2.

1 Internarea copilului în spital şi asigurarea condiţiilor de spitalizare

În sistemul medical de stat din România, internarea se face după un consult prealabil
efectuat de către medicul de gardă care stabileşte un diagnostic prezumtiv în urma datelor
anamnezice și evaluării clinice. După ce medicul hotărăşte internarea copilului, însoțit sau nu de un
părinte ori tutore (de regulă, mama), asistenta completează foaia de observaţie şi trece datele
copilului în registrul de internări.
În vederea examinării clinice, efectuată de medicul de gardă, asistenta medicală ajută copilul
să se dezbrace în zona superioară a corpului, pentru consult pneumologic.
După înregistrarea internării şi repartizarea în secţie, rolul asistentei medicale este de a merge
cu copilul la baie, de a-l ajuta să se dezbrace, asistenta putând astfel observă tegumentele şi fanerele
(la nevoie deparazitează), de a-l ajuta să-şi facă baie (dacă acesta nu poate singur), apoi îl conduce
în camera de îmbrăcare unde îl ajută să se îmbrace cu hainele de spital (pijama, ciorapi, papuci,
halat). În cazul în care copilul are un părinte însoțitor, aceste proceduri vor fi efectuate de către
acesta, asistenta supraveghind și observând.
Hainele şi efectele vor fi preluate şi înregistrate în vederea înmagazinării, eliberându-se un
bon de preluări (la nevoie şi hainele vor fi supuse deparazitării).
Asigurarea condiţiilor de spitalizare
Copilul va fi repartizat în salon în care va fi cu alți copii, cu sau fără însoțitor, ce nu prezintă
stare generală alterată, nu sunt în stare gravă. Salonul trebuie să fie aerisit, temperatura camerei să
fie constantă, mobilierul curat şi pavimentul spălat de cel puţin de două ori pe zi. În cazul
spitalizării patul prezintă pentru fiecare copil spaţiul în care îşi petrece majoritatea timpului. Patul
trebuie să satisfacă cerinţele de odihnă ale copilului.
Asistenta va completa o anexă la foaia de alimentaţie pe care o va trimite la blocul
alimentar, astfel încât, copilul va primi alimentaţia necesară încă din prima zi de internare.
Asistenta observă şi este obligată să consemneze aspectul general, înălţimea, greutatea,
vârsta, aspectul tegumentelor şi mucoaselor, faciesul şi starea psihică a copilului. Ea va urmări
necesităţile copilului, precum și manifestările de dependenţă în vederea satisfacerii acestora. Va
nota deasemenea datele privind antecedentele familiale, chirurgicale şi patologice ale copilului.

2.2 Asigurarea condiţiilor igienice a copililor internaţi

 Pregătirea patului şi a accesorilor lui
Calităţile patului: să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă atât
cerinţele de confort ale copilului, cât şi ale personalului de îngrijire: lungime 2 m, lăţime 80-90 cm,
înălţimea de la duşumea până la saltea de 60 cm; să-i permită copilului să se poată mişca în voie, să
nu-i limiteze mişcările, să poată, la nevoie, să coboare din pat, să poată sta în poziţie şezând,
sprijinindu-şi picioarele comod pe podea; asistenta să poată efectua tehnicile de îngrijire,
investigaţiile şi tratamentul cât mai comod; uşor de manipulat şi curăţat; confecţionat din tuburi
uşoare din metal (vopsite în alb); aşezat pe rotiţe prevăzute cu cauciucuri, sau pe dispozitiv de
ridicat prevăzut cu rotiţe.
În cazul sugarilor internați, patul va avea dimensiuni 164x84 cm.
Calităţile somierei (partea principală a patului): trebuie să fie confecţionată din sârmă
inoxidabilă, să fie puternică, elastică, bine întinsă.
Tipuri de paturi:
- simplu, cu somieră dintr-o singură bucată
- simplu cu rezemător mobil
- cu somieră mobilă
Accesoriile patului:
Salteaua va fi confecţionată din burete, material plastic, care se curăţă şi se dezinfectează
mai uşor; salteaua poate fi din cauciuc sau din material plastic, umplute cu apă sau cu aer, având
avantajul că permit umflarea succesivă a compartimentelor după necesitate (pentru prevenirea
escarelor).
Pernele trebuie să fie în număr de două: una umplută cu iarbă de mare, iar cealaltă din
burete, material plastic sau puf. Dimensiunea lor: 55 cm lăţime, 75 cm lungime. Patul sugarilor nu
va avea pernă.
Pătura confecţionată din lână moale, trebuie să se poată spăla uşor.
Lenjeria este bine să aibă cât mai puţine cusături.
Lenjeria necesară: două cearşafuri, doua feţe de pernă, o aleză sau traversă şi muşama.
Cearşaful dintr-o singură bucată, dimensiunile 2,60 m x 1,50 m ori 1,8 m x 1,10 mca să se poată
fixa bine sub saltea. Muşamaua confecţionată din cauciuc sau material plastic, cu rol de a proteja
salteaua de diferite dejecţii se foloseşte numai la anumiţi bolnavi; dimensiunea 1,50 m x 1,10 m.
Aleza ce acoperă muşamaua este confecţionată din pânză; va fi de aceeaşi lungime, însă cu 15-20
cm mai lată decât muşamaua pentru a o acoperi perfect; faţa de pernă, confecţionată din acelaşi
material ca şi restul lenjeriei, se va încheia cu şnur pe partea laterală sau fără şnur, cu deschizătura
suprapusă.
Utilaj auxiliar: sprijinitor de perne, rezemător de picioare, apărătoare laterale, coviltir sau
susţinătorul de învelitoare, mese adaptate la pat, agăţătoarele pentru uşurarea mobilizării active.
 Schimbarea lenjeriei de pat
Materialele necesare: cearşaf simplu, cearşaf plic, două feţe de pernă, una-două pături, două
perne.
Efectuarea: se îndepărtează noptiera de lângă pat, se aşează un scaun cu spătar la capătul
patului. Pe scaun se aşează, în ordinea întrebuinţării, lenjeria curată, pernele, păturile, împăturite
corect. Cearşaful se aşează la mijlocul saltelei, se desface şi se întinde o parte a cearşafului spre
căpătâiul patului, cealaltă spre capătul opus. Se introduce cearşaful adânc sub saltea la ambele
capete. Se execută colţul: persoana aşezată cu faţa spre capătul patului: cu mâna de lângă pat prinde
partea laterală a cearşafului la o distanţă egală de la colţ, cu lungimea părţii atârnate şi o ridică în
sus pe lângă saltea; partea de cearşaf de sub marginea inferioară a saltelei se introduce sub saltea; se
lasă în jos partea de cearşaf ridicată; se introduce sub saltea partea de cearşaf care atârnă sub
marginea inferioară a saltelei; celelalte trei colţuri se fac după aceeaşi procedură. Se introduce apoi
sub saltea toată partea laterală a cearşafului începând de la colţurile saltelei; se întinde bine
cearşaful să nu prezinte cute. Dacă este nevoie se aşează muşamaua (transversal, la mijlocul patului)
şi se acoperă cu aleza.
Apoi se aşează cel de-al doilea cearşaf peste care se întinde pătura; marginea cearşafului
dinspre cap se răsfrânge peste pătură. Pentru ca pătura să nu constituie o greutate asupra degetelor
picioarelor copilului, se va face o cută atât din cearşaf, cât şi din pătură, astfel: se aşează palma
mâinii dinspre picioare pe pătură, iar cealaltă mână se introduce sub cearşaf, ridicând cearşaful şi
pătura peste palma opusă, formând astfel o cută; se introduce apoi sub capătul de la picioare al
saltelei, atât cearşaful cât şi pătura, apoi se aşează colţurile folosind procedura descrisa mai sus.
Dacă se foloseşte plicul în loc de cearşaf, atunci pătura se introduce în plic, după ce se îndoaie în
lungime. Se aşează pernele introduse în feţele de pernă curate.
 Asigurarea igienei personale, corporale şi vestimentare a copilului
Igiena orală a copilului începe încă de la internare când aceasta este dezinfectată la nevoie.
Igiena constituie una din condiţiile indispensabile ale procesului de vindecare a copilului.
Neglijarea igienei corporale scade capacitatea funcţională a pielii şi reduce posibilităţile de apărare
si regenerare a organismului.
Copilul trebuie să beneficieze de lenjerie curată de pat şi de corp ori de câte ori este necesar,
la cele operate se ţine cont de pansamente, care trebuie menţinute curate şi schimbate în fiecare zi,
ori de câte ori este necesar.
În cazurile necomplicate, pe durata spitalizării, copilul va face duş zilnic, iar în cazuri
complicate se va face toaleta pe regiuni la copilul imobilizat la pat neînsoțit de părinte.
Temperatura apei va fi de 22 de grade Celsius, iar duşul nu va depăşi 15 minute.
Toaleta copililor face parte din îngrijirea de bază, adică îngriirile acordate de asistenta
medicală cu scopul de a asigura confortul şi igiena copilului.
 Efectuarea toaletei generale şi pe regiuni a copilului imobilizat
Toaleta copilului poate fi:
- zilnică – pe regiuni
- săptămânală sau baia generală
În funcţie de tipul copilului, aceasta:
- n-are nevoie de ajutor
- are nevoie de sprijin fizic şi psihic
- are nevoie de ajutor parţial
- necesită ajutor complet
Obiective:
- îndepărtarea de pe suprafaţa pielii a stratului cornos descuamat şi impregnat cu secreţiile
glandelor sebacee şi sudoripare, amestecate cu praf, alimente, resturi de dejecţii şi alte
substanţe străine, care aderă la piele.
- deschiderea orificiilor de excreţie ale glandelor pielii
- înviorarea circulaţiei cutanate şi a întregului organism
- producerea unei hiperemii active a pielii care favorizează mobilizarea anticorpilor
- liniştirea copilului, crearea unei stări plăcute de confort
Etapele toaletei:
Se va respecta următoarea succesiune: se începe cu faţa, gâtul, apoi braţele şi mâinile, partea
anterioară a toracelui, abdomen, faţa anterioară a coapselor; se intoarce copilul în decubit
lateral şi se spală spatele, fesele şi faţa posterioară a coapselor, din nou în decubit dorsal, se
spală gambele şi picioarele, organele genitale externe, îngrijirea părului, toaleta cavităţii
bucale.
 Observarea poziţiei copilului în pat
În cazuri fară complicaţii, copilul adoptă poziţii asemănătoare cu acele a persoanelor
sănătoase, adică nocive. Cunoaşterea poziţiei şi menţinerea copilului în poziţie corectă în pat
ajută la menţinerea stării generale bune, la evitarea agravării situaţiei.
În cazurile cu complicaţii, copilul devine adinamic, nu mai este capabil să execute mişcări
active, adoptând o poziţie pasivă şi are nevoie de ajutor pentru a se mişca.
Tipuri de poziţii:
1. Decubit dorsal
a. copilul este aşezat pe spate, cu faţa în sus, fără pernă (este indicată după puncţie
lombară, în unele afecţiuni ale coloanei vertebrale etc.)
b. copilul este aşezat pe spate, cu o pernă subţire (anemii posthemoragice, afecţiui
 cerebrale etc.)
c. copilul este aşezat pe spate, cu faţa în sus şi cu două perne (poziţia obişnuită)
2. Decubit lateral (drept sau stâng)
Copilul este culcat pe o parte (dreapta sau stânga) cu o pernă sub cap, cu membrul inferior
care este în contact cu surafaţa patului întins, iar cu celălalt îndoit şi spatele sprijinit cu o pernă sau
un sul (indicată în pleurezii, meningite etc.)
În cazul copiilor sub 3 luni, poziția este în decubit lateral, fără pernă. În perioada
de somn, toți sugarii vor fi așezați în decubit lateral, alternativ pe fiecare parte a
corpului
3. Poziţia şezândă
a. În pat: copilul cu vârstă mai mare de 1 an este menţinut şezând în pat, trunchiul
realizând un unghi de 90o cu membrele inferioare, prin ridicarea somierei articulare.
Gambele sunt în semiflexie pe coapse, sub genunchi se plasează un sul, iar la picioarele
bolnavului se plasează sprijinitorul. Sub braţe se aşează câte o pernă (poziţie indicată la
copilii dispneici, în perioada crizelor de astm bronşic, în insuficienţă cardiacă, ea
favorizând respiraţia).
4. Poziţia semişezândă
Se sprijină spatele copilului cu două perne, cu rezemătorul de spate sau somiera articulată.
Sub tălpi se aşează un sprijinitor pentru ca bolnavul să nu alunece spre extremitatea distală (poziţia
este indicată în priml ajutor acordat copilului cu tulburări respiratorii; este interzisă copililor cu
tulburări de deglutiţie, comatoşilor, în cursul anesteziei generale).

 Schimbarea poziţiei şi mobilizarea copilului

Pot fi: active (le execută copilul singur) şi pasive (copilul necesită ajutor).
Cele mai frecvente mişcări pasive prin care se schimbă poziţia bolnavului în pat sunt:
1. întoarcerea copilului din decubit dorsal în decubit lateral şi înapoi;
2. aducerea copilului în poziţie şezândă la marginea patului;
3. readucerea la loc a copililor care au alunecat jos de pe pernă.
Mobilizarea copilului:
Scop: menţinerea timp îndelungat aceeaşi poziţie, predispune la apariţia unor complicaţii
(escare de decubit, tromboze, embolii, etc.), ce împiedică procesul de vinecare sau chiar pot pune
viața în peicol. Pentru prevenirea apariţiei acestora, se recomandă schimbarea poziţiei copilului.
Acesta se poate efectua activ (copilul se mişcă singur, nu are nevoie de ajutor) sau pasiv (pacintul
nu poate să-şi schimbe singur poziţia, şi-a pierdut forţa fizică, are nevoie de ajutorul altei persoane).
  Captarea eliminărilor
Scop: observarea caracterelor fizice ale dejecţiilor fiziologice şi patologice pentru
descoperirea modificărilor lor patologice, în vederea stabilirii diagnosticului.
Captarea materiilor fecale
Materiale necesare:
 paravan
 ploscă (bazinet) la copii preșcolari/școlari
 pungă-recoltor urinar pediatric pentru sugari
 o ploscă şi materiale pentru mica toaletă
 acoperitoare pentru ploscă
 hârtie igienică
 materiale pentru spălarea mâinilor
 muşama şi aleză (pentru protejarea patului)
Etape de execuţie:
1. Pregătirea materialelor. Se pregătesc materialele necesare
2. Efectuarea tehnicii
Captarea urinei
Materiale necesare: urinar, comprese uscate
- Captarea urinei copilului imobilizat la pat se face în urinare (recipiente confecţionate din
metal emailat, sticlă sau material plastic, punga-recoltor pediatric), cu deschizătură
diferită
- După utilizare, urinarele se golesc imediat, se spală cu apă caldă în jet, cu săpun şi se
dezinfectează. Cele de unică folosință intră în circuitul eliminării deșeurilor biologice.
Captarea vărsăturilor
Materiale necesare:
 Muşama şi aleză
 Prosop, pahar cu soluţie aromată
 Două tăviţe renale curate, uscate
Etape de execuţie:
1. Pregătirea materialelor. Se pregătesc materialele mai sus menţionate
2. Pregătirea copilului
3. Efectuarea tehnicii
 2.3 Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative
¯ Respiraţia se măsoară în scopul evaluării funcţiei respiratorii a copilului, fiind
indiciu al evoluţiei bolii, al apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului.
Elemente de apreciat:
• tipul respiraţiei
• amplitudinea mişcărilor respiratorii
• ritmul şi frecvenţa
Materiale necesare: ceas secundar, creion de culoare verde, foaie de temperatură.
Asistenta aşează copilul în decubit dorsal, fără a explica tehnica ce urmează a fi executată.
Plasează mâna cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui şi numără inspiraţiile timp de un minut.
Respiraţia se notează cu culoare verde în foaia de temperatură. Fiecare linie orizontală
corespunde la două respiraţii.
¯ Temperatura este rezultatul proceselor oxidative din organele generatoare de căldură
prin dezintegrarea alimentelor energetice.
Temperatura omului se menţine constantă între 36-37ºC datorită proceselor de termoreglare.
Temperatura organelor interne – temperatura centrală - este mai ridicată decât temperatura
periferică, şi este în funcţie de intensitatea şi starea de activitate a organelor.
Temperatura prezintă mici oscilaţii fiziologice în cursul zilei, de la 0,5-1ºC, oscilaţiile
fiziologice variind cu vârsta, activitatea zilnică, sarcina etc.
În condiţii patologice temperatura poate să scadă sub 36 ºC – hipotermie sau să crească peste
37ºC – hipertermie.
Măsurarea temperaturii se face:
• în axilă;
• în cavitatea bucală;
• în rect şi vagin.
După terminarea timpului de menţinere a termometrului, acesta se scoate, se şterge cu o
compresă şi se citeşte gradaţia la care a ajuns mercurul. Se spală termometrul, se scutură şi se
introduce în recipientul cu soluţie dezinfectantă (cloramină 1%).
În foaia de temperatură, temperatura se notează cu pix de culoare albastră. Pentru fiecare
linie orizontală a foii de temperatură corespund două diviziuni de grad.
¯ Pulsul trebuie să urmeze curba temperaturii. Cu cât temperatura este mai mare cu atât
pulsul este mai accelerat.st ritm se menţine şi în zilele următoare, copilul trebuie ţinut sub
supraveghere permanentă.
Factorii care influenţează pulsul sunt: factori biologici (vârsta, înălţimea, greutatea, somnul,
alimentaţia, efortul fizic), factori psihologici (emoţiile, plânsul, mânia), factori sociali (mediul
ambiant).
Pulsul poate fi determinat la orice arteră accesibilă palpaţiei care poate fi comprimat pe un
plan osos: radială, temporală superficială, carotidă, humerală, brahială, femurală. În practica curentă
pulsul se ia la nivelul arterei radiale.
Materiale necesare: ceas cu secundar, creion sau pix roşu. La luarea pulsului, bolnavul
trebuie să fie în repaus fizic şi psihic cel puţin 5-10 minute înainte de numărătoare.
Fixarea degetelor se realizează cu ajutorul policelui, cu care se îmbrăţişează antebraţul la
nivelul respectiv.
O altă metodă o reprezintă citirea valorii afișată p eecranul pulsoximetrului.
Notarea pulsului se face cu pix sau creion roşu, fiecare linie orizontală a foii de temperatură
corespunde la patru pulsaţii.
Pulsul normal al inimii în funcție de vârstă poate avea valori diferite la copii, după cum
urmează:
nou-născuți: între 100 si 170 de bătăi pe minut

sugarii de la 6 luni la 1 an: 90 -130 de bătăi pe minut (bpm)

copiii cu vârste de la 2 la 3 ani: 80 - 120 de bătăi pe minut (bpm)

copiii cu vârste între 4 si 5 ani: 70 - 110 bătăi pe minut (bpm)

copiii de 10 ani și cei peste 10 ani: 60 - 100 de bătăi pe minut (bpm).

¯ Tensiunea arterială (T.A.)

La copilul peste 3 ani determinarea presiunii arteriale este obligatorie în cadrul examenului
clinic;
Scopul măsurării tensiunii arteriale este evaluarea funcţiei cardiovasculare (forţa de
contracţie a inimii, rezistenţa determinată de elasticitatea şi calibrul vaselor).
Materialele necesare sunt: aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale (cu mercur Riva Rocci
sau cu manometru), stetoscop biauricular, tampoane de vată şi alcool pentru dezinfectarea olivelor
stetoscopului şi creion sau pix roşu pentru însemnarea valorilor în foaia de temperatură.
Există două metode de măsurare a tensiunii arteriale: auscultatoric şi palpatoric.
Metoda auscultatorie: se explică copilului tehnica şi i se asigură un repaus fizic aproximativ
15 minute. Asistenta se spală pe mâini, aplică manşeta pneumatică pe braţul copilului sprijinit şi în
extensie.
 Lăţimea manşetei trebuie să acopere 2/3 din lungimea braţului. Trebuie să aibă următoarele
dimensiuni în funcţie de vârstă: 3 cm la prematuri, 4 – 5 cm de la naştere la 1 an, 7 cm de la 2 – 4
ani, 10 cm de la 5 – 9 ani, 13 cm de la 10 – 14 ani, 15 cm pentru copii mari sau obezi.
Membrana stetoscopului se fixează pe artera humerală, sub marginea inferioară a manşetei.
Se introduc olivele stetoscopului în urechi. Se pompează aer în manşeta pneumatică cu ajutorul
perei de cauciuc până la dispariţia zgomotelor pulsatile. Aerul din manşetă se decomprimă uşor prin
deschiderea supapei, până când se percepe primul zgomot arterial, care prezintă valoarea tensiunii
arteriale maxime (sistolice). Se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau acul
manometrului pentru a fi consemnată. Se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot
mai puternice. Se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau acul manometrului în momentul
în care zgomotele dispar, aceasta reprezentând tensiunea arterială minimă (diastolică). Se notează
pe foaia de temperatură valorile obţinute.
La metoda palpatorie determinarea se face prin palparea arterei radiale. Nu se foloseşte
stetoscopul biauricular. Etapele sunt identice metodei auscultatorii.
Are dezavantajul obţinerii unor valori mai mici decât realitatea, palparea pulsului periferic
fiind posibilă numai după reducerea accentuată a compresiunii exterioare.
La copiii sub 3 ani (mai ales sugari şi nou-născuti) măsurarea este foarte dificilă. La aceştia se
poate folosi metod „flush” sau efectul Doppler.
Se notează pe foaia de temperatură valorile obţinute cu o linie orizontală de culoare roşie,
socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate de coloană de mercur. Se unesc liniile orizontale cu
liniile verticale şi se haşurează spaţiul rezultat.
O problemă controversată încă în pediatrie este aceea a stabilirii unor criterii unice, valabile
de definire a tensiunii arteriale normale. Date orientative asupra valorilor normale ale presiunii
arteriale în funcţie de vârstă, furnizează formulele clasice de calcul, cum este formula
Katzenberger: presiunea arterială sistolică = 90 + 2x (x = vârsta în ani); presiunea arterială
diastolică este egală cu 1/2 din presiunea arterială sistolică + 10.
Valorile nu sunt aceleaşi pe tot globul. Pentru copiii peste 10 ani, ca şi la adulţi presiunea
arterială sistolică mai mare de 140 şi presiunea arterială diastolică mai mare de 90 este
considerată hipertensiune arterială.
 Tab.1 Valori tensionale în funcție de vârstă

¯ Urmărirea diurezei este importantă în vederea stabilirii bilanţului hidric.

Pentru măsurarea diurezei, urina se colectează pe 24 de ore în recipiente cilindrice, gradate,
cu gât larg, spălate şi clătite cu apă distilată. Colectarea se începe dimineaţa la o anumită oră şi se
termină a doua zi la aceeaşi oră. Pentru prevenirea fermentaţiei se vor adăuga la urină cristale de
timol.
Diureza se notează în foaia de temperatură prin haşurarea pătrăţelelor corespunzătoare
cantităţii de urină şi zilei respective. Spaţiul dintre două linii orizontale a foii de temperatură
corespunde la 100 ml de urină.
Cantitatea de urină eliminată în 24 de ore în mod normal variază în funcție de vârstă.
Calcul diureză normală la nou-născut și sugar: 1– 5 ml/kg/oră (30-300 ml/24h)
La copil preșcolar și școlar: 500-1200 ml/24h

2.4 Alimentaţia copilului

Aspecte generale:
 se culeg date despre regim, orarul meselor, repartizarea pe mese, posibilităţile de
mobilizare, capacitatea copilului de a-şi folosi membrele suprioare;
 se obţin informaţii despre restricţii legate de efectuarea unor examene, administrarea
unor medicamente în funcţie de orarul meselor;
 se obţin informaţii despre tipul de alimentație (naturală la sân, formulă lapte,
diversificat) și preferinţele alimenatare ale copilului, precum și despre eventuale alergii,
 intoleranță la lactoză sau gluten.
Alimentarea:
 masa poate fi servită în salon la masă, în salon la pat în poziţie şezândă, sau în decubit
dorsal;
 dacă este cazul, se protejează lenjeria cu un prosop
 alimentele sunt servite în condiţii igienice pe o tavă, masă portabilă, acoprite
Alimente permise: lapte de mamă, formulă de lapte, legume şi fructe (broccoli, gulii,
cartofi, morcov, mere, piersici, citrice), cereale integrale (cu bobul întreg), proteine (pieptul de
pui, de curcan, fucte oleaginoase, tofu).
Alimente interzise: cărnurile grase şi produsele lactate fermentate și afumate, carnea
grasă şi roşie (burgeri), dulciurile (ciocolată, bomboanele, băuturile carbogazoase dulci)

2.5 Administrarea medicamentelor şi hidratarea organismului

Administrarea medicamentelor se va face de către asistentă numai la indicaţia medicului sau
cu aprobarea lui.
Medicamentul se poate introduce în organism pe mai multe căi:
- calea digestivă - orală, sublinguală, intestinală, rectală;
- local - pe tegumente şi mucoase;
- calea respiratorie;
-parenteral - sub forma injecţiilor intradermice, subcutanate, intramusculare,
intravenoase, intraarteriale, intracardiace, intrarahidiene, intraosoase.
Pentru a evita greşelile care pot avea efecte nedorite asupra pacientei, asistenta trebuie să
respecte următoarele reguli:
- respectă medicația prescrisă de medicul curant
- identifică medicamentul prescris după etichetă, forma de prezentare, culoare, miros, consistenţă
-verifică calitatea medicamentului observând integritatea, culoarea medicamentelor solide,
sedimentarea, tulburarea, opalescenţa medicamentelor sub formă de soluţie
- respectă căile de administrare prescrise de medic
- respectă doza de medicament
- evită incompatibilităţile medicamentoase datorate asocierii unor soluţii în aceeaşi seringă
- serveşte copilul cu doza unică de medicament (pentru administrarea pe cale orală)
- respectă următoarea succesiune în administrarea medicamentelor: pe cale orală (solide, lichide),
injecţii,iar la final, administrează: supozitoare
- informează copilul, sau părintele însoțitor, asupra medicamentelor prescrise în ceea ce priveşte
efectul urmărit şi efectele secundare
- anunţă imediat medicul privind greşelile produse
- administrează imediat soluţiile aspirate din fiole, flacoane
- respectă măsurile de asepsie, de igienă pentru a preveni infecţiile intraspitaliceşti.
Tehnica administrării inhalatorii a medicației
Pentru a administra corect medicația cu ajutorul flaconului presurizat pMDI tip spray trebuie folosit
un spacer (Volumatic sau Babyhaler). Nu se administrează medicația inhalatorie direct în
gură!
Tehnica:
1. Agitarea flaconului extrem de bine (cel puțin de 10 ori sau minimum 5 secunde)
2. Conectarea flaconul la un dispozitiv de tip spacer special sau improvizat

3. Expirarea lentă a aerului din plămâni

4. Ridicarea bărbiei copilului, privind spre tavan (se deschide astfel calea aeriana la școlar si
adolescent si se obține in acest mod o curgere lina si eficienta a particulelor inhalate prin căile
aeriene; la sugar si preșcolarul mic se va păstra o poziție neutră a capului cu privirea direct înainte,
evitând flectarea capului!)
5. Administrarea un puff în spacer. Apare un “nor” de particule
6. Inspir lent și foarte adânc. Se evită inspirul violent pentru a nu produce reflexe de tuse
7. Ținerea respirației pentru măcar 5 secunde (ideal 10 secunde la școlarii mai mari)

8. Revenirea în poziție normală și expir lent.

Dacă trebuie administat încă un puff se repetă pașii 1-8 după cel puțin 30 secunde de pauza în
care flaconul de tip pMDI se represurizeaza și se poate agita din nou.
La sfârșit se clătește bine gura și se scuipă apa.

Tehnica administrării prinperfuzie intravenoasă (endovenoasă) a medicației-PEV

Perfuzia este o metodă de tratament care constă in introducerea, în organismul unui pacient pe
cale parenterala, a unei cantități de diferite soluții medicamentoase, în scop terapeutic. Se
efectuează într-un ritm lent (picătură cu picătură), pentru a nu dezechilibra mecanismele de
reglare, tensiunea arterială sau schimburile de apă și săruri minerale dintre sânge și țesuturi.
Perfuziile venoase permit administrarea de medicamente, de soluţii electrolitice (sodiu, potasiu etc.)
şi/sau glucozate („seruri”), de derivate de sânge sau de produse de hrănire artificială (pe bază de
glucide, de lipide şi de acizi aminaţi).
 Scop
 hidratarea şi mineralizarea organismului;
 administrarea medicamentelor la care se urmăreşte efectul prelungit;
 depurativ, diluând şi favorizând excreţia din organism a produşilor toxici;
 completarea proteinelor sau a unor componente sanguine cale parenterală.
 alimentarea pe cale parenterală
Pregatirea materialelor necesare
 Depinde de rata de administrare, de tipul terapiei, cat si de specificul solutiei care trebuie
administrata intravenos.
 Perfuzoarele cu micropicurator se folosesc pentru uzul pediatric si la adulti care necesita
adminstrarea unor cantitati mici de solutie intr-un timp mai indelungat, sub un control atent al ratei
si cantitatii de adminstrare.
 Administrarea intravenoasa prin atasarea unei linii venoase secundare la una primara, deja existenta,
permite adminstrarea alternativa sau concomitenta a doua solutii Perfuzoarele care au filtru de aer
se folosesc pentru solutiile din sticle, cele fara filtru de aer se folosesc pentru solutiile din pungi de
plastic sau la flacoanele care au ele atasate filtru de aer.

Materiale necesare
· soluția de administrare intravenoasă
· paduri alcoolizate
· perfuzor
· stativ
· medicamentele prescrise daca trebuie administrate în perfuzie
· mănuși
· tăvița sau cărucior de lucru
Pregătirea echipamentului
· se verifică data de expirare a soluțiilor de administrat, volumul și tipul soluțiilor · se examinează
soluțiile (de plastic sau de sticlă) să nu fie perforate sau sparte · se examinează soluțiile pentru a
verifica aspectul lor (să nu fie tulburi, precipitate etc)
Pregătirea pacientului
– procedura trebuie explicată atât copilului (dacă vârsta opermite) cât și părintelui în detaliu
pentru a reduce teama și anxietatea. Astfel, se va explica copilului și părintelui că va ramane la
locul puncționării un cateter de plastic la care se va atașa un perfuzor pentru perfuzarea diferitelor
solutii indicate de medic. Se vor explica avantajele tehnicii și anume faptul că aceasta scuteste de
înțeparea repetată pentru adminstrarea tramentului
– se va explica, de asemenea, că durata și tipul tratamentului vor fi indicate de medic
– se aduce la cunostință copilului sau părintelui însoțitor orice modificare survenită în schema
de tratament
– de-a lungul tratamentului pacientul trebuie instruit să anunțe orice modificare în rata de
administrare potrivită de asistentă (dacă perfuzia se opreste sau merge mult mai rapid), dacă începe
să-l doară. De asemenea, se va preciza că nu va trebui să lovească locul unde branula este inserată
– se va explica tehnica indepărtării branulei, cât timp se va ține compresie la locul de inserție
cât și faptul ca va fi apt să își folosească mana respectivă la fel de bine ca înainte de montarea
branulei
Tehnica
· se spală mâinile bine · se pun mănușile · se agață soluția în stativ · se înlătura capacul sau dopul
protector și se dezinfectează cu un pad alcoolizat porțiunea unde va fi introdus perfuzorul · se
introduce cu seringa sterilă un alt medicament în soluția perfuzabilă dacă acest lucru este indicat și
se va eticheta flaconul specificând medicația introdusă · se desface perfuzorul și se introduce în
soluție avand grija sa nu atingem capatul sau de nimic pentru a-l păstra steril · se clampează
perfuzorul și apoi se presează camera de umplere până se umple jumătate · se declampează
perfuzorul și se golește de aer lăsând lichidul să curgă în tăvița până când nu mai este nici o bulă de
aer · dacă soluția este în flacon de sticlă va trebui să se deschidă filtrul de aer pentru ca ea să curgă.
Dacă este în punga de plastic nu este nevoie · se detașează capacul protector al celuilalt capăt al
perfuzorului și se atașează perfuzorul la branulă · se etichetează flaconul de soluție cu data și ora
administrării.
Calculul ritmului de administrare a soluțiilor perfuzabile (rata de flux)
– Formula 1: total soluție/total ore=ml/ora
– Formula 2: ml/ora x factor picurător=picături/ora
– Formula 3: total soluție x factor picurător/nr.ore x 60min=picături/min
Unde factor picurător:Picurător copii=micro=60pic/ml
Exemplu-un pacient are prescris 1000 ml de soluție de administrat în 6 ore
Picături/minut=1000 x 15 /6 x60=aprox 42
Complicații
Complicațiile care pot surveni în cadrul terapiei intravenoase pe cateter periferic trebuie avute în
vedere, prevenite, iar, dacă apar, cunoscute metodele de acţionare în aceste situaţii. Aceste
 complicaţii sunt:
 flebite
 extravazarea soluţiilor
 impermeabilitatea cateterului
 hematom
 secţionarea cateterului
 spasme venoase
 reacţii vasovagale
 tromboze
 infecţii sistemice ca septicemia sau bacteriemia
 reacţii alergice
 încărcare circulatorie
 embolie.

2.6 Recoltarea produselor biologice şi patologice

Importanţa examenelor de laborator: completează simptomatologia bolilor cu elemente
obiective, confirmă sau infirmă diagnosticul clinic, reflectă evoluţia bolii şi eficacitatea
tratamentului, confirmă vindecarea, semnalează apariţia unor complicaţii. Permit depistarea
îmbolnăvirilor infecţioase şi a persoanelor sănătoase purtătoare de germenii patogeni. Asistenta
trebuie să respecte următoarele reguli:
 Orarul recoltărilor
 Pregătirea fizică şi psihică a copilului
 Pregătirea fizică: regim alimentar, repaus la pat, aşezarea în poziţia corespunzătoare în
funcţie de recoltare
 Pregătirea materialelor şi a intrumentelor necesare recoltării
 Efectuarea tehnicii propriu-zise
 Completarea imediată şi a cererii de analiză care va cuprinde numele şi prenumele
copilului, numărul salonului şi al patului, natura produsului, analiza cerută, data
recoltării
 Etichetarea produsului prin scriere directă pe recipent sau pe etichete bine fixate
 Expedierea şi transportarea produselor recoltate va fi dus a laborator în starea în care au
fost prelevate din organism
 Să le trimită cât mai repede la laborator pentru a evita alterarea produselor recoltate.
 Recoltarea sângelui pentru examene biochimice: se efectuează prin puncţie venoasă dimineaţa,
bolnavul fiind „a jeune”. Se recoltează 0,5 ml sânge simplu, fără anticoagulant, sau prin înțeparea
pulpei degetului.
Valori normale:
 Glicemia: 70 – 150 mg/dl
 Sideremia (0-6 ani): băieți: 25-115 mg/dL
fete : 28-117 mg/dL
Factori de conversie: µmol/L x 5.59 = µg/dL; µg/dL x 0.179 = µmol/L.
 Creatinină (copii) < 47mg/dL
 Proteina C reactivă (PCR) Nou-născuți (0-3 saptamani): 0.1-4.1 mg/L
Copii (1 lună – 15 ani): 0.1 -2.8 mg/L
Recoltarea sângelui pentru examene hematologice: se recoltează 0,25 ml sânge prin
puncţie venoasă sânge pe 0,25 anticoagulant – heparină sau EDTA.

Tab.2 Valori parametrii hemoleucogramă în funcție de vârstă

Recoltarea sângelui pentru determinarea Vitezei de sedimentare a hematiilor (VSH): Se

recoltează prin puncţie venoasă în seringă de 0,25 ml sânge cu 0,4 ml citrat de sodiu 3,8% .
Valori normale: copii (0-18 ani): <10 mm/h
 2.7 Pregătirea copilului şi efectuarea tehnicilor impuse de afecţiune

Radiografia pulonară

Examinarea radiologică convenţională (RX) este una din cele mai utilizate şi comune tehnici
de investigaţie imagistică practicată în medicina curentă.

Metoda de examinare radiologică este atraumatică şi permite obţinerea unor imagini ale
structurilor anatomice din interiorul corpului omenesc, cu ajutorul radiaţiilor X, în vederea
diagnosticării cu acurateţe a afecţiunilor pacientului.

Sistemele radiologice moderne dispun de sisteme de autocorecţie şi control prin care reduc
la maximum expunerea pacientului la fasciculul de radiaţie X şi, de asemenea, limitează sever
radiaţia X dispersată.
Expunerea pacientului la radiaţia X este permanent controlată iar doza de iradiere este
menţinută la un minim absolut, o anumită cantitate de radiaţie este implicată în realizarea
investigaţiei. Pacientul va trebui să stea culcat pe masa aparatului sau în picioare în timpul
expunerii.
Medicul curant va decide dacă investigaţia radiologică Rx este indicată şi va recomanda
pacientului efectuarea ei numai pe baza unei analize detaliate a necesităţii.

Pregătirea copilului: Majoritatea examinărilor radiologice nu necesită o pregătire prealabilă

specifică a pacientului. Copilul va trebui să renunţe în unele cazuri la bijuterii. După caz şi zona de
interes pentru examinare, examinarea se va efectua cu îmbrăcăminte sumară.

Pulsoximetria
Reprezintă de terminarea SpO2 (saturației cu oxigen) la nivel capilar. Ecranul nu este situat
pe clamă. Clama este legată de un cablu ce se conectează cu un monitor al cărui ecran arată pulsul,
undele pulsatile (când sunt simetrice, măsurătoarea saturației este corectă). Senzorul se poate atașa
degetelor de la mână, dar și la degetul mare de la picior, în palmă la sugari sau la lobul urechii, dacă
există transductorul adecvat.
Capul senzorului trebuie așezat pe deget astfel încât emițătorul și detectorul să fie opuse și
paralele, cu 5-10 mm țesut între ele, cu lumina roșie la nivelul unghiei sau feței interne a lobului
urechii. Se poate măsura SpO2 la nivelul degetelor, lobului urechii, degetului mare de la picior, la
nou născuți la nivelul palmei sau al plantei. Foarte rar se măsoară la nivelul obrazului sau limbii.
Pentru a fi sigur că senzorul funcționează corect, examinatorul își poate măsura
SpO2 proprie.
La pulsoximetrele portabile este necesar ca bateria să fie întotdeauna încărcată sau acestea
să fie ținute în prize continuu!
Degetul trebuie să se potrivească bine la nivelul capului
senzorului, astfel încât să nu fie prea strâns (să producă
vasoconstricție) sau prea larg (să lase și lumina ambientală
să pătrundă).

Fig.9 Pulsoximetrie

Atunci când extremitatea senzorului se murdărește, acesta se curăță cu vată și spirt (este
indicat să se curețe periodic).
Pentru a preveni defectarea senzorului, acesta trebuie agățat sau poziționat astfel încât să nu
fie în contact cu pardoseala camerei, deoarece poate fi accidental călcat sau presat de scaune rulante
sau roți ale unor dispozitive medicale sau paturi mobile!

Când se deconectează cablul care conține capul senzorului, acesta trebuie ținut de mufă și nu
de cablu (pentru a nu rupe firele electrice din interior).

Recoltarea exsudatului faringian

Exsudatul reprezintă orice lichid care se filtrează din sistemul circulator în țesuturile vecine
în cazul unor leziuni sau zone de inflamație.
Scop
– explorator: depistarea germenilor patogeni în vederea tratamentului și depistarea agenților
patogeni la purtători sănătosi, efectuarea antibiogramei.

Materiale necesare

– spatula linguală sterila de unică folosință

– eprubeta cu mediu de cultura
– manuși de unică folosință
– masca de protectie
– taviță renală
– etichete

Pregatirea pacientului

– se explică, părintelui și/sau copilului, după caz, procedura și necesitatea tehnicii

– se obține consimțământul și colaborarea copilului/părintelui
– se încurajează pacientul
– se atenționează pacientul să nu își administreze niciun fel de tratament, să nu manance, să nu
bea apa, să nu se spele pe dinți cu 4 ore minim în prealabil
– se așează copilul în pozitie șezândă, pe scaunul de recoltare sau în brațele părintelui, în
funcție de vârstă

Tehnica

– asistenta se spală pe mâini se se dezinfectează

– își pune mănusș de unica folosință
– se invită pacientul să deschidă gura larg
– se apasă limba cu spatula sterilă
– dacă pacientul are senzație de vomă se retrage spatula îi i se recomandă să se relaxeze. Se
reintroduce spatula mai puțin adânc
– se șterge cu tamponul depozitul faringian și amigdalian
– se retrage tamponul fără să se atingă dinții, limba sau obrajii
– se plasează aplicatorul în tubul cu mediul de cultură și se eticheteaza, apoi proba este trimisă
la laborator.
Accidente / Incidente
– se pot obține rezultate eronate dacă se atinge cu tamponul faringian saliva, dinții sau limba.
In acest caz procedura se va repeta
– greața, voma. În acest caz se întrerupe procedura, se roagă pacientul să inspire adânc și să se
pregatească pentru o nouă procedură
Erori de recoltare
– contaminarea probei prin nerespectarea condițiilor de asepsie și antisepsie
– folosirea antisepticelor poate conduce la inhibiția dezvoltarii germenilor
– atingerea limbii, buzelor, salivei, dinților poate modifica rezultatul din cauza germenilor
prezenți in aceste zone

2.8 Educaţie pentru sănătate. Profilaxia bolii

Educaţia pentru sănătate este strict necesară. Ea va consta în primul rând în discuția cu
copilului și tutorii acestuia asupra naturii suferinţelor sale şi asupra scopului, ceea ce face strict
necesară colaborarea cu medicul.
Părinții se vor supune indicaţiilor date de medic şi asistentă, sfaturi care îi vor ajuta, şi
anume:
 - să respecte indicaţiile date de medic
- să respecte regimul alimentar
- să nu intre în panică
- să accepte administrarea medicamentelor
Încă din primele zile asistenta medicală va duce o muncă susţinută de educaţie sanitară cu
copilii și părinții acestora pentru a adopta o îngrijire pe măsură pe perioada bolii.

Profilaxia bolii
Profilaxia primară
 Respectarea modului sănătos de viaţă şi evitarea deprinderilor vicioase. Asigurarea unei
ambianţe favorabile, hipoalergice de dezvoltare a copilului.

 Dieta hipoalergică recomandaată:

 -consumul fructelor de culoare deschisă (albe, verzi, galbene), măcrişi;

 -legume (varză albă, verde, dovlecei, cartofi, ridiche albă);

 -produse lactate acidofile (în cantităţi reduse – smântiână, briânză de vaci, unt);

 -crupe (orez, hrişcă, arpacaş, ovăz, orz);

 -carne de vită, porc degresată, iepure, curcan; uleiuri vegetale;

 -pâine de grîu de calitatea a doua; zahăr (fructoză);

 eliminarea sau limitarea produselor alimentare ce conţin alergenul cauzal, produselor cu

sensibilizare înaltă (ouă, ciocolată, cafea, miere de albine, peşte şi produse de mare, fructe,
pomuşoare şi legume de culoare roşie şi oranj: zmeură, căpşune, citrice, piersici, caise, roşii,
morcov, etc.) cu diferite ingrediente artificiale;

 -alimentaţia naturală a copilului sugar sau cu amestecuri lactate adaptate; diversi-ficarea

treptată (diete rotatorii) a raţiei copilului;

 - restricţia produselor cu grad înalt de alergizare.

Profilaxia secundară

Profilaxia infecţiilor respiratorii acute

Profilaxie post-expunere – prevenirea infectării cu viruşi şi germeni respiratorii

  Profilaxie de urgenţă – eliminarea precoce a infecţiei respiratorii cu viruşi.
 Interferon recombinat – supozitoare (pîna la vîrsta de 7 ani: 150 000 UI x 2 ori/zi, timp 5-7
zile, copiii > 7 ani – 500 000 UI x 2 ori/zi, 5-10 zile).

Profilaxie pre-expunere -Ameliorarea rezistenţei antiinfecţioase a copilului;

 Măsuri sanitaro-igienice: aerisirea încăperilor, folosirea lămpilor bactericide.

 Regim de „mască” pentru familia cu copil bolnav de IRVA. Instalare a carantinei în focare
de infecţii (7 zile de la ultimul caz de IRVA).

 Vitaminoterapie (fructe, legume, polivitamine).

Profilaxia specifică – imunizare antigripală, antipneumococică

Efectele vaccinării:

 -formarea imunităţii specifice antigripale la serotipurile de virus gripal incluse în vaccin
(recomandate de OMS pentru fiecare sezon epidemiologic);

 -majorarea sintezei interferonului în organism;

 -stimularea apărării organismului și pentru alte tipuri de virusuri respiratorii

 Indicaţii: copiii frecvent bolnavi (afecţiuni respiratorii recurente), din instituţiile preşcolare
şi cei instituţionalizaţi.

 Precauţii: copiii cu antecedente alergologice personale.

 Contraindicaţii: alergie la proteina de ouă; infecţii acute, stimularea policlonală a sistemului

imun.

Profilaxia terțiară

Reprezintă profilaxia complicațiilor bolii: suprainfecții bacteriene, cronicizare, insuficiență

respiratorie acută.

2.9 Externarea copilului

Momentul externării din spital al copilului este stabilit de către medic. Cu 2-3 zile înaintea
examinării asistenta va anunţa familia, împreună cu copilul se va stabili ora plecării pentru a i se
putea asigura alimentaţia şi tratamentul până în ultimul moment.
Asistenta medicală va aprofunda cu părintele copilului indicaţiile date de medic, acestea fiind
cuprinse şi în biletul de ieşire, după care va verifica dacă acesta şi-a însuşit corespunzător tehnicile
necesare pentru continuarea tratamentului prescris la domiciliu insistând ca, atunci când este cazul,
la data stabilită să se prezinte la control.
 CAPITOLUL III
ÎNGRIJIRI SPECIFICE