Descoperirea celui mai înalt vârf[modificare | modificare sursă]

În 1808, guvernul britanic a inițiat Marele studiu trigonometric al Indiei, cu scopul de a determina
poziția și numele celor mai înalți munți din lume. Începând cu sudul Indiei, echipele de geodezi au
avansat treptat spre nord folosind, pentru a măsura cât mai precis posibil altitudinile, teodolite uriașe
care cântăreau 500 kg și care trebuia să fie duse fiecare de câte 12 oameni. Ei au ajuns la poalele
munților Himalaya la începutul anilor 1830, dar Nepalul nu a permis intrarea britanicilor în țară din
cauza suspiciunilor de agresiune politică și posibilă anexare. Cererile geodezilor de a intra în Nepal
au fost refuzate.[4]

Britanicii au fost obligați să-și continue observațiile din Terai, o regiune la sud de Nepal dispusă
paralel cu munții Himalaya. Condițiile de viață din Terai erau dificile din cauza ploilor torențiale și
a malariei — trei membri ai echipei au murit de malarie și alți doi a trebuit să se retragă din cauza
problemelor de sănătate.[4]

Cu toate acestea, în 1847, britanicii au insistat și au inițiat unele observații detaliate ale vârfurilor din
Himalaya din stații de observație aflate până la 240 km distanță. Vremea i-a forțat să-și limiteze
observațiile la ultimele trei luni ale anului. În noiembrie 1847, Andrew Waugh, Geodez General al
Indiei, a efectuat câteva observații de la stația Sawajpore aflată în capătul estic al munților Himalaya.
La acea vreme, Kangchenjunga era considerat cel mai înalt vârf din lume, iar Waugh a observat un
vârf în spatele lui, la aproximativ 230 km distanță. John Armstrong, unul din oficialii lui Waugh, a
văzut și el culmea dintr-un loc mai la vest, și a denumit-o vârful „b”. Waugh a scris mai târziu că
observațiile arătau că vârful „b” este mai înalt decât Kangchenjunga, dar din cauza distanței mari de
la care s-au făcut observațiile, era nevoie de altele mai de aproape pentru a confirma rezultatul. În
anul următor, Waugh a trimis un oficial geodez înapoi în Terai pentru a observa mai de aproape
vârful „b”, dar norii au împiedicat toate tentativele.[4]

În 1849, Waugh l-a trimis pe James Nicolson în zonă. Nicolson a reușit să facă două observații
din Jirol, de la 190 km distanță. Nicolson a luat apoi cel mai mare teodolit și s-a îndreptat spre est,
efectuând peste 30 de observații din cinci poziții diferite, cea mai apropiată fiind la 174 km distanță
de vârf.[4]

Nicolson s-a retras în Patna pe Gange pentru a efectua calculele necesare pe baza observațiilor.
Datele sale i-au furnizat o altitudine medie de 9.200 m pentru vârful „b”, dar el nu a luat în
calcul refracția luminii care distorsionează înălțimile. Numărul indica, însă, în mod clar că vârful „b”
era mai înalt decât Kangchenjunga. Din păcate, Nicolson s-a îmbolnăvit de malarie și a fost obligat
să revină acasă, fără să-și termine calculele. Michael Hennessy, unul din asistenții lui Waugh,
începuse să denumească vârfurile cu numere romane, Kangchenjunga fiind denumit Vârful IX, iar
vârful „b” devenind cunoscut sub numele de Vârful XV.[4]
 Muntele Everest, cu vârful luminat de soare
În 1852, la cartierul general al geodezilor din Dehradun, Radhanath Sikdar, un matematician și
geodez indian din Bengal, a fost primul care a identificat Everest ca fiind cel mai înalt vârf din lume,
folosind calcule trigonometrice pe baza măsurătorilor lui Nicolson.[5] Un anunț oficial asupra faptului
că Vârful XV este cel mai înalt a fost amânat timp de câțiva ani, timp în care calculele au fost
verificate în mod repetat. Waugh a început să lucreze pe datele lui Nicolson în 1854, și, împreună cu
echipa sa, a petrecut aproape 2 ani lucrând la calcule, încercând să trateze problemele refracției
luminii, presiunii atmosferice, și temperaturii aerului de-a lungul marilor distanțe de la care s-au făcut
observațiile. În cele din urmă, în martie 1856 a anunțat rezultatele într-o scrisoare adresată
adjunctului său din Calcutta. A declarat că Kangchenjunga are 8.582 m, iar Vârful XV are 8.839 m.
Waugh a concluzionat că Vârful XV este „foarte probabil cel mai înalt din lume”.[4] Înălțimea vârfului
XV a rezultat din calcule a fi exact 29.000 picioare (8.839 m), dar public a fost declarată a fi
29.002 picioare (8.840 m), pentru a evita să lase impresia că înălțimea calculată este doar o
estimare rotunjită.[6]

Odată calculată înălțimea, următoarea problemă a fost identificarea unei denumiri a vârfului. Politica
studiului era aceea de a păstra numele locale dacă acest lucru este posibil (de exemplu,
Kangchenjunga și Dhaulagiri erau nume locale), Waugh a argumentat că nu poate găsi niciun nume
local folosit în mod curent. Căutarea lui Waugh după un nume local a fost împiedicată de faptul că
Nepal și Tibet erau la acea vreme închise pentru străini. Existau numeroase nume locale, cel mai
cunoscut în Tibet vreme de câteva secole fiind Chomolungma, nume ce apărea pe o hartă din 1733
publicată în Paris de geograful francez D'Anville. Totuși, Waugh a afirmat că, dată fiind pleiada de
nume locale, este dificil să favorizeze un nume față de celelalte. Astfel, el a hotărât ca vârful XV să
fie botezat după George Everest, predecesorul său în funcția Geodez General al Indiei.[4][7] El scria:

Am fost învățat de respectatul meu șef și predecesor, Colonel Sir George Everest, să acord fiecărui
obiect geografic numele sau apelativul său local. Dar avem un munte, foarte probabil cel mai înalt
din lume, fără vreun nume local pe care să-l putem descoperi, al cărui apelativ local, dacă există,
foarte probabil nu va fi descoperit înainte să ni se dea voie să pătrundem în Nepal. Între timp, îmi
revine datoria și privilegiul…să dau un nume prin care să fie cunoscut cetățenilor și geografilor și să
devină un cuvânt bine cunoscut în rândul națiunilor civilizate.[8]
George Everest s-a opus numelui propus de Waugh și a comunicat Royal Geographical Society în
1857 că numele Everest nu poate fi scris în hindi și nu poate fi pronunțat de "locuitorii Indiei".
Numele propus de Waugh a rămas însă valid, în ciuda obiecțiilor sale, și în 1865, Royal
Geographical Society a adoptat oficial denumirea de „Muntele Everest” ca nume al celui mai înalt
munte din lume.[4]
Denumirea[modificare | modificare sursă]
Numele tibetan al Muntelui Everest este Chomolungma sau Qomolangma (ཇོ་མོ་གླིང་མ, ceea ce
înseamnă „Mama sfântă”), iar transliterarea numelui din chineză este Zhūmùlǎngmǎ Fēng (Format:Zh-
st), ce face referire la Mama Pământ; traducerea în chineză a numelui tibetan este Shèngmǔ
Fēng (Format:Zh-st). Conform relatărilor englezești de la jumătatea secolului al XIX-lea, numele
local al muntelui în regiunea Darjeeling era Deodungha, sau „Muntele Sfânt”.[9]

În 1865, muntele a primit oficial numele englezesc din partea Royal Geographical Society în urma
propunerii lui Andrew Waugh.[4] Waugh a botezat numele după George Everest, întâi folosind
numele de Mont Everest, și apoi Mount Everest. Totuși, pronunția modernă a numelui muntelui
Everest în limba engleză, ˈɛvərɪst, ˈɛvrɪst[10] este în realitate diferită de pronunția folosită de Sir
George pentru propriul său nume de familie, și anume /ˈiːvrɪst/[11].

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți cartografi europeni credeau că numele local al muntelui este
"Gaurisankar",[12] făcând confuzie cu un alt vârf, Gauri Sankar, aflat în apropiere.

La începutul anilor 1960, guvernul nepalez a denumit oficial Muntele

Everest Sagarmatha (सगरमाथा).[13]

În 2002, organul de presă al Partidului Comunist Chinez, Rénmín Rìbào a publicat un articol în care
se pleda împotriva utilizării numelui englezesc al muntelui în Occident, insistând ca acesta să fie
denumit după numele tibetan. Ziarul argumenta că numele chinezesc (de fapt nume tibetan) era mai
vechi decât cel englezesc, Muntele Qomolangma fiind marcat pe o hartă chinezească veche de
peste 280 de ani.[14]

Măsurări[modificare | modificare sursă]

Hartă în relief a munților Himalaya

În 1856, Andrew Waugh a anunțat că Everest (pe atunci denumit vârful XV) are 8.840 m înălțime,
după câțiva ani de calcule pe baza observațiilor efectuate în cadrul Marii ridicări topografice.

Mai recent, s-a arătat că muntele are 8.848 m înălțime, deși există variații ale măsurătorilor. La 9
octombrie 2005, după câteva luni de măsurători și calcule, Biroul de Stat pentru Geodezie și
Cartografie din China a anunțat oficial că înălțimea Muntelui Everest este de 8.844,43 m±0,21 m.
Această instituție a afirmat că este cea mai precisă măsurătoare efectuată.[15] Această înălțime este
cea a celui mai înalt punct de piatră și nu a gheții și zăpezii care-l acoperă. Echipa chineză a
măsurat și o adâncime a stratului de gheață și zăpadă de 3,5 m,[16] ceea ce corespunde unei
altitudini totale de 8.848 m. Grosimea zăpezii și a gheții variază în timp, fiind imposibil de determinat
o înălțime absolută a acestui strat.
Altitudinea de 8.848 m a fost determinată prima oară de un studiu indian din 1955, efectuat aproape
de munte, folosind teodolite. Rezultatul a fost confirmat de o măsurătoare chinezească din 1975.
[17]
În ambele cazuri, a fost măsurată înălțimea totală, cu tot cu stratul de zăpadă de pe vârf. În mai
1999, o expediție americană, condusă de Bradford Washburn, a plasat un dispozitiv GPS pe cel mai
înalt punct stâncos. Rezultatul dat de aparat a fost o altitudine de 8.850 m, la o grosime a gheții de
încă 1 m.[18] Deși nu a fost recunoscută oficial de Nepal,[19] această cifră este des folosită.
Incertitudinea dată de forma Pământului pune sub semnul întrebării măsurătorile efectuate în 1999
și 2005.

O hartă fotogrammetrică (la scara de 1:50,000) a regiunii Khumbu, inclusiv partea sudică a Muntelui
Everest, a fost alcătuită de Erwin Schneider în cadrul Expediției Internaționale în Himalaya din 1955,
care a încercat cucerirea vârfului Lhotse. O hartă topografică și mai detaliată a zonei Everestului a
fost realizată la sfârșitul anilor 1980 sub îndrumarea lui Bradford Washburn, folosind fotografii din
aer.[20]

Se consideră că tectonica plăcilor din zonă are ca efect creșterea în înălțime a vârfului și migrarea
sa către nord-est. Două relatări[21][22] sugerează că vitezele de schimbare sunt de 4 mm/an creștere
în înălțime și 3–6 mm/an migrare către nord-est, dar o altă sursă dă o mișcare laterală mai puternică
(27 mm/an),[23] și s-a sugerat și că s-ar micșora.[24]

Se consideră că regiunea Muntelui Everest, și a munților Himalaya în general, suferă o topire a

gheții din cauza încălzirii globale.[25]