1

RĂILEANU OANA
A2.S3.1

Consilierea psihologică a familiei

Familia este contextul în care individul evoluează pe tot parcursul vieţii sale, iar
consecinţele unei funcţionări deficitare se reflectă întotdeauna negativ în starea de sănătate
psihică şi somatică a acestuia, dar şi în dezechilibrele şi suferinţele sociale.
În acest sens, terapiile de familie încearcă să înveţe oamenii să interacţioneze responsabil
în cea mai importantă structură a vieţii lor –inimitatea şi solidaritatea familială-astfel încât să îşi
menţină sănătatea şi armonia.
Terapiile de familie reprezintă modele viabile de asistare şi facilitare a echilibrului
sistemului familial aflat în impas , instrumente moderne de acţiune, preventive şi curative în
egală măsură, în slujba familiilor disfuncţionale .
Terapeutul este cel care oferă cuplului aflat în impas o perspectivă neutră,obiectivă
asupra situaţiei existente.El este cel care poate dezvălui celor doi parteneri alternativele reale de
rezolvare a problemelor familiale,cu avantajele şi dezavantajele fiecăreia,fără a impune alegerea
vreuneia.De asemenea,terapeutul este cel care îi poate ajuta pe cei doi parteneri să se cunoască
mai bine, să se poată detaşa de anumite probleme sau chiar să le evite.

a)Puterea în cuplu

Reprezintă cauza a numeroase disensiuni, pentru că cei doi parteneri împart puterea în
mai multe feluri.
Egalitatea în cuplu este posibilă , fără ca acest lucru să însemne eliminarea diferenţelor, ci
doar echilibrarea domeniilor şi a nivelurilor în care cei doi parteneri îşi exercită auoritatea şi
puterea, printr-o complemetaritate a rolurilor. Numărul activităţilor desfăşurate de către cele
două sexe nu este identic, el variind şi în funcţie de importanţa pe care cuplul o acordă fiecărei
activităţi în parte .În plus , pot exista,în funcţie de context, anumite negocieri (boală, examene,
apariţia unui copil, decesul unui părinte,etc…).
Unul dintre indicatorii principali care definesc raportul de autoritate şi putere îl reprezintă
conceptul de “luare a deciziilor”.Luarea deciziilor nu este sinonimă nici cu autoritatea, nici cu
puterea, pentru că este posibil ca o decizie să fie luată de un membru al cuplului, fie pentru că
partenerul său l-a delegate în acest sens, fie pentru că celălalt nu este interesat.

b)Problemele de ordin sexual

Generează , de asemenea, multă neliniţe în viaţa conjugală. Problemele sunt legate de

durata, calitatea şi frecvenţa raporturilor sexuale. Specialiştii susţin că problemle sexuale apar în
cuplu doar atunci când există o proastă comunicare între parteneri.

Secolul XX a marcat răsturnarea concepţiei potrivit căreia , în actul sexual femeia este
elementul pasiv, în timp ce bărbatul este elementul activ. S-a ajuns chiar la concluzia că femeia
timpului nostru a devenit activă-pasivă, în timp ce bărbatul a rămas mai mult pasiv-activ.
 2

În cadrul şedinţelor de consiliere psihologică , cei doi parteneri trebuie sfătuiţi să discute
sincer unul cu celălalt în legătură cu ceea ce îi satisface ,pe fiecare în parte,dar să nu neglijeze
nici aspectul nonverbal al comunicării sexuale, pentru că aceste mesaje vorbesc de multe ori mai
bine decât cuvintele. Partenerii trebuie să conştientizeze că preferinţele sexuale ale celuilalt se
pot modifica de-a lungul timpului, dar că, dacă celălalt respinge un anumit fel de activitate
sexuală, acest lucru nu înseamnă, implicit o respingere a persoanei.

c) Comportamentele reciproc negative

Într-un cuplu disfuncţional ,dacă unul dintre parteneri se comportă negativ ,soţul acestuia se
consideră îndreptăţit să răspundă cu aceeaşi monedă,declanşând astfel un lanţ de interaţiuni
negative.Acest şir de comportamente negative se poate declanşa şi dacă acest lucru nu s-a
urmărit, pentru că cel care se aşteaptă la o critică , răspunde cu o altă critică, cei doi parteneri
fiind mereu gata de atac şi de contra-atac.
De multe ori partenerii cuplului conflictual au tendinţa de a interpreta evenimentele dintr-o
perspectivă subiectivă, care îi plasează, pe fiecare în parte, în poziţia cea mai favorabilă.Această
supralicitare a propriului rol este numită de psihologi prejudecata egoistă.

PRINCIPALELE TIPURI DE TERAPII DE FAMILIE

1) Terapia centrată pe problemă- această variantă de terapie începe prin a prezenta

terapeutului problema cu care se confruntă cuplul,problemă pe care soţii pretind că vor încerca să
o depăşească pentru a putea să rămână împreună. Multe dintre disensiunile unui cuplu îşi au
originea în absenţa flexibilităţii, terapeuţii constatând adeseori că motivele neînţelegerilor
pornesc de la regulile dintre cei doi parteneri. Sunt situaţii în care problemele apar o singură dată,
dar şi căsnicii în care crizele se succed ciclic.

Terapeutul trebuie să întrerupă acest ciclu şi să îi aducă pe cei doi membri ai cuplului într-o
direcţie armonioasă,continua. De asemenea , terapeutul poate sesiza şi situaţiile în care unul
dintre parteneri doreşte să soluţioneze probleme, în timp ce celălalt evită soluţionarea lor şi se
centrează pe altele.

Locul şi rolul terapeutului

Terapeutul joacă în tot acest demers un rol asemănător rolului unui negociator sindical a cărui
implicare de partea uneia dintre părţi complică rezolvarea problemei.
Pentru a reuşi să îi motiveze pe membrii cuplului disfuncţional să îi urmeze indicaţiile, el
poate alege două căi diferite:

1)abordarea indirectă
2)abordarea direct
Terapeutul trebuie perceput ca o persoană autoritară şi credibilă.El are la dispoziţie una din
următoarele două variante: de a spune oamenilor ce pot să facă, atunci când doreşte ca ei să facă
ceva anume, sau ce să nu facă, atunci când nu doreşte ca ei să facă ceva anume.
 3

2)Terapia centrată pe comunicare- buna comunicare presupune un mesaj corect

recepţionat.
Distorsiunile în comunicare pot să apară din cauza celor două componente ale comunicării,
şi anume: componenta de conţinut(care se referă la ceea ce vrei să transmiţi) şi componenta –
sentiment(care se referă la modul în care este rostit un mesaj). Adică, acelaşi conţinut poate fi
spus în moduri diferite, în funcţie de starea de spirit pe care o avem în momentul respectiv.
Acelaşi conţinut pote fi receptat diferit, în funcţie de sentimentele pe care le încearcă cel care
trebuie să decodifice mesajul.

Persoanele flexibile, tolerante şi empatice au şanse de a realiza o bună comunicare cu

partenerii lor, în timp ce persoanele rigide şi intolerante, care socotesc o pierdere de vreme
înţelegerea mesajelor celuilalt, au şanse mult mai mici, în timp ce într-un cuplu cu un astfel de
partener, amândoi soţii au şanse să devină frustraţi, necomunicativi şi, în ultimă instanţă,
singuri.
Comunicarea contradictorie se referă la faptul că două sau mai multe mesaje transmise de
aceeaşi persoană se opun între ele, situaţie în care receptorul nu ştie ce să mai creadă, mai ales
atunci când şi semnalele nonverbale nu concordă cu cele exprimate verbal. Monologul inhibă
comunicarea, dar şi interacţiunea dintre parteneri, deoarece pentru receptor este foarte frustrant
să nu aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu mesajul primit.

Condiţiile esenţiale ale bunei comunicări în cadrul cuplului sunt :

-claritatea
-proprietatea
-naturaleţea

Identificarea şi negocierea regulilor- fiecare individ trăieşte după anumite reguli.

Acestea au fost fie impuse de alţii, fie de propria dorinţă de a face ordine într-o existenţă care,
fără aceste reguli, ar putea scăpa de sub control. Regulile au un rol fundamental şi în buna
funcţionare a vieţii de familie. În lipsa lor apar situaţii de criză, dar situaţii dificile apar şi atunci
când aceste reguli suferă de inadvertenţă ori anomie, ceea ce generează insatisfacţie şi
dizarmonie.
Familia ale cărei reguli permit libertatea aflării şi comentării oricărui lucru, indiferent cât
ar fi de dureros, are mari şanse să fie o familie care te ajută să creşti. Numai dacă se vorbeşte
despre o faptă anume şi despre gravitatea ei, se poate evita reapariţia ei în viitor.

Mecanismul familial

În fiecare familie au loc interacţiuni şi activităţi care nu se produc la întâmplare. Mecanismul

intern al familiei trebuie să asigure fiecărui membru o evidenţă concretă a valorii sale, adică
fiecare persoană trebuie să aibă sentimentul că a contribuit cu ceva la bunul mers al vieţii
familiale. În acelaşi timp, totul trebuie negociat pentru a fi realizat cu plăcere.

Căile terapeutice care pot provoca schimbarea sunt:

a) Modelarea ascultării
b) Analiza
 4

c) Aducerea la lumină a “mesajelor acoperite”

3)Terapia de familie de tip experiential- o constituie în primul rând aşa numita creştere a
integrităţii personale. Acestei “creşteri” i se adaugă o mai mare libertate de opţiune, mai puţină
dependenţă şi o mai mare extindere a experienţei (Malone, Whitaker, Warketin şi Felder,1961).
Virginia Satir (1972, pg.120) enunţă astfel scopurile terapiei de familie:
1) fiecare membru al familiei trebuie să fie în stare să relateze complet şi onest ceea ce vede
şi aude, simte şi gândeşte despre el însuşi şi despre ceilalţi, în prezenţa celorlalţi.
2) fiecare persoană din familie trebuie să se adreseze şi să se raporteze la ea în termenii
unicităţii sale, aşa încât decizile să se poată lua mai curând prin explorare şi negociere,
decât în termeni de putere.
3) este absolut necesar ca diferenţele dintre persoane să fie conştientizate în familie şi
folosite pentru creştere.
Terapia experienţială include elemente raţionale şi non-raţionale. W.Kempler (1968) susţine
că în terapia de familie experienţială “nu există tehnici, ci doar persoane (cazuri individuale)
”, ceea ce reiterează faptul că experienţialiştii pun accentul pe puterea creativă a personalităţii
terapeutului. Deci, nu contează doar ce spun sau ce fac terapeuţii, cât şi ceea ce sunt ei, ce
reprezintă ei.

4) Terapia psihanalitică de familie- acest tip de terapie are drept scop eliberare membrilor
familiei de restricţiile inconştiente, în aşa fel încât aceştia să interacţioneze unul cu
celălalt pe baza realităţii din prezent, nu în baza unor imagini inconştiente din trecut.
Terapia psihanalitică încearcă să realizeze schimbarea personalităţii concomitent cu o
creştere din interior.
În terapia de familie psihanalitică există patru tehnici de bază: ascultarea, menţinerea
neutralităţii analitice, empatia şi interpretarea .
Ascultarea reprezintă o activitate tăcută, dar concentrată. membrii familiilor sunt lăsaţi să
discute liber, fără a fi întrerupţi din expunerile lor, pentru că se consideră că fluxul spontan al
gândurilor şi sentimentelor lor oferă sugestii mai importante decât în cazul în care aceştia ar fi
întrerupţi de întrebări, întrebări care vor fi oricum adresate mai târziu. Din momentul în care
familia începe să îşi discute problemele, terapeutul se abţine de la orice comentarii, până în
momentul în care se epuizează fluxul spontan al dialogului. De asemenea, psihanaliştii se feresc
să ofere sfaturi, ei doar interpretează şi propun alternative.

5) Terapia multiplă de familie- terapia multiplă de familie are drept scop modelarea
comportamentului de sprijin şi rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăţi, printr-o
experienţă de comunicare în care familiile îşi împărtăşesc problemele, îşi oferă modele şi sugestii
şi se susţin reciproc într-o “manieră coterapeutică”. Un grup terapeutic familial cuprinde 5-6
familii, adică cca 20-25 de persoane, incluzând în acest grup părinţii, bunicii sau copiii. Grupul
este condus de un terapeut, asistat de un co-terapeut şi doi sau mai mulţi observatori cu
experienţă, un operator video (pentru a înregistra şedinţele) şi un supervizor. Şedinţa durează 60-
75 de minute, cel puţin o dată pe săptămână şi se desfăşoară de obicei seara.

Criteriul după care se constituie grupul este acela al neomogenităţii socio-economice,

etnice, religioase, ori de vârstă, inteligenţă, interese speciale sau nivel economic. Se aplică acest
criteriu pentru a evita discuţiile bazate pe preferinţe comune şi pentru a concentra atenţia pe
 5

conştientizarea şi remodelarea comportamentelor afective şi relaţionale ale participanţior.

Aceştia sunt încurajaţi să se integreze în grup şi li se explică faptul că o dificultate a unui
membru al familiei este o dificultate pentru toţi. De asemenea, experienţa altor familii ajută la o
mai bună înţelegere a propriilor comportamente şi la optimizarea acestora.

Fiecare este încurajat să se exprime pe sine însuşi, să nu fie marcat de existenţa unor reguli
prea autoritare sau prea rigide .
Terapeuţii înceară să stimuleze familiile pentru a se descoperi ele însele, împreună cu terapeuţii,
de a le transforma, în acest fel, în coterapeuţi şi de a găsi împreună posibilităţi de schimbare, de
cooperare şi de abordare a problemelor într-un nou mod.

Unul dintre motivele pentru care terapia de grup funcţionează eficient se bazează pe faptul că
oamenii sunt mai obiectivi în legătură cu problemele altora, comparativ cu problemele pe care ei
înşişi le au. Când analizează un alt cuplu, pot sesiza mai uşor cauzele disfuncţiilor, pot identifica
mai repede soluţiile ieşirii din impas.

Consilierea familiei şi terapia de familie în anumite situaţii de viaţă

1. Exercitarea rolurilor familiale- rolurile familiale şi cele legate de carieră sunt

interdependente. Deciziile cheie în ceea ce priveşte cariera includ soluţionarea
următoarelor probleme: dacă să aibă sau nu o carieră, în ce domeniu ocupaţional să se
implice şi când să lucreze.

Factori care au un rol important în deciziile legate de carieră ale femeilor. Aceştia includ:
atitudine pozitivă faţă de sine, stimă de sine ridicată; Modelele de rol de carieră influenţează de
asemenea deciziile luate de femei, în această direcţie. Unii autori au constatat că fiicele mamelor
cu slujbă au o mai mare orientare spre carieră decât ale celor casnice. Aceste descoperiri sunt
întărite şi de satisfacţia pe care o au mamele în urma participării la activităţi.

Modelele care au fost reprezentate includ următoarele:

1. Fiicele mamelor angajate au realizări şcolare mai bune, succes mai mare în carieră,
alegeri de domenii mai netradiţionale şi o implicare ocupaţională mai puternică.

2. Studierea copiilor săraci, din familii cu doi părinţi şi din cele cu părinte unic (mamă) a
înregistrat scoruri mai ridicate la indicii socioemoţionali şi cognitivi în cazul celor cu mame care
au un loc de muncă.
3. Anterior, alte cercetări descoperiseră că fiii mamelor angajate din clasa mijlocie
înregistrau pe parcursul şcolarităţii performanţe mai scăzute, precum şi scoruri mai mici ale
coeficientului de inteligenţă decât cei cu mame casnice.
În prezent un alt studiu a indicat însă, în cazul copiilor aparţinând mamelor angajate,
scoruri mai ridicate la teste de limbă, citit şi matematică.
4. S-au descoperit, de asemenea câteva diferenţe de adaptare socială între copiii celor două
categorii de mame, dar mai puţin solide. Fiicele mamelor angajate s-au dovedit a fi mai
independente, în special în interacţiune cu cei de vârsta lor în mediul şcolar şi au înregistrat un
punctaj mai mare în ceea ce priveşte măsurile de adaptare socio-emoţională.
 6

Atât rolul parental, cât şi sexul părintelui au influenţat afecţiunea parentală. Părinţii care
au înregistrat cea mai multă afecţiune faţă de copii au fost femeile şi partenerii căsătoriţi.
Rolul parental a contat mai mult în ceea ce priveşte sarcinile casnice. Părinţii singuri şi cei
căsătoriţi, dar casnici se ocupă mai mult de activităţile gospodăreşti, indiferent de sex.

Taţii activ implicaţi în creşterea copiilor afirmă că pot comunica mai deschis cu aceştia, îi
cunosc mai bine şi le place să fie cu ei. Unii precizează că au mai multe conflicte cu copiii, dar
simt că ele sunt utile şi-i ajută să-şi formeze o imagine mai realistă despre ei.
Rolul tatălui a fost privit ca un mediator important al legăturii dintre statutul ocupaţional al
mamei şi rezultatele copilului.
Antropologul Margaret Mead a subliniat că, spre deosebire de rolul mamei, care are o bază
biologică, cel al tatălui este o creaţie socială.

2.Stiluri parentale - stiluri educaţionale-relaţia părinte- copil- Toţi părinţii

încorporează atât dragoste, cât şi limite în stilul lor parental. Există un echilibru între acestea,
care determină un stil parental specific. Doar stilul educativ democratic sau echilibrat are atât
dragoste ridicată, puncte tari şi slăbiciuni inerente în el şi este atribuit figurilor parentale
importante din viaţa noastră.
Stilurile parentale sunt definite ca “manieră în care părinţii îşi exprimă credinţele despre cum
să fie părinţi buni sau răi”.

Stilul parental de respingere sau neglijare înseamnă dragoste şi limite scăzute. În acest caz se
consideră ca fiind inadecvat să întâmpini nevoile copiilor. Uneori se fac referiri la el, ca fiind “un
stil parental indiferent”, datorită lipsei de implicare emoţională şi de control asupra copilului.

Stilul parental autoritarist are limite înalte şi dragoste scăzută. Aceasta nu înseamnă că un
părinte autoritarist nu-şi iubeşte copilul. Ei işi iubesc copilul, dar punctele tari ale stilului lor sunt
în aria disciplinei acţiunii (limite) şi nu în disciplina relaţiei (dragoste).
Majoritatea copiilor cu părinţi autoritarişti nu se simt ca având o relaţie apropiată, caldă
cu părinţii lor. Prin urmare, aceştia nu sunt cei spre care să te îndrepţi pentru a-ţi rezolva
problemele şi a te înţelege. Părinţii autoritarişti valorizează supunerea şi respectul.
Unul dintre cele mai dezastruoase efecte ale bătăii îl reprezintă blocarea comunicării dintre
părinte şi copil. Copilul bătut este rezistent la ceea ce vrea părintele să-i spună şi nu e deschis la a
împărtăşi problemele şi sentimentele cu acesta.
Bătaia creează mai degrabă o relaţie plină de teamă, furie şi evitare, şi nu o apropiere
emoţională reciprocă. Părinţii autoritarişti pot deveni autoritari şi pot echilibra astfel dragostea şi
limitele în stilul lor de a-şi educa copiii. Părinţii autoritari folosesc controale interne, îi învaţă să
distingă binele de rău, uzează de instrumente variate şi sunt atenţi la nevoile de dezvoltare şi
emoţionale ale copiilor lor.

Stilul parental autoritar înseamnă a lăsa copiii să fie ei înşişi şi să înveţe despre lumea
înconjurătoare, în mod independent.
Stilul parental permisiv -înseamnă dragoste ridicată (disciplina
relaţională) şi limite scăzute (disciplina acţiunii). Părinţii permisivi sunt total de acord cu nevoile
de dezvoltare şi emoţionale ale copiilor lor, dar au dificultăţi în stabilirea de limite ferme.
 7

Stilul parental democratic sau echilibrat înseamnă atât dragoste ridicată, cât şi limite înalte.
Este bazat pe conceptele democratice, cum ar fi egalitatea şi încrederea. Părinţii şi copiii sunt
egali în termenii nevoii de demnitate şi valorizare, dar nu în termeni de responsabilitate şi luarea
deciziei.
Principiile de bază ale tuturor acestor credinţe sunt reprezentate de
independenţa şi responsabilitatea copilului. Părinţii prezintă aşteptări, nu cereri- pentru a câştiga
cooperarea şi respectul copilului. Regula de aur- să-i tratezi pe alţii aşa cum ai fi vrut să te trateze
ei pe tine- este esenţa stilului parental echilibrat sau democratic.
Negocierea este una din cele câteva căi de a rezolva conflicte. Poate fi utilizată atunci când
părintele şi copilul au luat poziţie faţă de o problemă. Ea reprezintă procesul prin care poate fi
rezolvat conflictul.
Zonele comune de negociere cu adolescenţii sunt:
- banii
- notele
- transportul
- recrearea
- hainele
- treburile casnice
- convenţiile sociale
Subiectele incluse în negociere sunt alese, având la bază nivelul deprinderilor copilului şi
nivelul lui de maturitate.
Negocierea eficientă este un proces dus-întors, care încurajează ambele părţi să participe
în luarea deciziilor. Oferă, de asemenea, o cale pentru părinte şi adolescent de a învăţa să
se înţeleagă unul cu celalalt mai bine şi să crească în cadrul acestei relaţii. Negocierea
ajută la crearea unei balanţe sănătoase între a da şi a primi. Fiecare devine câştigător prin
negociere.

Părinţii pot identifica ce tip de personalitate se potriveşte mai bine copilului lor.

Copilul puternic sensibil -adesea face din ţânţar armăsar. Îşi experimentează
sentimentele puternic şi din plin. Copilul sensibil se poate simţi copleşit cu uşurinţă şi de senzaţii
fizice. O atingere prietenească poate fi supărătoare, de pildă.
Copilul autoabsorbit- îşi începe adesea viaţa ca un bebeluş ”foarte liniştit”; e cel care stă
retras şi care poate fi încântat doar să stea şi să se holbeze la o jucărie. Au dificultăţi în a înţelege
ce le-a fost spus, cuplate cu o dificultate în a-şi transpune gândurile în cuvinte. Comunicarea cu
un copil aparent neinteresat sau respins poate fi extrem de epuizantă emoţional.

Copilul sfidător -aceşti copii au o mare nevoie de a fi organizaţi şi controlaţi şi se

concentrează în mod deliberat doar asupra unei sarcini. Copilul sfidător are tendinţa de a vedea
lumea într-un mod perfecţionist, de tipul “totul sau nimic” şi poate deveni foarte supărat când
lucrurile nu merg aşa cum crede el c-ar trebui să se întâmple.

Copilul neatent-au probleme în a urma sfaturi şi adesea hoinăresc aiurea cu gândul, când
li se adresează cei din jur. Se mişcă neobosit de la o jucărie sau activitate la alta, părând
incapabili să-şi centreze atenţia. Sunt văzuţi ca “aerieni”.
 8

Copilul activ agresiv -este impulsiv, frustrat şi uşor furios, întotdeauna grăbit. Aceşti
copii au adesea probleme în înţelegerea comunicării nonverbale şi interpretează greşit oamenii şi
situaţiile. O privire ameninţătoare a părintelui poate trece complet neobservată, căci el continuă
să se joace energic şi să transforme totul într-o luptă. Nu sunt capabili de obicei să
conceptualizeze şi să verbalizeze sentimentele – preferă să-şi exprime furia decât să discute.

Părinţii democraţi oferă alegeri, nu dau ordine. Ordinele îl învaţă pe copil umilinţa,
resentimentul şi revolta. Pe de altă parte, alegerile potrivite şi acceptabile îi învaţă pe copii că au
propria putere de a-şi face viaţa cum doresc. Aceşti copii devin adulţii, care confruntaţi cu o
problemă ştiu şi văd toate opţiunile de care dispun. Stilul educativ democratic implică utilizarea
consecinţelor naturale şi logice.
Stilul educativ democratic implică, de asemenea, comunicarea deschisă şi onestă. A asculta şi
a medita în acelaşi timp înseamnă a asculta cu inima ceea ce simte copilul.
Problemele de comunicare apar, de asemenea, cînd părinţii încearcă să-i ferească pe copii de
situaţiile dificile, trimiţându-le mesaje de tipul “totul e în regulă”, când- în realitate- este exact
invers. Cei mici ştiu întotdeauna când ceva nu este aşa cum ar trebui să fie.
Este foarte important ca părinţii să aibă răbdare, atunci când copiii sunt nevoiţi să
experimenteze şi situaţii mai dificile. Copilul vine la adult nu pentru a-i fi rezolvată problema, ci
pentru a găsi un sprijin moral, înainte de toate.
În fiecare zi fiecare părinte trebuie să ofere copilului său cei patru “A”:
 atenţie
 acceptare
 aprobare
 afecţiune
3. Relaţia copil – bunici- timpul petrecut de bunici cu fiecare nepot în parte este special. Timpul
dedicat activităţilor potrivite vârstei copilului formează amintiri ce rămân întreaga viaţă. Pentru
ei înseamnă un efort de a se adapta şi poate reprezenta multe modificări în organizarea vieţii, de
la finanţe la schimbarea carierei până la mutări şi schimbări ale stilului de viaţă.
La cei implicaţi în creşterea nepoţilor se înregistrează adesea un simţ al responsabilităţii foarte
ridicat.

4. Divorţul- divorţul nu mai este o problemă care rămâne doar în familie. A devenit mai mult
decât un proces privat, care implică doar cuplul, pentru că toţi ceilalţi membri ai familiei, copiii
şi prietenii- sunt afectaţi de o asemenea ruptură.
Există perioade înainte sau în timpul divorţului, când copiii au nevoie să discute cu cineva
din cercul apropiat părinţilor lor. Copiii care se tem să nu-şi rănească mama sau tatăl rămân cu
întrebări fără răspuns şi acesta este momentul în care bunicii sau o altă rudă apropiată pot
interveni.
Copiii sunt puternic afectaţi de schimbările din familia lor. Ei au nevoie să ştie ce se întâmplă şi
să li se spună într-un mod propiat vârstei lor. Profesorii sau alte persoane care au grija lor pot
juca un rol foarte important în aceste momente. Divorţul este foarte greu de suportat pentru copii.
Există o serie de stări cu care copilul se confruntă în asemenea situaţii, iar părintele trebuie
să-l ajute să le depăşească. De aceea, se recomandă ca acesta să-i asigure copilului:

- Permanentă încurajare
• Copilul să fie convins că nu a fost vina lui
 9

• Să i se reconfirme dragostea ambilor părinţi faţă de el

• Să i se precizeze că este normal să fie trist, în urma părăsirii căminului de către
celălalt părinte
- Stabilitate
• Părintele să menţină relaţia pe care o are cu copilul, încurajându-l şi pe celălalt să
procedeze la fel
• Să i se fixeze copilului un program relativ asemănător în ambele case
• Schimbările ce intervin în viaţa copilului să se facă pe cât posibil, foarte lent,
oferindu-i-se acestuia oportunitatea de a discuta despre ele şi de a recunoaşte
eforturile întreprinse şi efectul lor benefic
- Încurajare
• Copilul să fie încurajat să se joace cu prietenii sau să se implice în alte activităţi
potrivite vârstei sale
• Să fie sfătuit să-şi urmeze aceleaşi interese pe care le avea înainte de divorţ sau
separare
- Corectitudine
• Copilul să nu fie întrebat direct sau indirect pe care dintre părinţi îl iubeşte mai mult
• Părintele să fie corect în în alocarea timpului pe care şi-l petrece cu copilul,
respectând şi programul celuilalt

- Onestitate
• Părinţii trebuie să conştientizeze dorinţa copilului, de a-i vedea din nou împreună,
dar nu trebuie să-i dea false speranţe
• Să se discute sincer cu copilul despre schimbările sau mutările care-l vor afecta,
înainte ca acestea să apară

- Sprijin
• Să fie sprijinită nevoia copilului de a-şi vizita celălalt părinte
• Să fie susţinută dorinţa copilului de a-şi iubi în continuare ambii părinţi; copilul să
ştie că, indiferent de statutul marital al părinţilor, el trebuie să-i iubească pe amândoi

- Siguranţă
• Părinţii să nu încerce să-şi considere copilul consilierul sau sursa lor de sprijin
emoţional; văzându-şi părintele dependent de el, copilul se va simţi foarte nesigur; de
aceea, acesta trebuie să-şi găsească un adult care să-l susţină în asemenea momente
• Să i se reamintească faptul că părinţii vor continua să aibă grijă de el

- Încredere
• Părintele să-i arate copilului că are încredere în abilitatea acestuia de a se adapta
schimbărilor

- Formarea şi menţinerea unui cerc de sprijin

• Părinţii să promoveze relaţiile dintre copil şi alţi adulţi de încredere, incluzând
familia extinsă, prietenii şi profesioniştii specializaţi în asemenea probleme
 10

5. Moartea unuia dintre membrii familiei- un astfel de eveniment poate duce la

distrugerea modelelor de viaţă pentru foarte multă vreme.
Moartea unuia dintre soţi sau destrămarea unei căsnicii sau a unei relaţii de lungă durată
poate avea efecte dureroase. Fiecare persoană îşi exprimă suferinţa diferit.

Există, în fapt, 5 stadii pe care le parcurge cineva aflat într-o asemenea situaţie.

1. Negarea- Stadiul “Nu, nu mie.”

Acest stadiu este plin de neîncredere şi negare. Dacă partenerul a murit, cel rămas în viaţă încă se
aşteaptă să-l vadă venind.
2. Furie- resentiment- Stadiul “De ce mie?.”
Furia asupra situaţiei, partenerului sau a altcuiva. Cel rămas în viaţă e furios pe alţii pentru ceea
ce i s-a întâmplat şi pentru durerea cauzată. E posibil să fie furios şi pe partenerul decedat, pentru
că a murit.

3. Acord- Stadiul “Dacă eu fac asta, tu faci asta.”

Se încearcă negocierea schimbării situaţiei. Dacă s-a pierdut soţul/ soţia se doreşte stabilirea unui
acord cu Dumnezeu:” Voi deveni mai bun/ bună, dacă mi-l aduci înapoi.”

4. Depresia- Stadiul “Chiar s-a întâmplat.”

Cel aflat în suferinţă realizează că nimic nu se va schimba. Conştientizarea situaţiei atrage după
sine depresia, în cele mai multe cazuri. E o perioadă în care persoana respectivă e absorbită de o
stare de linişte dureroasă.

5. Acceptarea- Stadiul “Asta este…”

Momentul în care cel rămas în viaţă trebuie să-şi continue drumul.

Moartea este o realitate pe care copiii, ca şi adulţii, pot învăţa s-o înfrunte.

Este cert că moartea este un fenomen care afectează covârşitor familia în ansamblu şi pe
fiecare dintre membrii săi în parte.