu ajutorul unor funcţii de utilitate. Se poate
observa că ipotezele cu care operează teoria jocurilor sunt aceleaşi cu care se lucrează în economie şi în
alte domenii

2. Clasificarea jocurilor în raport cu diverse criterii.

În continuare vom aminti o clasificare a jocurilor în raport cu diverse criterii:

a. în raport cu modul în care comunica jucători între ei avem

- jocuri cooperative;

- jocuri necooperative.

Jocurile cooperative sunt acele jocuri în care jucătorii comunică liber între ei înainte de luarea deciziilor
şi pot face promisiuni (care vor fi respectate) înainte de alegerea strategiilor.

Jocurile necooperative sunt jocurile în care jucătorii nu comunică între ei înainte de luarea deciziilor.

b. în raport cu desfăşurarea în timp a jocurilor

- jocuri statice

- jocuri dinamice

Jocul static este acel joc în care deciziile jucătorilor se iau simultan, după care jocul ia sfârşit.

Jocul dinamic este acel joc în care deciziile jucătorilor sunt secvenţiale, adică evoluează în timp.

c. în raport cu natura informaţiei - jocuri în informaţie completă - jocuri în informaţie incompletă Jocul în
informaţie completa este acel joc în care toţi jucători cunosc numărul celorlalţi jucători,
strategiile .fiecăruia, funcţiile de câştig ale fiecăruia, precum şi regulile jocului.

Jocul în informaţie incompleta este jocul în care cel puţin unul dintre jucători nu cunoaşte una sau mai
multe funcţii de câştig ale celorlalţi jucători, restul elementelor (numărul celorlalţi jucători, strategiile
fiecăruia şi regulile jocului) fiind cunoscute.

d. în cazul jocurilor dinamice, în raport cu tipul informaţiei

Elemente ale teoriei jocurilor –

- jocuri în informaţie perfecta

- jocuri în informaţie imperfect

Jocul dinamic în informaţie perfectă este jocul dinamic în care fiecare dintre jucători cunoaşte regulile,
numărul jucătorilor, strategiile acestora, precum şi evoluţia în timp a jocului (istoria jocului).

Jocul dinamic în informaţie imperfectă este jocul dinamic în care măcar unul dintre jucători nu cunoaşte
istoria jocului, cunoscând celelalte elemente.

e. în raport cu structura câştigurilor

- jocuri de sumă nulă

- jocuri de sumă nenulă Jocul de suma nula este acel joc în care suma câştigurilor este zero .

Jocul de suma nenula este jocul în care suma câştigurilor este diferita de zero.

f. în raport cu numărul de jucători

- jocuri cu doi jucători

- jocuri multipersoană

- jocuri contra naturii.

Exista patru clase de jocuri care vor fi analizate în primele patru capitole ale cursului:

jocuri statice în informaţie completă,

jocuri dinamice în informaţie completă,

jocuri statice în informaţie incompletă .

jocuri dinamice în informaţie incompletă.

Un joc este cooperant dacă jucătorii sunt capabili să își asume angajamente obligatorii aplicate extern
(de exemplu, prin legea contractelor).

Un joc nu este cooperant daca jucătorii nu pot forma alianțe sau dacă toate acordurile trebuie să fie
auto-executive (de exemplu, prin amenințări credibile).

Jocurile cooperante sunt adesea analizate prin cadrul teoriei jocurilor cooperante, care se concentrează
pe prezicerea coalițiilor care se vor forma, a acțiunilor comune pe care le întreprind grupurile și a
câștigurilor colective rezultate.

Se opune teoriei tradiționale a jocului non-cooperant, care se concentrează pe prezicerea acțiunilor și a

câștigurilor individuale ale jucătorilor și pe analiza echilibrelor Nash. Accentul pe profitul individual
poate duce la un fenomen cunoscut sub numele de Tragedia comunelor, în care resursele sunt utilizate
la un nivel colectiv ineficient.

Lipsa negocierilor formale duce la deteriorarea bunurilor publice prin suprautilizare și subprovizionare
care decurge din stimulente private.

Teoria jocurilor cooperante oferă o abordare la nivel înalt, deoarece descrie doar structura, strategiile și
beneficiile coalițiilor, în timp ce teoria jocurilor non-cooperante analizează și modul în care procedurile
de negociere vor afecta distribuția câștigurilor în cadrul fiecărei coaliții. Întrucât teoria jocurilor non-
cooperante este mai generală, jocurile cooperante pot fi analizate prin abordarea teoriei jocurilor non-
cooperante (reversul nu este valabil), cu condiția să se facă suficiente ipoteze pentru a cuprinde toate
strategiile posibile disponibile jucătorilor datorită posibilității de aplicare externă a cooperării.
 În timp ce utilizarea unei singure teorii poate fi de dorit, în multe cazuri sunt disponibile informații
insuficiente pentru a modela cu acuratețe procedurile formale disponibile în timpul procesului de
negociere strategică, sau modelul rezultat ar fi prea complex pentru a oferi un instrument practic în
lumea reală. În astfel de cazuri, teoria jocurilor cooperante oferă o abordare simplificată care permite
analiza jocului în ansamblu, fără a fi nevoie să se facă nicio presupunere cu privire la puterile de
negociere.

3. Solutii in jocul cooperativ.

Alocarea costurilor poate fi considerată drept o problemă identică cu problema determinării

valorilor optime ale unui joc cooperativ de n-persoane cu utilităţi transferabile. În continuare am
prezentat modelarea situaţiei alocării de beneficii cu ajutorul jocurilor cooperative cu condiţiile
de raţionalitate individuale şi colective, care limitează mulţimea rezultatelor posibile. Am definit
două concepte de soluţii: mulţimea stabilă von Neumann-Morgenstern şi nucleul, iar finalul este
dedicat abordărilor axiomatice care au ca scop alegerea unui rezultat unic, conceptul principal de
soluţie fiind valoarea lui Shapley şi soluţia Nash.

Regulile jocului:
- Participanţii sunt liberi să coopereze, negocieze, să se coalizeze între ei, să negocieze, să
formeze grupuri sau subgrupuri, să se ameninţe între ei sau chiar să se retragă din grup.
- Toţi participanţii jocului sunt complet informaţi despre regulile jocului, despre câştigurile
în funcţie de fiecare situaţie posibilă, despre toate strategiile posibile.
- Participanţii negociază împărţirea unui bun dat (bani, putere politică) care este total
transferabil între jucători şi evaluat asemănător de toată lumea. (se presupune că toţi
indivizii au funcţii de utilitate liniare).

Definiţia 1
Un joc de n-persoane în forma funcţiei caracteristice Γ este o pereche [N, v], unde N =
{1,2,….,n} este o mulţime de n jucători. v este funcţia caracteristică reală definită pe 2 N,
mulţimea tuturor submulţimilor S ale lui N. v alocă un număr real v(S) fiecărei submulţimi S ale
lui N, şi v(ø)=0.
Submulţimile S ale lui N se numesc coaliţii. Mulţimea de jucători N se numeşte „marea
coaliţie”. Intuitiv, v(S) măsoară puterea (dotarea) sau avuţia pe care o poate obţine coaliţia S
când membrii săi acţionează împreună. Cum cooperarea creează economii, se presupune că v
este superaditivă, adică
v(S)+v(T)¿ v ( S∪T ) ∀ S , T ⊂ N astfel încât S∩T = ø

Definiţia 2
Două jocuri de n-persoane Γ şi Γ’, cu funcţiile caracteristice v şi v’, se spune că sunt
strategic echivalente dacă există numere k>0, c1,....,cn astfel încât:
∑ ci
v’(S)=kv(S) + i∈ S pentru toate S ⊆ N .
 Pentru a trece de la v la v’ este necesară doar schimbarea unităţilor monetare şi
transferarea unei subvenţii ci, către fiecare jucător. Fundamental, această operaţie nu schimbă
nimic, de aceea este necesară numai studierea unui singur joc în fiecare clasă de jocuri strategic
echivalente. Jocurile sunt de obicei normalizate presupunând că avuţia fiecărui jucător este 0, şi
că avuţia marii coaliţii este 1.
v(i)=0 i=1,....,n v(N)=1
Definiţia 3
Un joc de majoritate Γ={M;w1,…………,wn}, unde w1,…………,wn sunt numere reale
n
1
M > ∑ wi
nenegative şi 2 i−1 , este jocul cooperativ de n-persoane cu funcţia caracteristică

∑ wi ≥M
v(S)=1 dacă i ∈ S
∑ wi < M
v(S)=0 dacă i∈ S ,
pentru toate S ⊆ N . w1 este puterea jucătorului i (de ex. numărul de acţiuni deţinute într-o
corporaţie), M este majoritatea necesară.

Nucleul şi mulţimea stabilă von Neumann-Morgenstern

Definiţia 4
α =( α 1 , α 2 , .. . .. . , α n )
Un câştig este individual raţional dacă α 1 ¿ v ( i ) , i=1,….,n.

Definiţia 5
α =( α 1 , α 2 , .. . .. . , α n )
O alocaţie pentru un joc Γ=[N, v] este un câştig astfel încât
n
α i≥v (i ) , ∀ i , ∑i=1 α i=v ( N ) .
O alocaţie este un câştig individual raţională care alocă volumul maxim. (Condiţia mai
este numită şi „eficienţă” sau „Optimalitatea Pareto”).
Definiţia 6
α=( α 1 , α 2 , .. . .. . , α n )
Un câştig este colectiv raţional dacă
∑i∈ S α i≥v ( S ) , ∀ S⊂N
.

Definiţia 7
Nucleul jocului este mulţimea tuturor câştigurilor colectiv raţionale.
Nucleul unui joc poate fi vid. Când nu este vid, este constituit de obicei dintr-un şir, finit
sau infinit, de puncte. Nucleul poate fi definit de asemenea folosind noţiunea de dominanţă.

Definiţia 8
α =( α 1 , α 2 , .. . .. . , α n )
Alocaţia β=(β1,β2,....,βn) domină alocaţia în coaliţia S dacă
 (i) S¿ ø
(ii) βi> α i
¿ ∑ βi
(iii) v(S) i ∈ S
Deci există o mulţime nenulă de jucători S, în care toţi preferă α faţă de β, acest lucru
conduce la impunerea alocaţiei β.

Definiţia 9
Alocaţia β domină alocaţia α dacă există o coaliţie S astfel încât β domină α în funcţie
de S.

Definiţia 7’
Nucleul este mulţimea tuturor alocaţiilor nedominate.
Definiţiile 7 şi 7’ sunt echivalente.

Definiţia 10
Mulţimea stabilă von Neumann-Morgenstern a unui joc Γ=[N, v] este o mulţime L de
alocaţii care satisfac următoarele două condiţii
(i) (Stabilitate externă) Fiecărei alocaţii α ∉ L îi corespunde o alocaţie β∈ L care
domină α
(ii) (Stabilitate internă) Nici o alocaţie din L nu domină altă alocaţie din L.
Mulţimile stabile sunt, totuşi, foarte greu de calculat.

Principalul dezavantaj al nucleului şi al mulţimilor stabile este faptul că, în majoritatea

cazurilor, conţin o infinitate de alocaţii. De exemplu, nucleul şi mulţimea stabilă a tuturor
jocurilor de 2-persoane sunt constituite din toate alocaţiile. Este de preferat să se distingă o unică
câştig corectă pentru fiecare joc. Acest lucru este obţinut cu ajutorul valorii lui Shapley.

2.4. Valoarea Shapley

Valoarea lui Shapley este singura valoare care satisface următoarele trei axiome:
Axioma 1: (Simetria). Pentru toate permutările Π ale jucătorilor astfel încât v[Π(S)]=v(S), ∀ S ,
α ¿
∏ ¿( i )=αi
.
O problemă simetrică are o soluţie simetrică. Dacă există doi jucători care nu pot fi
distinşi după funcţia caracteristică, dar au contribuţii egale în cadrul coaliţiei, este normal să
primească aceeaşi alocaţie de câştig. Această axiomă se mai numeşte şi “anonimitate”, ceea ce
conduce la faptul că alocaţia selectată depinde numai de funcţia caracteristică, şi nu, de exemplu,
de numărul jucătorilor.
 Axioma 2: (Jucători fictivi - dummy players). Dacă, pentru un jucător i, v(S)=v(S\{i})
+v(i) pentru fiecare coaliţie S căruia îi poate aparţine, atunci α i=v(i).
Un jucător fictiv nu contribuie la nici o economie în nici o coaliţie; de aceea este numit
jucător neesenţial. Avuţia unei coaliţii creşte numai prin alăturarea lui v(i), de aceea un jucător
fictiv nu poate pretinde să primească nici o parte din beneficiile cooperării.

Axioma 3. Aditivitatea. Fie Γ=[N, v] şi Γ’=[N, v’] două jocuri şi α (v) şi α (v’) plăţile
asociate. Atunci
α (v+v’)= α (v) +α (v’) , ∀ i .

Alocaţiile ce rezultă din două jocuri distincte trebuie adăugate. În timp ce primele două
axiome sunt destul de justificate, această ultimă axiomă a aditivităţii a fost, nu de puţine ori
subiectul criticilor, deoarece exclude interacţiunile între cele două jocuri.
Shapley a demonstrat că singura şi unica alocaţie care satisface cele trei axiome este
1
∑ ( s−1 ) ! ( n−s ) ! [ v ( S ) −v ( S ¿ {i¿}) ]
α i =n! S ,
unde s este numărul membrilor coaliţiei S.

Interpretare: Valoarea Shapley este media valorilor admisibile când toate momentele
(ordinea în care se intră în coaliţie) formării marii coaliţii sunt echiprobabile. Pentru calcularea
valorii, se poate presupune, pentru simplitate, că jucătorii intră în coaliţie unul după altul, fiecare
dintre ei primind toate beneficiile pe care le aduce coaliţiei formată înainte de intrarea lor. Toate
momentele formării lui N sunt considerate şi intervin în calcul cu aceeaşi importanţă 1/n!.
Coeficientul combinaţional rezultă din faptul că sunt ( s−1 ) ! ( n−s ) ! moduri pentru un jucător de a
fi ultimul care intră în coaliţia S, ceilalţi s-1 jucători a lui S şi cei n-s jucători ai lui N\S putând fi
permutaţi fără a afecta poziţia lui i.
Într-un joc de două persoane, valoarea Shapley este:
α 1= ( 1/2 ) [ v ( 12 ) + v ( 1 ) −v ( 2 ) ]
α 2 =( 1/2 ) [ v ( 12 ) + v ( 2 )−v ( 1 ) ] .

Este mijlocul segmentului α 1 +α 2 =v ( 12 ) , α 1≥v ( 1 ) , α 2≥v ( 2) .

Valoarea Shapley se poate afla şi în afara nucleului.
Totuşi, în subclasa importantă a jocurilor convexe se va afla tot timpul în nucleu.

Definiţia 11
Un joc este convex dacă, ∀ i , ∀ S ⊆T ⊆ N
v ( T ∪ {i } ) −v ( T ) ≥v ( S∪ {i }) −v ( S ) .
Un joc este convex când produce economii semnificative, apare efectul „bulgărelui de zăpadă”
interesul de a intra într-o coaliţie este cu atât mai mare cu cât numărul de membri ai coaliţiei este
mai mare. În particular, este întotdeauna de preferat să se intre ultimul în marea coaliţie N.
Nucleul unui joc convex nu este niciodată nul. Mai mult, coincide cu unica mulţime stabilă von
Neumann-Morgenstern. Este un polinom convex, cu latură cel mult egală cu n-1. Valoarea
Shapley se află în centrul nucleului, în sensul că este centrul de gravitate al punctelor externe ale
nucleului.

Definiţia 12
Un joc cooperativ în două persoane fără utilităţi transferabile este un cuplu (M,d), unde
d=(d1,d2) este punctul de „neînţelegere” (utilităţile iniţiale ale jucătorilor). M, spaţiul jucătorilor,
este o mulţime convexă şi compactă în spaţiul bidimensional E2 al utilităţilor jucătorilor;
reprezintă toate alocaţiile ce se pot obţine de către jucători.
Un astfel de joc este deseori numit joc de negociere între două persoane. Fie B mulţimea
tuturor perechilor (M,d). Cum nici un jucător nu va accepta o alocaţie finală care să nu satisfacă
condiţia de raţionalitate individuală, M poate fi limitat mulţimii de puncte (p1,p2) astfel încât
p1 ≥d 1 şi p2 ≥d 2 . Scopul final este de a se selecta o alocaţie unică în M.

Definiţia 13
O soluţie (sau o valoare) este o regulă care asociază fiecărui joc de negocieri o alocaţie
2
din M. Fie f : B→ E , astfel încât f(M,d) este un punct p=(p1,p2) din M pentru oricare (M,d)
∈ B ; f1(M,d)=p1 şi f2(M,d)=p2.

Soluţia Nash (discutată la negocierile cooperative)

Primul concept de soluţie pentru jocurile de negociere a fost descoperit de John Nash care
argumentează că o soluţie de negociere trebuie să satisfacă patru cerinţe rezonabile, arătând că
există doar o singură regulă-soluţie de negociere Nash- care satisface următoarele patru axiome.
Soluţia de negociere Nash este o soluţie pentru jocurile de negociere cooperative şi nu trebuie
confundată cu echilibrul Nash care este o soluţie utilizată în jocurile noncooperative.

Axioma 1. Independenţa transformărilor liniare

Soluţia nu poate fi afectată de o transformare liniară realizată asupra utilităţilor
jucătorilor. Pentru toate (M,d) şi toate numerele reale ai>0 şi bi, fie (M’,d’) jocul definit de
d 'i =ai d i + bi (i=1,2) şi M’={ q ∈ E |∃ p ∈ M a . î . qi =ai pi +b i } . Atunci f (M’,d’)=a f (M,d)+b ,
2
1 i i i

i=1,2.
Această axiomă este greu de contrazis, ea reflectând numai informaţia conţinută în
funcţiile de utilitate. Cum utilităţile sunt definite numai până la transformările liniare, acelaşi
lucru se întâmplă şi pentru soluţii.

Axioma 2. Simetrie
Toate jocurile simetrice au o soluţie simetrică. Un joc este simetric dacă d1=d2 şi (p1,p2)
∈ M ⇒ ( p 2 , p 1) ∈ M
. Axioma cere, ca în acest caz, f1(M,d)= f2(M,d).

Similar axiomei 1, axioma 2 necesită ca soluţia să depindă numai de informaţia conţinută în

model. O permutare a celor doi jucători nu ar trebui să modifice soluţia dacă aceştia nu pot fi diferenţiaţi
de regulile jocului. Doi jucători cu aceeaşi funcţie de utilitate şi aceeaşi avuţie iniţială ar trebui să
primească aceeaşi alocaţie din beneficiul cooperării, dacă spaţiul jocului este simetric.

Axioma 3. Optimalitatea Pareto

Soluţia trebuie să se afle pe curba optimalităţii Pareto. Pentru toate perechile (M,d) ∈ B , dacă p
şi q∈ M sunt astfel încât qi>pi (i=1,2), atunci p nu poate fi soluţia: f(M,d) ¿ p .

Axioma 4. Independenţa alternativelor irelevante

Soluţia nu se schimbă dacă din spaţiul jocului este îndepărtat punctul „neînţelegerii” şi soluţia
acestuia, nu orice alt punct. Fie (M,d) şi (M’,d’) două jocuri astfel încât M’ conţine M şi f(M’,d) este un
element a lui M. Atunci f(M,d)=f(M’,d).

Această axiomă formalizează procedura de negociere. Ea necesită ca soluţia, care în funcţie de

axioma 3 trebuie să se afle la limita superioară a spaţiului jocului, să depindă doar de forma şi
vecinătatea acestei limite, şi nu de punctele distante. Acest lucru specifică faptul că, în timpul
negocierilor, mulţimea alternativelor ce sunt de preferat să fie selectate este redusă progresiv. În final,
soluţia concurează doar cu punctele foarte apropiate, şi nu cu propunerile deja eliminate în timpul
primelor faze ale discuţiei. Axiomele lui Nash.

într-un astfel joc de negociere încep prin restrângerea mulţimii de puncte acceptabile. Fiecare
jucător face concesii până când punctul final este selectat.
Nash (1950) a demonstrat că unul şi numai un punct satisface cele patru axiome. Este
punctul care maximizează produsul câştigurilor utilităţilor celor doi jucători. Soluţia Nash este
funcţia f, definită de f(M,d)=p, astfel încât p ¿ d şi ( 1
p −d 1 )( p2 −d 2 ) ≥( q 1 −d 1 )( q2 −d 2 ) ,
pentru
toţi q≠ p ∈ M .

Axioma 5. Invarianţa liniară

Fie b(M)=(b1,b2) punctul „ideal” format de alocaţiile maxime posibile: b1=max
{ p1|p1 , p2 ∈ M } , (i=1,2). Dacă (M,d) şi (M’,d) sunt două jocuri astfel încât M conţine M’ şi
b(M)=b(M’), atunci f(M,d)¿ f(M’,d).
Un joc este cooperant dacă jucătorii sunt capabili să își asume angajamente
obligatorii aplicate extern (de exemplu, prin legea contractelor). Un joc este
necooperant dacă jucătorii nu pot forma alianțe sau dacă toate acordurile trebuie
să fie auto-executive (de exemplu, prin amenințări credibile).

Jocurile cooperante sunt adesea analizate în cadrul teoriei jocurilor cooperante,

care se concentrează pe prezicerea coalițiilor care se vor forma, a ac țiunilor
comune pe care le întreprind grupurile și a câștigurilor cooperante rezultate. Se
opune teoriei tradiționale a jocului non-cooperant, care se concentreaz ă pe
prezicerea acțiunilor și a câștigurilor individuale ale jucătorilor și pe analiza
echilibrelor Nash. Accentul pe profitul individual poate duce la un fenomen
cunoscut sub numele de Tragedia bunurilor comune, în care resursele sunt
utilizate la un nivel colectiv ineficient. Lipsa negocierilor formale duce la
deteriorarea bunurilor publice prin suprautilizare și subprovizionare care decurge
din stimulente private.

Teoria jocurilor cooperante oferă o abordare la nivel înalt, deoarece descrie doar
structura, strategiile și beneficiile coalițiilor, în timp ce teoria jocurilor non-
cooperante analizează și modul în care procedurile de negociere vor afecta
distribuția câștigurilor în cadrul fiecărei coaliții. Întrucât teoria jocurilor non-
cooperante este mai generală, jocurile cooperante pot fi analizate prin abordarea
teoriei jocurilor non-cooperante (reversul nu este valabil), cu condi ția s ă se fac ă
suficiente ipoteze pentru a cuprinde toate strategiile posibile disponibile
jucătorilor datorită posibilității de aplicare externă a cooperării. În timp ce
utilizarea unei singure teorii poate fi de dorit, în multe cazuri sunt disponibile
informații insuficiente pentru a modela cu acuratețe procedurile formale
disponibile în timpul procesului de negociere strategică, sau modelul rezultat ar
fi prea complex pentru a oferi un instrument practic în lumea real ă. În astfel de
cazuri, teoria jocurilor cooperante oferă o abordare simplificat ă care permite
analiza jocului în ansamblu, fără a fi nevoie să facă nicio presupunere cu privire
la puterile de negociere.

Soluții

Rezultatul interacţiunii depinde de alegerile făcute de fiecare decident în parte.

Nu există posibilitatea aplicării unei strategii optime predeterminate,
independent de acţiunile celorlalţi, pentru că alegerile lor influen ţeaz ă şi modific ă
continuu contextul deciziei Tipuri de soluţii:

Optimizarea paretiană

Eliminarea strategiilor dominate

Echilibrul Nash

Inducţia progresivă Inducţia regresivă mpactul asupra economiei și afacerilor

Teoria jocurilor a adus o revoluție în economie prin abordarea problemelor

cruciale din modelele economice matematice anterioare. De exemplu, economia
neoclasică s-a străduit să înțeleagă anticiparea antreprenorială și nu a putut face
față concurenței imperfecte. Teoria jocurilor a îndepărtat aten ția de la echilibrul
stării de echilibru spre procesul pieței.

În afaceri, teoria jocurilor este benefică pentru modelarea comportamentelor

concurente între agenții economici. Întreprinderile au adesea mai multe op țiuni
strategice care le afectează capacitatea de a obține câștiguri economice. De
exemplu, întreprinderile se pot confrunta cu dileme, cum ar fi dac ă retrag
produsele existente sau dezvoltă altele noi, prețuri mai mici în raport cu
concurența sau angajează noi strategii de marketing. Economiștii folosesc
adesea teoria jocurilor pentru a înțelege comportamentul ferm al oligopolului.
Ajută la prezicerea rezultatelor probabile atunci când firmele se angajeaz ă în
anumite comportamente, cum ar fi stabilirea prețurilor și coluziunea.

4. Concluzie.

Teoria jocurilor cooperative, tratează competiţia, cooperarea, conflictele, negocierile, formarea

coaliţiilor şi alocarea profiturilor. În consecinţă, piaţa asigurărilor, în care situaţiile conflictuale şi
competitive abundă, constituie un mediu favorabil aplicării teoriei jocurilor, în vederea
eficientizării acesteia prin soluţiile oferite.

Bibliografie.

Hâncu B., Prodan N., Novac L. Bazele teoriei jocurilor cooperatiste. Chişinău, 2005.

Boris Hâncu, Ludmila Novac. „Bazele teoriei jocurilor dinamice si ierarhice.” Chişinău 2016
Гальперин, В. М., Игнатьев, С. М., Моргунов, В. И. Микроэкономика: В 2-х т. СПб, Э

Mas-Colell, A.; Whinston, M..; Green, J., Microeconomic Theory, Oxford University Press,
New York,.кономическая школа, 1999.

In situatia de oligopol, rezultatele pe care le obtine fiecare intreprindere depind nu numai de

decizia lor, ci si de deciziile concurentilor.

In lumea de astazi, atat in relatiile economice, cat si in cele politice si sociale, sunt foarte
frecvente situatiile al caror rezultat depinde de conjugarea deciziilor diferitilor agenti. Modul de
analiza a fost pus la punct de catre un matematician, John von Neumann, in colaborare cu
economistul Oskar Morgenstern. Cartea pe care au publicat-o in 1944, Teoria jocurilor si
comportamentul economic, a deschis un nesperat de amplu camp de studiu, in care lucreaza azi
mii de specialisti din toata lumea.

Sa presupunem ca doua companii, supermarket Xauen si magazinul Yuste, formeaza un duopol

local in sectorul marilor magazine. Cand vine vremea traditionalelor reduceri din ianuarie,
ambele firme obisnuiesc sa faca investitii in publicitate atat de mari, incat aproape ca pierd
intregul beneficiu. In acest an s-au decis si au convenit sa nu faca publicitate pentru ca daca
fiecare indeplineste acordul, sa poata sa obtina beneficii in sezon de 50 de milioane. Totusi, una
din ele isi poate pregati in secret campania sa publicitara si o lanseaza in ultimul moment astfel
incat atrage toti consumatorii. Beneficiile sale in acest caz ar fi de 75 de milioane in timp ce
compania concurenta ar pierde 25 de milioane.

CONCURENTA PRIN INTERMEDIUL

Rezultatele posibile se pot incadra intr-o Matrice
PUBLICITATII:
a pozitiilor cum este cel din dreapta. Fiecare
MATRICEA POZITIILOR
magazin are de ales intre doua strategii: sa
respecte acordul-Cooperare-sau sa-si faca Yuste
publicitate-Tradare. Beneficiile sau pierderile din
stanga fiecarui rand sunt cele obtinute de Xauen Coopereaza Tradeaza
cand alege strategia aratata in stanga si Yuste pe
cea de sus. Rezultatele din dreapta sunt cele Coopereaza 50,50 -25,75
Xauen
realizate de Yuste.
Tradeaza 75,-25 0,0

DILEMA CELOR IMPLICATI: Faptul ca maximul ce se poate obtine este

MATRICEA POZITIILOR 75 de milioane sau 85 de milioane, nu
influenteaza prea mult deciziile adoptate,
Yuste singurul lucru care intereseaza in realitate
este forma in care sunt ordonate
rezultatele. Daca substituim valoarea
Coopereaza Tradeaza
concreta a beneficiilor in functie de
ordinea pe care o ocupa in preferintele
Coopereaza 2�,2� 4�,1� jucatorilor, matricea va arata ca cea din
imagine. Situatiile de genul celor descrise
Xauen in aceasta sunt foarte frecvente in viata
Tradeaza 1�,4� 3�,3� reala si se numesc Dilema celor
implicati.

Sa vedem care ar trebui sa fie decizia pe care ar trebui sa o adopte magazinele. Directorul
departamentului de strategie de la Xauen ar gandi: "Daca Yuste nu face publicitate, noua ne
convine cel mai mult sa incalcam acordul, dar daca ei sunt primii care tradeaza, si noua ne-ar
conveni sa o facem. Oricare ar fi strategia adoptata de concurentii nostrii, ceea ce ne convine
noua cel mai mult este sa-i tradam."

Directorul departamentului de strategie de la Yuste ar face un rationament similar. Ca o

consecinta acestui lucru ambii se vor trada intre ei si vor obtine rezultate mai proaste decat daca
ar fi mentinut acordul. Celula matricei platilor marcata cu un asterix este unica solutie stabila.
Contrar argumentelor lui Adam Smith, in situatiile caracterizate de Dilema celor implicati daca
agentii activeaza, cautand rational propriul lor interes, o "mana invizibila" ii va conduce la un
rezultat nedorit social.

Sa consideram acum o alta situatie usor diferita. CONCURENTA PRETURILOR:

Daca ambele firme se implica intr-un razboi al MATRICEA POZITIILOR
preturilor, facand de fiecare data reduceri mai mari,
ambele vor suferi pierderi importante, 25 de Yuste
milioane fiecare. Cad de acord sa nu faca reduceri si
Coopereaz
astfel fiecare va putea castiga 50 de milioane. Daca Tradeaza
a
una din ele, nu respecta acordul facand o mica
reducere, va putea obtine un beneficiu de 75 de Coopereaza 50,50 0,75
milioane, in timp ce cealalta va pierde multi clienti Xauen
ramanand si fara beneficii si pierderi. Tradeaza 75,0 -25,-25

SOIM-PORUMBEL:
MATRICEA POZITIILOR

Yuste Daca, ca in cazul anterior, substituim valorile

concrete in functie de ordinea pe scara preferintelor
Coopereaz
Tradeaza obtinem o matrice care este cunoscuta in Teoria
a
Jocurilor ca Gaina sau Soim-Porumbel.
Coopereaza 2�,2� 3�,1�
Xauen
Tradeaza 1�,3� 4�,4�

Rationamentul strategilor va fi acum diferit: "Daca concurentii nostrii coopereaza, ceea ce ne

intereseaza cel mai mult este sa-i tradam, dar daca ei ne tradeaza ar fi de preferat sa ne aratam
dornici de cooperare in loc sa ne implicam intr-un razboi al preturilor. Orice ar face ei, pe noi ne
va interesa sa facem contrariul."

In jocul "Gaina" ordinea in care actioneaza jucatorii este foarte importanta. Primul care intervine
va decide daca tradeaza, fortandu-l pe celalalt sa coopereze si obtine astfel cel mai bun rezultat.
Solutia echilibrului poate fi oricare din cele doua marcate cu asterix in matricea platilor,
depinzand de cel care a fost primul in luarea deciziei.

In aproape toate modelele, oricare ar fi forma matricei, protocolul sau regulile jocului vor
influenta mult solutia. In afara ordinii de interventie a jucatorilor, va trebui sa se tina seama daca
jocul se realizeaza o singura data sau se repeta de un anumit numar de ori, informatia de care
dispune in fiecare moment, numarul de jucatori care intervine si posibilitatea formarii de coalitii,
etc.