Vanca Patricia Oana - Suport de Curs IFR Varianta 30.10.2023

Universitatea “Bogdan-Vodă” Cluj-Napoca
Facultatea de Drept
DREPTUL FAMILIEI
Suport de curs
Lector universitar PATRICIA-OANA VANCA

Cluj-Napoca
- 2023 -
CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................ 1
Capitolul 1. ..................................................................................................... 2
NOȚIUNI INTRODUCTIVE CU CARACTER GENERAL .......................................... 2
1.1. Noţiunile de „familie” şi de „dreptul familiei” ................................................................ 3
a. Noțiunea de familie în general ............................................................................................ 3
b. Noțiunea juridică de familie în dreptul intern .................................................................... 4
1.2. Funcțiile familiei............................................................................................................... 4
a. Funcția biologică (demografică), de perpetuare a speciei.................................................. 5
b. Funcția educativă sau psiho-socială.................................................................................... 5
c. Funcția economică .............................................................................................................. 5
1.3. Principiile dreptului civil al familiei .............................................................................. 5
1.4. Jurisdicția familială. Prevenirea și combaterea violenței domestice. ............................. 6
1.5. Contractul de curtaj marital. Logodna. Concubinajul. .................................................... 7
Test de autoevaluare nr.1....................................................................................................... 9
Bibliografie capitol 1 ............................................................................................................... 9
Capitolul 2. ....................................................................................................10
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI ...............................................................................10
2.1. Aspecte introductive relevante privind căsătoria ......................................................... 11
a. Noțiunea de căsătorie și caracterele ei ca act juridic ....................................................... 11
b. Căsătoria religioasă și convenția matrimonială ................................................................ 11
c. Natura juridică a căsătoriei ............................................................................................... 12
d. Libertatea matrimonială ................................................................................................... 12
2.2. Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei .................................................................... 13
2.3. Condiţiile de formă ale căsătoriei .................................................................................. 14
a. Formalități premergătoare încheierii căsătoriei ............................................................... 14
b. Formalități concomitente celebrării căsătoriei ................................................................ 15
c. Formalități ulterioare încheierii căsătoriei și proba căsătoriei ......................................... 16
Test de autoevaluare nr. 2.................................................................................................... 17
Bibliografie la capitolul 2 ...................................................................................................... 17
Capitolulul 3 ..................................................................................................18
STATUTUL GENERAL AL PERSOANEI CĂSĂTORITE ..........................................18
3.1. Complexitatea efectelor căsătoriei ............................................................................... 19
3.2. Statutul personal al soților ............................................................................................ 19
3.3. Statutul patrimonial al soților........................................................................................ 21
Test de autoevaluare nr. 3 .................................................................................................... 22
Capitolul 4 .....................................................................................................23
NULITATEA CĂSĂTORIEI ................................................................................23
4.1. Noțiuni introductive și clasificare .................................................................................. 24
4.2. Nulitatea absolută și regimul ei juridic .......................................................................... 24
4.3. Nulitatea relativă și regimul ei juridic............................................................................ 26
a. Principalele cazuri de nulitate relativă la încheierea căsătoriei ....................................... 26
b. Regimul juridic al nulității relative .................................................................................... 27
4.4. Efectele nulităţii căsătoriei ............................................................................................ 28
4.5. Căsătoria putativă .......................................................................................................... 28
Capitolul 5. ....................................................................................................31
DESFACEREA ȘI ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI ........................................................31
5.1. Desfacerea căsătoriei (divorțul) .................................................................................... 32
a. Natura juridică a divorțului ............................................................................................... 32
b. Cazurile de desfacere a căsătoriei .................................................................................... 32
c. Prezentarea unora dintre modalitățile de divorț .............................................................. 32
c.1. Divorțul prin acordul soților ........................................................................................... 32
c.2. Divorțul judiciar bazat pe culpă...................................................................................... 34
c.3. Divorțul judiciar din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți .................................. 35
d. Aspecte de procedură judiciară privind divorțul .............................................................. 36
e. Principalele efecte ale divorțului ...................................................................................... 37
5.2. Încetarea căsătoriei ....................................................................................................... 38
Capitolul 6 .....................................................................................................40
REGIMURI PATRIMONIALE ............................................................................40
6.1. Regimurile matrimoniale ............................................................................................... 41
6.2. Regimul comunității legale de bunuri ........................................................................... 42
a. Introducere........................................................................................................................ 42
b. Bunuri comune.................................................................................................................. 42
c. Bunuri proprii .................................................................................................................... 43
d. Donațiile între soți ............................................................................................................ 44
e. Pasivul matrimonial........................................................................................................... 45
6.3. Regimul separaţiei de bunuri ........................................................................................ 45
6.4. Regimul comunităţii convenţionale............................................................................... 46
6.5. Parteneriatul neînregistrat (uniunea de fapt) ............................................................... 47
Capitolul 7 .....................................................................................................51
RUDENIA (FILIAȚIA) ȘI AFINITATEA ................................................................51
7.1. Considerații generale ..................................................................................................... 52
a. Rudenia (filiația) ................................................................................................................ 52
b. Afinitatea........................................................................................................................... 53
7.2. Filiația față de mamă ..................................................................................................... 53
a. Observații prealabile ......................................................................................................... 53
b. Prezumția de maternitate și dovada filiației față de mamă ............................................. 54
c. Recunoașterea, stabilirea și contestarea filiației față de mamă ....................................... 54
d. Maternitatea prin substituire ........................................................................................... 56
7.3. Filiația față de tată ......................................................................................................... 56
a. Timpul legal al concepțiunii copilului ................................................................................ 56
b. Paternitatea copilului din căsătorie .................................................................................. 56
b.1. Prezumția de paternitate și condiții .............................................................................. 57
b.2. Conflictele de paternitate (dubla paternitate) .............................................................. 57
b.3. Acțiunea în tăgada paternității ...................................................................................... 58
c. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei ............................................................................ 59
Capitolul 8 .....................................................................................................62
ADOPȚIA .......................................................................................................62
8.1. Noţiune, caracterele juridice și felurile adopției ........................................................... 63
8.2. Principiile adopției ......................................................................................................... 63
8.3. Condiţiile de fond ale adopţiei ...................................................................................... 64
8.4. Condiţiile de formă și procedura pentru adopția internă ............................................. 66
8.5. Scurte considerații privind adopția internațională........................................................ 67
8.6. Efectele încuviințării adopţiei ........................................................................................ 67
8.7. Încetarea adopției: desfacere, desființare, efecte ........................................................ 68
Capitolul 9. ....................................................................................................71
PROTECȚIA COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE ...............................................71
9.1. Noțiuni introductive ...................................................................................................... 72
9.2. Protecția copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate ........................................ 72
9.3. Măsuri de protecție specială ......................................................................................... 72
Bibliografie capitol 9 ............................................................................................................. 76
Capitolul 10. ..................................................................................................77

PROTECȚIA COPILULUI ȘI AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ .................................77
10.1. Noțiunea de copil ........................................................................................................ 78
10.2. Principiile care stau la baza protecției și promovării drepturilor copilului ................. 78
10.3. Autoritatea părintească ............................................................................................... 81
10.4. Răspunderea părinților cu privire la neîndeplinirea îndatoririlor părintești ............... 84
Test de autoevaluare nr. 10.................................................................................................. 86
Bibliografie capitol 10 ........................................................................................................... 86
Capitolul 11. ..................................................................................................87

OBLIGAȚIA LEGALĂ DE ÎNTREȚINERE .............................................................87
11.1. Reglementare legală și fundament.............................................................................. 88
11.2. Definiție. Persoanele între care există obligația de întreținere. ................................. 88
11.3. Ordinea în care se datorează întreținerea .................................................................. 89
11.4. Condițiile obligației de întreținere .............................................................................. 90
11.5. Stabilirea și executarea obligației de întreținere ........................................................ 91
11.6. Caracterele obligației de întreținere ........................................................................... 92
Test de autoevaluare nr. 11.................................................................................................. 93
Bibliografie capitol 11 ........................................................................................................... 93
Bibliografie finală .................................................................................................................. 95
RĂSPUNSURI TESTE DE AUTOEVALUARE .......................................................96

INTRODUCERE
Cursul de Dreptul Familiei face parte din pachetul de discipline de specialitate ale
Facultății de Drept din cadrul Universitatii “Bogdan-Voda” din Cluj-Napoca, nivel licență.
Cursul are ca scop și finalitate evidențierea în primul rând din punct de vedere juridic
al familiei, respectiv asupra unuia dintre cei mai importanți poli ai vieții cotidiene.
Principalele obiective ale prezentului suport de curs sunt următoarele:
- inițierea studenților și dezvoltarea abilității lor de a conștientiza

importanța în plan social, psihologic și juridic a acestei discipline și al
importanței ei pentru societate;
- dobândirea și stabilizarea noțiunilor specifice în materie de dreptul

familiei;
- formarea și dezvoltarea culturii juridice în domeniul dreptului familiei;
- dobândirea și fixarea limbajului propriu al acestei materii de drept;
- dobândirea și fixarea cunoștințelor fundamentale în dreptul familiei.
Suportul de curs este cuprinde un număr de 13 capitole, acestea fiind la rândul lor
divizate în subcapitole. Pe parcursul cursului se vor regăsi noțiunile esențiale și necesare
pentru dobândirea de cunoștințe în domeniul dreptul familiei, o componentă integrantă a
dreptului civil.
Prezentul suport de curs utilizează un limbaj de specialitate, însă

la un nivel accesibil, cotidian, facil pentru parcurgerea și dobândirea
cunoștințelor principale în acest domeniu. El este destinat studenților,
cărora li se recomandă să aprofundeze noțiunile din prezentul suport
de curs cu ajutorul bibliografiei indicate.
Parcurgerea materiei se va realiza în raport cu studenții prin

întâlniri la cursuri și prin studiu individual din partea acestora, cu
ajutorul bibliografiei.
La finalul fiecărui capitol vor fi inserate întrebări și/sau teste cu

scopul de autoevaluare pentru ca studentul să poată să anticipeze
gradul de asimilare al cunoștințelor în dreptul familiei.
1
Capitolul 1.
NOȚIUNI INTRODUCTIVE CU CARACTER GENERAL
Cuprins:
1.1. Noţiunile de „familie” şi de „dreptul familiei”
1.2. Funcţiile familiei
1.3. Principiile dreptului civil al familiei
1.4. Jurisdicția familială. Prevenirea și combaterea violenței domestice.
1.5. Contractul de curtaj marital. Logodna și concubinajul.
Obiectivele capitolului 1:
- asimilarea noțiunilor de bază: familie și dreptul familiei;
- cunoașterea funcțiilor familiei și a rolulului acesteia;
- palparea principiilor specifice dreptului familiei;
- jurisdicția familiei și măsuri de protecție a acesteia;
- recunoașterea instituțiilor de: curtaj, logodnă, concubinaj.
2
1.1. Noţiunile de „familie” şi de „dreptul familiei”
a. Noțiunea de familie în general

Familia este o noțiune care în principiu este dificil a fi definită în mod riguros, și, care
în mod indubitabil trebuie să fie privită prin prisma evoluției: trecute, prezente sau viitoare
asupra acestui domeniu, caracterizate prin schimbare și dinamism.
În mod cert familia (status familiae) este un grup de persoane. Instituția familiei se
plasează predilect în sfera dreptului civil al persoanelor, implicând și aspecte patrimoniale
complexe.
Întinderea acestui grup de persoane este variabilă (având la bază relațiile de rudenie
și de afinitate):
- familia nucleară - cuplul de persoane care conviețuiesc împreună și descendenții
lor;
- familia monoparentală - un ascendent și descendentul său;
- familia extinsă - care reunește numeroase persoane între care există relații de
rudenie de sânge până la un strămoș comun (arborele genealogic), la care se adaugă relațiile
de afinitate (așa numitele „rude prin alianță” care se formează între un soț și rudele celuilalt
soț.
Trebuie efectuată o distincție între două planuri/discipline:

- sociologia familiei - privește relațiile de familie astfel cum ele se stabilesc în fapt
(bazate pe obiceiuri, moravuri, tradiții, religie);
- dreptul familiei - privește noțiunea de familie în sens juridic (normele juridice
aplicabile în materie).
Familia tradițională poate fi definită din punct de vedere sociologic ca fiind acea
formă de comunitate umană care desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie,
filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, sentimente, aspirații.
În comparație cu familia tradițională, familia contemporană este marcată de
tendințele evolutive în domeniul familial precum:
- scăderea ratei nupțialității și a natalității;
- creșterea numărului divorțurilor;
- creșterea numărului copiilor născuți în afara căsătoriei (indiferent că părinții
respectivilor copii trăiesc împreună în concubinaj sau nu);
- există mai mulți frați fără părinți;
- presiunea exercitată de cuplurile formate din persoane de același sex (forme
moderne de parteneriat/„experimente-neo-familiale”).
Pe 22 mai 2023, prin decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO) a stabilit că România a încălcat articolul 8 din Convenţia Europeană, respectiv dreptul
la „respectarea vieţii private şi de familie”, în cazul cuplurilor de acelaşi sex. Astfel CEDO
obligă România să recunoască și să protejeze din punct de vedere legal familiile gay. De
3
urmărit va fi modul în care legiuitorul român va legifera, dat fiind impactul tradiției și al
religiei în țara noastră.
b. Noțiunea juridică de familie în dreptul intern

Din punct de vedere juridic în dreptul intern - pornind de la prevederile art. 26 și 48
din Constituție, dar și ținând cont de prevederi inserate în Codul Civil și în legi speciale -
familia este grupul de persoane între care există drepturi și obligații ce rezultă din căsătorie,
rudenie, înfiere și din alte raporturi asimilate celor din familie.
Potrivit Codului Civil, căsătoria se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți,
pe egalitatea acestora precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și
educarea copiilor lor (indiferent că aceștia sunt din căsătorie sau din afara ei). Familia are
dreptul la ocrotirea din partea societății și a statului. Statul este obligat să sprijine prin
măsuri economice și sociale încheierea căsătoriei precum și dezvoltarea și consolidarea
familiei.
Dreptul familiei poate fi definit acea ramură a dreptului care reglementează relații
care rezultă din căsătorie, relații care rezultă din rudenie și adoptie, relațiile care rezultă din
ocrotirea părintească, alte relații asimilate celor de familie.
În această categorie de „relații asimilate celor de familie” se includ: obligația de
întreținere dintre foștii soți, obligația de întreținere dintre copil vitreg-părinte vitreg,
În relațiile „de rudenie” se include de pildă obligația de întreținere a părinților în
nevoie de către copii lor.
Subiect de drept în raporturile juridice de familie este întotdeauna persoana fizică
care are calitatea de membru al familiei.
Iar grupul de persoane care compune familia se particularizează în plan juridic prin
drepturile și obligațiile specifice membrilor săi, acestea intrând în conținutul raporturilor de
familie.
Drepturile și obligațiile specifice membrilor familiei pot fi nepatrimoniale (de pildă
sprijin moral) sau partimoniale (de pildă întreținerea) și au caracter intuitu personae (se
stabilesc strict între acele persoane și nu pot fi extinse).
Dreptul civil al familiei nu cuprinde și raporturile succesorale dintre membrii familiei.
Se pune problema dacă dreptul civil al familiei este o ramură distinctă a dreptului sau
doar o parte a dreptului civil. Există controverse pe această temă. Punctul de plecare cel mai
recent era reglementarea anterioară, în care dreptul familiei era inclus într-un cod distinct,
sub denumirea de Codul Familiei.
Actual, dispozițiile în această materie sunt incluse în Codul Civil (predilect), drept
pentru care considerăm că voința legiuitorului a fost ca această disciplină să reprezinte o
componentă a dreptului civil.
1.2. Funcțiile familiei
4
a. Funcția biologică (demografică), de perpetuare a speciei
Această funcție este recunoscută de sociologi și de juriști și are la bază (dincolo de
motivații sociale, religioase, economice, culturale) atracția biologică dintre bărbat și femeie,
nevoia instinctuală a omului de a lăsa urmași, nevoia societății de a avea continuitate.
b. Funcția educativă sau psiho-socială

Această funcție vizează predilect raportarea la copii (a se vedea art. 48 din
Consituție), în scopul creșterii, educării și instruirii copiilor. Familia este prima „școală” a
copiilor și „sâmburele civilizației”.
De asemenea, privit din punct de vedere psihologic (afectiv), familia este un remediu
împotriva singurătății.
c. Funcția economică
Funcția economică a fost și este relevantă.
Dacă în trecut privea activitățile economice, de producție (familia în cadrul breslelor
precum a agricultorilor, meșteșugarilor, etc. - deci pe continuitatea în familie a unei afaceri),
și în prezent familiile se gospodăresc cu un buget propriu, acumulează venituri și bunuri.
1.3. Principiile dreptului civil al familiei
a. Principiul egalității sexelor
Principiul consacră egalitatea între bărbat și femeie (atât în cadrul unei relații de
familie bazată pe căsătorie, dar și cu aplicabilitate largă ce excede dreptului familiei). A se
vedea art. 7 din Declarația universală a drepturilor omului, art. 26 din Pactul internațional cu
privire la drepturile civile și politice, art. 258 alin. 1 Cod Civil, etc.
b. Principiul egalității în drepturi între copii
Copiii din căsătorie sunt egali în drepturi cu cei din afara căsătoriei, precum și cu
copiii adoptați (art. 48 alin. 3 din Constituție și art. 260 Cod Civil). Se remarcă diferența
majoră față de reglementările și concepțiile vechi ce au dăinuit sute de ani.
c. Principiul monogamiei
Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana căsătorită. Sancțiunile
ce intervin în caz de încălcare a acestui principiu au natură civilă (anularea căsătoriei) și
penală (infracțiunea de bigamie).
d. Principiul liberului consimțământ la căsătorie
Nicio căsătorie nu se poate încheia legal fără consimțământul liber și deplin al

ambelor părți. Libertatea consimțământului la căsătorie e o condiție indispensabilă pentru
încheierea acesteia. A se vedea art. 16 par. 2 din Declarația universală a drepturilor omului,
5
art. 23 par. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 258 alin. 1 și
art. 259 alin. 1 Cod Civil, etc.
e. Principiul ocrotirii căsătoriei și a familiei
Principiul este înscris în acte internaționale (art. 16 par. 3 din Declarația universală a
drepturilor omului, art. 23 par. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și
politice) și interne (art. 26 alin. 1 din Constituție, art. 258 alin. 2 Cod Civil).
Sunt reglementate riguros condițiile de încheiere, desfacere și desființare a
căsătoriei, tocmai pentru ocrotirea acestei instituții (sprijin material, moral, întreținere,
ajutor din partea statului, etc.).
f. Principiul respectării interesului superior al copilului
Acest principiu este reglementat internațional (art. 3 din Convenția ONU din 1989,
art. 24 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, etc.) și este
recepționat în plan intern (spre exemplu a se vedea art. 263 alin. 1-4, art. 264 Cod Civil).
În esență, potrivit acestui principiu, interesul superior al copilului trebuie considerat
primordial, în toate acțiunile cu privire la copii, indiferent dacă sunt realizate de către
instituții publice sau private.
Acest principiu este distinct de principiul exercitării drepturilor și îndeplinirii
obligațiilor părintești în interesul copiilor (ce reprezintă o aplicație specială în materia
autorității părintești).
g. Principiul solidarității familiale
Sprijinul moral și material reciproc între membrii familiei este de esența unei
funcționări firești și corecte a familiei, reprezentând esența solidarității familiale.
Din punct de vedere juridic, numeroase stipulații normative consacră obligația de
sprijin moral și material între soți, dar și obligația de întreținere (de pildă: art. 309, art. 325,
art. 516 Cod Civil).
1.4. Jurisdicția familială. Prevenirea și combaterea violenței domestice.
Instanța de tultelă și familie, instanță specializată, soluționează litigiile privind

ocrotirea persoanelor fizice și a relațiilor de familie (partimoniale și nepatrimoniale).
Prevenirea și combaterea violenței domestice reprezintă o preocupare atât la nivel
internațional, cât și intern, fiind transpusă în reglementări interne și internaționale.
În jurisprudența CEDO s-a reținut că statele membre au obligația de a lua măsuri
corespunzătoare împotriva violenței domestice manifestată față de femei și copii, iar
nerespectarea acestei obligații poate angaja răspunderea statelor.
În România reglementarea principală pentru prevenirea și combaterea violenței
domestice este Legea nr. 271/2003. Această lege definește ce însemnă violența domestică,
menționează formele de violență și sfera de aplicare a acestei legi.
6
În esență această lege specială nu are în vedere doar raporturile dintre soți, ci și între
parteneri, inclusiv între alți membri ai familiei, precum și copiii martori la formele de violență
(verbală, psihică, fizică, sexuală, economică, socială, spirituală, cibernetică).
Măsurile de protecție din legea nr. 271/2003 sunt: ordinul de protecție provizoriu și
ordinul de protecție (a se vedea legea și doctrina privind durata, organul, procedura).
1.5. Contractul de curtaj marital. Logodna. Concubinajul.
Contractul de curtaj matrimonial (marital):

Este contractul pe care o persoană îl încheie cu un agent matrimonial care se obligă
să facă oficiile de a intermedia: punerea în legătură cu persoane ce doresc să se
căsătorească, cunoașterea reciprocă a viitorilor soți, în schimbul unui preț (în sumă fixe, ori
comision ca procent din dotă).
Intermedierea persoanelor în vederea încheierii cărătoriei nu este reglementată
expres în România, ceea ce ar fi util de lege ferenda, deoarece ar trebui să existe norme
speciale pentru protecția specifică a consumatorului unor astfel de servicii.
Deocamdată în România activitatea agențiilor matrimoniale apare sumar și strict ca
fiind acte de comerț și mai recent ca „alte activități de servicii”.
Logodna:
Este reglementată de Codul civil (art. 266-270 C.civ.) și reprezintă promisiunea
reciprocă de a încheia căsătoria, realizată de obicei, însă nu obligatoriu, într-un cadru festiv.
Simplele promisiuni de căsătorie nu echivalează cu logodna.
Logodna se încheie cu respectarea condițiilor de fond pentru încheierea căsătoriei cu
excepția avizului medical și autorizării organului administrativ competent.
Spre deosebire de încheierea căsătoriei, încheierea logodnei nu este supusă nici unei
formalitați obligatorii și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei. De asemenea,
încheierea logodnei nu obligă la încheierea căsătoriei. Funcționează astfel pe deplin
principiul libertății matrimoniale.
Ruperea logodnei este posibilă (însă nu lipsită de consecințe) și nu este supusă nici
unei formalități, putând fi dovedită cu orice mijloc de probă.
În cazul ruperii logodnei, de regulă, logodnicii trebuie să restituie darurile pe care le-
au primit în considerarea logodnei pe durata acesteia în vederea căsătoriei. De reținut și că:
- darurile manuale de mică valoare în raport cu nivelul de trai al donatorului (un
simplu inel de logodnă, cadourile aniversare, etc.) nu se restituie;
- cadourile de mare valoare se restituie. Dacă ruperea logonei a fost abuzivă din
partea donatorului, donatarul poate să le păstreze cu titlu compensatoriu în contul
despăgubirilor care i s-ar cuveni. Iar dacă logona este ruptă abuziv de donatar, el trebuie să
le restituie donatorului;
- bijuteriile de familie au un regim special. Se consideră că ele nu au fost remise ca
donație (dar manual), ci cu titlu de împrumut de folosință. Așadar trebuie restituite pentru a
fi menținute în familia din care provin.
7
Darurile se restituie în natură sau dacă acest lucru nu este posibil se restituie în
echivalent, în masura îmbogățirii. Nu există obligația de restituire dacă logodna a încetat prin
moartea unuia din logodnici (logodna devine caducă).
Se observă că pot exista situații de rupere a logodnei în mod abuziv. Abuziv înseamnă
în cazul logodnei: intempestiv, brutal, incorect, injurios, etc.
Ruperea abuzivă a logodnei prezintă impact asupra restituirii bunurilor (a se vedea
cele de mai sus), generând și dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului (material
și/sau moral) înregistrat de victimă.
Astfel, partea care rupe logodna în mod abuziv sau partea care în mod culpabil a
determinat pe celălalt la ruperea logodnei: poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile
efectuate sau contractate în vederea căsătoriei în măsura în care au fost potrivite cu
împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii înregistrate (suferință psihică și socială,
nașterea unui copil din relațiile intime din timpul logodnei, etc.).
Cererea în justiție în caz de rupere abuzivă a logodnei se prescrie în termen de un an
de la ruperea logodnei (termen de prescripție specială). Temeiul juridic este reprezentat de
răspunderea civilă delictuală. Reclamantul abuzat trebuie să facă dovada culpei celuilalt și a
prejudiciului suferit.
Logodna poate avea și alte valențe juridice. De pildă, logodnicul poate cere în latura
civilă a procesului penal sau pe calea unei acțiuni civile separate intemnizarea prejudiciului
înregistrat în urma decesului logodnicului într-un accident rutier.
Concubinajul (denumit și căsătorie nelegitimă):

Concubinajul presupune uniunea liberă care presupune conviețuirea partenerilor și o
anumită continuitate și comunitate de viață materială și spirituală. Bunurile dobândite în
timpul concubinajului sunt bunuri proprii sau bunuri pe cote părți, după caz.
Concubinajul nu este reglementat actual în România.
România este, în prezent, unul dintre puținele state membre ale Uniunii Europene
care nu aprobă parteneriatele sau uniunile civile de niciun fel (nici între persoane de sex
diferit, nici între persoane de același sex).
Starea de concubinaj poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Diferanțele dintre concubinaj și căsătorie ori logodnă:
- între concubini, uniunea de interese - astfel cum este trasată în căsătorie de regimul
matrimonial ales și de restul prevederilor legale aplicabile – nu există. Concubinii nu au
drepturi și obligații reciproce, nu trebuie să dea socoteală de gestiunea financiară proprie,
pot să ascundă valoarea reală a salariilor câștigate, iar bunurile aparțin fiecăruia după cum
le-a cumpărat fiecare;
- spre deosebire de logodnici, concubinii nu intenționează să se căsătorească și,
adesea, nu conviețuiesc în ideea că vor face următorul pas – căsătoria. Această intenție este
cea care face distincția fină, dar clară, dintre logodnă și concubinaj.
Concubinajul prezintă și alte valențe juridice. De pildă, concubinii nu pot fi audiați ca
martori conform art. 315 alin. 1 C.civ. (cu anumite excepții expres stipulate de lege). De
asemenea, concubinajul dobândește valențe și în materia ordinelor de protecție.
Căsătoria și logodna în România la momentul actual presupune uniunea dintre

femeie și bărbat. Codul civil interzice expres căsătoria între persoane de același sex.
8
Test de autoevaluare nr.1
1. Enumerați funcțiile familiei.

2. Enumerați principiile dreptului civil al familiei.
3. Ce se înțelege prin principiul monogamiei?
4. Ce se înțelege prin principiul egalității în drepturi între copii?
5. Precizați ce fel de instanță este cea din dreptul familiei și cum se
numește.
6. Specificați dacă în cazul ruperii logodnei se restituie bijuteriile și
darurile manule.
7. Menționați ce poate solicita cel nevinovat de ruperea abuzivă ale
logodnei.
8. Precizați ce se întâmplă cu cadourile dacă un logodnic decedează, iar
în timpul logodnei s-au făcut cadouri între persoanele logodite.
Bibliografie capitol 1
1. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a revizuită și adăugită,

Editura Hamangiu, 2022;
2. Emese Florian, Dreptul Familiei, ediția a 8-a, Editura
C.H. Beck, 2022;
3. C. C. Hageanu, Dreptul familiei, ediția a 3-a, Editura Hamangiu,
2023;
4. T. Bodoască, Dreptul familiei, ediția a 5-a, revizuită și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2021;
5. C. Dobre, Culegere de practică judiciară. Materia minori și familiei;
Editura Pro Universitaria, București, 2021;
6. Codul Civil;
7. Constituția României;
8. Legi speciale: Legea nr. 217/2003, Legea nr. 119/1996, etc.
9
Capitolul 2.
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Cuprins:
2.1. Aspecte introductive relevante privind căsătoria
a. Noțiunea de căsătorie și caracterele ei ca act juridic
b. Căsătoria religioasă și convenția matrimonială
c. Natura juridică a căsătoriei
d. Libertatea matrimonială
2.2. Condițiile de fond pentru încheiarea căsătoriei.
2.3. Condiţiile de formă ale căsătoriei.
- cunoașterea și aprofundarea minimală a noțiunii de căsătorie;
- efectuarea unei distincții între căsătoria civilă și cea religioasă;
- verificarea admisibilității contractelor prenupțiale ori a clauzelor de celibat;
- palparea condițiilor de valabilitate ale căsătoriei;
- înțelegerea complexității instituției căsătoriei mai ales din punct de vedere juridic.
10
2.1. Aspecte introductive relevante privind căsătoria
a. Noțiunea de căsătorie și caracterele ei ca act juridic
Noțiunea de căsătorie are două sensuri principale:

- actul juridic care se încheie între viitorii soți;
- situația juridică a celor căsătoriți, respectiv statutul lor legal.
Actul juridic al căsătoriei prezintă caracterele ce succed:

- act juridic-uniune - viitorii soți urmăresc un scop comun: întemeierea unei familii;
- act juridic bilateral - presupune manifestarea de voință a ambilor soți;
- act de stare civilă - încheierea și înregistrarea este de competența obligatorie a
ofițerului de stare civilă;
- act juridic solemn - se încheie în formele prescrise de lege, în fața ofițerului de stare
civilă, în prezența obligatorie a ambilor viitori soți;
- act juridic pur și simplu - nu poate fi afectat de modalități (termen și condiție);
- act juridic în principiu pe viață. Căsătoria încetează prin decesul unuia din soți, este
desfăcută prin divorț, este desființată pentru cauze de nulitate absolută sau relativă.
b. Căsătoria religioasă și convenția matrimonială
Căsătoria religioasă este facultativă, poate fi celebrată doar după încheierea

căsătoriei civile și nu are valoare juridică (doar morală).
Din punct de vedere al dreptului internațional privat, dacă o căsătorie se încheie în
străinătate, unde se cer doar formalități religioase în legea statului respectiv, căsătoria
respectivă e valabilă și recunoscută în România. De asemenea, românii aflați în străinătate
pot încheia căsătorii și în fața autorităților locale din respectivul stat sau în fața agentului
diplomatic.
Căsătoria nu se confundă cu convenția matrimonială (contract prenupțial).
O atare convenție se încheie înainte de căsătorie, iar viitorii soți stabilesc care vor fi
raporturile patrimoniale dintre ei după căsătorie. O asemenea convenție e permisă în
reglementarea actuală (spre deosebire de cea veche în care nu exista decât regimul
comunității legale).
11
c. Natura juridică a căsătoriei
Având în vedere că pentru încheierea căsătoriei este nevoie de acordul viitorilor soți,
se poate considera că vorbim despre o natură contractuală a căsătoriei (deși acest caracter a
fost contestat în doctrină). Este vorba despre un contract unic prin caracteristicile sale.
Alți autori doctrinari susțin că, căsătoria nu ar avea la bază acordul de voințe al
viitorilor soți, ci manifestarea unilaterală de voință a fiecăruia dintre viitorii soți, în scopul
întemeierii căsătoriei.
Cu siguranță însă nu suntem în prezența unui act unilateral.
De aceea s-a marșat pe ideea că nu este vorba nici de un act bilateral, ci de un act
juridic „statutar”, complex, la care participă două persoane, unicitatea actului fiind dată de
cauza juridică unică (scopul comun).
Bilateralitatea nu exclude însă calificarea căsătoriei ca fiind și un act statutar.
d. Libertatea matrimonială
Căsătoria are la bază libertatea viitorilor soți de a încheia o căsătorie. Se consacră

astfel (pe plan intern și internațional) principiul libertății încheierii căsătoriei.
Libertatea matrimonială presupune:
- dreptul persoanei de a se căsători;
- dreptul persoanei de a-și alege în mod liber soțul;
- dreptul de a nu se căsători.
Privitor la dreptul persoanei de a se căsători, există anumite limite legale și

convenționale.
Din punct de vedere al limitelor legale, nicio autoritate administrativă sau judiciară
nu poate aduce atingere dreptului persoanei de a se căsători ca drept fundamental, în afara
condițiilor expres prevăzute de lege. Totuși, conform jurisprudenței CEDO, statele pot
impune anumite limitări exercitării unor drepturi, fără ca prin aceasta să se aducă atingere
dreptului la căsătorie.
Este permis de pildă ca un stat să stabilească taxe mai mari pentru persoanele
căsătorite decât pentru cele ce trăiesc în concubinaj. Actual, în România nu se pot căsători
persoanele de același sex (art. 277 C.civ.). De asemenea și alenații și debilii mintali nu se pot
căsători (a se vedea art. 276 C.civ.).
Referitor la limitele convenționale, ele trebuie analizate prin prisma clauzelor de
celibat dintr-un act juridic. În raport cu actul juridic al căsătoriei, sensul clauzelor de celibat
nu este de a institui o interdicție totală.
12
Prin urmare, dacă partea în contra căreia s-a stipulat o asemenea clauză de celibat se
(re) căsătorește, căsătoria e valabilă și nu poate fi anulată, însă cel în cauză pierde drepturile
și avantajele condiționate de respectarea clauzei de celibat. Există și situații în care astfel de
clauze de celibat sunt ilicite, context în care, de la caz la caz, se analizează. Dacă clauza este
ilicită, clauza se anulează și se pot păstra chiar și avantajele actului în care clauza a fost
inserată. De pildă, se consideră că într-un act cu titlu oneros, clauzele de celibat incluse în el
sunt nule. Dacă reprezintă o liberalitate, clauza este licită.
Privitor la dreptul de a-și alege singur soțul, în afara impedimentelor legale la
căsătorie (prescrise de lege) nu poate fi interzisă căsătoria unei persoane cu o alta. Dacă într-
un act juridic se stipulează o clauză prin care se interzice căsătoria cu o persoană de altă
religie sau pentru apartenența socială sau de rasă, respectiva clauză este nulă.
În ce privește libertatea părților de a se nu se căsători, aceasta transpune ideea-
principiu de libertate la încheiarea unei căsnicii. Acest drept prezintă importanță prin prisma
următoarelor situații: logodnă și contractul de curtaj (a se vedea cele de mai sus, de la
capitolul 1).
2.2. Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei
Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei (art. 271-art. 277 C.civ.) se clasifică în
condiții pozitive și negative.
Condițiile de fond pozitive:

- diferența de sex (art. 259 alin. 1 și art. 277 C.civ.): femeie și bărbat - sexe opuse.
Aceasta reprezintă o condiție de fond esențială pentru valabilitatea căsătoriei. Persoana care
a dobândit în urma unei intervenții chirurgicale o nouă identitate sexuală (transsexualitate),
se poate căsători cu o persoană de sex opus sexului astfel dobândit (decurge din
jurisprudența CEDO și din art. 43 lit. I din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă);
- vârsta matrimonială/capacitatea matrimonială. Căsătoria presupune de regulă ca
ambii soți să aibă împlinită vârsta de 18 ani. Pentru motive temeinice (ex: femeia a rămas
însărcinată sau a născut, concubinajul anterior, etc.), minorul care a împlinit 16 ani se poate
căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților/tutorelui și cu autorizarea
instanței de tutelă. Dacă un reprezentant legal refuză, instanța de tutelă hotărăște asupra
acestei divergențe, cu vegherea interesului superior al copilului. Pornind de la art. 40 C.Civ. -
emanciparea minorului - considerăm că minorul emancipat (16 ani și care a dobândit
capacitate deplină de exercițiu înainte de majorat) poate încheia singur căsătoria (fără vreo
autorizare sau încuviințare).;
- comunicarea reciprocă a stării sănătății. În realizarea art. 278 C.civ. (comunicarea
stării de sănătate), ofițerul de stare civilă care primește declarația de căsătorie solicită
viitorilor soți să prezinte, printre altele, și certificatele medicale privind sănătatea acestora
(Legea nr. 119/1996). Starea de boală nu reprezintă o piedică la căsătorie. Potrivit
jurisprudenței vechi și actuale, necomunicarea stării de sănătate ca și condiție de fond
pentru încheiarea căsătoriei poate conduce la anularea căsătoriei (dacă soțul bolnav știa de
boala sa, a ascuns-o deliberat de partener și este foarte gravă: epilepsie, impotență,
imposibilitatea femeii de a procrea, etc.).;
- consimțământul la căsătorie. Acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să existe, să emane de la o persoană cu discernământ, să nu fie viciat (leziunea nu își găsește
aplicare în materie de dreptul familiei, însă celelalte vicii de consimțământ pot exista de la
caz la caz), să fie dat în scopul întemeierii unei familii (cu alte cuvinte să se angajeze juridic în
13
instituția căsătoriei), să fie actual (deci să existe chiar la momentul încheierii căsătoriei - deci
personal și simultan în fața ofițerului de stare civilă).
Condițiile de fond negative:

- existența unei căsătorii anterioare a unuia dintre soți - principiul monogamiei.
Încălcarea se sancționează cu nulitatea absolută a căsătoriei nou încheiate. Însă, dacă prima
căsătorie este anulată din orice considerent, a doua căsătorie este valabilă (nulitatea
produce efect retroactiv, deci nu este bigamie). Dacă data noii căsătorii este situată după
rămânerea definitivă a hotărârii de divorț sau după decesul unuia din soții din prima
căsătorie: nu există bigamie. Altfel există, cu consecințe în plan civil și penal:
- rudenia: este interzisă căsătoria în linie dreaptă la nesfârșit, iar în linie colaterală
până la gradul al patrulea inclusiv (deci verii primari). Sancțiunea este nulitatea absolută.
Totuși, pentru motive temeinice se poate încuviința și căsătoria între veri. Impedimentul
bazat pe rudenie se aplică și în cazul adopției.;
- tutela. Indiferent că persoana este minoră sau majoră, este interzis ca ea să se
căsătorească cu tutorele său. Impedimentul există cât timp subzistă starea de tutelă (după
încetarea funcției tutorelui sau a tutelei, căsătoria este posibilă). Impedimentul este relativ;
- alienația, debilitatea mintală și lipsa vremelnică a facultăților mintale, însă sub
influența jurisprudenței CEDO și în condițiile actualului art. 276 C.civ. În principiu persoanele
cu dizabilități psihice, chiar dacă sunt sau nu supuse unei măsuri de ocrotire (ce duce la
restrângerea sau lipsirea de capacitate deplină de exercițiu) se pot căsători de principiu. Însă
căsătoria poate fi lovită de nulitate absolută dacă lipsa discernământului a fost totală, ceea
ce echivalează cu însăși lipsa consimțământului la încheierea căsătoriei.
2.3. Condiţiile de formă ale căsătoriei
Există 3 tipuri de condiții/formalități:

- prealabile premergătoare căsătoriei/celebrării ei;
- privind celebrarea căsătoriei (determină și momentul încheierii ei);
- ulterioare încheierii căsătoriei (în cadrul lor se asigură și dovada căsătoriei).
a. Formalități premergătoare încheierii căsătoriei
Se includ:
- declarația de căsătorie:
14
Aceasta va face în scris, personal la primăria la care urmează să se încheie căsătoria.
Dacă unul dintre viitorii soți nu se află în localitatea în care urmează a se încheia căsătoria, ei
pot face declarația la primăria în a cărei rază teritorială își au domiciliul sau resedința, care o
transmite la primăria la urmează să se încheie căsătoria.
Această declarație privește și numele după căsătorie, și declarația cu privire la
regimul matrimonial ales, precum și declarațiile părinților sau a tutorelui dacă este cazul.
Este obligatorie îndeplinirea formelor de publicitate a declarației (după înregistrarea
declarației se face publicitatea intenției de căsătorie a viitorilor soți, de regulă prin afișarea
în extras la un loc special amenajat din cadrul autorității locale sau al misiunii diplomatice).
Se poate face opoziție la căsătorie. Aceasta reprezintă actul juridic unilateral prin
care o persoană aduce la cunoștința ofițerului de stare civilă despre un impediment la
căsătorie.
- verificarea de către ofițerul de stare civilă a formalităților de fond pentru încheierea
căsătoriei și a absenței impedimentelor la căsătorie. Ofițerul primește declarația de
căsătorie, solicită actele de identitate și de naștere, dovada încetării unei căsătorii
anterioare, avizul medical, etc.;
- soluționarea eventualelor opoziții la căsătorie.
Opozițiile care nu îndeplinesc condițiile legale nu sunt obligatorii pentru ofițerul de
stare civilă. Primind opoziția, ofițerul:
- va instrumenta căsătoria fără a ține cont de opoziție dacă aceasta nu este
întemeiată;
- va amâna căsătoria dacă este nevoie de timp pentru verificări;
- dacă opoziția este întemeiată va refuza să celebreze căsătoria dacă pe baza
dovezilor, a verificărilor ori a notorietății publice nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege
pentru închierea căsătoriei.
Dacă persoana refuzată este nemulțumită, poate sesiza instanța de tutelă.
b. Formalități concomitente celebrării căsătoriei:
Căsătoria este un act juridic solemn, care presupune respectarea unor condiții de
formă cerute pentru valabilitate. Având în vedere complexitatea lor, se poate vorbi despre
procedura încheierii căsătoriei.
Viitori soți sunt obligați să se prezinte împreună la sediul primăriei/misiunii
diplomatice/oficiului consular pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în
prezența a doi martori, în fața ofițerului de stare civilă.
Astfel se asigură publicitatea momentului în sine, efectivă. Publicitatea virtuală este
realizată prin publicarea menționată în etapa premergătoare și asigurarea condițiilor ca la
căsătoria civilă să poată teroretic participa orice persoane.
Celebrarea căsătoriei se face în limba română, dar persoanele care aparțin
minorităților naționale pot solicita încheierea casatoriei în limba lor maternă cu condiția ca
ofițerul de stare civilă să cunoască acea limbă.
15
Dacă una dintre persoane nu cunoaște limba respectivă sau în cazul în care ambii soti
sau numai unul dintre ei sunt surdo-muți se va folosi un interpret autorizat încheindu-se un
proces-verbal.
Viitorii soți vor fi prezenți pesonal (nu este admisă reprezentarea) în fața ofițerului de
stare civilă, care îi va întreba succesiv pe barbat și pe femeie dacă se căsătoresc împreună de
bună-voie și nesiliți de nimeni. Dacă răspunsurile lor sunt afirmative constată că au fost
îndeplinite cerințele legale, apoi rostește fraza finală "în urma consimțământului dvs. liber
exprimat, vă declar căsătoriți". Această frază este esențială din punct de vedere juridic
deoarece acesta este momentul încheierii casătoriei.
c. Formalități ulterioare încheierii căsătoriei și proba căsătoriei
Ofițerul de stare civilă întocmește în registrul actelor de stare civilă actul de căsătorie
care se semnează de către soți (cu numele stabilit în declarația de căsătorie), de cei doi
martori și de ofițerul de stare civilă.
Ofițerul face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales de
către soți, urmat de îndată de a transmite o copie după actul de căsătorie către: registrul
național notarial al regimurilor matrimoniale, o copie a actului de căsătorie precum și
notarului public care au autentificat convenția matrimonială.
Căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat
pe baza acestuia. Cu toate acestea, dovada căsătoriei se poate face cu orice mijloc de probă
dacă: nu există acte de stare civilă sau e necesară reconstituirea sau întocmirea ulterioară a
actului de stare civilă.
16
Test de autoevaluare nr. 2
1. Când se poate încheia căsătoria religioasă, ce caracter și valoare are

aceasta?
2. Precizați natura juridică a căsătoriei.
3. Specificați ce presupune libertatea matrimonială.
4. Enumerați condițiile de fond pozitive pentru încheierea căsătoriei.
5. Enumerați condițiile de fond negative pentru încheierea căsătoriei.
6. Specificați care sunt condițiile consimțământului la căsătorie.
7. Ce se înțelege prin caracterul actual al consimțămâtului la căsătorie?
8. Enumerați condițiile de formă ale căsătoriei.
9. Care este scopul formalităților ulterioare la încheierea căsătoriei?
10. Prezentați cum se face proba căsătoriei.
Bibliografie la capitolul 2

C.H. Beck, 2022;
3. C. C. Hageanu, Dreptul familiei, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, 2023;
6. Codul Civil;
17
Capitolulul 3
STATUTUL GENERAL AL PERSOANEI CĂSĂTORITE
Cuprins:
3.1. Complexitatea efectelor căsătoriei
3.2. Statutul personal al soților
3.3. Statutul patrimonial al soților
- palparea efectelor parimoniale și personale ale căsătoriei;
- înțelegerea principiului egalității și reciprocității între soți;
- trecerea în revistă a principalelor obligații personale dintre soți;
- evidențierea situațiilor în care funcționează independența între soți;
- antamarea regimului matrimonial al soților.
18
3.1. Complexitatea efectelor căsătoriei
Încheierea căsătoriei conduce la nașterea unor raporturi multiple și complexe,

patrimoniale și nepatrimoniale, între soți.
Vorbim despre un veritabil statut personal și patrimonial al soților, cu drepturi și
obligații reglementate expres de lege. În cadrul acestui statut, libertatea de voință a soților
este limitată, putând fi exercitată doar în cazurile și condițiile prescrise de lege (de pildă
posibilitatea încheierii unei convenții matrimoniale).
Relațiile ce se nasc între soti în urma încheierii căsătoriei au la baza principiul
egalității între sexe. Soții au dreptul și îndatorirea de a asigura creșterea și educarea copiilor.
3.2. Statutul personal al soților
Raporturile personale nepatrimoniale dintre soți reprezintă principalul conținut al

relațiilor dintre părți și principalul efect al căsătoriei. Ele implică o serie de obligații reciproce
ce creează o interdependență între soți și afectează într-o oarecare măsură libertatea
individuală.
Drepturile și obligațiile reciproce ale soților se regăsesc actual la art. 307-311 C.civ.
Sunt cuprinse obligații precum: obligația de sprijin moral, obligația de respect
reciproc, obligația de fidelitate, obligația de a locui împreună, obligația de a purta numele
declarat înainte de începerea căsătoriei, etc.
Relațiile personale dintre soți sunt guvernate de principiul egalității între sexe,
respectiv a bărbatului cu femeia. Ei hotărâsc în comun în ceea ce privește căsătoria, iar
obligațiile ce intră în sfera raporturilor personale dintre ei sunt reciproce.
În cazul în care soții nu se înțeleg cu privire la aceste raporturi personale, nu este
reglementată posibilitatea instanței judecătorești de a soluționa neînțelegerile dintre părți.
Totuși, când neînțelegerile devin grave, remediul și sancțiunea specifică este divorțul.
Privitor la obligația de coabitare, locuirea împreună a soților decurge din scopul

căsătoriei. Soții decid în comun cu privire la locuința comună. Pentru motive temeinice (ex:
munca în străinătate, exercitarea unei profesii, lipsa temporară a unei locuințe stabile și
satisfăcătoare, etc.) pot conveni să locuiască separat.
Nu este posibilă obligarea pe cale judecătorească a unuia dintre soți de a locui
împreună cu celălalt. Există nuanțări:
- părăsirea nejustificată a locuinței sau refuzul nejustificat de a locui împreună al
unuia dintre soți reprezintă însă motiv de divorț;
- în cazul în care unul din soți împiedică accesul celuilalt la locuința comună ori îl
alungă din ea, instanța dispune pe cale de ordonanță președințială (măsură urgentă pentru
stoparea sau prevenirea unei pagube) reintegrarea în locuință;
19
- în cazul în care unul din soți are comportament abuziv care face imposibilă
conviețuira împreună, dar doar în măsura în care acest comportament se circumscrie Legii
nr. 217/2013 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, se poate apela la această
procedură (ordin de protecție) și dispune evacuarea temporară a soțului în culpă.
Obligația de a executa îndatoririle conjugale intime (consumarea căsătoriei) nu sunt

consemnate expres și nu sunt condiționate de locuirea sau nu împreună a soților. Refuzul
neîntemeiat al unuia dintre soți de a întreține relații intime cu celălalt poate reprezenta
motiv de divorț. Iar dacă lipsa raporturilor intime este motivată de starea sănătății unuia
dintre soți, se poate ajunge la divorțul pe motivul stării medicale. În niciun caz însă nu se
poate ajunge la executarea acestei obligații maritale printr-o constrângere în cadru privat
sau pe cale judecătorească.
Numele soților se declară o dată cu depunerea declarației de căsătorie. Variante

posibile:
- fiecare își păstrează numele avut până la data încheierii căsătoriei;
- soții aleg să poarte un nume comun, numele unuia dintre soți sau numele lor
reunite;
- unul își poate păstra numele avut înainte de căsătorie, iar celălalt soț poate să
poarte numele reunite.
Când soții au ales să poarte nume comun, ei sunt obligați să poarte în timpul
căsătoriei numele comun declarat la încheierea căsătoriei. Schimbarea acesui nume pe cale
administrativă e posibilă doar cu acordul celuilalt soț.
Dacă soțul supraviețuitor are ca nume de familie numele soțului predecedat încheie o
nouă căsătorie, se poate conveni ca acest nume să devină comun cu al noului soț. Și în cazul
în care soțul divorțat și-a păstrat numele din căsătoria anterioară, în căsătoria subsecventă
se poate alege ca acesta să devină nume comun al soților.
Obligația de sprijin moral vizează viața afectivă și spirituală a soților, și este generată
de ideea de a se putea depăși momentele de nevoie, de suferință fizică și psihică.
Neîndeplinirea acestei obligații poate constitui motiv de divorț.
Obligația de fidelitate rezultă din principiul monogamiei și ține de moralitatea

relațiilor de familie. Îndeplinirea acestei obligații de către femeie și realizarea obligației de
coabitare de către bărbat constituie temeiul prezumțiilor de paternitate pentru copii născuți
în timpul căsătoriei.
În ce privește corespondența, relațiile sociale și alegerea profesiei, soții păstrează

independența personală.
Niciunul din soți nu are dreptul de a controla relațiile sociale ale celuilalt (întâlnirile
cu familia, cu prietenii; corespondența de orice fel; exercitarea religiei, etc.). Nerespectarea
acestei obligații reprezintă motiv de divorț.
Independența profesională presupune dreptul soțului de a-și alege profesia (de a nu
fi casnic, de a se pregăti și exercita o anumită profesie, de a alege locul de muncă).
Consultarea între soți nu însemnă control sau refuz.
Aspectul profesional poate avea și valențe patrimoniale legate de exercitarea
profesiei. În cadrul regimului comunității de bunuri, veniturile din muncă sunt considerate de
regulă bunuri comune ale soților. A se vedea și situația reglementată de art. 328 C.civ.
Privitor la soțul care a participat efectiv la viața profesională a celuilalt soț.
20
Căsătoria nu are efect asupra cetățeniei soților. Cetățenia nu se pierde și nu se
dobândește prin căsătorie (Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română).
Minorul prin încheierea căsătoriei se emancipează și dobândește capacitatea deplină
de exercițiu. Scopul este tocmai de a se asigura egalitatea deplină între soți.
3.3. Statutul patrimonial al soților
Statutul patrimonial al soților privește:

- regimul matrimonial - care reglementează raporturile dintre soți, inclusiv dintre
aceștia și terți - ocupă locul central;
- solidaritatea familială și obligația legală de întreținere dintre soți;
- dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor (costă în funcție de clasele de
moștenitori cu care intră în concurs și de opțiunea acestora) și dreptul de abitație, iar când
nu vine în concurs cu descendenții are dreptul pe lângă cotă și la mobilierul și obiectele de uz
casnic afectate folosinței comune a soților.
Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial (va fi menționat anterior încheierii
căsătoriei în declarația de căsătorie):
- comunitatea legală;
- separația de bunuri;
- comunitatea convențională.
Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.
Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de
publicitate, afară de cazul în care acestia l-au cunoscut pe altă cale (ex: mențiunile din
Registrul Național al Regimurilor Matrimoniale).
Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați în raport cu
terții de bună-credină ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.
Regimul matrimonial încetează prin anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei. În
timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat în condițiile legii, după un an de la
încheierea căsătoriei.
În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează: prin bună-
învoială sau pe cale judiciară în caz de neînțelegere. Hotârarea judecătorească definitivă sau
înscrisul notarial încheiat în formă autentică constituie act de lichidare.
Având în vedere complexitatea actuală a regimurilor matrimoniale (spre deosebire de
vechea legislație în care exista doar regimul comunității de bunuri) și efectele patrimoniale
asupra soților în caz de desființare, desfacere sau încetare a căsătoriei, vom dezvolta acest
subiect în cadrul capitolului dedicat bunurilor soților.
21
1. Precizați în ce constă obligația de fidelitate și scopul ei.

2. Prezentați ce nume pot lua soții.
3. În ce condiții numele comun al soților poate fi schimbat?
4. Menționați în ce privințe funcționează independența personală a
soților.
5. Care este principiul care guvernează relațiile personale dintre soți.
6. Ce reprezintă obligația de coabitare?
7. Precizați dacă instanța poate dispune și în ce situații evacuarea
soțului abuziv din locuința comună.
8. Menționați numele actului emis de instanță împotriva unui soț
violent sau abuziv.

C.H. Beck, 2022;
6. Codul Civil;
22
Capitolul 4
NULITATEA CĂSĂTORIEI
Cuprins:
4.1. Noțiuni introductive și clasificarea nulităților
4.2. Nulitatea absolută și regimul ei juridic
4.3. Nulitatea relativă și regimul ei juridic
4.4. Efectele nulităţii căsătoriei
4.5. Căsătoria putativă
- cunoașterea noțiunii de nulitate a căsătoriei;
- enunțarea criteriilor de clasificare ale nulităților;
- palparea cazurilor de nulitate absolută și relativă;
- cunoașterea regimului juridic al nulităților și a cazurilor în care aceasta poate sau nu
să fie acoperită;
- trecerea în revistă a noțiunii de căsătorie putativă și a efectelor sale.
23
4.1. Noțiuni introductive și clasificare
Nerespectarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea valabilă a căsătoriei, ca

act juridic, se sancționează cu nulitatea (desfacerea căsătoriei) - a se vedea art. 293-306
C.civ.
Nulitatea conduce la desființarea căsătoriei. De aceea cazurile de nulitate a căsătoriei
sunt denumite și cazuri de desființare a căsătoriei.
Clasificarea nulităților în materia căsătoriei:

- după modul în care sunt reglementate de lege: exprese și virtuale (nespecificate
expres de lege - precum căsătoria fictivă sau între persoane al căror sex nu e diferențiat);
- în funcție de interesul ocrotit: absolute și relative.
4.2. Nulitatea absolută și regimul ei juridic
a. Cazuri și clasificare:
Există nulități absolute:

- care sancționează încălcarea unor condiții de fond pozitive la încheierea căsătoriei,
anume: lipsa diferenței de sex, lipsa consimțămâmtului, încălcarea vârstei legale pentru
căsătorie, fictivitatea căsătoriei;
- care sancționează încălcarea unor condiții de fond negative la încheierea căsătoriei,
anume: încheierea căsătoriei de o persoană căsătorită, încheierea căsătoriei de persoane
aflate în grad prohibit de lege;
- care sancționează încălcarea unor formalități la încheierea căsătoriei, anume:
încălcarea competenței materiale a ofițerului de stare civilă, lipsa a doi martori, lipsa
celebrării în mod public, lipsa prezenței personale a soților.
b. Principalele cazuri de nulitate absolută
Diferențierea sexuală este o cerință care ține de esența căsătoriei.
24
S-ar putea ivi două ipoteze de lipsă de diferențiere sexuală:
- cea în care viitori soți ar avea același sex;
- cea în care au existat defecte de conformație care au făcut imposibilă consumarea
căsătoriei.
Impubertatea se referă la neîmplinirea vârstei legale la căsătorie.

Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de
nulitate absolută.
Această nulitate se acoperă dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești de anulare ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a
rămas însarcinată. Căsătoria se menține chiar dacă sarcina a fost întreruptă ori copilul s-a
născut mort.
Lipsa de consimțământ privește faptul că unul dintre viitori soți nu este prezent la
încheierea căsătoriei ori deși este prezent nu își exprimă expres consimțământul, și, cu toate
acestea, ofițerul de stare civilă îi declară pe cei doi căsătoriți. Este un caz rar în practica
internă.
Bigamia desemnează atât situația de poligamie (un bărbat cu mai multe femei), cât și
pe cea de poliandrie (o femeie cu mai mulți bărbați).
Pentru a fi reținută situația de bigamie sunt necesare anumite condiții:
- căsătoria anterioară trebuie să fie valabilă, iar nu nulă;
- prima căsătorie trebuie să fie în ființă, iar nu desfacută prin divorț sau să nu fi
încetat prin decesul unuia din soți;
- a doua căsătorie trebuie să fie efectiv încheiată. În cazul în care soțul unei persoane
declarată moartă s-a recăsătorit și apoi hotărârea declarativă de moarte este anulată,
căsătoria nouă rămâne valabilă.
Prima căsătorie este desfacută pe data încheierii noii căsătorii.
Astfel, dacă soțul recăsătorit este de bună-credintă este considerată valabilă cea de
a doua căsătorie.
Iar dacă unul dintre soți sau amandoi din căsătoria nouă sunt de rea-credință, va fi
cosiderata valabilă prima căsătorie și va fi declarată nulă noua căsătorie.
Incestul sau căsătoria încheiată între rude în linie dreaptă la infinit sau în linie
colaterală până la gradul patru inclusiv este nulă, doar prin excepție legea acceptă cu
autorizarea instanței de tutelă căsătoria între rudele de gradul patru.
Căsătoria fictivă este cea încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o
familie.
Dovada fictivității se poate face prin orice mijloc de probă, fiind vorba despre
împrejurări de fapt. Cu toate acestea, proba din partea unor terți este extrem de dificilă.
Nulitatea căsătoriei se acoperă dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecatorești a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au
trecut doi ani de la încheierea căsătoriei (art. 295 alin. 2 C.civ.).
Astfel, nulitatea e acoperită din moment ce scopul căsătoriei s-a realizat sau
raportat la faptul că în timp s-a estompat gravitatea.
Un exemplu de căsătorie fictivă l-a reprezentat căsătoria dintre violator și victimă în
scopul exonerării de la răspundere penală, în vechea legislație penală.
25
c. Regimul juridic al nulităților absolute
Nulitatea absolută a căsătoriei poate fi invocată în principiu de către orice persoană,

inclusiv de către procuror (cu anumite nuanțări în cazul procurorului raportat la art. 296
C.civ.), chiar și de către judecător (de pildă din oficiu în cazul în care e învestit cu o acțiune de
divorț).
Procurorul nu poate introduce acțiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei cu
excepția cazului în care ar acționa pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor
puse sub interdicție.
Acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă (art. 2502 C.civ.).
De regulă, nulitatea absolută nu poate fi acoperită. Totuși, în anumite situații, astfel
cum am prezentat mai sus, ea poate fi acoperită.
Nulitatea absolută a căsătoriei nu poate fi acoperită în următoarele situații: în cazul
căsătoriei între persoanele de același sex sau al căror sex nu e suficient diferențiat, bigamie,
rudenia în linie dreaptă sau colaterală până la gradul al treilea inclusiv, încălcarea celebrării
căsătoriei în mod public și în prezența martorilor.
4.3. Nulitatea relativă și regimul ei juridic
a. Principalele cazuri de nulitate relativă la încheierea căsătoriei
Lipsa încuviințărilor/autorizărilor cerute de lege în cazul căsătoriei minorului de 16

ani reprezintă motiv de nulitate relativă. Este posibilă acoperirea acestei nulități dacă până la
râmânerea definitivă a hotărârii de anulare a căsătoriei s-au obținut încuviințările (de la
părinte/tutore) și autorizarea cerută de lege (a instanței de tutelă).
Viciile de consimțământ: eroarea, dolul și violența.

Leziunea (viciu de consimțământ ce are și componentă patrimonială) nu își are
aplicabilitate în materie de anulare a căsătoriei, care e un act prin esența sa nepatrimonial.
Referitor la eroare, sfera aplicării acesteia în dreptul familiei este restrânsă la eroarea
asupra identității fizice a celuilalt soț.
26
Privitor la dol, acesta poate duce la desființarea căsătoriei ori de câte ori comisiv sau
omisiv unul dintre viitori soți l-a determinat pe celălalt să încheie căsătoria prin mijloace
frauduloase (ex: a ascuns culpabil starea de boală gravă ori lipsa capacității de procreere, a
ascuns starea de graviditate cu altcineva, etc.).
Violența la încheierea căsătoriei poate să fie fizică sau psihică și trebuie să aibă un
anumit grad de intensitate/gravitate, astfel încât să silească voința celui care consimte în
condiții de violență la încheierea căsătoriei.
Titularul acțiunii pentru anularea căsătoriei pe motive de vicii de consimțământ poate
fi strict soțul al cărui consimțământ a fost viciat.
Lipsa discernământului la încheiarea căsătoriei conduce la incidența nulității relative

dacă la momentul respectiv unul din soți nu a avut discernământ (art. 299 coroborat cu art.
1205 C.civ.). Nu este vorba despre o nulitate absolută, ci relativă.
Existența tutelei, conduce ca încheierea căsătoriei între tutore și persoana aflată sub
tutela sa (minoră sau nu) să fie anulabilă.
b. Regimul juridic al nulității relative
Acțiunea în anulabilitatea căsătoriei are caracter personal. Consecințe:

- anularea căsătoriei poate fi invocată numai de către soțul al cărui consimțământ la
căsătorie a fost viciat, deoarece este o nulitate de protecție;
- dreptul la acțiunea în anulare nu se transmite moștenitorilor, însă dacă a fost
începută, ea poate fi continuată de moștenitori.
Termenul de prescripție al acțiunii este de 6 luni și curge de la termenele prescrise de
art. 301 C.civ., după distincțiile expres efectuate de legiuitor.
Confirmarea nulității poate fi expresă (declarația soțului îndreptățit să o invoce) sau

tacită (neintroducerea acțiunii în anulabilitate în termenul legal).
În anumite cazuri, după cum am prezentat, nulitatea relativă poate fi acoperită (a se

vedea art. 303 alin. 2 și 3 C.civ.). Anulabilitatea căsătoriei se acoperă dacă până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești s-au obținut încuviințările sau autorizările cerute de lege
sau dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data încetării violenței sau de la data
descoperiri viciului de consimțământ sau a lipsei vremelnice a facultăților mintale.
27
4.4. Efectele nulităţii căsătoriei
a. Aspecte de ordin procesual
Căsătoria se desființează la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de

constatare a nulității sau de anulare. Competența de soluționare a acțiunii revine instanței
specializate de tutelă și familie, judecătoria fiind competentă din punct de vedere material.
b. Efecte propriu-zise
Între nulitățile absolute și cele relative nu există deosebiri în privința efectelor, astfel
încât în cazul ambelor: constatarea nulității căsătoriei desființează retroactiv starea juridică
de persoană căsătorită.
Foștii soți sunt considerați că nu au fost niciodată căsătoriți, totodată între ei
dispărând pentru viitor (și în măsura în care este posibil și pentru trecut) orice efect
matrimonial sau nematrimonial specific căsătoriei.
Din punct de vedere al efectelor neparimoniale: soții nu au avut niciodată calitatea de
persoane căsătorite (de unde și lipsa bigamiei în caz de recăsătorire); soții redobândesc
numele avute înainte de căsătorie; dacă unul dintre soți era minor sub 18 ani și nu
împlinește această vârstă până la pronunțarea hotărârii definitive nu păstrează capacitatea
deplină de exercițiu dacă a fost de rea-credință la încheierea căsătoriei (ci doar dacă a fost
de bună-credință la încheierea ei).
Din punct de vedere al efectelor parimoniale: regimul comunității (legale sau
convenționale) nu a existat și dacă au dobândit bunuri comune devin coproprietari pe cote-
părți; nu există obligația legală de întreținere și se poate cere restituirea prestațiilor cu acest
titlu; nu există dreptul al moștenire dacă nulitatea căsătoriei se pronunță după decesul unuia
dintre soți.
De la regula retroactivității consecințelor nulității există o derogare și o excepție.
Prin derogare: nulitatea căsătoriei nu produce niciun efect asupra copiilor care
păstrează situația de copii din căsătorie. Privitor la drepturile și obligațiile dintre părinți și
copii se aplică prin asemănare prevederile de la divorț.
Excepția este reprezentată de căsătoria putativă.
4.5. Căsătoria putativă
Căsătoria putativă se raportează în ideea de bună-credință la încheierea căsătoriei.

Buna-credință presupune o eroare din partea unuia dintre soți sau a ambilor (ex:
28
necunoaștere că ar fi rude) și trebuie să existe la momentul închieierii căsătoriei. Buna-
credință se prezumă (așadar trebuie dovedită reaua-credință).
Soțul de bună-credință la încheierea căsătoriei nule sau anulate păstrează până la
data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă situația unui soț dintr-o căsătorie
valabilă. Așadar se mențin pentru trecut în ceea ce-l privește efectele produse de căsătorie.
Așadar, raporturile patrimoniale dintre soți sunt supuse prin asemănare dispozițiilor
referitoare la divorț.
Efectele depind de împrejurarea dacă doar unul sau ambii soți au fost de bună-
credință la încheierea căsătoriei.
Dacă ambii au fost de bună-credință (putativitate bilaterală):
- obligația de întreținere funcționează în aceleași similar soților divorțați;
- minorul de bună-credință își păstrează capacitatea deplină de exercițiu;
- până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești soții au vocație
succesorală;
- totuși pentru viitor soții nu pot să își păstreze numele dobândit prin căsătorie.
În care doar unul dintre soți a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei
(putativitate unilaterală):
- numai minorul de bună-credință își păstrează capacitatea de exercițiu deplină;
- soțul supraviețuitor de rea-credință nu este chemat la succesiunea soțului
decedat;
- dacă soțul de rea-credință pretinde că a contribuit la dobândirea bunurilor celuilalt
soț el trebuie să facă dovada dreptului său (care, după împrejurări, va fi o proprietate
comună pe cote părți sau un simplu drept de creanță împotriva celuilalt soț în măsura în care
a sporit patrimoniul acestuia).
29
1. Enumerați cazurile care determină nulitatea relativă la încheierea

căsătoriei.
2. Precizați care sunt viciile de consimțământ incidente în materia
dreptului familiei privind încheierea căsătoriei.
3. Specificați dacă și cum poate fi acoperită nulitatea rezultată din
închierea căsătoriei de către minorul de 16 ani în lipsa
încuviințărilor/autorizărilor prevăzute de lege.
4. Enumerați cazurile care determină nulitatea absolută la încheiarea
căsătoriei.
5. Ce semnifică impubertatea ca motiv de nulitate absolută la
încheierea căsătoriei?
6. Precizați dacă și în ce situații poate fi acoperită nulitatea absolută pe
motiv de impubertate.
7. Indicați în ce situații nu poate fi acoperită nulitatea absolută la
încheierea căsătoriei.
8. Menționați cum se clasifică nulitățile după modul în care sunt
reglementate de lege.
9. Cum se clasifică nulitățile în funcție de interesul ocrotit?
10. Specificați dacă există derogări și excepții de la regula
retroactivității consecințelor nulității la încheierea căsătoriei, iar în caz
afirmativ, enumerați-le.
11. Precizați la ce se raportează și ce presupune căsătoria putativă.
12. Care este principalul efect al nulității (absolute sau relative) la
încheierea căsătoriei?

2.Emese Florian, Dreptul Familiei, ediția a 8-a, Editura C.H. Beck, 2022;
6. Codul Civil;
30
Capitolul 5.
DESFACEREA ȘI ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI
Cuprins:
5.1. Desfacerea căsătoriei (divorțul)
a. Natură juridică a divorțului
b. Cazurile de desfacere a căsătoriei
c. Prezentarea unora dintre modalitățile de divorț
c.1. Divorțul prin acordul soților
c.2. Divorțul judiciar bazat pe culpă
c.3. Divorțul judiciar din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți
d. Aspecte de procedură judiciară privind divorțul
e. Principalele efecte ale divorțului
5.2. Încetarea căsătoriei
- cunoașterea noțiunii de desfacere și încetare a căsătoriei;
- posibilitatea efectuării dinstincției între: nulitate, desfacere și încetare a căsătoriei;
- trecerea în revistă a sistemelor contemporane privind divorțul;
- cunoașterea cazurilor de încetare a căsătoriei prin divorț și a modalităților în care se
poate înfăptui divorțul;
- aprofundarea divorțului judiciar în ce privește cazurile, condițiile și procedura.
- palparea efectelor desfacerii căsătoriei prin divorț.
31
5.1. Desfacerea căsătoriei (divorțul)
a. Natura juridică a divorțului

Desfacerea căsătoriei se produce prin divorț.
Sunt cunoscute mai multe sisteme privind divorțul:
- divorțul remediu - nu este condiționat de culpa unuia din soți, ci de imposibilitatea
continuării conviețuirii;
- divorțul sancțiune - se bazează pe ideea de culpă a unuia sau ambilor soți. Divorțul
nu se poate pronunța în contra soțului lipsit de culpă, inocent. Culpa în această accepțiune
este suficientă, chiar dacă nu atrage imposibilitatea continuării căsătoriei;
- concepția mixtă - îmbină cele două sisteme anterioare. Este reglementată actual în
România. Astfel:
- există motive de divorț ce presupun culpa, însă aceasta trebuie să aibă
intensitatea care să determine imposibilitatea continuării căsătoriei;
- există divorțul remediu în cazul divorțului prin acord și al celui datorat
stării de boală a unuia dintre soți.
b. Cazurile de desfacere a căsătoriei
Cazurile de divorț sunt reglementate expres de lege (art. 373 C.civ.):

- prin acordul soților, la cererea ambilor sau la cererea unuia dintre soți acceptată
de celălalt soț;
- atunci când din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav
vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
- la cererea unuia dintre soți după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani;
- la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei
c. Prezentarea unora dintre modalitățile de divorț
c.1. Divorțul prin acordul soților
Divorțul prin acord se poate face în trei modalități: pe cale administrativă, pe cale
notarială și pe cale judiciară.
32
Dacă există copii minori (din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați de cei doi
soți), divorțul prin acord se poate face pe cale notarială și judiciară, nu însă și pe cale
administrativă (având în vedere interdicția expresă de la art. 375 alin. 1 C.civ.).
Esența divorțului prin acord este consimțământul fiecăruia dintre soți. Lipsa acestuia
sau, după caz, neîndeplinirea condițiilor legale ale consimțământului (a caracterului liber și
neviciat) se sancționează cu nulitatea (absolută sau relativă) a acordului soților. Sancțiunea
nulității poate avea loc chiar dacă divorțul prin acord a fost pronunțat de instanță.
Divorțul prin acord pe cale administrativă sau notarială nu poate avea loc dacă unul
din soți beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială (pentru protecția persoanelor
cu dizabilități psihice).
Este însă posibil în condițiile legii divorțul acestor persoane pe cale judiciară. Instanța
de tutelă e obligată să verifice dacă acordul soților exprimat personal este liber și dat în
cunoștință de cauză, iar dacă are îndoieli nu pronunță divorțul prin acordul părților. Pentru a
evita o respingere în atare situații a divorțului prin acord, este de preferabil introducerea
cererii de divorț pe motive temeinice de divorț sau pe starea de boală a unuia dintre soți.
Divorțul prin acord pe cale administrativă are fundament în principiul simetriei (dacă
ofițerul de stare civilă căsătorește părțile, poate să și desfacă căsătoria). Pe actul de
căsătorie se va face mențiune despre divorț.
Acordul pe cale administrativă privește atât divorțul propriu-zis, cât și numele soților
după divorț (pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei sau să reia fiecare
numele purtat anterior). Dacă părțile nu se înțeleg cu privire la nume, prin decizie, ofițerul
de stare civilă respinge divorțul, cu îndemnul pentru părți de a apela la instanță.
Cererea de divorț se depune personal de soți. Ofițerul acordă 30 de zile, părțile
trebuie să revină personal și dacă stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă va proceda
conform celor de mai sus (admitere și eliberarea certificatului de divorț sau respingere prin
decizie).
Divorțul prin acord pe cale notarială, a fost introdus în dreptul civil intern recent,
fiind una dintre inovațiile actualului Cod civil.
În mod obligatoriu, divorțul în procedura notarială trebuie să privească atât divorțul,
cât și aspecte accesorii acestuia: numele soților după divorț, iar dacă sunt copii minori
trebuie incluse aspectele privitoare la ei (exercitarea custodiei obligatoriu în comun - nu se
poate exclusiv de către un părinte; stabilirea locuinței minorului; stabilirea întreținerii în
favoarea minorului; modalitatea de păstrare a legăturilor de familie și după divorț - totul pe
baza anchetei sociale efectuate în cadrul procedurii notariale a divorțului prin acord).
Cererea de divorț se depune personal de soți sau prin reprezentant (mandatar cu
procură specială). Notarul acordă 30 de zile, părțile trebuie să revină personal.
Dacă stăruie în divorț, și au consimțământul neviciat și liber (cu privire la divorțul
propriu-zis și accesorii), notarul dă o încheiere de admitere a cererii de divorț prin acordul
părților și eliberează certificatul de divorț (acesta face dovada desfacerii căsătoriei prin acord
și a numelui). O copie certificată după certificatul de divorț se înaintează către primăria
locului unde s-a încheiat căsătoria pentru efectuarea mențiunilor în actul de căsătorie. Cu
privire la minori, notarul încheie acordul parental pe care îl autentifică.
Dacă părțile nu se înțeleg cu privire la nume și dacă sunt minori, cu privire la
aspectele ce țin de aceștia, notarul respinge cererea de divorț.
În cazul respingerii divorțului pe cale administrativă sau notarială nu există cale de

atac. Se poate cere divorțul la instanță.
33
În cazul acestor proceduri extrajudiciare, divorțul este desfăcut la data eliberării
certificatului de divorț.
Divorțul prin acord pe cale judiciară este posibil indiferent dacă există sau nu copii
minori și indiferent de durata căsătoriei. În mod obligatoriu instanța verifică existența
consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.
În procedura judiciară acordul soților cu privire la cererile accesorii divorțului
(numele după divorț; situația minorilor dacă ei există: exercitarea autorității părintești în
comun sau exclusiv de unul din soți, stabilirea locuinței, întreținerea minorului, dreptul de
legături personale; atribuirea locuinței unuia din soți; lichidarea regimului matrimonial;
eventuala întreținere între foștii soți) nu ține de esența acestei proceduri. Așadar e posibil să
existe acord cu privire la divorț, nu și cu privire la cererile accesorii sau să existe acord doar
cu privire la o parte din aspectele accesorii.
Divorțul prin acord pe cale judiciară poate avea loc:
- pe baza cererii comune a soților;
- pe baza cererii unuia din soți acceptată de celălalt soț. Cererea inițială de divorț se
face de către reclamant pe baza motivelor temeinice (culpă), iar acordul de desfacere a
căsătoriei prin acord se produce ulterior, în fața instanței de judecată. Se menționează că în
acest caz e nevoie de îndeplinirea cumulativă a două condiții: recunoașterea de pârât a
culpei imputate de reclamant și consimțământul reclamantului pentru desfacerea căsătoriei
prin acord. Considerăm însă că este suficient acordul exprimat în instanță de părți pentru
desfacerea căsătoriei prin acord, nu și expresa recunoaștere a culpei (deci să se poată pur și
simplu transforma un divorț pe culpe în unul prin acord, ceea ce conduce la celeritate și
neforțarea părților a accepta anumite culpe). De lege ferenda ar trebui regândit și simplificat
conținutul art. 932 C.civ.
Hotărârea de divorț pronunțată în baza acordului soților este definitivă. Dacă instanța
a judecat și s-a pronunțat asupra cererilor accesorii în lipsa acordului părților, hotărârea
pronunțată e definitivă doar în ce privește divorțul, nu și modul de soluționare al cererilor
accesorii.
Chiar dacă părțile nu au formulat decât cerere de divorț, nu și cereri accesorii,
instanța, din oficiu, trebuie să se pronunțe asupra numelui, iar dacă sunt minori asupra:
autorității părintești, stabilirii locuinței minorului și a întreținerii acestuia (primând interesul
superior al copilului).
c.2. Divorțul judiciar bazat pe culpă
Divorțul bazat pe culpă/vină este apanajul strict al instanței de judecată, nefiind

posibil în procedura administrativă și notarială.
Există reglementate două cazuri de divorț bazat pe culpă:
- atunci când din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav
vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
- la cererea unuia dintre soți după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani.
34
Divorțul pe motive temeinice:
Sunt considerate în jurisprudență motive temeinice de divorț de pildă: refuzul
nejustificat de locuire împreună, părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal, infidelitatea,
violența fizică și verbală, alcoolismul, nepotriviri de ordin fiziologic, etc.
Se consideră că împrejurarea că unul din soți nu contribuie la întreținerea
gospodăriei nu reprezintă motiv temeinic de divorț prin sine însăși, pe considerentul că
această situație poate fi rezolvată pe alte căi legale, nu neapărat prin divorț. Această soluție
jurisprudențială este discutabilă, trebuind analizată în concretul fiecărei spețe, totul
depinzând de intensitate, nevoie, continuitate și/sau de urgență la momentul neprestării
întreținerii în gospodărie.
Nu este suficientă existența culpei, ci potrivit legii, este nevoie ca culpa celulilalt soț
să determine imposibilitatea continuării căsătoriei, aspect ce ține de probațiunea de
administrat în cauză și aprecierea ei de către judecător.
Divorțul poate fi pronunțat pentru motive temeinice: fie din culpa exclusivă a soțului
pârât, fie din culpa ambilor soți. Divorțul nu se poate însă pronunța din vina exclusivă a
soțului reclamant, dacă pârâtul nu a cerut divorțul la rândul său prin cerere reconvențională.
Divorțul datorat separației în fapt:

Acest caz de divorț:
- necesită nu orice durată a separării, ci una cu caracter îndelungat, sens în care
legiuitorul a stabilit ca cerință minimă durata de cel puțin doi ani pentru separația în fapt;
- necesită culpa reclamantului (chiar exclusivă) pentru această separație (element de
noutate în actuala reglementare în materia dreptului familiei).
Concursul între cazurile de divorț bazat pe culpă:

În pofida unor opinii contrare, îmbrățisăm opinia doctrinară conform căreia divorțul
pentru motive temeinice nu poate fi pronunțat din culpa exclusivă a soțului reclamant dacă
separația în fapt nu ar fi de minim doi ani.
Căsătoria este desfacută când are la bază culpa din ziua când hotărârea de divorț a
rămas definitivă. Prin excepție dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii
soțului reclamant, căsătoria se consideră desfacută la data decesului.
c.3. Divorțul judiciar din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți
Este vorba despre un caz de divorț remediu, care nu este bazat pe ideea de culpă. În
acest sens, art. 381 C.civ. stipulează că, în cazul acestui divorț, desfacerea căsătoriei se
pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.
Condițiile pentru acest caz de divorț (astfel cum este expres reglementat de art. 373
lit. d C.civ.) sunt:
- ca soțul bolnav să aibă calitatea de reclamant, deci el să ceară divorțul;
- starea de sănătate să facă imposibilă continuarea căsătoriei.
35
Corect ar fi ca și celălalt soț (cel nebolnav) să poată formula cerere de divorț pe caz
de boală a soțului său, dacă continuarea căsătoriei este imposibilă, însă ca motiv temeinic
pentru desfacerea căsătoriei. Însă dificultatea constă în aceea că motivele temeinice au la
bază ideea de culpă (comună sau a soțului pârât), iar adesea starea de boală a celuilat soț nu
este consecința vreunei culpe din partea nimănui. Așadar, până la o regândire de lege
ferenda a întregii situații, suntem nevoiți să opinăm că soțul care nu este bolnav nu poate
solicita desfacerea căsătoriei pe motivul bolii celuilat soț dacă starea de boală a acestuia nu
este rezultatul unei culpe a celui bolnav.
d. Aspecte de procedură judiciară privind divorțul
Divorțul poate fi cerut doar de soți, acțiunea având caracter strict personal. Chiar
dacă și alte persoane din familie au interes în a introduce divorțul (de pildă copii, etc.), legea
recunoaște calitate procesuală activă în divorț doar soților.
Instanța competentă este reglementată de art. 915 C.proc.civ., alternativ. Regula
constă în aceea că este competentă material judecătoria, iar din punct de vedere teritorial
instanța în circumscripția căreia se află ultima locuință comună a soților. Teritorial, sunt
reglementate și alte competențe, de la caz la caz.
Competența teritorială în materia divorțului are caracter special și exclusiv
(absolut).
În divorțul judiciar instanța poate fi învestită cu o cerere de divorț, dar și cu o cerere
reconvențională (conform Codului de procedură civilă).
Din punct de vedere al conținutului cererilor de divorț, avem: cereri principale,
accesorii și incidentale.
De esența procedurii divorțului judiciar este prezența reclamantului, și, după caz, a
reclamantului reconvențional (nu și a pârâtului care nu este reclamant reconvențional). Prin
excepție, cauza se poate judeca în lipsa reclamantului dacă acesta: execută o pedeapsă
privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, beneficiază de tutelă specială, are
reședința în străinătate sau se află într-o asemenea situație care îl împiedică să se prezinte
personal. În astfel de situații reclamantul se va putea înfățișa prin avocat, mandatar sau prin
tutore sau curator.
Dacă în timpul procesului unul dintre soți decedează, instanța va lua act de
încetarea căsătoriei și va dispune, prin hotărâre definitivă închiderea dosarului. Prin
excepție, când cererea de divorț a reclamantului defunct se întemeiază pe culpa pârâtului,
moștenitorii pot continua acțiunea (iar dacă se constată culpa exclusivă a pârâtului acțiunea
de divorț va fi admisă; dacă nu, atunci instanța va închide dosarul).
Hotărârea de divorț nu se motivează dacă ambele părți solicită acest lucru.
Când hotărârea de divorț nu este definitivă, aceasta poate fi atacată doar cu apel (în
30 de zile de la comunicarea hotărârii).
36
e. Principalele efecte ale divorțului
Efectele divorțului trebuie observate prin 3 prisme: din punct de vedere al relațiilor
nepatrimoniale și patrimoniale dintre soți și, totodată, prin prisma copiilor minori.
Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți:

Privitor la nume, la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze
numele păstrat în timpul căsătoriei, (instanța ia act de această întelegere prin hotărârea ce o
pronunță). Pentru motive temeinic justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul
superior al copilului instanța poate să încuvințeze ca soții să păstreze numele purtat în
timpul căsătoriei chiar în lipsa unei înțelegeri sau opoziție.
Divorțul este considerat pronunțat împotriva soțului din cărui vină exclusivă s-a
desfăcut căsătoria. El pierde drepturile pe care legea sau convențiile anteriore cu terții pe
care le atribuie acestuia. Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al
divorțului prin acordul soților.
Dacă divorțul se produce înainte ca soțul minor să împlinească 18 ani, el nu pierde
capacitatea deplină de exercițiu (nici dacă căsătoria ar fi fost desfăcută din vina sa exclusivă).
Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți:

În cazul divorțului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii
cererii de divorț.
Cu toate acestea oricare dintre soți sau ambii, în cazul divorțului prin acord, pot
solicita instanței să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt.
Actele încheiate în frauda celuilalt soț după data introducerii cererii de divorț sunt anulabile.
Pe lângă încetarea regimului matrimonial, desfacerea prin divorț a căsătoriei poate
avea efecte patrimoniale asupra locuinței familiei, asupra dreptului la despăgubiri, cu privire
la prestația compensatorie și pensia de întreținere între foștii soți.
Cu privire la obligația de întreținere:
- regulă: prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi încetează;
- excepție: soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina
unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept
la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea
căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu
căsătoria. Dacă divorțul e pronunțat din culpa exclusivă a celui care are nevoie de
întreținere, durata de acordare va fi de 1 an de la divorț, în timp ce pentru soțul inocent
durata este nedeterminată;
- întreţinerea în favoarea soțului divorțat se stabileşte până la o pătrime din venitul
net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a
creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea
depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată.
Soțul inocent la desfacerea căsătoriei poate beneficia de prestație compensatorie
de la celălalt soț, în condițiile legii, anume:
- numai în cazul în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a soţului pârât
(nu în cazul în care are el culpă exclusivă, nici în caz de culpă comună);
37
- scopul prestaţiei compensatorii este, acela de a compensa, atât cât este posibil, un
dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o
solicită. Așadar, se impune condiția existenței unui dezechilibru semnificativ în condiţiile de
viaţă ale soţului nevinovat, ca urmare a divorţului;
- căsătoria trebuie să fi avut o durată de cel puţin 20 de ani.
Pentru cazurile în care soţul nevinovat suferă un prejudiciu (moral sau material)
care se poate manifesta şi printr-o schimbare semnficativă a condiţiilor de viaţă (ex: prin
îndepărtarea sau excluderea din grupul de prieteni sau cunoştinţe comune, pierderea
statutului social, cât şi material, imposibilitatea procurării unei locuinţe similare, a menţinerii
aceluiaşi stil de viaţă), acesta din urmă are la dispoziţie posibilitatea de a solicita despăgubiri
dacă nu îndeplineşte condiţia privitoare la durata căsătoriei.
De asemenea, soțul inocent va putea obţine atât despăgubiri, cât şi prestaţia
compensatorie, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ambele
instrumente juridice. Așadar cele două tipuri de indemnizații se pot cumula.
Efectele divorțului cu privire la relațiile dintre părinți și copii:

Instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor
dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de
concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala
părinţilor, pe care îi ascultă.
Prin copil minor se înțelege acela care nu are împlinită vârsta de 18 ani și nu este
emancipat în sensul legii (prin căsătorie sau în baza art. 40 C.civ.).
Dacă înțelegerea părinților în privința minorilor (tranzacția) nu este în interesul
minorilor, instanța o va putea respinge în tot sau în parte (ex: tranzacția stabilește separarea
copiilor, respectiv stabilirea locuinței fiecărui copil la câte un părinte, dacă soții urmează să
domicilieze la distanță, în localități semnificativ diferite).
Cererile din procesul de divorț care privesc minorii au o natură accesorie, cererea de
divorț având caracterul de cerere principală. Dacă părțile nu formulează cereri accesorii
privind minorii în divorțul dintre ele sau acestea sunt formulate incomplet (de pildă se cere
doar stabilirea locuinței minorului la unul dintre părinți), instanța este obligată să se
pronunțe din oficiu asupra:
- modalității de exercitare a autorității părintești;
- stabilirea locuinței minorului după divorț;
- stabilirea contribuției fiecărui părinte la cheluielile de creștere, educare, învățătură
și pregătire profesională a copiilor minori.
Nu este obligatoriu ca locuința copiilor să fie stabilită la unul dintre părinți. Se poate
stabili și la alte rude (de pildă bunici), iar părinții să fie obligați la pensie de întreținere față
de minori.
5.2. Încetarea căsătoriei
Încetarea căsătoriei intervine în cazurile limitativ prevăzute de lege, anume:

- moartea unuia dintre soți;
- declararea judecătorească a morții unuia dintre soți.
Încetarea căsătoriei se produce de drept și are efecte doar pentru viitor.
38
1. Precizați cine are calitate procesuală să ceară divorțul.

2. Specificați cazurile de divorț bazat pe culpă și în ce procedură se
poate solicita acest tip de divorț.
3. Raportat la sistemele de drept contemporane, precizați care este
natura juridică a divorțului în țara noastră.
4. Enumerați cazurile de divorț.
5. În ce modalități se poate desface căsătoria prin acord.
6. Menționați când nu este posibil divorțul prin acord pe cale
administrativă.
7. Ce se întâmplă dacă soții nu se înțeleg cu privire la numele de divorț
în procedura administrativă a divorțului?
8. Ce cale de atac există în cazul respingerii divorțului în procedura
notarială sau administrativă?
9. Ce caracter are hotărârea de divorț în baza acordului părților?
10. La ce dată este desfăcută prin acord căsătoria în cazul divorțului pe
cale administrativă sau notarială?
11. La ce dată este desfăcută căsătoria în cazul divorțului pe cale
judiciară bazat pe culpă.
12. Asupra căror aspecte se pronunță instanța de divorț din oficiu, chiar
și în lipsa cererii părților?
13. Prezentați regula în cazul în care în cursul procesului de divorț unul
dintre soți decedează.
14. Care sunt cazurile de încetare a căsătoriei?

6. Codul Civil;
39
Capitolul 6
REGIMURI PATRIMONIALE
Cuprins
6.1. Regimurile matrimoniale
6.2. Regimul comunității legale de bunuri a soților
a. Introducere
b. Bunuri comune
c. Bunuri proprii
d. Donațiile între soți
e. Pasivul matrimonial
6.3. Regimul separaţiei de bunuri
6.4. Regimul comunităţii convenţionale
6.5. Parteneriatul neînregistrat (uniunea de fapt)
- palparea regimurilor matrimoniale;
- cunoașterea noțiunii de comunitate de bunuri;
- recunoașterea bunurilor comune și a celor proprii ale soților;
- minima aprofundare a regimurilor alternative la cel al comunității legale de bunuri;
- efectuarea de aprecieri privind durata regimului matrimonial.
- cunoașterea noțiunii de clauză de preciput;
- trecerea în revistă a unor aspecte privind parteneriatul în România.
40
6.1. Regimurile matrimoniale
Regimul matrimonial se referă la raporturile patrimoniale dintre soți (art. 312-art. 372
C.civ.). Nu există regimuri matrimoniale în afara căsătoriei. El presupune două componente:
activul patrimonial și pasivul patrimonial.
Regimul matrimonial este subordonat scopului căsătoriei și intereselor familiei, astfel
încât relațiile patrimoniale dintre soți sunt accesorii pentru raporturile nepatrimoniale dintre
ei și au ca țel susținerea familiei din punct de vedere material.
Regimul matrimonial reprezintă sistemul de reguli și norme juridice care
reglementează drepturile si obligațiile patrimoniale ale soților pe durata căsătoriei, stabilind
puterile și limitele pe care aceștia le au atât în raporturile dintre ei, cât și în raporturile cu
terții.
Soții au libertatea alegerii regimului matrimonial. Prevederile legale în vigoare
recunosc soților posibilitatea de a alege între 3 tipuri de regimuri matrimoniale, respectiv:
- comunitatea legală (sistemul tradițional și singurul posibil în vechea legislație),
- comunitatea convențională - regim convențional,
- separația de bunuri - regim convențional.
La data încheierii căsătoriei soții nu sunt obligați să opteze pentru un regim
matrimonial anume, așadar, în lipsa unei alegeri, căsătoria se consideră încheiată sub
regimul comunității legale de bunuri (care reprezintă așadar regula).
Însă dacă soții aleg ca relațiile lor patrimoniale să fie guvernate de regulile de la
regimul comunității convenționale sau de la cel al separației de bunuri, ei sunt obligați să
încheie o convenție matrimonială în formă autentică.
Prin urmare, spre deosebire de regimul comunității legale, celelalte două regimuri au
natură convențională.
Soții pot, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial sau
să îl modifice, dar numai după cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei (principiul
mutabilității sau al libertății de modificare al regimului matrimonial).
Din punct de vedere al duratei:
- regimul matrimonial produce efecte din ziua încheierii căsătoriei
- de regulă încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea (divorțul) sau
încetarea căsătoriei.
- prin excepție încetează într-un anumit mod ca urmare a înlocuirii sau modificării
unui regim matrimonial cu un altul;
- prin excepție încetează în cazul separării în fapt a soților pentru comunitatea legală.
Fiecare regim matrimonial este guvernat de reguli specifice.
De precizat este că, în cazul alegerii unor regimuri patrimoniale convenționale, soții
nu pot reglementa în cadrul lor decât anumite aspecte, pentru toate celelalte aspecte
urmând a se aplica regimul comunității legale.
Prin urmare în cadrul convenției matrimoniale soții au posibilitatea de a reglementa
doar anumite aspecte derogatorii și permise de lege de la dispozițiile regimului comunității
legale de bunuri (respectiv de a lărgi sau restrânge comunitatea legală).
41
6.2. Regimul comunității legale de bunuri
a. Introducere
Regimul comunității legale reglementează raporturile patrimoniale dintre soți,

precum și raporturile dintre aceștia și terți, pe durata căsătoriei.
El se aplică în temeiul legii, ca efect al căsătoriei (de unde și denumirea de
comunitate legală). Comunitatea legală se aplică atunci când soții nu optează convențional
pentru un alt regim matrimonial (al separației de bunuri sau al comunității convenționale).
Așadar acest regim:
- nu (mai) are un caracter unic;
- nu are caracter imperativ absolut din start, dincolo de faptul că în timpul căsătoriei
părțile pot după cel puțin un an de la încheierea ei să modifice regimul matrimonial;
- reprezintă un regim alternativ celor convenționale;
- păstrează un caracter imperativ relativ, căci regimurile convenționale nu pot
înlătura complet comunitatea legală.
În cadrul comunității legale, soții dobândesc atât bunuri comune, cât și proprii - drept
pentru care în doctrină se vorbește despre faptul că suntem în prezența unui regim de
comunitate parțială.
b. Bunuri comune
Regula (art. 339 C.civ.) este că bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare
dintre soți sunt bunuri comune în devălmășie (fără să fie stabilite cotele fiecărui soț, iar
bunul nu este împărțit în materialitatea sa). Prezumția este că soții au dobândit bunul în
devălmășie în cote egale (prezumție relativă, care poate fi răsturnată).
Fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul expres al
celuilalt soț. De asemenea, fiecare soț poate încheia singur acte de conservare (spre exemplu,
reparații), acte de administrare (spre exemplu, închirierea unui imobil aflat în coproprietate)
cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor
comune.
Înstrăinarea bunurilor comune se poate face doar cu acordul ambilor soți. Cu toate
acestea, soții pot înstrăina singuri bunurile mobile comune care nu sunt supuse potrivit legii
anumitor formalități de publicitate.
La momentul desfacerii căsătoriei prin divorț, regimul comunității legale încetează,
iar foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea
cotei-părți ce revine fiecăruia. Ulterior stabilirii cotelor-părți, se va putea
efectua partajul bunurilor și a datoriilor.
42
Dacă un bun este dobândit în timpul căsătoriei, calitatea de bun comun nu trebuie
dovedită, ci este prezumată în cazul comunității legale. Oricare dintre soți poate cere să se
facă mențiune privind apartenența la comunitate în cartea funciară sau, după caz, în alte
registre de publicitate prevăzute de lege. Așadar nu contează dacă un bun dobândit în timpul
căsătoriei a fost trecut sau nu doar pe unul dintre soți.
De menționat este că separația în fapt a soților prezintă interes în ceea ce privește
contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune (art. 385 alin. 2 C.civ - încetarea
regimului matrimonial de la data separației soților).
Darurile de nuntă și donațiile efectuate cu acest prilej, de către nuntași sau părinții
unuia dintre soți sunt bunuri comune, în scopul formării unui patrimoniu comun al soților, cu
intenția de a fi gratificați ambii.
Prin excepție, dacă aceste daruri/donații făcute de părinții unuia dintre soți nu au un
caracter obișnuit (după obicei), ci constă în sume mari de bani sau bunuri de valoare, ele
sunt proprii soțului ai cărui părinți au făcut donația.
Dacă soții construiesc împreună sau unul singur construiește cu consimțământul

celuilalt un edificiu pe terenul altui soț, atunci construcția are caracter de bun comun, fiind
edificată și deci dobândită în timpul căsătoriei.
Dacă construirea de către un soț pe terenul celuilalt s-a făcut fără consimțământul
soțului proprietar al terenului, soțul constructor este considerat de rea-credință. Soțul
proprietar poate invoca accesiunea (cu plata unui drept de creanță corespunzător privind
valoarea manoperei și a materialelor) sau desființarea construcțiilor.
Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor
sociale și alte asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate
intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, dacă dreptul de a le
încasa devine scadent în timpul căsătoriei (art. 341 C. Civ.). În privința salariului (pentru
aceleași raționamente și pentru celelalte categorii de venituri) se aplică concepția
mixtă/dualistă a salariului: cel neîncasat e bun propriu (pentru a răspunde raționamentelor
din C.Muncii), cel încasat este bun comun.
Sumele economisite și depuse la bancă nu schimbă natura acestora, indiferent pe

numele cui sunt. Ele sunt bunuri comune sau proprii, după cum au fost la data depunerii,
deci nu se înlătură comunitatea legală.
c. Bunuri proprii
Prin excepție de la comunitatea de bunuri (art. 340 C.civ.), există și bunuri care, deși
sunt dobândite în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț,
precum:
- bunurile dobândite prin moştenire legală, legat (testament) sau donaţie, cu excepţia
cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
- bunurile de uz personal (ex: îmbrăcăminte, încălțăminte, cărți de agrement, bunuri
de igienă personală, etc.). Dacă astfel de bunuri au fost dobândite din bani comuni, celălalt
43
soț are doar un drept de creanță în temeiul îmbogățirii fără justă cauză (dacă nu a fost o
donație);
- bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale
unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri. Aceste bunuri sunt proprii
datorită destinației lor (ex: cărți de specialitate, utilaje pentru desfășurarea profesiei, etc.).
Este vorba despre exercitarea unei îndeletniciri de ordin profesional, nu vremelnice,
întâmplătoare, de hobby. Dacă astfel de bunuri au fost dobândite din bani comuni, celălalt
soț are doar un drept de creanță în temeiul îmbogățirii fără justă cauză (dacă nu a fost o
donație);
- drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
- bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
- indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau
moral adus unuia dintre soţi (ex: în urma unui accident rutier căruia unul dintre soți i-a fost
victimă);
- bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi
bunul dobândit în schimbul acestora. Este vorba de principiul subrogației;
- fructele bunurilor proprii.
Soțul care susține că bunul dobândit în timpul căsătoriei este unul propriu trebuie să
facă dovada în acest sens. Dovada se face prin orice mijloc de probă, cu excepția cazului în
care legea prevede altfel. Spre exemplu, dovada bunului propriu dobândit prin donație de
către unul dintre soți în timpul căsătoriei se face prin actul de donație.
d. Donațiile între soți
Donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre ei, sub condiția încheierii căsătoriei, nu
produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie, donatarul fiind nevoit, în această
situație, să restituie bunurile sau sumele de bani primite.
Potrivit art. 1031 C.civ. donațiile încheiate între soți sunt revocabile în timpul
căsătoriei - se consacră astfel o excepție legală de la principiul irevocabilității donațiilor.
Acest aspect presupune că soțul donator poate, prin simpla sa voință, să revoce donația
oricând în timpul căsătoriei.
Revocabilitatea este de esența donației între soți și nu poate fi înlăturată nici prin
clauzele contractului și nici prin alte mecanisme simulate/fictive având un asemenea scop.
O astfel de clauză sau mecanism este sancționat de lege cu nulitatea.
Legea nu recunoaște instituția concubinajului, prin urmare chiar dacă două persoane
locuiesc împreună de mult timp, acestea nu sunt asimilate soților nefiindu-le aplicabile
regulile în materia donației între soți.
44
e. Pasivul matrimonial
În materia datoriilor acumulate de soți în timpul căsătoriei regula este inversată,

respectiv: datoriile soților sunt prezumate a fi personale, fiind comune doar datoriile expres
și limitativ prevăzute de lege. Prin urmare soții au două categorii de creditori: personali și
comuni.
Soţii răspund cu bunurile comune pentru:
- obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea
bunurilor comune;
- obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
- obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite
ale căsătoriei;
- repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor
aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.
Bunurile comune pot fi urmărite de creditorii comuni ai soților.
Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. Cu
toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor (beneficiu de discuțiune
ce poate fi invocat pe cale incidentală de soțul nedator), creditorul său personal poate cere
partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.
Se poate cere împărțeala bunurilor soților în timpul căsătoriei de către creditorul personal al
unuia dintre soți. Împărțeala nu este obligatoriu a fi făcută pe cale de acțiune de drept
comun, ci și în contestația la executare (art. 712 alin. 4 C.proc.civ.)
6.3. Regimul separaţiei de bunuri
Regimul separației de bunuri reprezintă un regim alternativ la cel al comunității

legale de bunuri și este reglementat la art. 360-365 C.civ. Pentru incidența acestui regim este
necesară încheiarea unei convenții matrimoniale, în formă autentică.
Este vorba despre un regim matrimonial ce permite fiecăruia dintre cei doi soți să fie
proprietar exclusiv al bunurilor dobândite înainte de căsătorie, dar și al celor dobândite în
nume propriu pe parcursul mariajului. Așadar, bunurile dobândite în timpul căsătoriei
exclusiv de un soț nu intră în proprietatea comună a soților.
Și în cadrul acestui regim pot exista bunuri comune.
Astfel, dacă bunurile sunt dobândite împreună de cei doi soți, ele vor aparține soților
în proprietate comună pe cote-părți. Cota-parte reprezintă o fracțiune a dreptului de
proprietate comună asupra unui bun.
45
Un avantaj al aplicării regimului separației de bunuri este posibilitatea de a pune la
adăpost bunurile unui soț în fața creditorilor: creditorii pot urmări și executa doar bunurile
soțului vizat, nu și bunurile ce aparțin celuilalt soț.
Privitor la responsabilitatea pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și
a celor legate de creșterea copiilor, Codul civil stipulează că soții care utilizează regimul
separației de bunuri răspund în egală măsură pentru aceasta, respectiv au aceleași obligații,
indiferent de numărul de bunuri deținute de fiecare sau de valoarea acestora.
La adoptarea regimului separației de bunuri, notarul public întocmește un inventar al
bunurilor mobile personale, indiferent de cum au fost acestea dobândite. Suplimentar,
notarul poate întocmi un inventar și pentru bunurile pe care o persoană le-a dobândit în
timpul aplicării regimului separației de bunuri. În toate cazurile, pentru opozabilitate faţă de
terţi, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi formalităţi
de publicitate ca şi convenţia matrimonială. În lipsa inventarului privind bunurile mobile, se
prezumă că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor.
Întocmirea inventarului este obligatorie şi în situaţia în care, anterior perfectării
căsătoriei, viitorii soţi optează pentru regimul separaţiei de bunuri, precum şi în cazul în care,
în timpul mariajului, urmare a acordului soţilor (art. 369 NCC) sau la solicitarea unuia dintre
ei, adresată instanţei de judecată (art. 370-371 NCC), se decide schimbarea regimului
matrimonial cu cel al separaţiei de bunuri.
Ulterior adoptării acestui tip de regim matrimonial şi pe toată perioada cât acesta se
află în fiinţă, legiuitorul lasă la îndemâna soţilor posibilitatea de a întocmi un inventar al
bunurilor mobile. Prin urmare, toate inventarele bunurilor mobile, indiferent de momentul
realizării lor, se comunică obligatoriu la Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale.
Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea celuilalt are
obligaţiile unui uzufructuar. El este dator să restituie numai fructele existente la data
solicitării lor de către celălalt soţ sau la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.
Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu-se,
în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în
proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea
bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor. Proprietatea nu
poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu
excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către
soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.
Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de
celălalt soţ. Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare
dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea
şi educarea copiilor.
La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de
retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul
faţă de celălalt.
6.4. Regimul comunităţii convenţionale
46
Regimul comunității convenționale reprezintă un regim alternativ la cel al comunității
legale de bunuri, o derogare de la acesta și este reglementat la art. 366-368 C.civ. Pentru
incidența acestui regim este necesară încheierea unei convenții matrimoniale, în formă
autentică sub sancțiunea nulității absolute.
Este un regim intermediar între cel al comunității legale și cel al separației de bunuri
(deoarece nu produce o disociere aproape completă a intereselor soților).
În cazul în care se adoptă acest regim, derogarea de la regimul comunității legale
poate viza, conform legii, următoarele:
- includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor
proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art.
340 lit. b) si c);
- restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția
matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul
căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c);
- obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de
administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima
voința sau se opune în mod abuziv, celălalt sot poate să încheie singur actul, însă numai cu
încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;
- includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau,
dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității.
Această clauză constă în esență în stipulaţia prin care soţul supravieţuitor preia fără plată,
înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune (determinate în
convenție), deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. O asemenea clauză e compatibilă
atât cu regimul comunității convenționale, cât și cu regimul separației de bunuri;
- modalități privind lichidarea comunității convenționale. Clauzele referitoare la
lichidarea regimului comunității convenționale care vor putea fi inserate în convențiile
matrimoniale s-ar putea referi: la stabilirea cotelor de contribuție ale fiecăruia dintre soți la
dobândirea bunurilor comune în baza cărora va avea loc partajul; la modul în care se va face
atribuirea bunurilor către fiecare dintre soți.
6.5. Parteneriatul neînregistrat (uniunea de fapt)
În România nu există o reglementare a parteneriatului neînregistrat. Este posibilă

adoptarea în viitor, dat fiind numeroasele dezbateri în societate și propuneri legislative
neconcretizate. Acestă legiferare se impune a fi adoptată mai ales (nu însă exclusiv) pentru a
se identifica o soluție juridică pentru persoanele de aceleași sex în condițiile în care aceștia
nu se pot căsători.
Raporturile patrimoniale dintre parteneri în cadrul unui parteneriat înregistrat sunt
circumscrise Regulamentului (UE) 2016/104 al Consiliului Uniunii Europene. România nu a
aderat la acest sistem de cooperare, așadar regulamentul nu este aplicabil în țara noastră.
OUG nr. 102/2005 (spre deosebire de Directiva 2004/28/CE) nu consideră partenerul
ca fiind un membru al familiei.
47
Cu toate acestea concubinajul (indiferent de sexul persoanelor implicate) este o
realitate, un fenomen social.
Codul Civil din România nu reglementează nici parteneriatul neînregistrat
(concubinajul). Cu toate acestea este implicit recunoscut ca existență din moment ce potrivit
art. 315 C.proc.civ., în anumite situații, concubinilor le este interzis a fi audiați ca martori.
Elementele constitutive ale concubinajului sunt considerate următoarele:
- comunitatea de viață (partenerii locuiesc împreună);
- durabilitatea/continuitatea conviețuirii;
- ideea de cuplu care unește persoanele care trăiesc împreună.
Concubinajul nefiind legiferat, nu este supus vreunor condiții de fond sau de formă.
Parteneriatul neînregistrat nu dă naștere la un statut civil, deci nu există drepturi și obligații
cu caracter personal între concubini.
În dreptul intern nu există nici norme materiale speciale aplicabile raporturilor
patrimoniale dintre concubini.
În principiu, raporturile patrimoniale dintre aceștia sunt similare raporturilor între
persoanele celibatare, cu alte cuvinte: viața în comun în fapt nu conduce la nicio modificare
specială în structura și compoziția patrimoniului niciunuia dintre membri cuplului.
Așadar, raporturile patrimoniale dintre parteneri pot fi așezate pe baze contractuale
(pot fi încheiate între ei contracte, cu respectarea legii, ordinii publice și a bunelor moravuri).
Se consideră în doctrină că nu este exclusă între concubini încheierea unei convenții care să
dea naștere unei devălmășii (ceea ce e discutabil în opinia noastră).
În aplicarea dreptului comun, în jurisprudență s-a considerat că atunci când un
concubin dobândește un bun cu contribuția celuilalt concubin, bunul este proprietatea celui
ce l-a dobândit, contribuitorul având un drept de creanță. Prin excepție se poate face dovada
chiar unui drept de proprietate pe cote-părți asupra bunurilor dobândite în timpul
concubinajului, dacă se face dovada că părțile s-au înțeles în acest sens.
48
1. La ce regim/regimuri matrimoniale se referă clauza de preciput?

2. Câte regimuri matrimoniale pot exista în cazul soților și care sunt
acestea?
3. Ce principiu reglementează raporturile patrimoniale dintre soți sub
aspectul regimurilor matrimoniale?
4. Precizați ce se întâmplă dacă soții nu au optat la încheierea
căsătoriei pentru un regim matrimonial anume.
5. Specificați ce semnifică principiul mutabilității privind raporturile
patrimoniale dintre soți.
6. Dacă părțile au încheiat o convenție matrimonială anterior
căsătoriei, precizați data de la care se produc efectele juridice ale
acestei alegeri.
7. Ca regulă generală, precizați data până la care produce efectele
regimul matrimonial.
8. Menționați dacă darurile de nuntă făcute de părinții unuia dintre soți
au caracter de bun propriu sau de bun comun și în ce condiții.
9. Precizați dacă darurile de nuntă făcute de nuntași au caracter de bun
propriu sau comun și care este scopul lor.
10. Precizați care este regula privind bunurile dobândite de soți în
timpul căsătoriei în regimul comunității legale.
11. Ce semnifică devălmășia între soți?
12. Specificați dacă pensia sau salariul încasat de unul dintre soți este
bun propriu sau comun.
13. Precizați cel puțin 3 categorii de bunuri proprii ale soților.
14. Ce fel de bunuri sunt cele obținute de unul din soți în timpul
căsătoriei prin moştenire legală, legat (testament) sau donaţie.
15. Ce fel de bunuri sunt sumele de bani sau orice valori obținute în
timpul căsătoriei care înlocuiesc un bun propriu al unuia dintre soți. Ce
principiu se aplică?
16. Ce principiu caracterizează donațiile între soți?
17. Care este principiul privind datoriile soților aflați sub regimul
comunițății legale?
18. Precizați este regimul matrimonial în care soții pot decide să
reprezinte bunuri comune cele dobândite anterior căsătoriei.
19. Menționați care este regimul matrimonial care produce cea mai
puternică disociere între soți cu privire la bunuri.
20. Precizați dacă în România este reglementat parteneriatul civil
înregistrat și cel neînregistrat.
21. Specificați ce poate face concubinul care a contribuit la dobândirea
de bunuri de către partenerul său.
22. Ce reprezintă pasivul matrimonial și care este regula?
23. Prezentați dacă și cum poate urmări un creditor personal al unuia
dintre soți bunurile comune în cazul regimului comunității legale.
49
6. Codul Civil;
8. Legi speciale: Legea nr. 217/2003, Legea nr. 119/1996, OUG nr.
102/2005 etc.
9. Regulamentului (UE) 2016/104 al Consiliului Uniunii Europene
9. Directiva 2004/28/CE
50
Capitolul 7
RUDENIA (FILIAȚIA) ȘI AFINITATEA
Cuprins:
7.1. Considerații generale
a. Rudenia (filiația)
b. Afinitatea
7.2. Filiația față de mamă
a. Observații prealabile
b. Prezumția de maternitate și dovada filiației față de mamă
c. Recunoașterea, stabilirea și contestarea filiației față de mamă
d. Maternitatea prin substituire
7.3. Filiația față de tată
a. Timpul legal al concepțiunii copilului
b. Paternitatea copilului din căsătorie
b.1. Prezumția de paternitate și condiții
b.2. Conflictele de paternitate (dubla paternitate)
b.3. Acțiunea în tăgada paternității
c. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei
- cunoașterea noțiunii de rudenie și afinitate;
- palparea modului în care se stabilește filiația față de mamă;
- aprofundarea modului în care se stabilește filiația față de tată, cu efectuarea
distincțiilor corespunzătare între copilul din afara căsătoriei și cel din căsătorie;
- marcarea principiului egalității între copii din punct de vedere al statutului lor
juridic;
- trecerea în revistă a noțiunii de tăgadă a paternității și cunoașterea persoanelor
care pot apela la această procedură și în ce termene;
- cunoașterea modului și a condițiilor în care se poate contesta filiația față de mamă
și față de tată ori a modului în care astfel de filiații pot fi stabilite pe cale judiciară.
51
7.1. Considerații generale
a. Rudenia (filiația)
Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană
sau pe faptul că mai multe persoane au un părinte comun.
Felurile rudeniei:
- civilă: nu este întemeiată pe rudenia de sânge și rezultă din adopţie;
- biologică: de sânge, fiind întemeiată pe legătura de sânge.
Şirul de persoane între care există rudenia se numeşte linia de rudenie. Ea se poate
prezenta sub două forme: dreaptă (directă) și colaterală. Arborele genealogic se ramifică.
Rudenia în linie dreaptă reprezintă legătura de rudenie dintre persoane care descind
unele din altele, fie în mod nemijlocit, în sensul că o persoană este copilul celeilalte, fie în
mod mijlocit, indirect, în sensul că persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar
între ele există un şir neîntrerupt de naşteri (de pildă între: tată, fiu, nepot de fiu. Rudenia în
linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.
Rudenia în linie colaterală este legătura de rudenie dintre două persoane care, fără a
reieşi una din alta, au un ascendent/antecesor comun (de pildă fraţii între ei, verișorii primari
între ei).
În cazul rudeniei prin adopţie gradul de rudenie se stabileşte ca şi la rudenia firească.
Între adoptator şi adoptat rudenia este de gradul întâi, ca între părinte şi copil, s.a.m.d.
Indiferent că legătura dintre rude este biologică sau civilă (adopție), filiația în
literatura de specialitate este definită:
- în sens larg: filiaţia desemnează un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o persoană
de un strămoş al ei;
- în sens restrâns: filiaţia este legătura de descendenţă dintre o persoană (un copil) şi
fiecare din părinţii lui.
Filiația poate fi clasificată după cel puțin 2 criterii: persoana față de care se stabilește
filiația și relațiile dintre persoanele care au conceput și născut copilul căsătoriți sau
necăsătoriți (în acest ultim caz indiferent dacă părinții au avut doar relații intime accidentale
sau de concubinaj culminate cu nașterea unui copil:
- filiația față de mamă (maternitate) și față de tată (paternitate);
- filiația din căsătorie
și cea din afara căsătoriei.
Copilul din afara căsătoriei are legal același statut ca cel din căsătorie (se consacră
egalitatea în planul statutului juridic între copii). Această clasificare este însă importantă în
ceea ce privește modul de stabilire al paternității (în privința copilului din căsătorie
funcționează prezumția de paternitate în favoarea soțului mamei, în timp ce pentru copilul
52
din afara căsătoriei filiația față de tată se stabilește prin recunoaștere voluntară sau prin
hotărâre judecătorească în cadrul acțiunii pentru stabilirea paternității).
Există o strânsă legătură între starea civilă a persoanei și filiație. Felul filiației intră în
structura juridică a persoanei.
Există o serie de probleme generale ale filiației, în strânsă legătură cu noțiunea de
stare civilă, astfel:
- dovada filiației (de regulă se dovedește prin actul de naștere, care e un act de stare
civilă - deci reprezintă un înscris autentic care face dovada până la înscrierea în fapt; dar și
prin orice mijloace de probă dat fiind că stabilirea filiației față de mamă sau tată reprezintă
un fapt juridic),
- posesia de stat (folosirea stării civile),
- recunoașterea de filiație (se poate stabili filiația față de mamă, dar și paternitatea
copilului din afara căsătoriei;
- acțiunile de stare civilă privind filiația.
b. Afinitatea
Afinitatea nu este definită de lege (însă are impact legal - de pildă afinii în condițiile
art. 315 C.proc.civ. nu opt fi audiați de regulă ca și martori, cu excepția proceselor în materie
de minori și familie).
Afinitatea reprezintă legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt (între ginere şi
socri, între cumnaţi). În stabilirea gradului afinităţii, se vor aplica prin asemănare regulile de
la rudenie. Afinitatea nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ (între cuscri).
Din punct de vedere al întinderii legăturii de afinitate: rudele unuia dintre soţi sunt
afini cu celălalt soţ indiferent dacă rudenia este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie.
Durata afinităţii: în momentul în care căsătoria încetează sau se desface prin divorţ
sau este anulată ori rudenia prin adopţie ia sfârşit, legătura de afinitate încetează.
7.2. Filiația față de mamă
a. Observații prealabile
Fără distincție între copii născuți în timpul căsătoriei sau în afara ei, filiația de mamă
rezultă de regulă, legal și tradițional, din faptul nașterii.
53
Totodată, filiația față de mamă se poate stabili și prin recunoaștere sau prin
hotărâre judecătorească.
b. Prezumția de maternitate și dovada filiației față de mamă
Nicio persoană nu poate reclama altă filiație față de mamă decât aceea care rezultă
din actul de naștere și posesia de stat conformă cu acesta. Posesia de stat este starea de fapt
care indică legăturile de filiație și rudenia dintre copil și familia din care se pretinde că face
parte. Astfel, art. 411 C.civ. consacră o prezumție absolută de filiație.
Așadar, de principiu, contestarea filiației față de mamă nu este permisă cât timp
există conformitate între filiația față de mamă indicată de actul nașterii și cea indicată de
posesia de stat.
Filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă precum
și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia. În cazul copilului din căsătorie dovada
se face prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților trecute în registrele de
stare civilă precum și prin certificatele de stare civilă eliberate corespunzător.
c. Recunoașterea, stabilirea și contestarea filiației față de mamă
Dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut
în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama îl poate recunoaşte pe
copil.
Copilul poate fi recunoscut după naștere, în timpul vieții sale. De asemenea, poate fi
recunoscut și copilul decedat, dacă a lăsat descendenți firești.
Nu se pot face recunoașteri succesive. Așadar, un copil recunoscut de o femeie nu
mai poate fi recunoscut de altă femeie. Dacă însă se contestă cu succes prima recunoaștere,
copilul va putea fi recunoscut de cea de-a doua femeie.
Această recunoaștere poate fi contestată sau anulată (nu are importanță dacă
există sau nu conformitate între certificatul de naștere eliberat pe baza recunoașterii și
folosirea stării civile a copilului).
Dacă se produce desființarea recunoașterii pentru o cauză de nulitate, copilul poate
introduce o acțiune pentru stabilirea filiației față de adevărata mamă sau se poate ca o altă
mamă să recunoască filiația copilului față de ea.
În cazul în care, din orice motiv:
54
- dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al
naşterii sau
- în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al
naşterii,
filiaţia faţă de mamă se poate stabili printr-o acţiune în stabilirea maternităţii (deci
pe cale judecătorească), în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă.
Din punct de vedere al regimului juridic al acțiunii în stabilirea filiației față de mamă,
de reținut sunt următoarele:
- dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine copilului şi se
porneşte, în numele acestuia, de către reprezentantul său legal;
- acţiunea poate să fie pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului,
în condiţiile legii;
- acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsei mame;
- dreptul la acţiune este imprescriptibil;
- dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii săi pot să
o introducă strict în termen de un an de la data decesului;
- acțiunea se pornește în contra pretinsei mame, iar dacă aceasta a decedat se
introduce împotriva moștenitorilor ei.
Dacă mama a făcut declaraţia de naştere, iar naşterea nu a fost înregistrată, pentru
că nu au existat registre de stare civilă sau, deşi au existat astfel de registre, ofiţerul de stare
civilă a omis înregistrarea, acţiunea în stabilirea maternităţii este inadmisibilă, persoanele
interesate urmând să recurgă la procedura întocmirii ulterioare sau a reconstituirii actului de
naştere (proceduri reglementate de art. 52 şi urm. din Legea nr. 119/1996).
În cazul în care filiația față de mamă a fost stabilită pe cale judecătorească, nici mama
și nici copilul nu o pot contesta (hotărârea judecătorească are autoritate de lucru judecat).
Însă terții o pot contesta și pot face dovada contrară hotărârii judecătorești (nu are
importanță prezumția legală absolută, respectiv dacă este sau nu concordanță între
hotărârrea judecătorească și posesia de stat).
Dacă se produce această contestare cu succes de către terț, copilul poate introduce
o acțiune pentru stabilirea filiației față de adevărata mamă sau se poate ca o altă mamă să
recunoască filiația copilului față de ea.
Având în vedere că astfel cum am arătat, art. 411 C.civ. consacră o prezumție
absolută de filiație, contestarea filiației față de mamă nu este permisă cât timp există
conformitate între filiația față de mamă indicată de actul nașterii și cea indicată de posesia
de stat.
Filiația față de mamă poate fi contestată pe cale judecătorească în 2 situații strict și
limitativ prevăzute de lege:
- când prezumția nu corespunde adevărului biologic, în cazul reglementat de art.
411 alin. 3 C.civ., anume: „dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o
substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea
care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă.”;
- când nu există concordanță între filiația indicată de certificatul de naștere și
posesia de stat. Astfel, portivit art. 421 C.civ.: oricine poate contesta filiația stabilită printr-un
certificat de naștere ce nu este conform cu posesia de stat.
Titularul acțiunii în contestarea de materintate este copilul (împotriva mamei
indicate în certificatul de naștere sau de poseia de stat), orice terți (împotriva copilului și a
mamei astfel indicate).
55
d. Maternitatea prin substituire
În contextul înmulțirii tehnicilor de reproducere umană asistată medical, o

problemă controversată este legată de maternitatea prin substituție (mamă purtătoare sau
mamă surogat). Intră în conflict două maternități. Nu există un consens european în această
problemă. Nici în România această problemă nu este reglementată.
Chiar dacă se încheie o convenție între părți în sensul de a reveni copilul mamei care
a conceput copilul/biologică, este discutabilă validitatea acesteia. Aparent, cum filiația se
stabilește tradițional prin faptul nașterii, ar însemna că femeia care l-a născut ar fi
prezumată ca fiind mama copilului. Totuși, din punct de vedere biologic situația stă diferit,
deci teoretic ar putea fi contestată în justiție filiația față de persoana care a născut copilul în
condițiile art. 421 alin. 2 C.civ. Însă nu poate fi negată cu totul nici legătura parțial biologică
care se stabilește în mod natural între femeia care a dat naștere copilului și copil. Este nevoie
de legiferare, iar până atunci de o analiză în concret a speței în interesul superior al copilului,
cu o ușoară prevalență asupra mamei biologice, nu a celei purtătoare.
7.3. Filiația față de tată
a. Timpul legal al concepțiunii copilului

Filiația față de tată reprezintă legătura juridică dintre copil și bărbatul care esre
considerat, în condițiile legii, ca fiind tatăl acestuia. Paternitatea în sens biologic rezultă din
faptul concepțiunii (zămislirii) copilului de către un anume bărbat.
Indiferent că este vorba despre un copil născut în timpul sau în afara căsătoriei,
durata concepției este importantă. Întrucât data concepției unui copil nu poate fi
determinată cu certitudine, s-a instituit o prezumție privind timpul legal al concepțiunii unui
copil. S-a stabilit că timpul legal al concepțiunii: intervalul de timp cuprins între a 300 si a 180
zi de dinaintea nașterii copilului (ce se calculează zi cu zi).
Prezumția timpului concepției nu mai are caracter absolut, ci relativ (prin mijloace de
probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului în afara acestui interval: în
funcție de dezvoltare, dimensiuni, greutate, etc.)
b. Paternitatea copilului din căsătorie
56
b.1. Prezumția de paternitate și condiții
Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de

paternitate. Prezumția de paternitate constă în aceea că: copilul născut sau conceput în
timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei.
Pentru aplicarea acestei prezumții trebuie îndeplinite următoarele condiții:
- stabilirea filiației față de mamă, potrivit legii;
- căsătoria mamei;
- concepțiunea sau nașterea copilului în timpul căsătoriei mamei.
Dacă copilul a fost născut sau conceput în timpul unei căsătorii ulterior desființată
(nulitate absolută sau relativă), prezumția de parternitate rămâne aplicabilă deoarece
nulitatea căsătoriei nu are consecințe în privința copiilor.
Această prezumție poate fi înlăturată în condițiile legii.
Prezumția poate fi răsturnată doar pe calea acțiunii în tăgada paternității, cu
condiția ca o astfel de cerere în justiție să fie admisă.
b.2. Conflictele de paternitate (dubla paternitate)
Există conflicte de paternitate în 3 situații:

- copilul este conceput în timpul unei căsătorii care a încetat sau s-a desfăcut prin
divorț sau a fost desființată, dar este născut după ce mama s-a recăsătorit;
- soțul a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească apoi soția se recăsătorește
și, la mai puțin de 300 zile de la data încheierii noii căsătorii, naște un copil, iar apoi soțul
declarat mort reapare și se anulează hotărârea declarativă de moarte;
57
- femeia dă naștere unui copil când se găsește în două căsnicii cu încălcarea
principiului monogamiei (se consideră că este caz de conflict autentic de paternitate).
În ambele cazuri, conflictul de paternitate este generat de faptul că prezumția de
paternitate operează în favoarea ambilor tați.
Actuala reglementare nu oferă soluții exprese pentru rezolvarea acestui conflict.
Așadar, și în cazul dublei paternități, soluționarea se face pe cale judiciară, a acțiunii în
tăgada paternității.
b.3. Acțiunea în tăgada paternității
Paternitatea poate fi tăgaduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl
copilului (data concepției, timpul legal al acesteia fiind adesea relevant).
Acțiunea în tăgada paternității reprezintă singura cale prin care se poate înlătura
această prezumție legală ce operează în favoarea minorului născut sau conceput în timpul
căsătoriei.
Soțul mamei este principalul titular al acestei acțiuni, însă nu și titularul exclusiv.
Dacă soțul beneficiază de tutelă specială, acțiunea se poate introduce de tutore, iar în lipsă
de curatorul numit de instanță.
Așadar, acțiunea în tagada paternității poate fi pornită de soțul mamei, de mamă, de
tatăl biologic, dar și de către copil. Ea poate fi pornită sau continuată, în condițiile legii și de
către moștenitorii acestora.
Din punct de vedere al titularilor acțiunii, aceasta se introduce:

- de catre soțul mamei împotriva copilului,
- de catre mamă sau copil împotriva soțului (iar dacă este decedat, se introduce în
contra moștenitorilor săi);
- de către tatăl biologic împotriva soțului mamei și copilului (iar dacă aceștia sunt
decedați, acțiunea se introduce împotriva moștenitorilor).
Acțiunea în tăgada paternității, chiar dacă are un caracter nepatrimonial, este

prescriptibilă sau imprescriptibilă, după caz, funcție de cine este titularul acțiunii. Astfel:
- soțul mamei poate introduce acțiunea în termen de 3 ani care curge fie de la data la
care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară când a
aflat că prezumția nu corespunde realității. Termenul nu curge împotriva soțului care
beneficiază de consiliere judicară sau tutelă specială, și, poate fi introdusă de soț în 3 ani de
la încetarea măsurii de ocrotire. Dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenului,
moștenitorii săi pot introduce acțiunea în termen de 1 an de la decesul soțului;
- mama trebuie să pornească acțiunea în termen de 3 ani de la data nașterii copilului.
Termenul nu curge împotriva mamei care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă
specială, și, poate fi introdusă de mamă în 3 ani de la încetarea măsurii de ocrotire. Dacă
mama a murit înainte de împlinirea termenului, moștenitorii săi pot introduce acțiunea în
termen de 1 an de la decesul soțului;
58
- copilul poate introduce acțiunea oricând, dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul
vieții sale (când e minor se intoduce de reprezentanții săi legali, și, liber după ce devine
major sau se emancipează);
- acțiunea în tagada paternitătii introdusă de cel care se pretinde tată biologic este
imprescriptibilă în cursul vieții sale. Dacă tatăl biologic moare, moștenitorii săi pot introduce
acțiunea în termen de 1 an de la decesul său.
c. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei
Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește: fie prin recunoaștere, fie prin
hotărâre judecătorească.
Recunoașterea de paternitate este actul juridic (manifestare unilaterală de voință)

prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său.
Poate fi facută prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin
testament. Dacă recunoașterea este făcută prin înscris authentic, o copie a acestuia este
trimisă din oficiu serviciului de stare civilă competent pentru a se face mențiunea
corespunzătoare în registrele de stare civilă.
Recunoașterea este irevocabilă. Ea operează asupra copilului născut și conceput în
afara casătoriei sau dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul
a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți.
Minorul necăsătorit îl poate recunoaște singur pe copilul său dacă are discernământ
la momentul recunoașterii.
Recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă:
- a fost recunoscut un copil ai cărei filiație stabilită potrivit legii nu a fost înlaturată.
Prin excepție, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească,
recunoașterea este valabilă;
- a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești;
- a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Recunoașterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violență - nulitatea relativă.
Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței sau după caz a
descoperirii erorii sau a dolului.
Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând și de orice
persoană interesată. Dacă recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de copilul
recunoscut sau de către descendenții acestuia, dovada filiației este în sarcina autorului
recunoașterii sau a moștenitorilor săi.
Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se

poate stabili prin hotărâre judecătorească prin intermediul acțiunii în stabilirea paternității.
Filiația față de tată se poate stabili pe cale judiciară, printr-o acțiune în stabilirea
paternității în care pot fi administrate orice mijloace de probă.
59
Dreptul la acțiune îi aparține copilului (se pornește în numele său de către mama sa
sau de reprezentantul său legal, iar după ce minorul devine major sau se emancipează: de
către el însuși).
Acțiunea este imprescriptibilă. Dacă copilul maore, poate fi introdusă de moștenitori
în termen de 1 an de la decesul acestuia.
Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a convețuit cu mama
copilului în perioada timpului legal al concepțiunii. Prezumția este înlaturată dacă pretinsul
tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.
Fiind vorba despre un fapt juridic, filiația se poate stabili prin orice mijloc de probă,
însă o probă esențială este expertiza medico-legală a filiației (serologic, HLA, ADN - doar
unele sau succesiv pe parcursul procesului).
Dacă mama a formulat și acțiune pentru stabilirea paternității ea poate să ceară
pretinsului tată să-i plătească:
- jumătate din cheltuielile nașterii și lăuziei;
- jumătate din cheltuielile facute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de
lăuzie.
Mama poate solicita astfel de despăgubiri și dacă copilul s-a născut mort sau a murit
înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității. Dreptul la acțiune al mamei
pentru despăgubiri se prescrie însă în timp de 3 ani de la nașterea copilului.
Și filiația față de tată poate fi contestată în condițiile legii (a se vedea art. 411 și art.
421 C.civ. - similar cu contestația filiației față de mamă).
Esențial de reținut este că copilul din afara căsătoriei este egal în drepturi cu copilul
din căsătorie.
Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care
filiația a fost mai întâi stabilită. Dacă ulterior s-a stabilit filiația și față de celălalt părinte,
stabilirea numelui copilului se va face ca și în cazul copilului din căsătorie.
60
1. Ce se înțelege prin filiație în sens restrâns?

2. Specificați până când durează afinitatea.
3. Menționați prin ce se face dovada filiației față de mamă cu titlu de
prezumție absolută.
4. Prezentați cazurile în care mama poate proceda la recunoașterea de
filiație.
5. Precizați ce acțiune în justiție poate fi introdusă atunci când nu
există concordanță între filiația indicată de certificatul de naștere și
posesia de stat?
6. Care este durata legală a concepțiunii și ce caracter are prezumția
legală în acest sens?
7. Menționați cel puțin un caz în care putem vorbi despre conflict de
paternitate.
8. Ce prezumție există pentru copilul născut sau conceput în timpul
căsătoriei?
9. Specificați când se poate tăgădui paternitatea.
10. Care este scopul acțiunii în tăgada paternității?
11. Precizați cine pot fi titularii acțiunii în tăgada paternității.
12. Menționați caracterul imprescriptibil sau prescriptibil al acțiunii în
tăgada paternității în funcție de titularii acestei cereri în justiție.
13. Care este termenul în care soțul mamei poate introduce acțiune în
tăgada paternității?
14. Precizați la ce acțiune poate apela copilul din afara căsătoriei care
nu este recunoscut de tatăl său.
15. Prezentați dacă și ce deosebiri există în statutul juridic între copiii
din căsătorie și cei din afara căsătoriei.

C.H. Bekk, 2022;
3. C. C. Hageanu, Dreptul familiei, ediția a 3-a, Editura Hamangiu,
2023;
6. Codul Civil;
61
Capitolul 8
ADOPȚIA
Cuprins:
8.1. Noţiune, caracterele juridice și felurile adopției
8.2. Principiile adopției
8.3. Condiţiile de fond ale adopţiei
8.4. Condiţiile de formă și procedura pentru adopția internă
8.5. Scurte considerații privind adopția internațională
8.7. Efectele adopţiei
8.8. Încetarea adopției: desfacere, desființare, efecte
- cunoașterea noțiunii de adopție, a caracterelor, scopului și principiilor sale;
- trecerea în revistă a felurilor adopției (cu distincția între cea națională sau
internațională) și palparea procedurii;
- remarcarea condițiilor adopției;
- conștientizarea efectelor încuviințării adopției sau ale încetării sale;
- prezentarea cazurilor de desfacere și desființare a adopției.
62
8.1. Noţiune, caracterele juridice și felurile adopției
Noţiunea de adopţie reprezintă o formă specială de protecţie, aplicată în interesul

superior al copilului, prin care se stabileşte filiaţia între copilul adoptat şi adoptator, precum
şi legăturile de rudenie între copilul adoptat şi rudele adoptatorului.
Adopţia reprezintă actul juridic în baza căruia se stabilesc raporturile de rudenie pe
de o parte, între adoptat şi descendenţii săi şi adoptator, sau adoptator şi rudele acestuia pe
de o parte, asemănătoare acelora care există în situaţia rudeniei fireşti.
Scopul adopţiei: adopţia este o măsură de protecţie a drepturilor copilului şi se face
numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului. Caracterele juridice ale
adopţiei:
- adopţia se face numai în interesul celui adoptat;
- adopţia este un act solemn. Caracterul solemn rezultă din: consimţământul
necesar în vederea adopţiei se poate da numai în formă autentică; adopţia se încuviinţează
numai de către instanţa de judecată competentă.
Felurile adopției:
- adopţie internă (atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au
reşedinţa obişnuită în România) și adopţie internaţională (adopţia în care adoptatorul sau
familia adoptatoare şi copilul ce urmează să fie adoptat au reşedinţa obişnuită în state
diferite, iar, în urma încuviinţării adopţiei, copilul urmează să aibă aceeaşi reşedinţă
obişnuită cu cea a adoptatorului)
- adopție cu efecte restrânse (legăturile de rudenie între adoptat şi descendenţii săi,
părinţii fireşti şi rudele acestora, se menţin, iar între adoptat şi descendenţii săi şi adoptator,
se stabilesc raporturi asemănătoare cu cele dintre părinţi şi copii) și adopție cu efecte depline
(actual singura posibilă în România - legăturile de rudenie dintre adoptat, descendenţii săi,
părinţii fireşti şi rudele acestora, încetează, iar cu adoptatorul și rudele sale se stabilesc ca la
filiația naturală)
8.2. Principiile adopției
Principiile adopției sunt următoarele:

- principiul interesului superior și primordial al copilului;
- principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;
- principiul continuității în educarea copilului, ținând seama de originea sa etnică,
culturală și lingvistică;
- principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu
vârsta și gradul său de maturitate;
63
- principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;
- principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de identificare ale
adaptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește
identitatea părinților firești.
8.3. Condiţiile de fond ale adopţiei
Există 3 feluri de condiții de fond ale adopției:

- negative (impedimente la adopție);
- pozitive (persoanele care pot adopta);
- de consimțământ.
Nu pot adopta persoanele care:

- au boli psihice sau un handicap mintal;
- au fost condamnate definitiv pentru o infracţiune intenționată contra unei
persoane sau contra familiei;
- au fost condamnate pentru infracţiunea de trafic de persoane sau trafic şi consum
de droguri;
- sunt decăzute din drepturile părinteşti sau au un copil care beneficiază de o
măsură de protecţie specială;
- persoanele care doresc să adopte singure, dar ai căror soţi se regăsesc în una
dintre situaţiile prevăzute mai sus;
- persoanele care nu au capacitate deplină de exercițiu.
Nu pot adopta împreună (simultan ori succesiv), două persoane care nu sunt soț și
soție.
Persoanele care pot adopta:
Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul. Pentru
motive temeinice, instanţa de tutelă poate încuviinţa adopţia chiar dacă diferenţa de vârstă
dintre adoptat şi adoptator este mai mică decât 18 ani, dar nu mai puţin de 16 ani.
Pot adopta atât familiile (persoanele căsătorite, soţ şi soţie) cât şi o persoană singură
(necăsătorită) care obţin atestatul de familie/persoană aptă să adopte.
În cazul soților, legea adopției permite, pe lângă adopția de către familia atestată, și
adopția de către unul dintre soți. În acest caz, celălalt soț va da o declarație privind motivele
neasocierii la cererea de adopție, însă își va da consimțământul pentru această procedură.
Pot adopta şi persoanele de sex opus care trăiesc într-o relaţie stabilă şi convieţuiesc
cu părintele (necăsătorit) al copilului adoptat, dacă noul adoptator a participat direct la
creşterea şi îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cel puţin 5 ani.
Se acordă prioritate la includerea în listă pentru următoarele persoane atestate:
- rudele copilului până la gradul al patrulea inclusiv;
- persoana/familia alături de care copilul a locuit pentru o perioadă de minimum 6
luni;
64
- persoanele/familiile care au adoptat fraţi ai copilului sau se află în procedură de
adopție cu un frate al acestuia.
Criteriile de potrivire luate în considerare pentru includerea unui adoptator în lista
unui copil sunt: vârsta copilului; sexul copilului; numărul de copii pe care familia îi poate
îngriji; starea de sănătate şi nivelul de dezvoltare al copilului.
Adoptatorul sau familia adoptatorului trebuie să îndeplinească garanțiile morale și
condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului.
Persoanele care pot fi adoptate
Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu. Prin

excepție, poate fi adoptată, în condiţiile legii, şi persoana care a dobândit capacitate deplină
de exerciţiu, dacă a fost crescută în timpul minorităţii de către cel care doreşte să o adopte.
Este interzisă adopția între frați indiferent de sex, adopția a 2 soți sau foști soți de
către acelați adoptator, precum și adopția între soți sau foști soți.
Adopția fraților de către persoane sau familii diferite se poate face numai dacă acest
lucru este în interesul superior al copilului.
Consimțământul la adopție
În domeniul legii aplicabile condițiilor de formă intră formalitățile premergătoare

adopției și procedura încheierii acesteia.
Pentru încheierea unei adopţii este necesar consimţământul următoarelor persoane:
- părinţii fireşti ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi,
necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori care beneficiază de consiliere judiciară sau
tutelă specială şi sunt în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa din cauza lipsei
discernământului, în condiţiile legii;
- adoptatul care a împlinit 10 ani;
- adoptatorul sau, după caz, soţii din familia adoptatoare, când aceştia adoptă
împreună;
- soţul celui care adoptă, cu excepţia cazului în care lipsa discernământului îl pune în
imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.
Nu este valabil consimţământul dat în considerarea promisiunii sau obţinerii efective
a unor foloase, indiferent de natura acestora. Practic adopția trebuie să fie dezinteresată.
Dacă unul din părinții firești este necunoscut, decedat, declarat mort ori în
imposibilitate de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător.
Părinții decăzuți din drepturile părintești ori celor ce li s-a aplicat pedeapsa
interzicerii acestor drepturi au dreptul de a consimți la adopție. Au dreptul de a consimți la
adopție și cel/cei care exercită autoritatea părintească (ex: bunici).
Dacă copilul a fost adoptat de o persoană căsătorită și soțul acesteia dorește să
adopte și el copilul, consimțământul la adopție trebuie dat de soțul care a adoptat inițial (nu
de părinții firești).
Când părinții firești ori, după caz, tutorele refuză sa consimtă adopția copilului, deși
este în interesul superior al acestuia, instanța de tutelă poate trece peste acest refuz dacă se
dovedește că refuzul este abuziv și este în interesul copilului.
De pildă este considerat refuz abuziv neprezentarea repetată a părinților firești ori a
tutorului la termenele de judecată în procesele în care sunt citați în vederea exprimării
consimțământului.
65
8.4. Condiţiile de formă și procedura pentru adopția internă
Forma adopției este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea se încheie (lex loci
actus).
În funcție de locul de încheiere al adopției, legea aplicabilă formei adopției poate fi:
legea străină (dacă adopția se încheie în străinătate), legea română (dacă legea se încheie pe
teritoriul României).
În domeniul legii aplicabile condițiilor de formă intră formalitățile premergătoare
adopției și procedura încheierii acesteia.
Pocedura este foarte amplă și îndelungată.
Procedura adopției interne trebuie să parcurgă 4 faze/etape:
- faza evaluării adoptatorului sau a familiei adoptatoare în vederea obținerii
atestatului;
- faza deschiderii procedurii adopției interne;
- faza încredințării copilului familiei adoptatoare în vederea adopției;
- faza încuviințării propriu-zise a adopției.
În esență, adopția internă constă în următori pași:
- persoanele care vor să adopte un copil se vor adresa fie la Direcţia Generală de
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) din sectorul/județul de reședință, fie la un
organism privat autorizat (OPA);
- persoana/familia care vrea să adopte un copil trebuie să obțină atestatul de
adoptator, iar după ce-l obține va fi înscrisă în Registrul Național pentru Adopții alături de alte
persoane și familii atestate din România;
- următorul pas constă în potrivirea inițială cu copilul, care presupune identificarea şi
selectarea persoanei/familiei atestate în vederea adopţiei care corespunde nevoilor copilului;
- apoi are loc potrivirea practică cu copilul prin întâlniri între acesta și persoana/familia
care vrea să-l adopte. Criteriile de potrivire sunt vârsta, sexul copilului, numărul de copii pe
care familia îi poate îngriji, starea de sănătate şi nivelul de dezvoltare al copilului;
- dacă totul decurge bine, la final se va elabora raportul de potrivire, iar dacă se va
realiza acomodarea copilului cu persoana/familia adoptatoare DGASPC va sesiza instanţa de
judecată pentru încredinţarea copilului în vederea adopţiei;
- în caz contrar, adică dacă nu se realizează acomodarea copilului cu adoptatorul,
procedura de potrivire încetează și se va încerca potrivirea cu alt copil;
- se va mai face o încredințare a copilului pentru adopție timp de trei luni la persoana/
familia atestată și se ajunge la ultimul pas, respectiv încuviințarea adopției în fața instanței
judecătorești.
- după încuviințarea adopției, părinții adoptivi vor fi monitorizați post-adopție de către
inspectorii DGASPC cel puțin doi ani de la acel moent.
Această procedură presupune responsabilitare și este caracterizată prin formalism și
solemnitate. Instanța de judecată este cea care decide în concret asupra încuviințării adopției.
Participarea procurorului la procesul civil privind adopția este obligatorie.
66
8.5. Scurte considerații privind adopția internațională
Adopția internațională are un caracter subsidiar față de adopția națională.

Condițiile și procedura adopției internaționale, ca și efectele acesteia asupra
cetățeniei copilului se stabilesc prin lege specială. Din perspectiva dreptului internațional
privat român, adopția internațională trebuie studiată prin prisma următoarelor
reglementări: Codul civil, Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii de la
Strasbourg, Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției
internaționale de la Haga și Legea nr. 273/2004, republicată și actualizată, privind procedura
adopției.
Adopția internațională a copilului cu reședința obișnuită în România de către o
persoană/familie cu reședința obișnuită în străinătate poate fi încuviințată numai pentru
copiii care se află în evidența Oficiului Român pentru adopții și numai în următoarele situații:
- adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare este rudă până la gradul al
patrulea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției;
- adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare este și cetățean român;
- adoptatorul este soț al părintelui firesc al copilului a cărui adopție se solicită.
Adopția prevăzută este permisă pentru copii pentru care s-a admis cererea de
deschidere a procedurii adopției și nu a putut fi identificat un adoptator sau o familie
adoptatoare cu reședința obișnuită în România sau una dintre persoanele prevăzute aflate în
grad de rudenie, într-un termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești prin care s-a admis cererea de deschidere a procedurii adopției.
În situația în care adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare cu reședința
obișnuită în străinătate este rudă până la gradul al patrulea inclusiv cu copilul pentru care a
fost încuviințată deschiderea procedurii adopției aceștia beneficiază de prioritate în
potrivirea cu acest copil, fără a mai fi necesară împlinirea termenului prevăzut de lege.
Această procedură presupune responsabilitate și este caracterizată prin formalism și
solemnitate. Instanța de judecată este cea care decide în concret asupra încuviințării adopției.
Participarea procurorului la procesul civil privind adopția este obligatorie.
8.6. Efectele încuviințării adopţiei
Adopția produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin

care a fost încuviințată.
Prin adopţie se stabilește filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături
de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. Raporturile de rudenie încetează între
adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă
parte.
67
Serviciul de stare civilă competent întocmește pe baza hotărârii definitive de
încuviințare a adopției un nou act de naștere a copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca
părinți firești. Vechiul act de naștere se păstrează, menționându-se pe marginea acestuia
întocmirea noului act.
Adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui față de
copilul său firesc (se consacră egalitatea de statut juridic între copii firești și cei adoptați).
În cazul în care cel care adoptă este soțul părintelui firesc al adoptatului, drepturile și
îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și părintele firesc casătorit cu acesta.
Dacă adoptatorul este decăzut din drepturile părintești instanța de tutelă ținând
seama de interesul superior al copilului poate să instituie tutela sau una dintre măsurile
prevăzute de lege.
8.7. Încetarea adopției: desfacere, desființare, efecte
Desfacerea adopției
Adopţia este desfăcută de drept în cazul decesului adoptatorilor sau al soţului

adoptator şi numai dacă s-a încuviinţat o nouă adopţie. Adopţia anterioară se consideră
desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii.
Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare dacă
adoptatul a atentat la viața lor sau a ascendenților sau a descendenților sau când adoptatul
s-a făcut vinovat față de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de
libertate de cel puțin 2 ani.
Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopția poate fi
desfăcută la cererea acelora care ar fi venit la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa
acestuia.
Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a
dobândit capacitate deplină de exercițiu chiar dacă faptele au fost săvârșite anterior acestei
date.
Și adoptatul poate cere desfacerea adopției în aceleași condiții ca și adoptatorul.
Desființarea adopției:
Adopția poate fi desființată pentru cazuri de nulitate relativă sau absolută.
Adopţia poate fi anulată (nulitate relativă) la cererea oricărei persoane chemate să
consimtă la încheierea ei şi al cărei consimţământ a fost viciat prin eroare asupra identităţii
adoptatului, dol sau violenţă. Acţiunea în anularea adopţiei este prescriptibilă în termen de 6
luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenţei, dar nu mai târziu
de 2 ani de la încheierea adopţiei.
Ca orice act juridic încheiat cu încălcarea condiţiilor de formă sau de fond, adopţia
este nulă absolut dacă legea nu o sancţionează cu nulitatea relativă. Este nulă adopţia fictivă,
respectiv încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.
Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei poate fi formulată de orice persoană
interesată. Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea dacă menţinerea adopţiei este
în interesul celui adoptat. Întotdeauna trebuie ascultat adoptatul.
68
Efectele încetării adopției:
La încetarea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle
părintești, cu excepția cazului în care instanța de tutelă apreciază că este în interesul
superior al copilului să instituie tutela sau o altă măsură de protecție a copilului.
La încetarea adopției copilul adoptat redobândește numele de familie și, după caz,
prenumele avut înainte de încuviințarea adopției. Pentru motive temeinice, instanța poate
încuviința ca adoptatul să păstreze numele dobândit în timpul adopției.
Ulterior încetării adopției, o nouă adopție poate fi încuviințată.
69
1. Ce fel de caracter are adopția internațională față de cea națională?

2. Enumerați cel puțin 3 persoane care nu pot adopta.
3. Menționați care este efectul încuviințării adopției în raport cu
părinții și rudele firești.
4. Menționați care este efectul încuviințării adopției în raport cu
adoptatorii și rudele lor.
5. Precizați care este efectul încetării adopției în raport cu rudele
firești.
6. Precizați care este efectul încetării adopției în ceea ce privește
numele copilului.
7. Specificați cine dispune încuviințarea adopției.
8. Specificați ce operațiuni se fac în registrele de stare civilă în urma
încuviințării adopției.
9. Menționați care este principiul fundamental al adopției.
10. Enumerați care sunt cele 3 condiții de formă ale adopției.
11. Enumerați criteriile de potrivire luate în considerare pentru
includerea unui adoptator în lista unui copil.
C.H. Bekk, 2022;
4. T. Bodoască, Dreptul familiei, ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2021;
6. Codul Civil;
8. Legi speciale: Legea nr. 217/2003, Legea nr. 119/1996, Legea nr.
273/2004, etc.
70
Capitolul 9.
PROTECȚIA COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE
Cuprins:
9.1. Noțiuni introductive
9.2. Protecția copiilor ai căror părinți se află în străinătate
9.3. Măsuri de protecție specială
- palparea modalităților de ajutor și de protecție a copiilor în dificultăți;
- cunoașterea măsurilor în plan administrativ și judiciar pentru protejarea minorilor în
dificultate;
- aprofundarea de bază a cazurilor, a modului și a procedurii pentru măsurile de
protecție specială a copilului.
71
9.1. Noțiuni introductive
Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor
destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților
săi sau a copilului care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
acestora.
Preocuparea legiuitorului român pe acest subiect a fost una amplă și repetitivă.
Amintim de pildă existența OUG nr. 26/1997, Legea nr. 108/2008. Actual, copilul beneficiază
de protecția specială regelementată de Legea nr. 272/2004. La rândul ei, această lege a
suferit modificări în timp, una dintre acestea fiind Legea nr. 239/2003.
9.2. Protecția copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate
Se remarcă preocuparea legiuitorului de a proteja copiii aflați în dificultate și mai ales

a celor cu părinții plecați la muncă în străinătate (o realitate amplă pentru țara noastră).
Astfel, autoritățile publice și centrale, cultele recunoscute de lege, instituțiile publice
sau private cu atribuții în domeniul educației, sănătății și a protecției copilului, pot iniția
proiecte destinate atât copiilor cu părinții plecați la muncă în străinătate, cât și celor care
îngrijesc de aceștia pe perioada absenței părinților, cu surse de finanțare de la bugetul de
stat sau din fonduri europene.
În vederea protejării copiilor cu părinți aflați la muncă în străinătate și celor ce
îngijesc de ei, precum și al trecerii peste perioada separării, se pot efectua următoarele tipuri
de acțiuni:
- servicii de suport educațional și psihologic;
- activități recreative și de socializare, tabere de copii:
- activități de evaluare și consiliere vocațională:
- suport material (rechizite, afterscool)
- programe de educație parentală și consiliere pentru persoanele în grija cărora au
rămas copii, etc.
9.3. Măsuri de protecție specială
Durata măsurilor:
Copilul beneficiază de protecţia specială prevăzută de prezenta lege până la
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu.
Prin excepție, la cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu, dacă îşi continuă studiile o singură dată în fiecare formă de învăţământ de zi,
protecţia specială se acordă, în condiţiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a
se depăşi vârsta de 26 de ani. Acest drept se pierde în cazul în care se face dovada că
tânărului i s-au oferit un loc de muncă şi/sau locuinţă cel puţin de două ori, iar acesta le-a
refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui.
Măsurile de protecție și persoanele care beneficiază de ele:

Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
72
- plasamentul;
- plasamentul în regim de urgenţă;
- supravegherea specializată.
Persoanele care beneficiază de măsurile de protecţie specială anteenunțate sunt:
- copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub
interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;
- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor
din motive neimputabile acestora;
- copilul abuzat sau neglijat;
- copilul găsit sau copilul părăsit în unităţi sanitare;
- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în
instanţă măsurile de protecţie specială, beneficiind de asistenţă juridică gratuită.
Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter

temporar, care poate fi dispusă, după caz, la:
- o persoană sau familie;
- un asistent maternal;
- un serviciu de tip rezidenţial.
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în
România şi să fie evaluată de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le
îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
Cu titlu de regulă, plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 7 ani poate fi
dispus numai la familia extinsă, substitutivă sau la asistent maternal, plasamentul acestuia
într-un serviciu de tip rezidenţial fiind interzis. Prin excepție, plasamentul său într-un serviciu
de tip rezidenţial se poate stabili în situaţia în care acesta prezintă handicapuri grave, cu
dependenţă de îngrijiri în servicii de tip rezidenţial specializate.
Obiective/priorități la stabilirea măsurii de plasament: plasarea copilului, cu
prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă; menţinerea fraţilor împreună;
facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura
cu acesta.
Măsura plasamentului se stabileşte de către:
a. Comisia pentru protecţia copilului, în situaţia în care există acordul părinţilor,
pentru: copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor
din motive neimputabile acestora; copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi
care nu răspunde penal.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata
măsurii plasamentului dispus de către Comisia pentru protecţia copilului.
73
b. Instanţa judecătorească, la cererea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului pentru:
- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor
din motive neimputabile acestora şi pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală şi care nu răspunde penal, atunci când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al
unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei măsuri Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă
de copil se menţin în aceste situații pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către
instanţă, cu excepția cazului în care instanța, în funcție de circumstanțele cauzei dispune
altfel;
- copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub
interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;
- copilul abuzat sau neglijat şi copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în
unităţi sanitare, dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă dispus de
către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.
În aceste ultimele două situații, drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil pe
toată durata măsurii plasamentului dispus de către instanţă sunt exercitate de către
directorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.
Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa care a dispus plasamentul
copilului va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la
întreţinerea acestuia. Sumele astfel încasate se constituie venit la bugetul judeţului. Dacă
plata contribuţiei la întreţinerea copilului nu este posibilă, instanţa obligă părintele apt de
muncă să presteze între 20 şi 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acţiuni sau lucrări de
interes local, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială, pe raza administrativ-
teritorială în care are domiciliul sau reşedinţa.
Plasamentul în regim de urgenţă
Plasamentul în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter

temporar, care se stabileşte pentru copilul aflat în următoarele situaţii:
- abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de violenţă;
- găsit sau părăsit în unităţi sanitare.
- se poate dispune şi în cazul copilului al cărui unic ocrotitor legal sau ambii au fost
reţinuţi, arestaţi, internaţi sau în situaţia în care, din orice alt motiv, aceştia nu-şi pot
exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la copil.
Autoritatea, instituţia sau unitatea care a hotărât sau a dispus una dintre măsurile
prevăzute mai sus care a condus la rămânerea unui minor fără ocrotire părintească sau care,
după caz, primeşte sau găzduieşte o persoană despre care cunoaşte că este singurul
ocrotitor legal al unui copil are obligaţia de a informa, în cel mai scurt timp posibil, Direcţia
Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în a cărei circumscripţie locuieşte copilul,
despre situaţia acestuia şi a ocrotitorului său legal.
Pe durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul
drepturilor părinteşti, până când instanţa va decide cu privire la menţinerea sau înlocuirea
acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.
74
Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana
copilului sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către persoana, familia, asistentul
maternal sau şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de
urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi îndeplinite de către
directorul Direcţiei Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.
Supravegherea specializată
Măsura de supraveghere specializată se dispune faţă de copilul care a săvârşit o faptă
penală şi care nu răspunde penal.
În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura
supravegherii specializate se dispune de către Comisia pentru protecţia copilului, iar în lipsa
acestui acord, de către instanţa judecătorească.
Monitorizarea aplicării măsurilor de protecţie specială
Împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială, dispuse de

Comisia pentru protecţia copilului sau de instanţa judecătorească, trebuie verificate
trimestrial de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.
În cazul în care împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie
specială s-au modificat, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului este
obligată să sesizeze de îndată Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa
judecătorească, în vederea modificării sau, după caz, a încetării măsurii.
Dreptul de sesizare privind modificarea împrejurărilor care au stat la baza stabilirii
măsurilor de protecţie specială îl au, de asemenea, părinţii sau alt reprezentant legal al
copilului, precum şi copilul.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sau, după caz, organismul
privat autorizat are obligaţia de a urmări modul în care sunt puse în aplicare măsurile de
protecţie specială, dezvoltarea şi îngrijirea copilului pe perioada aplicării măsurii.
Propunerea de încetare a măsurii de protecţie şi reintegrarea în familie este însoţită,
în mod obligatoriu, de documente din care să reiasă participarea părinţilor la şedinţe de
consiliere, astfel încât reintegrarea să se realizeze în cele mai bune condiţii.
75
1. Enumerați sunt măsurile de protecție specială a copilului aflat în

dificultate.
2. Precizați ce caracter are plasamentul în regim de urgență.
3. Menționați față de cine și în ce situații se poate dispune măsura
specială de protecție constând în supravegherea specializată.
4. Specificați cine poate dispune plasamentul sau supravegherea
specializată.
5. Enunțați cine monitorizează și verifică și la ce interval măsurile de
protecție specială a copilului.
6. În ce lege sunt inserate reglementări privind protecția copiilor cu
părinți aflați în străinătate și a celor ce îi îngrijesc?

2. Emese Florian, Dreptul Familiei, ediția a 8-a, Editura C.H. Beck, 2022;
6. Codul Civil;
272/2024, etc.
9. alte surse accesibile pe internet
76
Capitolul 10.
PROTECȚIA COPILULUI ȘI AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ
Cuprins:
10.1. Noțiunea de copil
10.2. Principiile care stau la baza protecției și promovării drepturilor copilului
10.3. Autoritatea părintească
10.4. Răspunderea părinților cu privire la neîndeplinirea îndatoririlor părintești
- Definirea noțiunii de copil și enumerarea categoriilor de copii care beneficiază în
România de protecția și promovarea drepturilor lor;
- Descoperirea principiilor care stau la baza protecției și promovării drepturilor
copilului;
- Înțelegerea noțiunii de autoritate parentală și a modului de exercitare a acesteia;
- Cunoașterea sancțiunilor aplicabilă părinților care nu își îndeplinesc în mod
corespunzător îndatoririle părintești.
77
10.1. Noțiunea de copil
În dreptul intern, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și
nici nu a dobândit capacitatea minimă de exercițiu (minorul neemancipat).
Prin excepție, emanciparea nu înseamnă însă încetarea obligațiilor părintești,
deoarece, în condițiile legii, părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă
se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26
de ani.
Categoriile de copii care beneficiază în România de protecție și promovare a
drepturilor lor sunt:
- copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;
- copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;
- copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;
- copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile
reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor în România;
- copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate,
în condiţiile prezentei legi, de către autoritățile publice române competente.
10.2. Principiile care stau la baza protecției și promovării drepturilor copilului
1. Principiul interesului superior al copilului
Acest principiu a fost consacrat intern și internațional cu titlu primordial și esențial. El

este incident atât în sfera drepturilor nepatrimoniale, cât și în cea a drepturilor patrimoniale
ale copilului.
Principiul impune ca orice proces decizional care-l privește pe copil să răspundă
următoarelor cerințe: identificarea tuturor opțiunilor posibile la o situație/problemă;
evaluarea rezultatelor previzibile opțiunilor găsite cazului concret; aproximarea sanșelor de a
produce rezultatele prefigurate pentru fiecare din opțiunile posibile.
78
Aceste cerințe determină ca principiul interesului superior al copilului să fie unul
flexibil, aplicabil în funcție de situația concretă, cu intenția de a-i oferi un standard de viață
superior. Principiul este variabil și în funcție de etapa de dezvoltare a copilului.
2. Principiul egalității șanselor si nediscriminării
Orice discriminare (de orice tip și pentru orice motiv) configurează un dezechilibru al
șanselor.
Discriminarea semnifică orice deosebire, excludere, restricție sau preferință care să
aibă ca scop sau efect limitarea sau anularea recunoașterii folosinței sau exercițiului, în
condiții de egalitate, a drepturilor și libertăților fundamentale.
Spre exemplu, dreptul fundamental la învățătură nu poate fi îngrădit sau limitat de
părinți în funcție de faptul că copilul este fată sau băiat.
Acest principiu vizează si sprijinirea copiilor cu dizabilități în sensul creării
posibilităților unui standard adecvat de viață pentru aceștia.
3. Principiul responsabilizării părinților cu privire la respectarea și garantarea

drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești
Potrivit acestui principiu părinții sunt principalii gestionari ai drepturilor copilului, ca
reprezentanți legali ai acestuia, așadar ei sunt titularii unui complex de obligații corelative.
Aceste obligații sunt complinite în anumite cazuri de o asistență specializată de natură a
crește capacitatea acestora de a se ocupa și de a îngriji copiii.
4. Principiul primordialitătii responsabilității părinților cu privire la respectarea și

garantarea drepturilor copilului
Răspunderea pentru creșterea și dezvoltarea copilului aparține în primul rând

părinților. Ei trebuie să se implice în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil
întreprinse de autoritățile publice, de organismele private autorizate sau dispuse de
instanțele judecătorești.
Răspunderea cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului revine,
deopotrivă și egal ambilor părinți, fără distincție după cum copilul este din căsătorie, din
afara căsătoriei sau adoptat.
79
5. Principiul descentralizarii serviciilor de protecție a drepturilor copilului,
interventia multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private
autorizate
Monitorizarea respectării principiilor și a drepturilor copilului, inclusiv controlul
activităților de proțectie și promovare a drepturilor acestuia, se realizează prin organisme
specializate (atât la nivel central, cât și la nivel local).
6. Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate
Acest principiu oferă consistență principiului interesului superior al copilului.

Specialiști în domeniul protecției copilului vin în sprijinirea ocrotirii părintești sau în
suplinirea copilului lipsit temporar de ocrotire părintească.
Principiul determină îngrijiri speciale pentru copilul cu dizabilități.
7. Principiul respectării demnității copilului

Acest principiu semnifică dreptul copilului de a fi perceput în considerarea propriei
sale naturi drept o persoană unică și inconfundabilă, cu propriile particularități, dincolo de
vulnerabilitatea generată de vârstă ori de gradul de maturitate.
Copilului nu-i pot fi aplicate pedepse fizice sau alte tratamente umilitoare sau
degradante, nu-i poate fi afectată imaginea publică, viața intimă, privată și familială și nu
poate fi supus nici unei forme de exploatare.
Măsurile disciplinare față de copil pot fi luate doar cu respectarea principiului
demnității copilului (art. 489 C.civ).
8. Principiul ascultării opiniei copilului și luării în considerare a acesteia tinând cont

de vârsta și gradul său de maturitate
Acest principiu reprezintă un corolar al dreptului fundamental al copilului la liberă

exprimare atât în relațiile cu autoritățile judiciare sau administrative, cât și în relațiile cu
părinții și familia.
Relevantă este diferența dintre ascultarea sa și luare în considerare a părerii copilului
astfel exprimate. Astfel, chiar dacă este ascultat, opinia sa dobândește relavanță în funcție
de vârstă, maturitate, situația concretă.
În acest sens de pildă este instituită obligația instanței de a asculta minorul de peste
10 ani (cel sub 10 ani putând fi ascultat facultativ de instanță) în cazul divorțului cu minori.
Însă instanța de judecată eficientizează sau nu, complet sau parțial, ascultarea minorului
funcție de mai multe elemente: vârstă, maturitate, modul de percepție, alianația parentală
produsă, alte probe administrate, etc. - însă întotdeauna în interesul superior al copilului.
80
9. Principiul asigurării stabilității si continuității în îngrijirea, creșterea și educarea
copilului tinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică în cazul luării
unei măsuri de protecție
Principiul are în vedere situațiile în care se impune luarea unor masuri de protecție
(tutela, adopția sau o măsură de protecție specială), principiului măsurii de protecție
specială (plasamentul în regim de urgență, adopția etc.), precum și ipoteza în care se impune
separația copilului de unul sau de ambii părinți.
10. Principiul celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copii

Potrivit acestui principiu, orice măsură, decizie sau procedură în care sunt implicați
copiii trebuie să se ia cu o maximă urgență, pentru a nu lipsi nici un moment copilul de
asistență și ocrotire, indiferent de circumstanțele speciale în care acesta s-ar afla.
De aici și măsurile speciale de protecție a copilului în dificultate, dar și ordonanțele
președințiale în materie de drept al familiei (ex: pentru stabilirea locuinței, pentru asigurarea
întreținerii, înapoierea minorului, etc.), totul în interesul superior al copilului.
11. Principiul asigurării protecției împotriva abuzului și exploatării copilului
Abuzul semnifică o acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de
răspundere, încredere sau autoritate față de copil prin care se periclitează viața, dezvoltarea
fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau
psihică a copilului, iar exploatarea presupune, în plus, un profit al autorului de orice natură.
12. Principiul interpretării fiecarei norme juridice referitoare la drepturile copilului

în corelație cu ansamblul reglementarilor din aceasta materie
Normele juridice privitoare la drepturile copilului trebuie interpretate în mod
sistematic, acordându-se prioritate reglementărilor internaționale și în corespondență cu
jurisprudența CEDO.
10.3. Autoritatea părintească
Autoritatea părintească (denumită și: autoritate parentală, responsabilitate

părintească/parentală) reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri pe care un părinte le
are cu privire la copilul său, atât privitor la persoana copilului, cât privind bunurile sale.
În doctrină se face distincție între custodie și autoritate părintească, astfel:
noțiunea de custodie (dar și cele de părinte custodian sau părinte necustodian) apare
81
doar în cazul în care între părinți apare o ruptură, adică aceștia divorțează sau se separă,
custodia (care poate fi de mai multe tipuri; comună sau exclusivă) fiind aranjamentul legal
prin care se reglementează modul de exercitare al autorității părintești post-divorț;
- noțiunea de autoritate părintească este mai amplă și cuprinde pe lângă cazul
părinților divorțați sau separați și cazurile în care părinții trăiesc și se gospodăresc împreună,
sau chiar dacă sunt separați, se ocupă în deplină înțelegere de creșterea și educarea
minorilor fără a fi nevoie ca modul de exercitare a autorității părintești să fie reglementat
sau formalizat în vreun fel.
Autoritatea părintească este o instituție de ordine publică. Un părinte nu poate
renunța la autoritatea părintească, dar se poate înțelege cu celălalt părinte cu privire la
modalitatea de exercitare a autorității părintești. De menționat este că prin convenție
matrimonială este interzis a se aduce atingere autorității părintești.
Autoritatea părintească se compune printre altele din: încredințarea
copilului, supravegherea acestuia, deciziile cu privire la religia copilului, la intervențiile
medicale, întreținerea și educația copilului, deplasarea sa în străinătate și înapoierea
copilului. Iar din punct de vedere patrimonial se comune din drepturi și îndatoriri precum:
administrarea bunurilor copilului, reprezentarea și/sau asistarea minorului ăn actele de stare
civilă ori încuviințarea acestor acte.
Ea se poate defini ca puterea atribuită părinților prin care li se permite acestora să
decidă în privința întreținerii, supravegherii, educației și locuinței copilului, precum și a
aspectelor privind bunurile acestuia. Această putere este destul de vastă, un copil fiind
considerat de lege sub autoritatea părinților până atinge vârsta majoratului.
În cazul în care autoritatea părintească este reglementată pe cale judiciară, cele
stabilite pot fi executate silit prin intermediul procedurilor legale conferite de lege.
Măsurile stabilite cu privire la copii pot fi modificate în funcție de circumstanțe și de
schimbarea împrejurărilor, căci ele nu au putere de lucru judecat definitiv și absolut.
Autoritatea parentală comună reprezintă regula și înseamnă egalitatea drepturilor și

îndatoririlor tatălui și mamei în ceea ce privește persoana și bunurile copilului minor
(principiul coparentalității).
În situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc
împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau
pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa
copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinţi. Dacă, din
orice motiv, un părinte nu îşi exprimă voinţa pentru luarea acestor decizii, acestea se iau de
către părintele cu care copilul locuieşte, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine
interesului superior al copilului.
Ambii părinţi, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, au dreptul de a
solicita şi de a primi informaţii despre copil din partea unităţilor şcolare, unităţilor sanitare
sau a oricăror altor instituţii ce intră în contact cu copilul.
Când ambii părinți exercită autoritatea părintească comună, ei trebuie sa ajungă la o
înțelegere în ceea ce privește copilul. Pentru situația în care părinții nu ajung la convergență,
neînțelegerile pot fi soluționate pe cale juridică. Ascultarea copilului este obligatorie, în
condițiile legii.
82
În condiții excepționale autoritatea parentală:
- poate fi exercitată doar de către unul din părinți;
- poate fi delegată către alte persoane decât părinții copilului (altei rude: de pildă
bunicilor sau chiar unei instutuții căreia i-a fost încredințat copilul)
Exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv doar de către unul dintre părinţi
constituie excepţia în ceea ce priveşte stabilirea autorităţii părinteşti de către instanţa de
judecată competentă să pronunţe divorţul.
Singura care poate decide asupra exercitării autorității părintești doar de către un
singur părinte este instanța de judecată în calitatea sa de garant al protecției drepturilor si
intereselor copiilor minori. Drept urmare în procedura notarială a divorțului prin acord cu
minori nu se poate conveni ori stabili ca custodia să revină exclusiv unuia dintre părinți.
Pentru motive întemeiate, având în vedere, întotdeauna, interesul superior al
copilului, instanța poate hotărâ ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către
unul din părinţi (custodie exclusivă).
Pentru acordarea autorității părintești unui singur părinte, legiuitorul folosește în
Codul civil sintagma ,,motive întemeiate’’ grevate pe interesul superior al copilului. De
aceea, existenţa unor motive întemeiate se stabileşte în raport de momentul pronunţării
hotărârii, iar acestea trebuie să fie concrete, nu eventuale, cum ar fi posibilitatea apariţiei
unor situaţii urgente care să impună luarea unor decizii rapide în legătură cu minorul, în
condiţiile în care comunicarea cu celălalt părinte se face cu dificultate.
Este la latitudinea judecătorului să analizeze dacă motivele invocate de părţi se
încadrează în „motivele temeinice” care ar justifica exercitarea autorităţii părinteşti în
exclusivitate numai de către un părinte.
„Motive temeinice” în sensul stabilirii exercitării autorității părintești în mod exclusiv
de către unul dintre părinți reies din Legea nr. 272/2004 republicată. Astfel sunt: alcoolismul,
boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de
celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri,
infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat
de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii
părinteşti.
Avem în C.civ. (art. 503 alin 1 ind. 1 și art. 507) și o veritabilă situaţie excepţională, de
strictă interpretare, de custodie exclusivă. Este vorba despre situaţii care ar trebui să
intervină foarte rar şi care pot fi subsumate ipotezei în care unul din părinţi se află în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa. Astfel, dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat
mort prin hotărâre judecătorească, beneficiază de cosiliere juridică, este decăzut din
exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima
voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea.
Dacă părinții trăiesc separat sau sunt divorțați, se pune problema de a decide cu
privire la locuința minorului. Aceasta poate fi la unul dintre ei, care astfel devine părinte
rezident sau copilul poate locui un timp relativ egal la fiecare dintre părinți, sistem care
poartă denumirea de domiciliu alternativ (copii trăiesc o săptămână cu tatăl, săptămâna
următoare cu mama și așa mai departe - criticabil prin lipsa de stabilitate și impactul psiho-
social asupra minorului - nelegiferat expres în România, dar acordat în jurisprudență mai ales
în urma tranzacțiilor în acest sens al părților sau independent de tranzacționare). Alternanța
se adaptează în funcție de interesul copiilor și de posibilitățile părinților.
Dreptul la legături personale cu copilul reprezintă o garanție a respectării vieții de

familie.
83
În caz de neînţelegere între părinţi cu privire la modalităţile de exercitare a dreptului
de a avea legături personale cu copilul, instanţa va stabili un program în funcţie de vârsta
copilului, de nevoile de îngrijire şi educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective
dintre copil şi părintele la care nu locuieşte, de comportamentul acestuia din urmă, precum
şi de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.
Stabilirea unui program de legături personale se aplică și pentru celelalte
persoane/rude cu care copilul s-a bucurat de relații de familie.
Așadar, titularii dreptului de a avea legături personale cu copii nu este limitat la
părintele/părinții separat/separați de copil.
10.4 . Răspunderea părinților cu privire la neîndeplinirea îndatoririlor

părintești
Sancţiunile aplicabile părinţilor pot fi de natură penală, administrativă, civilă sau de

dreptul familiei. O alta clasificare a sanctiunilor este cea pentru neîndeplinirea îndatoririlor
cu privire la persoana minorului ori cu privire la bunurile acestuia.
Sancţiunile civile:
- exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane.
Plasamentul constituie o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar. Tot o
măsură specială temporară este plasamentul în regim de urgență. A se vedea capitolul 9.;
- decăderea din drepturile părintești.
Decăderea din drepturile părinteşti

Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în
domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti
dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele
tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă,
prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a
interesului superior al copilului.
Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza raportului de anchetă
psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.
Se dispun următoarele în legatură cu decăderea din depturile părintești:
- dacă există motive temeinice de a suspecta ca viața și securitatea copilului sunt
primejduite în familie, reprezentanții serviciului public de asistență socială ori, după caz, ai
Direcției generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor
municipiului București, au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze despre
felul în care aceștia sunt îngrijiți, despre sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea,
învățătura și pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare.
- dacă, în urma vizitelor efectuate, se constată că dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală, morală sau socială a copilului este primejduită, serviciul public de asistență socială
este obligat să sesizeze de îndată Direcția generală de asistență socială și protecția copilului
în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.
84
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să sesizeze instanța
judecătorească în situația în care consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege
pentru decăderea, totală sau parțială, a părinților ori a unuia dintre ei din exercițiul
drepturilor părintești.
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului va lua toate măsurile
necesare pentru ca părinții decăzuți din drepturile părintești, precum și cei cărora le-a fost
limitat exercițiul anumitor drepturi să beneficieze de asistență specializată pentru creșterea
capacității acestora de a se ocupa de copii, în vederea redobândirii exercițiului drepturilor
părintești.
Părinții care solicită redarea exercițiului drepturilor părintești beneficiază de
asistență juridică gratuită, în condițiile legii.
Instanța judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunțe, luând în
considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, cu privire la:
- persoana care exercită drepturile și îndeplinește obligațiile părintești în situația în
care copilul este lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea părinților săi;
- modalitățile în care se exercită drepturile și se îndeplinesc obligațiile părintești;
- decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești;
- redarea exercițiului drepturilor părintești.
Motive pentru care se poate solicita decaderea din drepturile părintești:
abandonarea copiilor, neacordarea întreţinerii, lipsa de supraveghere a minorului, conduita
imorală a părinților, însă exemplele pot fi numeroase.
Sancţiunea decăderii are ca efect pierderea de către părintele respectiv a drepturilor
părinteşti cu privire la persoana şi bunurile minorului.
Răspunderea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor

Potrivit art. 1372 alin. (1) C. civ. „Cel care în temeiul legii, al unui contract ori a unei
hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub
interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane.
Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu
răspunde pentru fapta proprie.
Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu
a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor/tutorilor, dovada se consideră a fi
făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât
modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.
Rezultă că părinții au obligația de supraveghere a copilului, aceasta obligație se
prezumă, astfel că atunci când acesta comite fapte ilicite este atrasă răspunderea părinților.
Victima trebuie să dovedească însă existenţa prejudiciului, a faptei ilicite a minorului şi a
legăturii de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciu.
Răspunderea penală a părinților

Răspunderea penală a părinților pentru actele și faptele săvârșite față/în contra
copiilor este inserată în cuprinsul mai multor texte de lege cuprinse în Codul penal și în legi
speciale (violențele în familie, relele tratamente aplicate minorului, etc.).
85
1. Precizați ce se înțelege prin principiul respectării demnității

copilului.
2. Specificați ce se înțelege prin principiul ascultării opiniei copilului și
luării în considerare a acesteia tinând cont de vârsta și gradul său de
maturitate.
3. Menționați ce se înțelege prin principiul celerității în luarea oricărei
decizii cu privire la copii.
4. Explicați ce se înțelege prin principiul asigurării protecției împotriva
abuzului și exploatării copilului.
5. Părinții unui copil s-au separat în fapt. Copilul locuiește cu un
părinte, iar părintele de care este separat nu prestează întreținere în
favoarea minorului. Precizați pe ce cale de atac poate acționa părintele
cu care locuiește minorul și cărui principiu corespunde o asemenea
acțiune.
6. Ce fel de instituție este cea privind autoritatea părintească?
7. Precizați dacă un părinte poate renuța la autoritatea părintească și
dacă se poate înțelege cu celălalt părinte cu privire la aceasta.
8. Definiți autoritatea părintească.
9. Ce înseamnă principiul coprentalității?
10. Cine poate decide exercitarea autorității părintești doar de către un
singur părinte?
11. Enumerați câteva dintre motivele temeinice care ar justifica
exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinți.
12. În cazul în care părinții trăiesc separat sau sunt divorțați, precizați
cum se poate stabili locuința copilului.

6. Codul Civil;
272/2024, etc.
86
Capitolul 11.
OBLIGAȚIA LEGALĂ DE ÎNTREȚINERE
Cuprins:
11.1. Reglementare legală și fundament
11.2. Definiție. Persoanele între care există obligația de întreținere.
11.3. Ordinea în care se datorează întreținerea
11.4. Condițiile obligației de întreținere
11.5. Stabilirea și executarea obligației de întreținere
11.6. Caracterele obligației de întreținere

- cunoașterea noțiunii de întreținere legală;
- trecerea în revistă a caracterului complex al obligației de întreținere legală privită
prin prisma persoanelor între care există această obligație, ordinii prestabilite de
lege privind acordarea ei, modalitățile de executare și a duratei prestației cu acest
titlu;
- prezentarea cuantumului în care se datorează întreținerea și a caracterului
modificabil al acesteia;
- enunțarea caracterelor obligației legale de întreținere.
87
11.1. Reglementare legală și fundament
Obligația legală de întreținere este reglementată la:

- art. 513-534 C.civ.;
- dar și în alte dispoziții legale precum: art. 389 (obligația de întreținere între foștii soți
- anticipată deja în prezentele fișe de curs la capitolul privind desfacerea căsătoriei prin
divorț); art. 402 (contribuția părinților la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea
profesională a copiiilor rezultați din căsătorie în caz de divorț), art. 499 C.civ. (obligația de
întreținere între părinți și copii lor minori);
- în cazul raporturilor cu elemente de extraneitate se aplică prevederile regulamentelor
internaționale și ale Regulamentului (CE) nr. 4/2009 (privind legea aplicabilă, recunoașterea
și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere).
Așadar, obligația de întreținere nu se reduce la întreținerea copiilor de către părinții
lor.
Obligația legală de întreținere își are fundamentul în relațiile de familie în general
(relațiile dintre soți, dintre rude), din care se naște obligația de solidaritate, adică obligația de
sprijin moral și material care există între membrii unei familii, dar și în relațiile speciale,
asimilate de legiuitor celor de familie, care se creează între anumite persoane aflate situații
particulare.
În această ultimă categorie a relațiilor asimilate celor de familie se includ:
- foștii soți (art. 389 C.civ.),
- soțul care contribuie la întreținerea copilului celuilalt soț (art. 517 C.civ.),
- al persoanei care a luat un copil spre a-l îngiji sau proteja (art. 15 din Legea nr.
242/2004),
- moștenitorul unei persoane care a fost obligată la întreținerea unui minor ori i-a dat
acestuia întreținere fără a fi obligat în acest sens (art. 518 C.civ.).
11.2. Definiție. Persoanele între care există obligația de întreținere.
Pe scurt, obligația legală de întreținere poate fi definită ca fiind îndatorirea impusă de

lege unei persoane de a asigura altei persoane mijloacele necesare traiului, atât din punct de
vedere material, cât și spiritual.
Obligația legală de întreținere are un caracter complex, și se referă la multiple aspecte
precum: asigurarea necesităților materiale de trai (îmbrăcăminte, hrană, etc.), asigurarea
sănătății (medicamente, tratament, intervenții medicale, etc.), asigurarea unei locuințe,
asigurarea nevoilor spirituale (educarea, învățătura, pregătirea profesională a copiilor minori,
etc.).
Obligația legală de întreținere fiind legală (instituită de lege) se diferențiază de
obligația convențională de întreținere (cea stabilită prin contractul reglementat de C.civ. - prin
88
care se stabilește pe o anumită durată prestarea unei înrețineri în folosul uneia din părțile
contractului sau în favoarea unui terț determinat prin acea convenție).
Părțile obligației legale de întreținere poartă denumirea de creditor (persoana

îndreptățită la întreținere), respectiv debitor (cel obligat la asigurarea întreținerii).
Obligația legală de întreținere se naște între subiecți de drept expres determinați de
legiuitor și operează în condițiile legii, și anume:
a. între soț și soție - presupune o căsătorie în ființă. Obligația legală de întreținere
există de la data încheierii căsătoriei și până la încetarea sau desfacerea ei. În cazul căsătoriei
putative obligația de întreținere este doar în favoarea soțului de bună-credință și până la data
hotărârii judecătorești de anulare sau constatare a nulității căsătoriei;
b. între rudele în linie dreaptă (între părinți și copii, între bunici și nepoți, între
străbunici și strănepoți). Funcționează în ambele sensuri (deci unii față de ațtii) și fără
distincție dacă această rudenie rezultă din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopție.;
c. între frați și surori (ei fiind rude nu în linie dreaptă, ci în linie colaterală conform
legii civile);
d. precum și între alte persoane anume prevăzute de lege, astfel:
- între foști soți, ca urmare a divorțului;
- între foști soți din căsătoria putativă (față de cel/cei de bună-credință);
- între soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț și copilul celuilalt
soț, însă doar pe perioada cât copilul este minor și doar dacă părinții săi au murit, sunt
dispăruți sau în stare de nevoie;
- între copilul astfel întreținut timp de 10 ani de soțul celuilalt părinte și cel care l-a
întreținut - ca urmare a caracterului de durabilitate;
- între moștenitorul unei persoane care a fost obligată la întreținerea unui minor ori i-a
dat acestuia întreținere fără a fi obligat în acest sens și copil însă doar pe perioada cât copilul
este minor și doar dacă părinții săi au murit, sunt dispăruți sau în stare de nevoie, plus doar în
limita valorii bunurilor moștenite;
- între persoana care a luat un copil spre a-l îngiji sau proteja temporar și copil, până la
stabilirea unei măsuri de protecție potrivit legii (art. 15 din Legea nr. 242/2004).
Dispozițiile legale privind obligația legală de întreținere între rudele în linie dreaptă,
precum și între frați și surori, sunt aplicabile și în cazul adopției (deoarece adopția produce,
prin asimilare, efecte depline ale rudeniei firești). La încetarea adopției, adoptatul poate cere
întreținere numai de la rudele firești (ca efect al încetării adopției) sau de la soțul său.
11.3. Ordinea în care se datorează întreținerea
Cel îndreptățit la întreținerea legală nu poate să aleagă pe cel căruia i-o va solicita din
cercul de persoane care teoretic ar putea fi obligate la întreținerea legală, ci trebuie să respecte
ordinea prestabiltă de lege, de la care nu se poate deroga.
Obligația de întreținere legală se datorează în ordinea următoare:
- soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi. Astfel, dacă se
dovedește că soțul ce ar trebui să presteze întreținere în favoarea celuilalt soț nu are mijloace,
atunci obligația de întreținere revine părintelui;
89
- descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai
mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai
îndepărtat. Așadar, dacă o persoană e îndreptățită la întreținere și are un fiu, acesta va fi
obligat la întreținere înainte de părinții celui în nevoie. Dacă sunt mai mulți descendenți (fiu,
nepot), fiul datorează întreținere înaintea nepotului. De asemenea, dacă nu sunt descendenți,
atunci ascendenții datorează întreținerea, iar dacă sunt mai mulți ascendenți, părintele este
obligat înaintea bunicului.
- fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor. Așadar,
dacă o persoană are dreptul și nevoia de a fi întreținută, și nu este căsătorită și nu are
descendenți, va solicita întreținere de la părinți. Dacă părinții săi nu mai există sau nu au
mijloace, va solicita întreținere de la frați. Dacă aceștia nu există sau nu au mijloace, va
solicita întreținerea de la bunici;
- privitor la alte persoane anume prevăzute de lege ce datorează întreținere facem
trimitere le cele de mai sus (de pildă soțul ce a întreținut copilul celuilalt soț doar pe perioada
cât copilul este minor și doar dacă părinții săi au murit, sunt dispăruți sau în stare de nevoie).
11.4. Condițiile obligației de întreținere
Pentru a ne afla în prezența obligației legale de întreținere este necesară îndeplinirea

mai multor condiții. Ele pot fi împărțite în:
- condiții privind creditorul obligației de întreținere;
- condiții privind debitorul pensiei de întreținere.
Condiții privind creditorul obligației de întreținere:

- starea de nevoie a creditorului, care nu se poate întreține din munca sa sau din
bunurile proprii. Prin urmare, chiar dacă persoana în cauză nu are capacitatea de a presta
muncă, cât timp deține bunuri ce pot fi valorificate nu va fi incidentă obligația de întreținere;
- comportamentul corespunzător al creditorului întreținerii, vizează cauza apariției
stării de nevoie. Astfel, dacă starea de nevoie se datorează culpei proprii, subiectul poate
pretinde doar întreținerea de strictă necesitate. De pildă soțul care părăsește domiciliul
conjugal și trăiește în concubinaj cu cineva, nu poate solicita întreținere de la soțul său.
Condiții privind debitorul obligației de întreținere:

- inexistența unei alte persoane obligate în prealabil la întreținere – în funcție de
ordinea prestabilită de legiuitor, de la care nu se poate deroga;
- existența posibilităților materiale ale persoanei de la care se pretinde îndeplinirea
obligației. Cu privire la situația minorului și a părinților, Codul civil prevede o cauză
exoneratoare pentru părinți în cazul în care aceștia nu au posibilitatea materială de a
îndeplini obligația. Astfel, dacă existența debitorului obligației de întreținere este pusă în
pericol, întreținerea minorului se poate realiza și prin valorificarea bunurilor proprii ale
acestuia. O altă cauză exoneratoare apare în situația în care minorul prestează o muncă din
care obține un venit îndestulător pentru asigurarea nivelului de trai.
90
Starea de nevoie a creditorului și mijloacele debitorului pot fi dovedite cu orice mijloc
de probă.
11.5. Stabilirea și executarea obligației de întreținere

Obligația legală de întreținere se poate îndeplini de bunăvoie sau prin constrângerea
debitorului prin apelul la instanțele judecătorești competente.
Competența de stabilire a întinderii obligației de întreținere aparține instanței de
tutelă, aceasta fiind și cea care intervine în cazul în care obligația nu se execută în natură, de
bunăvoie.
Legiuitorul a stabilit în cuprinsul art. 529 C.civ. doar cuantumul maxim al acesteia în
cazul părinților. Potrivit acestuia, ea se stabilește până la o pătrime din venitul lunar net
pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii.
De reținut este limita maximă a oricăror obligații de întreținere (în caz de cumul),
astfel: cuantumul total al obligațiilor de întreținere datorate de o persoană nu poate depăși
jumătate din venitul lunar net al acesteia.
Modalitățile de executare a obligației legale de întreținere sunt următoarele:

- executarea de bună voie în natură
- executarea sub forma unei pensii de întreținere stabilită în bani de către instanța de
tutelă. Pensia de întreținere poate fi stabilită sub forma unei sume fixe sau sub forma unei
cote părți din venitul lunar net al debitorului.
Data de la care se acordă întreținerea: de la data introducerii cererii de chemare în
judecată, ori, în situații excepționale, de la o anumită dată anterioară (dacă introducerea
cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului - de pildă debitorul a
amăgit/înșelat creditorul că va plăti de bună-voie). Așadar, nu data pronunțării hotărârii sau
a dobândirii caracterului definitiv al soluției instanței este momentul de la care se datorează
întreținerea (fiind irelevantă tergiversarea procesului, debitorul fiind obligat retroactiv să
achite). Cererea în justiție poate fi: de drept comun (obișnuită) sau pe cale de ordonanță
președințială (caracter urgent).
Cuantumul întreținerii poate fi modificat (majorat sau micșorat) în funcție de modul

în care se schimbă mijloacele celui ce o prestează sau nevoia celui ce o primește.
Mărirea va fi dispusă de instanță de la data la care a fost cerută.
Pentru micșorare nu există reglementare expresă privind data de la care operează. S-
a opinat că micșorarea trebuie dispusă de la data când a apărut cauza ce determină această
reducere (pe temeiul evitării îmbogățirii fără justă cauză). Doar atunci când debitorul a
prestat întreținere de bună-voie (nu în baza unei hotărâri judecătorești în obligarea sa), s-a
opinat că micșorarea va fi dispusă de instanță de la data la care a fost cerută.
Cu titlu de relativă noutate și absolut benefică, legiuitorul a stabilit că pensia de
întreținere stabilită în sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.
Când debitorul refuză să procedeze el însuși, de bună-voie, la plata pensiei indexate,
creditorul poate cere instanței de judecată obligarea debitorului la aceasta. Data de la care
se acordă nu este cea a introducerii cererii de judecată, ci de la data când s-a împlinit
termenul de 3 luni pentru indexare (căci operează de drept).
Indexarea trimestrială a sumelor poprite în favoarea creditorului (de angajator)
operează fără a fi necesară obținerea unei hotărâri judecătorești de majorare a pensiei de
întreținere cu valoarea indexată.
91
Având în vedere că întreținerea poate fi modificată, rezultă că hotărârile anterioare
nu se bucură de autoritate de lucru judecat absolută, ci relativă (atât timp cât nu s-au
modificat circumstanțele ce au determinat stabilirea pensiei de întreținere).
În ceea ce privește încetarea obligației legale de întreținere, aceasta poate avea loc
fie ca urmare a decesului sau a încetării anumitor raporturi dintre creditor și debitor pe care
aceasta se întemeia, cum se poate întâmplă în cazul soților, fie ca urmare a neîndeplinirii
unor condiții prevăzute de lege ca urmare a modificării situației de fapt.
De regulă, întreținerea prestată nu se restituie decât în cazul în care se dovedește a fi
nedatorată. Prin excepție, debitorul poate solicita restituirea acesteia fie de la cel care a
primit plata nedatorată fie de la cel care avea, în realitate, obligația de a presta întreținerea.
11.6. Caracterele obligației de întreținere
Legalitatea - obligația de întreținere din dreptul civil al familiei are caracter legal,
fiind stabilită de lege și există doar în condițiile, între persoanele și în ordinea prevăzută de
lege. Din caracterul legal al întreținerii, rezultă 2 consecințe:
- nu se poate renunța la dreptul de întreținere;
- înțelegerea părților cu privire la prestarea întreținerii către copii trebuie încuviințată
de instanța de tutelă care verifică respectarea interesului superior al copilului.
Caracterul personal - deoarece există intuitu personae/esențialmente personal doar
între persoanele expres prevăzute de lege. De aici sunt următoarele trăsături ale regimului
său juridic:
- dreptul de întreținere este incesibil - nu poate fi transmis (oneros sau gratuit);
- insesizabilitate parțială - întreținerea primită de debitor poate urmărită în condițiile
legii până la 1/2 din venitul lunar pentru sumele datorate de creditor către alte persoane cu
titlu de pensie de întreținere sau alocație pentru copii, respectiv 1/3 din venitul lunar pentru
orice alte datorii;
- obligațiile de întreținere nu sunt supuse compensației legale în măsura în care nu
pot fi urmărite;
- nici dreptul și nici obligația de întreținere nu se transmit între moștenitori - obligația
de întreținere se stinge prin moartea debitorului sau al creditorului dacă prin lege nu se
dispune altfel. O asemenea situație excepțională e reglementată de art. 518 C.civ. (obligația
de întreținere se transmite către moștenitorul unei persoane care a fost obligată la
întreținerea unui minor ori i-a dat acestuia întreținere fără a fi obligat în acest sens și copil).
Inadmisibilitatea renunțării la întreținere - rezultă din caracterul legal și personal al
dreptului la întreținere. Nu se poate renunța pentru viitor la dreptul de întreținere. Un act
contrar e lovit de nulitate absolută.
Caracterul reciproc - când o persoană este obligată prin lege să presteze întreținere
în favoarea alteia, și aceasta din urmă are la rândul ei aceeași obligație față de cea dintâi.
Însă caracterul reciproc are caracter alternativ (a se vedea ordinea și efectele ei).
Caracter succesiv - doar succesivitatea servește la finalitatea de a satisface nevoile
cotidiene ale creditorului beneficiar.
Caracterul variabil – în funcție de vârstă, necesități, stare, etc. (variable în timp) și de
posibilitatea modificării (în sus sau în jos) a cuantumului.
Caracterul divizibil - Există divizibilitate activă (între creditori dacă sunt mai mulți) și
pasivă (între debitori dacă sunt mai mulți), fiind solidară doar dacă legea o declară astfel (ex:
art. 521 alin. 2 C.civ., art. 518 C.civ., art. 499 C.civ.).
92
1. Enumerați cel puțin trei caractere ale obligației legale de întreținere.

2. Precizați consecințele care rezultă din caracterul legal al întreținerii.
3. Enumerați cel puțin două trăsături ale regimului juridic al dreptului
de întreținere, raportat la caracterul personal al întreținerii.
4. Menționați când poate fi modificat cuantumul pensiei de întreținere.
5. Specificați dacă pensia de întreținere stabilită în cotă legală poate fi
indexată și la ce interval.
6. Specificați dacă pensia de întreținere stabilită în sumă fixă poate fi
indexată, la ce interval și modul de operare al acesteia.
7. Menționați cum se poate îndeplini obligația de întreținere.
8. Enumerați condițiile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul
obligației de întreținere pentru a putea beneficia de ea.
9. Precizați în ce condiții/ordine pot fi obligați la întreținere legală frații
și surorile.
10. Precizați în ce condiții poate fi obligat la întreținere părintele unui
soț căsătorit.
11. Menționați în ce condiții poate fi obligat la întreținere ascendentul
unei persoane (bunic) dacă persoana respectivă are copii.
12. Specificați dacă printr-o convenție se poate deroga de la ordinea
stabilită de lege privind întreținerea.
13. Enunțați dacă printr-o convenție se poate renunța pe viitor la
dreptul de întreținere legală și ce valoare are acea convenție.
14. Precizați între cine există obligația legală de întreținere.
15. Enumerați cel puțin două categorii de persoane între care operează
obligația legală de întreținere care se înscriu în categoria asimilării cu
rudele (fără a include persoanele asimilate legal).
16. Specificați în ce condiții în ce limite poate fi obligat la întreținere
soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț.
17. Definiți obligația legală de întreținere.

2. G. Boroi, C. A. Anghelescu, I. Nicolae, Fișe de drept civil, ediția a 5-a,
editura Hamangiu, București, 2020;
93
7. Codul Civil;
272/2024, etc.
94
Bibliografie finală
M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a revizuită și adăugită, Editura

Hamangiu, 2022;
G. Boroi, C. A. Anghelescu, I. Nicolae, Fișe de drept civil, ediția a 5-a,
editura Hamangiu, București, 2020;
E. Florian, Dreptul Familiei, ediția a 8-a, Editura C.H. Beck, 2022;
C. C. Hageanu, Dreptul familiei, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, 2023;
T. Bodoască, Dreptul familiei, ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2021;
C. Dobre, Culegere de practică judiciară. Materia minori și familiei;
Codul Civil;
Constituția României;
Legi speciale: Legea nr. 217/2003, Legea nr. 119/1996, Legea nr.
272/2024, etc.
Alte surse accesibile pe internet
95
RĂSPUNSURI TESTE DE AUTOEVALUARE
Răspunsuri la test de autoevaluare nr. 1 aferente Capitolului I

Răspuns întrebare 1: Funcția biologică (demografică), funcția educativă (psiho-
socială), funcția economică.
Răspuns întrebare 2: Principiul egalității sexelor, principiul egalității în drepturi între
copii, principiul monogamiei, principiul liberului consimțământ la căsătorie, principiul
ocrotirii căsătoriei și a familiei, principiul respectării interesului superior al copilului,
principiul solidarității familiale.
Răspuns întrebare 3: Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana
căsătorită.
Răspuns întrebare 4: Copiii din căsătorie sunt egali în drepturi cu copii din afara
căsătoriei, precum și cu cei adoptați.
Răspuns întrebare 5: Instanță specializată, denumită instanță de tutelă.
Răspuns întrebare 6: Darurile manuale de mică valoare nu se restituie. Cadourile de
mare valoare se restituie. Bijuteriile de familie se restituie, nu și un simplu inel de logodnă.
Răspuns întrebare 7: Despăgubiri pentru cheltuielile efectuate sau contractate în
vederea căsătoriei, precum și pentru orice alte prejudicii înregistrate (suferință psihică, etc.);
restituirea bunurilor date logodnicului culpabil.
Răspuns întrebare 8: Nu există obligația de resitituire.
Răspunsuri la test de autoevaluare nr. 2 aferente Capitolului II

Răspuns întrebare 1: Poate fi celebrată doar după încheierea căsătoriei civile, are
caracter facultativ și nu are valoare juridică.
Răspuns întrebare 2: Căsătoria este un contract unic prin caracteristicile sale ce
presupune acordul viitorilor soți.
Răspuns întrebare 3: Libertatea matrimonială presupune: dreptul persoanei de a se
căsători sau nu, precum și dreptul persoanei de a-și alege în mod liber soțul.
Răspuns întrebare 4: Condiții de fond pozitive: diferența de sex, vârsta
matrimonială/capacitatea matrimonială, comunicarea reciprocă a stării sănătății,
consimțământul la căsătorie.
Răspuns întrebare 5: Condiții de fond negative: existența unei căsătorii anterioare a
unuia dintre soți, rudenia, tutela, alienația, debilitatea mintală și lipsa vremelnică a
facultăților mintale.
Răspuns întrebare 6: Condițiile consimțământului sunt: să existe, să emane de la o
persoană cu discernământ, să nu fie viciat, să fie actual.
Răspuns întrebare 7: Să existe la momentul încheierii căsătoriei, personal și simultan
în fața ofițerului de stare civilă și în prezența a doi martori.
Răspuns întrebare 8: Condițiile de formă la încheierea căsătoriei sunt:
prealabile/premergătoare celebrării căsătoriei, cele privind celebrarea căsătoriei însăși și
cele ulterioare încheierii căsătoriei.
Răspuns întrebare 9: Se asigură dovada căsătoriei.
Răspuns întrebare 10: Proba căsătoriei se face prin certificatul de căsătorie, iar în
cazul în care nu există acte de stare civilă sau e necesară întocmirea sau reconstituirea
ulterioară a actului de stare civilă, dovada se poate face cu orice mijloc de probă.
96
Răspunsuri la test de autoevaluare nr. 3 aferente Capitolului III
Răspuns întrebare 1: Rezultă din principiul monogamiei, ține de moralitatea relațiilor
de familie și constituie și temeiul prezumției de paternitate pentru copii născuți în timpul
căsătoriei.
Răspuns întrebare 2: Numele soților, variante: păstrarea numelui anterior, alegerea
unui nume comun al unuia dintre soți sau numele lor reunite; unul își poate păstra numele
anterior iar celălalt să poarte numele reunite.
Răspuns întrebare 3: Numele comun se poate schimba pe cale administrativă, însă
doar cu acordul celuilalt soț.
Răspuns întrebare 4: Independența privește corespondența, relațiile sociale și
alegerea profesiei.
Răspuns întrebare 5: Principiul egalității între sexe (respectiv a bărbatului cu femeia).
Răspuns întrebare 6: Presupune locuirea împreună a soților și decurge din scopul
căsătoriei.
Răspuns întrebare 7: Instanța poate dispune evacuarea soțului abuziv din locuința
comună, dacă comportamentul face imposibilă conviețuirea împreună, iar acest
comportament se circumscrie legii pentru prevenirea și combaterea violenței domestice.
Răspuns întrebare 8: Ordin de protecție.
Răspunsuri la test de autoevaluare nr. 4 aferente Capitolului IV

Răspuns întrebare 1: Lipsa încuvințărilor/autorizărilor cerute de lege în cazul
căsătoriei minorului de 16 ani, viciile de consimțământ, lipsa discernământului și existența
tutelei.
Răspuns întrebare 2: Eroarea, dolul și violența fizică/psihică (nu și leziunea).
Răspuns întrebare 3: Este posibilă acoperirea acestei nulități dacă, până la rămânerea
definitivă a hotărârii de anulare a căsătoriei s-au obținut încuviințările/autorizările necesare.
Răspuns întrebare 4: Nediferențierea sexuală, impubertatea, lipsa de consimțământ,
bigamia, incestul, căsătoria fictivă.
Răspuns întrebare 5: Se referă la neîmplinirea vârstei legale de căsătorie (minim 16
ani).
Răspuns întrebare 6: Nulitatea absolută pe motiv de impubertate poate fi acoperită
dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de anulare a căsătoriei ambii soți
au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.
Răspuns întrebare 7: Nu poate fi acoperită în următoarele situații: în cazul căsătoriei
dintre persoane de același sex sau al căror sex nu este diferențiat; bigamie; rudenie în linie
dreaptă sau colaterală până la gradul al treilea inclusiv; încălcarea celebrării căsătoriei în
mod public și în prezența martorilor.
Răspuns întrebare 8: Nulități relative și virtuale.
Răspuns întrebare 9: Nulități absolute și relative.
Răspuns întrebare 10: Excepția: căsătoria putativă, derogare: nulitatea căsătoriei nu
produce nici un efect asupra copiilor, aceștia păstrând situația de copii din căsătorie.
Răspuns întrebare 11: Căsătoria putativă se raportează la ideea de bună credință de
la încheierea căsătoriei și preuspune o eroare din partea unuia dintre soți sau a ambilor la
încheierea căsătoriei referitor la incidența nulității.
Răspuns întrebare 12: Constatarea nulității căsătoriei desființează retroactiv starea
juridică de persoană căsătorită (ca și când soții nu au avut niciodată calitatea de persoane
căsătorite și încetarea regimului comunității de bunuri).
97
Răspunsuri la test de autoevaluare nr. 5 aferente Capitolului V
Răspuns întrebare 1: Doar soții pot cere desfacerea căsătoriei.
Răspuns întrebare 2: Acest tip de divorț se poate cere doar în fața instanței de
judecată în următoarele cazuri: când din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soți
sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; la cerea unuia dintre soți,
după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani.
Răspuns întrebare 3: Natură mixtă (divorț ce presupune culpa dar și divorț de
remediu).
Răspuns întrebare 4: Divorțul prin acord la cererea ambilor sau a unuia dintre soți
acceptată de celălalt; când din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav
vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; la cerea unuia dintre soți, după o
separare în fapt care a durat cel puțin doi ani; la cerea aceluia dintre soți a cărui stare de
sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Răspuns întrebare 5: Pe cale adminstrativă, pe cale notarială și pe cale judiciară.
Răspuns întrebare 6: Când există copii minori.
Răspuns întrebare 7: Ofițerul de stare civilă respinge divorțul.
Răspuns întrebare 8: Nu există nicio cale de atac (însă părțile se pot adresa instanței).
Răspuns întrebare 9: Are doar caracter definitiv.
Răspuns întrebare 10: La data eliberării certificatului de divorț.
Răspuns întrebare 11: La data rămânerii definitive a hotărârii de divorț.
Răspuns întrebare 12: În cazul în care sunt minor, respectiv cu privire la modalitățile
de exercitare a autorității părinteși, stabilirea locuinței minorului după divorț, stabilirea
contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire
profesională a minorilor.
Răspuns întrebare 13: Instanța va lua act de încetarea căsătoriei și va dispune prin
hotărâre definitivă închiderea dosarului.
Răspuns întrebare 14: Moartea unuia dintre soți și declararea judecătorească a morții
unuia dintre soți.
Răspunsuri la test de autoevaluare nr. 6 aferente Capitolului IV

Răspuns întrebare 1: Se referă la regimurile convenționale.
Răspuns întrebare 2: Comunitatea legală, comunitatea convențională, separația de
bunuri.
Răspuns întrebare 3: Soții au libertatea alegerii regimului matrimonial.
Răspuns întrebare 4: Li se aplică regimul comunității legale de bunuri.
Răspuns întrebare 5: După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot să
înlocuiască regimul matrimonial existent sau să-l modifice.
Răspuns întrebare 6: Din ziua încheierii căsătoriei.
Răspuns întrebare 7: Până la constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea
căsătoriei.
Răspuns întrebare 8: Dacă darurile de nuntă au valoare obișnuită, reprezintă bun
comun, dar dacă au valoare ridicată sunt bun propriu soțului al cărui părinte a făcut donația.
Răspuns întrebare 9: Au caracter de bun comun. Scopul este constituirea unui
patrimoniu comun al soților.
Răspuns întrebare 10: Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți
sunt bunuri comune în devălmășie.
Răspuns întrebare 11: Bunurile soților sunt comune, fără a fi stabilite cotele fiecărui
soț și nu sunt împărțite în materialitatea lor.
Răspuns întrebare 12: Este bun comun.
98
Răspuns întrebare 13: Bunurile destinate exercitării profesiei, indemnizația de
asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral, fructele bunurilor
proprii, drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală, etc.
Răspuns întrebare 14: Bunuri proprii.
Răspuns întrebare 15: Bun propriu, se aplică principiul subrogației.
Răspuns întrebare 16: Principiul revocabilității.
Răspuns întrebare 17: Datoriile soților sunt prezumate a fi personale. Sunt comune
datoriile expres și limitativ prevăzute de lege.
Răspuns întrebare 18: Regimul comunității convenționale.
Răspuns întrebare 19: Regimul separației de bunuri.
Răspuns întrebare 20: În România nu este reglementat parteneriatul civil de nici un
fel (nici cel înregistrat, nici cel neînregistrat).
Răspuns întrebare 21: De regulă are doar un drept de creanță. Poate avea și drept de
coproprietate, dacă dovedește că părțile au avut această intenție.
Răspunsuri la test de autoevaluare nr. 7 aferente Capitolului VII

Răspuns întrebare 1: Filiația în sens restrâns reprezintă legătura de descendență
dintre o persoană (un copil și fiecare dintre părinții lui).
Răspuns întrebare 2: Afinitatea durează până când: căsătoria se deface prin divorț,
este anulată ori încetează, precum și atunci când adopția ia sfârșit.
Răspuns întrebare 3: Prin corespondența dintre filiația indicată în certificatul de
naștere și posesia de stat (starea civilă utilizată).
Răspuns întrebare 4: Dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă
sau copilul a fost trecut în registru ca născut din părinți necunoscuți, precum și atunci când
un copil pierde filiația față de mama inițială.
Răspuns întrebare 5: Acțiune în contestarea maternității.
Răspuns întrebare 6: Intervalul cuprins între a 300-a și a 180 zi dinanintea nașterii
copilului. Prezumția are caracter relativ.
Răspuns întrebare 7: Femeia dă naștere unui copil când se află în două căsătorii cu
încălcarea principiului monogamiei, etc.
Răspuns întrebare 8: Soțul mamei este tatăl copilului.
Răspuns întrebare 9: Când este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.
Răspuns întrebare 10: Înlăturarea prezumției legale că soțul mamei este tatăl
copilului născut sau conceput în cadrul căsătoriei.
Răspuns întrebare 11: Soțul mamei, mama, copilul, tatăl biologic.
Răspuns întrebare 12: Pentru soțul mamei și pentru mamă – prescriptibilă, pentru
copil și tatăl biologic – imprescriptibilă.
Răspuns întrebare 13: În termen de trei ani care curge astfel: fie de la data când soțul
a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară când a aflat că
prezumția nu corespunde realității.
Răspuns întrebare 14: Acțiune în stabilirea paternității.
Răspuns întrebare 15: Nici unul.
Răspunsuri la test de autoevaluare nr. 8 aferente Capitolului VIII

Răspuns întrebare 1: Are caracter subsidiar.
Răspuns întrebare 2: Persoanele care: care au boli psihice sau hanicap mental; au fost
condamnate definitiv pentru o infracțiune intenționată contra persoanei sau contra familiei;
au fost condamnate pentru infracțiune de trafic de persoane sau trafic sau consum de
droguri; au fost decăzute din drepturile părintești, etc.
99
Răspuns întrebare 3: Raporturile de rudenie încetează între adoptat și descendeții săi
pe de-o parte și între părinții firești și rudele lor pe de altă parte.
Răspuns întrebare 4: Prin adopție se creează legături de rudenie între adoptator și
rudele sale, similare cu cele identice rezultate din filiația și rudenia firească.
Răspuns întrebare 5: Părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle
părintești cu excepția cazului în care, instanța de tutelă consideră că este în interesul
superior al copilului instituirea tutelei sau a altei măsuri de protecție a copilului.
Răspuns întrebare 6: Copilul adoptat redobândește numele de familie avut înainte de
încuviințarea adopției.
Răspuns întrebare 7: Instanța de tutelă.
Răspuns întrebare 8: Pe baza încheierii definitive de încuviințare a adopției se
întcmește de către serviciul de stare civilă un nou act de naștere în care adoptatorii sunt
trecuți ca părinți firești. Vechiul act de naștere se păstrează, menționându-se pe marginea
acestuia întocmirea noului act.
Răspuns întrebare 9: Adopția se încheie în interesul superior al copilului.
Răspuns întrebare 10: Negative, pozitive și consimțământ.
Răspuns întrebare 11: Vârsta și sexul copilului, numărul de copii pe care familia îi
poate îngriji, starea de sănătate și nivelul de dezvoltare al copilului.
Răspunsuri la test de autoevaluare nr. 9 aferente Capitolului IX

Răspuns întrebare 1: Măsuri de protecţie specială a copilului:
plasamentul; plasamentul în regim de urgenţă; supravegherea specializată.
Răspuns întrebare 2: Plasamentul în regim de urgenţă este o măsură de protecţie
specială cu caracter temporar.
Răspuns întrebare 3: Măsura de supraveghere specializată se dispune faţă de copilul
care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.
Răspuns întrebare 4: Plasamentul sau supravegherea specializată pot fi dispuse în
condițiile legii, după caz, de către Comisia pentru protecția copilului sau de către instanță.
Răspuns întrebare 5: Măsurile de protecție specială trebuie monitorizate și verificate
trimestrial de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.
Răspuns întrebare 6: Legea nr. 272/2004 republicată.
Răspunsuri la test de autoevaluare nr. 10 aferente Capitolului X

Răspuns întrebare 1: Prin acest principiu se înțelege dreptul copilului de a fi perceput
în considerarea propriei sale naturi drept o persoană unică și inconfundabilă, cu propriile
particularități și de asemenea, faptul că, copilului nu-i pot fi aplicate pedepse fizice sau alte
tratamente umilitoare sau degradante, nu-i poate fi afectată imaginea publică, viața intimă,
privată și familială și nu poate fi supus nici unei forme de exploatare.
Răspuns întrebare 2: Dreptul copilului la exprimare atât în relațiile cu autoritățile
judiciare sau administrative, cât și în relațiile cu părinții și familia, în funcție de vârstă și
gradul de maturitate.
Răspuns întrebare 3: Prin acest principiu se înțelege faptul că, orice măsură, decizie
sau procedură în care sunt implicați copiii trebuie să se ia cu o maximă urgență, pentru a nu
lipsi nici un moment copilul de asistență și ocrotire, indiferent de circumstanțele speciale în
care acesta s-ar afla.
Răspuns întrebare 4: Abuzul semnifică o acțiune voluntară a unei persoane care se
află într-o relație de răspundere, încredere sau autoritate față de copil prin care se
periclitează viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea
100
corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, iar exploatarea presupune, în plus, un
profit al autorului de orice natură.
Răspuns întrebare 5: Ordonanța președințială. Principiul celerității în luarea oricărei
decizii cu privire la copil.
Răspuns întrebare 6: Este o instituție de ordine publică.
Răspuns întrebare 7: Un părinte nu poate renunța la autoritatea părintească, dar se
poate înțelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de exercitare a autorității
părintești.
Răspuns întrebare 8: Autoritatea părintească se poate defini ca puterea atribuită
părinților prin care li se permite acestora să decidă în privința întreținerii, supravegherii,
educației și locuinței copilului, precum și a aspectelor privind bunurile acestuia.
Răspuns întrebare 9: Principiul coparentalității se referă la autoritatea parentală
comună, ceea ce reprezintă regula și înseamnă egalitatea drepturilor și îndatoririlor tatălui și
mamei în ceea ce privește persoana și bunurile copilului minor.
Răspuns întrebare 10: Instanța de judecată.
Răspuns întrebare 11: „Motive temeinice” în sensul stabilirii exercitării autorității
părintești în mod exclusiv de către unul dintre părinți sunt: alcoolismul, boala psihică,
dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte,
condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire
la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru
copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.
Răspuns întrebare 12: Stabilirea locuinței copilului se poate face fie la unul dintre
părinți (părintele rezident) sau la un domiciliu alternativ (mai exact, copilul poate locui un
timp relativ egal la fiecare dintre părinți).
Răspunsuri la test de autoevaluare nr. 11 aferente Capitolului XI

Răspuns întrebare 1: Trei dintre următoarele: legalitatea, caracterul personal,
inadmisibilitatea renunțării la întreținere, caracterul reciproc, succesiv, variabil și divizibil.
Răspuns întrebare 2: Nu se poate renunța la dreptul de întreținere; înțelegerea
părților cu privire la prestarea întreținerii către copii trebuie încuviințată de instanța de
tutelă care verifică respectarea interesului superior al copilului.
Răspuns întrebare 3: Dreptul de întreținere este incesibil, este insesizabil parțial,
obligațiile de întreținere nu sunt supuse compensației legale în măsura în care nu pot fi
urmărite; dreptul și obligația de întreținere nu se transmit între moștenitori, cu excepțiile
prevăzute de lege.
Răspuns întrebare 4: Când se schimbă mijloacele celui ce o prestează sau nevoia celui
ce o primește.
Răspuns întrebare 5: Nu poate fi indexată de drept.
Răspuns întrebare 6: Da, la interval de trei luni și opereză de drept.
Răspuns întrebare 7: Obligația legală de întreținere se poate îndeplini de bunăvoie (în
natură) sau prin constrângerea debitorului prin apelul la instanțele judecătorești
competente (în procent sau în sumă fixă de bani).
Răspuns întrebare 8: Starea de nevoie a creditorului care nu se poate întreține din
munca sa sau din bunuri proprii și comportamentul corespunzător al creditorului întreținerii,
respectiv lipsa culpei creditorului în apariția stării de nevoie.
Răspuns întrebare 9: Fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă
înaintea bunicilor.
Răspuns întrebare 10: Dacă se dovedește că soțul ce ar trebui să presteze întreținere
în favoarea celuilalt soț nu are mijloace, atunci obligația de întreținere revine părintelui.
101
Răspuns întrebare 11: Fiul datorează întreținere înaintea bunicului. Dacă nu există
descendenți sau aceștia nu au mijloace, întreținerea va fi asigurată de ascendent.
Răspuns întrebare 12: Nu se poate deroga de la ordinea prestabilită de lege în ceea
ce privește ordinea persoanelor obligate la întreținere.
Răspuns întrebare 13: Nu se poate renunța la dreptul de întreținere. Convenția este
nulă absolut.
Răspuns întrebare 14: Între soț și soție; între rudele în linie dreaptă; între frați și
surori.
Răspuns întrebare 15: Cel puțin două dintre următoarele: între foști soți, ca urmare a
divorțului; între foști soți din căsătoria putativă (față de cel/cei de bună-credință); între soțul
care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț și copilul celuilalt soț; între copilul astfel
întreținut timp de 10 ani de soțul celuilalt părinte și cel care l-a întreținut; între moștenitorul
unei persoane care a fost obligată la întreținerea unui minor ori i-a dat acestuia întreținere
fără a fi obligat în acest sens; între persoana care a luat un copil spre a-l îngiji sau proteja
temporar și copil.
Răspuns întrebare 16: Doar pe perioada cât copilul este minor și doar dacă părinții săi
au murit, sunt dispăruți sau în stare de nevoie
Răspuns întrebare 17: Definiție = îndatorirea impusă de lege unei persoane de a
asigura altei persoane mijloacele necesare traiului, atât din punct de vedere material, cât și
spiritual.
102

Vanca Patricia Oana - Suport de Curs IFR Varianta 30.10.2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vanca Patricia Oana - Suport de Curs IFR Varianta 30.10.2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea “Bogdan-Vodă” Cluj-Napoca

Lector universitar PATRICIA-OANA VANCA

Capitolul 10. ..................................................................................................77

Capitolul 11. ..................................................................................................87

RĂSPUNSURI TESTE DE AUTOEVALUARE .......................................................96

Principalele obiective ale prezentului suport de curs sunt următoarele:

- inițierea studenților și dezvoltarea abilității lor de a conștientiza

- dobândirea și stabilizarea noțiunilor specifice în materie de dreptul

- formarea și dezvoltarea culturii juridice în domeniul dreptului familiei;

- dobândirea și fixarea limbajului propriu al acestei materii de drept;

- dobândirea și fixarea cunoștințelor fundamentale în dreptul familiei.

Prezentul suport de curs utilizează un limbaj de specialitate, însă

Parcurgerea materiei se va realiza în raport cu studenții prin

La finalul fiecărui capitol vor fi inserate întrebări și/sau teste cu

a. Noțiunea de familie în general

Trebuie efectuată o distincție între două planuri/discipline:

b. Noțiunea juridică de familie în dreptul intern

1.2. Funcțiile familiei

b. Funcția educativă sau psiho-socială

1.3. Principiile dreptului civil al familiei

a. Principiul egalității sexelor

b. Principiul egalității în drepturi între copii

d. Principiul liberului consimțământ la căsătorie

Nicio căsătorie nu se poate încheia legal fără consimțământul liber și deplin al

e. Principiul ocrotirii căsătoriei și a familiei

f. Principiul respectării interesului superior al copilului

g. Principiul solidarității familiale

1.4. Jurisdicția familială. Prevenirea și combaterea violenței domestice.

Instanța de tultelă și familie, instanță specializată, soluționează litigiile privind

1.5. Contractul de curtaj marital. Logodna. Concubinajul.

Contractul de curtaj matrimonial (marital):

Concubinajul (denumit și căsătorie nelegitimă):

Căsătoria și logodna în România la momentul actual presupune uniunea dintre

1. Enumerați funcțiile familiei.

1. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a revizuită și adăugită,

Noțiunea de căsătorie are două sensuri principale:

Actul juridic al căsătoriei prezintă caracterele ce succed:

b. Căsătoria religioasă și convenția matrimonială

Căsătoria religioasă este facultativă, poate fi celebrată doar după încheierea

Căsătoria are la bază libertatea viitorilor soți de a încheia o căsătorie. Se consacră

Privitor la dreptul persoanei de a se căsători, există anumite limite legale și

2.2. Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei

Condițiile de fond pozitive:

Condițiile de fond negative:

2.3. Condiţiile de formă ale căsătoriei

Există 3 tipuri de condiții/formalități:

a. Formalități premergătoare încheierii căsătoriei

b. Formalități concomitente celebrării căsătoriei:

c. Formalități ulterioare încheierii căsătoriei și proba căsătoriei

1. Când se poate încheia căsătoria religioasă, ce caracter și valoare are

1. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a revizuită și adăugită,

Încheierea căsătoriei conduce la nașterea unor raporturi multiple și complexe,

3.2. Statutul personal al soților

Raporturile personale nepatrimoniale dintre soți reprezintă principalul conținut al

Privitor la obligația de coabitare, locuirea împreună a soților decurge din scopul

Obligația de a executa îndatoririle conjugale intime (consumarea căsătoriei) nu sunt

Numele soților se declară o dată cu depunerea declarației de căsătorie. Variante

Obligația de fidelitate rezultă din principiul monogamiei și ține de moralitatea

În ce privește corespondența, relațiile sociale și alegerea profesiei, soții păstrează

3.3. Statutul patrimonial al soților

Statutul patrimonial al soților privește:

1. Precizați în ce constă obligația de fidelitate și scopul ei.

1. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a revizuită și adăugită,