Curs Economie Management ID DPasnicu

Coordonator:
Daniela Pașnicu
Autori :
Prof.univ.dr. Mircea Coşea (cap.1)
Prof.univ.dr. Cornel Ionescu (cap. 14, 15)
Prof.univ.dr. Constantin Mecu (cap.2)
Prof.univ.dr. Daniela Paşnicu (cap. 3, 4, 19)
Prof.univ.dr. Gheorghe Zaman (cap. 21)
Conf.univ.dr. Cristina Barna (cap. 7, 10)
Conf.univ.dr. Mădălina Constantinescu (16)
Conf.univ.dr. Eugen Ghiorghiţă (cap. 5, 11)
Conf.univ. dr. Nedelea Părăluţă (8, 13,18)
Conf.univ.dr. Raluca Zorzoliu (cap. 9, 12)
Lect. univ.dr Cătălin Ghinararu (cap. 20)
Lect.univ.dr. Mariana Iatagan (cap. 6)
Lect.univ.dr. Cristian Uţă (cap. 6, 17)
ECONOMIE
Curs în tehnologia ID-IFR
1
 Editura Fundaţiei România de Mâine, 2017
http://www.edituraromaniademaine.ro/
Editură recunoscută de Ministerul Educaţiei Naţionale
prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS) (COD 171)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Economie, Curs în tehnologia ID-IFR autor: Pașnicu Daniela - Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2017
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.
Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor:
Coperta:
Bun de tipar:; Coli tipar:

Format: 16/61×86
Editura Fundaţiei România de Mâine

Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: editurafrm@yahoo.com
2
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
Coordonator:
Daniela Pașnicu
Autori :
Prof.univ.dr. Mircea Coşea (cap.1)
Prof.univ.dr. Cornel Ionescu (cap. 14, 15)
Prof.univ.dr. Constantin Mecu (cap.2)
Prof.univ.dr. Daniela Paşnicu (cap. 3, 4, 19)
Prof.univ.dr. Gheorghe Zaman (cap. 21)
Conf.univ.dr. Cristina Barna (cap. 7, 10)
Conf.univ.dr. Mădălina Constantinescu (16)
Conf.univ.dr. Eugen Ghiorghiţă (cap. 5, 11)
Conf.univ. dr. Nedelea Părăluţă (8, 13,18)
Conf.univ.dr. Raluca Zorzoliu (cap. 9, 12)
Lect. univ.dr Cătălin Ghinararu (cap. 20)
Lect.univ.dr. Mariana Iatagan (cap. 6)
Lect.univ.dr. Cristian Uţă (cap. 6, 17)
ECONOMIE
– Curs în tehnologie ID-IFR –
Realizator curs în tehnologie ID – IFR

Prof. univ. dr. DANIELA PAŞNICU
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2017
3
CUPRINS
INTRODUCERE .................................................................................................................................. 9
Unitatea de învăţare 1
Sistemul ştiinţelor economice. Obiectul de studiu al economiei politice şi metoda în ştiinţa
economică. Noua economie – trasaturi și caracteristici
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele unității de învățare
1.3. Conținutul unității de învățare
1.3.1. Educaţia şi cultura economică
1.3.2. Obiectul de studiu al Teoriei economie
1.3.3. Economia – ştiinţă a deciziilor sociale
1.3.4. Economia pozitivă şi Economia normativă
1.3.5. Metoda ştiinţei economice
1.3.6. Noua economie
1.3.7. Teoria economică şi politicile economice. Prognoza şi scenariile
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Economia de piaţă. Marfa, producţia de mărfuri generalizată, banii şi agenţii economici
2.1. Introducere
2.3.1. Preliminarii conceptuale
2.3.2. Principalele caracteristici ale economiei de piaţă
2.3.3. Marfa şi însuşirile sale. Producţia generalizată de mărfuri
2.3.4. Banii şi rolul lor în economia actuală: definiţie, funcţii, rol …...
2.3.5. Economia de piaţă contemporană şi principalele ei tipuri. Sfârşitul dogmei
2.3.6. Agenţii economici
2.3.7. Fluxurile activităţii economice
Piaţa. Cererea şi oferta
3.1.Introducere
3.3.1. Piaţa: caracteristici, rol, tipuri
3.3.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii
3.3.3. Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei
3.3.4. Echilibrul pieţei
Comportamentul consumatorului
4.1. Introducere
4.3.1. Bunurile economice: concept şi tipologie
4.3.2. Utilitatea economică. Concept. Măsurare
4.3.3. Utilitatea marginală. Legea utilităţii marginale
4.3.4. Constrângerea bugetară: Ce îşi permite consumatorul?
4.3.5. Preferinţele consumatorului
4.3.6. Alegerile optime ale consumatorului
Teoria producătorului. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
5.1. Introducere
5.3.1. Întreprinderea
5.3.2. Combinarea factorilor de producţie. Factorii de producţie. Funcţia de producţie
5.3.3. Analiza pe termen scurt. Legea randamentelor neproporţionale
4
5.3.4. Analiza pe termen lung. Economii şi dezeconomii de scară
5.3.4.1. Substituirea factorilor de producţie
5.3.4.2. Economii şi dezeconomii de scară
Randamentul factorilor de producţie
Costul de producţie şi rentabilitatea
6.1. Introducere
6.3.1. Definirea şi măsurarea productivităţii factorilor de producţie
6.3.2. Productivitatea muncii
6.3.3. Randamentul capitalului
6.3.4. Căi de creştere a productivităţii factorilor de producţie
6.3.5. Conţinutul costului. Delimitări conceptuale
6.3.6. Mărimea şi tipologia costului
6.3.7. Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal
6.3.8. Optimul producătorului.
6.3.9. Pragul de rentabilitate
Concurenţa şi formarea preţurilor
7.1. Introducere
7.3.1. Concurenţa: concept, funcţii, forme
7.3.2. Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru
7.3.3. Tipuri de piaţă cu concurenţă imperfectă
7.3.4. Politica concurenţială în Uniunea Europeană. Studiu de caz:
Acordurile anticoncurenţiale
Piaţa muncii şi salariul
8.1. Introducere
8.3.1. Piaţa muncii: conţinut, caracterizare şi funcţii
8.3.2. Cererea şi Oferta de muncă
8.3.3. Echilibrul şi structuri ale pieţei muncii
8.3.4. Salariul: mărime şi forme
8.3.5. Forme de salarizare
Piaţa monetară şi dobânda. Creditul şi băncile
9.1. Introducere
9.3.1. Moneda. Masa monetară şi agregatele monetare
9.3.2. Piaţa monetară
9.3.3. Teorii despre valoarea banilor şi moneda aflată în circulaţie
9.3.4. Dobânda
9.3.5. Creditul şi băncile
9.3.6. Politica monetară
Piaţa financiară. Bursele de Mărfuri şi de Valori
10.1. Introducere
10.3.1. Titlurile de valoare. Acţiuni şi obligaţiuni
10.3.2. Piaţa primară şi piaţa secundară a capitalului
5
10.3.3. Plasamentul pe piaţa financiară
10.3.4. Piaţa capitalului în România
Piaţa Valutară
11.1. Introducere
11.3.1. Aspecte generale
11.3.2. Cursul valutar şi factorii care îl influenţează
11.3.3. Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa
valutară
11.3.4. Consecinţe ale modificării cursului valutar
11.3.5. Datoria externă
Resursele Naturale şi Renta. Preţul Pământului
12.1. Introducere
12.3.1. Piaţa resurselor naturale
12.3.2. Definirea, natura şi mărimea rentei
12.3.3. Mecanismul obţinerii diferitelor forme ale rentei funciare
12.3.4. Preţul Pământului
Profitul
13.1. Introducere
13.3.1. Delimitări conceptuale privind profitul
13.3.2. Funcţii şi forme ale profitului
13.3.3. Cuantificarea profitului şi factorii care influenţează dinamica sa
13.3.4 Maximizarea profitului
Creşterea și Dezvoltarea Economică
14.1. Introducere
14.3.1. Conceptul de creştere economică
14.3.2. Factorii şi tipurile de creştere economică
14.3.3. Rezultatele macroeconomice. Indicatorii macroeconomici
14.3.4. Dezvoltarea economică durabilă
14.3.5. Echilibrul şi dezechilibrul macroeconomic
Modele privind creşterea macroeconomică
15.1. Introducere
15.3.1. Modele privind creşterea macroeconomică
15.3.1.1. Modele privind creşterea macroeconomică la scară naţională
15.3.1.2. Modele privind creşterea macroeconomică la scară globală
15.3.2. Noile teorii ale creşterii economice
Venitul Național, Consumul, Economiile și Investițiile
16.1. Introducere
16.3.1. Venitul naţional
16.3.1.1. Venitul naţional şi formele lui
6
16.3..2. Concept, evoluţie, inegalităţi între ţări
16.3.2. Consumul: legităţile evoluţiei consumului
16.3.2.1. Mărimi absolute
16.3.2.2. Înclinaţia spre consum
18.3.2.3. Dinamica înclinaţiei spre consum şi factorii care o influenţează
16.3.3. Economiile
16.3.3.1. Delimitări conceptuale privind economiile
16.3.3.2. Înclinaţia spre economii
16.3.3.3. Dinamica înclinaţiei spre economii
16.3.3.4. Factorii care influenţează dinamica înclinaţiei
16.3.4. Investiţiile
16.3.4.1. Delimitări conceptuale şi tipologia investiţiilor
16.3.4.2. Calculul multiplicatorului investiţiilor
16.3.4.3. Înclinaţia investiţiilor
16.3.4.4. Determinarea acceleratorului
Fluctuaţiile Activităţii Economice
17.1.Introducere
17.3.1. Tipuri de cicluri economice
17.3.2. Caracteristicile ciclului economic
17.3.3. Cauzele ciclului economic
17.3.4. Politici anticiclice
Șomajul
18.1.Introducere
18.2.Obiectivele unității de învățare
18.3.Conținutul unității de învățare
18.3.1 Concepte privind abordarea relaţiei şomaj-ocupare
18.3.2. Cauzele şomajului
18.3.3. Relaţia şomaj-inflaţie
18.3.4. Forme ale şomajului. Măsurarea şomajului
18.3.5. Consecinţele economico-sociale ale şomajului
18.3.6. Politici active şi politici pasive
18.4.Îndrumar pentru autoverificare
Inflația
19.1. Introducere
19.3.1. Definirea inflaţiei. Delimitări conceptuale
19.3.2. Măsurarea inflaţiei
19.3.3. Cauzele inflaţiei
19.3.4. Relaţia inflaţie-şomaj. Curba Phillips
19.3.5. Evoluţia inflaţiei în România
19.3.6. Consecinţele inflaţiei. Costul inflaţiei
19.3.7. Gestionarea inflaţiei
Statul și Economia
20.1 . Introducere
20.3.1. Funcţiunile şi rolul entităţii suverane. Statul din perspectivă economică
20.3.2. Evoluţii doctrinare privind rolul statului/entităţii suverane în economie
20.3.3. Politicile economice
20.3.4. Statul în economia globală – impactul integrării europene
asupra
7
20.3.5. Statul şi economia în România – un secol şi jumătate de
existenţă şi acţiune
Eficiența Macroeconomică
21.1.Introducere
21.3. 1. Eficienţa economică: concept, curente de gândire
21.3.2. Măsurarea eficienţei economice
21.3.2.1. Indicatori de măsurare a eficienţei economice
21.3.2.2. Metode clasice de calcul al eficienţei
macroeconomice
21.3.2.3. Analiza eficienţei economice cu ajutorul ecuaţiei
de regresie simplă şi multiplă
21.3.3. Eficienţa economică abordată la nivel social
21.3.4. Externalităţile negative şi pozitive şi internalizarea lor
8
INTRODUCERE
Structura cursului
Cursul este compus din 21 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Economia politică în sistemul ştiinţelor economice. Obiectul de studiu al economiei
politice şi metoda în ştiinţa economică. Noua economie
Unitatea de învăţare 2. Economia de piaţă. Marfa, producţia de mărfuri generalizată, banii şi agenţii
economici
Unitatea de învăţare 3. Piaţa. Cererea şi oferta
Unitatea de învăţare 4. Comportamentul consumatorului
Unitatea de învăţare 5. Teoria producătorului. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
Unitatea de învăţare 6. Randamentul factorilor de producţie
Costul de producţie şi rentabilitatea
Unitatea de învăţare 7. Concurenţa şi formarea preţurilor
Unitatea de învăţare 8. Piaţa muncii şi salariul
Unitatea de învăţare 9. Piaţa monetară şi dobânda. Creditul şi băncile
Unitatea de învăţare 10. Piaţa financiară. Bursele de Mărfuri şi de Valori
Unitatea de învăţare 11. Piaţa Valutară
Unitatea de învăţare 12. Resursele Naturale şi Renta. Preţul Pământului
Unitatea de învăţare 13. Profitul
Unitatea de învăţare 14. Creşterea și Dezvoltarea Economică
Unitatea de învăţare 15. Modele privind creşterea macroeconomică
Unitatea de învăţare 16. Venitul Național, Consumul, Economiile și Investițiile
Unitatea de învăţare 17. Fluctuaţiile Activităţii Economice
Unitatea de învăţare 18. Șomajul
Unitatea de învăţare 19. Inflația
Unitatea de învăţare 20. Statul Şi Economia
Unitatea de învăţare 21. Eficiența Macroeconomică
Teme de control (TC)
Realizarea temelor de control se va face după tematica de mai jos:

Tema de control nr. 1: Noua economie: trasaturi si caracteristici - 10 ore
Tema de control nr. 2: Importanta analizei comportamentului producatorului in decizia manageriala -
10 ore
Bibliografie obligatorie:
1. Daniela Pașnicu, Economie, Curs în tehnologia ID-IFR - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2018
2. Mecu, Constantin; Daniela Paşnicu (coordonatori) Teorie economică 1- Microeconomie, Tipuri
fundamentale de pieţe, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2011
3. Constantin, Mecu; Daniela Paşnicu (coordonatori), Teorie economice 2: Macroeconomie,
Mondoeconmie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucharest, 2014.
4. Mecu, Constantin; Părăluţă Nedelea, Paşnicu Daniela, Barna Cristina, Uţă Cristian, Zorzoliu Raluca,
Economie Politică, Aplicaţii practice, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2008;
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine în scris în sesiunile de examene programate, ţinându-se cont de activitatea şi
evaluarea pe parcurs a studentului (2 teme de control).
9
Unitatea de învăţare nr. 1
Sistemul ştiinţelor economice. Obiectul de studiu al economiei politice şi metoda în ştiinţa
economică. Noua economie – trasaturi și caracteristici
Cuprins
1.1. Introducere
1.3.2. Obiectul de studiu al Teoriei economie
1.3.3. Economia – ştiinţă a deciziilor sociale
1.3.4. Economia pozitivă şi Economia normativă
1.3.7. Teoria economică şi politicile economice. Prognoza şi scenariile
1.1 Introducere
1.2 Obiectivele unităţii de învăţare
• precizarea conţinutului unor concepte, noţiuni şi forme de existenţă

menite să dezvăluie studentului locul şi rolul studiului ştiinţei
economice în ansamblul de cunoştinţe şi de-prinderi dobândite pe
parcursul studiului universitar;
• formarea potenţialului de înţelegere şi absorbţie a elementelor
culturii economice care a devenit necesară oricărui cetăţean, fiind
baza com-portamentului său economic în sistemul principiilor şi
instituţiilor economiei de piaţă;
• conştientizarea studentului asupra faptului că economia este o ştiinţă
a deciziilor sociale a cărei raţiune de existenţă nu poate fi decât una
singură: contribuţia la găsirea de soluţii problemelor omului în lumea
contemporană.
Timpul alocat unităţii: 2 ore
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

10
Teoria economică este ştiinţa deciziilor ce au ca scop îmbu-nătăţirea
condiţiilor de viaţă.
Studiul acestei ştiinţe pare a fi atât de logic şi de necesar încât am putea trage
concluzia că toţi trebuie să învăţăm economie.
Pentru un economist, mai ales atunci când este şi profesor, nimic nu ar putea fi
mai plăcut şi mai încurajator decât o astfel de concluzie. Ce bucurie ar putea fi mai
mare pentru un profesor de economie decât să predea materia sa preferată cât mai
mult şi la câţi mai mulţi!
Problema nu este însă aceasta sau, mai bine zis, nu mai este aceasta.
Problema pe care o are azi un profesor de economie este aceea a selecţiei pe
care trebuie să o facă în predarea Teoriei economice. A devenit important să se
stabilească ce cunoştinţe economice sunt necesare, ce este oportun şi obligatoriu de
predat, ce trebuie subliniat şi ce trebuie doar amintit, ce poate fi prezentat ca regulă
şi ce poate fi prezentat doar ca ipoteză
În prezent, suntem martorii unor mari schimbări în metoda predării ştiinţei
economice. Dacă, până la nivelul anilor ’80, un manual de economie avea o
valabilitate incontestabilă de 20-25 de ani, acum, la maximum zece ani, manualele au
nevoie de actualizări sau chiar de importante revizuiri. Fenomene noi, cum ar fi:
globalizarea pieţelor, efectele noilor tehnologii informatice şi de comunicare,
regionalizarea economică, trecerea de la modelul de producţie fordist la cel post-
fordist, tranziţia de la economia centralizată la economia de piaţă etc. nu mai pot fi
înţelese şi explicate doar pe baza unor principii şi categorii economice moştenite de la
ştiinţa economică predată cu ani în urmă. Mai mult decât atât, dacă, înainte, predarea
economiei avea ca scop fie informarea nespecialiştilor asupra principiilor generale
economice, fie calificarea unor profesionişti ai economiei, azi, predarea economiei a
devenit o componentă a formării culturii civice.
Cultura economică a devenit absolut necesară cetăţeanului de rând, este baza
comportamentului său economic, fără de care nu se poate realiza ca individ într-o
societate în care accesul la resurse este din ce în ce mai dificil.
Iată de ce inovarea predării economiei este atât de necesară.
Scopul profesorului este acum nu numai acela al transmiterii unor cunoştinţe,
ci şi acela al transmiterii unui anumit mod de gândire. Este mult mai puţin important,
azi, ca acela care studiază economia să memoreze definiţii şi formule decât să înveţe
să gândească şi să evalueze singur multitudinea de fenomene şi procese economice
care îl înconjoară în fiecare zi.
Profesorul trebuie să fie conştient de faptul că, în condiţiile mutaţiilor extrem de
rapide care se petrec în lumea contemporană, dogmatismul şi închistarea predării
economiei în scheme rigide mai mult dezarmează decât înarmează studentul în faţa
realităţii. Tocmai de aceea, profesorul trebuie să facă apel la interesul şi motivaţia
celui care studiază economia şi care nu este student decât în mod temporar. El este
însă permanent, pe tot parcursul vieţii sale, subiectul şi obiectul economiei reale.
Interesul pentru studiul economiei trebuie să apară din capa-citatea profesorului
de a forma comportamentul economic prin care studentul să reuşească, mai întâi, să
înţeleagă, apoi să controleze efectele pe care le au asupra sa atât acţiunile altora, cât şi
propriile sale acţiuni, să înţeleagă şi să respecte relaţia dintre destinul social şi cel
personal.
Metoda modernă de predare a Toeriei economice se bazează pe conştientizarea
studentului asupra faptului că Economia este o ştiinţă a deciziilor sociale a cărei
raţiune de existenţă nu poate fi decât una singură: contribuţia la găsirea de soluţii
problemelor omului în lumea contemporană, adică propriilor lui probleme.
Din acest punct de vedere, profesorul trebuie să insiste asupra rolului şi
importanţei responsabilizării individului în acţiunile pe care le desfăşoară, accentuând
faptul că orice decizie individuală, oricât de neînsemnată ar părea ea, este factor de
influenţă nu numai a propriului destin, dar şi a destinului colectivităţii în care se află.
11
Cel care studiază economia va înţelege astfel că realitatea în care trăieşte nu
este şi nu poate fi determinată doar de aşa numiţii „policy-makers”, adică de
politicieni şi guvernanţi. Realitatea economică este expresia cumulată a unei
multitudini de decizii şi acţiuni individuale, guvernanţii sau politicienii încercând –
cu mai mult sau mai puţin succes – să orienteze într-o anumită direcţie aceste acţiuni
individuale.
Studentul va deveni conştient de importanţa rolului său de „actor” în imensul
spectacol al economiei, dar va înţelege şi că acest rol nu poate fi jucat individual, ci
doar în context social.
Realizarea acestor obiective este, însă, condiţionată de existenţa unei noi
concepţii privind particularizarea predării la specificul me-seriei sau specializării
pentru care se pregătesc studenţii. Necesitatea încadrării coerente a fiecărei discipline
în specificul corpusului general de cunoştinţe al unor specializări este cu atât mai
imperioasă, cu cât progresele rapide ale ştiinţei au determinat deteriorarea raportului
dintre volumul de informaţie şi bugetul de timp. Este evident că vo-lumul de
informaţie şi de cunoştinţe pe care învăţământul universitar îl transmite studentului
este din ce în ce mai bogat, dar bugetul de timp de care dispune acesta, pentru
pregătirea sa, este constant, câteodată chiar în scădere. Avalanşa de informaţii şi
cunoştinţe, neselectate pe anumite criterii de importanţă şi prioritate „sufoca” studentul
ca urmare a incapacităţii fizice de a-şi distribui timpul disponibil proporţional cu
cerinţele în continuă creştere.
Ideea conform căreia învăţământul universitar ar fi „un forum de cultură
generală” în care studenţii trebuie să fie pregătiţi „în general” pentru viaţă nu mai
este acceptată în sistemele moderne de învăţământ ale lumii civilizate şi dezvoltate.
Scopul învăţământului universitar modern îl constituie cali-ficarea şi
profesionalizarea pentru un tip de activitate bine determinat şi pentru o meserie bine
definită, înarmarea studentului cu un grad înalt de competitivitate ca unică şi
esenţială condiţie de reuşită pe o piaţă a muncii din ce în ce mai pretenţioasă.
Studenţii români sunt cetăţeni europeni şi vor trebui să dove-dească puterea lor
de competiţie pe o piaţă comunitară a muncii. Încă din 2004, în „Cartea Albă” a
Comisiei Europene se arată că una dintre „provocările secolului XXI pentru ţările
membre ale Uniunii Europene este necesitatea ca învăţământul universitar să fie
supus unui proces de raţionalizare în sensul reducerii ponderii pregătirii cu caracter
general în favoarea creşterii ponderii pregătirii specifice, în concordanţă cu nevoile
pieţei” (Commission Europeenne, „Croissance, Compétitivité, Emploi”, Livre blanc.
CECA-CE-CEEA, Bruxelles, pag. 138).
Trebuie să acţionăm şi noi în aceeaşi direcţie, în dorinţa de a mări puterea de
competiţie a tinerilor români într-o Europă a prag-matismului şi eficienţei.
În acest efort general pe care România îl depune pentru integrarea europeană,
datoria învăţământului universitar este aceea de a asigura compatibilitatea pregătirii
studenţilor noştri cu cea a colegilor lor europeni.
În acest context, reevaluarea rolului fiecărei discipline în ansamblul
disciplinelor de specialitate şi adapatarea predării fiecărei discipline la necesităţile
concrete ale activităţii viitoare a absolventului sunt priorităţi pe care prezentul
manual le-a tratat ca pe principii esenţiale de concepere şi redactare.
1.3.2. Obiectul de studiu al Economiei

Încercarea de a defini obiectul de studiu al unei ştiinţe are tendinţa de a se baza
pe întocmirea inventarului problemelor pe care le abordează. Astfel, în cazul
Economiei, posibilul inventar de probleme ar cuprinde: producţia, schimbul,
consumul, moneda, şomajul, inflaţia, creşterea economică etc. Economiştii au început
să definească obiectul activităţii lor prin domenii concrete de analiză. Părintele
ştiinţei economice moderne, Adam Smith, definea obiectul acestei ştiinţe, la 1776, în
primul tratat de economie, ca fiind acţiunea de creare a bogăţiei la nivel individual
sau naţional.
Secolul al XIX-lea, influenţat de specificul unor mari mişcări sociale, aduce
12
definirea marxistă a obiectului: evoluţia raportului istoric dintre forţele şi relaţiile de
producţie în condiţiile societăţii împărţite în clase cu interese economice antagonice,
şi definirea de sorginte liberală, conform căreia obiectul de studiu îl reprezintă
coordonarea iniţiativei particulare, în exclusivitate, de către legile pieţei.
În a doua jumătate a secolului XX, obiectul de studiu al ştiinţei economice s-a
extins considerabil. Este unanim acceptat faptul că nu se mai poate defini obiectul
doar printr-un inventar de subiecte concrete, deoarece s-a acreditat ideea că nu există
fenomene sau procese exclusiv economice, că nu se poate extrage din realitate doar
partea economică a fenomenului făcând abstracţie de partea psiho-logică, socială,
politică, culturală sau tradiţională a acestuia. S-a ajuns la concluzia, de exemplu, că
inflaţia nu poate fi corect înţeleasă doar prin regulile de funcţionare a mecanismelor
economice. Ea trebuie abordată şi din punct de vedere psihologic, politic şi social.
Aşa se face că profesorul american Paul A. Samuelson, laureat al Premiului
Nobel pentru economie, în ediţia a XV-a a celebrei sale lucrări „Economics”,
enumera opt noi definiţii ale Economiei, întâlnite în lucrări de referinţă ale ultimilor
douăzeci de ani. Astfel, se susţine că ştiinţa economică:
– studiază modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pământului,
precum şi modul în care preţurile respective sunt utilizate în procesul de
alocare a resurselor;
– studiază comportamentul pieţelor financiare şi analizează modul de alocare a
resurselor materiale în economie;
– studiază consecinţele reglementărilor guvernamentale asupra pieţei;
examinează distribuţia veniturilor şi sugerează moda-lităţi de ajutorare a
persoanelor defavorizate;
– studiază fluctuaţia volumului producţiei şi a ratei şomajului, care determină
apariţia ciclurilor economice; contribuie la elaborarea politicii statului de
stimulare a creşterii economice;
– analizează evoluţia schimburilor comerciale internaţionale;
– studiază procesul creşterii economice a ţărilor în curs de dez-voltare şi
propune modalităţi de valorificare eficientă a resurselor acestora.
Samuelson ajunge la concluzia că, în pofida diversităţii de abordare, toate
definiţiile au un element comun: Teoria economică studiază modul în care
societatea foloseşte resursele limitate de care dispune pentru a produce bunuri pe
care le distribuie membrilor săi în scopul satisfacerii nevoilor acestora.
Un alt economist celebru, de data aceasta reprezentant al franco-foniei, Jacques
Genereux, ajunge la concluzia că cea mai adaptată definire a ştiinţei economice
moderne ar fi: Economia studiază modul în care indivizii sau societatea utilizează
resursele rare de care dispun, la un moment dat, în vederea unei cât mai bune
satisfaceri a nevoilor existente în acel moment.
Ambele definiţii, de altfel extrem de asemănătoare, exprimă ideile centrale ale
obiectului ştiinţei economice. Prima idee este raritatea resurselor, iar cea de-a doua,
ca o consecinţă a primei, necesitatea folosirii cât mai eficiente a acestor resurse rare.
O logică mai simplă şi mai corectă de atât nici nu ar putea exista. Este logic că,
în condiţiile existenţei unor resurse rare, singura posibilitate de acoperire a nevoilor
pe care le are individul este folosirea cât mai eficientă a acestor resurse. Alta ar fi
situaţia dacă resursele ar fi nelimitate sau chiar abundente şi dacă nevoile ar fi
constante sau măcar posibil de limitat la o anumită măsură. Din păcate, situaţia este
tocmai inversă. A fost şi va fi întotdeauna inversă, adică, resursele sunt din ce în ce
mai puţine, iar nevoile, din ce în ce mai mari.
Resursele sunt limitate, fiindcă însuşi mediul natural este limitat. Este limitat de
mărimea planetei, de raportul dintre apă şi uscat, de formele de relief, de
accesibilitatea diferită, în funcţie de climă, de cataclismele naturale etc. Resursele
sunt limitate nu numai pentru că n-ar exista, ci şi din cauza unor restricţii de
accesibilitate, cum ar fi: proprietate în care se află, barierele administrative şi
teritoriale sau gradul insuficient de dezvoltare a tehnologiilor apte de a le descoperi şi
exploata. O foarte severă limitare a resurselor apare, paradoxal, tocmai prin efortul
13
omului de a folosi cât mai eficient şi înţelept resursele de care dispune. Cu cât
tehnica şi tehnologia evoluează, cu cât omul reuşeşte să exploateze mai profund
resursele naturale şi să creeze noi resurse pe cale artificială, cu atât mediul natural se
degra-dează prin aşa-numitele efecte secundare sau perverse. Poluarea, infestarea
surselor de apă, distrugerea stratului de ozon şi multe alte efecte de acest gen
determină, direct sau indirect, imediat sau ulterior, limitarea accesului la resurse.
Nevoile, însă, par a fi nelimitate sau, în orice caz, în contiună creştere.
Principala explicaţie rezidă în fenomenul creşterii demografice. Terra găzduieşte o
populaţie din ce în ce mai numeroasă, cu o repartiţie geografică disproporţionată pe
zone şi continente, cu o structură pe sexe şi vârste de o varietate imposibil de
previzionat.
Creşterea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţe, facilităţi şi
infrastructură) nu reprezintă, însă, decât un element al tendinţei de creştere generală a
nevoilor. La creşterea lor contribuie şi alţi factori, care sunt expresie a evoluţiei pe
ansamblu a societăţii omeneşti. Astfel, cresc nevoile de informare şi educare, de
comunicare, de dezvoltare a comunităţii şi a societăţii civile, de odihnă, refacere şi
tratament, de petrecere a timpului liber, de culturalizare şi creaţie, de consolidare a
mediului şi relaţiilor de familie, de reciclare şi formaţie permanentă a forţei de
muncă, de participare la viaţa socială şi
politică etc.
Raportul dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate nu trebuie înţeles
exclusiv într-o manieră absolută, ci relativă, în sensul că structura, cantitatea şi
calitatea nevoilor evoluează mai mult şi mai rapid decât cele ale resurselor.
În România mai dăinuie încă mitul unei ţări bogate în resurse. Ne-am obişnuit să
vorbim despre „mozaicul de resurse” pe care îl avem, despre faptul că rezerva noastră
de sare ar putea satisface nevoile întregului glob pe câteva sute de ani, că avem petrol,
gaz, uraniu, aur etc., etc. Vorbim despre pământul bun pe care îl avem şi despre
marele potenţial agricol. Mai mult decât atât, vorbim cu mândrie şi despre resursele
noastre umane, despre o forţă de muncă numeroasă şi bine pregătită profesional.
Dacă ne-am gândi mai bine, ne-am da seama că resursele noastre naturale sunt
extrem de limitate chiar dacă se află în cantităţi satisfăcătoare. Sunt limitate, dacă nu
chiar rare, deoarece nevoile noastre au crescut şi s-au diversificat infinit mai mult
decât ne-ar permite propriile resurse. Industria românească produce o mulţime de
bunuri dar şi consumă multe resurse. Practic, atât materiile prime minerale, cât şi
sursele primare de energie autohtonă sunt fie insuficiente cantitativ faţă de consum,
fie de o calitate inferioară cerinţelor tehnologice. Iată de ce o ţară ca România, care
are, în mod absolut, cantităţi importante de resurse, este obligată să importe cantităţi
tot atât de importante şi de materii prime şi de energie. Sarea este multă, dar, tot
trebuie să importăm, deoarece nevoile de consum s-au orientat şi spre alte calităţi sau
sortimente pe care nu le avem; sarea marină, spre exemplu. Pământul arabil este bun
şi destul, dar produsele agricole sunt limitate din cauza slabei productivităţi, ceea ce
face ca şi resursa agrară să fie, din punct de vedere economic, în stare de raritate,
nefiind capabilă să acopere nevoile. Resursele umane par a fi îndestulătoare, dar o
simplă privire pe statistici arată că de peste zece ani înregistrăm paradoxul creşterii
concomitente a numărului de şomeri şi a numărului de noi locuri de muncă. Normal
ar fi ca, odată cu apariţia de noi locuri de muncă să se diminueze şomajul. Nu se
întâmplă aşa, deoarece pregătirea profesională şi vârsta celor aflaţi în şomaj nu
corespunde cu cerinţele noilor locuri de muncă. Aceaste situaţii ne conduc la
următoarele concluzii privind raportul dintre resurse şi nevoi:
a) Liberalizarea comerţului şi accentuarea procesului de internaţionalizare
a schimburilor extinde noţiunea de „resurse rare sau limitate”. Raritatea acestora
nu mai poate fi privită doar în limita graniţelor naţionale. Posibilitatea de a importa
resurse nu atenuează însă riscul rarităţii. Chiar dacă ele există în abundenţă din
import, starea de raritate poate să se menţină în măsura în care ţara respectivă nu
dispune de mijloacele de plată a importului sau importul ridică în asemenea măsură
costul resursei încât consumul său este prohibit.
b) O resursă abundentă cantitativ şi calitativ poate deveni rară faţă de
14
necesităţi atunci când nu există capacitatea valo-rificării ei economice.
Valorificarea economică presupune eficienţă, adică eliminarea risipei şi optimizarea
consumurilor.
c) Nu este corect ca o resursă să fie evaluată în termeni globali, ci se
impune să fie evaluată pe categorii şi elemente de structură. Global, o resursă
poate fi satisfăcătoare; pe structuri, poate fi rară sau limitată. Degeaba avem un număr
de şomeri mai mare decât numărul noilor locuri de muncă dacă nu putem ocupa
aceste locuri. Pentru a realiza echilibrul pe piaţa forţei muncă ar trebui ca structura
profesională, pe vârste şi pe sexe a numărului de şomeri, să cores-pundă cu structura
profesională, pe vârste şi pe sexe, a noilor locuri de muncă.
d) Evaluarea raportului dintre raritatea unei resurse şi dinamica unei
necesităţi nu poate fi făcută în termeni generali şi atemporali, ci doar la un orizont de
timp bine determinat (prin metode previzionale).
Iată de ce programarea (o putem numi şi planificare) economică este
indispensabilă în elaborarea strategiilor de dezvoltare prin care se încearcă să se
determine, pentru o anumită perioadă, viteza şi tendinţa de evoluţie a necesităţilor
paralel cu viteza şi tendinţa de evoluţie (sau involuţie) a potenţialului de resurse
disponibile sau posibil de atras.
După cum se poate vedea, resursele sunt cele care constituie „cuiul lui Pepelea”.
În jurul lor se învârte întregul mecanism al vieţii. Dacă resursele ar fi nelimitate, iar
accesul la ele nu ar necesita niciun efort, atunci, viaţa ar fi o continuă vacanţă, nimeni
nu ar munci, nimeni nu ar mai fi preocupat de „ziua de mâine”. Oricine şi-ar satisface
orice nevoie preluând, fără nici o problemă, bunurile (resursele) pe care şi le-ar dori.
Nu ar exista diferenţa între oameni şi decalaje între ţări, societatea fiind o
materializare terestră a paradisului ceresc. Într-o astfel de situaţie utopică, nu ar fi
nevoie de economie şi nici de economişti.
Realitatea impune însă o permanentă preocupare pentru a găsi cea mai bună
modalitate de alocare a unor resurse limitate în aşa fel încât să fie acoperite cât mai
multe nevoi. Această preocupare înseamnă economie.
Ştiinţa economică se străduieşte să determine gradul de raritate a resurselor
şi să găsească cea mai eficientă modalitate de folosire a acestora atât la nivelul
individului, cât şi la cel al societăţii.
Strădania de a căuta şi aplica noi şi noi modalităţi de a îmbunătăţi raportul
dintre resurse limitate şi nevoi în continuă creştere explică însăşi motivaţia activităţii
umane şi se consideră că actul de conştientizare a acestei motivaţii constituie cea mai
importantă calitate a speciei umane, elementul central care deosebeşte omul de
animal.
Individul sau colectivităţile de indivizi, oriunde şi oricând s-ar afla, în orice
formă de organizare sau conducere, în orice situaţie geonaturală, socială sau
politică, au ca scop determinant al acţiunii lor satisfacerea nevoile diverse şi
multiple pe care le implică viaţa lor materială, socială şi spirituală, într-un mediu
în care această satisfacere nu se realizează de la sine, ca urmare a insuficienţei
resurselor.
Comportamentul uman are astfel o predominantă economică, deoarece, înainte
de toate, comportamentul nostru este o expresie a eforturilor pe care le depunem pe
tot parcursul vieţii de a căuta şi utiliza mijloace de satisfacere cât mai bună a
diverselor nevoi pe care le avem în funcţie de vârstă, sex, educaţie, cultură, statut
social sau situaţii conjuncturale plăcute sau neplăcute în care ne-am putea afla.
Iată că, la fel ca burghezul gentilom al lui Molière, care făcea proză fără să ştie,
şi noi, fiecare dintre noi, facem economie fără să ştim, pe parcursul vieţii noastre.
Acţionăm economic pentru că ne organizăm viaţa în aşa fel încât prin munca şi
pregătirea noastră să obţinem, cooperând cu ceilalţi sau fiind în concurenţă cu
ceilalţi, resurse, adică venituri, cât mai mari şi cât mai constante, cu ajutorul cărora să
ne putem satisface cât mai bine nevoile.
Acţionăm economic şi atunci când ne numărăm dimineaţa banii din portofel şi,
în funcţie de cât avem, decidem ce să cumpărăm în acea zi. Decidem dacă la mărimea
15
sumei din portofel putem cumpăra şi pâine, şi lapte, şi prăjituri şi să mergem la
cinematograf, sau dacă suma este insuficientă, decidem cât şi pe ce trebuie să
cheltuim mai întâi. Selectăm astfel importanţa nevoilor în funcţie de suma pe care o
avem şi vom vedea dacă putem să avem şi pâine, şi cinematograf sau numai pâine sau
numai cinematograf.
Esenţa comportamentului nostru este deci economică, pentru că ne conduce la o
selecţie a nevoilor şi la o ierarhizare a lor pe priorităţi în limitele resurselor de care
dispunem în acel moment.
Expresia acestei raţionalităţi se evidenţiază prin noţiunea de cost de
oportunitate, ce explică restricţia pe care raritatea resurselor o impune satisfacerii
nevoilor noastre.
Costul de oportunitate al unei acţiuni este valoarea unei acţiuni alternative la
care se renunţă. Dacă resursele ar fi nelimitate, nicio acţiune nu s-ar realiza pe seama
alteia, pentru că ar putea fi realizate toate, iar costul de oportunitate al fiecăreia, adică
valoarea celei la care se renunţă, ar fi zero.
Costul de oportunitate nu este doar o noţiune teorietică. El dă posibilitatea
înţelegerii, în mod pragmatic, a modului cum se poate organiza activitatea economică
pentru a realiza o cât mai bună utilizare a unor resurse limitate în scopul acoperirii cât
mai bune a nevoilor de consum. O astfel de înţelegere este posibilă prin analiza
limitei posibilităţilor de producţie.
Limita posibilităţilor de producţie este o funcţie a acelei combinări a factorilor
de producţie pe care un producător sau o ţară o poate realiza întrebuinţând toate
resursele disponibile în condiţiile celor mai eficiente tehnici şi tehnologii (fig. 1.1.).
A
• N
Tablă (t)
• M
O
Cherestea (m. cubi) B
Fig. 1.1. Limita posibilităţilor de producţie
Axa verticală OA măsoară producţia de tablă în tone, iar cea orizontală OB, de
cherestea în m. cubi. Linia AB ne arată limita posibilităţilor de producţie. Când
resursele sunt eficient utilizate pentru producţia de tablă, OA tone de tablă pot fi
produse, iar când resursele sunt eficient utilizate pentru producţia de chererstea, OB
m.cubi pot fi produşi.Toate punctele limitei posibilităţilor de a produce dacă toate
resursele sunt utilizate.Toate punctele din interiorul liniei AB (cum ar fi punctul M)
reprezintă combinaţii ale utilizării insuficiente a resurselor disponibile sau ale
utilizării totale a resur-selor, dar cu eficienţă redusă. Punctele din exteriorul liniei AB
(cum ar fi punctul N) reprezintă combinaţii imposibil de realizat. Dacă pre-supunem
că producţia se situează în punctul A, înseamnă că toate resusele sunt utilizate pentru
producerea de tablă. În cazul în care se doreşte şi producerea de cherestea sau numai
cherestea, atunci va trebui să se renunţe la o parte sau chiar la toată producţia de
tablă. Cantitatea de tablă la care ar trebui să se renunţe pentru a produce o cantitate de
cherestea este costul de oportunitate al producerii de cherestea.
În reprezentarea grafică, unde linia posibilităţilor de producţie este reprezentată
de linia AB, raportul OA/OB măsoară costul de oportunitate în determinarea cantităţii
de tablă la care trebuie să se renunţe pentru producerea unui metru cub suplimentar de
cherestea. În mod similar, raportul OB/OA măsoară costul de oportunitate în sensul
determinării cantităţii de cherestea la care trebuie să se renunţe pentru a produce o
16
tonă suplimentară de tablă.
Calcularea costului de oportunitate poate fi interpretată şi ca o calculare a ratei
de transformare a tablei în cherestea şi a cherestelei în tablă prin schimbarea modului
de utilizare a resurselor. Din acest motiv, limita posibilităţilor de producţie se mai
poate numi şi rată marginală a transformării.
Comportamentul nostru economic este însă şi mai complex, deoarece,
ierahizând nevoile, facem şi o proiecţie a lor în timp, planificând pe o perioadă
ulterioară acoperirea unor nevoi mai puţin urgente în funcţie de o prognozare a
veniturilor pe care ne vom strădui să le obţinem şi în viitor, dacă nu sporite, măcar la
nivelul actual.
1.3.3. Teoria economică – ştiinţă a deciziilor sociale

Economia este o ştiinţă a deciziilor. Aşa după cum s-a văzut, obiectul
economiei îl constituie alocarea eficientă a unor resurse, dar însuşi procesul alocării
este, de fapt, consecinţa unor decizii. Dimen-siunea economică a acţiunii umane
rezidă tocmai în această capacitate de decizie, deoarece modul în care se alocă
resursele depinde esenţial de raportul în care individul se află faţă de societate.
Economia nu este interesată de acţiunile şi deciziile individuale decât în măsura
în care ele au o relaţie cu ceilalţi indivizi sau cu societatea pe ansamblul său.
Metafora lui Robinson Crusoe este des utilizată pentru explicaţia dimensiunii
economice a acţiunii umane. Atâta timp cât a fost singur pe insulă, Robinson nu s-a
confruntat cu nicio problemă economică. Deşi avea mari probleme în utilizarea
resurselor existente pentru a supravieţui, toate aceste probleme nu erau decât tehnice,
expresie a raporturilor sale cu natura. Relaţiile tehnice s-au transformat în relaţii
economice doar atunci când pe insulă a apărut cel de-al doilea individ, pe care
Robinson Crusoe l-a numit Vineri. Din acest moment s-a creat un cadru social,
eforturile lui Robinson de a supravieţui prin utilizarea resurselor existente pe insulă
fiind desfăşurate în contextul raporturilor dintre doi indivizi: Robinson şi Vineri.
Economia nu poate fi astfel concepută decât în cadrul unor relaţii sociale, adică
relaţiile care – într-un anumit cadru istoric – se stabilesc prin interdependenţa
individului faţă de individ sau grupului de indivizi (clase) faţă de alte grupuri de
indivizi.
Teoria economică studiază trei tipuri de relaţii sociale de interdependenţă între
subiecţii economici. Primul tip este acela al relaţiilor structurale, în cazul cărora
agenţii economici consideră că acţiunile lor sunt independente şi neinfluenţabile de
acţiunile celorlalţi. Ei privesc cadrul instituţional în care activează ca fiind invariabil
şi de neschimbat, obligaţia lor fiind aceea de a respecta cu stricteţe regulile de
funcţionare a sistemului în care se află. Al doilea tip este acela al relaţiilor strategice,
în cazul cărora acţiunile fiecărui individ sunt condiţionate şi dependente de acţiunile
celorlalţi indivizi. Al treilea tip este acela al relaţiilor evolutive, în cazul cărora
acţiunile indivizilor conduc la modificarea sau chiar schimbarea radicală a structurii
instituţionale în care ei activează.
Complexitatea relaţiilor care apar între indivizi (în mod individual sau colectiv)
ne arată cât de important este actul deciziei şi cât de mult influenţează el eficienţa şi
calitatea activităţii economice. Dacă, potrivit definiţiei clasice a ştiinţei, decizia se
referea la modul de alocare cât mai eficient a unor resurse limitate, dezvoltarea
societăţii pune în faţa economistului şi problema, mult mai complicată, a alocării
resurselor nu numai în funcţie de disponibilitatea lor, ci şi în funcţie de efectele pe
care această alocare ar putea să le aibă asupra relaţiilor ce se stabilesc între indivizi
sau grupuri de indivizi aflaţi în societate la un moment dat.
În astfel de cazuri, economistul ar trebui să-şi amintească celebra parabolă
filosofică a măgarului lui Buridan (Buridan, gânditor francez din secolul XIV).
Buridan povesteşte cum un măgar a murit de foame pentru că avea prea multă
mâncare. Stăpânul său îi pusese şi în stânga şi în dreapta sa câte o căpiţă de fân, dar
bietul măgar nu se putea hotărî dacă să mănânce din căpiţa din stânga sau din căpiţa
17
din dreapta. Atâta s-a chinuit să ia o hotărâre încât, până la urmă, a murit de foame.
Iată că incapacitatea de a decide a măgarului lui Buridan şi sfârşitul său tragic prin
inaniţie nu au fost urmarea lipsei de resurse, ci lipsei de discernământ.
Concluzia, în plan economic, a acestei parabole filosofice este aceea că
rezolvarea problemelor economice nu se bazează doar pe deciziile de alocare a unor
resurselor limitate sau alternative, ci şi pe deciziile de adoptare a unor obiective
alternative.
Economistul trebuie să aibă, deci, capacitatea nu numai să împartă cât mai
eficient resursele limitate de care dispune, dar să şi înţeleagă perfect obiectivul pe
care îl urmăreşte prin modul cum împarte resursele. El trebuie să ştie că urmărirea unui
obiectiv înseamnă, întotdeauna, minimalizarea sau chiar negarea altui sau altor
obiective, ceea ce în plan social înseamnă favorizarea sau defavorizarea unor indivizi
sau a unor grupuri de indivizi.
Dacă, spre exemplu, sarcina economistului este de a distribui cât mai eficient
resursele limitate pe care le are bugetul naţional, obiec-tivul său trebuie să fie extrem
de clar şi să şi-l asume cu toată responsabilitate. Dacă obiectivul său este dezvoltarea
învăţământului, atunci el trebuie să-şi asume răspunderea nu numai a alocării unei
părţi mai importante din resursele bugetare pentru învăţământ, dar şi răspunderea
alocării unor părţi mai puţin importante altor domenii de activitate. El va trebui să fie
conştient că încurajarea prin finanţare privilegiată a unui domeniu are drept
consecinţă descurajarea altui domeniu, care va primi o finanţare mai restrânsă, din
cauză că resur-sele totale sunt limitate.
Iată de ce capacitatea de alegere a unui obiectiv este, uneori, mai importantă
decât capacitatea de alocare a resurselor pentru realizarea acelui obiectiv. În aceste
condiţii, economistul trebuie să încerce să rezolve aşa-numitele dileme sociale, adică
acele situaţii când ar putea apărea un conflict între interesele unor indivizi şi grupuri
de indivizi sau conflicte între interesele acestora şi interesul general al societăţii.
Alegerea obiectivului nu este, deci, întâmplătoare.
1.3.4. Economia pozitivă şi economia normativă

Decizia de a opta pentru un obiectiv sau pentru altul este rezultatul multitudinii
de opinii şi convingeri existente la un moment dat în societate. Raporturile în care
indivizii se află relevă existenţa unui extrem de complex amalgam de informaţii
obiective şi corecte, de raţionamente personale, dar şi de preferinţe şi opţiuni
subiective, de precepte morale sau de diferite ierarhizări valorice. Analiza corectă a
situaţiei şi luarea deciziei de oportunitate nu pot însă lua în seamă multitudinea
acestor poziţii. Pentru o analiză şi o decizie corectă se impune o distincţie netă între
real şi ipotetic. Realul înseamnă ceea ce este, ipoteticul înseamnă ceea ce ar trebui
sau ar putea să fie.
Realul înseamnă economia pozitivă, care încearcă să explice lumea aşa cum
este, ipoteticul înseamnă economia normativă, care încearcă să explice cum ar trebui
să fie lumea.
Economia pozitivă încearcă, de exemplu, să analizeze modul în care exportul de
armament contribuie la dinamica balanţei comerciale, în timp ce economia normativă
va recomanda renunţarea la exportul de armament, deoarece nu este moral şi
contravine eticii internaţionale.
Numai economia pozitivă poate ajunge, însă, la o concluzie ştiinţifică, deoarece
nu ia în seamă niciun factor subiectiv şi nu pleacă aprioric de la principii filosofice
sau precepte morale.
Dacă realitatea confirmă ipotezele, atunci ele pot fi teoretizate, dacă nu le
confirmă, se va renunţa la ele. Tocmai de aceea, economia pozitivă nu acceptă să
claseze teoriile ca fiind corecte sau incorecte, ci le consideră doar ipoteze care se
verifică şi ipoteze care nu se verifică.
Distincţia între economia pozitivă şi economia normativă este esenţială în
fundamentarea politicii economice. Supusă evoluţiei istorice şi reflectând problemele
economice şi sociale ale fiecărei epoci, politica economică este expresia unei anumite
doctrine şi încearcă, prin obiective determinate, să corecteze situaţiile considerate
18
contrare interesului general.
Politica economică este o expresie a „compromisului” între abordarea pozitivă
şi normativă, rezultatele sale verificând în ce mă-sură acest compromis a satisfăcut
mai mult problemele reale sau cele filosofice ale economiei. Astfel, economia
pozitivă poate explica, de exemplu, efectele probabile ale diferitelor politici
economice de luptă împotriva şomajului sau a inflaţiei, dar nu poate spune dacă
trebuie sau nu aplicate aceste politici sau care dintre cele două obiective: şomajul sau
inflaţia, este prioritar la un moment dat.
Economia normativă poate însă defini care ar fi obiectivele dorite şi în ce relaţie
de prioritate ar trebui să fie. Analiza normativă se bazează însă pe judecăţi de valoare
asupra cărora nu toţi indivizii sau agenţii economici sunt unanim de acord şi care pot
fi oricând infirmate de realitate.
Trebuie subliniat că Economia – ca disciplină ştiinţifică ce îşi doreşte să
înţeleagă lumea reală şi evoluţia ei – nu poate fi decât pozitivă. Acest lucru nu trebuie
să-i împiedice pe economişti să utilizeze gândirea normativă pentru a-şi formula
propria opinie asupra diver-selor alternative pe care le poate cunoaşte decizia de
politică economică.
Esenţial este însă ca opiniile personale să nu aibă pretenţia unei analize
ştiinţifice dacă nu se bazează pe verificarea de către practică a ipotezelor de lucru.
Opinia publică este deseori dezorientată prin modul în care economiştii prezintă
problemele cu care ea se confruntă. Aceasta, deoarece se absolutizează fie latura
pozitivă, fie cea nor-mativă a ştiinţei economice.
Unii economişti au faţă de fenomenul economic pe care îl studiază o detaşare
neangajată, similară cu cea pe care astronomul o afişează în studiul eclipselor sau al
constelaţiilor.
Alţii, din contră, tratează fenomenul economic mai mult cu temperament decât
cu rigoare ştiinţifică devenind militanţi activi şi pasionali doar ai unor anumite criterii
sau principii. Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc.
Conştient de echilibrul pe care economistul trebuie să-l realizeze între latura
pozitivă şi cea normativă a meseriei sale, marele economist J.M. Keynes obişnuia să-
şi înceapă prelegerile în faţa studenţilor cu următoarea remarcă: „Economistul este ca
dentistul. Aşa cum dentistul nu poate scoate măseaua prin telefon, nici economistul
nu poate elimina şomajul printr-un studiu publicat în «Times». Măseaua stricată se
scoate numai cu cleştele iar şomajul se elimină numai prin acţiuni ferme şi concrete”.1
• Consideraţii generale
„Metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia”. Această frază celebră rostită
de nu mai puţin celebrul economist André Marchal reprezinţă concluzia unei lungi şi
furtunoase dezbateri teoretice care a caracterizat evoluţia modernă a ştiinţelor
economice.
Punctul de plecare al acestei dezbateri îl constituie raportul dintre metodă, în
general, şi metodă, în special. Influenţat în mare măsură de abordarea filozofică,
acest raport a polarizat gândirea teoretică în două mari curente ce au căpătat – în timp
– girul a două mari personalităţi ştiinţifice: Descartes şi Claude Bernard.
Descartes – de formaţie matematician – înclină spre o metodă deductivă,
apriorică, fiind de părere că „succesiunea elementelor simple care, într-o logică
deductivă, duc la demonstrarea celor mai complicate construcţii geometrice sunt
capabile să explice orice alt domeniu al cunoaşterii umane”. Este deci posibil,
1
Luând în considerare multitudinea definiţiilor economiei, parţial menţionate mai sus, manualul de
Economie politică, pe care îl înlocuieşte manualul de faţă, formula o definiţie sintetică pliată exact pe obiectul
de studiu al Economiei politice, şi anume: „Obiectul de studiu al economiei ca ştiinţă îl constituie studierea
vieţii economice reale, a proceselor economice reale care au loc în societate în domeniul producţiei,
schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale – a legilor şi categoriilor
economice pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod ştiinţific de înţelegere, gândire şi acţiune în
economie, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea dintre nevoile nelimitate cu
resur-sele limitate”.
19
conform părerii lui Descartes, să se ajungă la o cunoaştere perfectă a realităţii numai
prin urmărirea succesiunii fenomenelor, prin raţionament deductiv.
Claude Bernard – medic biolog – este de părere că nu poate exista posibilitatea
cunoaşterii realităţii fără experiment, care, la rândul său, comportă trei momente
distincte:
a) observarea fenomenului;
b) formularea ideii sau teoriei ca efect al obsevaţiei;
c) deducţia.
Pentru Claude Bernard, momentul esenţial al cunoaşterii este formularea ideii
căreia îi atribuie rolul de creaţie în înţelegerea reali-tăţii. Subliniind acest lucru, el
spunea: „Ideea este sămânţa, metoda este numai solul în care ea va rodi”.
Descartes şi Claude Bernard au crezut în existenţa unei metode ştiinţifice
universale, generale, bazată pe spiritul benefic şi stimulator al „îndoielii”
cercetătorului asupra rezultatelor sale, pe determinism şi pe principiul general al
raţionalităţii. Deosebirea constă în faptul că Descartes a crezut că metoda ştiinţifică
universală este a matematicii, iar Bernard, cea a biologiei. În esenţă, ei au încercat o
generalizare la nivelul ştiinţei universale a unor metode particulare specifice unor
ştiinţe strict delimitate.
În ceea ce priveşte Economia, dezbaterea teoretică a abordat nu numai
caracterul de metodă universală, dar şi de metodă specială. Astfel, pe parcursul
istoriei sale, economia a suferit tratări diverse în legătură cu natura şi specificul său.
Din acest punct de vedere, se cere subliniat faptul că Economia a cunoscut abordări
de tip fizico-mecanicist şi biologico-organicist, cât şi de tip psiho-sociologic.
• Abordarea economiei prin concepţie fizico-mecanică

şi biologico-organicistă
Această concepţie priveşte fenomenul economic ca pe un fenomen fizic,
încercând să sesizeze în economie legi şi principii similare celor fizice, cu predilecţie
specifice domeniului mecanicii.
Omul – ca agent economic – este privit ca o mărime invariabilă în spaţiu şi
timp, comportamentul său economic fiind conceput ca o valoare dată. Din acest
motiv, omul este comparat cu particulele elementare (atom sau electron), supuse
regulilor mecanicii cuantice.
Încercând să adapteze la economie teoriile unor mari mate-maticieni ca
Heisenberg, Louis de Broghiel sau Von Neumann, concepţia fizico-mecanicistă
tratează omul ca pe o particulă elementară a mediului economic, unde se bucură doar
de o aparentă libertate (autonomie economică, iniţiativă, spirit întreprinzător etc.),
deoarece, în realitate, el ar fi supus integral unor legi – expresie a teoriei
probabilităţilor. Astfel, omul – ca agent economic – nu este decât o medie rezultată
din aplicarea legii numerelor mari la o colectivitate dată în timp şi spaţiu.
Adepţii acestei concepţii caută permanent analogii între mediul economic şi cel
fizic, introducând în economie concepte ca: echilibrul stabil şi instabil, dinamic,
static, fluiditate, vâscozitate, rezistenţă, nivel etc.
Această concepţie apare cu claritate deja în gândirea economică clasică engleză
din a doua jumătate a secolului XVIII, dar are elemente puternice în gândirea
economistului suedez Wicksell, care compară echilibrul monetar cu poziţia şi cuplul
de forţă al unei bile de oţel pe o suprafaţă plană, sau la Wicksteed, care introduce
conceptul de vâscozitate a factorilor de producţie.
O dezvoltare importantă a acestei concepţii o datorăm teore-ticienilor
echilibrului economic din şcoala matematică strălucit repre-zentată de Leon Walras şi
Vilfredo Pareto.
În 1910 savantul român Spiru Haret scrie, în lucrarea „Mecanica socială”, că
„fenomenele economice şi sociale sunt guvernate de aceleaşi legi care determină
echilibrul şi mişcarea materială, iar omul nu este decât similarul unui punct material
aflat într-un câmp de forţe fizice”.
Una dintre cele mai interesante şi constante încercări de a aplica legile fizicii la
economie o reprezintă opera marelui economist francez Jacques Rueff. Într-una din
20
lucrările sale de referinţă, J. Rueff afirmă că legile economiei sunt perfect
comparabile cu legile fizicii gazelor, indivizii (agenţi economici, n.n) având în
economie rolul pe care îl au moleculele în teoria cinetică.
Pentru edificarea cititorului asupra modului de abordare fizică a economiei,
cităm următorul pasaj din lucrarea lui Rueff „Des sciences phisiques aux sciences
morales”: „O forţă aplicată unei mase produce o mişcare caracterizată prin acceleraţia
sa. Aceasta, la o forţă similară, este cu atât mai mare cu cât masa este mai mică. De
asemenea, o cerere aplicată la o masă de bunuri determinată produce o schimbare
caracterizată prin preţul care se stabileşte. Pentru o cerere de aceeaşi mărime
măsurată în unităţi monetare, preţul este cu atât mai mare cu cât masa de bunuri
oferită este mai mică. Cantitatea de bunuri oferită este deci o rezistenţă ce depinde de
mărimea preţului, aşa după cum masa fizică este o rezistenţă ce depinde de mişcare.
În ambele cazuri, inerţia este proporţională cu cantitatea de materie la care influenţa
motrice este aplicată”.
O concepţie asemănătoare o dezvoltă şi laureatul Premiului Nobel pentru
economie, Maurice Allais, care îşi precizează, încă din 1947, poziţia, adresându-se
astfel matematicienilor şi fizicienilor: „Economia este direct comparabilă cu ştiinţa
fizicii, ceea ce nu mă opreşte să repet de câte ori va fi necesar că ea reprezintă un larg
câmp de activitate pentru specialiştii ştiinţelor exacte”.
Distinsul nostru compatriot, profesorul american de origine română Nicholas
Georgescu – Roegen introduce teoria entropiei în studiul economiei, proiectând
dezbaterea teoretică într-un context interdisciplinar mult mai elaborat decât cel al
concepţiei fizico-mecaniciste propriu-zise.
Aşadar, sensul abordării pe care a cunoscut-o economia este pozitiv, în esenţa
sa. Promotorii concepţiei fizico-mecaniciste şi-au dorit rigoare şi preciziune, au
intenţionat transformarea economiei într-un instrument eficient de cunoaştere şi
interpretare a realităţii economice.
Încercând să elimine aleatorul şi conjuncturalul, concepţia res-pectivă a realizat,
de fapt, formalizarea extremă, în formă matematică, a fenomenului economic,
introducând expresia superioară a raţionalităţii, logica pură. Fără îndoială, s-au obţinut
progrese importante, mai ales, pe linia modelării matematice sau econometrice, dar
efectul direct al acestor progrese s-a resimţit mai mult pe spaţiul microeconomic
contribuind la fundamentarea aparatului metodologic al aşa-numitelor „economii de
ramură”.
Concepţia biologico-organicistă încearcă să abordeze fenomenul economic prin
prisma legilor vieţii organice, acordându-i acestuia caracteristici proprii organizării şi
dezvoltării materiei biologice. Abordarea unei astfel de concepţii apare încă din epoca
fiziocrată prin elaborarea „Tabloului economic”, care prezenta circulaţia bogăţiei în
societate în baza descoperirilor făcute de Harvey asupra circulaţiei sangvine în corpul
uman.
Aceeaşi concepţie o are şi precursorul Economiei politice moderne, francezul
Jean Baptiste Say, când imaginează celebra diviziune a activităţii economice în
producţie, circulaţie, distribuţie şi consum. Referindu-se la această diviziune, J.B. Say
arăta „Părţile principale ale economiei sociale sunt acelea care corespund funcţiilor de
creare, de distribuire şi de consum a bunurilor aşa după cum părţile principale ale
corpului uman sunt organele care se referă la nutriţie, la creştere şi la dezvoltare”.
Trebuie remarcat că, în comparaţie cu concepţia fizico-meca-nicistă, cea
biologico-organicistă este mai nuanţată şi mai puţin rigidă în căutarea unor
similitudini ale economiei cu alte domenii ale ştiinţelor. Supleţea abordării biologico-
organiciste a reuşit o scoatere a omului din ecuaţiile matematice în care fusese inclus
de concepţia mecanicistă, dar, în majoritatea cazurilor, analogiile cu mediul biologic se
opresc doar la forma de manifestare a fenomenului economic.
• Abordarea economiei prin concepţie psiho-sociologică

Tendinţa de a aplica unei ştiinţe metoda altei ştiinţe este o trăsătură
caracteristică pentru întreaga istorie a dezvoltării cercetării ştiinţifice. Faptul se
21
explică, în general, prin două elemente:
a) impactul pe care progresul exploziv al unei ştiinţe îl are, la un moment dat,
asupra altor ştiinţe; notăm influenţa profundă pe care a avut-o, de exemplu, momentul
Newton, Einstein sau Bohr;
b) tendinţa de a utiliza metode deja „verificate” prin obţinerea unor rezultate
bune în alte diferite domenii ale ştiinţei.
În cazul Economiei, trebuie subliniat faptul că aplicarea unor metode specifice
altor ştiinţe se datorează şi ezitărilor survenite în determinarea naturii sale.
Recunoaşterea Economiei ca fiind o ştiinţă social-umană a constituit un proces
dezbătut şi încă nefinalizat pe deplin.
Chiar dacă, după 1960, caracterul de ştiinţă socială al Economiei a fost aproape
unanim recunoscut, este interesant de redat modul în care una dintre cele mai
complete opere de metodă a secolului nostru (B. Nogaro, La méthode de l’économie
politique, Paris, 1950) pleda în favoarea caracterului social al Economiei. „Deşi la
prima vedere fenomenele economice prezintă o oarecare analogie cu legile şi
principiile fizicii, totuşi fizica studiază doar manifestările exterioare ale unei esenţe pe
care nu o explică. Conform fizicii, economia studiază esenţa unor fenomene care nu
sunt sesizabile la nivel individual, dar care constau tocmai în acţiunea individuală a
oamenilor grupaţi în diferite structuri socio-economice. Mai mult decât atât, în
ştiinţele exacte omul nu poate face nimic altceva decât să utilizeze legi pe care le-a
descoperit în procesul cunoaşterii, fără a putea influenţa aceste legi. În economie, pe
măsura cunoaşterii legilor, omul se străduieşte să le modifice sau să le depăşească.
Nicio teorie fizică nu modifică evoluţia fenomenelor, în timp ce o teorie
economică este capabilă să modifice comportamentul agenţilor. În economie este
esenţial faptul că o teorie falsă transformă realitatea, devenind – prin aceasta –
adevărată, iar o teorie adevărată poate deveni falsă dacă realitatea se modifică. Omul
este cel ce are capa-citatea unei astfel de transformări conform înţelegerii şi acţiunii
sale.
Ceea ce deosebeşte economia de fizică sau biologie este raportul dintre subiect
şi obiect căci, în economie, omul este în acelaşi timp şi subiect şi obiect, observator şi
observat. Astfel, economia este o oglindă unde omul se vede în acţiune, imagine care
îl stimulează să se autoperfecţioneze”.
Evident, recunoaşterea caracterului de ştiinţă socială a Economiei a adus în prim-
plan problema omului şi a comportamentului său în complexitatea raporturilor
economice. Progresele mari pe care Psihologia le-a făcut în prima jumătate a secolului
XX au permis înţelegerea faptului că natura umană, departe de a fi amorfă şi
invariabilă, diferă în funcţie de temperament, educaţie, sex, vârstă, naţionalitate, apar-
tenenţă la o zonă sau la o structură socială. S-a constatat că omul nu este nici o
particulă într-o structură nucleară şi nici o expresie rigidă a unor cicluri biologice, ci o
entitate adaptabilă mediului, transformată şi transformatoare prin raporturile de
interese generate de un compor-tament flexibil şi raţional.
O astfel de abordare a determinat schimbarea radicală a naturii economiei.
Adepţii tratării Economiei ca o ştiinţă socială au înţeles că acesteia nu i se pot cere
nici preciziunea matematicii şi nici cauza-litatea implacabilă a fizicii. Economia n-a
mai fost tratată ca o simplă extensie a logicii, ci ca o psihologie bazată pe principii
sociologice.
Consecinţa cea mai importantă a acestei schimbări a fost aceea că analiza
fenomenului economic nu a mai fost exclusiv cantitativă, orintându-se progresiv şi
spre aspectele calitative, subiective, psiho-logice. Se profilează astfel ideea
„condiţionării” fenomenului economic de către „mulţimea factorilor neeconomici,
cum ar fi cei juridici, comportamentul uman, teritoriul şi zonarea geografică, politica
inter-naţională, cultura şi educaţia”.
În continuarea acestei idei se dezvoltă tendinţa studiului inter-disciplinar în
economie, subliniindu-se legăturile ei profunde cu ştiinţe auxiliare ca Antropologia,
Sociologia, Dreptul, Geografia, Psihologia.
Ştiinţele auxiliare furnizează Economiei date şi informaţii din propriul lor
22
domeniu de activitate pe care aceasta le interpretează ca pe „constante” în urmărirea
„variabilelor” exprimate de fenomenul economic. Aceasta înseamnă că dacă
economistul nu poate – ca urmare a imensităţii informaţiei – să aibă o competenţă
multi-disciplinară, totuşi este absolut obligatoriu să ştie ceea ce este esenţial în alte
domenii pentru a putea înţelege relaţia cauză-efect la nivelul complexităţii vieţii
sociale. Într-un cuvânt, se poate spune că este foarte puţin probabil ca un om care nu
este decât economist să fie un bun economist.
Chiar dacă, în zilele noastre, caracterul de ştiinţă socială al Economiei este
recunoscut într-o măsură covârşitoare, tratarea fizico-mecanicistă nu este total
părăsită. Nu sunt izolate cazurile când, pe fundalul caracterului social-uman, se
proiectează tratări influenţate de metodele fizicii sau matematicii.
Cel mai interesant caz este, în acest sens, modelarea economico-matematică ce
s-a constituit într-o disciplină individualizată numită econometrie. Încercând să
formalizeze în relaţiile matematice relaţiile dintre diferitele elemente ale fenomenului
economic, econometricienii au construit modele al căror rol este atât cognitiv, cât şi
operaţional.
Introducerea acestor modele în programele de informatică – prin utilizarea
tehnicii de calcul moderne – oferă posibilităţi reale de interpretare şi prognozare a
fenomenului economic. Prin intermediul Econometriei, o gamă largă de instrumente
şi teorii matematice au fost introduse în cercetarea economică, aducând – în multe
cazuri – clarificări sau o înţelegere mai elaborată a proceselor şi fenomenelor
economice.
Ceea ce caracterizează actualmente metoda de cercetare eco-nometrică în
economie este inexistenţa unei stări conflictuale între diferitele maniere de
tratare. Economiştii contemporani par să fi înţeles că, deşi Economia este o ştiinţă
socială, cercetarea economică poate face apel şi la metode specifice ştiinţelor exacte
sau biologice, cu condiţia relevării permanente a criteriului tipologic esenţial al
Economiei.
Acest criteriu include conceptual Economia în categoria ştiinţelor social umane,
ceea ce impune cercetătorilor obligaţia permanentă de a adapta sau a completa
metodele preluate din alte ştiinţe cu rigorile metodei psiho-sociologice, singura
capabilă să dezvăluie complexitatea comportamentului omului în postura sa de
agent economic.
Necesitatea „amprentei psiho-sociologice” asupra oricărei metode preluate din
ştiinţele exacte sau biologice a fost subliniată, cu multă fermitate, chiar şi de cei mai
fervenţi partizani ai acestor metode. Astfel, a apărut din ce în ce mai des în metoda
economică actuală principiul ceterist paribus, prin care unele elemente ale analizei se
consideră stabile, în timp ce altele variază. Principiul nu este propriu Economiei, ci
Logicii, fiind o variantă a principiului „interpretării evoluţiei fenomenului prin
recunoaşterea unui punct stabil de referinţă”.
În Economie, principiul ceteris paribus a favorizat însă coexis-tenţa tratării prin
metodele ştiinţelor exacte cu cea specifică ştiinţelor sociale. Astfel, în majoritatea
cazurilor, se consideră puncte de referinţă sau constante acele elemente ce pot fi
cuantificate matematic, luându-se ca variabile elementele care – prin ele însele sau
prin influ-enţele „neeconomice” pe care le suferă – nu pot fi direct cuantificate.
Următorul exemplu ar putea aduce o mai bună înţelegere: analiza dinamicii
cererii la un anumit produs (de exemplu: paltonul), la o anumită dată, poate lua ca
punct de referinţă (constantă) numărul total al consumatorilor (mărime perfect
cuantificabilă), iar ca variabile de influenţă, elemente mai greu de cuantificat, cum ar
fi: influenţa asupra cererii a distribuţiei pe vârstă şi sex a consumatorilor, pe grade de
cultură şi educaţie, influenţa modei, anotimpului, mediului urban şi rural etc.
Toate aceste influenţe necesită intervenţia metodelor psiho-sociologice,
singurele apte de a descifra comportamentul cumpără-torului. Dacă putem determina
prin matematică nivelul consumului mediu, creşterea sau scăderea consumului ca
urmare a influenţei modei se determină (ca o tendinţă aproximativă) doar prin metode
psiho-sociologice.
Amândouă însă, metoda matematică şi cea psiho-sociologică, dau
23
economistului o imagine mult mai corectă asupra nivelului total, real al cererii. Arta
îmbinării celor două moduri de tratare, găsirea punctului în care îmbinarea se
realizează atât de eficient încât dife-renţele se estompează într-un sistem de gândire
propriu economistului sunt elemente ce trebuie să stea în atenţia tuturor celor ce
inten-ţionează să contribuie la progresul cercetării ştiinţifice economice.
• Problema „conflictului tradiţional”

Problematica metodei ştiinţei economice nu se rezumă însă doar la aspectele
prezentate mai sus, adică la modul cum metode specifice altor ştiinţe contribuie la
cercetarea fenomenului economic. Unul dintre aspectele importante ale acestei
problematici este şi cel referitor la raportul dintre instrumentele principale ale
metodei, şi anume: deducţia şi inducţia.
Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări
sau fenomene plecând de la principiul sau esenţa acestora.
Inducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a esenţei sau
principiilor plecând de la observarea unor manifestări sau fenomene.
Preponderenţa deducţiei sau inducţiei în cercetarea fenomenului economic a
condus la separarea a două mari curente aflate în ceea ce numeam „conflict
tradiţional” de metode.
Primul curent – identificat în majoritatea cazurilor cu Economia clasică – şi-a
bazat cercetarea pe metoda deducţiei şi abstracţiei. Cel de-al doilea curent –
identificat cu aşa-numita şcoală istorică – şi-a bazat cercetarea pe metoda inductivă.
Conflictul dintre aceste două curente a fost sensibil atenuat de încercarea lui K. Marx
de a ajunge la o sinteză metodologică prin formularea metodei dialectice, dezvoltată
ulterior în metoda materialismului dialectic.
Conflictul de metodă a determinat şi o altă interpretare a Economiei. Astfel, se
vorbeşte despre Economia speculativă şi Economia realistă.
Bazată preponderent pe deducţie şi abstracţie, Economia spe-culativă îşi
fundamentează cercetarea pe identificarea unui număr de ipoteze considerate ca
premise ale manifestării fenomenului. Pe aceste premise se construieşte o gândire
logică, utilizând principii de raţio-nalitate în aşa fel încât coerenţa înlănţuirii
elementelor de demonstraţie să fie perfectă.
Economia speculativă uimeşte prin perfecţiunea construcţiei logice şi conferă
satisfacţia intelectuală a unor deducţii de o deosebită subtilitate. Ceea ce nu poate
garanta Economia speculativă este corectitudinea sau validitatea premiselor.
Analizând acest aspect, economistul şi omul politic francez Henry de Noyelle
spunea: „Ecuaţia reproducţiei lărgite marxiste este un cristal de logică, pilotând
gândirea pe culmile perfecţiunii intelectuale. Din păcate, aceste culmi sunt la
înălţimea unui castel de cărţi de joc, deoarece premisele sunt false sau atât de reduse
încât ecuaţia îşi pierde operaţionalitatea. Totul este un joc al minţii, nimic mai mult”.
Economia realistă încearcă să construiască legături directe cu practica
economică, propunându-şi să devină fundamentul politicii economice.
Ambele orientări sunt criticabile. Prima, pentru izolarea într-un „turn de fildeş”
şi abdicarea de la comandamentele activităţii practice, cea de-a doua, pentru lipsa de
interes faţă de aspectele conceptuale şi teoretice ale vieţii economice.
Ştiinţa este expresia tendinţelor manifestării şi dezvoltării vieţii sub toate
aspectele sale. Economia nu face abstracţie de la acest dezi-derat. Indiferent de
amploarea sau importanţa dezbaterii metodologiei, economia va trebui să asigure atât
înţelegerea universului economic cât şi orientarea activităţii omului în contextul
acestui univers de interese şi comportamente.
Indiferent de tipul metodei folosite, spunea P.A. Samuelson, Economia trebuie
să răspundă scopului său esenţial ca ştiinţă socială – „să asigure omului luarea în
posesie a realului prin raţiune”.
De la apariţia ei până în prezent, ştiinţa economică a progresat considerabil,
constituindu-se într-un sistem al stiinţelor economice, care cuprinde:
• Ştiinţele economice fundamentale, din care fac parte Economia politică sau
24
Teoria economică generală.
• Ştiinţele economice funcţionale: marketing, management, contabilitate,
statistică.
• Ştiinţele economice teoretico-aplicative, care se subdivid în ştiinţe economice
de ramură şi ştiinţa unităţilor economice, cum ar fi circulaţia bănească,
finanţe, credit.
• Ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice.
• Economia mondială, care include relaţiile economice internaţionale, relaţiile
valutar-finaciare, economia integrării europene.
• Ştiinţele economice de graniţă din care fac parte Econometria, Psihologia
economică, Sociologia economică, Cibernetica economică, Protecţia
mediului.

Modificările economice majore, apărute la nivel planetar în ultimele decenii, au
determinat apariţia unor noi abordări privind ştiinţa economică.
Astfel, a apărut sintagma noua economie, pentru a caracteriza noile realităţi ale
economiei contemporane.
În sens larg, noua economie reprezintă sintagma folosită pentru descrierea
transformărilor structurale determinate de implementarea noilor tehnici şi tehnologii,
care schimbă comportamentele economice la toate nivele agregate ale economiei.
În sens restrâns, noua economie desemnează sectoarele noilor tehnologii de
informaţie şi comunicaţii, cum ar fi: informatica materială şi logică, totalitatea
mijloacelor de comunicaţie şi informaţie.
Astfel, putem conchide spunând că noua economie se carac-terizează prin:
abordarea globală a economiei;
accesibilitate la scară planetară;
favorizează producerea de bunuri imateriale sau cu un grad restrâns de
materialitate;
este predilect îndreptată spre economia muncii intelectuale;
funcţionează prin interconectarea unor sisteme complexe de reţele.
Spre deosebire de economia tradiţională, noua economie este percepută ca un
sistem complex, evolutiv şi adaptiv, care se înte-meiază pe noi factori de producţie,
introduce fluxurile electronice în mecanismele de funcţionare a unor segamente de
pieţe, stimulează avantajele competitive imateriale determinate de efectele creşterii
exponenţiale a nivelului superior de instruire şi educaţie profesională a forţei de
muncă, determină schimbări radicale în diviziunea inter-naţională a mumcii şi
dezvoltarea mai rapidă a unor economii emergente lipsite de resurse materiale.
Noua economie este atât o cauză, cât şi un efect al procesului de gloalizare,
contribuind esenţial la accelerarea procesului de interna-ţionalizare a unei părţi a
economiei mondiale prin modificările aduse mediului financiar internaţional.
Deşi noile tehnologii ale informaticii şi comunicării au devenit tehnologiile-
cheie ale epocii contemporane, deşi globalizarea a impus conectarea într-un sistem
global a fluxurilor naţionale de factori de producţie şi valori naţionale, deşi actuala
criză financiară şi economică internaţională ridică la rang superior necesitatea
conlucrării la scara mondială, noua economie nu poate încă reprezenta singura formă
de existenţă şi funcţionare a proceselor şi fenomenelor economice. Ea defineşte doar
accentul pe care îl exprimă actualmente demersul economic, fără însă a acoperi
întreaga exprimare a acestuia şi, poate, nici pe cea mai importanta, adică latura
socială a ştiinţei economice.
Chiar dacă anumite elemente ale comportamentelor economice se transformă ca
urmare a efectelor tehnologiilor informatice, legătura dintre om şi mediul său natural
îşi păstrează aceeaşi logică, exprimată de raportul primordial dintre nevoi şi resurse.
1.3.7. Teoria economică şi politicile economice. Prognoza

25
şi scenariile economice
Economia politică este ştiinţa care fundamentează politicile economice, ceea ce
reprezintă transpunerea în practică a teoriei eco-nomice, adică a conceptelor şi
principiilor elaborate de către aceasta.
Politicile economice sunt un ansamblu de decizii concepute şi aplicate prin
diverse instrumente de către puterea publică, de regulă, prin intermediul instituţiilor
statului, în scopul atingerii unor obiective referitoare la situaţia economică a ţării pe
diferite orizonturi de timp. Politicile economice urmăresc pe termen scurt, mediu şi
lung obiective complexe şi de interes naţional, cum ar fi standardul şi calitatea vieţii,
corectarea unor dezechilibre macroeconomice, creşterea competitivităţii internaţionale,
distribuirea echitabilă a veniturilor şi a efectelor creşterii economice, respectarea
condiţiilor ecologice ale dezvoltării şi creşterii economice, siguranţa alimentară şi
energetică a naţiunii etc.
Politicile economice pot fi clasificate în politici economice conjuncturale şi
politici economice structurale.
• Politicile economice conjuncturale au ca obiectiv restabilirea sau menţinerea
echilibrului economic şi financiar pe o perioadă scurtă (exemplu: politica bugetară,
politica salarială şi a veniturilor, politica monetară, politica ratei de schimb).
• Politicile economice structurale au ca obiectiv pe termen mediu şi lung
reglementarea condiţiilor de funcţionare a sistemului pieţelor (evoluţia structurii
pieţelor şi a comportamentului agenţilor economici) şi a potenţialului şi condiţiilor de
dezvoltare şi creştere economică (exemplu: politica agrară, politica industrială,
politica de cercetare şi inovare, politica ocupării şi creării de locuri de muncă,
politicile comerciale şi de expansiune externă a capitalului naţional etc.).
Unele dintre cele mai importante instrumente metodologice de elaborare a
politicilor economice le constituie prognozele şi scenariile economice.
Prognozele sunt o evaluare bazată pe determinarea ştiinţifică a probabilităţii
evoluţiei cantitative şi calitative a unor procese, domenii de activitate, sfere ale vieţii
într-un anumit interval de timp aparţinînd viitorului. Sistemul integrat, care este
mediul economic şi social, posedă structuri cu un înalt grad de organizare: ştiinţifico-
tehnice, eco-nomice, politice, educaţionale, culturale ş.a. Evoluţia în timp a acestora
pune probleme speciale studiului dezvoltării lor. În mod curent, analiza prin prognoze
se centrează pe anumite variabile considerate „dependente" (precum: populaţia,
instituţiile, migraţia teritorială, structurile profesionale, mobilitatea socială etc.), ale
căror evoluţie şi variaţie depind de alte variabile considerate „independente”
(sistemul economic, deciziile politice strategice, diviziunea muncii, evoluţia situaţiei
internaţionale etc.). Acţiunea acestora din urmă asupra primelor se studiază prin
diferite metode, investigîndu-se starea lor în funcţie de obiectivele evoluţiei şi
dezvoltării sistemului social respectiv.
Elementele definitorii ale prognozei sunt următoarele:
a) orizontul de timp pentru care se elaborează previziunea (scurt – 3-5 ani, mediu 6
pînă la 15 ani, lung – peste 15 ani);
b)gradul de elaborare ştiinţifică a aparatului cercetării ( în afară de metodologia
specifică nivelului de complexitate a analizei, de regulă interdisciplinară,
sistemică şi înalt formalizată, se impune asocierea diverselor stări viitoare
posibile cu anumite valori utilitare şi cu determinări volitive, decizionale,
care asigură orientarea viitorului în sensul dorit);
c) caracterul orientării previziunii (ea putînd fi: normativă – orientată spre

obiective clare; explorativă – analizînd tendinţele posibile în viitor plecînd
de la starea prezentă a proceselor avute în vedere; morfologică – cercetînd
sistemele viitoare plecînd de la analiza părţilor lor componente; sintetică –
investigînd viitorul dinspre întreg spre sub-sistemele sale);
d)domeniul analizei (aici sunt posibile prognoze micro sau macroscopice, fie
centrate pe sfere sau sectoare de activitate).
26
Prognozele sunt utilizate într-o etapă următoare pentru ela-borarea scenariilor.
Scenariul poate fi considerat ca un caz special de model care ia în considerare
posibila evoluţie viitoare a situaţiei sub impactul unor factori sau variabile de natură
ipotetică2. Scenariul este descrierea unei situaţii pe baza mai multor ipoteze, nu doar a
unei prognoze, ci şi a unei reflecţii asupra mediului. El trebuie dezvoltat, de
asemenea, de natură încât să acorde o atenţie deosebită riscurilor care ar putea avea
cel mai puternic impact asupra cursului evenimentelor în viitor. Scenariul studiază
impactul potenţial asupra procesului în urma modificării simultane a valorilor mai
multor variabile.
Concluziile sunt degajate pe baza unei analize obiective şi a unei interpretări
subiective. Abordarea cel mai des folosită constă în utilizarea a două sau trei scenarii
(pesimist, optimist, scenariul de bază), fără a alege unul dintre aceste scenarii ca fiind
cel cu cea mai mare probabilitate. Pentru a dezvolta scenarii optimiste sau pesimiste,
valorile extreme ale variabilelor sensibile trebuie să fie alese dintr-un interval de
valori.
Rezultă că metoda scenariilor constă în analiza evoluţiei unui sistem complex,
plecînd de la tendinţele şi condiţionările prezente ale sistemului, ca şi de la suma
acţiunilor mediului extern al acestuia. Prima etapă a construcţiei unui scenariu constă
în conturarea mor-fologiei sistemului (prin cunoaşterea limitelor şi condiţionărilor
interne, ca şi a influenţelor mediului extern). Orice scenariu porneşte, evident, de la
starea actuală a sistemului(to) şi îşi fixează pentra analiză un moment anume de timp
(tn). Pentru investigarea transformărilor în această perioadă se poate opta pentru unul
dintre mai multe tipuri de scenarii (normative, explorative, tendenţiale, contrastante
etc.) De asemenea, este de dorit să se enunţe unele judecăţi privind dezira-bilitatea
stării actuale a sistemului, ca şi opţiunea valorică aleasă pentru a defini evoluţia către
tn. În faza următoare, se definesc varia-bilele (endogene şi exogene) care influenţează
dinamica sistemului analizat. În al treilea moment se elaborează premisele modelului
analizei pe baza ipotezelor prin care se pot defini căile ce fac posibilă atingerea unor
stări sau a altora. Aceste stări viitoare ale sistemului sunt determinate de judecăţi de
valoare privind dezirabilitatea stărilor şi de unele principii normative faţă de care se
poate subordona evoluţia viitoare a sistemului. Etapa a patra constă în eleborarea
modelului propriu-zis al evoluţiei în timp a sistemului. În construcţia modelului apar
unele restricţii ce ţin de validitatea formală a relaţiilor dintre componente,
recursivitatea acestora, evitarea erorilor diferitelor aproximări (prin trenduri
fenomenologice sau prin extrapolări, de exemplu). Ultima etapă conţine activitatea de
redactare a scenariului, după tipul ales în prealabil şi pe perioada de timp concepută
iniţial.
Literatura economică prezintă ca fiind primul scenariu economic, elaborat pe
principii metodologice corecte, cel publicat în anul 1972 de către Clubul de la Roma,
întitulat „ The Limits to Growth” sub redacţia lui Aurelio Peccei şi Alexander King.
Scenariul a prevăzut cu anumite limite modul în care va evolua economia mondială
prin prisma importanţei factorilor ecologici şi a introdus în analiza economică
noţiunea de „parametrii dezvoltării durabile.”
Concepte şi termeni de reţinut:
2
Proiect Phare Twinning RO 2003/IB/OT-10 SGGR. Sandra Briggs, Baiba Peterson, Karlis Smits,
Manual de metode folosite în planificarea politicilor şi evaluarea impactului, Bucureşti, 2006.
27
• Ştiinţa economică • Inducţia
• Resurse economice • Economia speculativă
• Nevoi economice • Economia normativă
• Cost de oportunitate • Noua economie
• Limita posibilităţilor de producţie • Politici economice
• Economie pozitivă • Prognoză economică
• Economie normativă • Scenariu economic
• Deducţia
Întrebări de control şi teme de dezbatere:
• Care este obiectul de studiu al ştiinţei economice în conformitate cu definiţia dată de

către laureatul Premiului Nobel pentru economie Paul A. Samuelson ?
• Ce este costul de oportunitate şi în ce condiţii se întâlneşte în viaţa reală?
• Cum se defineşte şi ce exprimă limita posibilităţilor de producţie şi care este
semnificaţia sa practică ?
• Ce deosebiri există între economia pozitivă şi economia normativă? cărei categorii îi
aparţine manualul de faţă ?
• Ce este noua economie? Este caracteristică tuturor ţărilor lumii?
Teste de autoevaluare pentru unitatea de învăţare 1
Alegeţi varianta corectă!

1. Teoria economică studiază:
a) Raporturile dintre industrie şi agricultură.
b) Raporturile dintre populaţia urbană şi populaţia rurală.
c) Raporturile dintre resurse şi necesităţi.
d) Raporturile dintre agenţii economici în procesul de producţie, repartiţie şi consum.
2. Costul de oportunitate este:

a) Valoarea tuturor alternative existente.
b) Valoarea celei mai bune acţiuni alternative la care se renunţă.
c) Valoarea la care se vinde produsul pe o piaţă liberă.
d) Valoarea celor mai eficiente cheltuieli de producţie.
3. Limita posibilităţilor de producţie este:

a) Timpul maxim posibil de producere a unei mărfi.
b) Limita impusă de numărul de muncitori posibil de utilizat la un moment dat.
c) Funcţie de rezultatele combinării factorilor de producţie în condiţiile utilizării totalităţii
resurselor disponibile.
d) Funcţie de nivelul maxim de producţie realizat.
Bibliografie recomandată pentru unitatea de învăţare 1
• Coşea, Mircea, Curs de Economie, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2006.

• Enache, Constantin; Mecu, Constantin (coord), Economie Politică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, ediţia a 5-a, 2007.
• Genereux, Jacques, Economie Politică, Editura All Beck, Bucureşti, 2007.
• Dicţionar Macmillan de Economie Modernă, Editura Codecs, Bucureşti, 2000.
• Samuelson, A. Paul, Nordhaus D. William, Economie Politică, Editura Teora,
Bucureşti, 2000.
• Sen, Amartya, Dezvoltarea ca libertate, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
28
Economia de piaţă. Marfa, producţia de mărfuri generalizată, banii şi agenţii economici
Cuprins
2.1. Introducere
2.3.2. Principalele caracteristici ale economiei de piaţă
2.3.3. Marfa şi însuşirile sale. Producţia generalizată de mărfuri
2.3.4. Banii şi rolul lor în economia actuală: definiţie, funcţii, rol …...
2.3.5. Economia de piaţă contemporană şi principalele ei tipuri. Sfârşitul dogmei atotputerniciei
pieţei libere
2.3.6. ……………………….
Agenţii economici
2.1 Introducere
Trebuinţele individuale, cele ale comunităţilor umane, fie cele
fiziologice, fie cele pentru bunuri culturale şi educaţionale ori cele ce
acoperă cerinţe sociale, se satisfac prin intermediul consumării de bunuri
şi servicii. Pe măsura dezvoltării societăţii, atât nevoile, cât şi bunurile şi
serviciile sporesc şi se diversifică. Limitele resurselor au impus
necesitatea căutării unor sisteme cât mai eficiente de organizare şi
desfăşurare a activităţii economice. Fiecare societate umană, avansată
industrial, modernă ori având un nivel scăzut de dezvoltare, încearcă să-şi
organizeze activitatea economică astfel încât să poată răspunde la câteva
întrebări existenţiale fundamentale: Ce bunuri trebuie produse? În ce
cantităţi şi sortimente? Cum vor fi produse, adică prin ce metode şi
tehnici de producţie? Cum vor fi repartizate între diferiţi consumatori, în
funcţie de ce criterii? Aceste întrebări evocă de fapt o problematică
comună, valabilă pentru orice sistem de organizare a activităţii
economice.
2.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivul unităţii de învăţare:

• cunoaşterea fiziologiei economiei de piaţă, a caracteristicilor
ei fun-damentale care îi determină supe-rioritatea faţă de alte
tipuri de economie;
• prezentarea unor componente esenţiale ale economiei: piaţa,
marfa, banii, producţia genera-lizată de mărfuri etc., care dau
relief structurilor sale caracteristice;
• punerea în lumină a factorului viu, creator, al oricărei
economii – agentul economic, care îşi utili-zează resursele
pentru satisfacerea intereselor sale, generând şi între-ţinând
totodată progresul global al societăţii.
29

Dezvoltarea istorică a societăţii a generat modele diferite de răs-punsuri la
întrebările menţionate, de fapt tipuri diferite de organizare a activităţii
economice. Între acestea se detaşează, prin predominanţa lor în timp,
următoarele: economia naturală, economia de schimb, devenită în faza
maturităţii depline economie de piaţă, economia centralizată (de comandă)
şi un tip mixt de economie, incluzând, în diferite proporţii şi combinaţii,
elemente ale celorlalte tipuri de eco-nomie menţionate. Fiecare din aceste
tipuri (modele) are caracteristici proprii, ceea ce îl particularizează pe
scara dezvoltării istorice şi totodată îi conferă potenţialul propriu de creare
a bunurilor necesare satisfacerii nevoilor oamenilor.Succesiunea lor în
timp evidenţiază progresul înregistrat în organizarea activităţii economice,
concretizat în potenţiale productive, de eficienţă, superioare ale tipurilor
noi în comparaţie cu cele precedente.
La începuturile existenţei sociale, producţia socială s-a organizat în forma
(modelul) economiei naturale, în care oamenii, trăind în comunităţi, îşi
satisfăceau nevoile din ceea ce puteau produce ei înşişi fără a apela la
schimb, prin autoconsum. Această formă a producţiei sociale a dominat în
comuna primitivă, dar s-a extins şi în sclavagism şi în feudalism, chiar şi
în capitalismul timpuriu, în care bunurile se produceau predominant pentru
piaţă, consumatorii putându-şi satisface nevoile prin procurarea acestor
bunuri de pe piaţă. Şi în aceste societăţi, numeroase gospodării mici îşi
realizau toate bunurile necesare prin activitatea proprie, piaţa jucând un rol
marginal în existenţa lor. În Europa de Est, Orientul Mijlociu, în alte zone
geografice, mica gospodărie tradiţională a funcţionat, în proporţii
considerabile, şi în secolul XX. Acest tip de gospodărie pare să renască,
urmare a migraţiei masive a populaţiei din mediul urban spre sat, generată
fie de nevoile agonisirii minimului de existenţă, fie de virtuţile micii
gospodării, ale muncii şi petrecerii timpului liber cât mai aproape de
natură.
Cum era şi firesc, procesul de sporire şi diversificare neîn-treruptă a
nevoilor s-a ciocnit la un moment dat de incapacitatea economiei
primitive, de tip natural, de a satisface cerinţele oamenilor, impunând un
nou model de organizare şi desfăşurare a activităţii economice, cel al
economiei de schimb.
Pe măsura înmulţirii actelor de schimb pe piaţă, a consolidării locului şi
rolului acesteia în asigurarea circulaţiei bunurilor de la producător la
consumator, economia de schimb a devenit treptat o economie de piaţă,
avînd caracteristici bine conturate, care în etapa precedentă nu existau
decât „in nuce”, în germen. Aceasta s-a con-solidat treptat şi a căpătat
forma modernă odată cu constituirea statelor naţionale şi a pieţelor
naţionale. În evoluţia sa istorică, economia de schimb a îmbrăcat două
forme: economia de piaţă (concurenţială) şi economia centralizată, „de
comandă”.
Economia de piaţă liberă (concurenţială) este un sistem care a fost analizat
ştiinţific într-o lucrare remarcabilă, devenită cartea de căpătâi a ştiinţei
economice moderne de către Adam Smith. În acest sistem, piaţa (numită
de Adam Smith „mâna invizibilă”) este cea care stabileşte modalităţile de
acţiune pentru a găsi soluţii problemei fundamentale a atenuării rarităţii
fără nicio intervenţie din partea statului sau monopolurilor. Acest sistem,
30
în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei, s-a dovedit, în
practică, a fi un sistem performant. Prezent în toate societăţile moderne, el
reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii
economice în lumea contemporană. Economia de piaţă se întemeiază pe
meca-nismele obiective ce pun în valoare forţele pieţei, în care raportul
dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi
utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o
astfel de economie, activităţile agenţilor economici sunt stimulate şi
sancţionate de exigenţele pieţei; criteriile cu care operează piaţa sunt cele
ale eficienţei şi ale concordanţei producţiei cu nevoile efective ale
societăţii. Pentru a obţine beneficii, întreprinderile trebuie să fie receptive
la semnalele pieţei, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările
mediului economico-social, să manifeste inventivitate, spirit creator,
preocupare pentru înnoirea şi modernizarea produselor, a formelor de
distribuţie.
Economia centralizată (de comandă) este un sistem economic bazat, în
principal, pe proprietatea comună asupra bunurilor, în care deciziile
privind alocarea şi utilizarea resurselor aparţin unui grup restrâns de
membri ai societăţii, agenţii economici fiind dirijaţi cen-tralizat. Ea este
organizată şi funcţionează conform dogmei după care planificarea
centralizată a activităţilor ar fi cea mai bună cale de a ghida activitatea
economică, doar guvernul putând organiza activitatea economică într-un
mod care să promoveze bunăstarea economică pentru o ţară ca întreg.
Diferenţa dintre economia centralizată şi cea de piaţă concu-renţială consta
în aceea că, în primul caz, planificatorii decid ce, cât, cum şi pentru cine să
se producă bunurile şi serviciile, iar în cel de-al doilea caz, aceste decizii
sunt luate de milioane de firme şi gospodării, funcţie de semnalele pieţei.
În cel de al doilea caz, firmele şi gos-podăriile interacţionează pe piaţă,
unde preţurile şi propriul interes le ghidează decizia. Cu toate că primează
propriul interes, economia de piaţă s-a dovedit a fi un succes în
organizarea activităţii economice, promovând bunăstarea economică.
Niciunul din cele două sisteme nu există în stare pură, ele reprezentând
tipuri ideale.
Economia mixtă reprezintă sisteml real în care se îmbină în proporţii
diferite elemente ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea statului în
economie. Prin urmare, toate ţările au în realitate economii mixte.
2.3.2. Caracteristici esenţiale ale economiei de piaţă

Caracteristicile generale ale economiei de piaţă sunt: a) specia-lizarea
producătorilor, a agenţilor economici în general; b) autonomia,
independenţa agenţilor economici; c) producţia de mărfuri generalizată; d)
mijlocirea schimbului de către bani; e) activitatea economică gravitează în
jurul pieţei; e) concurenţa între agenţii economici, f) intervenţia limitată a
statului în reglarea procesului economic.
• Specializarea. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a
muncii, proces istoric de diferenţiere, desprindere şi separare a diferitelor
genuri de activităţi şi fixare a acestora ca domenii dis-tincte, de sine
stătătoare, prin funcţiile şi rolul îndeplinit, ele devenind activităţi
specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezintă cel mai important
factor de progres pentru individ şi societate, ea per-miţând perfecţionarea
forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse,
utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne .
Diviziunea socială a muncii, specializarea reprezintă un factor de progres
când au o fundamentare economică, concretizându-se în avantajul absolut
sau în avantajul relativ ori în cel competitiv.
Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut când creează o
cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în raport cu oricare alt
producător.
Dacă avem în vedere trei producători (A, B şi C), fiecare dis-punând de
resurse egale, cantitativ şi calitativ, şi identice ca structură, ei pot crea
volume diferite de bunuri, când au abilităţi diferite.
A produce: 12x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
B produce: 6 x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
31
C produce: 2 x sau 4 y sau orice combinaţie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut
în raport cu ceilalţi. El obţine cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi
resurse, realizând consumuri mai mici pe unitatea de produs.
Avantajul relativ (comparativ). Un producător deţine un avantaj relativ
într-o activitate, dacă realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate,
în raport cu ceilalţi. Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară
determinarea acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la care renunţă
producătorul atunci când face o alegere .
Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun poate
fi calculată astfel:
– determinarea creşterii bunului X (∆X = 1);
– determinarea reducerii cantităţii bunului Y (∆Y= -1), la care se renunţă;
– raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea câştigată
din bunul pentru care se optează (∆Y/∆X).
Revenind la exemplul anterior, dacă producătorul A alege să producă doar
bunul X, rezultă că, pentru fiecare unitate pe care o produce din acesta, el
trebuie să renunţe la 0,5Y; dacă alege să producă doar bunul Y, pentru
fiecare unitate produsă din acesta, el renunţă la 2X. Raţionând similar
pentru ceilalţi doi producători, obţinem (tabelul 2.1):
Tabelul 2.1
Producătorul şi costurile de oportunitate
Producătorul Cost de oportunitate
CO(X) CO(Y)
A 0,5Y 2X
B YX
C 2Y 0,5X
Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în

producerea bunului X, deci, el dispune de un avantaj relativ (comparativ),
fiind justificată din punct de vedere economic specializarea sa în obţinerea
acestuia. În schimb, producătorul C, care, în ansamblu, este cel mai puţin
eficient, dispune de avantaj relativ în obţinerea bunului Y, el sacrificând
doar 0,5 unităţi din bunul X pentru a spori cu o unitate producţia bunului
Y, fiind fundamentată specia-lizarea lui în acest domeniu.
Decizia producătorilor de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y, deci fără
să recurgă la specializare, alocând pentru fiecare bun jumătate din
resursele de care dispun, ar determina ca producţia totală să fie Qt =
10X+8Y = 18 de bunuri, pentru că:
A produce 6 x şi 3 y;
B produce 3 x şi 3y;
C produce 1x şi 2y.
Dacă producătorii se specializează, A optând pentru bunul X, B pentru Y,
iar C tot pentru Y, rezultă:
Qt = 12X+10Y= 22 de bunuri, pentru că:
A produce 12 X;
B produce 6Y;
C produce 4 Y.
Specializarea producătorilor a determinat un spor de pro-ducţie de 4 unităţi
(două unităţi din bunul X şi două unităţi din bunul Y).
Efectele economice ale specializării, fundamentate pe teoria avantajului
relativ, comparativ, permit creşterea producţiei cu resursele existente,
determinând necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici,
deoarece activitatea şi satisfacerea nevoilor lor sunt inter-dependente.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al
altuia se modifică, de aici rezultând reprofilarea producătorilor, adaptarea
permanentă la condiţiile schimbătoare ale mediului în care acţionează,
specializarea rămâne o trăsătură şi o condiţie a economiei de schimb, baza
cooperării sociale şi a pro-gresului economic.
Avantajul competitiv microeconomic arată în ce măsură o companie, un
agent economic individual generează şi încasează sis-tematic un profit care
manifestă o tendinţă de sporire, fie prin costurile de operare mici, fie prin
calitate, fie prin capacitatea de a livra produsele rapid şi la timp, fie prin
32
adaptabilitatea la schimbările din cererea pieţei. Acest parametru se poate
transforma în „avantaj com-petitiv sustenabil”, atunci când aceste
performanţe asigură companiei, ori economiei naţionale o poziţie de frunte
în domeniul respectiv, poziţie care poate fi menţinută pe termen lung.
• Autonomia, „independenţa” producătorilor presupun ca agenţii
economici să dispună de libertatea de acţiune, de dreptul de decizie, iar
înstrăinarea bunurilor să aibă la bază în exclusivitate criterii economice.
Autonomia este fundamentată pe interesul izvorât din proprietate.
Proprietatea privată, particulară sau individuală, ca bază principală a
autonomiei economice, nu exclude existenţa altor forme de proprietate,
cum ar fi: particular-asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), publică
(de stat) şi mixtă.
Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private,
prin exercitarea deplină de către agenţii economici a tuturor atributelor
proprietăţii. Aceştia îşi manifestă libertatea de a poseda bunuri, de a le
utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor, de a le înstrăina prin vânzare,
de a beneficia de rezultatele ce se obţin prin folosinţa bunurilor deţinute.
Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu economie de
piaţă, implică şi existenţa proprietăţii publice, ce aparţine statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale. În cadrul acestei forme de proprietate,
agentul economic nemijlocit, cel care exercită efectiv actele de producţie,
schimb etc., are o autonomie mai restrânsă, pentru că deciziile strategice
privind dezvoltarea unităţilor se iau la nivel central; la nivel local
(microeconomic), agenţii economici au o auto-nomie operativă, limitată,
determinată de reglementările legislative proprii fiecărei ţări şi perioade.
David Ricardo a identificat, în contextul epocii sale, ca fiind avantaje

structurale ale sectoarelor productive calitatea solului, condițiile de climă
și calificarea unei forțe de muncă omogene din punctul de vedere al
sistemului de organizare a proprietății și al valorificării acesteia prin
producție-marfă.
Evident, dezvoltarea ulterioară a societății a inclus în categoria
avantajelor comparative ale unei economii naționale față de altă economie
națională sau față de competitivitatea internațională și alți factori de
avantaj comparativ de natură mai mult marfară decât naturală, cum ar fi
costul muncii (nivelul salarizării) și valoarea monedei (paritatea
monetară).
Ceea ce pare că nu a fost bine înțeles sau nu s-a vrut să se înțeleagă înainte
de declanșarea crizei a fost importanța sublinierii pe care Ricardo a făcut-o
privind condiția de omogenitate a mediului economic. În termeni moderni,
condiția de omogenitate se poate traduce prin atribute coerente și
compatibile, cum ar fi nivelul costului forței de muncă, nivelul și
caracterul politicilor sociale, legislația și normele de utilizare și protecție a
mediului, politici fiscale și monetare.
În condițiile actuale, omogenizarea face ca diferențierile dintre factori să
fie din ce în ce mai mici sau chiar inexistente. Apar, însă, alți factori de
avantaj comparativ, cum ar fi calitatea produselor, fiabilitatea, inovația,
diversitatea sortimentelor, calitatea și diversitatea serviciilor, condițiile de
service și garanție.
Enumerarea ne poate conduce la o clasificare a factorilor de avantaj
comparativ. Astfel: factori de avantaj comparativ ricardieni (resurse,
condiții naturale, calificare); factori de avantaj comparativ de tip marfar
(nivelul costului muncii, paritatea monetară); factori de avantaj comparativ
de tip calitativ (calitatea, fiabilitatea, inovația, serviciile etc.).
2.3.3. Marfa şi însuşirile ei. Producţia de mărfuri generalizată

Spre deosebire de perioada în care economia naturală era domi-nantă, şi în
care bunurile se creau majoritar pentru consumul propriu, economia de
schimb (de piaţă) creează bunuri, prioritar pentru vânzare. În această
economie, devine marfă şi forţa de muncă. Producţia este separată de
consum, impunându-se deplasarea bunurilor de la locul de producţie la
locul de folosire a lor, printr-o reţea tot mai ramificată de mijloace de
transport.
33
Producţia de mărfuri generalizată semnifică acel tip de orga-nizare a
activităţii economice în care producătorii produc bunuri pentru piaţă, iar
consumatorii îşi satisfac trebuinţele, procurându-şi cele necesare prin
recurgerea la mijlocirea pieţei. Principalul vehicul al legăturii dintre
producător şi condumator şi totodată obiectul principal al relaţiilor lor
complexe îl constituie marfa.
Marfa este orice bun care prin însuşirile sale satisface o trebuinţă a celui
care îl cumpără, oferindu-i satisfacţie, împlinindu-i dorinţele, fiind destinat
vânzării pe piaţă. Marfa are o dublă deter-minare: ea are valoare
determinată de cantitatea şi calitatea muncii depuse pentru producerea ei;
ea are utilitate (valoare de întrebuinţare), exprimată prin capacitatea de a
satisface o trebuinţă, de a oferi consu-matorului o satisfacţie.
Economia de piaţă reprezintă un sistem de organizare a acti-vităţii
economice în care se dezvoltă relaţii puternice între agenţii vieţii
economice, în esenţă între producători şi consumatori în vederea
producerii de mărfuri destinate vânzării şi a obţinerii de profit. La
suprafaţa societăţii, ea apare drept o uriaşă îngrămădire de mărfuri,
incluzând, desigur, şi serviciile, care încearcă să răspundă cerinţelor
permanent renovate ale clienţilor. În cadrul acestui tip de economie, toate
activităţile agenţilor economici gravitează în jurul pieţei, care le oferă, prin
mijloacele sale specifice, (dimensiunea şi structura cererii şi ofertei,
concurenţă, dinamica preţurilor) infomaţiile ce le sunt necesare pentru
organizarea producţiei. Este oportun însă să subliniem că aceste informaţii
sunt oferite după ce s-au produs cantităţi impor-tante de producţie, care
este posibil să nu-şi găsească desfacerea.
Întrucât producţia de mărfuri este generală, iar diviziunea socială a muncii
foarte largă şi în continuă dezvoltare, schimbul este mijlocit în mod
necesar de bani. Fără prezenţa lor, circuitul economic s-ar bloca, iar
economia nu ar putea funcţiona normal. Economia de piaţă este prin
excelenţă o economie monetară. În cadrul ei, fiecare consumator
individual şi fiecare producător acţionează prin schimb pentru a rezolva
cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde de
veniturile cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum se
produce este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare dintre ei
fiind obligat să adopte metoda şi tehnica de producţie care îi asigură
realizarea celui mai mic cost de producţie şi maximum de profit; pentru
cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de
producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în funcţie de care se stabileşte
nivelul salariului, rentei şi dobânzii.
2.3.4. Banii şi rolul lor în economia contemporană

Definirea banilor
În ceea ce priveşte definirea banilor sau a monedei, în literatura economică
au existat şi persistă încă puncte de vedere diferite. În concepţia
economiştilor clasici, adepţi ai teoriei valoarea-muncă, banii reprezintă o
marfă specială, separată spontan din lumea celorlalte mărfuri, care
îndeplinesc rolul de instrument general al schimbului. Alţi economişti
consideră că banii sunt elementul – cheie al economiei de schimb,
monetare: „Ei sunt un semn – caracterizat printr-o hârtie, o piesă metalică
sau o cifră înscrisă în conturile unei bănci – care simbolizează dreptul de a
lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării, în cadrul naţiunii unde
aceşti bani sunt recunoscuţi” . P.A. Samuelson, laureat al premiului Nobel
pentru economie, consideră banii o convenţie socială artificială: „Moneda
este orice serveşte şi este acceptat de toată lumea, ca mijloc de schimb ori
de plată” .
În evoluţia lor istorică, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani,
moneda de aur şi argint şi banii de hârtie.
• Forma marfă-bani s-a caracterizat prin faptul că mijlocirea raporturilor de
schimb se realiza de către anumite bunuri (mărfuri). Iniţial, rolul de bani a
fost îndeplinit de unele bunuri (vite, piei, blănuri, metale etc.). Cu timpul,
acest rol a început să fie îndeplinit de metalele preţioase (aur şi argint),
datorită calităţilor acestora: au o valoare mare într-un volum mic, sunt
divizibile, inalterabile, omogene şi uşor de transportat. Banii de aur au
34
toate calităţile necesare pentru a fi universal acceptaţi.
• Moneda de aur sau argint. La început, banii de aur sau argint circulau sub
formă de lingouri, de bare care trebuiau cântărite şi verificate, din punctul
de vedere al calităţii, înainte de efectuarea plăţii mărfurilor. Aceasta
presupunea timp şi avea un cost bănesc, căci cele două operaţiuni realizate
de persoane specializate nu se făceau gratuit. Pentru evitarea
incomodităţilor şi costurilor amintite, a altor incon-veniente (falsificarea
lingourilor de metale preţioase etc.), la un punct al evoluţiei economice, s-
a trecut la confecţionarea monedelor (din aur şi argint) de către state.
În funcţia de mijlocitori ai schimbului de mărfuri şi servicii, banii se află
doar temporar în posesia agenţilor economici şi nu este obligatoriu ca ei să
aibă o valoare proprie, intrinsecă. De aceea, treptat, monedele din metale
preţioase au fost înlocuite cu monede (bani) de hârtie şi cu monede din
metal comun.
• Banii de hârtie, după natura lor economică, sunt de două feluri: bilete de
bancă (bancnote, bani de credit) şi bani de hârtie propriu-zişi sau hârtie-
monedă.
Biletele de bancă (bancnotele) sunt semne ale valorii care, în procesul
circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoarea deplină. La început, suma
bancnotelor nu putea să depăşească pe cea a stocului de metal preţios. Pe
măsura dezvoltării comerţului, stocul de aur a devenit insu-ficient. În
aceste condiţii, au început să se emită mai multe bancnote (bilete) sau
monedă fiduciară, deoarece se considera că încrederea în conversiunea
biletelor pe metal nu va fi cerută în acelaşi timp de către toţi deţinătorii lor.
Realizată de agenţi particulari, apoi de către băncile comerciale, această
emisiune a devenit rapid un privilegiu al statului, fiind încredinţată Băncii
Centrale (Naţionale sau de Emisiune). Biletul emis avea un curs legal şi
trebuia să fie acceptat în schimburi la acelaşi titlu (sau în acelaşi fel) ca şi
metalul pe care îl reprezenta. Biletele de bancă circulau în calitate de bani
de credit şi aveau o dublă garanţie: efectele comerciale (cambii) aflate în
portofoliul băncilor centrale şi stocul de aur al acestora.
Mai târziu, biletele de bancă şi-au pierdut stabilitatea iniţială, deoarece nu
mai erau convertibile în aur şi se emiteau nu atât pentru operaţiuni
comerciale, cât, mai ales, pentru acoperirea deficitului bugetar. De aceea,
semnele băneşti ale tuturor ţărilor cu economie de piaţă au devenit treptat
banii de hârtie
Banii de hârtie (sau hârtia-monedă) reprezintă semne ale valorii, care, în
procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoare deplină.
Funcţiile banilor
Independent de etapa de evoluţie şi de conţinutul lor economic, banii
îndeplinesc funcţii economice numeroase care au evoluat în timp în raport
de natura banilor şi de complexitatea activităţilor economice. În literatura
de specialitate există opinii foarte diverse asupra funcţiilor banilor. În
pofida acestei diversităţi, pot fi identificate următoarele funcţii ale
monedei:
a) Mijloc de măsurare a activităţii economice, de evaluare a mărfurilor
produse. În această funcţie, banii măsoară cheltuielile efectuate şi
rezultatele obţinute în activitatea economică trecută şi prezentă, adică
valoarea mărfii. Prin aceasta, ei servesc ca bază la exprimarea preţurilor, a
costurilor şi profiturilor.
Banii sunt instrument de evaluare a valorii producţiei globale şi marfă, a
preţurilor, a costurilor şi profiturilor la scara întreprinderilor şi ramurilor, a
mărimii produsului intern brut şi a produsului naţional brut (ca indicatori
macroeconomici) etc. Oferind o unitate de calcul comună a cheltuielilor şi
rezultatelor la diverse niveluri, a drepturilor şi obligaţiilor fiecărui agent
economic, banii permit comparaţii între performanţele atinse de
întreprinderi şi economiile naţionale în ansamblu, precum şi luarea de
măsuri pentru ridicarea la un plan superior acestora.
b) Mijloc de schimb. Banii îndeplinesc această funcţie când mărfurile se
achită în momentul livrării lor.
Realizarea schimbului prin intermediul banilor scindează schimbul în două
tranzacţii complementare: vânzarea, adică cedarea bunurilor de către unul
din parteneri (care primeşte contravaloarea acestora), şi cumpărarea, adică
35
obţinerea bunurilor de către alt partener (care plăteşte contravaloarea
bunurilor). Fiecare partener este, în consecinţă, numai vânzător sau numai
cumpărător. În cadrul trocului, al schimbului direct (marfă contra marfă),
fiecare partener era, concomitent, şi vânzător şi cumpărător.
Mijlocind schimbul de mărfuri, banii eliberează acest proces de limitele
inerente trocului şi îl fac mai operativ, cu efecte benefice asupra întregii
activităţi economice. Când mărfurile se schimbau direct una pe alta, era
foarte dificil să se întâlnească într-un loc anume doi agenţi economici A şi
B, de exemplu, aşa încât A să dorească bunul lui B, iar B, bunul lui A.
Realizarea acestei coincidenţe cerea mult timp şi deplasarea producătorilor
dintr-un loc în altul. În plus, greu se putea preţui valoarea mărfurilor ce
urmau a se schimba, căci nu exista un etalon al măsurii ei. Când intervin
banii în procesul de schimb, asemenea limite dispar.
Deşi banii sporesc operativitatea şi eficacitatea schimbului, ei creează şi un
efect negativ. În urma vânzării, banii încasaţi se pot stoca şi repetarea
acestui act de mai mulţi agenţi economici îngreunează desfacerea unor
cantităţi de mărfuri, care aşteaptă banii reţinuţi pentru a se vinde. Cauza o
reprezintă faptul că bunurile se produc în calitate de echivalente, de bunuri
care trebuie să se schimbe unul cu altul, în condiţiile diviziunii sociale a
muncii.
c) Mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în ipoteza în care
mărfurile se achită la un anumit termen, după livrarea lor, când ele se vând
pe credite.
Ca mijloc de plată, banii servesc, însă, şi pentru stingerea altor obligaţiuni:
achitarea impozitelor şi taxelor, a rentelor, chiriilor şi dobânzilor, a
împrumuturilor, salariilor etc. Orice drept şi orice obligaţie economică se
pot stinge prin cedarea şi primirea unei sume de bani, la o dată anumită.
d) Mijloc de rezervă de valoare. Bani universali.Obţinerea banilor prin
vânzarea bunurilor şi serviciilor oferă deţinătorilor lor posibilitatea să facă
economii, denumite rezerve de valoare. Formarea acestor rezerve se
bazează pe asigurarea că valoarea banilor eco-nomisiţi va putea fi regăsită
în integritatea sa în viitor, atunci când vor fi utilizaţi, altfel spus, pe
prezumţia stabilităţii puterii lor de cumpărare.
Constituirea de rezerve de bani este favorizată de ampla dez-voltare a
relaţiilor de credit şi a sistemului bancar, care oferă posibilităţi de
fructificare a economiilor prin dobânda primită la sumele depuse, ca şi
prin dividentele şi cupoanele aduse celor care investesc în cumpărarea de
acţiuni ori de obligaţiuni de pe piaţa (primară sau secundară) a capitalului.
Fiind mijlocul general de cumpărare şi plată, banii sunt forma universală
de constituire a rezervelor de valoare, atât pentru unităţile economice, cât
şi pentru populaţie. Deţinătorul monedei dispune de un titlu de credit, care
îi atestă dreptul de a beneficia de o parte a bunurilor aflate în circulaţie,
atunci când doreşte, dreptul de a alege, la momentul oportun, din oferta
existentă, elementele care-l satisfac. Banii sunt activul cel mai lichid din
economie, care oricând se poate transforma pe orice alt bun, imediat şi fără
niciun cost suplimentar.
Funcţiile banilor, succint analizate, au valabilitate şi pentru banii naţionali,
care servesc piaţa internă, şi pentru banii universali, care servesc piaţa
internaţională, mijlocind schimburile externe de mărfuri, turismul,
transferul de tehnologii, investiţiile efectuate în străinătate, repatrierea
profiturilor, achitarea împrumuturilor obţinute de la alte ţări etc.
• Puterea de cumpărare a banilor este exprimată prin cantitatea de bunuri
economice care se pot cumpăra, la un moment dat, cu o unitate monetară
sau cu o sumă dată de bani.
În baza teoriei neoclasice, aceasta este determinată, în esenţă, de cantitatea
de bani aflată în circulaţie. Pornind de la premisa că, pe termen scurt,
oferta de bunuri economice şi viteza de rotaţie a banilor sunt relativ rigide,
modificarea masei monetare atrage după sine modificări în sens contrar,
atât în nivelul general al preţurilor, cât şi în puterea de cumpărare a
monedei.
Dacă pe termen scurt această concluzie poate fi logică şi con-firmată de
practică, pe termen lung, puterea de cumpărare a monedei depinde de
numeroase împrejurări economice şi extraeconomice. Rolul hotărâtor în
36
această direcţie îl are starea economiei naţionale respective; de regulă, o
ţară cu o economie puternică, modernă şi eficientă, capabilă să asigure
satisfacerea în bune condiţii a nevoilor, are o monedă a cărei putere de
cumpărare este mai stabilă.
Convertibilitatea monedei. În prezent, realizarea funcţiilor şi rolului
economic al monedei are loc în condiţiile extinderii legăturilor dintre
economiile naţionale, din care cauză capătă importanţă conver-tibilitatea
monedei. Aceasta reprezintă însuşirea legală a unei monede de a fi
schimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare-cumpărare, pe
piaţă, la un anumit preţ denumit curs.
Din cele peste 70 de ţări cu monedă convertibilă, doar pentru câteva
monede (dolarul SUA, euro UE, lira Anglia, yenul Japonia) se poate vorbi
de convertibilitate deplină, adică de eliminarea oricăror restricţii cu privire
la suma care se schimbă. Majoritatea celorlalte monede, în mare parte, de
asemenea, convertibile, păstrează încă o serie de limite, mai mari sau mai
mici, în calea schimbului lor cu monede străine.
În România, problema convertibilităţii monedei naţionale s-a fixat ca un
obiectiv major abia după 1990. Ca un prim pas în această direcţie, prin
măsurile întreprinse, s-a ajuns la existenţa a două cursuri de schimb faţă de
alte monede. Unul a fost cursul oficial, stabilit de Banca Naţională, iar
celălalt, cursul de echilibru, format pe baza cererii şi ofertei exprimate în
cadrul operaţiunilor de licitaţie valutară interbancară. În special, din anul
1994, în baza noilor reglementări adoptate, s-au diminuat condiţiile
restrictive privind convertibilitatea, ajungându-se treptat la realizarea
deplinei convertibilităţi a leului.
Convertibilitatea monedei ridică numeroase probleme teoretice şi practice,
având implicaţii deosebite asupra oricărei economii naţionale. Ea este o
condiţie necesară pentru evaluarea corectă a nivelului eficienţei şi
competitivităţii printr-un sistem de preţuri corecte. Convertibilitatea
influenţează toate domeniile şi componentele vieţii economice interne şi
relaţiile cu străinătatea, dar şi numeroase aspecte ale relaţiilor sociale.
După unii specialişti, ea este o condiţie primor-dială pentru ca ţările din
Europa Centrală şi de Est să realizeze paşi hotărâţi spre economia de piaţă.
Dacă în ceea ce priveşte utilitatea economică şi socială a convertibilităţii,
teoria economică este unanimă, în ceea ce priveşte momentul şi premisele
convertibilităţii monedei se pot distinge două poziţii teoretice.
Una dintre ele susţine că nu este necesară nicio premisă material-
economică ce trebuie îndeplinită; trecerea la convertibilitate este un act
politic şi trebuie să se facă dovada existenţei voinţei şi hotărârii pentru
aceasta. În urma convertibilităţii, se manifestă o serie de efecte nedorite,
dar ele sunt urmarea nu a convertibilităţii, ci a unor cauze profunde
existente în respectiva economie; aceste efecte nu s-au putut manifesta
tocmai din cauza inexistenţei convertibilităţii. Abia după trecerea la
convertibilitate se poate pune, deci, un „diagnostic” corect şi aplica
tratamentul adecvat pentru însănătoşirea acelei economii.
Conform altei teorii, convertibilitatea este necesară, dar nu reprezintă un
scop în sine, ci un mijloc de asigurare şi sprijinire a dezvoltării economiei.
În consecinţă, trecerea la convertibilitate trebuie pregătită cu atenţie, ea
necesitând asigurarea unor premise, cum sunt: restructurarea şi
consolidarea economiei naţionale; diversificarea şi modernizarea
producţiei de bunuri şi servicii de calitate, cu eficienţă ridicată şi
competitive pe piaţa externă; creşterea rezervelor de valută ale ţării;
formarea unui sistem de preţuri interne flexibile şi reale, fundamentate pe
cheltuielile de producţie şi corelate treptat, în timp, cu cele de pe piaţa
internaţională. În ceea ce priveşte inflaţia, aceasta trebuie să fie redusă şi
menţinută sub control.
2.3.5. Economia de piaţă contemporană şi principalele sale tipuri.

Sfârşitul dogmei atotputerniciei pieţei libere
Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate
deciziile, în economia contemporană întâlnim două modalităţi de
organizare şi funcţionare a economiei de schimb, de fapt, două tipuri de
economie de piaţă:
37
a) sistemul economiei de piaţă liberă ;
b) sistemul economiei de comandă (centralizate).
Departajarea între aceste două modalităţi se poate face prin luarea în
considerare a criteriilor: gradul de libertate a agenţilor eco-nomici şi
caracteristicile mecanismului de reglare.
În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea deciziilor
îl au agenţii economici individuali.
Modelul teoretic al economiei de piaţă statuează, ca bază a economiei,
proprietatea privată, considerată drept sacră, inviolabilă şi garantată,
generând primordialitatea intereselor personale.
Elementele structurale ale oricărui model al economiei de piaţă sunt:
– economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe
interdependente;
– proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în
funcţionarea economiei şi adoptarea deciziilor; fiecare agent economic îşi
asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu
exclude pluralismul formelor de proprietate;
– toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de
concurenţă loială;
– preţurile se formează liber;
– sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de
forţă (monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.
Existenţa unui sistem financiar bancar ramificat şi modern echipat, care îşi
asumă reglarea operativă a masei monetare, distribuirea şi orientarea
creditelor etc., o structură tehnico-economică modernă constituie o
condiţie de bază a unei înalte eficienţe economice şi a satisfacerii nevoilor
în creştere pentru toţi cetăţenii.
Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state
ale lumii, nu realizează integral caracteristicile modelului ideal, existând o
mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt, fiecare ţară are propriul
model.
Cu toate deosebirile existente, economia de piaţă modernă are o serie de
trăsături sau caracteristici, care se întâlnesc în orice ţară, independent de
elementele specifice. În esenţă, este vorba de urmă-toarele:
a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora proprietatea privată
deţine ponderea dominantă; pe această bază, agenţii economici elaborează
decizii în mod independent, autonom, asumându-şi riscul în afaceri
economic;
b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în condiţiile în care piaţa
îndeplineşte un rol deosebit în reglarea activităţii, a comportamentului
agenţilor economici, în alocarea şi utilizarea resurselor;
c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maxi-mizarea
profitului; consumatorii au drept impuls, sau mobil, al comportamentului
lor, utilitatea, satisfacţia de care pot beneficia prin cumpărarea de bunuri
sau servicii;
d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului, în
creşterea eficienţei şi a posibilităţilor cumpărătorilor de a alege la piaţă;
e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi pe pieţele forţei de
muncă, monetare, titlurilor de valoare, valutare etc., preţurile se formează
liber, în funcţie de raportul cerere-ofertă, fără intervenţia statului;
f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care asigură o
eficienţă economică înaltă;
g) statul democratic se manifestă ca agent economic, acţionând în direcţia
corectării imperfecţiunilor pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a
pârghiilor economico-financiare etc.
În economia centralizată, de comandă, alocarea şi utilizarea resurselor,
stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi sunt reglate prin decizii
centralizate, impuse birocratic agenţilor economici de către aparatul de
stat.
Niciunul dintre aceste sisteme nu există în stare pură, orice economie este
o economie mixtă, în care se întâlnesc, în diferite proporţii, elemente din
ambele sistemele. Astfel, în Statele Unite ale Americii, un model relevant
al economiei de piaţă, guvernul stabileşte legislaţia economică, cadrul
38
juridic al activităţii economice, dar majoritatea deciziilor aparţin agenţilor
economici. Instituţiile private şi publice sunt cele care exercită controlul
economic.
Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite identificarea
câtorva modele de economii „reuşite”, „înfloritoare”, care au fost capabile
să genereze, după cel de-al Doilea Război Mondial, îmbunătăţiri
substanţiale şi susţinute ale standardului de viaţă şi să realizeze o eficienţă
ridicată. Sunt multe astfel de economii. Cea mai mare parte a lor sunt
membre ale OECD; ele includ, însă, şi unele dintre ţările industrializate
din Asia de Sud-Est.
Schematic, se poate vorbi de trei submodele principale, şi anume:
economiile sociale de piaţă (din Europa), economiile de piaţă „direcţionate
de consum” (SUA) şi economiile de piaţă „ghidate administrativ”
(Japonia) . Principalele caracteristici ale acestor modele sunt prezentate în
continuare.
• Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări
ale Europei occidentale, în special în Germania, se caracterizează prin
faptul că statul se implică şi este responsabil nu numai în promovarea unei
politici monetare şi fiscale corespunzătoare, care să stimuleze creşterea
economică, dar şi în realizarea unei infra-structuri eficiente. O atenţie mare
este acordată protecţiei mediului, dezvoltării adecvate a educaţiei, ocrotirii
sănătăţii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuirii unor programe
guvernamentale substanţiale de protecţie socială a oamenilor, a săracilor,
în general.
În Germania, ca şi în alte ţări ale Europei de Vest şi, în special, în cele
nordice, atât dezvoltarea economică, cât şi cea socială sunt evoluate, iar
categoria celor care „nu au” este puţin numeroasă. După aprecierea lui
Paul Mann, economia socială de piaţă reprezintă un slogan, al cărui interes
precis este, însă, perisabil, reflectând pragmatic condiţiile economice şi
politice ale fiecărei ţări.
• Economia de piaţă „direcţionată de consum” (de tip consu-merist), care
poate fi exemplificată prin modelul Statelor Unite ale Americii. În cadrul
acesteia se acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol minim
statului. La baza creşterii economice se situează predilect promovarea
spiritului întreprinzător şi o mare mobilitate a preţurilor, capitalurilor,
bunurilor şi oamenilor, virtuţile eficienţei pieţei, îndeosebi pe termen scurt,
după schemele „îmbogăţirii rapide”, fără a se acorda o atenţie specială
echităţii şi problemelor sociale. Aceasta a condus, în optica unor
observatori critici, la deteriorarea infrastructurii sociale, la sporirea
ponderii săracilor în totalul populaţiei, numărul acestora având, în
continuare, tendinţa de creştere.
• Economia de piaţă „ghidată administrativ” (modelul eco-nomiei
japoneze) reprezintă o îmbinare particulară reuşită de trăsături înrădăcinate
în tradiţiile şi specificul acestei ţări. Este considerată o economie de piaţă
ghidată (condusă) administrativ, întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe
obţinerea unor profituri imediate, cât pe o competiţie superioară în vederea
cuceririi a tot mai multor pieţe externe, susţinută prin măsuri statale.
Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a
productivităţii muncii, a eficienţei economice, în general.
Factorul cel mai important al modelului japonez îl constituie promovarea
unui comportament al agenţilor economici şi al politicilor economice care
favorizează realizarea unor înalte procente (rate) de economie şi investiţii.
Rata ridicată de creştere a economiilor şi investiţiilor şi flexibilitatea
deosebită a pieţei muncii sunt de natură să contribuie la realizarea unor
ritmuri înalte de dezvoltare economică, la sporirea posibilităţilor de
adaptare rapidă la cerinţele pieţei, la o creş-tere spectaculoasă a exportului.
Pe plan social, firmele sunt obligate să asigure securitatea şi protecţia
salariaţilor, iar statul îşi foloseşte autoritatea asupra sectorului privat prin
sprijinirea producătorilor şi mai puţin a consumatorilor.
Economiile naţionale care au funcţionat timp mai îndelungat pe
coordonatele sistemului de piaţă au evidenţiat, prin rezultatele ob-ţinute,
viabilitatea acestui sistem economic. Acesta nu este, însă, un sistem
perfect. Sistemului de piaţă i se impută şi anumite imperfecţiuni. Între
39
acestea se menţionează faptul că nu îşi asigură stabilitatea internă; inflaţia
şi şomajul sunt, în dimensiuni diferite, însoţitorii săi inevitabili; că
generează tendinţa de concentrare anormală a puterii economice într-un
număr mic de întreprinderi şi centre de forţă; că repartizarea venitului
naţional se face, în unele situaţii, în opoziţie cu normele elementare de
justiţie socială, ceea ce obligă statele să adopte măsuri de corecţie şi
protecţie socială. Aceste trăsături negative, exacerbate pe măsura trecerii
timpului, ameninţă stabilitatea şi chiar existenţa sistemului atotputerniciei
pieţei în ansamblul său. De aici izvorăsc strigăte uneori dramatice de
reformare a sistemului în ansamblul său.Teza despre sfârşitul dogmei
atotputerniciei pieţei se află astăzi sub tirul concentric al numeroaselor
şcoli de gândire economică, al unor economişti şi oameni de afaceri
proeminent.
Trecerea la economia de piaţă, plecând de la sistemele eco-nomice
precedente, cel al „economiei de comandă”, de pildă, necesită o perioadă
de tranziţie. Procesul tranziţiei la economia de piaţă impune, la rândul său,
înfăptuirea unor transformări radicale în struc-turile economice şi de
proprietate, în vederea instaurării proprietăţii private şi a concurenţei, a
mecanismelor de piaţă liberă în reglarea activităţii agenţilor economici.
Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de
transformări profunde. În vederea realizării lui sunt esenţiale: priva-
tizarea, retehnologizarea, restructurarea producţiei după criterii de
eficienţă economică, liberalizarea folosirii pârghiilor economico-financiare
şi adoptarea unor politici şi mecanisme macroeconomice care să stimuleze
iniţiativa, inovaţia şi competiţia agenţilor economici.
Tranziţia la economia de piaţă nu se face de la sine, ci pe baza unor
modificări de natură instituţională, financiară, juridică etc. Date fiind
complexitatea acestui proces, generată de dificultatea problemelor ce se
cer soluţionate şi de inexistenţa unei experienţe istorice asemă-nătoare,
faptul că nici teoria şi nici practica mondială nu dispun de soluţii general-
valabile, este necesar ca reforma să fie bine condusă printr-o activitate
susţinută a statului.
2.3.6. Agenţii economici

Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni,
organizaţi în cadrul unor unităţi economice, profitabile şi specializate pe
domenii distincte (producere de bunuri, prestări de servicii, distri-buţie,
comercializare, finanţare, consum etc.). Ea se defineşte prin diversitatea
acţiunilor efectuate de toţi participanţii la proces, denumiţi agenţi
economici.
Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la
viaţa economică a societăţii, îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi
având anumite comportamente economice. Ei pot fi persoane fizice sau
juridice. Un criteriu important al definirii agenţilor economici este cel
instituţional. Din acest punct de vedere, un agent economic este o unitate
instituţională care „dispune de autonomie de decizie în executarea funcţiei
sale principale (a produce, a finanţa, a asigura, a consuma etc.), acţionând
într-un cadru care îi este propriu asupra utilizării resurselor sale curente, de
capital şi financiare” .
Agenţii economici se grupează pe sectoare, pe baza funcţiei lor principale
în economie. Ţinând seama de această funcţie, în rândurile agenţilor
economici includem: întreprinderile, gospodăriile familiale sau menajele,
administraţiile publice şi private, instituţiile de credit şi asigurări,
străinătatea, adică agenţii economici din alte ţări.
Întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul cum sunt
organizate şi de forma de proprietate, au drept funcţie principală
producerea de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare) în vederea
vânzării acestora, cu scopul de a obţine profit.
Gospodăriile (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc, în
principal, funcţia de consumatori de bunuri şi servicii. Ele cuprind
familiile, celibatari, diferite comunităţi consumatoare, care nu se
delimitează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie. Veniturile
menajelor se formează în cea mai mare parte pe seama salariilor, titlurilor
40
de proprietate şi din transferurile efectuate din celelalte sectoare etc.
Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită, în principal,
funcţii de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii
nonmarfare. Ele obţin veniturile în special din vărsăminte obligatorii,
impozite şi taxe. Din această categorie de agenţi economici fac parte
administraţiile centrale şi locale de stat, învăţământul public, sistemul
protecţiei sociale, justiţiei, asistenţa sanitară publică etc. Administraţiile
private sunt organizaţii private fără scop lucrativ, care prestează servicii
nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se
realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate etc.
Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale,
care pot fi publice, private sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de
intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Ele colectează,
transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare şi transformă riscurile
individuale în riscuri colective. Veniturile acestor agenţi economici se
constituie din economiile temporare existente în societate, care se
concentrează în cadrul lor în scopul redistribuirii între agenţii economici
ce au nevoie de resurse financiare.

Relaţiile dintre participanţii la activităţile economice sunt inter-
dependente; ele se desfăşoară prin transfer şi schimb.
Relaţiile de transfer apar ca un flux unilateral de disponibilităţi băneşti,
fără nicio contraprestaţie. Avem, astfel, transferuri publice, vărsăminte sau
prestaţii sociale, şi transferuri private, impozite, sponsorizări, moşteniri.
Relaţiile de schimb sunt raporturi în care unul dintre subiecţi cedează un
bun pentru a primi în contrapartidă un alt bun de la parte-nerul său.
Schimburile sunt efectul direct al specializării funcţiilor diverselor unităţi
economice. Adâncirea diviziunii muncii influenţează intensitatea şi viteza
schimburilor.
Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi
servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii
participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este
formată din două fluxuri economice:
a) fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi ajung la
consumator;
b) fluxurile monetare, care au sens opus, reprezentând plata pentru
bunurile şi serviciile furnizate.
În economia de piaţă se derulează, aşadar, fluxuri reale, care cuprind
intrări de resurse economice sau de factori de producţie şi ieşiri de
produse, bunuri materiale şi servicii, şi fluxuri monetare, constând în
venituri şi cheltuieli băneşti. Mişcarea banilor şi creanţelor între unităţile
economice este determinată de ansamblul relaţiilor economice „fizice”, de
viteza cu care acestea se desfăşoară; ele reflectă vânzările şi cumpărările
de bunuri şi servicii, intrările şi ieşirile de capitaluri şi de credite, variaţia
încasărilor din economie şi sectoarele sale instituţionalizate.
Fluxurile unilaterale, sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fără a
se primi în schimb contraprestaţii. Ele pot fi: transferuri curente, care se
efectuează sistematic (plăţi de impozite directe şi indirecte, contribuţii
pentru asigurări sociale, subvenţii de exploatare etc.), şi transferuri de
patrimoniu, care intervin mai rar şi determină la unul din agenţii
economici implicaţi o modificare de patrimoniu (suplimentarea
investiţiilor publice de către administraţiile publice, moşteniri, donaţii
etc.).
Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic (vezi
schema generală a circuitului economic). Fiind un agregat al celor două
fluxuri economice – real şi cel monetar –, acesta exprimă totodată
activitatea generală a agenţilor economici de utilizare deplină a resurselor,
de folosire eficientă a factorilor de producţie, realităţile de ansamblu ale
unei economii, măsură în care sunt satisfăcute inte-resele economice ale
agenţilor economici, ale populaţiei.
41
Schema generală a circuitului economic
• Rezultate microeconomice
Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în cheltuieli de
producţie curente şi în noi dotări tehnice pe baza investiţiilor. Rezultatele
obţinute la nivelul unităţilor economice, ca efecte primare şi directe, se
materializează în bunuri materiale şi servicii, fiind cuantificate în unităţi
fizice (bucăţi), natural-convenţionale (cai putere, putere calorică) şi
valorice (băneşti).
În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele micro-economice
monetare pot fi: globale, finale şi nete. Rezultatele globale reprezintă
expresia bănească a valorii bunurilor economice realizate, iar indi-catorul
principal de măsurare a lor este cifra de afaceri. Rezultatele finale
reprezintă suma preţurilor bunurilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului
economic; ele nu cuprind, deci, consumul intermediar. Indicatorul utilizat
pentru măsurarea acestor rezultate este valoarea adăugată, care reflectă
contribuţia productivă a fiecărui agent economic. Valoarea adăugată este,
la rândul ei, de două feluri: valoarea adăugată netă, care cuprinde
veniturile factorilor de producţie, şi valoarea adăugată brută, care cuprinde
valoarea adăugată netă şi amortizarea capitalului fix. Rezultatele nete se
măsoară prin profitul brut şi profitul net. Primul este profitul încasat de
întreprindere, iar cel de al doilea, profitul încasat minus impozitul pe
profit.
• Economie naturală • Bani-marfă

• Economie de schimb • Moneda-metalică
• Diviziunea socială a muncii • Banii de hârtie
•Avantaj absolut şi avantaj • Puterea de cumpărare a banilor
comparativ • Convertibilitatea monedei
• Economie de piaţă concurenţială • Agenţii economici
• Economie mixtă • Fluxuri economice reale
• Tipuri de economie de piaţă • Fluxuri economice monetare
• Liberalizarea economică • Circuit economic
• Moneda
• Care sunt caracteristicile economiei naturale?

• Care sunt caracteristicile economiei de schimb?
• Avantajul absolut şi avantajul comparativ
• Avantajele autonomiei, independenţei agenţilor economici în condiţiile proprietăţii
particulare
• Problema modelului în tranziţia la economia de piaţă
• Funcţiile monedei contemporane
• Convertibilitatea monedei: rol, premise de înfăptuire
Teste de autoevaluare
Adevărat-Fals
42
1. Banii indeplinesc functia de mijloc de schimb atunci cand marfurile se achita in momentul livrarii
lor.
2. Majoritatea tranzactiilor bilaterale de piata sunt formate din doua fluxuri economice: un flux real, si
un flux monetar.

1. Activitatea economică în economiile moderne este reglată prin:
a) Consensul cumpărătorului cu vânzătorii
b) Intervenţia statului pentru creşterea producţiei
c) Programarea economică
d) Funcţionalitatea sistemului concurenţial
2.Modelul economiei sociale de piaţă, caracterizat prin atenţia deosebită acordată problemelor
mediului, dezvoltarea adecvată a educaţiei şi ocrotirii sănătăţii, asigurarea locurilor de muncă etc., este
caracteristic pentru:
a) SUA
b) Italia
c) Ţările nordice
d) Japonia
3. Este marfa:
a. un bun destinat autoconsumului;
b. un bun liber; .
c. un serviciu destinat pietei;
d. orice bun economic.
Bibliografie recomandată pentru unitatea de învăţare nr. 2
• Constantin Enache, Constantin Mecu (coordonatori), Economie Politică, vol. I, Microeconomie, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2007.
• Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11; 40-45; 107-116.
• J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1970,
p. 375-385.
• R.G. Lipsey, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1959, p. 123-136.
• Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 7-18, 19-23.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
43
PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA
Cuprins
3.1.Introducere
3.1 Introducere
Cererea şi oferta de mărfuri şi servicii a căror analiză
reprezintă conţinutul principal al acestui capitol se constitue şi se
desfăşoară pe piaţă. Dar ce este piaţa?; Care sunt rolul şi funcţiile
sale? Piaţa oferă cadrul necesar pentru ca profitul, unul dintre
determinanţii esenţiali ai activităţilor economice, principal mijloc al
stimulării inovaţiei, eficienţei şi creativităţii economice să devină
pârghia esenţială a evoluţiei ascen-dente a economiei.

• facilitarea înţelegerii modului în care interacţionează cumpărătorii şi
vânzătorii pe pieţele competitive şi a consecinţelor acestei interacţiuni,
exprimate prin dinamica cererii şi ofertei care determină cantitatea de bunuri
vândută, nivelul preţurilor şi al producţiei;
• evidenţierea conţinutului legii cererii şi ofertei şi a implicaţiilor lor hotă-
râtoare în dinamica generală a eco-nomiei de piaţă;
• explicarea conceptului de elasticitate a unei componente ori proces al vieţii
economice, în cazul de faţă cererea şi oferta, şi a importanţei utilizării lui în
analizarea stării şi perspectivelor pieţelor naţionale ale bunurilor şi
serviciilor.

• Caracteristicile pieţei
Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, o dată cu economia de schimb, ca
urmare a specializării agenţilor economici. Iniţial, piaţa era un loc fizic unde
cumpărătorii şi vânzătorii puteau negocia direct, faţă în faţă. De-a lungul deceniilor
44
însă, modul de a trăi şi de a munci al oamenilor a suferit nenumărate schimbări,
punându-şi amprenta şi asupra pieţei.
În contextul marilor transformări economico-sociale, cum ar fi integrarea
economică europeană şi internaţională, dezvoltarea rapidă a noilor tehnologii, în
special în domeniul informaţiei şi comunicării, creşterea presiunii competitive,
dezvoltarea de noi produse şi servicii, piaţa a evoluat, devenind o realitate din ce în
ce mai complexă. Apar noi economii, care găsesc noi pieţe pentru produsele lor, şi,
de asemenea, reprezintă noi pieţe pentru Uniunea Europeană. Patru caracteristici
importante ale evoluţiilor economice actuale pot fi evi-denţiate:
– creşterea schimburilor care au loc prin mecanismul pieţei, în timp şi spaţiu,
ca urmare a adâncirii diviziunii sociale a muncii şi a sporirii eficienţei;
– extinderea pieţelor prin atragerea de noi teritorii, domenii de activitate, ca
urmare a integrării economice europene şi internaţionale;
– diversificarea pieţelor atât sub aspectul sortimentelor pro-duselor, cât şi
sub aspectul formelor de efectuare a tranzacţiilor, incluzând atât pieţele formale,
clasice, cât şi pieţele on-line şi pieţele informale;
– creşterea legăturii şi interdependenţei dintre diferitele categorii de pieţe, în
sensul că situaţiile favorabile sau perturbările pe una sau mai multe pieţe generează
reacţii asupra celorlalte.
Ce este, aşadar, piaţa? Termenul piaţă este folosit pentru a descrie orice
împrejurare în care au loc schimburi. Cele mai impor-tante definiţii care se dau
acestui concept susţin că: „este un mecanism”, „este locul de manifestare al
concurenţei”, „este spaţiul economic în care acţionează cumpărătorii şi vânzătorii”,
„este locul unde este determinat preţul”, „exprimă relaţiile economice dintre agenţii
economici”, „un contract de vânzare-cumpărare” şi lista poate continua. Profesorul
Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie susţine că3: „piaţa
trebuie privită ca un mecanism prin care cumpărătorii şi vânzătorii pot stabili
nivelul preţurilor şi pot schimba între ei bunuri şi servicii; ....caracteristica esenţială
a pieţei fiind aceea că îi adună la un loc pe vânzători şi cumpărători, oferindu-le
posibilitatea să stabilească preţurile şi cantităţile pentru un anumit bun sau
serviciu”. El foloseşte următoarea definiţie pentru piaţă:
Piaţa este un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura
dintre cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru
un anumit bun sau serviciu.
Acest mecanism rezidă în dialogul dintre vânzător şi cumpărător, care precede
orice afacere, prin care se realizează un acord contractual privind conţinutul afacerii,
valoarea care constituie obiectul contractului, durata, scadenţa onorării obligaţiilor
etc. Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componentelor ei
fundamentale, şi anume: cererea, oferta, preţul, concurenţa, profitul, salariul,
dobânda şi renta.
Mediul competitiv este specific economiei de piaţă, unde concurenţa este
liberă, fiecare agent economic manifestându-şi libera iniţiativă şi acţionând pentru
realizarea propriilor interese. Concurenţa are o influenţă benefică asupra eficienţei
şi echilibrului pieţei. Ea stimulează progresul tehnic şi creativitatea agenţilor
economici, aceştia fiind preocupaţi de satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor
de consum şi de maximizarea profitului. În acest scop, se realizează raţionalizarea
costurilor, se influenţează deciziile de alocare a resur-selor utilizate în activitatea
economică, precum şi repartizarea profiturilor realizate. În concluzie, concurenţa
garantează consumatorilor un nivel de excelenţă în ceea ce priveşte preţul şi calitatea
produselor şi serviciilor. Atunci când schimbul este voluntar ambele părţi ale
tranzacţiei au de câştigat.
Piaţa este şi va rămâne instituţia centrală în jurul căreia gravi-tează viaţa
economică, reprezentând „motorul” creşterii economice. Nici rolul statului nu
trebuie neglijat, fiind esenţial în asigurarea unui climat în care pieţele pot funcţiona
eficient. Prosperitatea unei economii moderne depinde de eficienţa cu care statul
3
Paul Samuelson, William Nordhaus, Economie Politică, Teora, Bucureşti, 2000.
45
intervine în corectarea eşecurilor mecanismului pieţei, fără a i se substitui, menţinând
totodată ambianţa de libertate economică.
• Rolul (funcţiile) pieţei

Piaţa îndeplineşte un rol important în mecanismul de funcţionare şi
dezvoltare a economiei moderne – cel de reglare a activităţii economice prin:
– informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al
cererii şi ofertei;
– orientarea agenţilor economici, deoarece piaţa determină preţurile şi
cantităţile de echilibru, emiţând astfel semnale şi deter-minând agenţii economici
să aloce resursele în diferite domenii;
– faptul că stă la baza deciziilor agenţilor economici privind investiţiile de
capital, cantitatea şi structura producţiei, schimbului şi consumului.
În accepţiunea clasică, piaţa reprezintă mîna invizibilă prin care activitatea

economică se adaptează la dinamica nevoilor. Adam Smith, care a formulat
principiul „mâinii invizibile”, potrivit căruia individul, în dorinţa sa de a realiza
binele personal, este călăuzit de o mână invizibilă spre realizarea binelui general,
face în lucrarea de referinţă4 următoarea afirmaţie: „Menajele şi firmele
interacţionează pe diferite pieţe ca şi cum ar fi ghidaţi de o «mână invizibilă» care
îi conduce la rezultatele pieţei dorite”. Prin intermediul pârghiilor economice cum
sunt: preţul, profitul, salariul, dobânda etc., piaţa furnizează informaţii agenţilor
economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă. Tendinţa de creştere a preţurilor
şi a ratei profitului, de exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care se
stimulează mărirea ofertei şi punerea ei de acord cu cererea. De altfel, termenul
„economie de piaţă” indică sistemul economic în care preţurile şi cantităţile
produse depind de confruntarea ofertei cu cererea.
4
Adam Smith, „Avuţia naţiunilor”, 1776.
46
Caseta 3.1
ADAM SMITH
Adam Smith (data exactă a naşterii nu este cunoscută, el a

fost totuşi botezat la 5 iunie 1723 la Kirkcaldy, comitatul Fife,
Scoţia) a fost un economist, om politic şi filosof scoţian.
Lucrarea sa „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei” (1776) a fost una din primele încercări de a studia
dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în Europa.
Această lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină
academică modernă şi a furnizat una dintre cele mai bune
argumentări intelectuale pentru comerţul liber şi capitalism. A
introdus în economie conceptul de mâna invizibilă.
Tatăl lui Adam Smith, un vameş, a murit înainte de naşterea
sa; mama sa, fiică a unui proprietar bogat de terenuri, s-a
dedicat cu multă grijă educaţiei copilului bolnăvicios.
A început studiile la vârsta de 14 ani, din 1737 până în
1740 la universitatea din Glasgow, unde a luat parte la
cursurile profesorului Francis Hutcheson. Între 1740 şi 1746 a
studiat filosofia la Colegiul Balliol din Oxford. În 1746 Smith
s-a întors la Kirkcaldy.
S-a străduit să îşi găsească o poziţie la universitate, dar nu
a reuşit. Datorită bunelor relaţii ale mamei sale, a primit oferta
de a ţine un curs public la universitatea din Edinburgh în
perioada 1748-1749.
În anul 1751, la vârsta de numai 27 de ani, Adam Smith a
fost profesor de logică la universitatea din Glasgow, iar în
1752 a fost profesor de filosofie morală, pentru care era şi mai
bine plătit. Studenţii lui aveau vârste cuprinse între 14 şi 16
ani. Limba de predare era latina, Smith a fost însă un pionier
al predării în limba engleză.
A murit în anul 1790. După moartea sa au fost arse, din
dorinţa sa lăsată în testament, numeroase schiţe private.
Sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Pia%C8%9Ba_bunurilor_economice
Piaţa stă la baza orientării vânzătorilor şi cumpărătorilor pentru a lua cele mai
bune decizii privind problema fundamentală a economiei: Ce şi cât de mult se
produce? Cum se produce? Pentru cine se produce?. Pieţele libere se caracterizează
prin mulţi cumpărători şi vânzători de numeroase bunuri şi servicii, care sunt
interesaţi, în primul rând, de interesul personal. Deşi, agenţii economici îşi
urmăresc, în primul rând, interesul personal, şi nu obţinerea bunăstării economice a
societăţii ca întreg, economiile de piaţă, în care indivizii şi firmele decid ce să
producă şi cât de mult să plătească, s-au dovedit. a fi benefice dezvoltării de noi
tehnologii şi produse, ceea ce influenţează bunăstarea economică generală.
O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului ce-i
revine o constituie autonomia de decizie a agenţilor economici sau libertatea
economică. Adaptarea rapidă a producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii,
ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod curent, necesită iniţiativă, o mai
mare mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare autonomă, directă, a firmelor fără
îngrădiri birocratice din partea statului.
Deşi pieţele reprezintă, de obicei, o cale bună de organizare a activităţii
economice, totuşi apar şi eşecuri în funcţionarea acesteia, cum ar fi formarea
monopolurilor, poluarea, inegalitatea, prea puţine preocupări pentru educaţie,
sănătate şi siguranţă etc. În acest context, remarcabilele proprietăţi de eficienţă ale
47
mâinii invizibile pot dispărea şi este justificată intervenţia acţiunii guvernamentale
cu rol corector. Există două motive generale pentru ca un guvern să intervină în
economie, şi anume, să promoveze eficienţa şi echitatea.
Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie, totuşi, de
intervenţia statului în economie, adică de acţiunile acestuia, menite să corecteze
imperfecţiunile pieţei, să contribuie la funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei.
Majoritatea economiilor, inclusiv cea a României, sunt considerate economii
mixte, care se bazează, în prin-cipal, pe interacţiunea liberă dintre consumator şi
producător pentru a determina ce, cum şi pentru cine produce. Guvernele pot,
uneori, să îmbunătăţească rezultatele pieţei, în unele domenii, prin luarea de
decizii, în altele, prin impunerea de reglementări prin politica bugetară, fiscală,
socială, de investiţii, monetară şi de credit etc.
• Tipuri de piaţă
Există numeroase criterii de grupare a pieţelor. În continuare, vom prezenta
trei dintre acestea, pe care noi le considerăm principale şi categoriile de piaţă
aferente.
a) După obiectul tranzacţiei economice pe piaţă se disting trei mari
categorii de pieţe în care indivizii şi firmele interacţionează:
• Piaţa bunurilor: piaţa pe care firmele îşi vând bunurile produse atât
menajelor cât şi altor firme; formată la rândul ei din piaţa bunurilor finale şi piaţa
bunurilor de capital;
• Piaţa muncii: piaţa pe care menajele vând forţa de muncă, iar firmele o
cumpără;
• Piaţa capitalului: piaţa pe care fondurile sunt depozitate şi împrumutate;
formată la rândul ei din piaţa capitalului, piaţa mo-netară şi piaţa valutară.
În general, economiştii iau în considerare şi piaţa factorilor naturali (în
principal, pământul), dar, în economiile moderne, se pune accentul cu precădere pe
cele trei categorii de pieţe menţionate anterior. Termenul de capital este folosit şi cu
un alt sens, care se referă la utilajele şi clădirile folosite pentru producţie. De aceea,
nu trebuie să se confunde piaţa de capital cu piaţa bunurilor de capital. Piaţa
capitalului se referă la piaţa unde fondurile sunt economisite şi împrumutate, iar
piaţa bunurilor de capital se referă la pieţele unde bunurile de capital sunt vândute
sau cumpărate.
b) Din punctul de vedere al extinderii teritoriale, există:
• piaţa locală;
• piaţa regională;
• piaţa naţională;
• piaţa mondială.
c) Din punctul de vedere al desfăşurării concurenţei, există:
• piaţa cu concurenţă perfectă sau pură;
• piaţa cu concurenţă imperfectă.
Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de piaţă, în

sensul că ele se influenţează reciproc; schimbările care au loc în cadrul uneia se
reflectă, direct sau indirect, în evoluţia altora sau în ansamblul relaţiilor de piaţă.
Spre exemplu, piaţa muncii este în dependenţă de piaţa capitalului; extinderea
investiţiilor de capital favorizează creşterea ocupării forţei de muncă şi reducerea
şomajului, după cum, dimpotrivă, blocarea investiţiilor, din cauza incertitudinii în
afaceri economice, afectează negativ piaţa muncii. Piaţa bunurilor de consum, prin
preţurile acestora, determină comportamentul lucrătorilor şi al celor care fac
economii, pe pieţele respective. Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe,
condiţionează echilibrul economic general. Problema formării preţurilor este
condiţionată nu numai „de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci el pune
deopotrivă în cauză pieţe interdependente”5.
5
Samuelson P., Nordhaus, W., Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 95.
48
Piaţa este rezultatul interacţiunii dintre cerere, exprimată prin consumatorii
care îşi cheltuiesc veniturile pentru a cumpăra diverse produse sau servicii, şi
ofertă, exprimată prin firmele care produc bunuri în cantitatea şi calitatea care le
ajută pe ele să-şi maximizeze profiturile. Analiza cererii şi ofertei evidenţiază
modul în care meca-nismul pieţei reuşeşte să rezolve cele trei probleme economice
fun-damentale: ce, cum şi pentru cine se produce.
Alocarea veniturilor băneşti limitate pentru cumpărarea diferitelor bunuri
necesare satisfacerii nevoilor de consum derivă din compor-tamentul
consumatorilor, iar structura cheltuielilor de consum reflectă acest comportament.
Teoria cererii evidenţiază modul în care nevoile şi preferinţele consumatorilor
determină nivelul cererii pentru diverse mărfuri.
• Delimitări conceptuale
În sens microeconomic, cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun pe
care un agent economic sau toţi agenţii economici decid să o cumpere într-o
perioadă, la un preţ dat şi a altor împrejurări economice şi extraeconomice
care o determină.
Este important să se facă diferenţa între ceea ce doresc oamenii şi ceea ce ei
aleg să cumpere, date fiind cheltuielile limitate impuse de constrângerea bugetului
lor şi preţurile diferitelor bunuri. Nu se poate pune semnul egalităţii între cererea
de mărfuri şi totalul nevoilor existente, într-o perioadă sau alta; o parte a nevoilor
este satisfăcută, la unii consumatori, fără vânzare-cumpărare, adică prin
autoconsum sau consumul din producţia proprie.
Cererea poate fi: individuală sau a pieţei.
Cererea individuală reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent
economic o cumpără într-o perioadă în baza împrejurărilor economice (preţul
unitar, venitul cumpărătorului, preţul altor bunuri etc.) şi a preferinţelor
cumpărătorilor.
Cererea pieţei (totală) desemnează cantitatea dintr-un bun pe care totalitatea
agenţilor individuali decid s-o achiziţioneze într-o perioadă, în condiţiile
restricţiilor economice şi ale preferinţelor subiective ce le sunt specifice. Cererea
pieţei apare ca o agregare a cererilor individuale ale celor „n” agenţi
economici pentru bunul x şi la fiecare nivel de preţ. (C = Q1+Q2+....Qn); sau C
= f(Q, P)
Privită sub cele două aspecte, cererea în sens microeconomic are caracter
dinamic, fiind o funcţie de mai multe variabile, dintre care cele mai semnificative
sunt: preţul unitar al bunului supus analizei, venitul mediu disponibil, preţurile
unitare ale altor bunuri sub-stituibile sau complementare, numărul populaţiei
şi vârsta acesteia, perspectivele evoluţiei preţului, starea conjuncturii
economice, preferinţele cumpărătorilor şi intensitatea nevoilor acestora etc.
În continuare, vom vedea cum cantitatea cumpărată (fQ) dintr-un bun se
modifică la o modificare a preţului (fP), în condiţii de ceteris paribus6.
• Legea cererii. Curba cererii. Deplasări de-a lungul curbei cererii

Legea cererii exprimă relaţia dintre preţul de piaţă al unui bun şi
cantitatea cerută din acel bun, în cadrul căreia cantitatea cerută evoluează în
sens invers faţă de preţ, în condiţii de ceteris paribus. Astfel, dacă preţul unei
mărfi creşte (iar ceilalţi factori rămân neschimbaţi), cumpărătorii tind să
achiziţioneze o cantitate mai mică din marfa respectivă. În mod similar, dacă
preţul scade, ceilalţi factori rămân neschimbaţi, cantitatea cerută creşte.
Reprezentarea grafică a legii cererii poartă denumirea de curba cererii.
6
Economiştii folosesc termenii de caeteris paribus pentru a arăta că toate variabilele, exceptând acelea
care urmează să fie studiate în acel moment, sunt ţinute constante.
49
Curba cererii ilustrează cum se schimbă cantitatea cerută dintr-un bun la variaţiile
preţului. O asemenea curbă este ilustrată în figura 3.1. unde, pe axa orizontală,
avem reprezentată cantitatea totală dintr-un bun cerută pe piaţă, iar pe axa
verticală, preţul produsului respectiv. Spre exemplificare considerăm datele din
Tabelul 3.1.
Tabelul 3.1.
Evoluţia preţului şi a cererii la un bun oarecare
Preţ unitar (P) Cantitatea (Q)
Cazuri
(u.m./buc) cerută (mil. buc)
A 5 10
B 4 12
C 3 16
D 2 17
E 1 20
Curba cererii construită pe baza datelor din tabelul 3.1 este prezentată în
figura 3.1.
Ex
a
n
Fig. 3.1. Curba cererii. Contracţia cererii
Fiecărei perechi de valori (P,Q) din tabelul 3.1. îi corespunde un punct
pe grafic; aceste puncte sunt unite printr-o linie care reprezintă curba cererii.
Pe măsură ce preţul creşte are loc o deplasare în sus pe curba cereri, şi invers.
Panta negativă a curbei cererii ilustrează legea cererii descrescătoare (cererea
fiind o funcţie descrescătoare faţă de preţ).
Curba cererii are, de regulă, pantă descrescătoare şi reflectă legătura

inversă care există între cantitatea cerută şi preţ.
Cererea evoluează în sens invers proporţional faţă de preţ, atât în cazul cererii
individuale, cât şi în cazul cererii pieţei. Atunci când preţul se reduce, cererea se
extinde, (ceteris paribus), iar atunci când preţul creşte (ceteris paribus), cererea se
contractă. Extinderea, res-pectiv, contractarea cererii, nu trebuie identificată cu
cea de creştere, respectiv, scăderea cererii, care presupune deplasarea curbei cererii
sub incidenţa factorilor acesteia, preţul unitar fiind considerat constant. Relaţia
negativă dintre preţul unitar şi cantitatea cerută se explică prin comportamentul
normal al consumatorului raţional, care acţionează pe criterii de eficienţă
economică.
În capitolul „Comportamentul consumatorului” se menţionează că echilibrul
consumatorului se realizează când utilitatea marginală obţinută prin cheltuirea unei
unităţi monetare este aceeaşi, indiferent care sunt bunurile achiziţionate. Dacă, de
exemplu, există o stare de echilibru, (Umgx/px = Umgy/py), iar preţul bunului „x”
creşte, starea de echilibru dispare şi consumatorul îşi caută un nou echilibru
sporindu-şi achiziţiile din bunurile substituibile ale căror preţuri nu s-au modificat,
diminuându-şi achiziţiile din bunul al cărui preţ a crescut (sau invers, dacă preţul
50
scade).
Astfel, economiştii consideră că scăderea cantităţii cerute pe măsură ce preţul
creşte este urmarea efectului de substituţie şi a efectului de venit.
• Efectul de substituţie are
loc la bunurile substituibile (exemplu, unt şi margarină) şi reflectă situaţia în
care creşterea preţului la un bun îi reduce cererea, crescând cererea pentru
bunul substituibil, fără ca preţul acestuia să se modifice.
• Efectul de venit pune în
evidenţă modificarea cererii la un buget de venituri dat, sub influenţa
variaţiei preţurilor sau a unor presiuni inflaţioniste.
Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale şi majorităţii

bunurilor inferioare. Pentru unele bunuri, însă, creşterea preţurilor este însoţită de o
creştere a cererii, iar reducerea preţurilor, de o reducere a acesteia. Teoria
economică consideră că în categoria bunurilor normale sunt incluse bunurile a
căror cerere creşte odată cu sporirea veniturilor. În categoria bunurile inferioare
sunt incluse bunurile a căror cerere se reduce odată cu creşterea veniturilor şi
invers.
Noţiunile de bunuri normale şi inferioare au fost introduse în teoria
economică de către irlandezul Robert Giffen, la sfârşitul secolului al XIX-lea, când
a analizat piaţa cartofilor pe fondul unei puternice crize economice. Explicaţia lui
Robert Giffen, cunoscută ca efectul Giffen, este că scăderea preţurilor bunurilor
inferioare şi, deci, creşterea venitului real sunt însoţite de diminuarea cererii la
aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de consum mai elevate. Aceste excepţii
de la legea cererii se întâlnesc destul de rar în realitate şi nu infirmă existenţa legii
cererii.
• Deplasări ale curbei cererii. Factorii cererii
Legea cererii este valabilă numai atunci când toţi ceilalţi factori ai cererii
rămân constanţi. Prin factorii cererii sunt desemnate toate condiţiile economice şi
extraeconomice care influenţează evoluţia cererii – atunci când preţul este
considerat constant. Dar, în practică, nimic nu rămâne constant. Orice altă
modificare decât cea a preţului bunului deplasează întreaga curbă a cererii,
modificând cantitatea care va fi cerută la fiecare nivel de preţ (fig. 3.2.).
Principalii factori care deplasează curba cererii sunt: venitul mediu; preţul
bunurilor substituibile şi a bunurilor complementare; numărul de cumpărători;
preferinţele şi structura populaţiei; perspectivele de creditare; aşteptările
indivizilor privind evoluţia veniturilor şi a preţurilor.
Cr
eşterea
c
ă
a
Fig. 3.2. Deplasarea spre dreapta sau spre stânga
a curbei cererii sub influenţa factorilor cererii
Dacă la fiecare nivel de preţ există o creştere a cantităţii cerute, atunci curba se
va deplasa spre dreapta.
51
Dacă la fiecare nivel de preţ există o scădere a cantităţii cerute, atunci curba se
va deplasa spre stânga.
• Venitul mediu. În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între

evoluţia veniturilor şi dinamica cererii: când veniturile personale cresc, indivizii
tind să cumpere mai mult, chiar dacă preţurile rămân neschimbate, după cum,
invers, scăderea venitului duce la micşorarea cererii. La bunurile denumite
„inferioare”, între venituri şi cerere există o relaţie negativă: majorarea venitului
este însoţită de o reducere a cererii, atenţia cumpărătorilor îndreptându-se spre
bunuri mai elevate. Alături de preţul unitar, venitul mediu disponibil este factorul
economic cel mai important de care depind nivelul şi evoluţia cererii.
• Preţul bunurilor substituibile şi a bunurilor complementare. Creşterea
preţului la un bun (exemplu: unt), îi va reduce cererea, modificând curba cererii
pentru un bun substituibil (margarina), fără ca preţul acestuia din urmă să se
modifice. Astfel, o creştere a preţului untului conduce la o deplasare spre dreapta a
curbei cererii de mar-garină, ilustrând că cererea pentru acest produs este mai mare
la fiecare nivel de preţ. Câteodată, creşterea preţului altor bunuri are efect opus, ca,
de exemplu, cazul bunurilor complementare. Bunurile complementare sunt
bunurile care nu pot fi utilizate unul fără altul; spre exemplu, autoturismul şi
benzina: a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii pentru
acest bun, dar şi pentru celălalt bun (complementar) la care preţul nu s-a modificat;
b) creş-terea preţului unui bun duce la un fenomen invers, adică la micşorarea
cererii la acest bun şi la bunul complementar al cărui preţ nu s-a modificat. Spre
exemplu, o creştere a preţului benzinei deplasează curba cererii de maşini la
stânga.
• Numărul populaţiei. Între numărul populaţiei şi cererea pentru un anumit
bun există o relaţie pozitivă.
• Preferinţele (gusturile) şi structura populaţiei. Acestea sunt rezultatul
influenţelor de ordin cultural, istoric, precum şi al progresului ştiinţei şi tehnicii;
dezvoltarea producţiei şi a societăţii, în general, determină schimbări
corespunzătoare şi în sistemul cererii. Există bunuri cerute de către toţi oamenii –
alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă etc. Unele bunuri, ca, de exemplu,
tutunul şi alcoolul, sunt cerute numai de unii indivizi. Cererea la anumite bunuri
depinde şi de mărimea şi structura populaţiei pe grupe de vârstă, grad de instruire şi
cultură etc. Un rol important în modificarea prefe-rinţelor pentru anumite bunuri de
pe piaţă îl are informaţia, care îmbracă, de obicei, forma reclamei.
• Oportunităţile de creditare. Când băncile cresc cantitatea de monedă
disponibilă pentru acordarea de credite de consum, curbele cererii (în special, a
bunurilor de folosinţă îndelungată, ca, de exemplu, case, maşini etc.) se deplasează
spre dreapta.
• Aşteptările indivizilor privind evoluţia venitului şi a preţului. În situaţia în
care se prevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru
bunul respectiv creşte, şi invers, cererea se reduce dacă se prevede o reducere a
preţului. În cazul în care se prevede o creştere a veniturilor băneşti, cererea
prezentă pentru un anumit bun creşte, iar dacă se prevede o reducere, cererea
prezentă scade, presupunând că toate celelalte condiţii nu se schimbă.
În concluzie, distincţia dintre deplasarea de-a lungul curbei cererii şi
deplasarea curbei cererii este importantă. Deplasarea de-a lungul curbei cererii
(fig. 3.1) este o simplă modificare a cantităţii cerute dintr-un anumit bun la diferite
preţuri în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi (ceea ce înseamnă o
deplasare pe aceeaşi curbă, de la un punct la altul, determinată de schimbarea
preţului), iar deplasarea cererii presupune schimbarea cantităţii cerute la un anumit
nivel al preţului unitar (fig. 3.2).
• Elasticitatea cererii
Alura (poziţia şi panta) curbei cererii diferă de la un bun la altul şi de la un
menaj la altul în funcţie de natura bunurilor, depinzând de sensibilitatea mai mare
52
sau mai mică a consumatorului la variaţiile preţului.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului
sau a unui alt factor al cererii. Se poate vorbi, în principal, de elasticitatea cererii
în funcţie de preţ, de venit şi de preţul altor bunuri.
1. Elasticitatea cererii în raport de preţ reprezintă sensibilitatea cantităţii
cerute dintr-un bun la variaţia preţului său unitar, ceilalţi factori fiind constanţi.
Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ măsoară această sensibilitate,
arătând cât de mult se modifică volumul cererii unui produs în momentul în care
preţul produsului respectiv se schimbă. Coeficientul de elasticitate se calculează
ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia
relativă sau procentuală a preţului unitar, folosind de regulă una dintre următoarele
formule:
a. Q c1 - Q c0 P1 - P0 ∆Qc ∆P , sau
Ecp = − : =− :
Q c0 P0 Q c0 P0
%∆ Q c ,
b. Ecp = −
%∆P
unde:
Ecp – coeficientul de elasticitate a cererii, în funcţie de preţ;
DQc – variaţia absolută a cererii;
DP – variaţia absolută a preţului
Qc0 – cererea iniţială;
Qc1 – cererea curentă;
P0 – preţul iniţial;
P1 – preţul actual.
%∆Qc – variaţia procentuală a cererii;
%∆P – variaţia procentuală a preţului
Caseta 3.1
Exemplu numeric de calcul al coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de
preţ
În situaţia în care pe piaţă preţul unei mărfi creşte de la 100 la 150 u.m., iar cantitatea
cerută se reduce de la 400 la 100 unităţi, ce fel de cerere caracterizează marfa
respectivă?
100 - 400 150 - 100 - 75%
Ecp = - : = 1.5 sau Ecp = - = 1. 5
400 100 50%
Notă: S-a convenit ca orice coeficient de elasticitate să fie exprimat printr-un număr
pozitiv, prin adăugarea semnului „minus” în faţa formulei de calcul, chiar dacă legea
cererii spune că preţul şi cantitatea cerută se „mişcă” în direcţii contrare.
În funcţie de mărimea acestui coeficient, se disting mai multe tipuri de

cerere, după cum urmează:
a) cererea elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar
modificării preţului, dar mai accentuat. Coeficientul de elasticitate este mai
mare decât 1 (Ecp > 1), iar produsul dintre cantitate şi preţ creşte când preţul
scade şi scade când preţul creşte. Curba cererii formează cu abscisa un unghi
interior mai mic de 45° (fig. 3.3.a);
b) cererea inelastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens contrar
modificării preţului, dar mai lent. Coeficientul de elasticitate este cuprins între
0 şi 1 (1>Ecp> 0) iar produsul cantitate preţ se modifică în acelaşi sens cu
modificarea preţului unitar. Curba cererii face cu abscisa un unghi interior mai
mare de 45° (fig. 3.3.b);
c) cererea cu elasticitate unitară exprimă situaţia în care cererea se modifică în
sens contrar preţului, dar cu aceeaşi intensitate. Coeficientul elasticităţii în
funcţie de preţ are valoarea unu (Ecp = 1), iar curba cererii face cu abscisa un
53
unghi interior de 45° (fig. 3.3.c);
d) cererea perfect elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică foarte mult
la o schimbare nesemnificativă a preţului. Coeficientul elasticitate preţ tinde
spre infinit (Ecp→ ∞), iar curba se prezintă sub forma unei drepte relativ
paralele cu abscisa (fig. 3.3.d.). Este un concept teoretic cu rare şi slabe
corespondenţe în comportamentul şi manifestările concrete ale pieţei;
e) cererea perfect inelastică exprimă situaţia în care cantităţile cerute nu
reacţionează în nici un fel la modificarea preţurilor; coeficientul elasticitate
preţ tinde către zero (Ec p→0), produsul cantitate preţ se modifică în acelaşi
timp cu preţul, iar curba sa se prezintă ca o paralelă la axa oy (fig. 3.3.e). Poate
fi imaginată ca cerere pentru un bun de absolută necesitate, cum ar fi un
medicament care condiţionează starea de sănătate (sau chiar viaţa) şi care va fi
achiziţionat sau consumat în doza prescrisă indiferent de evoluţia preţului său
unitar.
Fig. 3.3. Elasticitatea cererii în raport de preţ

Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii
Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii sunt noţiuni diferite. Când curba
cererii este o dreaptă, coeficientul de elasticitate nu trebuie confundat cu panta
dreptei. Panta, în acest caz, este aceeaşi în orice punct de-a lungul ei, dar
elasticitatea variază de la zero la infinit, astfel: este mai mare când preţul este mare
şi cantitatea mică şi foarte scăzută când preţul este mic şi cantitatea este mare (fig.
3.4). Explicaţia constă în faptul că mărimea pantei se determină ca raport dintre
variaţia absolută a preţului şi a cantităţii, în timp ce mărimea coeficientului de
elasticitate exprimă raportul dintre variaţia relativă sau procentuală a cantităţii şi
cea a preţului. Singurele excepţii apar în cazul cererii perfect elastice şi al celei
perfect inelastice, când cele două mărimi sunt egale.
54
Fig. 3.4. Elasticitatea cererii liniare
În cazul unei linii drepte, coeficientul elasticităţii este mai mare în partea
superioară, mic în partea inferioară şi egal cu 1 la mijloc, în timp ce panta este
aceeaşi.
• Elasticitatea cererii: factori de influenţă şi importanţă

Având în vedere că cererea pentru orice bun depinde de preferinţele
consumatorului, elasticitatea cererii în funcţie de preţ depinde de factorii
economici, sociali, psihologici care influenţează dorinţele individuale. Totuşi, se
pot stabili cîteva reguli generale privind factorii care influenţează elasticitatea
cererii în funcţie de preţ, dintre care menţionăm:
Natura bunurilor; astfel, în general, bunurile de primă nece-sitate pentru
viaţa oamenilor (exemplu: hrana, combustibilul, îmbrăcămintea,
medicamentele) au o cerere în funcţie de preţ inelastică, deoarece nu se
poate renunţa la ele chiar dacă preţul lor creşte. În schimb, bunurile de lux
(sporturile de iarnă, excursiile) au o cerere elastică.
Gradul de substituibilitate a bunurilor. Cu cât un bun are o plajă mai largă
de înlocuitori, fiind deci mai substituibil, are o cerere mai elastică la preţ,
şi invers, în general, cererea este inelastică pentru bunurile
nesubstituibile sau mai greu substituibile. Deci, între gradul de substituire
a unor bunuri şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ există o relaţie
pozitivă.
Timpul în care oamenii răspund la schimbările de preţ. Elasticitatea
cererii este, de obicei, mai mare pe termen lung, deoarece este mai uşor
să se găsească înlocuitori sau soluţii pentru a-şi modifica programele şi
obişnuinţele de consum decât pe termen scurt. Pe termen scurt şi foarte
scurt, după ce preţurile s-au modificat, cererea este de regulă ine-lastică,
deoarece consumatorii nu s-au decis asupra modului în care să-şi modifice
programul de consum pentru a-şi realiza o nouă stare de echilibru în urma
modificării preţurilor.
Cunoaşterea coeficientului de elasticitate a cererii prezintă importanţă în
procesul decizional, deoarece ajută firmele să ştie cum este modificată cantitatea
cerută, respectiv, venitul în cazul creşterii preţurilor. Veniturile totale (Vt) obţinute
de o firmă prin vânzarea unui bun se determină înmulţind preţul (P) cu cantitatea
cerută (Q). Astfel, relaţia este următoarea: Vt = P x Q.
Dacă se cunoaşte coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ, atunci
se poate afla ce se va întâmpla cu venitul total al firmei în cazul unei modificări a
preţului:
1) dacă cererea este elastică, scăderea preţului duce la creşterea venitului
total iar creşterea preţului la scăderea venitului total;
2) dacă cererea este inelastică, scăderea preţului determină redu-cerea
venitului total, iar creşterea preţului determină creşterea venitului total;
3) dacă cererea are elasticitate unitară, scăderea preţului nu influenţează
mărimea venitului total.
În concluzie, veniturile unei firme cresc în cazul cererii elastice, când preţul
se reduce, şi în cazul cererii inelastice, când preţul creşte. Mărimea veniturilor
depinde de raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi a preţului.
55
1. Elasticitatea cererii în raport de venit exprimă sensibilitatea cererii unui
consumator pentru bunul „x” când venitul său se modifică (ceilalţi factori fiind
constanţi). Coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de venit se determină ca un
raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia relativă
sau procentuală a venitului.
2. Elasticitatea încrucişată a cererii apare în cazul bunurilor substituibile şi
complementare şi măsoară sensibilitatea cantităţii cerute din bunul X, în raport cu
modificarea preţului unitar al bunului Y. Valoarea ei se determină cu relaţiile:
Q1 x − Q 0 x
1. Eîc Q0x ∆Q x p oy
cx / py = = x
p1 y − p 0 y ∆ py Q 0 x
p oy
∆%Qx
2. Eîccx / py =
∆% py
unde:
Eîccx/py= coeficientul de elasticitate a cererii bunului x în raport de preţul
unitar al bunului y
Q1x şi Q0x = cantitatea cerută din bunul x după şi înainte de modificarea
preţului bunului y
P1y şi P0y = preţul unitar al bunului y, modificat şi iniţial
Concluzie:
1) când Eîccx/py are valoare pozitivă, cele două bunuri sunt substi-tuibile;
2) când Eîccx/py are valoare negativă, cele două bunuri sunt com-plementare;
3) când Eîccx/py are valoare nulă, cele două bunuri sunt indiferente unul în
raport cu celălalt în programul de consum al consumatorului dat.

Variabila pieţei denumită ofertă se referă la producerea şi desfacerea
mărfurilor, iar agentul ofertei este firma.
Oferta, în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe
care un întreprinzător sau toţi întreprinzătorii o produce şi o comercializează
într-o perioadă, în funcţie de nivelul preţului unitar şi de alte împrejurări
economice şi extra-economice.
Ca şi în cazul cererii, oferta poate fi:
a) individuală, adică cea pe care un anumit agent, o anumită firmă „x” este
dispusă să o producă şi să o comercializeze în condiţiile preţului unitar existent,
într-o anumită perioadă;
b) a pieţei (totală), adică întreaga cantitate a unui bun pe care sunt dispuşi
să o producă şi să o comercializeze toţi întreprinzătorii care acţionează într-o
anumită ramură.
Privită sub cele două aspecte, oferta în sens microeconomic are un caracter
dinamic, fiind influenţată de numeroşi factori, dintre care mai importanţi sunt:
preţul unitar, tehnologia, preţul factorilor de producţie, preţul bunurilor
substituibile, taxele şi subsidiile, perspectivele de creditare, politica
guvernamentală, numărul de producători, factorii naturali.
Din rândul acestor factori, rolul determinant îl are preţul unitar, relaţie pe
care o vom analiza în continuare.
• Legea ofertei. Curba ofertei. Deplasări de-a lungul curbei ofertei

Legea ofertei exprimă relaţia dintre preţul pieţei şi cantitatea din marfa
respectivă pe care producătorii doresc să o realizeze şi să o vândă, în cadrul
56
căreia preţul variază direct proporţional faţă de cantitatea oferită, în condiţiile
în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi. Astfel, atunci când preţul unui bun
creşte, are loc extin-derea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade, are loc
contracţia ofertei (ceteris paribus).
Reprezentarea grafică a legii ofertei, poartă denumirea de curba ofertei şi se
prezintă ca o dreaptă sau o curbă (când funcţia ofertei este liniară, respectiv,
neliniară). Spre deosebire de curba cererii, curba ofertei este crescătoare, are
pantă pozitivă şi este orientată SV-NE. Curba ofertei este ilustrată în figura 3.5., pe
baza datelor din tabelul 3.2., propuse spre exemplificare.
Tabelul 3.2.
Evoluţia preţului şi ofertei pentru un bun oarecare
Preţ (P) Cantitatea oferită (Q)
(u.m) (unit)
1 10
2 15
3 20
4 30
5 40
Exti
nderea
C
ontracţi
Fig. 3.5. Curba ofertei

Curba ofertei are pantă ascendentă şi evidenţiază legătura direct
proporţională existentă între cantitatea oferită şi preţ.
Relaţia pozitivă dintre nivelul şi evoluţia preţului unitar şi cantitatea oferită
se explică prin comportamentul întreprinzătorului, care tinde să îşi asigure starea
de echilibru (optim), când profitul total este maxim. El compară preţul pieţei cu
costul marginal şi, atunci când costul marginal este inferior preţului,
producătorul este tentat a mări cantitatea oferită pentru că fiecare unitate
adiţională îi asigură majorarea profitului total. Astfel, când costul marginal este
dat, iar preţul unitar creşte, starea de echilibru se asigură la o cantitate mai mare
decât cea precedentă. În felul acesta, se ivesc perspective suplimentare de câştig,
extinderea producţiei devine tentantă atât pentru cei care activează în industrie, cât
şi pentru unii agenţi din alte ramuri, care sunt atraşi spre ramura unde preţurile au
crescut în speranţa că vor obţine atât profit normal, cât şi, probabil, profit pur
(suplimentar).
Există şi situaţii de ofertă atipică sau anormală, denumite paradoxul
ofertei, ca excepţie de la legea ofertei, în care creşterea cantiăţilor oferite spre
vânzare are loc şi atunci când preţurile scad, ca, de exemplu: produsele perisabile –
legume, fructe sau oferta de muncă7 (cantitatea de muncă, în special, numărul
orelor supli-mentare), care la un nivel al preţului (salariului real) are tendinţa să se
reducă pentru că utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii
7
Detalii privind aliura curbei ofertei de muncă individuale sunt prezentate în capitolul Piaţa Muncii.
Salariul.
57
marginale a salariului. Un alt exemplu este paradoxul King, care exprimă
comportamentul atipic al producătorilor agricoli, mici şi mijlocii, care apelează pe
scară largă la credite pentru organizarea şi susţinerea producţiei agricole.
Atipicitatea constă în aceea că, dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se
extinde, deoarece doar astfel producătorii debitori pot să-şi procure mijloacele
băneşti pentru achitarea creditelor scadente. În acest caz, curba ofertei are pantă
negativă.
• Deplasarea curbei ofertei. Factorii de influenţă ai ofertei
Ca şi în cazul curbei cererii, curba ofertei se poate deplasa în plan, crescând

sau scăzând cantitatea oferită la fiecare nivel de preţ. Sub incidenţa factorilor
ofertei şi în condiţii de ceteris paribus pentru preţ, curba ofertei se deplasează spre
dreapta când oferta creşte şi spre stânga când oferta scade. De aceea, este foarte
important să se facă distincţie între mişcarea de-a lungul curbei (fig. 3.5.) şi o
deplasare a curbei (fig. 3.6).
Fig. 3.6. Deplasarea curbei ofertei.

Deplasarea curbei ofertei spre dreapta indică o creştere a cantităţii oferite, în
timp ce deplasarea acesteia spre stânga indică o scădere a cantităţii oferite
Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de

o serie de factori, cum ar fi:
1. Tehnologia. Computerizarea producţiei şi înlocuirea tehnologiilor
învechite cu altele noi conduc la sporirea utilizării eficiente a resurselor
economice, la scăderea costurilor de producţie şi la creşterea ofertei.
2. Preţul factorilor de producţie. Creşterea salariilor, a preţului materiei
prime, energiei etc. va conduce la creşterea costului de producţie şi la
reducerea ofertei. Aceasta explică de ce cantitatea oferită de-a lungul
curbei O2 este mai mică decât cantitatea oferită, la acelaşi preţ, de-a
lungul curbei O0 (fig. 3.6).
3. Preţul bunurilor substituibile. Dacă preţul unui bun creşte, atunci va
creşte oferta pentru acel bun şi va scădea oferta bunurilor substituibile.
4. Taxele şi subsidiile. Reducerea taxelor pe profitul firmei va determina o
creştere a ofertei, iar acordarea de subsidii de la bugetul statului va
conduce la o creştere a ofertei.
5. Perspectivele de creditare. Reducerea posibilităţilor de creditare poate
reduce capacitatea firmelor de a obţine factorii de producţie necesari în
procesul de producţie, conducând la deplasarea spre stânga a curbei
ofertei.
6. Politica guvernamentală. Cadrul social-politic şi juridic prezintă o
importanţă deosebită pentru asigurarea oricărei activităţi economice.
Eliminarea taxelor vamale la importul unui anumit bun va duce la
creşterea ofertei pentru acel bun şi, deci, o deplasare spre dreapta a curbei
ofertei.
7. Factori naturali. Curba ofertei de produse, în special agricole, se poate
58
deplasa spre stânga sau spre dreapta în funcţie de factorii naturali (secetă,
inundaţii etc).
• Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ reprezintă gradul de sensibilitate a
cantităţii oferite dintr-un produs la modificarea preţului unitar. Ea se măsoară prin
coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop), care se calculează ca un raport între
variaţia relativă sau procentuală a cantităţii oferite şi variaţia relativă sau
procentuală a preţului, pe baza uneia dintre relaţiile:
Q1 - Q0 P1 - P0 ∆Q ∆P
1. Eop = : = :
Q0 P0 Q0 P0
sau
2. Eop = % ∆Q
%∆P
unde:
fQ – variaţia absolută a ofertei;
fP – variaţia absolută a preţului;
Q0 – cantitatea oferita iniţială;
Q1 – cantitatea oferita curentă;
P0 – preţul iniţial;
P1 – preţul curent;
%fQ – variaţia procentuală a ofertei;
%fP – variaţia procentuală a preţului.
În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se
disting mai multe feluri de ofertă:
a) Oferta elastică (fig. 3.7.a), când variaţia procentuală a cantităţii oferite
este mai mare decât variaţia procentuală a preţului:
∆Q ∆P
>
Q0 P0 , Eop>1
b) Oferta cu elasticitate unitară (fig. 3.7.b), când când variaţia cantităţii
oferite este egală cu variaţia preţului;
∆Q ∆P
=
Q0 P0 , Eop=1
c) Oferta inelastică (fig. 3.7.c), când variaţia procentuală a cantităţii oferite
este mai mică decât variaţia procentuală a preţului;
∆Q ∆P
> , Eop<1
Q0 P0
d) Oferta perfect elastică, reprezintă un concept teoretic care presupune că,

la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită creşte continuu, tinzând spre
infinit (fig. 3.7.d):
∆P/P0 = 0, iar Eop→∞
e) Oferta perfect inelastică reprezintă un alt caz teoretic şi reflectă situaţia în
care, la orice variaţie a preţului, oferta nu se modifică (fig. 3.7.e).
∆Q/Q0 = 0, iar Eop= 0
59
Elasticitatea ofertei
în raport de preţ
Fig. 3.7.a. Fig.

Oferta elastică 3.7.b. Oferta
Fig. 3.7.c.
Oferta inelastică
Fig. Fig.
3.7.d. 3.7.e.
Oferta Oferta
Ca şi în cazul elasticităţii cererii, elasticitatea ofertei nu este aceeaşi în

diferite puncte ale curbei ofertei, exceptând cazurile extreme, respectiv, ofe rta
perfect elastică şi oferta perfect inelastică. Capacitatea ofertei de a se modifica mai
repede, mai lent sau identic în raport cu modificarea preţului depinde de mai multe
împrejurări ce ţin de condiţiile specifice ale fiecărui întreprinzător, de strategia de
piaţă promovată de către firmă, de tactica de marketing adoptată, de domeniul de
activitate şi conjunctura generală a economiei.
Principalii factori care determină gradul de elasticitate a ofertei sunt:
− condiţiile stocării şi costul stocării pe care le impune fiecare marfă în
funcţie de natura ei: perisabilă sau nu; periculoasă pentru sănătatea
oamenilor şi a naturii sau nu; dimensiunile spaţiului de stocare solicitat şi
condiţiile cerute, etc. Când costul stocării este mic, oferta este, de regulă,
elastică, şi invers;
− disponibilitatea factorilor de producţie Dacă factorii de producţie pot fi
procuraţi cu uşurinţă de pe piaţă, atunci producţia poate fi mărită uşor
printr-o creştere uşoară a preţului unitar, deci oferta este elastică;
− Timpul. Elasticitatea ofertei pe termen lung este mai ridicată decât cea pe
termen scurt, deoarece firmele îşi pot lărgi capacitatea de producţie prin
investiţii (achiziţionează maşini, clădiri etc.) sau pot apărea noi firme. Pe
termen scurt oferta are un caracter inelastic, oferta crescând numai ca
60
urmare a creşterii resurselor disponibile (muncă, materii prime, energie
etc).

În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi
cele cerute sunt egale la preţul pieţei, dacă celelalte condiţii nu se modifică. La
starea de echilibru, cantitatea cerută de către cumpărători este egală sau se apropie
foarte mult de cea propusă de către producători (vânzători). Echilibrul este
temporar, modificându-se dacă se schimbă una din cele două forţe ale pieţei (preţul
de echilibru sau cantitatea de echilibru).
Grafic, pe o piaţă concurenţială a unui bun, echilibrul se obţine la intersecţia
curbei cererii şi a curbei ofertei. Situaţiei de echilibru al pieţei îi corespunde
formarea cantităţii de echilibru (Qe) şi a preţului de echilibru (Pe). Spre ilustrare,
vom considera datele din tabelul 3.3.
Tabelul 3.3.
Dinamica cererii şi ofertei
Cazuri Preţ Cantitatea Cantitatea Situaţia Tendinţa
unitar cerută oferită pe piaţă de evoluţie
u.m. (mil. buc) (mil. buc.) a preţului
A 1 40 10 Deficit ↑ Crescătoare
B 2 30 15 Deficit ↑ Crescătoare
C 3 20 20 Echilibru Neutră
D 4 15 18 Surplus ↓ Descrescătoare
E 5 12 30 Surplus ↓ Descrescătoare
Pr
eţul de
echilibru
se
Figura 3.8. Reprezentarea grafică a echilibrului pieţei
La un preţ mai mare decât cel de echilibru, producătorii oferă mai mult
decât vor consumatorii să cumpere, rezultând astfel un surplus de produse care
determină scăderea preţului. În mod similar, un preţ prea mic determină apariţia
unui deficit, iar cumpărătorii tind să „împingă” preţul în sus, pentru a se ajunge la
un nou echilibru.
• Efectul variaţiei ofertei şi cererii
Echilibrul pieţei, respectiv, cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se
schimbă în funcţie de variaţia ofertei şi cererii.
În cazul variaţiei ofertei, presupunând cererea constantă, luăm spre ilustrare
următoarele situaţii (figura 3.9) :
a) când cantitatea oferită scade, curba ofertei se deplasează spre stânga;
punctul de echilibru (E1) se deplasează în sus; preţul de echilibru creşte;
b) când cantitatea oferită creşte, curba ofertei se deplasează spre dreapta;
preţul de echilibru scade (E2), cantitatea de echilibru creşte.
61
În cazul variaţiei cererii, presupunând oferta constantă, urmărim, de
asemenea, două situaţii (figura 3.10):
a) când cererea creşte, curba cererii se deplasează spre dreapta, crescând
cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru;
b) când cererea se micşorează, are loc scăderea cantităţii de echilibru şi a
preţului de echilibru.
Figura 3.9. Efectul

variaţiei ofertei
asupra
Figura 3.10. Efectul

variaţiei cererii asupra
echilibrului pieţei
În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care
oferta şi cererea de mărfuri se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri
diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite. Spre exemplu, în cazul în care
oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie, se măreşte cantitatea de echilibru, iar
preţul de echilibru rămâne acelaşi.
În cazul modificării cererii (ofertei), există raporturi diferite în modificarea

preţului şi a cantităţii de echilibru, în funcţie de forma de elasticitate a ofertei
(cererii). Astfel, luăm spre exemplificare două situaţii:
a) Scăderea ofertei în condiţiile unei cereri elastice va conduce la o creştere a
preţului într-o proporţie mai mică decât proporţia scăderii ofertei. În această
situaţie, veniturile totale ale firmei vor scădea (fig. 3.11). Scăderea ofertei în
condiţiile unei cereri inelastice va determina o creştere a preţului într-o proporţie
mai mare decât scăderea cantităţii oferite. În această situaţie, veniturile totale a
firmei vor creşte (fig. 3.12).
62
Fig. 3.11.
Scăderea
ofertei. Cerere
Fig. 3.12.
Scăderea
ofertei. Cerere

Sinteza unităţii de învăţare nr. 3
• Piaţa • Curba ofertei

• Cererea • Elasticitatea cererii
individuală • Elasticitatea ofertei
• Cererea pieţei • Legea cererii
• Oferta individuală • Legea ofertei
• Oferta pieţei • Preţ de echilibru
• Curba cererii

• Care este rolul pieţei în mecanismul de funcţionare a economiei moderne?
• De ce piaţa a fost numită „mâna invizibilă”?
• Când trebuie să intervină un guvern într-o economie de piaţă?
• Care este diferenţa dintre contracţia, respectiv, extinderea cererii şi scăderea,
respectiv creşterea cererii?
• Cum influenţează gradul de substituibilitate a bunurilor elas-ticitatea cererii?
Teste de autoevaluare pentru unitatea de învăţare nr. 3

Adevărat Fals
63
Alegerea variantei corecte
1. Bunurile de strictă necesitate pentru consumatori au, de regulă, o cerere, în funcţie de preţ:
a) elastică
b) inelastică
c) unitară
d) perfect elastică
2. Cand oferta creşte, preţul şi cantitatea de echilibru cunosc următoarele evoluţii:

a) ambele cresc
b) ambele scad
c) preţul de echilibru creşte, cantitatea de echilibru scade
d) preţul de echilibru scade, cantitatea de echilibru creşte
3. Când cererea creşte, preţul şi cantitatea de echilibru cunosc următoarele evoluţii:

a) ambele cresc
b) ambele scad
c) preţul de echilibru creşte, cantitatea de echilibru scade
d) preţul de echilibru scade, cantitatea de echilibru creşte
4. Presupunând că preţul bunului x scade cu 9%, iar veniturile încasate se reduc cu 9%, în acest caz
cererea este:
a) elastică
b) inelastică
c) cu elasticitate unitară
d) perfect inelastică
Bibliografie recomandată pentru Unitatea de învăţare 3
• Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., Economie, ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 171-178,
p. 239-249.
• Enache, C., Mecu, C. (coord), Economie Politică, vol. 1, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 61-
77.
• Frois, G.A., Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;
• Iancu, A., Bazele teoriei politicii economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998.
• Samuelson P., Nordhaus, W., Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 81-99.
• Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Editura Academiei Române, Bucureşti, ediţia
V, 1962.
64
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
Cuprins
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele și competențele
4.3.4. Constrângerea bugetară: Ce îşi permite consumatorul?
4.3.5. Preferinţele consumatorului
4.3.6. Alegerile optime ale consumatorului
4.1 Introducere
Când intrăm într-un magazin, ne întâmpină mii de bunuri pe care, chiar
dacă ne-ar fi imediat necesare, nu am putea să le cumpărăm, deoarece
resursele financiare disponibile sunt limitate. Cu alte cuvinte, dintre
multitudinea de bunuri care ne întâmpină devin marfă doar acelea care se
cumpără, respectiv, se vând, şi aceasta din momentul trecerii lor efective de la
vânzător la cumpărător, adică, odată cu înfăptuirea „saltului mortal” marfă-
bani. Cele care nu efectuează acest salt rămân doar produse putând uşor
deveni „găuri negre” ale muncii producătorului, canale care conduc spre
faliment. Noi luăm deci în consideraţie preţurile bunurilor efectiv vândute,
cele care ne satisfac cel mai bine nevoile şi dorinţele în concordanţă cu
resursele deţinute.
În acest capitol, ne vom referi la principiile care stau la baza
comportamentului şi opţiunilor consumatorului. În capitolul anterior am
însumat deciziile consumatorilor cu ajutorul curbei cererii. Aşa cum am
menţionat, curba cererii pentru un bun reflectă disponibilitatea
consumatorilor de a plăti pentru acel bun. Când preţul unui bun creşte,
consumatorii sunt dispuşi să plătească pentru mai puţine doze (unităţi) din
bunul respectiv, astfel încât cantitatea cerută scade. În continuare, vom
analiza mai riguros deciziile care stau în spatele curbei cererii.
În contextul rarităţii, toţi consumatorii trebuie să facă alegeri privind
folosirea timpului şi a banilor proprii. Când un consumator cumpără mai mult
dintr-un bun, el îşi poate permite mai puţin din alte bunuri; când îşi petrece
mai mult timp în repaus şi mai puţin timp muncind, el are un venit mai mic şi,
în consecinţă, îşi permite un consum mai mic. Teoria comportamentului
consumatorului examinează cum consumatorii se confruntă cu o multitudine
de posibile decizii privind schimbul şi cum ei răspund rapid la schimbările
mediului lor.
Comportamentul consumatorului reprezintă totalitatea deci-ziilor tipice
consumatorului care au drept scop maximizarea satisfacţiei în limita
resurselor de care dispune.
65
Studierea comportamentului consumatorului începe cu analiza
bunurilor economice şi a utilităţii acestora.
• prezentarea accesibilă a conceptului de utilitate economică şi a locului

său în determinarea comportamentului consumatorului;
• uşurarea înţelegerii raţionalităţii actului de decizie al consumatorului
care, pornind de la preferinţe, caută să obţină un avantaj din
cumpărarea şi folosirea produsului, cu resursele de care dispune;
• evidenţierea legăturii organice dintre comportamentul consumatorului
şi utilitatea produsului.
Conţinutul unităţii de învăţare

Satisfacerea unei nevoi de consum sau de producţie se face prin
procurarea şi consumul bunurilor.
Prin bun se înţelege orice element al realităţii care este apt să
satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii
satisfăcute, de modul cum este procurat de consumator.
Amplificarea accelerată a nevoilor umane a stimulat apariţia unei
multitudini de bunuri. În aceste împrejurări, s-a impus o clasificare în funcţie
de anumite criterii. Criteriul provenienţei şi al modului de acces la ele
determină clasificarea bunurilor în libere şi economice. Bunurile libere sunt
cele ce provin direct din natură, iar accesul la ele este liber; spre exemplu,
aerul, apa, fructele de pădure, energia şi lumina solară, energia eoliană etc.
Bunurile economice sunt acele elemente care sunt produse prin efortul
omului, în urma activităţii sale economice. Bunurile economice au un caracter
limitat, sunt rare, existând doar în măsura în care pot fi produse prin activitatea
umană. Accesul la aceste bunuri economice se realizează, de obicei prin
intermediul pieţei.
La rândul lor, bunurile economice pot fi clasificate în funcţie de
numeroase criterii:
a) După destinaţia lor, bunurile economice se clasifică în: satisfactori
şi prodfactori. Satisfactorii sau bunurile de consum reprezentând acele bunuri
apte să satisfacă în mod direct nevoile umane. Unele din aceste bunuri sunt de
folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, servicii de transport etc.), altele
sunt de folosinţă înde-lungată (locuinţe, automobile, aparatură electrocasnică
etc). Prodfactorii reprezintă bunurile economice folosite pentru producerea
altor bunuri. În această categorie se includ bunurile care formează capitalul
tehnic (fix şi circulant) şi pământul (care, în sens economic, include şi apa).
66
b) După forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează
în: bunuri corporale sau materiale, bunuri necorporale (servicii sau prestaţii)
şi informaţii (licenţe, brevete). Dezvoltarea economică şi progresul social
determină o tendinţă de accelerare a producţiei şi de creştere a ponderii
bunurilor necorporale şi infor-maţiilor în ansamblul bunurilor economice.
c) După modul în care bunurile circulă de la producător la
consumator, se disting: bunuri marfare, bunuri parţial marfare (mixte) şi bunuri
nonmarfare. Bunurile marfare (comerciale) sunt acele bunuri care trec de la
producător la consumator prin mecanismele pieţei libere. Pentru ca un bun să
devină marfă, el trebuie să facă saltul de la forma de bun la forma marfă, lucru
care se realizează doar în momentul când pe piaţă îşi găseşte cumpărătorul care
dispune de suma de bani necesară procurării lui. Bunurile parţial marfare
(mixte) sunt acele bunuri care ajung la consumator prin intermediul pieţei,
preţul având la bază atât condiţiile pieţei, cât şi obiectivele de protecţie socială.
Bunurile nonmarfare (noncomerciale) sunt acele bunuri care ajung la
consumator gratuit. Acestea pot fi produse pentru autoconsum, pot fi primite
prin moştenire sau donaţie sau oferite gratuit de către comunitate.
d) După modul de difuzare a avantajelor, se disting: bunuri publice şi
bunuri private. Bunurile publice sunt bunurile a căror utilitate revine în mod
indivizibil întregii comunităţi, indiferent dacă indivizii doresc sau nu să
achiziţioneze aceste bunuri. (Exemple: programul TV, cercetarea
fundamentală etc.). Bunurile private sunt acele bunuri care pot fi împărţite şi
furnizate separat diferiţilor indivizi, fără a genera beneficii sau costuri externe
pentru ceilalţi indivizi. Decizia de a consuma un bun privat este un act
individual, fără consecinţe asupra altor persoane. Bunurile publice au drept
carac-teristici nonexcluziunea şi nonrivalitatea spre deosebire de bunurile
private, care au drept caracteristici excluziunea şi rivalitatea. Furni-zarea
eficientă a bunurilor publice impune adesea intervenţia statului, în timp ce
bunurile private pot fi eficient alocate de către pieţe.
e) În funcţie de influenţele reciproce dintre diferite categorii de
bunuri, se disting: bunuri substituibile şi bunuri complementare. Bunurile
substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea să satisfacă aceeaşi
categorie de nevoi (de exemplu, untul şi mar-garina, metrou şi autobuz). Prin
urmare, spunem că produsul A este un bun substituibil al produsului B, şi
invers, dacă majorarea preţului produsului B determină creşterea cererii pentru
produsul A. Bunurile complementare sunt acele bunuri care pot fi folosite
doar împreună, întrucât numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia scontată de
către consumator (de exemplu: imprimanta şi calculatorul).
Indiferent de natura lor, bunurile se caracterizează prin utilitate
economică.

În explicarea comportamentului consumatorului, teoria eco-nomică se
bazează pe premisa fundamentală potrivit căreia oamenii tind să aleagă acele
bunuri şi servicii care prezintă pentru ei valoarea cea mai mare8.
Primul care a introdus conceptul de utilitate în cadrul ştiinţelor sociale a
fost filosoful englez Jeremy Bentham (1748-1831) (caseta 4.1).
Caseta 4.1
Istoria teoriei utilităţii. Utilitarismul
O şcoală importantă în filosofia politică este utilitarismul, ai cărui fondatori au
8
Samuelson, Nordhaus, Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
67
fost Jeremy Bentham (1748-1831) şi John Stuart Mill (1806-1873). Utilitarismul
este o filosofie politică pe baza căreia guvernul ar trebui să aleagă politicile care
maximizează utilitatea totală a fiecăruia în societate. Pe larg, obiectivul
utilitariştilor este de a aplica logica luării deciziei individuale la probleme privind
moralitatea şi politica publică.
După ce a studiat dreptul şi influenţat fiind de teoriile lui Adam Smith, Bentham
a început să studieze principiile necesare elaborării legislaţiei sociale. El era de
părere că societatea trebuie să fie organizată pe „principiul utilităţii” care era
definită ca „nivelul satisfacţiei pe care o resimte o persoană în anumite
circumstanţe”. Potrivit lui Bentham, la baza întregii legislaţii ar trebui să stea
principile utilitarismului, care promoveză „fericirea absolută a majorităţii”.
Utilitatea este o măsură a bunăstării şi, corespunzător, utilitarismul este de fapt
scopul tuturor acţiunilor publice şi private.
Următoarea etapă pe drumul elaborării teoriei utilităţii a coincis cu momentul
în care economiştii neoclasici – printre care şi Wiliam Stanley Jevons (1835-1882)
– au folosit conceptul de utilitate creat de Bentham pentru a explica
comportamentul consumatorilor. Jevons susţinea că teoria economică este un
„calcul al plăcerii şi durerii”, demonstrând că oamenii raţionali iau deciziile
referitoare la consum pe baza utilităţii marginale a fiecărui bun consumat.
Astăzi, concepţia lui Bentham despre utilitate ni se poate părea simplistă. Acum
200 de ani, însă, ideile sale erau considerate revoluţionare: ele subliniau faptul că
politica economică şi politica socială trebuie să fie elaborate în aşa fel încât prin
ele să se urmărească obţinerea unor rezultate practice, pe când argumentele aduse
de cei dinaintea sa se bazau, în general, pe tradiţie, pe „voinţa regelui” sau pe
doctrina religioasă.
În secolul al XIX-lea, oamenii de ştiinţă, întocmai filosofului britanic Jeremy
Bentham, considerau că utilitatea poate fi măsurabilă în mod direct, ca lungimea
sau temperatura, şi sperau că ştiinţa va inventa o maşină care să măsoare
utilitatea.
Utilitatea poate fi abordată sub aspect tehnic (abordare dinspre
bun) şi sub aspect economic (abordare dinspre om în calitate de consumator).
Sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o
nevoie, dată de proprietăţile şi caracteristicile bunului respectiv. În continuare,
se va prezenta utilitatea sub aspect economic, în gândirea neoclasică şi
modernă.
În gândirea neoclasică, utilitatea economică sintetizează importanţa,
preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment dat şi în condiţii
determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care este
dispusă să le achiziţioneze. În gândirea şcolii economice întemeiate de
economistul german Karl Marx, utilitatea este prezentată prin intermediul
valorii de întrebuinţare.
Conform gândirii neoclasice, utilitatea economică are un caracter
individual şi subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul şi chiar la
acelaşi individ în funcţie de anumite condiţii spaţio-temporale. Un bun poate
avea utilitate economică pentru un individ, dar nu şi pentru altul, în funcţie de
raportul care se stabileşte între proprietăţile bunului şi intensitatea nevoilor
individului, raport influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de
aspiraţiile şi opţiunile fiecăruia, etc.
Dacă economiştii neoclasici reuşeau să introducă factorul subiectiv în
definirea utilităţii, lucrurile nu erau la fel de simple în privinţa definirii unei
măsuri pentru utilitate. Disputele în legătură cu acest subiect au determinat
apariţia a două importante orientări, şi anume teoria utilităţii cardinale şi
teoria utilităţii ordinale.
În caseta 4.2 sunt explicate cele două modalităţi de măsurare a utilităţii
economice folosite în gândirea clasică şi neoclasică: cardinală şi ordinală.
Caseta 4.2
• Modalităţi de măsurare a utilităţii
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei
68
unităţi consumate dintr-un anumit bun o preţuire exprimată printr-un număr de
unităţi de utilitate, numite utili (această manieră de abordare este specifică
secolului al XIX-lea).
Ipotezele de bază ale teoriei utilităţii cardinale sunt:
a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr;
b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi conse-cutive
dintr-un bun nu sunt constante;
c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora.
Să presupunem, de exemplu, că un consumator acordă următorii utili:

1Kg carne ................................ 20 utili
1 Kg ciocolată ........................... 18 utili
1 Kg banane .............................. 8 utili
2 Kg banane.............................. 12 utili
Aceasta presupune ca un consumator să cunoască exact numărul de unităţi de

utilitate pe care i le oferă fiecare cantitate din orice bun care să-i permită să
compare într-o manieră sigură utilitatea diferitelor bunuri. Încă de la început s-au
ivit numeroase dificultăţi în explicarea măsurării cardinale a utilităţii, mai ales în
ceea ce priveşte operaţionalizarea ei. În primul rând, nu s-a găsit o unitate
acceptabilă de măsurare a utilităţii în concepţia cardinală; în al doilea rând, au
apărut confuzii în legătură cu agregarea utilităţilor parţiale asociate fiecărui bun. Cel
care a observat că există o inconsistenţă logică în ipotezele teoriei utilităţii cardinale
este Vilfredo Pareto. El a susţinut că ideea de măsură cardinală a utilităţii poate
avea consecinţe absurde. A spune că utilitatea unei cantităţi dintr-un bun este 4, iar
aceea a altei cantităţi din alt bun 8, este ca şi cum ai spune că dacă mănânci o felie
de pepene simţi o satisfacţie de două ori mai mare decât dacă mănânci un măr, ceea
ce este, evident, absurd.
Încercarea de evitare a acestei dificultăţi a fost de a utiliza banii ca pe o
măsurare a utililor9. Economiştii moderni consideră că nu are nici un rost ca
oamenii să-şi petreacă atâta timp pentru inventarea unei măsuri ipotetice numite
utili, care nu adaugă nimic la ceea ce se poate stabili plasând evaluarea bănească pe
primul loc. În prezent măsurarea cardinală este utilizată doar în scopuri didactice şi
metodologice. Ca urmare a apărut şi s-a impus concepţia neoclasică asupra utilităţii,
care a lansat metoda măsurării ordinale a acesteia.
Măsurarea ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită

ordine, în raport cu preferinţele consumatorului (reprezentantul de seamă la
fundamentarea acestei concepţii a fost Vilfredo Pareto). Ipoteza de bază a
concepţiei ordinale asupra utilităţii este următoarea: nu este necesară măsurarea
utilităţii fiecărui bun consumat; este suficient să se facă doar ordonări, ierarhizări
ale preferinţelor consumatorilor. Pornind de la bunurile existente, de la coşurile
(combinaţiile) de bunuri necesare, consumatorul este capabil să compare două
coşuri de bunuri şi să le ordoneze după preferinţele sale individuale şi după
posibilităţile pe care le are (venit, buget).
Revenind la exemplul de mai sus, ordinea preferinţelor consumatorului conform
măsurării ordinale este următoarea:
I. 1 Kg de carne;
II. 1 Kg de ciocolată
III. 1Kg de banane
Ceea ce contează, conform teoriei moderne a cererii, este motivul pentru care un
consumator preferă o anumită combinaţie de produse în locul alteia, situaţie
reprezentată prin enunţuri de genul „A este preferabil lui B”.
Spre deosebire de economiştii clasici şi neoclasici, majoritatea

economiştilor moderni10 consideră că nu există o cale unică de măsurare a
utilităţii şi că utilitatea este un sentiment care nu poate fi observat sau
măsurat. Utilitatea este o construcţie ştiinţifică, iar eco-nomiştii se folosesc de
9
Joseph Stiglitz, Carl Walsh, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
10
Paul Samuelson, William Nordhaus, Joseph E Stiglitz, Carl E. Walsh, Mankiw, Richard Lipsey, Alec
Crystal ş.a., Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
69
ea pentru a înţelege felul în care consumatorii îşi împart resursele limitate între
diferite categorii de mărfuri care le aduc satisfacţia dorită. În termenii
corespunzători teoriei cererii, spunem că oamenii îşi maximizează utilitatea,
ceea ce însemnă că aceştia îşi aleg acea combinaţie de bunuri de consum pe
care o preferă cel mai mult. În sens microeconomic, maximizarea bunăstării
este sinonimă cu maximizarea utilităţii economice pe care consumatorul o
resimte de pe urma bunurilor consumate.
În concepţia modernă, utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe
care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantităţi
determinate dintr-un bun. Într-un cuvânt, utilitatea înseamnă satisfacţie.
Mai precis, acest concept se referă la măsura în care bunurile sau serviciile
sunt preferate de consumatori.

Economiştii care au dezvoltat teoria utilităţii marginale au pre-supus că
utilitatea ar putea fi măsurată cardinal cu ajutorul unor unităţi abstracte – utili.
Putem conchide că teoria utilităţii marginale este un rezultat notabil al
măsurării cardinale care a pus bazele abordărilor moderne ale
comportamentului consumatorului.
Să ne îndreptăm atenţia pentru moment asupra consumului unui singur
produs (de exemplu, ciocolată). Utilitatea totală se referă la satisfacţia totală
obţinută din consumul unei anumite cantităţi din acest produs. Întrebarea este
dacă fiecare unitate consumata din acest bun ne aduce aceeaşi satisfacţie?
Consumul primei unităţi de ciocolată ne creează o anumită satis-facţie.
Dacă mai consumăm o unitate, utilitatea totală va creşte, dar dacă continuaţi să
consumăm şi a treia, a patra, a cincea unitate din acelaşi bun s-ar putea ca la un
moment dat utilitatea totală să nu mai crească şi, provocând insatisfacţie, să
scadă. Ajungem astfel la con-ceptul economic fundamental de utilitate
marginală. Termenul de marginal se foloseşte întotdeauna, în economia
politică cu sensul de „suplimentar”, „adiţional”.
Conceptele de utilitate marginală şi de lege a utilităţii marginale
descrescânde au fost introduse în limbajul economic de neoclasici, în speţă de
economiştii marginalismului. Logica generală a acestora are în vedere faptul
că, în analiza economică, accentul trebuie pus pe modificările proceselor şi
indicatorilor lor de măsurare (în cazul nostru, pe creşterea şi scăderea utilităţii),
şi nu pe reproducerea stărilor şi nivelurilor.
Utilitatea marginală reprezintă surplusul de utilitate rezultat ca
urmare a consumului unei unităţi suplimentare dintr-un bun (consumul
celorlalte bunuri fiind constant).
Relaţia de calcul al utilităţii marginale pentru cazul discret este
următoarea:
Umg = ∆Ut/∆X
Dacă presupunem că avem o infinitate de mici cantităţi din bunul x şi că
funcţia de utilitate este continuă şi diferenţiabilă, atunci utilitatea marginală
poate fi definită ca derivata parţială de ordinul întâi a funcţiei de utilitate.
Relaţia de calcul a utilităţii marginale pentru cazul continuu este următoarea:
Umg = dUt/dx =U’x
unde: Umg –utilitatea marginală;
∆UT – variaţia utilităţii totale;
∆X – variaţia cantităţii consumate din bunul X;
U’x – derivata întâi a utilităţii.
Pe baza comportamentului individual, se poate aprecia că utili-tatea

adiţională pe care consumatorul o conferă fiecărei unităţi (doze suplimentare)
70
dintr-o mulţime de bunuri omogene la care are acces este pozitivă, dar
descrescătoare. Aceasta înseamnă că unităţile (dozele) x1, x2, ...,xn din bunul X au
utilităţile individuale u1,u2,...,un, diferite, pozitive, dar descrescătoare
(u1>u2>,...,>un). Odată cu crearea con-ceptului de utilitate, economiştii au
formulat şi legea utilităţii mar-ginale descrescânde.
Legea utilităţii marginale descrescânde (formulată pentru prima oară
de economistul austriac Gossen în 1854) arată că, atunci când cantitatea
consumată dintr-un produs creşte, utilitatea mar-ginală (utilitatea
suplimentară a ultimei unităţi de produs consumată) tinde să se diminueze până
la zero, corespunzător punctului de saţietate. Utilitatea marginală ia valori
negative dacă se continuă consumul peste limita de saturaţie, ceea ce
echialează cu risipa.
Potrivit legii enunţate anterior, cu cât consumăm mai mult, cu atât
utilitatea totală va creşte într-un ritm din ce în ce mai scăzut, deoarece
utilitatea marginală are tendinţă descrescătoare.
• Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală
Putem demonstra conţinutul şi semnificaţia legii utilităţii mar-ginale
descrescânde folosind datele din tabelul 4.1, în care este ilustrată evoluţia
utilităţi totale şi marginale în cazul unui individ care îşi satisface foamea
consumând un anumit produs.
Tabelul 4.1
Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală
Cantitatea Utilitatea totală Utilitatea marginală
consumată Ut Um
Q
0 0 -
1 7 7
2 11 4
3 13 2
4 14 1
5 14 0
6 13 -1
În coloana 2 se observă că utilitatea totală Ut creşte pe măsură ce

sporeşte cantitatea consumată (Q), însă creşterea este din ce în ce mai mică. În
coloana 3 este reprezentată utilitatea marginală, adică utilitatea suplimentară
obţinută în urma consumului unei noi unităţi de produs. Astfel, dacă persoana
respectivă consumă două unităţi de produs, utilitatea marginală este egală cu
11-7 = 4 unităţi de utilitate. Scăderea utilităţii marginale pe măsură ce
consumul creşte ilustrează valabilitatea legii utilităţii marginale.
Datele din tabelul 4.1 sunt reprezentate grafic în figura 4.1.
Cantitat
ea consumată
Fig. 4.1. Ilustrarea grafică a Legii utilităţii marginale descrescânde
(Legea lui Gossen): Curba utilităţii totale şi curba utilităţii marginale
71
Pe măsură ce creşte cantitatea consumată, se constată că:
– utilitatea totală va creşte, dar cu o rată din ce în ce mai mică, atingând
un punct de maximum, după care scade;
– utilitatea marginală scade devenind zero în punctul în care utilitatea
totală este maximă şi devine negativă când utilitatea totală scade;
– punctul în care utilitatea totală este maximă şi utilitatea mar-ginală este
zero se numeşte punct de saturaţie.
Se constată că utilitatea totală este egală cu suma utilităţilor marginale.
4.3.4. Constrângerea bugetară. (Ce-şi permite consumatorul cu

bugetul său disponibil)
Majoritatea oamenilor ar dori să-şi sporească cantitatea sau cali-tatea
bunurilor pe care le consumă, adică să se bucure de vacanţe mai lungi, să
conducă maşini scumpe, să aibă case luxoase sau să mănânce la cele mai
luxoase restaurante. În realitate, oamenii consumă mai puţin decât şi-ar dori,
deoarece cheltuiala lor este constrânsă (limitată) de venitul lor. În continuare,
vom examina această legătură dintre venit şi cheltuială.
Pentru a simplifica demonstraţia vom examina decizia cu care se
confruntă consumatorul ce cumpără doar două bunuri, spre exemplu, mere şi
banane. Deşi, în realitate, oamenii cumpără mii de tipuri de bunuri diferite,
vom presupune că ]şi vor procura doar două bunuri, pentru a simplifica
problema, fără a altera înţelegerea problematicii alegerii consumatorului.
Pentru început, vom analiza modalitatea în care venitul consu-matorului
determină suma pe care acesta o cheltuieşte pentru fiecare din cele două
bunuri, în exemplul nostru mere sau banane. Presu-punem că un consumator
care merge la piaţă are un venit de 120 de lei şi el doreşte să-i cheltuiască
cumpărând mere şi banane, preţul unui kilogram de mere este 3 lei iar preţul
unui kilogram de banane este
4 lei. Tabelul 4.2 ilustrează câteva din multitudinea de combinaţii (programe,
variante) dintre cele două bunuri pe care cumpărătorul poate să şi le imagineze
în limita venitului disponibil. Mai exact, tabelul ilustrează câte kilograme de
mere şi de banane îşi poate permite cumpărătorul în limita venitului de 120 de
lei.
Tabelul 4.2
Oportunităţile consumatorului
Cantitatea Cantitatea Suma Suma Suma totală
de mere de banane cheltuită pe cheltuită pe cheltuită
(kg) (kg) mere banane
0 30 0 120 120
4 27 12 108 120
8 24 24 96 120
12 21 36 84 120
20 15 60 60 120
40 0 120 0 120
Prima linie arată că dacă îşi cheltuieşte tot venitul pe banane,

consumatorul poate cumpăra 30 kg de banane, dar nu mai poate cumpăra
niciun kilogram de mere. A doua linie ilustrează o altă variantă posibilă de
consum: 4 kg de mere şi 27 kg de banane; şi aşa mai departe. Fiecare variantă
posibilă de consum ilustrată în tabel costă 120 lei.
Figura 4.2 ilustrează variantele (programele) de consum pe care
consumatorul şi le poate permite în limita venitului disponibil. Pe axa verticală
sunt reprezentate kilogramele de mere şi pe axa orizontală kilogramele de
72
banane. În figură, sunt marcate 3 puncte: punctul A, consumatorul nu cumpără
mere, dar cumpără 30 kg de banane; punctul B, cumpărătorul nu cumpără
banane dar cumpără 40 kg de mere şi punctul C, care se află exact la mijlocul
liniei AB şi în care consumatorul cheltuieşte jumătate din sumă pe mere şi
cealaltă jumătate pe banane. Bineînţeles, acestea nu sunt decât trei punte din
multitudinea de combinaţii posibile de mere şi banane pe care con-sumatorul şi
le-ar putea permite. Această linie, numită constrângerea bugetară, ilustrează
variantele (programele) de consum a două bunuri pe care si le poate permite un
consumator în limita unui venit dat şi a preţurilor celor două bunuri. Dacă
consumatorul cumpără mai multe kilograme de mere el îşi poate permite mai
puţine kilograme de banane.
Figura 4.2. Constrângerea bugetară a consumatorului
Generalizând, putem spune că ecuaţia liniei (constrângerii) bugetare este

de forma:
(1) V= xPx +yPy
unde:
x,y – cantităţile consumate din cele două bunuri X, respectiv Y
Px şi Py – preţurile bunului X respectiv bunului Y
V – venitul
Pentru trasarea grafică a acestei ecuaţii se vor stabili:
a) punctele de intersecţie a celor două axe: X*=V/Px; Y*=V/Py, unde:
X* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din bunul X în
limita venitului disponibil;
Y* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din bunul Y în
limita venitului disponibil (V) şi în raport cu preţul bunului Y.
b) panta liniei bugetului.
Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi scrisă sub forma unei ecuaţii de
tipul Y=f(x), care se obţine prin separarea lui Y din restricţia bugetară:
(2) Y= - XPx/Py +V/Py
Se observă că panta liniei bugetului, adică derivata de ordinul întâi, este
–Px/Py, mai exact, raportul preţurilor celor două bunuri.
Zona haşurată (fig. 4.2) cuprinsă între dreapta bugetului şi axele de
coordonate, se numeşte mulţimea combinaţiilor posibile în limita bugetului
disponibil. Orice punct din interiorul acestei zone descrie o combinaţie de
consum pentru care există mijloace bugetare, iar orice punct exterior nu poate
fi realizat cu bugetul disponibil.
4.3.5. Preferinţele consumatorului. (Ce-şi doreşte consumatorul)

73
Obiectivul nostru în acest capitol este de a înţelege cum face alegerea
consumatorul. Constrângerea bugetară este doar o latură a analizei ce
ilustrează combinaţia de bunuri pe care şi-o permite consu-matorul în limita
venitului sau disponibil şi a preţurilor bunurilor. Alegerile consumatorului nu
depind, totuşi, numai de constrângerea lui bugetară, ci şi de preferinţele lui
privind cele două bunuri. Prin urmare, preferinţele consumatorului reprezintă
următoarea latură a analizei noastre.
Să presupunem că suntem un consumator care cumpără două mărfuri, de
exemplu mere şi banane, în diferite combinaţii, la preţuri bine determinate. Să
presupunem, de asemenea, două programe de consum A, B, care au aceeaşi
importanţă pentru consumator. De exemplu, atunci când ni se cere să alegem
între programul A (6 kg de mere şi 1 kg de banane) şi programul B (2 kg de
mere şi 3 kg de banane) putem prefera combinaţia lui A în locul lui B,
combinaţia lui B în locul lui A sau putem fi indiferenţi.
În figura 4.3 sunt prezentate câteva programe de consum care sunt
indiferente pentru consumator. Combinaţiile respective nu sunt însă singurele
care îi pot fi indiferente consumatorului. Curba care uneşte aceste puncte se
numeşte curba de indiferenţă.
• Curba de indiferenţă (isoutilitate sau isophelimă – isos = aceeaşi,

phelimitas = plăcere, satisfacţie) reflectă ansamblul combinărilor posibile în
consumul a două bunuri, astfel încât nivelul satisfacţiei consumatorului să fie
acelaşi. Indiferent în ce punct de pe curbă s-ar situa opţiunea consumatorului,
nivelul utilităţii resimţite de consumator este acelaşi fie că el consumă mai
mult din bunul y (mere) şi mai puţin din x (banane), ori mai mult din bunul x
(banane) şi mai puţin din y (mere). Vilfredo Pareto (1848-1923) a folosit
pentru prima dată ceea ce numim astăzi curbe de indiferenţă în analiza teoriei
cererii.
Fig. 4.3. Curba de indiferenţă a unui consumator
Combinaţiile A, B, C, D, îi sunt indiferente consumatorului, deoarece

acestea se află pe aceeaşi curbă de indiferenţă. Obţinerea unei cantităţi mai
mari dintr-un bun compensează renunţarea la o anumită cantitate din celălalt
produs. Dacă, spre exemplu, consumul de mere scade de la A la B, atunci
consumul de banane trebuie să crească pentru a păstra acelaşi nivel al
satisfacţiei.
Putem scrie relaţia:
UaA=UaB=UaC=UaD
unde, Ua – utilitatea agregată
Panta în orice punct al curbei de indiferenţă, numită rata mar-ginală de
substituţie (RMS), este egală cu raportul dintre cantitatea dintr-un bun (y) la
care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei cantităţi
suplimentare din alt bun (x), asigurându-se acelaşi nivel de utilitate agregată.
De reţinut, este faptul că rata marginală de substituţie nu este aceeaşi în orice
74
punct al unei curbe de indiferenţă date deoarece curba de indiferenţă nu este o
linie dreaptă. Rata marginală de substituţie depinde, de obicei, de cantitatea
fiecărui bun pe care consumatorul o consumă. În general, oamenii sunt mai
dornici să comercializeze bunurile pe care ei le au din abundenţă şi mai puţin
doritori să comercializeze bunurile pe care le au în cantităţi mici. Acesta este
motivul pentru care curba de indiferenţă are panta variabil descrescătoare. Spre
exemplu, raportul în care un consumator este dispus să schimbe covrigi pentru
apă depinde de cât de foame sau sete îi este şi de cantitatea pe care o are din
cele două bunuri.
• Formula de calcul al ratei marginale de substituţie a bunului
y cu bunul x
Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x reprezintă
cantitatea din produsul x care este necesară pentru a înlocui o unitate din
produsul y, astfel încât utilitatea totală să fie constantă.
∆Y Umx ; Ut –ct (Caz discret)
Rms y /x = − = −
∆X Umy
U'x
Rms y / x = − ; (Caz continuu)
U' y
unde:
∆y – cantitatea din bunul Y la care consumatorul este dispus să renunţe;
∆x – cantitatea suplimentară din bunul X, astfel încât consu-matorul să-şi
menţină aceeaşi utilitate.
Umx – utilitatea marginală a bunului x
Umy – utilitatea marginală a bunului y
Demonstraţia formulei de calcul al ratei marginale de substituţie:
Pornind de la necesitatea maximizării utilităţii agregate scontate a se obţine
prin consumul celor două bunuri x şi y, rezultă că derivate de ordinal I a
funcţiei U(x,y) trebuie să fie nulă.
Presupunem ecuaţia curbei de indiferenţă de forma:
U(x,y)⇒ dU=U’xdx+U’ydy⇒ dU =0 ⇒dy/dx=-U’x/U’y
• Harta curbelor de indiferenţă

Harta curbelor de indiferenţă reuneşte totalitatea curbelor de indiferenţă
care descriu preferinţele unui consumator pentru anumite bunuri sau servicii.
Consumatorului îi este indiferent în ce punct se află pe o anumită curbă de
indiferenţă dar preferă o curbă de indiferenţă alteia. Deoarece, consumatorul
preferă un consum cât mai mare, curbele de indiferenţă superioare sunt
preferate celor inferioare. Spre exemplu, în figura 4.4, orice punct de pe curba
de indiferenţă cu utilitate constantă U2 este preferat oricărui punct de pe curba
de indiferenţă cu utilitate constantă U1, iar oricare punct de pe curba cu utilitate
constantă U3 este preferat oricărui punct de pe curba cu utilitate constantă U2.
Între utilităţile celor trei curbe de indiferenţă există relaţia: U3>U2>U1.
75
Fig. 4.4. Harta curbelor de indiferenţă
Proprietăţile curbelor de indiferenţă

Deoarece curbele de indiferenţă reprezintă preferinţele consu-matorului,
ele au anumite proprietăţi care reflectă acele preferinţe:
– se pot descrie o infinitate de curbe de indiferenţă sugerând că
preferinţele unui individ sunt nelimitate;
– nu se pot intersecta;
– curbele de indiferenţă superioare sunt preferate celor infe-rioare,
deoarece curbele superioare reflectă o cantitate mai mare de bunuri
decât cele inferioare;
– panta curbei de indiferenţă se numeşte rata marginală de substituţie a
bunurilor şi este descrescătoare;
– au panta curbei de indiferenţă variabilă.
Caseta 4.3
Două exemple extreme ale curbelor de indiferenţă
Alura curbei de indiferenţă evidenţiază preferinţa consumatorului de a schimba
un bun cu altul. Când bunurile sunt uşor de substituit, curbele de indiferenţă sunt
mai puţin înclinate, iar când bunurile sunt greu de substituit curbele sunt mai mult
înclinate. Pentru a vedea de ce este aşa, vom considera două cazuri extreme: curbele
de indiferenţă ale bunurilor perfect susbstituibile şi curbele de indiferenţă ale
bunurilor perfect complementare. Când cele două bunuri sunt perfect substituibile,
ca de exemplu, untul cu margarina, curbele de indiferenţă sunt linii drepte, ca în fig.
4.5.a. Când cele două bunuri sunt perfect complementare, ca de exemplu, pantoful
stâng şi pantoful drept, curbele de indiferenţă formează unghiuri drepte, aşa cum
ilustrează fig. 4.5.b.
Fig. 4.5.a. Perfect substituibile arg

a
n
Fig. 4.5.b. Perfect complementare

4.3.6. Optimul (echilibrul) consumatorului
Optimul (echilibrul) consumatorului – presupune o asemenea
combinare de bunuri şi servicii în consum care, la nivelul venitului de care
76
dispune şi al preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie.
Consumatorul şi-ar dori cea mai bună combinaţie dintre două bunuri,
combinaţie care se află pe curba de indiferenţă cea mai de sus posibil. Dar,
consumatorul trebuie să se situeze pe/sau sub constrân-gerea lui bugetară,
care-i măsoară resursele disponibile.
• Din punct de vedere grafic
Figura 4.6 ilustrează constrângerea bugetară şi trei din multitudinea de
curbe de indiferenţă ale consumatorului. Curba de indiferenţă cea mai înaltă pe
care se poate situa consumatorul în limita venitului disponibil este curba U2,
care este tangentă la constrângerea bugetară. Punctul M, în care curba de
indiferenţă U2 este tangentă la constrângerea bugetară, sau punctul de
intersecţie dintre dorinţele consumatorului şi posibilităţile acestuia, descrise de
linia bugetului, este numit punctul de optim (echilibru) al consumatorului.
Consu-matorul şi-ar dori să se situeze în punctul A pe curba U3, dar nu-şi
poate permite, deoarece se află deasupra constrângerii bugetare. În schimb, îşi
poate permite să se situeze în punctul B, dar acest punct se află pe o curbă de
indiferenţă inferioară, şi, prin urmare, îi furnizează consumatorului mai puţină
satisfacţie. Optimul reprezintă cea mai bună combinaţie de consum a două
bunuri disponibilă consumatorului.
În punctul de optim, panta curbei de indiferenţă este egală cu panta
constrângerii bugetare. Panta curbei de indiferenţă este rata marginală de
substituţie a celor două bunuri, iar panta constrângerii bugetare este raportul
preţurilor celor două bunuri. Astfel, consu-matorul alege combinaţia de
consum a două bunuri pentru care rata marginală de substituţie egalează
raportul preţurilor.
Fig. 4.6. Optimul consumatorului

• Din punct de vedere analitic
În punctul de optim, raportul utilităţilor marginale este egal cu
raportul preţurilor celor două bunuri. Condiţia de echilibru din punct de
vedere analitic este următoarea:
Caz discret: UmgX/UmgY = pX/pY
Caz continuu: U’x/U’y = px/py
Caseta 4.4
Demonstraţia matematică a relaţiei echilibrului consumatorului
Decizia consumatorului va fi influenţată atât de dorinţă cât şi de
posibilităţi. Pentru ca subiectul să aibă o utilitate constantă (traseul de optimizare
să fie pe aceeaşi curbă de indiferenţă) este necesară condiţia:
(4) U=U(x,y) –max ; DU/dx=0 ⇒U’x+U’ydy/dx=0
77
(5) De aici rezultă: − dy / dx = U ′x / U ′y = RMS y / x
În aceste condiţii, ecuaţia RMS optimă trebuie pusă în legătură cu ecuaţia
dreptei bugetului. Este uşor de remarcat că derivata dreptei bugetului în raport cu x
este:
B=xpx+ypy ⇒ y=B/py-xpx/py ⇒ U[x,f(x)] = max U’x+U’y(-px/py) = 0
dy/dx = -px/py (6)
De unde rezultă că în punctul de optim avem relaţia:
RMS y / x = p x / p y = U x' / U y' (7)
Relaţia arată că un consumator oarecare va alege acea com-binaţie care
să-i asigure maximum de satisfacţie în punctul în care rata marginală de
substituţie (panta curbei de indiferenţă) va fi egală cu raportul preţurilor (panta
liniei bugetului).
În punctul de optim al consumatorului, evaluarea consu-matorului
pentru cele două bunuri (măsurată prin rata marginală de substituţie)
egalează evaluarea pieţei (măsurată prin raportul preţurilor). Ca rezultat al
optimului consumatorului, preţurile pieţei diferitelor bunuri reflectă
valoarea pe care le-o dă consumatorul acelor bunuri.
Caseta 4.5.
Paradoxul apă-diamant
Adam Smith, pornind de la faptul că orice marfă are valoare de întrebuinţare
(utilitate) şi valoare (valoare de schimb), sesiza faptul că există mărfuri care au o
utilitate ridicată, fiind esenţiale pentru viaţă, dar au o valoare unitară redusă (este
cazul apei); sunt altele, mai puţin necesare pentru viaţă, care au o valoare de
schimb foarte ridicată (este cazul diamantelor). Această contradicţie care apare
pentru unele mărfuri între valoarea de întrebuinţare (utilitate) şi valoarea de
schimb (preţ) a rămas cunoscută în literatura economică sub numele de „paradoxul
apei şi diamantelor”. Viziunea neoclasică (subiectivă) a eliminat acest paradox: se
apreciază că valoarea economică (şi preţul unitar) al bunului sunt determinate nu
de utilitatea totală, ci de cea marginală a bunului, care este condiţionată şi de
gradul său de raritate. Apa are utilitate totală ridicată, dar utilitate marginală
redusă, pentru că este relativ abundentă; aşa se explică de ce, în mod normal,
indivizii fac eforturi reduse pentru a o obţine şi, de aceea, are un preţ redus.
Situaţia este exact inversă în cazul diamantelor.
Concluzie: în aprecierea preţului, la un moment dat şi în dinamică, este
necesară luarea în considerare atât a utilităţii marginale, cât şi a rarităţii; orice
suprasolicitare sau ignorare conduce la concluzii greşite.
• Regula maximizării utilităţii

totale şi optimizarea alegerilor de consum – are în vedere ca venitul
disponibil al consumatorului să fie alocat astfel încât ultima unitate monetară
cheltuită pentru procu-rarea fiecărui bun să aibă aceeaşi utilitate marginală.
Consumatorul trebuie să compare utilitatea suplimentară cu costurile
suplimentare. Regula maximizării utilităţii se poate exprima prin relaţia:
Um A p
= A
Um B pB
Pe baza acestei relaţii, Paul Samuelson a formulat legea utilităţii
marginale egale pe unitatea monetară corespunzătoare. În virtutea acestei legi,
un bun sau serviciu se justifică a fi solicitat doar până în punctul în care
utilitatea marginală a unităţii monetare cheltuite pentru procurarea sa este
aceeaşi cu utilitatea marginală a unităţii monetare cheltuite pentru a intra în
posesia altui bun. Dacă nu se îndeplineşte condiţia din ecuaţia de mai sus,
atunci va trebui să se realoce cheltuielile de consum între bunurile A şi B,
conducând astfel la o creştere a utilităţii totale. Un paradox al teoriei utilităţii
78
marginale este paradoxul apă-diamant.

Măsurarea utilităţii în viziunea
Bunuri economice
modernă
Bunuri substituibile
Legea utilităţii marginale des-
Bunuri complementare
crescânde
Bunuri publice şi bunuri private
Preferinţele consumatorului
Satisfactori şi prodfactori
Curbă de indiferenţă sau iso-
Bunuri marfare, parţial marfare
utilitate
şi nonmarfare
Harta curbelor de indiferenţă
Utilitatea economică
Rată marginală de substituţie
Măsurarea cardinală şi ordinală
Optimul consumatorului
a utilităţii
1. Ipotezele de bază ale teoriei cardinale şi ale teoriei ordinale;

2. Accepţiunea economiştilor moderni privind măsurarea utilităţii;
3. Relaţia dintre utilitatea marginală şi utilitatea totală
4. Ce ilustrează constrângerea bugetară?
5. Ce reprezintă rata marginală de substituţie?
Teste de autoevaluare pentru Unitatea de învăţare nr. 4

1. Dacă utilitatea marginala a ultimei unitati din bunul X este de două ori mai mare faţă de cea a
ultimei unităţi din bunul Y, atunci un consumator raţional îşi asigură starea de echilibru doar dacă:
a) preţul unitar a lui X este dublu fata de preţul unitar a lui Y
b) preţurile unitare ale lui X şi Y sunt egale
c) preţul lui X reprezintă jumatate din preţul lui Y
d) oricare din răspunsurile de mai sus poate fi corect
2. Legea lui Gossen se referă la:

a) descreşterea utilităţii totale ca urmare a consumului unui bun economic;
b) descreşterea utilitatii marginale ca urmare a consumului suc-cesiv de unităţi dintr-un bun
economic
c) creşterea utilităţii totale ca urmare a consumului unui bun economic
d) creşterea utilităţii marginale ca urmare a consumului succesiv de unităţi dintr-un bun economic
3. În punctul de saturatie (saţietate):

a) utilitatea totală este maximă
b) utilitatea marginala este maximă
c) utilitatea totală este nulă
d) utilitatea totală este minimă
4. Pe măsură ce se înregistrează creşterea cantităţii consumate din bunul economic X, se observă că:
a) utilitatea marginală creşte, în timp ce utilitatea totală des-creşte
79
b) utilitatea individuală descreşte, în timp ce utilitatea marginală creşte
c) utilitatea totală creşte, în timp ce utilitatea individuală des-creşte
d) utilitatea marginală si utilitatea individuală cresc
5. Rata marginală de substituţie a bunului y cu bunul x, reprezintă cantitatea din bunul x care este
necesară pentru a inlocui o unitate din bunul y, astfel încât:
a) utilitatea totală să fie maximă
b) utilitatea totală sa fie minimă
c) utilitatea totală sa fie nulă
d) utilitatea totală sa fie constantă
• Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu C., Economie, ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
• Dobrotă, N. (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• Enache, C., Mecu, C. (coordonatori), Economie Politică 1, Editura Fundaţiei România de Mâine, ediţia a V-a,
Bucureşti, 2007.
• Frois, G.A., Economia Politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
• Mankiw, G. N., „Principles of Economics”, 4th edition, 2007.
• Samuelson, P., Nordhaus, W., Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
• Stiglitz, J., Walsh, C., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
80
Unitatea de învăţare nr. 5.
Cuprins
5.1. Introducere
5.3.1. Întreprinderea
5.3.2. Combinarea factorilor de producţie. Factorii de producţie. Funcţia de producţie
5.3.3.Funcţia de pe
Analiza producţie
termen scurt. Legea randamentelor neproporţionale
5.3.4. Analiza pe termen lung. Economii şi dezeconomii de scară
5.1 Introducere
Întreprinzătorii, pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul
– de a obţine un profit cât mai mare posibil –, combină factorii de
producţie şi aleg varianta de combinare cea mai favorabilă. Modul
de acţiune al întreprinzătorului în acest domeniu defineşte
comporta-mentul său. Pe lângă răspunsul la întrebările „ce să
producă?”, „cât să producă?”, întreprinzătorul trebuie să răspundă şi
la întrebarea „cum să producă?” Aceasta pune în cauză nu numai
resursele de care dispune, ci şi capacităţile tehnice ale întreprinderii,
priceperea organizatorică şi potenţialul de inovare al
întreprinzătorului.
Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea
celor mai adecvate modalităţi de combinare a factorilor de
producţie care să le permită obţinerea maximei eficienţe şi
profitabilităţi. Deciziile economice vizează adaptarea aparatului
productiv fie prin anticipaţie, fie prin ajustare, ceea ce implică:
variaţia cantităţii de factori de pro-ducţie utilizaţi; intensificarea
utilizării unuia sau altuia dintre factori; modificarea combinării
factorilor de producţie.
• prezentarea mediului organizaţional în care acţionează producătorul

bunurilor materiale şi serviciilor, a progreselor realizate în timp ale
acestuia şi înţelegerea pe această bază a complexităţii activităţii
producătorului, îndeosebi a com-binării factorilor de producţie, a
interdependenţelor laturilor tehnice şi economice ale activităţii sale;
• surprinderea abilităţii producătorului, a capacităţii lui manageriale în
alegerea alternativei de combinare care să permită obţinerea de rezul-
tate maxim posibile cu resursele existente;
• evidenţierea consecinţelor dina-mismului pe termen scurt şi pe
termen lung al producţiei şi identi-ficarea pe această bază a randa-
mentelor factoriale.
81
5.3.1. Intreprinderea
În economia de piaţă, întreprinderea este o unitate
economică, cu o existenţă statuată juridic şi deplină autonomie decizională,
care pro-uce bunuri materiale şi prestează servicii pe baze comercial-
lucrative.
Etimologic, cuvântul „întreprindere” provine din limba franceză din
entreprendre, care se traduce exact prin a „întreprinde”, „a iniţia o acţiune, o
afacere”. Pentru o aplicare corectă a noţiunii de întreprindere, este necesar să
facem unele distincţii semantice.
Întreprinderile sunt fie particulare, fie publice şi apar grupate sub
denumirea de „agenţi economici”, făcându-se astfel distincţia faţă de
categoria „instituţii publice”. Atât literatura de specialitate, cât şi actele
normative mai recente grupează agenţii economici sub titulatura de „entităţi
economice”.
Pe lângă denumirile de „agent” sau „entitate” economică, o mare
frecvenţă de utilizare are cuvântul „firmă”. În termeni generali, între-
prinderea este definită drept „unitate tehnic-organizatorică”, în vreme ce
firma, drept „unitate juridică”. În acest sens, o firmă poate avea una sau mai
multe întreprinderi (puncte de lucru), respectiv, o întreprindere poate fi
deţinută de mai firme. Firma este numele comercial al între-prinzătorului şi îl
individualizează ca subiect de drept în exercitarea unei afaceri.
În acest capitol, termenul de întreprindere conţine şi carac-teristicile
semantice ale noţiunii de firmă.
Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului

economic, de natura unei organizaţii autonome, înzestrată cu resurse pe care
le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni
referitoare la producţie, servicii, schimb etc. Orice întreprindere se
individualizează prin misiunea îndeplinită şi dispune de capacitatea de a
adopta şi a aplica decizii proprii, reprezentând o sursă şi un cadru de
manifestare a liberei iniţiative economice; ea funcţionează sub forma unui
complex de acţiuni intercondiţionate, promovate într-un mediu ambiant la
care tinde să se adapteze, dar pe care, în acelaşi timp, îl poate influenţa.
În practica economică actuală există o mare diversitate de tipuri de
întreprinderi: după obiectivul urmărit în activitatea lor, există între-prinderi
cu scop lucrativ sau nonlucrativ; după forma de proprietate, se disting
întreprinderi private, publice sau mixte; după regimul juridic de organizare şi
funcţionare, există regii, companii sau diferite variante de societăţi comerciale;
după dimensiunea lor (reflectată de numărul de personal, mărimea capitalului
social şi a cifrei de afaceri), se disting întreprinderi mari şi, respectiv, mici şi
mijlocii11.
În teoria producătorului, întreprinderea apare drept cadru de combinare
şi transformare a factorilor de producţie în rezultate finale. În această calitate,
fiecare întreprindere se prezintă pe pieţele de fac-tori de producţie şi, în
virtutea obiectivelor sale specifice, selectează şi atrage acei factori de
producţie care-i permit să obţină bunurile şi serviciile pe care intenţionează să
11
Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 259-260.
82
le ofere pe piaţă consumatorilor.
Întreprinderea poate fi privită ca un centru de decizii economice care
răspunde la întrebările: ce, cât, cum şi pentru cine să producă, stabilind astfel
cantitatea şi varietatea de factori de producţie atraşi în procesul de producţie,
precum şi proporţiile combinării şi metodele de producţie bazate pe
tehnologii specifice.
Gestionând autonom raportul dintre eforturi şi rezultate, între-prinderea
acţionează pentru asigurarea supravieţuirii, profitabilităţii şi dezvoltării sale
în contextul dinamic şi concurenţial al pieţei. Ana-lizată din punct de vedere
al comportamentului, ca agent economic producător ce urmăreşte ca scop
principal obţinerea profitului, între-prinderea este numită firmă de afaceri.
Modalităţile de gestionare şi funcţionare a firmelor de afaceri din
economia reală au făcut obiectul unor abordări teoretice care marchează
evoluţia istorică de la firma clasică (numită antrepreno-rială) la firma
managerială.
Firma clasică presupune existenţa unei persoane cu o poziţie centrală,
cheie, şi anume proprietarul, patronul sau antreprenorul, care îşi investeşte
capital în speranţa unui profit cât mai mare, asumându-şi funcţia de
conducere şi gestionare a propriei afaceri. Obiectivul firmei este maximizarea
profitului, perceput ca o recompensă pentru asumarea liberei iniţiative şi a
riscului aferent participării la viaţa economică. În descrierea clasică a firmei
nu se evidenţiază necesitatea şi modalităţile de organizare; chiar mai mult,
firma nu este confruntată cu niciun fel de conflicte, toate deciziile fiind luate
în concordanţă cu obiectivul acesteia.
Firma managerială a apărut ca o replică la firma clasică şi a
caracterizat începuturile perioadei industriale. Ea a marcat separarea
managerului faţă de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii.
Puterea decizională în cadrul acestui tip de firmă este partajată între
proprietari şi managerii executivi desemnaţi de aceştia, iar structura
organizatorică reprezintă elementul esenţial al sistemului de conducere,
determinând într-o proporţie însemnată funcţionalitatea acesteia, modul de
utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare, nivelul chel-tuielilor şi al
profitului. În economia de piaţă contemporană, cea mai mare parte a
activităţii economice se desfăşoară în firme mari, corporaţii, unde
proprietatea este separată de funcţia de control. Cea mai reprezentativă firmă
managerială este societatea pe acţiuni.
Agentul economic din sectorul afacerilor – respectiv, firmele – se
individualizează prin obiectul lor propriu de activitate, precum şi prin
caracteristicile referitoare la forma de proprietate şi la modul de organizare.
Raportarea la cadrul legal existent reprezintă o condiţio-nare deosebit de
importantă în demersul de a înfiinţa sau de a modifica statutul unei firme,
aceasta deoarece, spre a putea fi autorizată să funcţioneze, orice firmă trebuie
să fie, în prealabil, înregistrată ca persoană juridică.
Cea mai mare parte a firmelor din sectorul afacerilor o repre-zintă
societăţile comerciale. În delimitarea formelor concrete de exis-tenţă a
societăţilor comerciale este necesar a se ţine seama de:
a) natura răspunderii pe care şi-o asumă subiecţii proprietăţii în raport
cu obligaţiile firmei, ceea ce conduce la existenţa a două tipuri de societăţi
comerciale, şi anume:
– societate cu răspundere limitată, în baza căreia subiecţii nu sunt
angajaţi, în caz de pierderi sau prejudicii, decât în măsura aportului lor la
capitalul firmei respective;
– societate cu răspundere nelimitată, în baza căreia subiecţii angajează
averea lor personală în caz de insolvabilitate a firmei, de producere a unor
pierderi;
b) raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor, pe de o parte, şi
cele ale firmei ca persoană juridică, pe de altă parte. Sub acest aspect se
disting:
83
– societăţi de persoane, în cadrul cărora aportul subiecţilor ia forma de
părţi sociale şi este netransmisibil;
– societăţi de capitaluri, al căror capital social nu poate coborî sub o
anumită limită, iar aportul subiecţilor ia forma subscrierii de titluri de valoare
şi, deci, este transmisibil.
Tipurile de societăţi comerciale întâlnite cel mai frecvent în ţările cu
economie de piaţă, definite ca atare şi în legislaţia românească actuală, sunt:
firma individuală, firma asociativă şi societatea pe acţiuni.
În România, potrivit prevederilor legislaţiei, firmele se împart în două
categorii principale: regii autonome şi societăţi comerciale.
Regiile autonome se organizează şi funcţionează, în principal, în
ramurile strategice ale economiei naţionale: industria de armament,
energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta şi trans-porturile
feroviare. Înfiinţarea regiilor autonome este decisă de Guvernul României,
pentru firmele de interes naţional, şi de organele judeţene şi municipale,
pentru cele de interes local, în ramurile şi domeniile expres statuate prin lege.
După cum se precizează în lege, regia este proprietara bunurilor din
patrimoniul său, trebuind ca prin activităţile desfăşurate, bazate pe gestiunea
economică şi autonomia financiară, să-şi acopere integral cheltuielile şi să
obţină profit.
Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme: societatea în nume
colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patri-moniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor; societatea în
comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei;
comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor; societatea în
comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar
obligaţiile sociale sunt garan-tate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii sunt obligaţi numai
la plata acţiunilor lor; societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata
acţiunilor lor; societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt
garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor
sociale.
5.3.2. Combinarea factorilor de producţie. Factorii de producție. Funcția de

producție
Producţia, ca proces de creare de bunuri, de creare a bogăţiei, adaugă
bunăstare societăţii. Producţia este o verigă importantă în procesul satisfacerii
nevoilor umane, nevoi relativ nelimitate în raport cu resursele existente.
Activitatea de producţie poate fi privită ca un ansamblu de operaţii de
utilizare şi transformare a factorilor de pro-ducţie în vederea atingerii funcţiei
obiective a producătorului: maxi-mizarea profitului în condiţiile minimizării
eforturilor.
• Factorii de producţie
Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii îşi
procură factori de producţie. Resursele economice atrase în circuitul
economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de producţie.
J.B.Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia, în lucrarea sa Tratat de
economie politică, că la producerea bunurilor participă trei factori: munca,
natura (pământul) şi capitalul. Primii doi factori – munca şi natura - sunt
factori primari sau originari, întrucât ei reprezintă punctul de plecare al
activităţii economice. Celălalt factor, capitalul, este factor derivat, care
84
rezultă din interacţiunea primilor.
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre
un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa
şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi
intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce
antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii.
În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de cate-gorii
demografice. Populaţia totală înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a
mutaţiilor ce au intervenit în elementele ei determinante. Prezintă importanţă
densitatea populaţiei, structura pe grupe de vârstă, repartizarea populaţiei pe
mediile urban şi rural. Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au
capacitatea fizică şi intelectuală de a desfăşura o activitate economică,
precum şi vârsta legală. (Potrivit legislaţiei internaţionale a muncii şi celei din
ţara noastră, sunt cuprinse, în această categorie, persoanele între 15 şi 65 de
ani). Populaţia activă disponibilă cuprinde populaţia ocupată în diferite
activităţi pro-fesionale, precum şi persoanele care caută locuri de muncă.
Populaţia activă este condiţionată de natalitate şi mortalitate, de structura
populaţiei pe grupe de vârstă şi sex, de evoluţia demografică anterioară.
Populaţia activă este determinată de factori economici şi socio-culturali:
capacitatea economică de a crea noi locuri de muncă, de a asigura un
echilibru stabil şi de durată între cerere şi oferta de muncă; durata de
şcolarizare; statutul social al femeii; imigraţia. Populaţia ocupată cuprinde
persoanele care desfăşoară activitate profesională.
În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale în
evoluţia factorului muncă:
1. Tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe
ţări şi pe zone geografice. Pe fondul tendinţei generale de sporire, ponderea
populaţiei active a înregistrat, pe plan mondial, o uşoară scădere, de la 42% la
40%. Aceasta este urmarea unor cauze de ordin demografic (întinerire
demografică în ţările în curs de dezvoltare, îmbătrânire demografică în ţările
dezvoltate); de ordin economic (progres tehnic, creşterea volumului de
cunoştinţe şi a calităţii lor, creşterea duratei de şcolarizare); de ordin social
(promovarea socială, valorizarea diplomei).
2. Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de
activitate. Are loc o sporire a ponderii populaţiei în sectorul terţiar, în cel
cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere. Se remarcă
tendinţa de reducere a populaţiei active în totalul populaţiei şi de mărire a
ponderii populaţiei în vârstă. Fenomenul este cauzat, pe de o parte, de
mărirea perioadei de formare profesională a forţei de muncă, iar pe de altă
parte, de creşterea speranţei de viaţă. Efectele imediate ale acestui fenomen se
resimt în creşterea populaţiei întreţinute de cei activi. Pe termen lung, însă,
fenomenul are urmări pozitive, care se manifestă în ridicarea gradului de
calificare a forţei de muncă şi a nivelului de civilizaţie.
Mutaţiile care au loc, în prezent, în structura populaţiei ocupate în ţara
noastră nu se încadrează în aceste tendinţe generale. De exemplu, ponderea
populaţiei în agricultura României este mai mare – ca urmare a restabilirii
dreptului de proprietate asupra pământului, pe de o parte, iar pe de altă parte, a
existenţei unui nivel scăzut de utilizare a tehnicilor şi tehnologiilor, ceea ce
face ca substituirea factorilor de producţie (muncă prin capital) în agricultură
să aibă loc într-o pro-porţie redusă.
3. Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de
dezvoltare economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în cultură, în general.
Perfecţionarea pregătirii profesionale – realizată prin sistemul de învăţământ,
prin reciclare, schimbarea calificării, prin procesul educaţiei permanente – se
va regăsi într-o eficienţă sporită a factorului muncă.
Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale
primare ale producţiei, cât şi forţa motrice virtuală, necesară pentru
85
dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.
Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă
o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi silvi-cultură, ci şi
pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de
desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar
(terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor
interioare etc.).
Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei
întregi serii de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa oamenilor
şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă este
folosit raţional. De aici şi marea însemnătate a aplicării unor sisteme de
exploatare a pământului care să asigure practicarea unei agriculturi ecologice,
capabilă să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi totodată să
conserve mediul natural.
Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimen-siunea şi
calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. Explozia demografică din
secolul XX a diminuat suprafeţele agricole şi silvice pe locuitor. Întrucât
funcţiile agriculturii şi, mai ales, ale silviculturii nu se limitează la producerea
de bunuri (oricât de importantă ar fi), ci sunt profund implicate şi în
menţinerea echilibrului ecosistemului, tendinţa de restrângere a suprafeţelor
pe locuitor devine una din cele mai drastice limitări cu care se confruntă
agenţii economici în acti-vitatea lor.
Pe măsura sporirii volumului de investiţii cerut de îmbunătăţirea
calităţii terenurilor, apare ca fiind tot mai importantă valoarea eco-nomică a
pământului, aceasta prezentându-se ca „pământ capital”. Evaluarea
economică a pământului (preţul pământului) are în vedere cheltuielile de
atragere a terenurilor în circuitul agricol şi fixate în pământul – materie
(determinate de diferenţele calitative între suprafeţe de teren – fertilitate şi
poziţie), mărimea rentei, a dobânzii şi, în general, factorii care influenţează
cererea şi oferta de pământ.
Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (care
îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru
cea economică, socială) şi resursele minerale (care au un rol important în
asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare desfăşurării întregii
activităţi economice).
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale
unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii
destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit.
Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumentale, bunuri
investiţionale, bunuri de producţie, capital tehnic. Capitalul tehnic este
format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii,
mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii prime,
materiale, semifabricate.
În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate
elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe
etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.
Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital
fizic, productiv sau net, este constituit din două mari compo-nente: a)
capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de
producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp;
b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate şi
alte obiecte aflate în procesul de prelucrare sau asamblare), care se consumă
integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu
de producţie.
Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini, utilaje,
echipament, clădiri, mijloace de transport, animale de muncă şi de
reproducţie, plantaţii etc. El constituie componenta activă şi cea mai dinamică
86
a avuţiei naţionale.
Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate,
care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice.
Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se pre-zintă sub două forme:
a) uzura fizică, respectiv, deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor,
instalaţilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii
factorilor naturali, şi b) uzura morală, deprecierea morală sau „involuntară”
– cum o numea
J.M. Keynes –, determinată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea
unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune
(denumită şi uzură de gradul I) sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un
echipament echivalent (uzură de gradul al II-lea). În ultimele decenii, uzura
morală a devenit mult mai frecventă decât cea fizică în condiţiile
excepţionalei dinamici a tehnologiilor. Deprecierile fizice şi morale ale
capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire judicioasă a elementelor sale,
dar nu pot fi înlăturate.
Starea capitalului fix se apreciază cu ajutorul unor indicatori:
coeficientul uzurii capitalului, care se determină ca raport între uzura
capitalului fix şi capitalul fix (UK/K); coeficientul stării fizice sau al stării
de utilitate a capitalului fix, care se determină ca raport între valoarea
rămasă a capitalului fix şi capitalul fix (Kr/K); coeficientul intrărilor sau
punerii în funcţiune a capitalului fix, care se determină ca raport între
intrările sau ieşirile de capital fix şi stocul de capital fix la valoarea iniţială
(KPt/Kt; SKt/Kt).
Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix,
hotărâtoare este amortizarea. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu
procurarea capitalului şi durata de funcţionare. Pe seama sumelor astfel
recuperate se constituie fondul de amortizare, pe care întreprinzătorii îl
folosesc pentru înlocuirea echipamentelor scoase din funcţiune, pentru
reparaţii capitale, ameliorări şi noi inves-tiţii. Potrivit sursei de finanţare,
investiţiile sunt: a) investiţii nete, finanţate din venit şi folosite pentru
formarea de noi bunuri de capital sau pentru modernizarea celor existente, şi
b) investiţii brute, finanţate din venit şi din fondul de amortizare. Datele
statistice demonstrează că, în unele ţări dezvoltate, contribuţia amortizării la
susţinerea investiţiilor brute depăşeşte 60% din suma lor totală. Posibilitatea
utilizării fondului de amortizare pentru mărirea capitalului fix rezidă în
neconcordanţa ce apare între volumul amortizării anuale şi cel al capitalului
scos din funcţiune, care trebuie înlocuit.
Caracterul şi mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul
dezvoltării economice; sistemul amortizării practicat în economie şi destinaţia
acesteia; politicile în domeniul investiţiilor.
Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea –
întreprinderea sau antreprenoriatul, care constituie acţiunea de organizare
a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce
bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari; el îşi asumă
riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a obţine venituri din
vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul
întreprinderii îl are pregătirea managerială a întreprinzătorului.
Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie
primari – munca şi natura –, ca şi în cadrul factorului derivat – capitalul –, îşi
fac apariţia noi factori de producţie, numiţi neofactori, care se caracterizează
prin calităţi şi performanţe deosebite. Printre aceştia enumerăm progresul
tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Aceştia nu pot fi separaţi de
factorii „clasici”, întrucât ei acţionează practic prin intermediul, şi împreună
cu aceştia, potenţându-i, îmbu-nătăţindu-le substanţial performanţele.
Neofactorii de producţie sunt, direct sau indirect, legaţi de acţiunea umană, de
ipostaza de creator a omului.
87
Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei, tehnicii şi a schim-bărilor
intervenite în volumul, amploarea şi structura trebuinţelor umane, numărul şi
conţinutul factorilor de producţie se modifică permanent, înregistrându-se o
tendinţă de multiplicare şi diversificare, de sporire a calităţii lor.
• Combinarea factorilor de producţie

Întreprinzătorii, pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul – de a
obţine un profit cât mai mare posibil –, combină factorii de producţie şi aleg
varianta de combinare cea mai favorabilă. Modul de acţiune al
întreprinzătorului în acest domeniu defineşte comportamentul său. Pe lângă
răspunsul la întrebările „ce să producă?”, „cât să producă?”, întreprinzătorul
trebuie să răspundă şi la întrebarea „cum să producă?” Aceasta pune în cauză
nu numai resursele de care dispune, ci şi capacităţile tehnice ale întreprinderii,
priceperea organizatorică şi potenţialul de inovare al întreprinzătorului.
Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea celor mai
adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie care să le permită
obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi. Deciziile economice vizează
adaptarea aparatului productiv fie prin anticipaţie, fie prin ajustare, ceea ce
implică: variaţia cantităţii de factori de pro-ducţie utilizaţi; intensificarea
utilizării unuia sau altuia dintre factori; modificarea combinării factorilor de
producţie.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de
unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din
perspectivă structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic, cât şi
economic.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este
specifică fiecărui proces de producţie; obţinerea oricărui bun presupune, de
exemplu, unirea factorului muncă (de o anumită structură şi calificare) cu
elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii, materii prime, materiale)
specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic, combinarea
factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în obiectivul minimizării
costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.
Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă, fiind
influenţată în mod semnificativ de caracterul limitat al resurselor productive.
Criteriul esenţial de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este însăşi
natura activităţii economice. Ca urmare, se adoptă acea combinare care asigură
eficienţa economică maxim posibilă, în condiţiile date. Întreprinzătorul, prin
abilitatea sa va combina factorii de producţie în aşa fel încât să se poată
adapta la exigenţele pieţei şi să obţină un profit maxim12.
• Premisele combinării factorilor de producţie
În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la

următoarele premise: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu
ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei; b)
caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul
activităţii; c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de
producţie şi a manifestării simultane a lor.
Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se
împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea
factorului de producţie. De exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi
omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare;
factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă. Pentru unii factori de
12
Gilbert Abraham – Frois, Economie politique, Editura Economica, Paris, 1988, p. 104-111.
88
producţie (o centrală electrică, de exemplu) este imposibilă sau foarte dificilă
divizibilitatea. Evident, problema divizibilităţii unui factor de producţie se
pune în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite
dimen-siuni, ale unor tehnici şi tehnologii folosite.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-
un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. Pe o
suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze un număr mai mare sau
mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai
multe maşini etc.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc
raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce participă la producerea
unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un
factor de producţie se asociază doar cu o anumită cantitate determinată din
ceilalţi factori de producţie. Complemen-taritatea se află sub influenţa
permanentă a progresului tehnic, care determină modificări profunde în
calitatea factorilor de producţie, deci, şi în procesul combinării lor.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate
dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor
în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
• Funcţia de producţie
Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor
variante optime de combinare a factorilor de producţie, care să le asigure un
anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea profitului.
Problema esenţială o constituie volumul resurselor necesare pentru
producerea unui bun. Răspunsul depinde de cunoştinţele tehno-logice şi de
capacitatea managerială a întreprinzătorului, care vor permite alegerea
volumului minim de resurse necesar pentru producerea bunului respectiv. În
acelaşi timp, se va avea în vedere volumul maxim posibil al producţiei ce se
obţine cu o cantitate dată de resurse.
Aceste limite ale producţiei, ca şi relaţia dintre intrări (factori de
producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv relaţia dintre producţia
scontată a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele pieţei) şi
cantităţile din diferiţi factori de producţie necesare pentru obţinerea acestuia,
sunt exprimate prin funcţia de producţie.
În general, aceasta este o relaţie de tipul Q = f(a,b,c ...), unde a,b,c, ...
sunt factorii de producţie utilizaţi.
Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi factori
de tipul Q = f (K,L)
unde: K = capital
L = muncă
Când unul din factori se anulează, şi producţia este egală cu zero.
În analiza comportamentului producătorului este folosită, de regulă,
funcţia de producţie omogenă. O funcţie de producţie de tipul Q = f(a,b) este
omogenă de gradul n dacă f(xa,xb) = xnf(a,b)
unde: n este o constantă şi x un număr real pozitiv.
O funcţie de producţie omogenă lineară des întâlnită este funcţia Cobb-
Douglas, după numele celor care au folosit-o pentru analiza producţiei. Q =
AKαLß
unde: A = constantă specifică fiecărei economii naţionale
a şi b = coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din
factorii de producţie utilizaţi.
Ea se caracterizează printr-un coeficient de elasticitate a substi-tuirii
între muncă şi capital egal cu 1.
Puteţi calcula, pe baza unor date ipotetice, funcţia de producţie
corespunzătoare diferitelor combinări ale factorilor de producţie. Consultaţi,
89
în acest sens, Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, cap. 3.
5.3.3 Analiza pe termen scurt.

Legea randamentelor neproporţionale
În procesul de producţie, combinarea factorilor se poate realiza în
moduri diferite: a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul variabil (funcţia
de producţie cu un singur factor variabil) şi b) combinarea de cantităţi
diferite din ambii factori (funcţia de producţie cu doi factori variabili).
Producţia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, cores-punde
vieţii reale, atunci când un întreprinzător trebuie să sporească rapid producţia,
neavând timpul necesar să mărească dimensiunile (talia) întreprinderii.
Perioada scurtă de producţie este definită de economistul A. Marshall ca fiind
intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică, este
constant. În această categorie se află construcţiile, echipamentul, tehnologiile
etc., deoarece volumul acestora nu poate fi modificat într-o perioadă scurtă.
În aceste condiţii, funcţia de producţie va reflecta şi contribuţia fiecărei
unităţi din factorul variabil la obţinerea producţiei sau va reflecta cât de mare
este producţia care se poate obţine în condiţiile modificării unui factor de
producţie (tabelul 5.1).
Tabelul 5.1
Diferite programe de producţie, respectiv combinări
posibile între factorii de producţie capital şi muncă
Funcţia de producţie va fi de tipul:

Q = f(K,L)
Q = f(0,L) = 0
Q = f(K,0) = 0
Q = f(10,5) = 20
etc.
Dilema – mai multe maşini sau mai mulţi lucrători – îşi va găsi
răspunsul, luându-se în considerare principiul potrivit căruia productivitatea
unui factor de producţie depinde de volumul altor resurse ce pot fi utilizate
pentru producerea bunului dat.
Analiza combinării factorilor de producţie ne conduce la con-cluzia că,
deşi, aparent, acelaşi volum al producţiei se poate obţine în condiţiile
existenţei unui număr foarte mare de combinaţii, în realitate, producătorul nu
dispune decât de un număr limitat de posibilităţi. Experienţa arată că atunci
când se folosesc conjugat factori de producţie, cantitatea unui factor nu poate
fi constant sporită, chiar şi în condiţiile în care cantitatea din celălalt factor
rămâne relativ fixă, fără a se diminua volumul de producţie suplimentar
realizat. Această dimi-nuare a randamentelor suplimentare provine din aceea
că un număr tot mai mare de unităţi din factorul variabil se combină cu o
parte din ce în ce mai redusă de factori constanţi (ficşi).
Influenţa factorului variabil se poate măsura cu ajutorul următorilor
indicatori microeconomici: produsul total obţinut în urma utilizării factorilor
de producţie şi exprimat cu ajutorul funcţiei de producţie (în care un factor
90
este variabil şi ceilalţi sunt constanţi); produsul mediu, care se obţine ca
raport între produsul total şi factorul de producţie variabil utilizat (de
exemplu, munca – L), PM = PT/L unde PM = produsul mediu, PT = produsul
total şi L = munca; produsul marginal, respectiv modificarea produsului total
ca rezultat al folosirii unei unităţi suplimentare de factor de producţie, PMa =
fPT/fL unde PMa = produsul marginal, fPT = schimbare în produsul total,
fL = schimbare în factorul de producţie.
Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie o
ilustrare a legii randamentelor neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale a fost formulată prima dată de
Turgot, care a prezentat-o în legătură cu exploatarea de tip agricol. D.
Ricardo a utilizat această lege pentru a explica sporirea preţului cerealelor în
Marea Britanie, după 1814. Şi John Stuart Mill a estimat că această lege nu
este valabilă decât pentru agricultură. În realitate, se poate aprecia că toată
activitatea umană a cunoscut mai întâi o fază de randament ridicat şi de
costuri în scădere, apoi un ran-dament maxim pentru o combinaţie optimă a
factorilor de producţie şi, în timp, o fază de randamente în descreştere şi de
costuri în creştere13.
Se poate admite că zona randamentelor descrescătoare este atinsă mai
repede în agricultură decât în industrie, pentru că puterea de influenţă a
omului asupra naturii este relativ mai mică în unul dintre sectoare comparativ
cu celălalt.
Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel: dacă o
producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de
producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită
dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă,
produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct, apoi
descreşte.
Pornind de la acest punct, produsul total continuă să crească, dar în cote
descrescătoare. În tabelul 2 se poate observa relaţia dintre produsul total,
produsul marginal şi produsul mediu determinat de factorul de producţie
variabil în condiţiile menţinerii celorlalţi factori constanţi, respectiv se
ilustrează legea randamentelor neproporţionale.
Se remarcă, astfel. că producţia totală nu creşte indefinit şi că, înainte
chiar de a începe să se diminueze, ratele de creştere încep să scadă. Atunci
când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mare, produsul marginal
al factorului variabil se măreşte, iar atunci când produsul total creşte cu o cotă
din ce în ce mai mică, produsul marginal descreşte. Când produsul total
scade, produsul marginal este negativ. Produsul mediu al factorului variabil
urmează şi el o tendinţă de creştere imprimată de cea a produsului marginal,
iar de la un anume punct începe să scadă.
Tabelul 5.2
Relaţia dintre produsul total, produsul marginal
şi produsul mediu
Grafic (fig. 5.1), situaţia se reprezintă prin curba produsului mediu şi a
13
Raymond Barre, Economie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 490.
91
produsului marginal, marcându-se şi zonele de producţie (cea care
corespunde principiului raţionalităţii economice şi celelalte în afara acestei
zone când nu se justifică din punct de vedere economic desfăşurarea
activităţii de producţie).
P
D
C a) Curba produsului total
A PT
I II III
L
P
b) Curba produsului marginal

şi curba produsului mediu
PM
PMa
L
Fig. 5.1. Curbele produsului total şi cele ale produsului
marginal şi mediu
• Zonele de producţie
Zona I: produsul marginal (PMa) excede produsul mediu (PM), iar
acesta din urmă continuă să crească.
Zona II: produsul marginal (PMa) este mai mic decât produsul mediu
(PM), iar acesta din urmă continuă să scadă;
– produsul total (PT) atinge nivelul maxim atunci când produsul
marginal (PMa) este zero, respectiv prin sporirea cu o unitate a factorului de
producţie; PT nu numai că nu mai creşte, ci scade;
Zona III: produsul marginal (PMa) este negativ şi atrage în mod firesc o
reducere considerabilă a produsului mediu (PM)
Din analizele efectuate se ajunge la concluzia că legea randa-mentelor
neproporţionale nu este valabilă decât în anumite condiţii, care vizează, în
principal, următoarele: factorii de producţie consideraţi trebuie să fie omogeni;
legea admite că se pot adăuga unei cantităţi constante dintr-un factor, doze
suplimentare dintr-un alt factor (numai o variaţie conjugată a factorilor
permite creşterea randamentului); legea este reprezentativă doar pentru o
stare dată a tehnicii; punctul de plecare este acela de la care se intră în faza de
randamente descres-cătoare; legea este valabilă pentru o scară de producţie
dată.
5.3.4. Analiza pe termen lung.

Economii şi dezeconomii de scară
Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Com-binarea va
presupune nu doar unirea factorilor de producţie, ci şi un mod specific de
înlocuire a lor (care poate avea loc între doi factori sau diferite elemente
componente ale factorilor de producţie), respectiv substituirea factorilor de
producţie.
92
Modelul general de analiză a comportamentului producătorului
presupune, asemănător modelului analizei comportamentului consu-matorului
(vezi cap.4), diverse combinări şi substituiri de factori de producţie, care
conduc la obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, repre-zentate grafic prin
curbe de isoproducţie sau isocuante (fig. 5.2 şi 5.3).
K
K3 A
K2 B
K1 C
P
0 L1 L2 L3 L
Fig. 5.2. Variante de combinare a factorilor
muncă şi capital
K
P4
P3
P2
P1
0
Fig. 5.3. Curbe de isocuante
Isocuanta semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite
(A,B,C) între factorii de producţie (K şi L), care permit realizarea aceluiaşi
volum al producţiei (P).
Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe
formează harta curbelor de indiferenţă ale producătorilor, care reflectă tot
atâtea posibilităţi de a proiecta niveluri diferite de producţie (P1, P2, P3 etc.).
Isocuantele au anumite particularităţi: nu se pot intersecta, sunt convexe
la origine, iar înclinarea este dată de rata marginală de substituire a factorilor.
Astfel, dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea tehnică
şi economică a producţiei prin substituirea muncii cu capital, atunci opţiunea
sa pentru o anumită alternativă de substituire se va baza pe mai multe maşini
şi mai puţin lucrători.
• Diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie
a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) (fig.
5.4):
Factorii de
producţie sunt
complementari
şi nu este
posibilă
Fig. 5.4. Curbe de substituire în proporţii fixe

b) substituirea perfectă (fig. 5.5):
93
Factorii
vor fi substituiţi
în proporţii
egale (creşterea
cu o unitate a
unui factor va
Fig. 5.5. Curbe de substituire în proporţii egale
c) substituirea imperfectă (fig. 5.6):

Factorii se
vor substitui în
proporţii inegale
(un factor va
creşte cu mai mult
sau mai puţin de o
unitate în
Fig. 5.6. Curbe de substituire imperfectă

Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori de tipul:
productivitatea marginală a factorilor de producţie; rata marginală de
substituire a factorilor de producţie; elasticitatea substituirii.
Productivitatea marginală a factorilor de producţie (vezi subcapitolul
5.5) reprezintă producţia suplimentară (fQ) ce se poate obţine în condiţiile
utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie (fK).
∆Q
PMa =
∆K
Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă
cantitatea suplimentară dintr-un factor necesar pentru a compensa reducerea
cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină constantă.
RMS = fy/fx; RMS = - dy/dx şi reprezintă panta isocuantei (semnul
minus arată că unul dintre factori creşte, iar celălalt scade).
Rata marginală de substituire a factorilor de producţie se exprimă,
deci, prin raportul derivatelor celor doi factori sau prin raportul invers al
productivităţilor marginale ale celor doi factori de producţie. Dacă pornim, de
exemplu, de la funcţia f(L,K) şi dacă aplicăm regula de derivare, punând
condiţia că, pentru menţinerea constantă a producţiei, dk/dL = 0, va rezulta
că: f’L + f’K dK/dL = 0 ⇒ f’L/f’K = – dK/dL = RMS.
Stabilirea alternativei optime de producţie presupune luarea în
considerare a restricţiei de venit legată de preţurile factorilor (vezi
subcapitolul 5.5).
Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută
producţia când un factor este înlocuit cu altul sau se modifică utilizarea
(creşterea sau descreşterea) unui factor în comparaţie cu altul. Elasticitatea
substituirii este pozitivă pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de
producţie şi variază de la zero la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul
din factori poate fi înlocuit cu altul, producţia rămânând constantă.
Elasticitatea substituirii (es) exprimă modificarea producţiei în raport cu
modificarea factorului de producţie, potrivit formulei:
es = fQ/Q: DX/X
94
unde: Q = producţia
X = factorul de producţie

Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie pe termen lung
ne conduce la luarea în considerare nu doar a randamentelor factoriale, ci şi a
randamentelor de scară ca urmare a modificării dimensiunii (taliei)
întreprinderii, a echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie etc. (când se are
în vedere progresul tehnic, analiza este pe termen foarte lung).
Randamentele de scară pot fi: constante (dacă factorii de producţie se
dublează, şi producţia se va dubla; dacă se triplează factorii, producţia se va
tripla etc.); crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult
decât dublă); descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai
puţin decât dublă).
Randamente de scară (fig. 5.7, 5.8, 5.9)
• Diagonala OA
trece prin origine
• Creşterea în
proporţii egale a doi
factori determină o
creştere în aceeaşi
Fig. 5.7. Randament constant
• Creşterea
celor doi factori de
producţie
determină o
creştere din ce în
ce mai mare a
Fig. 5.8. Randament crescător
• Creşterea
celor doi factori
de producţie
determină o
creştere din ce în
ce mai mică a
Fig. 5.9. Randament descrescător

Traiectoria de expansiune (OA) – locul geometric al combinaţiilor
productive care fac ca raportul productivităţilor marginale să fie egal cu
raportul preţurilor factorilor. Este o dreaptă dacă funcţia de producţie este
omogenă, oricare ar fi gradul de omogenitate, deci, indiferent dacă
randamentele sunt constante, crescătoare sau descrescătoare.
Randamentele de scară crescătoare şi descrescătoare se explică prin
fenomenele interne ale scării – economii şi pierderi interne ale scării.
Economiile interne ale scării decurg din creşterea dimensiunilor firmei şi
pot fi datorate unor cauze diferite, cum ar fi: specializarea lucrărilor pentru un
volum ridicat de producţie; utilizarea unui capital tehnic mai eficient, care
95
este adesea indivizibil şi care, în consecinţă, nu poate fi folosit economic
decât pentru niveluri de producţie ridicate; factori tehnologici dând mai multă
eficienţă scării, dar şi mai multă producţie; avantajele date de achiziţiile şi
vânzările en gros etc.
Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. Pe măsură ce
firma creşte în dimensiuni, ele tind să se reducă în timp şi încep să se
manifeste pierderi de scară. Acestea ţin în mod esenţial de greu-tăţile
întâmpinate de manageri, atunci când dimensiunea firmei devine
considerabilă, când încep să se manifeste rigiditate în funcţionarea
structurilor, imobilism, capacitate de inovare redusă şi chiar risipă. Toate
acestea caracterizează ceea ce se numeşte pierderi interne de scară sau
dezeconomii de scară.
Combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine, astfel, un
element-cheie pentru manageri, ea contribuind, alături de strategia
minimizării costurilor, la optimizarea comportamentului producătorilor.
Concepte şi termeni de reţinut
• Întreprinderea • Produs marginal

• Factor de producţie • Produs mediu
• Munca • Termen scurt
• Natura • Legea randamentelor nepropor-
• Informaţie ţionale
• Tehnologie • Substituire
• Capitalul tehnic • Isocuantă
• Combinarea factorilor de • Randamente de scară
producţie • Economii de scară
• Funcţie de producţie • Dezeconomii de scară
1. Explicaţi funcţia principală a firmei şi rolul întreprinzătorului, managerului în

desfăşurarea procesului de producţie (pe exemplul diferitelor unităţi de afaceri care operează
în economia românească)!
2. Care este funcţia de producţie pentru educaţia universitară?
3. Alegeţi 5 produse importante pentru dumneavoastră! Cum au fost ele influenţate de
progresul tehnic în ultimii 10 ani?
4. Care sunt consecinţele analizei combinării factorilor de producţie pe termen scurt şi
pe termen lung?
5. Explicaţi randamentele factoriale şi de scară, construindu-vă raţionamentul pentru un
anumit tip de întreprindere!
Adevărat sau fals:

1. Resursele economice sunt factori de producţie.
2. Cel mai adesea, funcţia de producţie este o relaţie de tipul Q = f(K,L).
96
Alegerea variantei/variantelor corecte:
1. Obiectivul principal al producătorului este:
a) obţinerea de câştiguri legale
b) înregistrarea de profit mediu
c) maximizarea profitului
d) minimizarea pierderilor
2. Combinarea factorilor de producţie se reprezintă grafic prin:

a) curba posibilităţilor de producţie
b) curba isocuantei (isoproducţiei)
c) curba de indiferenţă
d) curba de isoutilitate
3. Clasificarea elementelor capitalului tehnic in capital fix si capital circulant are la baza si criteriul:
a. modalitatii de achizitionare;
b. tipului uzurii;
c. duratei de amortizare;
d. modului in care se consuma.

• Bradley R. Schiller, Economy Today, eleventh edition, Ed. McGraw-Hill, 2008.
Bucureşti, 2007;
• Frois, Gilbert Abraham, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
• Hardwick, Philip ş.a., An introduction to Modern Economics, Fourth Edition, ELBS, 1994.
• Judy Whitehead, Microeconomics, a global text, Ed. Routledge, 2010.
• Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970.
• Lipsey G.Richard, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• Manoilescu, Mihail, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
97
Unitatea de învăţare nr. 6.
RANDAMENTUL FACTORILOR DE PRODUCŢIE
COSTUL DE PRODUCŢIE ŞI RENTABILITATEA
Cuprins
6.1. Introducere
6.3.1. Definirea şi măsurarea productivităţii factorilor de producţie
6.3.8. Optimul producătorului.
6.1 Introducere
Progresul oricărei societăţi depinde într-o măsură decisivă de eficienţa cu care
sunt folosite resursele umane, naturale, ştiinţifice, tehnologice şi financiare de care
dispune. Dintotdeauna, oamenii s-au străduit să-şi perfecţioneze uneltele de muncă, să
creeze altele noi, cu caracteristici superioare, să îmbunătăţească formele şi metodele de
organizare şi conducere a producţiei în scopul creşterii rodniciei eforturilor lor, al
obţinerii unor cantităţi sporite de bunuri materiale şi servicii. Numai pe o asemenea
bază pot fi asigurate o creştere economică intensă, o economie dezvoltată, ce vor sta la
baza ridicării bunăstării materiale şi spirituale a populaţiei.
Toate aceste eforturi şi-au găsit expresia în tendinţa de eco-nomisire a timpului
de muncă disponibil, tendinţă care a devenit condiţia fundamentală a progresului
general al societăţii. Această economisire, privită ca rezultat al reducerii timpului
necesar pentru producerea unei unităţi de produs sau de efect util, fără a afecta
calitatea, constituie, incontestabil, esenţa oricărei forme de eficienţă, măsura cea mai
elocventă a gradului de utilizare şi valorificare a factorilor de producţie disponibili.
Obiectivele temei:
• analizarea modului de valorificare a factorilor de producţie, a indicatorilor care
exprimă randamentul acestora;
• determinarea importanţei creşterii productivităţii şi randamentului factorilor de
producţie la nivel micro şi macroeconomic;
identificarea posibilităţilor de creştere a productivităţii factorilor de producţie.
98
6.3 Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Definirea şi măsurarea productivităţii factorilor de

producţie
Orice întreprindere dispune de resurse limitate, fapt ce se repercutează direct în
activitatea sa, limitând, în mod inevitabil, cantităţile de factori de producţie pe care le
foloseşte. Pentru ca întreprinzătorul să câştige mai mult, trebuie, de regulă, să mărească
volumul bunurilor economice produse şi vândute. Dată fiind limitarea resurselor,
dezvoltarea producţiei trebuie să se realizeze prin creşterea eficienţei utilizării factorilor
de producţie, a raţionalităţii activităţii sale.
Pentru a fi eficient şi a putea face faţă concurenţei, întreprin-zătorul raţional
compară permanent rezultatele dobândite cu factorii de producţie utilizaţi pentru a
desprinde concluzii veridice asupra eficienţei activităţii sale.
În sens strict etimologic, eficienţa economică ne arata calitatea unei activităţi
economice de a produce un efect pozitiv. Formele de manifestare a eficienţei sunt
strâns legate de resursele avansate şi consumate efectiv de întreprinderi (agenţii
economici). În acest sens, sunt cunoscute mai multe forme de eficienţă, cum ar fi:
eficienţa utilizării forţei de muncă (productivitatea muncii), eficienţa capitalului fix, a
capitalului circulant (randamentul capitalului), eficienţa alocării şi consumării
diferitelor resurse naturale (gradul de valorificare a lor) ş.a.m.d.
Făcând abstracţie de formele concrete pe care le poate îmbrăca, eficienţa
activitatii economice poate fi exprimată prin intermediul unui raport între efectul util
(rezultatul) obţinut şi efortul necesar pentru obţinerea lui. Drept urmare, creşterea
eficientei economice echivalează cu mărirea rezultatelor utile obţinute pe unitatea de
efort, sau, ceea ce este acelaşi lucru, reducerea cheltuielilor efectuate pentru obţinerea
unei unităţi de produs. Cu alte cuvinte, cu cât un anumit efect este realizat cu un efort
mai mic, cu atât eficienţa este mai ridicată.
Eficienţa economică presupune efecte directe, măsurabile (rentabilitatea) dar şi
efecte indirecte, cu un impact deosebit asupra multor altor elemente societale.
Randamentul reprezintă capacitatea unui factor de producţie sau a tuturor de a
crea un efect util într-o unitate de timp dată. Acesta se evaluează cu indicatori de
productivitate sau randament.
Spre deosebire de randamentul factorilor de producţie, eficienţa are şi elemente
ce nu pot fi cuantificate.
În sens larg, productivitatea se defineşte ca rodnicia, ran-damentul, cu care se
consumă factorii de producţie. Se calculează ca „raport între cantitatea de bogăţie
produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei”14. Deci, practic, ea se
poate deter-mina la nivel de firmă, ramură dar şi la nivelul economiei naţionale ca
raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine
(factorii de producţie utilizaţi).
Q
W=
Fi
unde: W = nivelul productivităţii;

Q = efectul, rezultatul, adică bunurile economice obţinute; se exprimă, după caz,
în unităţi naturale (kg, 1, m, tone etc.), natural-convenţionale (kwh, CP etc.), ca
volum al producţiei şi/sau în unităţi monetare ca valoare a producţiei;
14
Raymond Barre, Economie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 495.
99
F = efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi, care sunt evaluaţi, după
i
caz, fizic (ca volum) sau în expresie monetară (valoric).
Dinamica productivităţii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează sub forma
indicelui de creştere a productivităţii, expri-mându-se procentual.
IW = (W1 / W0) x 100,
unde: W1 = nivelul productivităţii din perioada curentă; W0 = nivelul productivităţii din
perioada anterioară, de bază.
În condiţiile contemporane, metodele de determinare şi analiză a productivităţii s-
au dezvoltat şi diversificat foarte mult ca urmare a complexităţii activităţii economice.
Se evidenţiază: a) productivitate fizică (măsoară rezultatele în unităţi fizice) şi b)
productivitate valorică (măsoară rezultatele în unităţi valorice). O altă tipologie se
referă la: a) productivitate brută (producţia e privită ca sumă a valorilor adăugate brute
de diferitele activităţi); b) produc-tivitate netă (obţinută prin eliminarea valorii
achiziţiilor exterioare şi amortizării din producţia finală brută);
c) productivitate aparentă (sursele de provenienţă a valorii adăugate nu pot fi
delimitate corect)
În teoria şi practica economică, sunt consacrate două forme fundamentale :
productivitatea parţială, care exprimă eficienţa utilizării fiecărui factor de
producţie consumat (produvtivitatea muncii, a pă-mântului, a capitalului etc.) şi
productivitatea totală, care reflectă eficienţa agregată a tuturor factorilor de
producţie utilizaţi.
Deoarece productivitatea globală prezintă o serie de dificultăţi în planul
determinării sale corecte, analiza microeconomică tradiţională este focalizată pe
determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur factor de producţie.
Spre deosebire de productivitatea medie, care poate fi determinată în unităţi fizice,
natural convenţionale dar şi în unităţi valorice, pro-ductivitatea totală poate fi calculată
doar în unităţi valorice, datorită eterogenităţii factorilor de producţie.
Productivitatea parţială şi cea totală pot fi exprimate ca mărimi medii şi
marginale.
Productivitatea parţială a factorilor de producţie

Productivitatea medie (Wmi) a unui factor de producţie este expresia
raportului dintre mărimea producţiei (Q) şi cantitatea (Xi) utilizată din factorul
respectiv:
Wmi = Q/Xi
Acest indicator reflectă, deci, câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util
(producţie) revin la o unitate (fizică sau valorică) de efort (factor de producţie i).
Productivitatea marginală a unui factor (Wmgi) reprezintă sporul de producţie
care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori
rămânând constanţi15, şi se determină potrivit formulei de calcul:
Wmgi = fQ/fXi = dQ/dXi
15
Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p.
459-472.
100
Productivitatea totală a factorilor de producţie
Productivitatea medie totală (Wm) se determină ca raport între rezultatul total
obţinut şi totalul factorilor de producţie utilizaţi (evaluaţi în expresie valorică).
unde, L + P + K – implicarea agregată a tuturor factorilor.
Wm = Q / L + P + K
Productivitatea marginală globală (Wmg ) exprimă eficienţa ultimei unităţi din

toţi factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică şi se determină ca raport
între variaţia absolută a rezul-tatelor şi variaţia absolută agregată a tuturor factorilor
de producţie.
Wmg = ∆Q / ∆L + ∆P + ∆K
Analiza pe termen scurt a comportamentului producătorului în raport cu unul

dintre factorii de producţie (în condiţiile respectării clauzei caeteris paribus) pune în
evidenţă variaţia productivităţii acestui factor şi a relaţiei dintre producţie,
productivitatea medie şi productivitatea marginală (fig. 6.1).
Fig. 6.1. Evoluţia producţiei (Q), a productivităţii medii (Wi)

şi a productivităţii marginale (Wmi)
• Punctul M este un punct de inflexiune care marchează trecerea de la un

randament crescător la un randament descrescător al utilizării factorului X.
• Punctul N este cel în care tangenta la curba producţiei trece prin origine,
respectiv punctul în care productivitatea medie (Wi) este egală cu productivitatea
marginală (Wmi).
• Punctul M’ reprezintă nivelul maxim al productivităţii mar-ginale.
• Punctul N este punctul în care curba productivităţii marginale intersectează
curba productivităţii medii; respectiv, în punctul în care Wi este maximă.
• Legea randamentelor descrescătoare
Se poate aprecia că, pe termen scurt, atâta timp cât produc-tivitatea marginală va
fi superioară productivităţii medii, randamentul factorului considerat va fi crescător.
Însă, pe termen mediu şi lung, o unitate din factorul variabil va ajunge să se combine
cu tot mai puţine unităţi din factorul fix, care tinde să devină restrictiv pentru
activitatea economică. În această etapă se determină randamentul global al fac-torilor
de producţie, care poate fi crescător, constant sau descrescător.
Legea randamentelor descrescătoare a fost formulată în
secolul al XVIII-lea de către economistul francez Jaques Turgot
şi se referea la exploatările agricole. Economistul a constatat că 101
din cauza creşterii numărului populaţiei cresc nevoile de hrana
şi, ca urmare, sunt atrase ăn circuitul agricol terenuri cu potenţial
productiv mai scăzut. Consecinţa este că productivitatea medie
scade.
Una dintre cele mai importante forme de manifestare a eficienţei economice este
productivitatea muncii. Acest indicator reflectă cel mai bine capacitatea de performanţă
a unei întreprinderi sau a unei economii naţionale. În ultimă instanţă, toate formele de
eficienţă economică, indiferent de domeniul de activitate, depind şi sunt în cea mai
mare măsura expresia, directă sau indirectă, a creşterii produc-tivităţii muncii.
Reprezentând factorul determinant de sporire a producţiei, pro-ductivitatea
muncii influenţează în cel mai înalt grad nivelul şi dinamica bogăţiei unei ţări.
În statele industrializate, cantitatea şi calitatea alimentelor, îmbrăcămintei,
maşinilor şi utilajelor, înaltul grad de confort se dato-rează, într-un fel sau altul,
creşterii productivităţii muncii.
Productivitatea muncii se determină ca producţia medie obţinută pe o unitate de
muncă vie cheltuită, nivelul său fiind un criteriu pentru stabilirea mărimii salariilor şi
pentru aprecierea eficienţei economice şi competitivităţii întreprinderilor, ramurilor şi
economiilor naţionale.
Productivitatea muncii exprimă, aşadar, eficienţa cu care este consumată o
anumită cantitate de muncă în activitatea economică. În literatura de specialitate este
formulată, însă, şi opinia conform căreia productivitatea muncii se deosebeşte de
eficienţa muncii. Astfel, pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul
dintre o cantitate de producţie şi munca utilizată pentru obţinerea ei şi că efectul
producţiei se măsoară prin produsul final (util sau inutil), se consideră că sporirea
producţiei unor produse inutile poate mări productivitatea muncii, dar reduce eficienţa
ei.
Dacă se are în vedere obiectivul major al producătorului – maxi-mizarea
profitului, se constată că nu este posibil ca într-o întreprindere să crească
productivitatea muncii concomitent cu scăderea eficienţei acesteia.
Productivitatea muncii se poate determina ca productivitate medie şi, respectiv,
ca productivitate marginală.
Productivitatea medie a muncii (WmL) se măsoară ca producţia (Q) obţinută
pe un lucrător (L) sau producţia obţinută într-o unitate de timp (T).
mL = Q/L
unde,W= nivelul productivităţii muncii;

T = timpul;
Q = volumul producţiei exprimat în bucăţi, tone, m.p. etc.
În practica economică, se folosesc diferite modalităţi de exprimare a producţiei şi

a cheltuielilor de muncă. Astfel, producţia se exprimă în unităţi naturale, natural-
convenţionale şi valorice, iar cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp
sau număr de salariaţi, ceea ce înseamnă că şi măsurarea productivităţii muncii se face
în unităţi fizice (naturale), natural-convenţionale şi valorice. De exemplu, dacă firma
„X” produce într-un an 2000 perechi pantofi şi foloseşte pentru aceasta 20 de salariaţi,
productivitatea muncii în unităţi fizice va fi:
W mL = 2000/20 = 100 perechi/salariat.
Productivitatea marginală a muncii (Wmg L) reprezintă sporul de producţie
(∆Q) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (∆L), în
condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Ea se exprimă prin relaţia:
102
Wmg L= fQ/ fL Wmg L= fQ/ fT
sau ca derivată parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul muncă:

WmgL= dQ/dL
De exemplu, firma „X”, pentru a putea face faţă creşterii cererii pieţei, angajează
încă 5 salariaţi şi obţine astfel o creştere a producţiei cu 600 de perechi pantofi:
WmgL= 2600-2000 / 15-10 = 120 perechi/salariat.
Conform legii randamentelor descrescătoare, productivitatea marginală a muncii,
la fel ca a oricărui alt factor de producţie, descreşte până când devine nulă şi inclusiv
negativă.
Să presupunem că într-o întreprindere se menţine constant numărul instalaţiilor,
maşinilor, utilajelor, se păstrează cantitatea de materii prime utilizate, dar începe să
crească numărul de lucrători. La început, producţia va creşte, dar va veni un moment în
care cu fiecare nou muncitor intrat nu se va reuşi să se crească producţia nici măcar cu
o unitate.
Tabelul 6.1.
Relaţia dintre producţie, productivitatea marginală
şi productivitatea medie a muncii
Productivitatea marginală a Productivitatea medie Producţia
muncii WmgL a muncii WmL Q
pozitivă şi crescătoare creşte creşte
pozitivă, descrescătoare şi creşte creşte
superioară productivităţii medii
pozitivă, descrescătoare şi scade creşte
inferioară productivităţii medii
egală cu zero constantă maximă
negativă scade scade
Randamentul capitalului exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital.

Potrivit relaţiei efort/efect, randamentul capitalului se prezintă sub forma
coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi
de producţie.
Coeficientul mediu al capitalului (k) indică necesarul de capital pentru
obţinerea unei unităţi de efect şi se calculează ca raport între volumul capitalului
utilizat (K) şi volumul producţiei obţinute într-o perioadă dată (Q):
k = K/Q
Dacă se raportează creşterea capitalului (fK) la creşterea producţiei (fQ) într-un

interval de timp, se determină coeficientul marginal al capitalului.
K mg = fK/fQ
Acesta exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei unităţi

suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi.
Potrivit relaţiei efect/efort, randamentul capitalului se prezintă ca productivitate a
capitalului.
Productivitatea medie a capitalului reprezintă producţia obţinută (Q) ca
urmare a utilizării capiatlului (K):
WmK = Q/K
103
Se poate deduce că WmK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului.
Productivitatea marginală a capitalului se determină ca un raport între variaţia
absolută a rezultatelor (fQ) şi variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat (fK),
exprimând astfel eficienţa ultimei unităţi din capitalul tehnic atras şi utilizat în
activitatea economică.
Wmg K = fQ/fK
Productivitatea marginală a capitalului este inversul coefi-cientului marginal al

acestuia: WmgK =1/Kmg
Randamentul viitor al capitalului se determină ca raport între sporul de
producţie şi capital (fQ/K). Keynes consideră că randa-mentul viitor al capitalului
trebuie apreciat pe baza sporului de venituri ce se vor putea obţine de către
întreprinzător pe toată durata de funcţionare a respectivului capital.

După cum este cunoscut, sporirea productivităţii este consecinţa acţiunii
simultane şi asociate a tuturor factorilor care contribuie, într-un fel sau altul, la
creşterea rodniciei muncii. În acest context, rolul conducerii şi organizării constă în
coordonarea acestei acţiuni în timp şi pe ansamblu, în scopul armonizării întregii
activităţi economice. Deoarece factorul timp este determinant pentru obţinerea unor
rezultate superioare, orice aspect pe care îl ridică producţia şi desfacerea mărfurilor
trebuie să fie rezolvat la momentul oportun; altfel, orice decizie devine tardivă,
diminuând sau chiar anulând efectul altora.
Printre condiţiile fundamentale ale creşterii productivităţii muncii un loc de seamă
îl ocupă aplicarea pe scară largă a ştiinţei conducerii şi organizării producţiei, pe scurt,
a managementului modern. Datele acumulate până acum demonstrează că dezvoltarea
economică, în condiţiile limitării resurselor este nu atât rezultatul creşterii cantitative a
factorilor de productie, cât, mai ales, al folosirii lor eficiente, în con-formitate cu
evoluţia calitativă a acestora şi combinarea lor optimă.
Agenţii economici urmăresc să obţină un nivel ridicat al productivităţii factorilor
de producţie, un rezultat mai mare cu acelaşi efort (consum de factori de producţie) sau
acelaşi rezultat cu un efort mai mic.
Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care cu acelaşi volum
de muncă se obţine o cantitate mai mare de bunuri şi servicii, sau invers, aceeaşi
cantitate de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă; ea are un caracter
legic. Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de combinare a
lor şi, deci, în modul de desfăşurare a procesului de muncă.
Nivelul productivităţii muncii individuale şi naţionale se găseşte sub influenţa
unui mare număr de factori, principali şi secundari, direcţi sau indirecţi, care se
întrepătrund şi acţionează, uneori, în sensuri diferite. Printre aceştia se regăsesc:
● factorii tehnici – care au în vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologie la
un moment dat ;
● factorii economici şi sociali – cei legaţi de organizarea producţiei şi a muncii
atât la nivel micro cât şi la nivel macro-economic, condiţiile de muncă şi viaţă;
● factorii umani şi psihologici, cei legaţi de pregătirea şcolară, nivelul de cultură,
adaptabilitate la condiţiile de muncă, satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, viaţa de
familie, influenţa religiei şi a tradiţiei în alegerea meseriei. Forţa de muncă –
executanţii – şi utilizarea raţională a acesteia reprezintă factori hotărâtori în sporirea
continuă a rodniciei muncii şi, evident, a productivităţii muncii;
● factori naturali – referitori la condiţiile de climă, fertilitatea solului,
accesibilitatea resurselor naturale;
● factori de structură – care influenţează nivelul productivităţii muncii prin
schimbările survenite în structura pe ramuri şi subramuri a economiei naţionale.
104
Agenţii economici sunt permanent preocupaţi de creşterea productivităţii
factorilor de producţie, a eficienţei utilizării acestora, apelând la diverse căi, în funcţie
de posibilităţile materiale, umane, naturale şi financiare.
Automatizarea, robotizarea, promovarea tehnicilor noi, coordonate esenţiale
ale progresului tehnic contemporan, atrag după sine sporirea productivităţii, deoarece
asigură obţinerea unei productivităţi mai mari cu aceleaşi cheltuieli de muncă,
favorizează diminuarea celorlalte cheltuieli pe produse în general şi realizarea de
economii.
Progresul tehnic a dus la creşterea ponderii efortului intelectual în comparaţie cu
cel fizic, a adus cu sine mai multă promptitudine şi exactitate în activitatea desfăşurată.
În acest context, ridicarea continuă a calificării forţei de muncă reprezintă condiţia
esenţială pentru utilizarea eficientă a resurselor umane.
Perfecţionarea organizării managementului, producţiei şi a muncii reprezintă
un proces complex, cu caracter dinamic şi de continuitate, care presupune adoptarea de
către conducerile unităţilor economice a unui ansamblu de măsuri şi folosirea de
metode şi tehnici stabilite pe baza unor studii şi calcule tehnico-economice, care ţin
seama de noile descoperiri ale ştiinţei.
Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane. Formarea pro-fesională şi
perfecţionarea continuă a acesteia, reprezintă principala cale de autovalorificare şi
dezvoltare a factorului uman, de valorificare superioară a potenţialului creativ şi
anticipativ al omului. De aceasta depind receptivitatea şi viteza de adaptare la nou şi
posibilitatea de reintegrare rapidă a resurselor umane în alte activităţi utile societăţii.
Cointeresarea materială a muncii – condiţionează veniturile populaţiei de
rezultatele lor în muncă. În această direcţie, o importanţă deosebită are aplicarea unui
sistem de repartiţie care, pe de o parte, să determine cât mai corect mărimea salariului
fiecărui lucrător, adică ceea ce i se cuvine după munca depusă, şi, pe de altă parte, să
asigure un sistem de norme de muncă în pas cu progresul, prin care să se stabilească
aportul fiecăruia la activitatea socială. Orice neglijare în acest domeniu se reflectă
nefavorabil, mai devreme sau mai târziu, în sensul unei insuficiente cointeresări, atunci
când veniturile nu cresc corespunzător muncii depuse, ca şi în cazul însuşirii unor
venituri mai mari decât activitatea desfăşurată, atrăgând după sine nerespectarea unei
corelaţii economice fundamentale, anume accea dintre creşterea productivităţii muncii
şi creşterea salariului.
Este unanim acceptat că, pentru a avea o activitate economică eficientă, dinamica
productivităţii trebuie să fie superioară dinamicii salariului.
Creşterea productivităţii muncii are o importanţă economică deosebită pentru
întreprinzător deoarece:
se creează premisele reducerii costului total mediu (unitar);
creşte competitivitatea firmei şi capacitatea sa de a face faţă concurenţei pe
piaţa internă şi internaţională;
se poate realiza economisirea factorilor de producţie consumaţi;
se creează posibilitatea ca posesorii factorilor de producţie să obţină venituri
mai mari în condiţiile când bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar
mai mici etc.
Efectele creşterii productivităţii se resimt şi la nivelul consu-matorilor prin:
creşterea salariului nominal;
economisirea timpului de muncă;
creşterea gradului de satisfacere a nevoilor ş.a.
Creşterea productivităţii are importanţă şi pentru economia naţională privită în
ansamblu, în sensul că pe această bază:
se produce mai multă bogăţie cu acelaşi volum de factori de producţie;
are loc atenuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse; creşte gradul de bunăstare a
populaţiei;
105
creşte venitul naţional pe locuitor etc.
Cercetările făcute în ultimul timp au pus în evidenţă existenţa unei corelaţii foarte
strânse între nivelul de pregătire profesională, pe un plan mai larg chiar de cultura
generală, şi productivitatea muncii. De pildă, economistul american Edward Denison a
ajuns la concluzia că, în ultimii 50 de ani, aproximativ 43% din Produsul Intern Brut al
S.U.A. se datorează influenţei pe care au exercitat-o învăţământul şi progresul general
al ştiinţelor.
Studiind problema factorilor de productie, Mihail Manoilescu aprecia că: între
productivitatea muncii şi a capitalului, prima este cea mai importantă, creşterea ei fiind
semnul real şi clar al prosperităţii omeneşti. Cât priveşte productivitatea capitalului, ea
este de natură secundară, capitalul nefiind la rîndul lui decât o creaţie a omului, a
muncii omeneşti.
Pentru că productivitatea este una dintre cheile reuşitei economice, care măsoară
progresul tehnic, economic şi social, o cerinţă esenţială a economiei este sporirea
eficienţei, urmărită prin prisma compati-bilităţii efectelor economice cu cele sociale şi
ecologice.

În comportamentul producătorului (şi al consumatorului), costul constituie un
indicator economic de o mare însemnătate; înainte de a întreprinde ceva, el îşi
formulează întrebarea, aparent simplă: Cât costă? Astfel, costul reprezintă un criteriu şi
un instrument de comparare în alegerea variantei de producţie şi de consum atunci când
este vorba de materii prime, maşini, utilaje, instalaţii, angajare de salariaţi, ca şi în
cazul aprovizionării cu alimente, organizării concediului, efectuării de excursii,
vizionării de spectacole etc.
În activitatea economică, pentru obţinerea de rezultate, are loc consum de factori
de producţie – muncă, natură şi capital –, care, în expresie bănească, constituie
cheltuieli de producţie.
• Definirea costului
Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor
efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de
bunuri materiale şi servicii.
Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe concluzii: a) el trebuie
înţeles drept expresie bănească a consumului de factori – material şi uman –, atât în
domeniul bunurilor materiale – industrie, agricultură, construcţii, silvicultură etc., cât şi
în sfera ser-viciilor – transport, telecomunicaţii, turism, sănătate, educaţie, cultură,
gospodărie comunală etc.; b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru
producerea propriu-zisă de bunuri, precum şi pentru desfacerea lor; c) exprimarea în
bani a tuturor cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi specificul lor,
permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi
şi, pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor.
Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către
întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia.
Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta,
el cuprinde şi acel consum de resurse care nu pre-supune plăţi efective evidenţiate sub
formă de cheltuieli, spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului firmei,
gospodăriei agricole, magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura
sa, costul contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.
Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către
întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil).
Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus
în costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă
106
proprie a proprietarului unităţii economice respective, care nu se înregistrează sub
forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii
propriilor clădiri; dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul implicit
este considerat venit normal cuvenit, concretizat în: salariu implicit, dobândă implicită,
rentă implicită – drept forme de remunerare a muncii, a solului, a capitalului.
Costul de oportunitate, costul sacrificiului sau costul renun-ţării, reprezintă un
concept ce se foloseşte în procesul de alegere a variantei optime de alocare a
resurselor. Acesta exprimă, în formă fizică şi/sau monetară, ceea ce corespunde celei
mai bune alternative sacrificate, care, deci, nu este aleasă de către agentul economic.
Orice cost concurenţial presupune costuri de oportunitate, deoarece întot-deauna
alegerea unei alternative presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte alternative,
considerate mai puţin avantajoase. Costul de opor-tunitate are aplicabilitate în procesul
de alocare a resurselor umane, materiale, băneşti, în specializarea producţiei, în
utilizarea factorului timp etc.; el este considerat cost implicit, deoarece nu generează
plăţi efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.
• Importanţa costului
În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de
util în fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi
structura producţiei, mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică
etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de
alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al cos-tului. Totodată, se
manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii:
astfel, prezintă interes nu numai costul de producţie în general, ci şi costul de
distribuţie, costul muncii, costul educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului,
datoriei (împrumutului), costul vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei eco-nomice,
costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei, costul ecologic, costul
externalităţilor negative etc.
De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se
accentuează interdependenţele dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât
ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al produselor respective, într-altul,
reprezintă costul factorilor de producţie achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se
transmit în lanţ, ca efect propagat, în costuri.
Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe principiul eficienţă
iau în considerare relaţia dintre cost şi preţul de vânzare la fiecare bun economic,
relaţie ca de la parte la întreg. Costul (C) desemnează numai o parte a preţului de
vânzare (P), şi anume cheltuielile suportate de către agenţii economici, iar excedentul
preţului (peste costul de producţie) reprezintă profitul (pr) sau bene-ficiul. Astfel,
pentru fiecare unitate de produs sunt valabile egalităţile: P = C + pr; C = P – pr. În
condiţiile unei anumite marje de profit, mărimea costului exercită presiune asupra
preţului.

Nevoia de gestiune economică presupune o riguroasă măsurare a costurilor,
considerarea lor drept punct de plecare în formarea preţu-rilor, în alegerea celei mai
bune alternative de producţie, în evaluarea eficienţei şi în fundamentarea reducerii
consumurilor de resurse, a cheltuielilor de producţie etc.
Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru
producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un moment dat. În sens general, este
vorba de cheltuielile materiale de producţie şi cheltuielile salariale corespunzătoare
consumului de resurse materiale şi de forţă de muncă. Există diferite criterii de
clasificare a cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabilităţii. În cadrul
acestei lecţii de teorie economică, însă, menţionăm următoarele ele-mente componente
ale costurilor: cheltuieli de materii prime, materii auxiliare, combustibil, piese de
schimb, energie, amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţinere,
107
de iluminat, încălzit, de administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, ca şi
cheltuieli cu caracter accidental – amenzi, penalizări plătite etc.
Mărimea costului poate fi calculată: a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o
tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o
maşină-unealtă etc.); b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă
sau alta; c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.
Mărimea costului de producţie este diferită, după cum urmează: a) de la un
produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l
solicită; b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de
înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei; c) la unul şi acelaşi producător, însă de la
o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în nivelul de
calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.
• Tipuri de cost
A. Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum
de producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit: a) structural, pe termen scurt, divizat
în cost fix şi cost variabil şi b) pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a
tuturor cheltuielilor suportate de către întreprindere.
1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt,
sunt independente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii,
salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit,
dobânzi etc. Aceste chel-tuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei –
creşterea, descreşterea sau chiar nivelul zero; întreprinderea le suportă indepen-dent de
evoluţia producţiei..
Curba costului fix este o dreaptă paralelă la axa cantităţii (fig. 7.1).
Fig. 7.1. Curba costului fix
Pe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a
capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor.
2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale între-prinderii care se
modifică în funcţie de volumul producţiei. CV = f (Q).
Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime,
materiale, combustibil, energie, salariile directe etc. Costul variabil este o funcţie
crescătoare faţă de producţie (Q): când randamentul este crescător, costul variabil se
măreşte o dată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional; dacă randamentul este
descrescător, costul variabil creşte odată cu producţia, însă mai mult decât
proporţional; costul variabil este nul la un nivel de producţie nul. Unele cheltuieli
variabile evoluează în raport strict direct proporţional cu volumul fizic al producţiei
(spre exemplu, materii prime).
Curba costului variabil este următoarea (fig. 7.2):
108
Fig. 7.2. Curba costului variabil
Costul variabil determină variaţia costului global total, pe termen scurt.

3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil. Astfel, CT = CF +
CV. Costul total mai poate fi determinat: ca produs între costul total mediu (CTM) şi
producţie (Q): CT = CTM.Q sau ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg)
când acesta din urmă este egal cu costul total mediu: CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.
Pe termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de evoluţia costului
variabil; creşterile costului total şi ale costului variabil, când volumul producţiei
sporeşte, sunt egale; costul total creşte în aceeaşi măsură în care sporeşte costul
variabil. Deosebirea dintre ele constă în aceea că în timp ce costul variabil porneşte, în
mod necesar, de la zero dacă producţia este zero, costul total porneşte de la nivelul
costului fix, care nu este afectat de producţia zero. Mărimea costului total, la un
moment dat, este determinată de: consumul teh-nologic de factori de producţie;
volumul producţiei; nivelul preţurilor de procurare a factorilor de producţie (fig. 7.3).
CT
CT
Q
Fig. 7.3. Curba costului total
B. Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de
produs (sau de rezultat). Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de
abordare ale costului global, se disting: costul mediu fix, costul mediu variabil şi
costul mediu total. Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep prin
descreştere, când productivitatea creşte, trec printr-un minimum, apoi se măresc;
această particularitate rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale,
conform căreia randamentele sunt mai întâi crescătoare, trec printr-un maximum, apoi
descresc.
1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:
CF
CMF =
Q
Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului

producţiei: când cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers,
când volumul producţiei scade, costul mediu fix creşte. Aceasta deoarece se împarte o
mărime constantă (CF), pe termen scurt, la una variabilă – crescătoare sau
descrescătoare
(fig. 7.4):
109
CMF
CMF
Q
Fig. 7.4. Curba costului mediu fix
2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se

determină prin relaţia:
CV
CMV =
Q
La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CMV se micşorează când
volumul producţiei creşte mai accentuat decât sporeşte costul variabil; CMV creşte în
situaţia în care costurile variabile totale devansează, în creşterea lor, mărimea
volumului producţiei (fig. 7.5):
CMV
CMV
Q
Fig. 7.5. Curba costului mediu variabil
3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi
se determină prin relaţiile:
CV sau: CMT = CMF + CMV
CMV =
Q
În studiile de analiza valorii, costul mediu total se manifestă într-o mare varietate
de forme concrete, ca, spre exemplu: costul pe unitatea de volum; costul pe unitatea de
lungime; costul pe unitatea de suprafaţă; costul pe unitatea de greutate; costul pe
unitatea de timp de muncă; costul pe unitatea de viteză; costul pe unitatea de
temperatură; costul pe unitatea de sunet etc.
Curba costului mediu total este tot în formă de „U”, însă mai deschisă decât
curba costului mediu variabil, deoarece se ia în calcul şi costul fix (fig. 7.6):
CMT CMT
Q
0
Fig. 7.6. Curba costului mediu total
C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (∆CT) necesar pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia
110
costului total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse. Epitetul
„marginal” este, în economie, sinonim cu „suplimentar”:
∆CT
Cmg =
∆Q
Întrucât, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului
variabil, rezultă că:
∆CV
Cmg =
∆Q
Astfel, costul total marginal este egal cu costul variabil marginal (tabelul 7.1).
Tabelul 7.1
Costul fix, costul variabil, costul total,

costul marginal (date ipotetice)
Se observă că variaţia costului total este egală cu variaţia costului variabil; ca

urmare, costul marginal are aceeaşi mărime prin relaţiile:
∆CT sau ∆CV
Cmg = Cmg =
∆Q ∆Q
În cazul în care DQ =1, costul marginal este egal cu DCT, respectiv cu DCV.
Costul marginal este independent de costul fix, care, la rându-i, este independent
de volumul producţiei.
Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; el
orientează acţiunile întreprinzătorilor; este stimulată mărirea ofertei când fiecare
unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de
producţie măreşte mai mult venitul decât costul. De fapt, preţul concurenţial este
afectat de costul de producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.
• Exemple privind comportamentul costurilor

Comportamentul diferitelor categorii de costuri în funcţie de cantitatea de
produse obţinute, pe termen scurt, se poate observa din datele (ipotetice) cuprinse în
tabelul 7.2. Presupunem că întreprin-zătorul respectiv, în vederea fabricării unei
cantităţi crescânde din produsul „A”, va trebui să suporte anumite costuri.
Tabelul 7.2
Comportamentul costurilor
Datele din tabelul 7.2 pun în relief dependenţa unor categorii de costuri de
volumul producţiei obţinute. În ceea ce priveşte costul marginal, acesta se determină
111
prin raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia cantităţii de
produse; se observă că el este egal cu costul mediu total când acesta din urmă se află la
nivel minim (în exemplul menţionat 177).

Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul marginal. Înţelegerea
acesteia presupune luarea în considerare a relaţiei matematice dintre o valoare medie şi
o valoare marginală: nivelul mai ridicat sau mai scăzut al acesteia din urmă
influenţează evoluţia valorii medii în sensul creşterii sau al scăderii, în perioada
următoare. Spre exemplu, relaţia dintre media notelor la învăţătură a unei grupe de
studenţi, în urma sesiunii de examene, şi media unui student care se transferă de la o
altă grupă: în cazul în care media acestuia din urmă este superioară mediei grupei în
care el vine, se înregistrează o creştere a mediei generale la învăţătură a grupei res-
pective; invers, în situaţia în care media studentului care se transferă este inferioară
mediei grupei, are loc o micşorare a mediei generale a grupei. Un alt exemplu: efectul
pe care-l are asupra vârstei medii a unui grup venirea unui nou membru: dacă noul
venit are o vârstă mai mică, se va reduce vârsta medie a colectivului respectiv;
dimpotrivă, în cazul în care noul venit are o vârstă mai mare decât media, atunci va
creşte vârsta medie a colectivului.
• Dependenţa costului mediu total faţă de costul marginal:
a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează
mai accentuat, fiindu-i inferior;
b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai
accentuat, fiindu-i superior;
c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când acesta din urmă
este la nivel minim. Astfel, costul marginal „trage” după sine, în jos sau în sus, în
sensul diminuării sau al creşterii, costul mediu total; când costul marginal rămâne
constant, atunci costul total mediu nici nu urcă, nici nu scade.
Grafic, relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se prezintă astfel (fig. 7.7):
CMT Cmg
CMT
Cmg
Fig. 7.7. Curbele costului mediu total

şi costului marginal
Se observă că în partea de jos a curbei costului mediu total (CMT), în formă de

„U”, costul marginal (Cmg) este egal cu costul mediu total când acesta din urmă este
minim. De aici, relaţia: Cmg = CMT = minimul CMT.
• Ilustrare
Pentru ilustrarea relaţiei dintre costul mediu total şi costul marginal, se presupun
următoarele date: în perioada t1, cantitatea de produse obţinute era de 2000 de bucăţi,
iar costul mediu (unitar) era de 20 u.m. În perioada t2, se obţine o producţie
suplimentară de 100 de bucăţi, cu cheltuieli suplimentare de 1200 u.m. În acest caz,
costul marginal este: Cmg = 1200/100 = 12 u.m.
Costul mediu în perioada t2 este:
112
CMT =
(2000 × 20 ) + 1200 = 41200 = 19,6 u.m.
2000 + 100 2100
Se constată că a avut loc o scădere a costului mediu, în condiţiile în care costul
marginal a fost mai mic decât costul mediu. Dacă, însă, sporul de producţie de 100 de
bucăţi se obţine cu un spor de cost total global de 6000 u.m., costul marginal va fi în
creştere şi superior celui mediu:
6000
Cmg = = 60 u.m.
100
Ca urmare, costul mediu total în t2 creşte:
CMT =
(2000 × 20 ) + 6000 = 46000 = 21,9 u.m.
2000 + 100 2100
• Alte relaţii
Pe termen lung, costul mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante
atunci când, la un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, costul total sporeşte în
aceeaşi proporţie cu producţia: unei producţii duble îi corespunde un cost total dublu,
unei producţii triple, un cost total triplu etc. Spre ilustrare, datele din tabelul 7.3:
Tabelul 7.3
Evoluţia costului mediu total şi a costului marginal
În acest caz, în exprimarea grafică (fig. 7.8) se constată: curba costului global
total are forma unei drepte; curbele costului mediu total şi costului marginal sunt
confundate şi reprezentate printr-o orizontală la axa cantităţii:
Costuri Costul total global
CMT şi Cmg
Q
0
Fig. 7.8. Curbele costurilor total global,
mediu total şi marginal
7.4. Minimizarea costului.

Relaţia dintre cost şi productivitate
Costul mediu (sau pe unitatea de produs) nu este o mărime constantă.
Factori de care depinde evoluţia costului mediu:
a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse
materiale şi de forţă de muncă), care se micşorează în condiţiile perfecţionării
echipamentelor tehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de
calificare;
b) nivelul productivităţii;
c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul
113
la care se achiziţionează materii prime, materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie,
salariile ce trebuie plătite lucră-torilor etc.
La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs (sau pe unitatea de
rezultat), scăderea preţului de achiziţionare a factorilor duce la micşorarea costului
mediu şi invers. Când preţul factorilor rămâne constant, iar consumul acestora pe
unitatea de produs se micşorează, are loc, de asemenea, micşorarea costului mediu.
Mărimea costului pe unitatea de produs este influenţată şi de volumul producţiei,
schimbarea caracteristicilor şi a calităţii produ-sului etc.
Minimizarea costului. În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să
minimizeze costurile de producţie pe unitatea de produs obţinut.
• Imperativul minimizării costurilor

În primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie, ale resurselor
economice, în general, acţionează restrictiv asupra com-portamentului, îndemnând la
raţionalitate în alocarea şi utilizarea acestora, presupunând realizarea unui cost minim
fără a afecta calitatea, fiabilitatea şi performanţa. În practica economică, însă, nu sunt
excluse cazurile în care costul unui produs să se reducă prin utilizarea unor materiale
inferioare la unele repere, scăzând, prin aceasta, fiabilitatea şi vânzările. Dimpotrivă,
mărirea fiabilităţii poate avea loc prin utilizarea unor materiale de calitate superioară,
dar care măresc şi costurile de producţie.
În al doilea rând, minimizarea costului are un rol determinant în
maximizarea profitului. La un nivel dat al preţului de vânzare, diminuarea costului
atrage după sine creşterea profitului, după cum mărirea nivelului preţului de vânzare,
presupunând neschimbat costul de producţie (şi cu atât mai mult în cazul reducerii lui),
duce la sporirea profitului obţinut. De asemenea, creşterea în aceeaşi proporţie (cu
acelaşi procent) atât a preţului de vânzare, cât şi a costului mediu determină mărirea
profitului. Spre exemplu, presupunând că, în t0, costul mediu al unui bun este de 2000
u.m., iar preţul de vânzare al acestuia de 3000 u.m., profitul (ca diferenţă între preţ şi
cost) reprezintă 1000 u.m.; dacă, în t1, atât preţul, cât şi costul sporesc cu 50%,
mărimea acestor indicatori va fi: 3000 u.m. costul şi 4500 u.m. preţul de vânzare;
profitul obţinut va fi de 1500 u.m.
În procesul de sporire a profitului, este de o mare însemnătate relaţia dintre
costul de producţie şi preţul competitiv. Obţinerea de profit depinde de capacitatea
producătorului de a fabrica bunuri de calitate superioară la un cost mai redus, pe care să
le vândă la preţuri competitive. În economia de piaţă, producătorii (cu excepţia mono-
polurilor) n-au posibilitatea să acţioneze după dorinţa lor nici asupra preţurilor
factorilor de producţie pe care-i cumpără şi nici asupra preţurilor de vânzare ale
propriilor mărfuri, raportul dintre cerere şi ofertă îndeplinind un rol esenţial. De aceea,
în condiţiile concurenţei, în vederea sporirii profitului, producătorii trebuie să acţioneze
asupra costului, în sensul reducerii (ei trebuie să aibă avantaj de cost); prin aceasta se
asigură capacitatea concurenţială, forţa de competiţie.
În al treilea rând, nivelul mai redus al costurilor şi, pe această bază, posibilitatea
unor încasări mai mari şi a creşterii profitului constituie motivaţia transferului de
resurse spre anumite ramuri, care duc la mărirea ofertei; în acest fel, costul de
producţie influenţează oferta de bunuri. De fapt, costurile marginale influenţează
oferta, deoarece ele călăuzesc reacţiile şi deciziile producătorilor. În condiţii optimale,
producătorul alege acel nivel al producţiei la care profitul este cel mai ridicat.
În al patrulea rând, comprimarea costurilor pe unitatea de produs în interiorul
ţării constituie unul din factorii principali de care depind competitivitatea produselor şi
realizarea unor schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională. Dimpotrivă,
un dezavantaj de cost riscă să se transforme într-un recul de competitivitate.
Minimizarea costurilor depinde îndeosebi de creşterea produc-tivităţii factorilor
de producţie.
6.3.8. Relaţia dintre cost şi productivitate
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal
(Cmg) se află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de
114
producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi
invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi,
invers, se măreşte când productivitatea marginală scade.
Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul marginal este
sporul de cost al muncii asociat la o variaţie marginală a producţiei, iar productivitatea
marginală este producţia suplimentară asociată la o unitate suplimentară de muncă.
Drept urmare, la un salariu dat, costul mediu al muncii se află în raport invers
proporţional faţă de productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în raport
invers faţă de productivitatea marginală a muncii.
• Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal

În figura 7.9 se reflectă dependenţa evoluţiei costurilor mediu şi marginal de
evoluţia productivităţii medii şi marginale.
Pmg
PM Pmg
PM
0 Q
Cmg Cmg
CM CM
0 Q
Fig. 7.9. Curbele productivităţii şi costului
Concluzii:
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar
scăderii productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii
productivităţii medii îi cores-punde scăderea costului mediu, iar scăderii productivităţii
medii îi corespunde creşterea costului mediu;
b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care
costul mediu are nivelul cel mai scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi
productivităţii medii se intersectează în punctul în care productivitatea medie are nivelul
cel mai ridicat;
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al
productivităţii medii, iar nivelului minim al costului mar-ginal îi corespunde nivelul
maxim al productivităţii marginale.
6.3.8. Optimul producătorului

Reducerea costului de producţie implică, din partea producătorului, raţionalitate în
orientarea şi mobilizarea eforturilor, spirit de com-petiţie, cunoaştere bazată pe calcul
economic.
115
Optimul producătorului constituie un criteriu de compor-tament, de
conducere ştiinţifică, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie
total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să poată produce cât mai mult posibil
(ţinând seama de cererea existentă). Se are în vedere ca resursele alocate să fie de aşa
natură gestionate, încât maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului
şi nu prin suplimentarea consumului de factori.
În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice,
starea de optim al producătorului sau de gestiune optimală presupune ca un volum de
producţie dat să se obţină cu costuri minime.
Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile,
într-un anumit cadru de mişcare. Optimul producă-torului este considerat, totodată,
stare de echilibru, deoarece, în acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute altă
soluţie.
• Echilibrul producătorului pe termen scurt
În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile,
întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date,
maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie ce asigură o
diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit
maxim. Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.
Din punctul de vedere al analizei de cost, volumul de producţie optim este cel ce
corespunde variantei în care costul marginal este egal cu costul mediu total, adică
situaţia în care costul mediu total este minim. În literatura economică se foloseşte şi
noţiunea de timp economic al costului. Acesta indică intervalul de timp în care sporirea
volumului producţiei este eficientă, adică perioada în care costul marginal şi costul
mediu total sunt descrescătoare până la punctul în care ele devin egale; grafic, este
vorba de punctul în care se inter-sectează curbele costului marginal şi costului mediu
total. Producătorul trebuie să fie preocupat de încadrarea în timpul economic al
costului, în vederea maximizării profitului. Aceasta necesită eforturi pe termen lung,
concretizate în perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie, înnoirea
structurilor de producţie, ridicarea nivelului calitativ al bunurilor.
În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume încasările, acestea
pot fi: totale, medii şi marginale.
• Definiţii
Încasările totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei
respective. Aceasta se determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul
de vânzare unitar (p): It = Q • p
Încasarea medie (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută;
ea nu este altceva decât preţul unitar:
It Q • p
Im = =
Q Q
Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o
variaţie infinit de sefl a cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare
(fIt) pe unitatea suplimentară (adiţională) de volum-desfacere (fM):
∆It
Im g =
∆Q
Între încasarea medie şi încasarea marginală, în principiu, există aceeaşi relaţie ca
între variabilele medii şi marginale; sporirea înca-sării medii decurge din creşterea
încasării marginale; când încasarea medie se micşorează, aceasta înseamnă că încasarea
marginală este în scădere; când încasarea medie este constantă, ea seflect menţinerea
la acelaşi nivel a încasării marginale.
Sporirea volumului producţiei atrage după sine creşterea atât a costului total
global, cât şi a încasării totale.
116
Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivă,
spre reducerea acestuia ia în calcul evoluţia costului marginal şi a încasării marginale.
Astfel, când mărirea încasării marginale este însoţită de scăderea costului marginal sau
de creşterea mai lentă a acestuia faţă de cea a încasărilor, profitul se ameliorează şi, ca
urmare, sporirea producţiei este eficientă. În cazul în care, însă, costul marginal este în
creştere, şi cu atât mai mult când creşterea lui este superioară încasării marginale, o
unitate suplimentară de produc-ţie măreşte costul global mai mult decât încasarea
totală, micşorând profitul şi impunând reducerea volumului producţiei.
În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitului, trebuie să
se ţină seama de relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal (încasarea
marginală). Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu
costul marginal, deoarece în acest caz se obţine o diferenţă maximă între totalul
încasărilor şi totalul cheltuielilor. Înţelegerea acestei condiţii de optim are la bază
explicaţia ce urmează:
Profitul (Pr) întreprinderii se determină ca diferenţă între totalul încasărilor (sau
veniturilor) şi totalul costurilor: Pr = It – CT. Aceste mărimi depind de volumul
producţiei fizice. Volumul producţiei care maximizează profitul trebuie să
satisfacă o anumită condiţie, şi anume: la nivelul acelui volum al producţiei (Qx),
prima derivată a funcţiei profitului în raport de Q trebuie să fie zero, adică:
d Pr dVT dCT
= − =0
dQ dQ dQ
dVT
Luând în calcul faptul că = Vmg (venitul marginal), iar
dQ
dCT
= Cmg (costul marginal), se ajunge la următoarea concluzie : condiţia de
dQ
maximalizare a profitului devine :
Vmg – Cmg = 0 sau Vmg = Cmg

În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este utilă şi
cunoaşterea unui caz particular, pe care-l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul
mort al întreprinderii. Acesta indică volumul de producţie sau cifra de afaceri de la
care, pornind, producătorul poate să obţină profit. În acest „punct”, încasările totale (It)
ale întreprinderii, obţinute prin vânzarea bunurilor respective, sunt egale cu costul total
(CT), sau, cu alte cuvinte, venitul mediu este egal cu costul mediu. În aceste condiţii,
profitul este nul. Astfel, pragul de rentabilitate poate fi exprimat prin relaţia: It = CT,
iar pr = 0.
Menţinerea producţiei la nivelul pragului de rentabilitate nu se poate face pe
termen lung deoarece întreprinderea respectivă ar fi nevoită să iasă din afaceri. Pragul
de rentabilitate este un concept pe termen scurt.
Grafic, într-o reprezentare liniară, pragul de rentabilitate este redat în figura 7.10.
Fig. 7.10. Pragul de rentabilitate
În figura 7.10 se poate observa că, atunci când costurile totale depăşesc încasările
117
totale, se înregistrează pierderi, iar de la punctul în care încasările depăşesc cheltuielile,
întreprinderea obţine profit. La intersecţia celor două drepte – cea a încasărilor şi cea a
costurilor totale – se găseşte pragul de rentabilitate (când profitul este nul).
În stabilirea pragului de rentabilitate se porneşte de la relaţia prezentată mai sus:
It = CT
Cum încasările totale se calculează ca produs între producţia vândută (Q) şi preţul
unitar (p), iar costurile totale se calculează ca sumă între costurile fixe (CF) şi costurile
variabile (CV), rezultă că, în cazul pragului de rentabilitate:
Qr × p = CF + CV
Întrucât costurile variabile sunt dependente de nivelul producţiei (spre deosebire
de costurile fixe, care, pe termen scurt sunt inde-pendente de acesta), le putem exprima
prin produsul dintre nivelul producţiei (Q) şi mărimea costului mediu variabil (CMV).
Drept urmare:
Qr × p = CF + CMV × Qr
Qr(p – CMV) = CF şi deci
CF
Qr =
p − CMV
Qr ar reprezenta, deci, volumul producţiei corespunzător pragului de rentabilitate.

Acest mod de calcul al pragului de rentabilitate reprezintă doar un caz particular.
În realitate însă, de cele mai multe ori, costul variabil nu evoluează direct proporţional
cu producţia, acest fapt imprimînd şi evoluţiei costului total un caracter neliniar. Ca
urmare este posibilă apariţia mai multor praguri de rentabilitate şi, în con-secinţă, a mai
multor intervale pe care se înregistrează pierderi, respectiv profituri.
Cunoaşterea pragului de rentabilitate este absolut necesară atunci când se pune
problema lansării în fabricaţie a noi produse. Dacă cererea estimată pentru acestea nu
se situează deasupra pragului de rentabilitate, produsele nu sunt viabile din punct de
vedere economic. De asemenea, conceptul de prag de rentabilitate este utilizat şi în
planificarea regional, pentru a explica amplasarea centrelor comerciale sau prestatoare
de servicii.
Caseta 7.1
Studiu de caz: Pragul de rentabilitate
Un caz interesant îl reprezintă situaţia companiilor aeriene. Să pre-
supunem că o companie aeriană FlyBlueSky, operează zboruri săptămânale pe
ruta Bucureşti – Londra. Compania dispune de o flotilă de avioane cu 200 de
locuri iar costurile totale ale unui zbor se situează la 15.000 de lei. Preţul unui
bilet este de 100 de lei. În aceste condiţii, pragul de renta-bilitate se situează,
evident, la un număr de 150 de pasageri. Sub acest număr, compania
înregistrează pierderi, peste acesta înregistrează profit.
Dar ce se întâmplă dacă doresc să cumpere bilete mai mult de 200 de
călători, de exemplu 220? În acest caz vor fi necesare 2 avioane, costurile
totale se vor ridica la 30000 RON iar compania se va afla din nou pe pierdere.
Rezultă că avem de-a face cu un nou prag de rentabilitate (termenul de prag
desemnează punctul dincolo de care survine o schim-bare în comportamentul
unui agent economic). Dacă 150 de pasageri reprezentau un prag de
rentabilitate inferior, 200 de pasageri reprezintă un prag de rentabilitate
superior. FlyBlueSky va reveni pe profit dacă va vinde peste 300 de bilete.
Problema companiilor aeriene este aceea că ele nu pot sa anuleze
zborurile după bunul plac. Dacă FlyBlue Sky nu vinde într-o săptămână decît
100 de bilete ea nu poate renunţa la zbor în ultima clipă întrucât călătorii ar fi
îndreptăţiţi, pe bună dreptate, la primirea unor despăgubiri importante, iar
prestigiul companiei ar avea de suferit. Nimeni nu şi-ar mai lua riscul de a
zbura cu aceasta. Pe de altă parte, pentru FlyBlueSky, nici stoparea vânzării
de bilete la 200, deşi ar mai fi existat cerere, nu este întotdeauna acceptabilă.
Existenţa unei cereri nesatisfăcute este o invitaţie pentru concurenţă de a
spori numărul de zboruri pe această rută. În plus, un client refuzat s-ar putea,
de asemenea, ca data viitoare să ocolească FlyBlueSky. Se poate ajunge astfel 118
în situaţia în care companiile păstrează anumite zboruri, deşi acestea nu mai
sunt rentabile.
Răspunsul firmelor de transport aerian a fost acela de a înfiinţa alianţe.
De exemplu, în cazul nostru, să presupunem că există o a doua companie,
• Constrângerea de buget a producătorului. Problema randamentelor „de scară”
Comportamentul producătorului implică luarea în considerare a limitelor
resurselor economice de care el dispune, la un moment dat. Teoria economică
utilizează, aici, un model analog celui al teoriei curbelor de indiferenţă; acestea devin,
în cazul producătorului, curbe de isoprodus sau isocuante. Există o infinitate de
isocuante, fiecare corespunzând unui nivel de producţie dat.
Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care
pot fi folosite. Odată determinată, cantitatea de producţie care maximizează profitul,
întreprinderea alege, din ansamblul de combinări tehnice posibile, pe cea care
presupune un cost minim. Optimul este atins în punctul tangent dintre linia de buget
sau dreapta de isocost şi isocuantă, aşa cum rezultă din figura 7.11.
În acest punct, rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre
productivitatea marginală a factorului substituit şi pro-ductivitatea marginală a
factorului care se substituie (care înlocuieşte).
Fig. 7.11. Linia de buget şi isocuantă
Din figura 7.11 rezultă că producţia optimală este Q2, ce corespunde combinării
optime a factorilor de producţie muncă şi capital. Varianta de producţie Q1 poate fi
obţinută cu un buget mai mic, iar Q3 este o variantă de producţie inaccesibilă, depăşind
linia de buget.
• Modificarea nivelului constrângerii bugetare

Mai înainte, echilibrul producătorului a fost cercetat în situaţia în care acesta
dispunea de un buget dat, de un volum de resurse dat. În continuare, se va analiza
varianta în care nivelul constrângerii bugetare se modifică.
Atunci când întreprinderea măreşte volumul producţiei sale, presupunând că ea
dispune de resurse mai mari, apare o nouă treaptă de buget mai ridicată, decalată spre
dreapta şi paralelă faţă de dreapta precedentă, de exemplu, curbele Q1 Q2 Q3, din
figura 7.12. Pentru fiecare nivel de producţie, combinarea optimală capital-muncă este
determinată de tangenta dreptei de isocost cu o nouă isocuantă. Se formează diferite
puncte de echilibru – E1 E2 E3; curba este denumită cale de expansiune a
119
întreprinderii şi pune în evidenţă creşterea consecutivă a bugetului, evoluţia combinării
factorilor când se dezvoltă capacităţile de producţie, în condiţiile în care preţurile
factorilor sunt presupuse constante.
Când calea de expansiune este o dreaptă, cei doi factori progre-sează în aceleaşi
proporţii în timpul expansiunii întreprinderii, deoarece schimbarea de scară se produce
fără substituire de factori. Grafic, situaţia se prezintă după cum urmează (fig. 7.12):
Fig. 7.12. Modificarea constrângerii bugetare
Când schimbarea dimensiunii producţiei se realizează cu substi-tuire de factori,

linia de scară sau calea de expansiune are forma unei linii frânte.
Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randa-mentele, dezvoltând
capacităţile sale de producţie.
• Randamentul şi curba costului mediu pe termen lung (CMTL)
Curba costului mediu pe termen lung este denumită „curba înfăşurătoare” şi este
tangentă la fiecare curbă pe perioadă scurtă, ca în figura 7.13. Curba înfăşurătoare arată
diferitele evoluţii ale costului mediu, când întreprinderea alege, de fiecare dată, scara
de producţie cea mai eficace.
Faza 1 Faza 2 Faza 3
Randamente crescătoare Randamente Randamente descrescătoare
Economii de scară constante Dezeconomii de scară
Costul CMTL
mediu
CM1
CM2
CM3
0 SME Producţie
Fig. 7.13. Curba înfăşurătoare

În faza randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte pe termen lung, ceea
ce înseamnă că productivitatea medie a crescut şi, deci, cantitatea produsă sporeşte mai
repede decât cantitatea factorilor utilizaţi, realizându-se economii de scară.
În faza randamentelor constante, costul mediu este constant, pe termen lung,
ceea ce înseamnă că productivitatea medie este constantă şi, deci, cantitatea produsă
sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi. Punctul SME corespunde scării
minim eficace. Scara minim eficace reprezintă acea dimensiune de producţie începând
de la care întreprinderea atinge costul minim pe termen lung.
În faza randamentelor descrescânde, costul mediu creşte, pe termen lung, ceea ce
înseamnă că productivitatea medie se micşorează şi, deci, cantitatea produsă se măreşte
mai puţin decât cantitatea de factori utilizaţi. În acest caz, întreprinderea înregistrează
dezeconomii de scară. Dezeconomiile de scară se explică prin faptul că, la un moment
dat, factorii de economii de scară se epuizează, având loc, în schimb, creşteri ale
costurilor fixe de gestiune (administrare mai greoaie, comunicaţii interne mai complexe,
încetineală a deciziilor etc.), ceea ce determină curba de cost mediu pe termen lung să
120
fie crescătoare.
• Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului
Producătorii au în vedere următoarele:
a) îşi aleg procesul de producţie cel mai eficient, nu numai din punct de vedere
tehnic, ci şi economic şi ecologic;
b) urmăresc să cumpere factori de producţie, pe cât posibil, la preţurile cele mai
mici, fără a neglija calitatea, şi să reducă costurile de funcţionare a lor;
c) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat, prin
mărirea randamentului lor;
d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii, nu numai în producerea
nemijlocită de bunuri economice, ci şi în fazele de cercetare şi proiectare, în domeniul
gestiunii şi conducerii;
e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând seama de resursele disponibile, de
condiţiile de producţie existente, în contextul restricţiilor de ordin economic;
f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a
produselor care aduc pierderi, imprimarea unui caracter preventiv activităţii de
minimizare a costurilor, cu ajutorul metodelor moderne de calcul şi evidenţă.
Micşorarea costurilor necesită ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor,
perfecţionarea echipamentelor tehnice de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie, a
activităţii de administrare, de gestiune şi conducere, stimularea materială, creşterea
productivităţii etc.
Sinteza unităţii de învăţare nr. 6

• Productivitate globală • Randamentul capitalului
• Productivitate parţială • Coeficient mediu al capitalului
• Productivitate marginală • Coeficient marginal al capitalului
• Productivitatea muncii • Randamente globale
• Costul de producţie • Optimul producătorului
• Costul contabil • Pragul de rentabilitate
• Costul economic • Timpul economic al costului
• Costul de oportunitate • Curba de isoprodus
• Costul mediu • Randamentul de scară
• Costul marginal
121
• Comentaţi: „Trecerea de la societatea industrială la societatea informaţională
evidenţiază recunoaşterea informaţiei ca suport al raţionalitatii superioare a
acţiunii umane, întemeiată pe primatul efortului de concepţie şi al creativităţii”.
(J. Naisbit, Megatendinţe, Editura Politică, 1989).
• Pe baza datelor din Anuarul Statistic, analizaţi evoluţia productivităţii muncii
şi a randamentului capitalului în România, în diferite perioade!
• Identificaţi şi analizaţi efectele progresului tehnic şi tehnologic asupra
productivităţii muncii şi a gradului de ocupare a forţei de muncă!
• Ce semnificaţie are sporirea randamentului factorului natural, în condiţiile
accentuării caracterului deficitar al unor resurse naturale şi necesităţii
protecţiei mediului înconjurător?
• Explicaţi importanţa creşterii productivităţii muncii pe baza schemei de mai
jos!
• . Cum se explică faptul că, în evoluţia lor, curbele costului mediu şi costului
marginal încep prin descreştere ?
• De ce curba costului marginal intersectează atât curba costului mediu total, cât
şi curba costului mediu variabil în punctul lor de minim?
• Care este legătura dintre dinamica înzestrării cu factori de producţie şi
evoluţia costurilor?
• Ce se înţelege prin optimul producătorului?
• Reprezentaţi grafic evoluţia costurilor şi a încasărilor în cazul firmei
FlyBlueSky! Câte praguri de rentabilitate puteţi identifica?

Adevărat/Fals
1. Dacă producţia unei firme este egală cu zero, atunci costul fix mediu şi costul variabil mediu sunt
egale.
2. Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil.

1. În care din situaţiile de mai jos, scăderea indicatorului înseamnă creşterea productivităţii muncii?
a) producţia pe ore-om lucrate
b) producţia pe capitalul tehnic consumat
c) timpul cheltuit pe unitatea de producţie fizică
d) producţia totală
e) producţia pe salariat
2. Productivitatea medie a capitalului exprimă:

a) sporul producţiei obţinut prin implicarea unei unităţi supli-mentare de capital bănesc;
b) sporul venitului obţinut pe seama unui factor de producţie;
c) creşterea producţiei care are la bază implicarea tuturor fac-torilor de producţie
d) producţia obţinută pe unitatea de capital utilizat;
e) producţia obţinută raportată la sporul de factor de producţie capital.
122
3. Dacă curba productivităţii marginale este deasupra productivităţii medii atunci:
a) productivitatea medie este crescătoare
b) productivitatea marginală este strict crescătoare
c) productivitatea marginală este descrescătoare
d) productivitatea medie este descrescătoare
4. Productivitatea marginală a unui factor de producţie are în vedere:

a) variaţia rezultatului economic obţinut prin creşterea numă-rului de factori de producţie şi/sau a
calităţii acestora
b) raportul dintre sporul consumului din respectivul factor de producţie şi sporul producţiei, în
condiţiile în care ceilalţi factori de producţie nu se modifică
c) sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate a costului producţiei;
d) variaţia (modificarea) rezultatului economic obţinut prin sporirea cu o unitate a unui factor de
producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori utilizaţi nu se modifică
e) eficienţa utilizării unui factor de producţie
Bibliografie recomandată pentru Unitatea de învăţare nr. 6
Bucureşti, 2007.
• Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970.
• Lipsey, Richard G., Principiile economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2003.
• Stiglitz, Joseph E. Walsh, Carl E., Economie, Bucureşti, Editura Economică, 2005.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• Becker, Gary,Comportamentul uman – o abordare economică, Editura ALL, Bucureşti, 1994.
• Bradley R. Schiller, Economy Today, eleventh edition, Ed. McGraw-Hill, 2008.
• Didier, Michel, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Bucureşti, 2007.
• Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
• Lipsey, Richard G., K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• Samuelson, Paul, William Nordhaus, Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
• Whitehead, Judy, Microeconomics, a global text, Editura Routledge, 2010.
123
CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR
Cuprins
7.1. Introducere
7.3.4. Politica concurenţială în Uniunea Europeană. Studiu de caz: Acordurile
anticoncurenţiale
7.1 Introducere
Libera concurenţă favorizează inovaţia tehnologică, reduce preţurile,

ridică calitatea bunurilor şi serviciilor, şi implicit satisfacţia consumatorilor
obişnuiţi care au mult mai multe opţiuni de alegere. În consecinţă ridică
nivelul de competitivitate al economiei. O con-curenţă eficientă nu se poate
însă realiza decât prin stabilirea unor reguli de corectitudine, pe care, atât
agenţii economici, cât şi guvernele trebuie să le respecte.
Obiectivele unităţii de învăţare:
• formarea unui economist înseamnă asimilarea con-ceptelor care constituie coloana

vertebrală a ştiinţelor eco-nomice, de la „mâna invizibilă” a lui Adam Smith la
esenţa conceptului de concurenţă economică contemporană, cea indusă de
progresul tehnic actual;
• facilitarea înţelegerii influenţei concurenţei asupra formării preţurilor, adică a
procesului prin care acesta determină mişcarea societăţii în ansamblu spre stadii
de dezvoltare superioare, ca şi în accelerarea inovaţiei, a creşterii economice
naţionale şi regionale.

Concurenţa reprezintă una dintre variabilele definitorii ale pieţei, alături
de cerere, ofertă şi preţ. Prezentă încă din cele mai vechi timpuri, concurenţa
124
se generalizează abia în capitalism, ca urmare a extinderii proprietăţii private,
diviziunii muncii şi producţiei de mărfuri, antrenării progresive în relaţiile
economice globale a tuturor ţărilor, expansiunii tehnologiilor informaţionale
şi de comunicaţii.
Concurenţa se defineşte drept confruntarea deschisă între agenţii
economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă,
corespunzător intereselor proprii.
Concurenţa economică este, pe de o parte, un proces strict reglementat
de acte normative, a căror încălcare constituie delict penal, iar pe de altă parte,
este un proces care rezultă din comportamentul spontan şi raţional al
agenţilor economici, determinat de mobilul atingerii propriilor interese –
maximizarea profiturilor pentru producători, şi maximizarea utilităţii pentru
consumatori.
Condiţiile concurenţei pe o piaţă sunt libertatea formării preţurilor şi
existenţa proprietăţii private.
În literatura de specialitate se face referire şi la noţiunile de
comportament concurenţial (sau comportament competitiv), care, în limbaj
curent, se referă la gradul în care firmele individuale concurează unele cu
altele, şi de competitivitate a pieţei, concept ce se referă la măsura în care
firmele individuale au puterea de a influenţa preţurile de piaţă sau condiţiile
în care produsul lor este vândut16. Se consideră că o piaţă este cu atât mai
competitivă, cu cât este mai redusă capacitatea fiecărei firme de a o influenţa
prin preţuri, cantitate şi modalitate de comercializare. Teoretic,
competitivitatea este maximă când fiecare firmă are o putere nulă de a
influenţa piaţa.
Funcţiile îndeplinite de concurenţă sunt următoarele:
a) stimulează inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze produse noi, să
utilizeze noi tehnologii de fabricaţie mai performante, să ridice nivelul de
calificare al angajaţilor, să organizeze eficient procesul de producţie; uneori
conduce la reducerea costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare;
b) realizează o diferenţiere a agenţilor economici, eliminându-i sau
reorientându-i spre alte domenii pe cei slabi şi favorizându-i pe cei creativi şi
întreprinzători;
c) tinde să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să
transmită de la producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară
creată prin creşterea productivităţii muncii;
d) asigură libertatea consumatorilor de alegere a bunurilor şi serviciilor
la un nivel superior al nevoilor;
e) favorizează formarea unor comportamente raţionale, dezvoltarea
responsabilităţii pentru deciziile adoptate, asumarea câştigurilor, dar şi a
riscurilor.
Deosebit de importantă este funcţia concurenţei de stimulare a
inovaţiei. În prezent, inovaţia este considerată un element cheie al strategiei
de la Lisabona revizuită17. Creşterea economică durabilă şi crearea locurilor
de muncă în Uniunea Europeană depind din ce în ce mai mult de excelenţă şi
inovare, principali determinanţi ai compe-titivităţii pe plan european.
Competiţia în economia globală, marcată de criza economică şi financiară,
determină întreprinderile să devină mai inventive, să reacţioneze mai bine la
nevoile şi preferinţele consumatorilor inovând mai mult. Recunoscând acest
16
Lipsey, R.G., Chrystal, K.A., Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 188, 189
17
Strategia Lisabona (Agenda Lisabona/Procesul Lisabona) reprezintă un set de obiective, domenii prioritare de
acţiune, ţinte şi măsuri, pentru orien-tarea politicilor europene de creştere economică şi ocupare a forţei de muncă către
realizarea obiectivului strategic al Uniunii Europene de a deveni cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe
cunoaştere. Strategia Lisabona a fost adoptată de către Consiliul European extraordinar de la Lisabona, din 23-24 martie
2000 şi reînnoită de către Consiliul European de la Bruxelles din 22-23 martie 2005 (redenumind-o Strategia Lisabona
pentru creştere si locuri de muncă). Implementarea Strategiei Lisabona a cunoscut trei cicluri până în prezent: martie
2000 – martie 2005; martie 2005 – martie 2008 şi martie 2008 – martie 2011. La 11 decembrie 2007, Comisia
Europeană a adoptat Pachetul Lisabona, cu privire la noul ciclu de trei ani (2008-2010), compus din cinci documente
legislative. Pachetul a fost andosat la Consiliul European din martie 2008.
125
fapt, Uniunea Europeană a declarat anul 2009 – Anul Creativităţii şi Inovării.
„A fi inovativ înseamnă a introduce schimbarea în societate şi în eco-
nomie”18, iar inovaţia, văzută atât ca proces, cât şi ca rezultat, este strâns
conectată cu competitivitatea economică în termeni de procese, produse sau
servicii, noi pieţe, start-ups, incubatoare de afaceri, parcuri ştiinţifice şi
tehnologice, dar şi în termeni de organizare a muncii, marketing sau
management.
În cadrul concurenţei sunt utilizate numeroase instrumente/ mijloace
economice (de exemplu, reducerea costurilor, creşterea calităţii, diversificarea
şi reînnoirea sortimentală, publicitatea etc.) şi extraeconomice (de exemplu,
sponsorizarea unor activităţi social – culturale, obţinerea de informaţii privind
concurenţii etc.).
Concurenţa are şi efecte secundare nedorite, concretizate în încercarea
unor firme de a reduce costurile pe seama scăderii salariilor, a unor cheltuieli
necesare protecţiei mediului ambiant, promovarea unor produse de slabă
calitate sau chiar nocive sănătăţii consumatorilor etc.
La nivel general, concurenţa se divide în concurenţă perfectă (un model
teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei) şi concurenţă imperfectă (care
include piaţa monopolistică, oligopolul,oligopsonul, monopolul,
monopsonul).
Din punct de vedere economic, criteriul cel mai important de clasificare
a concurenţei economice îl reprezintă numărul agenţilor economici existenţi
pe piaţă (pe de o parte, agenţi economici – producători/vânzători, iar pe de
altă parte, consumatori / cumpărători). În tabelul 7.1 sunt prezentate într-o
formă sinoptică principalele tipuri de concurenţă economică.
Tabel 7.1
Tipuri de concurenţă economică
Vânzători Unul Câţiva Numeroşi
Cumpă-
rători
Unul Monopol bilateral Monopson cu Monopson
restricţie de ofertă
(monopson contrat)
Câţiva Monopol cu Oligopol bilateral Oligopson
restricţie de cerere
(monopol contrat)
Numeroşi Monopol Oligopol Concurenţă
perfectă
Un alt criteriu de clasificare a concurenţei economice îl constituie
respectarea reglementărilor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute
ca atare prin acte normative în fiecare ţară. În funcţie de acest criteriu, putem
distinge: concurenţa loială (corectă), în condiţiile respectării de către agenţi a
legislaţiei în vigoare, şi concurenţa neloială (incorectă), când legislaţia nu
este respectată. De fapt, concurenţa trebuie să fie întotdeauna loială, iar
agenţii economici să se abţină de la practici anticoncurenţiale (vezi Caseta
8.1), precum folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante, înţelegeri,
decizii şi practici concertate sau practici de dumping19. În România, legislaţia
primară referitoare la concurenţă este reprezentată de Legea Concurenţei nr. 21
din 10 aprilie 1996, care a fost republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.
742 din 16 august 2005, în scopul armonizării depline cu prevederile
comunitare relevante şi pentru a se putea întări capacitatea administrativă de
18
Manifesto – European Ambassadors for Creativity and Innovation, Creativity and Innovation Year
2009.
19
Dumping-ul reprezintă vânzarea unor produse sub nivelul costului de producţie, cu scopul de a
elimina concurenţii şi a acapara piaţa.
126
Caseta 7. 1
Practici anticoncurenţiale
În conformitate cu Legea nr. 21 din 1996 republicată

(capitolul II, art. 5), sunt interzise orice înţelegeri exprese sau
tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi
economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi
economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au
ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei
pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele
care urmăresc:
fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de
vânzare ori de cumparare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor,
precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;
limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării
tehnologice ori investiţiilor;
împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe
criteriul teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte
criterii;
aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii
inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora
dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;
condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către
parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici
prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte;
participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau
orice alte forme de concurs de oferte;
eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau
împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării
concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile
de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi
implementare a legislaţiei în domeniu în contextul aderării României la
Uniunea Europeană în 2007. Instituţia concurenţei în România este Consiliul
Concurenţei, autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, ce
îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor legii concurenţei.
În prezent, în noua economie informaţională, observăm o nouă tendinţă:
Internetul are un impact puternic asupra alegerii consuma-torului şi asupra
naturii concurenţei20. Prin intermediul Internetului, consumatorii dispun de
informaţii uşor accesibile la preţuri mici şi pot face comparaţii între produsele
magazinelor care au site-uri web, şi preţurile acestora. În plus, Internetul
accentuează concurenţa, maga-zinele tradiţionale intrând în competiţie cu
magazinele virtuale. Efectele incontestabile ale Internetului asupra
concurenţei îi fac pe mulţi economişti contemporani să considere că noile
tehnologii infor-maţionale vor crea un nou model concurenţial de bază în
viitorul apropiat.
Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de
funcţionare a pieţei. În cadrul ei, actele de vânzare-cumpărare se realizează
cunoscând prealabil condiţiile fiecărei tranzacţii. Această piaţă exclude
intervenţia statului în formarea preţurilor, ca şi impu-nerea lor de către un
singur vânzător sau cumpărator; preţurile oscilează liber, reglând prin
mişcarea lor întreaga viaţă economică. O piaţă care se apropie cel mai mult
de piaţa cu concurenţă perfectă este piaţa bursieră.
Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă perfectă are urmă-toarele
caracteristici:
1.Atomicitatea. Vânzătorii şi cumpărătorii sunt de forţă economică redusă
20
Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 223.
127
şi în număr mare, nedeterminat. Niciunul nu poate să influenţeze prin deciziile şi
acţiunile sale nivelul şi evoluţia preţului, cererea şi oferta. Pe o asemenea
piaţă, vânzătorii şi cumpărătorii sunt primitori de preţ (engl. „price takers”),
adică au forţă economică atât de scăzută în raport cu cererea sau oferta, încât
nu au nicio posibilitate de a-l influenţa; pentru ei, preţul dat se formează prin
tatonări concretizate în permanentele confruntări dintre cerere şi ofertă.
2.Omogenitatea perfectă implică identitatea intrinsecă şi extrinsecă a
tuturor produselor care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă. Omoge-nitatea
intrinsecă presupune identitatea proprietăţilor (formă, culoare, compoziţie,
calitate etc.), iar omogenitatea extrinsecă presupune iden-titatea formei de
prezentare, a condiţiilor şi modalităţilor de comer-cializare, livrare, plată,
publicitate. Ca urmare a omogenităţii, cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de firma
care vinde, neavând niciun motiv să prefere marfa producătorului A, B sau C.
3.Intrarea – ieşirea liberă pe piaţă a agenţilor economici. Agenţii
economici intră şi ies de pe piaţa oricărui produs, fără a se „lovi” de bariere
economice, juridice, instituţionale sau cutumiare. Atât intrarea, cât şi ieşirea
se fac pe bază de raţionament economic: producătorul intră pe piaţă atunci
când are un cost marginal inferior sau cel mult egal cu preţul la care se
comercializează bunul şi iese de pe piaţă atunci când costul marginal este mai
mare decât preţul pieţei. Cumpărătorul intră pe piaţă prin compararea
raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al bunului respectiv cu
acelaşi raport obţinut pentru alte bunuri substituibile sau de altă natură. Când
raportul este mai mic, el părăseşte piaţa bunului respectiv şi se orientează spre
altele.
4.Transparenţa. O piaţă este transparentă atunci când vânzătorii şi
cumpărătorii sunt permanent, complet şi corect informaţi asupra variabilelor
pieţei. Ca urmare, ei acţionează în cunoştinţă de cauză, aleg pe baza unor
criterii de raţionalitate economică, având la bază o perfectă informare.
5.Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie constă în inexistenţa
limitelor tehnice, economice şi juridice din calea mişcării lor spre domeniile
unde sunt folosiţi cu eficienţă ridicată.
Dacă se îndeplinesc cele cinci condiţii de mai sus, fiecare firmă poate să
stabilească numai cantitatea de bunuri pe care o produce, dar nu şi nivelul
preţului care, aşa cum am arătat, se formează prin confruntarea liberă a cererii
şi ofertei. Acest preţ este unic, datorită omogenităţii produselor, şi este
totodată un preţ de echilibru. La acest preţ de echilibru (preţ ce corespunde
situaţiei în care cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită), întreaga
cantitate de mărfuri oferită găseşte desfacere, iar cumpărătorii reuşesc să
achiziţioneze tot volumul de marfă pe care îl doresc, în baza veniturilor
disponibile.
Preţul de echilibru este o categorie teoretică. În realitate, apare doar
întâmplător. De regulă, preţul de piaţă efectiv gravitează în jurul preţului de
echilibru.
Mecanismul efectiv prin care se formează preţul de echilibru, şi care
constituie esenţa conceptului de concurenţă economică poartă denumirea de
„mână invizibilă” şi a fost introdus în teoria economică de economistul Adam
Smith. (vezi figura 8.1 – Mecanismul „mâinii invizibile”)
128
Fig. 7.1. Mecanismul „mâinii invizibile”
În figura 7.1, echilibrul pieţei (denumit şi echilibru micro-economic) se
formează în punctul E, la intersecţia curbei cererii cu curba ofertei.
Agenţii economici vânzători vor propune întotdeauna un preţ mai mare
decât preţul de echilibru (p1), ceea ce va crea pe piaţă un exces de ofertă,
deoarece la nivelul preţului p1 cantitatea oferită este mai mare decât cantitatea
cerută: EO = QO1 – QC1. Aceasta înseamnă că agenţii economici vânzători nu
vor reuşi să vândă tot ce au adus pe piaţă, iar între ei va apare concurenţa, care
îi va determina să scadă preţul.
La rândul lor, consumatorii vor dori un preţ mai mic decât preţul de
echilibru (p2), ceea ce creează situaţia de deficit de ofertă (sau exces de
cerere), deoarece la acest preţ cantitatea cerută este mai mare decât cantitatea
oferită: DO = QC2 – QO2 . Existenţa deficiului de ofertă va conduce la
fenomenul de concurenţă între consumatori pentru achiziţionarea bunurilor şi
serviciilor devenite acum insuficiente, ceea ce va genera creşterea preţului.
Aşadar, prin mecanismul „mâinii invizibile” piaţa se va îndrepta în mod
automat spre punctul ei de echilibru, proces ce depinde exclusiv de decizia
individuală şi liberă a agenţilor economici.
Mecanismul de formare a preţului de echilibru se întemeiază pe
principiul cibernetic al feed-back-ului, pe transformarea efectului în cauză şi a
cauzei în efect. Presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de
bunuri cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp mai
mare sau mai mic în funcţie de natura bunului respectiv, de durata în care el
se crează şi se trimite pe piaţă.
Preţul reprezintă o pârghie economico-financiară a vieţii
economice, având un rol economic fundamental şi putând influenţa prin
funcţiile sale deciziile şi acţiunile agenţilor economici.
Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul îndeplineşte două funcţii
principale interdependente:
1) funcţia de informare (semnalizare) privind modul de repar-tizare a
resurselor societăţii pe domenii de activitate, în concordanţă sau nu cu nevoia
socială solvabilă de bunuri şi servicii. De exemplu, dacă preţul unui bun sau
serviciu creşte (considerând că nu există inflaţie), el îi va informa pe
producători şi consumatori că cererea este superioară ofertei, deci în ramura
respectivă s-au alocat mai puţine resurse decât cele solicitate de satisfacerea
nevoii sociale solvabile;
2) funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii pe
diferite domenii de activitate, în scopul eliminării dezechilibrelor.
Aşadar, inclusiv pe piaţa cu concurenţă perfectă, mişcarea pre-ţurilor
reglează producţia, însă această reglare nu este perfectă, iar echilibrul pieţelor
nu este permanent.
129
Privind preţul ca instrument economic, putem observa rolul său
fundamental în economie ca instrument de măsurare.
La baza definirii preţului stă conceptul de valoare, acesta fiind
abordat în viziuni diferite de către principalele şcoli economice, care au dat
explicaţii diferite la întrebarea „Ce măsoară preţul”, concretizate în teorii ale
preţului: teoria clasică a preţului, teoria neoclasică a preţului şi teoria modernă
a preţului. (a se vedea Caseta 7.2)
Error!
Caseta 7.2
Teoriile preţului
• Teoria clasică (obiectivă) a preţului consideră că preţul

îşi are baza în valoarea economică a bunurilor tranzacţionate,
valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de
remuneraţiile cerute de posesorii acestora. Aşadar, în optica
şcolii economice clasice, preţul exprimă, în principal, condiţiile
de producţie ale mărfii, modul în care producţia se obţine prin
combinarea şi consumarea factorilor de producţie, iar
producătorul „dirijează” preţul.
Referitor la legătura muncă – valoare – preţ, Adam Smith
afirma în lucrarea „Avuţia naţiunilor”: „În toate timpurile şi în
toate locurile este scump ceea ce se obţine cu greutate sau costă
multă muncă, şi este ieftin ceea ce se obţine uşor sau cu foarte
puţină muncă”.
• Teoria neoclasică (subiectivă) a preţului consideră că
preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea
marginală şi raritatea bunului respectiv. Preţul este cu atât mai
mare, cu cât utilitatea marginală a bunului este mai mare şi bunul,
mai rar. Aşadar, în optica şcolii economice neoclasice, preţul este
determinat, în principal, de condiţiile pieţei, de modul în care sunt
percepute raritatea şi utilitatea marginală, iar consumatorii
„dirijează” preţul.
• Teoria modernă a preţului porneşte de la considerentul că
cele două teorii anterioare nu sunt opuse, ci reprezintă doar
explicaţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. Se
consideră că preţul este determinat atât de consumul de factori
de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului,
el exprimând atât interesele producătorului şi constituind baza
formării ofertei, cât şi interesele cumpărătorilor, determinând

Pieţele reale întâlnite într-o economie de piaţă concurenţială sunt
caracterizate prin concurenţă imperfectă. De regulă, se consideră că există
concurenţă imperfectă atunci când vânzătorii/cumpărătorii fixează ei înşişi
sau exercită presiuni asupra nivelurilor preţurilor la oferta lor sau la cererea
pe care intenţionează să şi-o satisfacă.
Pieţele cu concurenţă imperfectă sunt de o mare diversitate, putându-se
clasifica astfel:
1.Piaţa monopolistică. Piaţa cu concurenţă monopolistică, formă de
piaţă de dimensiuni semnificative în economia modernă, se caracterizează
prin existenţa unui număr mare de producători de talie relativ mică şi prin
diferenţierea produselor. Este întâlnită în mod frecvent în industria textilă,
încălţăminte, electronică etc.
Denumită, uneori, şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă, piaţa
cu concurenţă monopolistică întruneşte elemente înrudite cu concurenţa
perfectă, dar şi elemente care o diferenţiază de aceasta:
– prin atomicitatea producătorilor, concurenţa monopolistică se
aseamănă cu concurenţa perfectă, ofertanţii fiind, aşa cum am arătat, în număr
mare şi de putere economică apropiată. De asemenea, accesul noilor ofertanţi
în ramură este relativ liber, neexistând restricţii, iar deciziile unei firme
privite izolat nu au o influenţă sensibilă asupra celorlate firme;
– concurenţa monopolistică se deosebeşte însă de concurenţa perfectă,
130
deoarece produsele sunt similare, dar neomogene, ceea ce-i permite
producătorului să influenţeze preţul, preferinţele consuma-torului şi cantitatea
produsă.
2.Oligopolul. O piaţă se caracterizează prin concurenţă de oligopol
dacă un număr relativ mic de producători (cel puţin trei) domină producţia şi
vânzarea unui produs. Concurenţa oligopolistă se întâlneşte pe piaţa
petrolului, oţelului, avioanelor, autoturismelor, ţigărilor, calculatoarelor etc.
Pe lângă numărul mic de producători, oligopolul se mai carac-terizează
prin interdependenţă şi incertitudine, deoarece deciziile unei firme au
influenţă asupra concurenţilor. Uneori, o decizie poate genera acţiuni de
represiune din partea concurenţilor, motiv pentru care un producător
individual trebuie să analizeze bine consecinţele propriilor decizii.
Accesul pe o piaţă oligopolistă este îngreunat prin diferite bariere. În
general, firmele mici cooperează sau fuzionează cu cele mari.
Principalele situaţii de oligopol sunt dominate de două tendinţe majore:
de confruntare (deschisă sau nu);
de cooperare (înţelegere), cea din urmă finalizată în urmă-toarele
tipuri de acorduri explicite sau implicite (tacite):
• Cazul firmei dominante (barometru) reprezintă o variantă a înţelegerii
tacite şi se caracterizează prin existenţa unei firme-barometru sau lider, care
serveşte drept ghid în materie de preţ, având o abilitate deosebită în alegerea
momentului propice schimbării preţului, şi în care celelate firme au încredere.
Un exemplu de astfel de situaţie este sectorul bancar, unde banca centrală
adoptă rata de referinţă a dobânzii pentru celelalte bănci.
• Cazul înţelegerii secrete, situaţie în care câteva firme mari se
angajează într-o înţelegere tacită, reţinându-se de la com-petiţie, împărţindu-
şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ, avantajos pentru fiecare.
• Cazul cartelului, situaţie în care un grup de firme ce produc bunuri
similare, acţionează împreună pentru a creşte preţul şi a restricţiona output-ul
individual. Spre deosebire de cazurile anterioare, cartelul este un tip de acord
explicit în care inde-pendenţa firmelor este mai slabă, deoarece trebuie să
respecte deciziile unui organism comun de conducere. Firmele acţionează în
scopul maximizării profi-turilor însumate, şi nu a celor individuale. După
obţinerea acestui profit, el este împărţit pe baza unor criterii echitabile între
participanţi, cel mai adesea pe baza cotei de producţie sau a costurilor
realizării producţiei.
Constituirea unui cartel reprezintă una dintre cele mai grave încălcări ale
Legii concurenţei, iar în caz că sunt descoperite, firmele participante riscă
amenzi foarte mari. Începând cu anul 2005, şi în România, Consiliul
Concurenţei a lansat „politica de clemenţă” aplicată cu succes în Uniunea
Europeană – dacă una dintre companiile implicate într-un cartel se decide să
dea în vileag ilegalitatea şi prezintă dovezi elocvente în acest sens, atunci ea
este iertată de pedeaspă sau încasează o amendă mai mică. Deşi această
politică nu a avut impactul dorit, Consiliul Concurenţei a sancţionat unele
carteluri; de exemplu, Carpatcement, Lafarge şi Holcim au primit o amendă
totală de 30 de milioane de euro pe motiv de fixare a preţurilor de vânzare, iar
Colgate – Palmolive a fost sancţionată cu o amendă de aproximativ 3
milioane de euro, deoarece, în calitate de furnizor, a fixat împreună cu alte
patru societăţi de distribuţie (Pronto Universal, LA-RO Impex, Prestige
Trading şi GEF Facilities) preţul minim de vânzare pe piaţa produselor de
îngrijire personală21.
3.Duopolul. Piaţa de duopol se caracterizează prin prezenţa într-o
ramură a două firme mari, care pot fi de aceeaşi talie sau inegale şi pot
produce bunuri omogene sau neomogene. Aceste firme furnizează întreaga
21
„Cartelurile nu vor să se trădeze uşor”, 28 septembrie 2006, http://business.rol.ro
131
producţie a ramurii, iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă,
cât şi la preţ, şi se adresează unui număr foarte mare de cumpărători.
Teoretic, există trei cazuri ale comportamentului acestor firme: ambele firme
sunt agresive; una dintre firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă; ambele
firme sunt pacifiste.
4.Monopolul. Piaţa de monopol se caracterizează prin existenţa unui
singur producător, care furnizează întreaga producţie a unei ramuri şi care nu
este concurat de alţi producători interni sau externi. Bunul respectiv nu poate
fi substituit rapid şi în măsură mare, iar cumpărătorii bunului sunt în număr
mare, cererea purtând deci atributul atomicităţii. În situaţia în care unicul
producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător, piaţa poartă
denumirea de monopol bilateral.
În funcţie de cauzele apariţiei sale, există următoarele tipuri de monopol:
• monopol natural, rezultat din deţinerea sau controlul asupra unor
resurse naturale deosebite;
• monopol asupra mărcii comerciale;
• monopol tehnologic, rezultat din proprietatea asupra patentului de
invenţie şi a dreptului de autor, care conferă posesorului controlul exclusiv în
deplină legalitate asupra noului produs pentru o anumită perioadă;
• monopolul prin economii de scară, rezultat din reducerea costurilor
de producţie, urmare a dimensiunilor activităţii economice, astfel încât
concurenţii sunt înlăturaţi, iar firmele noi nu pot pătrunde în domeniul
respectiv;
• monopolul instituţional sau legal, rezultat din funcţionarea unor firme
de interes public supuse controlului statului, ca, de exemplu, apărarea naţională,
fabricarea şi distribuirea unor substanţe farmaceutice, a unor materiale
radioactive, producţia banilor, a timbrelor etc.;
• monopolul prin alianţă, rezultat din constituirea unui cartel, care,
acţionând ca o singură unitate, domină concomitent oferta şi preţul de
vânzare (vezi oligopolul).
Caracteristic monopolului este stabilirea unui preţ ridicat, superior celui
format în ipoteza concurenţei perfecte şi obţinerea unui plus de profit în
fiecare moment. Preţul ridicat este viabil însă din punct de vedere economic,
deoarece monopolul stabileşte volumul producţiei şi al ofertei la un nivel mai
redus decât cel existent în ipoteza concu-renţei perfecte. Monopolul alege o
combinaţie optimă între ofertă şi preţ, astfel încât să-şi adjudece un profit mai
mare decât profitul obişnuit, numit şi profit pur sau rentă de monopol22.
În tabelul 7.2 sunt prezentate într-o formă sinoptică principalele
asemănări şi deosebiri între monopol şi piaţa cu concurenţă perfectă din
punctul de vedere al maximizării profitului:
Tabelul 7.2
Asemănări şi deosebiri între concurenţa perfectă şi monopol
Piaţa cu concurenţă Monopol
perfectă
Obiectivul firmei Maximizarea Maximizarea
profitului profitului
Relaţia dintre VM şi VM = Vmg VM ≠ Vmg
Vmg
Condiţia de Vmg = Cmg = VM = p Vmg = Cmg
maximizare a
profitului
unde:
VM = venit mediu
Vmg = venit marginal
22
Stiglitz, J. E., Walsh C. E., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 234, 235. A se vedea
definiţia conceptului de rentă în capitolul „Resursele naturale şi renta. Preţul pământului”.
132
Cmg = cost marginal
p = preţ
Producţia optimă pentru monopol, care îi asigură maximizarea

profitului, este producţia totală pentru care venitul marginal este egal cu
costul marginal. La acest nivel al producţiei, preţul de vânzare este superior
atât venitului marginal, cât şi costului mediu minim.
În cazul pieţei cu concurenţă perfectă, firma vinde bunurile produse la
preţul stabilit prin suveranitatea pieţei; aşadar, preţul este constant în raport
cu deciziile agenţilor economici. Venitul mediu este egal cu venitul marginal
(fiind egale cu preţul). Pe termen scurt, când capitalul este o mărime
invariabilă, întreprinderea poate determina producţia optimă, modificând doar
volumul factorului muncă. Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen
scurt, presupune acelaşi volum al producţiei obţinute şi vândute, la care
costul marginal full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei.
În acest caz se impune următoarea relaţie:
Costul marginal full = preţul pieţei = încasarea marginală = venitul
marginal
Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili,
întreprinderea are la dispoziţie mai multe alternative de combinare a
capitalului şi a factorului muncă. Pentru a-şi maximiza profitul –
presupunând un nivel dat al producţiei – întreprinderea alege acea alternativă
care îi permite să creeze bunurile cu cel mai mic cost mediu posibil. În
această alegere, ea trebuie să ţină seama atât de randamentul fizic al
capitalului şi muncii, cât şi de preţul de cumpărare a factorilor de producţie.
Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv, ale
stării de echilibru în condiţiile în care:
Preţul = costul marginal = costul mediu
Relaţia amintită anterior venitul marginal egal cu costul marginal
reprezintă condiţia de maximizare a profitului, atât pentru piaţa cu concurenţă
perfectă şi piaţa de monopol, cât şi pentru toate celelalte tipuri de piaţă.
Politica monopolului este elastică, nu rigidă. Această elasticitate se
referă şi la practicarea unor preţuri diferite pentru acelaşi bun vândut pe piaţa
internă şi/sau internaţională, şi care poartă denumirea de preţuri
discriminatorii. Exemple de discriminare de preţ pot fi: vânzarea electricităţii
la preţuri diferite pentru menaje şi pentru firme, vânzarea biletelor de avion la
preţuri diferite pentru pachetele turistice de week-end şi pentru călătoriile
obişnuite, sau, preţuri diferite pentru acelaşi produs pe piaţa internaţională,
deoarece monopolistul poate întâlni în altă ţară concurenţi puternici, fiind
obligat să coboare preţul de vânzare sub cel practicat „acasă”.
Ca fundament economic, discriminarea de preţ23 apare atunci când un
vânzător percepe preţuri diferite pentru diferite unităţi din acelaşi produs, din
motive care nu sunt asociate cu diferenţele de cost. În general, se pot distinge
următoarele tipuri de discriminare de preţ:
a) discriminarea între unităţi ale aceluiaşi produs;
b) discriminarea între cumpărătorii de pe o piaţă;
c) discriminarea între pieţe;
d) discriminarea între pieţe, în general.
Atunci când este posibilă, practicarea de preţuri discriminatorii are ca
efect încasări totale mai mari pentru firma monopolistă şi o producţie, în
general, mai mare decât în cazul practicării unui singur preţ.
23
Lipsey, R.G., Chrystal, K.A., Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 214, 215
133
5.Monopsonul. Piaţa de tip monopson este opusul monopolului. Ea se
caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător şi a numeroşi vânzători
pentru un anumit produs într-o anumită zonă sau chiar la nivel de ţară.
Pentru a putea fi considerată monopson, firma respectivă trebuie să nu
fie concurată din partea altor cumpărători interni şi/sau inter-naţionali,
produsul achiziţionat trebuie să fie omogen şi să nu poată fi substituit cel
puţin o perioadă. Avantajul firmei cu poziţie de monopson este că se poate
aproviziona la preţuri avantajoase.
Fiind diametral opus monopolului, monopsonul anulează com-petiţia în
sfera cererii, dar o menţine în sfera ofertei. În comparaţie cu concurenţa
perfectă, monopsonul determină o scădere a cantităţilor cumpărate, scăderea
preţului plătit firmelor ofertante şi apariţia unor supraprofituri durabile pentru
cumpărător, ceea ce poate conduce la nemulţumiri din partea ofertanţilor de
factori de producţie.
În viaţa economică reală se pot întâlni şi cazuri de duopson, oligopson
sau cazuri care reunesc diferite forme de piaţă cu concu-renţă imperfectă.
Situaţiile extreme de concurenţă perfectă şi de monopol sunt foarte puţine.
În general, pieţele au un anumit grad de competiţie24. Stabilirea
gradului de competiţie într-o anumită industrie presupune determinarea ratei de
concentrare (care arată cât de concentrată este producţia între câteva firme) şi
a gradului de diferenţiere a bunurilor produse de firmele din industria
respectivă. Competiţia este mai mare atunci când numărul de firme dintr-o
industrie este mai mare (de exemplu, în in-dustria vestimentaţiei,
încălţămintei) în comparaţie cu situaţia în care câteva firme domină piaţa (de
exemplu, industria ţigaretelor, automo-bilelor). Ponderea în cadrul producţiei
totale realizată de cele mai importante patru firme dintr-o industrie se
numeşte rată a concentrării primelor patru firme25, şi este unul dintre
indicatorii utilizaţi pentru a studia concentrarea producţiei într-o industrie.
Dacă această rată este ridicată, înseamnă că firmele au o putere considerabilă
pe piaţă, iar dacă rata are o valoare mică, se apreciază că puterea pe piaţă a
firmelor este scăzută. De asemenea, gradul competiţei depinde şi de
diferenţierea produselor unei industrii, iar din acest motiv, firmele fac adesea
eforturi considerabile pentru a produce bunuri măcar uşor diferite faţă de cele
ale concurenţilor, ceea ce are efect benefic asupra consuma-torilor ce vor
avea o gamă mai mare de produse din care să aleagă.
7.3.4. Politica concurenţială în Uniunea Europeană.

Studiu de caz: Acordurile anticoncurenţiale
Motto:
„Libertatea concurenţei este o libertate publică. Ea are
un impact nu numai asupra mediului economic, ci şi
asupra întregii organizări a societăţii. În acest fel,
politicile concurenţiale devin politicile «oamenilor»”.
(Mario Monti, Comisarul responsabil cu politicile
concurenţiale ale Comisiei Europene, citat din prefaţa
rapor-tului „Politica de concurenţă în Europa şi
cetăţeanul”, Comisia Europeană, 2002.)
Principiile Tratatului Uniunii Europene stipulează că statele membre ale

Uniunii Europene vor adopta o politică economică „în concordanţă cu
principiile economiei de piaţă deschisă, bazată pe concurenţă loială”. Politica
comună în domeniul concurenţei urmăreşte un scop precis, şi anume acela de a
24
Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 238, 239.
25
Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., op.cit., p. 238.
134
apăra şi de a promova concurenţa reală în cadrul pieţei comune. De fapt,
însuşi obiectivul principal al pieţei unice (element central al integrării
economice din cadrul Uniunii Europene) este de a stimula concurenţa la
nivelul pieţelor naţionale, accelerând astfel creşterea economică europeană,
îmbunătăţind gradul de competitivitate şi nivelul de viaţă. Acţiunile angajate
de Comisia Europeană în domeniul politicii de concurenţă au impact direct şi
major asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor din Uniunea Europeană. De
exemplu, scăderea tarifelor pentru servicii telefonice, creşterea accesului unui
număr cât mai mare de persoane la transportul aerian şi posibilitatea de a
achiziţiona o maşină dintr-o ţară a Uniunii Europene care are cele mai mici
preţuri de pe piaţă sunt numai câteva dintre rezultatele acestor acţiuni.
Politica concurenţială a Uniunii Europene se concentrează pe patru
domenii principale de acţiune:
eliminarea acordurilor restrictive ale concurenţei şi a abuzurilor de
poziţie dominantă, de exemplu: înţelegeri încheiate între întreprinderi
concurente pentru a fixa anumite preţuri;
controlul fuziunii firmelor, de exemplu, o fuziune între două grupuri
mari va duce la poziţia dominantă pe piaţă a acestora; orice concentrare,
începând de la un anumit nivel, trebuie supusă aprobării Comisiei Europene.
Aspectele referitoare la aceste prime două domenii sunt cunoscute şi sub
denumirea comună de reglementări antitrust;
liberalizarea sectoarelor economice sub formă de monopol, de
exemplu, deschiderea pentru concurenţă a sectoarelor de telecomu-nicaţii,
gaze şi electricitate, transportul feroviar. În toate aceste sectoare se aplică o
politică de liberalizare treptată;
monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat, de exemplu,
interzicerea acordării de împrumuturi nerambursabile de către stat, menite să
menţină în activitate firme deficitare, fără perspective de redresare. Totuşi,
există derogări şi în acest domeniu, unele tipuri de asistenţă putând fi
considerate compatibile cu obiectivele pieţei unice, dacă sunt îndeplinite
anumite criterii analizate de Comisia Europeană.
Studiu de caz: Acordurile anticoncurenţiale în UE. Cel mai cunoscut

exemplu de acord anticoncurenţial este cartelul. Evident, formarea unui
cartel prejudiciază concurenţa deoarece consumatorii nu mai pot beneficia de
efectele pozitive ale competeţiei dintre firmele producătoare pentru a obţine
preţuri competitive. Pentru consumatorul final, rezultatul este creşterea
preţurilor pe piaţă.
Alte acorduri, de tipul înţelegerilor secrete între firme, pot avea drept
scop stabilirea unor condiţii de funcţionare a pieţelor, ca, de exemplu,
alocarea anumitor cote de piaţă sau împărţirea pieţei şi stabilirea unui nivel
ridicat de preţ, avantajos pentru fiecare firmă. În Uniunea Europeană,
încheierea acestor tipuri de înţelegeri secrete este interzisă, pentru că
deformează concurenţa şi prejudiciază diverşii agenţi de pe piaţă. De
exemplu, în cazul unei înţelegeri de fixare a preţului, firmele nu mai încearcă
să ofere produse şi servicii noi de calitate superioară, la preţuri competitive.
Ele nu fac altceva decât să exploateze o situaţie pe care au creat-o tot ele, în
care consumatorii nu mai au libertate de decizie asupra nivelului preţurilor,
calităţii produselor sau formelor de distribuţie a acestora. Într-un astfel de
context, firmele nu mai sunt interesate să răspundă criteriilor de eficienţă
economică, nu mai sunt interesate să promoveze inovaţii sau să reducă
costurile de producţie. În consecinţă, ele oferă produse şi servicii scumpe,
uneori chiar depăşite de timp. Pe termen mediu, aceste firme se vor confrunta
însă cu concurenţa străină, ceea ce poate implica creşterea şomajului, sau
chiar falimentul. Astfel, compor-tamentul anticoncurenţial al firmelor
implicate în carteluri sau în diverse înţelegeri prejudiciază toţi operatorii din
domeniul respectiv şi justifică intervenţia autorităţilor publice.
135
Comisia Europenă, în raportul intitulat „Politica de concurenţă în
Europa şi cetăţeanul”, oferă un tablou al acţiunilor sale în materie de cazuri
referitoare la înţelegeri restrictive ale concurenţei, structurat pe explicarea
principiilor, regulilor de concurenţă, legislaţie comunitară şi exemple de
acţiuni.
În ceea ce priveşte legislaţia comunitară referitoare la acordurile
anticoncurenţiale, Articolul 81 al Tratatului Comisiei Europene interzice
înţelegerile restrictive. Dacă o înţelegere respectă condiţiile următoare, ea
este declarată nulă:
• acordul s-a încheiat între întreprinderi;
• acordul conduce la restrângerea considerabilă a concurenţei de pe
piaţă, duce la fixarea preţurilor de cumpărare sau vânzare sau la impunerea
altor condiţii comerciale; poate limita producţia, pieţele, dezvoltarea tehnică,
investiţiile. De asemenea, poate duce la împărţirea pieţelor sau a surselor de
furnizare între concurenţi. În cele din urmă, poate impune condiţii
discriminatorii firmelor care nu au încheiat înţelegerea respectivă, plasându-le
într-o poziţie competiţională deza-vantajoasă. Se consideră că o înţelegere
restrânge concurenţa dacă interferează în mod deliberat cu variaţiile normale
ale pieţei privind cererea şi oferta.
Totuşi, anumite înţelegeri pot încuraja concurenţa, pentru că
promovează progresul tehnic sau îmbunătăţesc distribuţia. Conform legilor
comunitare, aceste înţelegeri pot face excepţie de la interdicţie pentru că
efectul lor final asupra pieţei este benefic. Următoarele cerinţe trebuie
respectate pentru ca o înţelegere să poată face excepţie:
• acordul îmbunătăţeşte producţia sau distribuţia de bunuri sau
promovează progresul economic;
• trebuie să permită consumatorilor intermediari sau finali să
beneficieze substanţial de avantajele rezultate;
• concurenţa nu este eliminată pentru un procentaj substanţial al
bunurilor sau serviciilor în cauză.
Conform legii comunitare, o înţelegere individuală între firme poate
face excepţie împreună cu alte categorii de acorduri de aceeaşi natură, de
exemplu, acordurile de distribuţie. În prezent, numai Comisia Europenă poate
să-şi exercite autoritatea de exceptare a unui acord restrictiv în conformitate
cu prevederile Articolului 81.
Cu titlu de exemplu, în octombrie 1998, Comisia Europenă a desfiinţat
un cartel al producătorilor de conducte pentru sisteme de transport al energiei
termice urbane, care fixase preţurile de comun acord şi condiţiile de licitare
către autorităţile publice. Cartelul fusese stabilit în Danemarca, la sfârşitul
anului 1990, şi apoi s-a extins în Germania şi în alte ţări membre ale Uniunii
Europene. Începând cu 1994, el acoperise întreaga piaţă europenă. În
Danemarca şi Germania, firmele puseseră la punct un sistem de fraudă a
procedurilor de licitaţie: ele stabileau „favoritul” care urma să câştige fiecare
contract. Fiecare membru al cartelului lua parte la licitaţii cu oferte mult mai
scumpe decât ale „favoritului”. În plus, membrii cartelului îşi împăr-ţiseră
pieţele naţionale şi fixaseră, de comun acord, preţurile pentru conductele
folosite la transportul căldurii. Cumpărătorii conductelor, mai ales autorităţile
locale, erau astfel obligaţi să cumpere de la acelaşi furnizor, fără să aibă
posibilitatea de a face o alegere reală, între oferte şi preţuri competitive.
Comisia Europeană a aplicat amenzi care s-au ridicat la aproximativ 92 de
milioane de euro tuturor membrilor cartelului.
Conchizând, subliniem că politica europeană de concurenţă, în general,
şi reglementările antitrust în special, urmăresc păstrarea unei stări de
concurenţă eficientă pe piaţa comună. Reglementările antitrust se dovedesc a
fi, datorită importanţei lor, axul central al politicii de concurenţă din
136
Uniunea Europeană. Aplicarea lor corectă conduce la o concurenţă benefică,
ce dezvoltă spiritul inovator, avantajează consumatorii prin scăderea
costurilor de producţie şi a preţurilor de vânzare şi prin oferta largă de
produse de o calitate supe-rioară, iar, în ansamblu, întăresc competitivitatea
economiei europene, şi o apropie de dezideratul său de a deveni lider
mondial.
• concurenţa
• competitivitatea pieţei
• concurenţă loială
• concurenţă neloială
• practici anticoncurenţiale
• concurenţă perfectă
• echilibru microeconomic
• preţ de echilibru • piaţă monopolistică
• oligopol
• duopol
• monopol
• discriminare de preţ
• monopson
• grad de competiţie
• politica concurenţială a UE
• Comportamentul concurenţial / competitiv într-o economie de piaţă

funcţională
• Practici anticoncurenţiale în România
• Impactul expansiunii internetului asupra concurenţei
• Fundamentul economic al discriminării de preţ
• Care sunt domeniile principale de acţiune ale politicii concu-renţiale ale
Uniunii Europene?
1. Atomicitatea pieţei se caracterizează prin faptul că:

a) pe piaţă există un numar egal de vânzatori şi cumpărători;
b) deciziile proprii ale fiecărui agent al cererii şi ofertei exercită un efect semnificativ asupra
cererii, ofertei şi preţului;
c) pe piaţă există numeroşi agenţi ai cererii şi ofertei, fiecare având o forţă economică redusă;
d) se derulează un volum redus de tranzacţii de vânzare şi cumpărare.
2. Ce tip de piaţă se caracterizează prin atomicitatea cererii şi ofertei, prin lipsa de omogenitate a
produselor şi posibilitatea unei satisfaceri bune a cererii?
a) piaţa cu concurenţa monopolistică;
b) oligopolul;
c) oligopsonul;
d) monopolul.
137
3. În situatia monopsonului:
a) putem vorbi de atomicitatea cererii;
b) există un singur producător;
c) există un singur cumpărător;
d) preţurile sunt stabilite de către stat.
4. Cărui tip de piaţă îi este caracteristică vânzarea de produse diferenţiate de către un număr mare de
producători:
a) pieţei cu concurenţă imperfectă în general;
b) pieţei cu concurenţă neloială;
c) pieţei cu concurenţă monopolistică;
d) oligopolului.
5. În situaţia de monopol:
a) funcţionează atomicitatea cererii;
b) producătorul dictează preţul;
c) producătorul dictează preţul şi cantitatea cumpărată;
d) preţurile sunt stabilite de către stat.
• Enache, C., Mecu, C. (coordonatori), Economie Politică, vol. 1, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2000, p. 115-137.
• European Union (2009). Manifesto – European Ambassadors for Creativity and Innovation,
Creativity and Innovation Year 2009.
• Lipsey, R.G., Chrystal, K.A., Principiile economiei, Editura Economică, 2002, p. 188-242.
• Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzei ei, vol.1, Editura Humanitas,
Chişinău, 1992.
• Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie, Editura Economică, 2005,
p. 215-70.
• *** Legea Concurenţei nr. 21 din 10 aprilie 1996 (republicată în 2005).
138
PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL
Cuprins
8.1. Introducere
8.3.1. Piaţa muncii: conţinut, caracterizare şi funcţii

8.3.2. Cererea şi Oferta de muncă
8.3.3. Echilibrul şi structuri ale pieţei muncii
8.3.4. Salariul: mărime şi forme
8.3.5. Forme de salarizare
8.1 Introducere
În economia de piaţă, alocarea resurselor de muncă sau a forţei de
muncă se realizează prin intermediul pieţei muncii în funcţie de necesităţile
celorlalte pieţe pe criterii de eficienţă.
Tranzacţiile între posesorii de capital şi cei ai forţei de muncă au loc
pe baza principiilor economiei de piaţă şi a unor reglementări juridice
specifice cu referire la comportamentul celor doi parteneri: cumpărătorul şi
vânzătorul forţei de muncă. Pe această piaţă, un rol important revine
sindicatelor, ca reprezentanţi ai ofertanţilor de forţă de muncă, şi patronatului,
ca susţinător al intereselor angajatorilor. Negocierile între cei doi parteneri
vizează realizarea echilibrului de interese, în condiţiile existenţei pe piaţa
muncii a unui anumit raport între cererea şi oferta de muncă.
Obiectivul unităţii de învăţare:

• tratarea unei problematici importante a cursului, care se referă în egală măsură la
micro, mezo, macro şi mondoeconomie, şi anume la caracterizarea dife-ritelor pieţe
existente în economie, care funcţionează atât independent una faţă de alta, dar şi
într-o strânsă corelare, constituind, de fapt, un sistem al pieţelor;
• explicarea amplă a mecanismului de funcţionare a pieţei muncii, a raportului
cerere-ofertă de forţă de muncă în context naţional şi comunitar.
8.3.1. Piaţa munci: definiţie, caracterizare şi funcţii
139
Piaţa muncii reprezintă relaţiile economico – sociale care se formează prin confruntarea cererii
de muncă cu oferta de muncă, în condiţii de negocieri privind angajarea salarială.
Piaţa muncii se află în strânsă interdependenţă cu fluxurile de pe celelalte pieţe (ale bunurilor,
serviciilor, monetară, valutară) la nivel naţional şi internaţional. Este o piaţă derivată, deoarece cererea de
forţă de muncă depinde de iniţierea, dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice. De exemplu,
creşterea producţiei – ofertei din partea industriei constructoare de vehicule la nivelul cerut de piaţă poate fi
satisfăcut prin angajare de forţă de muncă în condiţiile unui anumit nivel al productivităţii muncii presupus a
fi atins. O situaţie asemănătore are loc şi la nivel microeconomic. De exemplu, o firmă, pentru a spori oferta
de bunuri, îşi pune întrebarea câtă foţă de muncă este necesară în condiţiile unui anumit grad de înzestrare
tehnică şi obţinerea unui profit optim. Analiza datelor privind costurile şi profitul potenţial, conduce pe
întreprinzător la decizia de a angaja forţă de muncă suplimentară, satisfăcând cu producţia suplimentară o
cerere mai mare de un anumit bun. Piaţa muncii poate resimţi şi o constângere generată de o multitudine de
factori care influenţează negativ oferta de bunuri materiale şi servicii. De exemplu, o scădere a cererii
naţionale şi mondiale de bunuri economice, deosebit de accentuată în perioada de criză conduce inevitabil
spre diminuarea cererii de forţă de muncă şi al salariului.
În concluzie, cererea de factor de producţie – munca este derivată, deoarece, sub aspectul dimensiunii
şi structurii, depinde de evoluţia cantitativă şi calitativă a celorlalte pieţe. La rândul ei, piaţa muncii
influenţează piaţa bunurilor şi serviciilor, deoarece veniturile obţinute ca urmare a unui grad mai mare de
ocupare a forţei de muncă şi a unei remunerări satisfăcătoare şi crescătoare stimulează cererea în vederea
satisfacerii unui volum mai mare şi diversificat de nevoi şi, în consecinţă, oferta de bunuri economice. Faptul
că salariul deţine o pondere importantă în totalul venitului populaţiei constituie, evident, un factor de
influenţă a derulării fluxurilor de pe celelalte pieţe.
Integrarea economiei româneşti în spaţiul UE, (la 1 ianuarie 2007) are un impact deosebit asupra pieţei
muncii, care devine o com-ponentă a pieţei unice europene. În acest spaţiu al UE mecanismele piaţei muncii
din ţările membre se adapteză şi funcţionază pe baza reglementărilor din UE şi a acquis-ului comunitar
convenit. La nivel naţional, piaţa muncii din România dar şi din celelalte ţări membre, ca urmare a integrării
în mediul comunitar, se confruntă cu probleme specifice ce derivă din mişcarea liberă a forţei de muncă, dar
şi de ordin general, cum sunt: accentuarea mobilităţii transfrontaliere a fac-torului uman, cu un anumit
potenţial dezechilibrant asupra raportului cerere-ofertă, mai ales, în perspectiva diminuării populaţiei active;
politica de angajare şi salarizare care, prin modul de construcţie, trebuie să aibă ca ţintă reducerea
discrepanţelor ce există, la nivel de salariu, între ţările mai sărace şi ţările dezvoltate; raportul ocupare-şomaj,
care vizează, în principal, responsabilitatea guvernului fiecărei ţări membre; politica de solidaritate socială.
Discrepanţele pe diferite paliere ale pieţei muncii din România explică, în mare măsură, accentuarea
procesului de emigrare a unei părţi a populaţiei către ţări mai dezvoltate din UE şi din alte regiuni.
Cauzele fenomenului emigrării sunt multiple, dar apreciem că principale rămân cele ce ţin de
insuficienţa locurilor de muncă, nivelul scăzut de salarizare şi condiţiile de muncă, condiţii care în ţările
membre dezvoltate sunt mai bune faţă de cele din ţara de origine. Emigrarea forţei de muncă din România
trebuie coroborată cu imigrarea, fenomen ce se va accentua în condiţiile circulaţiei libere a forţei de muncă,
ceea ce presupune şi un aflux de forţă de muncă către ţara noastră, contribuind la realizarea echilibrului
relativ cerere – ofertă de muncă. Afluxul şi refluxul de forţă de muncă către ţara noastră trebuie privit în
contextul globalizării pieţei muncii, care intensifică libera circulaţie a forţei de muncă dincolo de graniţele
Comunităţii europene. Delocalizarea capitalului se adaugă factorilor care pot avea efecte contradictorii
asupra raportului cerere – ofertă pe diferite pieţe ale muncii, unele dintre ele oferind forţă de muncă la un
preţ mai redus şi, în consecinţă, fiind atrăgătoare pentru investiţii din partea agenţilor economici străini, iar
altele fiind considerate prea scumpe. Fuga capitalurilor de pe o piaţă pe alta constituie, în prezent, un factor
destabilizator al echilibrului pieţii muncii la nivel macroeconomic, având, în acelaşi timp, şi un impact
negativ asupra activităţilor vizate.
Echilibrul pe piaţa muncii depinde de strategia dezvoltării eco-nomice, de menţinerea dinamismului
creşterii economice, de politicile monetare şi fiscale stimulative, cu accent pe dezvoltarea activităţilor
intensive în ce priveşte forţa de muncă. Fenomenul ocupare-şomaj, în contextul integrării, este influenţat şi
de ritmul de dezvoltare raportat la ansamblul ţărilor membre ale UE. Traversarea fazei de criză, începând cu
sfârşitul anului 2008, a influenţat negativ gradul de ocupare la nivelul fiecărei ţări membre şi pe ansamblul
Comunităţii, dar şi mondial. Obiectivul Lisabona de creştere a ratei de ocupare la un nivel de 70 % din
populaţia activă până în 2010 şi al Strategiei Europa 2020 de 75 %, a reprezentat şi reprezintă pentru Europa
şi, în special, pentru România, ţinte încă greu de atins.
140
În condiţiile racordării pieţei muncii la Internet, apar noi oportunităţi de satisfacere a cererii şi ofertei
de muncă. Prin Internet, piaţa muncii devine mai puţin rigidă şi oferă informaţiile necesare privind
caracteristicile locului de muncă, nivelul de calificare cerut, salariul oferit etc. Cererea şi oferta de muncă se
pot întâlni fără a presupune costuri prea mari din partea celor interesaţi. Piaţa muncii, datorită Internetului,
care face accesibilă informarea „actorilor” într-un timp scurt, a devenit mult mai funcţională în ce priveşte
ocuparea forţei de muncă. Piaţa virtuală a muncii va schimba substanţial mecanismul de formare şi alocare a
resurselor umane.
• Particularităţi
Piaţa muncii are o serie de caracteristici, ce decurg din spe-cificul „obiectului” tranzacţiilor, care este
particular, căci, aşa cum sublinia Paul Samuelson, „omul este mai mult decât o marfă”26.
– este mai complexă, mai organizată şi mai reglementată faţă de celelalte pieţe. Salariile, condiţiile de
muncă, de angajare şi concediere nu sunt stabilite în mod arbitrar între angajatori şi viitorii angajaţi. Toate
aceste condiţii sunt negociate în baza legislaţiei muncii, rezul-tată în urma medierii intereselor patronatelor şi
sindicatelor;
– preţul specific, salariul, nu este stabilit ca orice preţ, de exemplu al cafelei, prin bursă, sau al oricărei
mărfi prin intermediul înţelegerilor (al tocmelilor); acest preţ se formează atât pe baza rapor-tului cerere-
ofertă de muncă, cât şi a negocierilor colective purtate între sindicate şi patronat, între salariaţi şi conducerea
unităţilor, iar în situaţii conflictuale, intervine şi guvernul pentru a le detensiona;
– este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului şi a condiţiilor de vânzare-
cumpărare care se prevăd în contractul colectiv de muncă;
– este segmentată, structurată pe activităţi rezultate din diviziunea socială a muncii;
– are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă, ce înglobează în sine laturi de
ordin nu numai economic, dar şi psihosocial;
– este o piaţă cu concurenţă imperfectă, ca şi celelalte pieţe care funcţionează într-un mecanism real
economic, purtând amprenta relaţiilor specifice fiecărui tip de piaţă.
Toate aceste particularităţi îi conferă pieţei muncii un caracter specific în distribuirea şi utilizarea
eficientă a factorului de producţie-muncă în activităţile economico-sociale.
• Funcţii
Piaţa muncii – fie cea naţională, fie cea aparţinând spaţiului comunitar, fie piaţa globală – îndeplineşte
funcţii specifice:
– alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone
geografice, meserii, în depen-denţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat;
– furnizează informaţii cu privire la raportul cerere-ofertă de muncă, la apariţia unui excedent sau
deficit de ofertă de muncă, în diferite sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;
– instituţiile pieţei muncii au un rol determinant în performanţa pieţelor muncii, afectând în aceeaşi
măsură atât comportamentul com-paniilor, cât şi cel al angajaţilor; ele stimulează mobilitatea profe-sională şi
teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii eco-nomico-financiare;
– prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă
delimitată.
Prin aceste funcţii, piaţa muncii are un rol important în ocuparea, orientarea, mobilitatea forţei de
muncă şi, totodată, în asigurarea unui venit, fie el chiar minim, celor ce sunt şomeri. Instituţiile pieţei muncii
din România, îmbinând eficienţa economică cu cea socială, se adaptează la cerinţele Strategiei de la
Lisabona, care are ca obiectiv asigurarea unei creşteri economice sustenabile, com-petitive, cu mai multe şi
mai bune locuri de muncă şi o coeziune economică mai mare. Atingerea acetui obiectiv depinde de strategia
dezvoltării economice şi de politicile sociale adoptate şi concretizate de către fiecare stat membru al UE,
inclusiv de către România.
8.3.2. Cererea şi oferta de muncă

• Cererea de muncă
Multitudinea de activităţi ce se desfăşoară în economie pentru obţinerea de bunuri şi servicii atât pentru
piaţă, cât şi pentru autoconsum generează nevoia de muncă. Aceasta nu coincide cu cererea de muncă.
Nevoia de muncă se constituie din volumul total de muncă necesar desfăşurării tuturor activităţilor
dintr-o economie naţională, într-o perioadă delimitată. Între nevoia de muncă şi cererea de muncă există o
26
Paul Samuelson, Economics, vol. 2, Librairie Armand Colin, Paris,1969, p. 860.
141
relaţie de la întreg la parte. În timp ce nevoia de muncă exprimă volumul total de muncă necesar pe
ansamblul unei ţări, cererea de muncă reprezintă doar o parte din necesarul total de muncă.
Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment dat,
care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Ea se comensurează
la nivelul ofertei de locuri de muncă din partea agenţilor economici.
Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce priveşte nivelul, cât şi structura sa.
• Factorii de care depinde cererea de muncă
Nivelul salariului. Cererea de muncă se află în raport invers proporţional faţă de salariu: când salariul
are o tendinţă de creştere, aceasta înseamnă scumpirea forţei de muncă, ceea ce generează tendinţa de
scădere a cererii de muncă din partea agenţilor economici; invers, când salariul manifestă tendinţa de a se
diminua, cererea de forţă de muncă sporeşte. Investiţiile, la rândul lor, au un efect important asupra dinamicii
cererii de muncă.
Evoluţia cererii de muncă, în funcţie de salariu-preţ şi dinamica investiţiilor, de creştere sau reducere
(în funcţie de cele două ipostaze) este evidentă în figura 9.1.
Sn
y x
S1
S0 y
x
C1 C0
Fig. 9.1. Curba cererii totale de muncă

şi deplasarea ei
Q = cantitatea de muncă
So = salariu iniţial
S1 = salariu crescut
x0 –y0= exprimă extinderea cererii de muncă la un salariu mai mic;
x1-y1 exprimă contracţia cererii la un nivel mai mare al salariului ( S1)
Co = exprimă cererea totală de muncă ca urmare a sporirii investiţiilor, care au ca efect creşterea numărului
locurilor de muncă, deci, a cererii la un anumit salariu dat.
Sn = salariul
Costul marginal al muncii, abordat în relaţie cu venitul marginal al muncii, va sta la baza deciziei
agenţilor economici de a produce sau nu o cantitate suplimentară de produse şi, în consecinţă, de a angaja
sau nu noi salariaţi. El reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă
utilizate. Aceste chel-tuieli sunt exprimate în salariul nominal suplimentar plătit noilor angajaţi. Costul
marginal al muncii va fi comparat cu venitul marginal al muncii, care reprezintă sporul de venit rezultat din
vânzarea produselor suplimentare obţinute ca urmare a creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă angajate
(număr de salariaţi, ore-muncă).
Agentul economic va spori cererea de muncă în limitele venitului marginal al muncii posibil a fi obţinut.
Deci, agentul economic va suplimenta numărul de angajaţi până la nivelul la care cheltuielile marginale ale
muncii devin egale cu venitul marginal al muncii (CMM = VMM). În concluzie, profitul obţinut din
angajarea unui număr sporit de salariaţi va rezulta din diferenţa dintre venitul marginal al muncii şi costul
marginal al muncii (VMM - CMM = Profit). Fiecare angajare de lucrători trebuie să fie însoţită de un venit
suplimentar mai mare decât cheltuiala suplimentară.
Treptat, randamentul factorului de producţie va scădea, în măsura în care nu se produc modificări de
ordin calitativ în ceilalţi factori de producţie, fapt ce se va exprima printr-o tendinţă de scădere a venitului
marginal al muncii şi o creştere a costului marginal al muncii, adică a sporului de cheltuieli datorat creşterii
cu o unitate a cantităţii de muncă (CMM > VMM). În acest caz, volumul şi dina-mica cererii de muncă vor
depinde de alţi factori, şi anume:
– dezvoltarea şi apariţia de noi activităţi, ca urmare directă a sporirii fluxului investiţional, ceea ce
imprimă cererii de muncă o tendinţă de creştere; (fig. 9.1 – vezi deplasarea cererii, x-y Co;
142
– substituirea factorului muncă, în anumite proporţii, la nivel de ramură, subramură sau pe ansamblul
economiei, cu factorul de producţie capital, care va genera o reducere a cererii de muncă;
– starea economiei: în faza de boom, de creştere economică au loc o absorbţie a unei părţi a forţei de
muncă doritoare a se angaja, dar şi o sporire a veniturilor, care vor avea un impact favorabil asupra pieţei
bunurilor şi serviciilor, fapt ce va influenţa pozitiv cererea de muncă în sectoarele ce ţin de satisfacerea
trebuinţelor; în faza de recesiune, mai ales dacă perioada este de lungă durată, cererea de muncă se va reduce
pe termen lung;
– conjunctura economică şi socială pe plan intern şi internaţional are o influenţă contradictorie: de
extindere sau de contracţie a cererii de muncă.
• Oferta de muncă
Satisfacerea nevoii de muncă se realizează prin utilizarea dis-ponibilităţilor de forţă de muncă
existente într-o ţară, într-o perioadă dată. Aceste disponibilităţi formează populaţia aptă de muncă, care nu
se suprapune în totalitate ofertei de muncă.
Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială. În oferta de
muncă nu intră acea parte a populaţiei apte de muncă reprezentate de persoanele casnice, elevi, studenţi
şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi. Deci, oferta de muncă este reprezentată de numărul
populaţiei apte de muncă disponibile care doreşte să devină activă prin angajarea într-o muncă
salarială. Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.
Disponibilităţile de forţă de muncă au ca sursă principală populaţia unei ţări. În funcţie de nivelul
natalităţii, populaţia poate să crească sau să scadă, ceea ce va influenţa dimensiunea viitoare a ofertei de
muncă. Dezvoltarea economică poate avea şi ea un impact important asupra dinamicii populaţiei. Există o
relaţie strânsă între dezvoltare economică şi demografie. Ea poate influenţa în sensul creşterii sau al
scăderii numărului populaţiei, în funcţie de condiţiile concrete de trai şi medico-sanitare dintr-o ţară şi
perioadă dată, de politica de planificare familială. De nivelul de dezvoltare depind volumul şi structura
investiţiei în capital uman, condiţie de asigurare a calităţii forţei de muncă în vederea adaptabilităţii la
cerinţele viitoarei societăţi, bazată pe cunoaştere.
Delimitări privind structura populaţiei:
• populaţia totală se compune din populaţie inactivă şi populaţie activă;
• populaţia inactivă este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă
preşcolară, elevii, studenţii (parţial) şi alte categorii care din considerente obiective şi subiective nu sosesc pe
piaţa muncii. Populaţia aptă de muncă în vârstă legală de muncă (16-64 ani) constituie sursa de formare a
ofertei de muncă;
• populaţia disponibilă activă este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele
ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă. Această categorie a
populaţiei se prezintă ca ofertă de muncă.
Starea (situaţia) populaţiei unei ţări poate fi analizată prin utilizarea următorilor indicatori:
1) Rata de activitate la nivelul Populaţia activă
populaţiei unei ţări = ---------------------------- x 100
Populaţia în vârstă
legală de muncă
Populaţia ocupată
2) Rata de ocupare = --------------------------------- x 100
Populaţia în vârstă
legală de muncă
Aceşti indicatori pun în evidenţă: a) relaţia dintre populaţia totală, ca resursă, şi populaţia activă,
doritoare de a se angaja;
b) nivelul la care populaţia activă este angrenată în activităţi remunerate. În România, rata de activitate dacă, în
1997 era de 70,8 %, în 2007 era de 63,7 % iar, rata ocupării forţei de muncă activă a urmat aceiaşi tendinţă
la grupa de 16 – 64 ani, de diminuare de la 62,9%, cât era în 1997, la 58,8% în 2007. Dacă în 2008 rata
ocupării nu suferă modificări, în schimb, anul 2009, an de criză financiară şi economuică, demarează cu
creşterea numărului celor disponibilizaţi, fenomen ce se manifestă şi în 2010 afectând grav echilibrul pieţei
muncii. Salariaţii deţin cea mai mare pondere (67,1%) în totalul populaţiei ocupate. Analiza acestor
indicatori au o deosebită importanţă pentru evaluarea gradului de utilizare a resurselor de muncă, dar şi în
fundamentarea politicilor economice şi sociale.
Factorii care influenţează mărimea populaţiei active disponibile:
143
– demografic – raportul natalitate-mortalitate;
– reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare şi de pensionare;
– durata săptămânii de lucru;
– structura pe sexe;
– imigrare-emigrare.
În funcţie de interferenţele dintre aceşti factori, populaţia activă disponibilă devine o mărime variabilă,
de la o perioadă la alta, a ofertei de muncă, care poate, sau nu, satisface cererea de muncă ca volum şi
structură pe ramuri ale economiei naţionale.
Piaţa muncii distribuie oferta de muncă în funcţie de structura şi evoluţia cererii de muncă pe ramuri,
dar şi subramuri ale economiei naţionale (tabeluil 8.1).
Tabelul 8.1
Structura salariaţilor pe activităţi ale economiei naţionale (%)
1990 2005 2006 2008*
Total 100 100 100 100
Agricultura 3,5 3,0 2,9 2,1
Industrie 47,2 37,3 34,9 31,6
Construcţii 8,6 6,9 7,5 8,7
Servicii 52,8 52,8 57,6
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1991, 2007; I.N.S., Comunicat de presă nr. 78 2009 (*octombrie 2008).
Datele de mai sus pun în evidenţă mobilitatea forţei de muncă de la o ramură la alta a economiei, dar şi
transferul forţei de muncă de la munci simple la cele complexe, care a fost posibil datorită investiţiei în
instruirea şi pregătirea profesională a capitalului uman. Finanţarea învăţământului şi instituţiilor
responsabile cu pregătirea continuă a forţei de muncă este şi va fi o cerinţă pentru orice ţară în asigurarea
forţei de muncă la un nivel competitiv profesional comparabil cu cel de pe alte pieţe ale muncii.
• Structuri ale ofertei de muncă
Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un
salariat doreşte să le efectueze.
Factori care influenţează oferta de muncă individuală:
– mărimea salariului nominal şi real;
– raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă;
– nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui;
– natura muncii şi securitatea ocupării.
Oferta de muncă individuală începe de la un anumit nivel de salariu (fie minim, stabilit prin lege, fie
stabilit de către parteneri), care asigură salariatului minimum de subzistenţă. Presupunem că acest nivel
minim al salariului se notează, conform figurii 8.2, SOA.
S
S1 B
S0 A
O
Q
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Fig. 8.2. Curba atipică a ofertei de muncă individuale

S = salariul
Q = cantitatea de muncă (număr ore lucrate)
Mărimea ofertei la 4 unităţi, reprezentată de SOA, presupunând că reprezintă venitul minim de

subzistenţă.
144
În timp, are loc creşterea ofertei de muncă, concomitent cu creşterea salariului până la punctul B. Din
acest punct, o sporire a salariului poate avea ca efect o reducere a cantităţii de muncă oferite de persoana
salariată. Decizia se fundamentează pe realizarea unui echilibru între durata normală de muncă şi cea a
timpului liber. Între mărimea duratei muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă. Această relaţie se
exprimă prin faptul că fiecare oră de muncă suplimentară presupune reducerea corespunzătoare a timpului
liber. Sporirea duratei muncii şi reducerea timpului liber constituie o decizie subiectivă ce ţine de fiecare
individ. Relaţia dintre cele două mărimi este optimă când utilitatea marginală a unei ore de muncă este egală
cu utilitatea marginală rezultată din venitul adiţional provenit dintr-o oră suplimentară de muncă.
• Efectul de substituţie şi efectul de venit
Alura curbei ofertei de muncă individuale se explică prin efectul de substituţie şi efectul de venit.
Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea, corespunzătoare, a timpului
destinat muncii, care îi asigură lucrătorului venituri mai mari. Are loc, astfel, substituirea unei părţi a
timpului liber prin timp de muncă.
Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare, care îi asigură un
standard de viaţă relativ ridicat, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea,
corespunzătoare, a timpului liber; se renunţă la programul de muncă prelungit, la ore suplimentare.
Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea salariului să fie astfel
determinată, încât să stimuleze pe salariat în muncă. Această relaţie este prezentată în fig. 8.3.
1000
Efectul de venit > Efectul de substituţie

S
800 Efectul de venit = Efectul de substituţie
600 Efectul de substituţie > Efectul de venit
Q Ore muncă pe zi
0 1 2 3 4 5
Fig. 8.3. Relaţia efect de substituţie-efect de venit

Sursa: Joseph E Stiglitz, Carl E. Walsh, Economie, Ed. Economica, 2005, p. 296-297; 539-541
Oferta de muncă totală exprimă ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei muncii, formată din
cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă.
Oferta de muncă totală este influenţată şi ea de dinamica salariului fie în sens de contracţie, fie de
extindere ( salariul privit ca o variabilă independentă). Relaţia oferta de muncă – salariu este reflectată în
figura 8.4:
S3
S = salariu
S2 Q = cantitate de
S1 muncă (număr de persoane
aflate pe piaţa muncii)
S0
O Q
Fig. 8.4. Curba ofertei de muncă
145
Linia dintre A şi B evidenţiază extinderea ofertei, iar cea dintre B şi A, contracţia ofertei ca urmare a
modificării mărimii salariului. La un anumit nivel al salariului, oferta de muncă poate avea tendinţa de
creştere sau de scădere în funcţie de factorii ce privesc dimensiunea şi structura populaţiei active disponibile.
8.3.3. Structuri şi stări ale pieţei muncii

• Structuri ale pieţei muncii
Cererea şi oferta de muncă sunt structurate pe domenii de activitate, rezultate din diviziunea
socială a muncii. Fiecare domeniu se diferenţiază după profesiile ce îi sunt specifice, după gradul de
calificare pe care îl presupune diversitatea activităţilor şi/sau tipurilor de produse ce constituie ofertă pe piaţa
bunurilor şi serviciilor. În funcţie de segmentarea cererii după criteriile ce ţin de nivelul de pre-gătire,
specializare, calificare sau noncalificare, s-au constituit diferite categorii de forţă de muncă, desemnate drept
„grupuri nonconcurenţiale pe piaţa muncii.” Forţa de muncă nu constituie un factor de producţie omogen, ea
se diferenţiază, ca urmare a unor elemente de natură socio-profesională. Această diferenţiere a forţei de muncă
segmentează piaţa muncii în grupuri cu calificări şi specializări bine conturate, ce nu se pot concura între ele
(de exemplu, un medic şi un inginer), ceea ce se concretizează şi în rate diferite ale salariilor.
Modificarea dimensiunii cererii de muncă, a structurii sale, sub impactul progresului tehnic, al apariţiei
de noi produse, al crizei energetice şi ecodezvoltării determină schimbări în structura ofertei de muncă.
Incepând cu anii `60 se disting câteva tendinţe principale privind evoluţia sub aspect structural a ocupării
forţei de muncă: terţializarea locurilor de muncă (în jur de 70% din cei ocupaţi în ţările dezvoltate sunt în
sectorul terţiar); exigenţe sporite privind calificarea; feminizarea locurilor de muncă în unele domenii
(medicină, învă-ţământ etc.). În prezent, femeile active deţin o pondere de peste 60% din forţa de muncă
feminină. Aceste mutaţii se reflectă în evoluţia adaptării diferitelor categorii profesionale la noile
componente sec-venţiale ale pieţei muncii. De la echilibrul general la nivel de cerere totală şi ofertă totală se
ajunge la echilibrul segmentelor pieţei muncii, pe categorii socio-profesionale. Acest echilibru presupune
ca, pe fiecare categorie de forţă de muncă, cererea totală să corespundă cu oferta concurenţială de forţă de
muncă pentru aceeaşi categorie. Numai în acest caz se va realiza un echilibru general, dar diferenţele de
salarii pe un segment sau altul al pieţei muncii vor restrânge sau mări dezechilibrul care se poate crea la
nivelul diferitelor categorii socio-profesionale. Echilibrul structural se manifestă prin dezechilibre de
proporţii mai mari sau mai mici la nivelul fiecărei categorii socio-profesionale a forţei de muncă, ceea ce va
conduce la existenţa unui surplus sau minus de ofertă faţă de cererea de muncă.
La sporirea ofertei contribuie noile generaţii pregătite a intra pe piaţa muncii, la care se adaugă un
segment tot mai important, şi anume, cei integraţi în diferite forme de învăţământ superior, dar care, o parte
din ei, se angajează. Nu putem face abstracţie de reducerea, în ultimii 50 de ani, a duratei medii a săptămânii
de lucru, care, de la un număr mediu de peste 40 de ore, a ajuns, în funcţie de ţară, la cca
35-37 ore de muncă. Toate aceste elemente noi aduc schimbări cantitative şi calitative în funcţionarea pieţei
muncii privind raportul cerere-ofertă de muncă.
Regionalizarea şi globalizarea pieţei muncii ascut concurenţa între cei ce caută un loc de muncă. Un rol
tot mai important în această concurenţă va avea investiţia în capitalul uman, care contribuie la formarea,
dezvoltarea şi valorificarea capacităţilor forţei de muncă în domeniile economico-sociale importante.
Piaţa muncii, fiind considerată specifică, funcţionează nu numai pe baza principiilor pieţei, ci, într-o
mare măsură, aşa după cum s-a relevat mai sus, şi pe baza reglementărilor din partea statului, care
corespunde politicilor de ocupare şi protecţie socială la nivel naţional şi comunitar.
La nivel macroeconomic, se stabilesc condiţiile generale de funcţionare a pieţei muncii,
reglementările ce trebuie să stea la baza partenerilor ce reprezintă cererea şi oferta de muncă. Legislaţia
muncii, elaborată de guvern, cu aportul patronatelor şi al sindicatelor, în consonanţă cu cea comunitară,
formulează:
– modalităţile de angajare a forţei de muncă;
– durata zilei de muncă;
– condiţiile de disponibilizare a forţei de muncă;
– facilităţile acordate forţei de muncă devenite şomeră;
– principiile de stabilire a salariilor; niveluri maxime;
– stabilirea unui nivel minim al salariilor de la care încep negocierile;
– facilităţi pentru unele sectoare de activitate spre a fi atractive pentru forţa de muncă, mai ales
pentru sectoarele deficitare în ce priveşte acest factor de producţie.
Desigur că, în funcţie de caracteristicile pieţei muncii din fiecare zonă, ţară, sunt formulate şi alte
reglementări de funcţionare a acesteia.
146
La nivel microeconomic, are loc întâlnirea efectivă a cererii cu oferta de muncă, între firme şi viitorii
angajaţi-salariaţi. În funcţie de condiţiile concrete ale unităţii economice, privind înzestrarea tehnică,
volumul anticipat al producţiei, se dimensionează, în termeni reali, mărimea şi structura socio-profesională a
cererii de muncă. Firma, prin contract, îşi asumă obligaţiile ce îi revin faţă de angajaţi.
Din confruntarea cererii cu oferta de muncă, însoţită de nego-cierile colective, are loc acceptarea sau
neacceptarea de ore suplimentare şi se stabilesc mărimea şi dinamica salariului, condiţiile de muncă, durata
concediului, unele facilităţi pe care firma le acordă, dar şi obligaţiile ce revin angajaţilor. Piaţa muncii
asigură distribuirea forţei de muncă în concordanţă cu principiile generale şi cu condiţiile economico-sociale
la nivel de firmă, unitate economică.
În România, piaţa muncii, în anii ’90, s-a aflat într-un proces de transformare în vederea funcţionării
după principiile economiei de piaţă. În acest deceniu, s-a creat cadrul instituţional prin reorganizarea
Ministerului Muncii, a Direcţiilor judeţene de Muncă şi Protecţie Socială, Oficiilor de Ocupare a Forţei de
Muncă, la nivel de judeţ şi oraş. In 1999 s-a înfiinţat Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă,
respectiv, şi în profil teritorial, în vederea gestionării ocupării, formării, calificării şi recalificării forţei de
muncă, alocării resurselor umane. Toate aceste organisme au un rol important în urmărirea cererii de muncă
şi a ofertei de muncă, în asigurarea, pe diferite trepte, a protecţiei sociale a şomerilor. Totodată, s-a creat
cadrul legislativ prin elaborarea unor legi şi perfecţionarea Codului muncii. Legea nr.1 din 1991 privind
„ocuparea şi protecţia şomerilor” s-a îmbunătăţit pe parcurs astfel încât, pe de o parte, să protejeze economic
pe şomer şi, pe de altă parte, să-l stimuleze în căutarea unui loc de muncă.
• Stări ale pieţei muncii în prezent la nivel naţional

şi european
Piaţa muncii se caracterizează prin profunde dezechilibre, ca expresie a reducerii cererii de muncă, în
condiţiile dificultăţilor de ansamblu ale economiei. Excedentul de ofertă de muncă s-a concretizat în existenţa,
în România, a unui şomaj în proporţii diferite, dar constant pe întreaga perioadă 1990-2010. Perioada 2000-
2007 – caracterizată prin ritm mediu de creştere a PIB de 6% – nu a avut un efect consi-derabil privind
restabilirea unui relativ echilibru. Atenuarea presiunii ofertei de muncă asupra cererii de muncă s-a datorat
emigrării orga-nizate şi celei ilegale a unei părţi a forţei de muncă active şi tinere către ţări dezvoltate care
oferă salarii mai mari decât în România. Aprecierea conform căreia „intrarea pe această piaţă a ofertei de
muncă pentru ocuparea unui loc de muncă este un act economic, dar şi de justiţie socială”27 rămâne un
deziderat. Începutul crizei economice de la sfârşitul anului 2008 a afectat negativ toate variabilele pieţei
muncii.
Existenţa la nivelul economiei mondiale a unui număr impre-sionant de şomeri justifică valul de
emigrare a forţei de muncă în căutarea unui loc de muncă, cu deosebire a celei din ţările slab dezvoltate spre
ţările dezvoltate. În prezent, ca şi în alte perioade istorice, emigrarea este însoţită de discriminări privind
salariile, oferirea de munci puţin agreate de populaţia autohtonă şi, uneori, de atitudini agresive din partea
unor forţe ostile faţă de imigranţi.
Cunoscând, aşadar, în prezent dezechilibre substanţiale, piaţa muncii se află inexorabil în căutarea
remedierii acestor dezechilibre. În plan teoretic, eliminarea dezechilibrului corespunde situaţiei în care, la
nivelul salariului de echilibru, cererea şi oferta de muncă sunt egale, asigurându-se ocuparea deplină a forţei
de muncă.
În condiţiile concurenţei imperfecte şi ale modificărilor survenite, pe parcursul secolului al XX-lea, în
structura bazei tehnico-materiale, în procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi producţiei, proces
care a dat naştere la companii de mari dimensiuni şi cu zeci, sute de mii de salariaţi, a evoluat şi conceptul de
ocupare deplină. Dezechilibrul provocat de criza din 1929-1933 pe ansamblul econo-miilor naţionale a atras
după sine o scădere considerabilă a ocupării forţei de muncă. În consecinţă, s-a impus un nou mod de analiză
şi înţelegere a cauzelor fenomenului ocupare-dezvoltare, care îşi caută şi astăzi explicaţia, urmare a crizei
financiare şi economice de la sfârşitul anului 2008 şi adâncirii acesteia în 2009, care a generat, la nivel
mondial, o contracţie puternică a cererii de forţă de muncă şi, în consecinţă, un şomaj de mari dimensiuni.
J.M. Keynes, în abordarea teoretică a conceptului de ocupare deplină, ia ca punct de plecare interesele
întreprinzătorilor în condiţiile existenţei unei anumite baze tehnice28. El consideră că înclinaţia spre consum
şi volumul investiţiilor noi sunt cele care împreună determină volumul ocupării, iar volumul ocupării este
legat într-un mod bine determinat de un nivel dat al salariilor reale, şi nu invers. În cazul în care înclinaţia
27
Lionel Stoleru, L’équilibre et la croissance économique, Ed. Dunod, Paris, 1969, p. 89.
28
J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p. 60-65.
147
spre consum şi volumul investiţiilor noi au drept con-secinţă o cerere efectivă de muncă insuficientă,
atenţionează Keynes, atunci nivelul efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru
potenţial disponibilă la salariul real existent, generând şomaj.
În condiţiile actuale ale economiei de piaţă, conceptul de ocupare deplină a forţei de muncă nu trebuie
înţeles în sensul de rată zero a şomajului. Reprezentanţi ai curentului de gândire economică monetarist, în
special Milton Friedman, consideră că există o rată naturală a şomajului (de 3%, iar în prezent, de 6 %), care
este compatibilă cu starea generală de echilibru economic.
Teoria compensării ocupării printr-o rată mai înaltă a inflaţiei, inspirată de curba Phillips, nu se mai
verifică în foarte multe ţări. Este edificatoare situaţia actuală când, în multe state membre ale UE, şomajul
este sincron cu creşterea preţurilor, inclusiv în România. Se consideră că piaţa muncii, pentru a contribui la
atenuarea stării de dezechilibru, trebuie să devină mai flexibilă, prin extinderea sistemului de muncă cu timp
parţial, reducerea duratei de muncă, contracte de muncă cu durată determinată etc. În acelaşi timp, forţa de
muncă trebuie să devină mai mobilă, mai adaptabilă, într-o perioadă scurtă, la structura şi dinamica pieţei
muncii, integrată în spaţiul comunitar şi al globalizării. Desigur, există diferenţe care constau în capacitatea
statelor de a susţine şi stimula prin instrumente monetare şi financiare relansarea activităţilor şi a proteja
economic şi social pe cei ce sunt în căutarea unui loc de muncă. Instituţiile pieţei muncii, la rândul lor, au un
rol important în atenuarea dezechilibrului dintre cererea şi oferta de muncă prin promovarea politicilor active
de calificare şi reconversie a mîinii de lucru, prin stimularea formelor flexibile de integrare în plan
profesional şi teritorial.
În ce priveşte Europa, Strategia de la Lisabona, elaborată de Consiliul European, pentru perioada
2000-2010, prevedea ca UE să devină cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazată pe
cunoaştere, capabilă de creştere economică sustenabilă cu mai multe şi mai bune locuri de muncă. Această
strategie, revizuită în 2005 şi 2008, fixa obiectivul unei rate de ocupare de 70% din forţa de muncă activă, de
60% în rândul femeilor şi de 50% a persoanelor cu vârsta de peste 55 de ani şi, desigur, investiţii substanţiale
în formarea capitalului uman. Strategia Europei 2020 are ca obiectiv principal stimularea competitivităţii şi
productivităţii fără a compromite coeziunea socială. Liniile sale directoare se referă la: reducerea sărăciei;
atingerea unei rate a ocupării de 75% din populaţia în vârstă de muncă; creşterea numărului studenţilor;
investiţii de 3% din PIB la nivelul UE în cercetare, inovare.*
Ocuparea rămâne o ţintă şi pentru următorul deceniu. Creşterea economică versus sporirea locurilor de
muncă este o premisă pentru existenţa unui echilibru relativ pe piaţa muncii, dar de dezechilibru pe piaţa
muncii suficientă. Trecerea la o economie bazată pe cunoaştere nu apare în afara contribuţiei indivizilor şi a
pregătirii lor, pe întreg parcursul vieţii active, în concordanţă cu dezvoltarea noilor tehnologii, care oferă
locuri de muncă structurate pe noi coordonate ale pregătirii forţei de muncă. Restabilirea echilibrului depinde
de crearea unui mediu de afaceri favorabil creşterii economice durabile, care să genereze sporirea locurilor de
muncă. În acelaşi timp, starea de dezachilibreu pe piaţa muncii este provocată nu numai de laturile de ordin
cantitativ, ce ţin de excedentul ofertei faţă de cerere, în sensul crizei locurilor de muncă dar, şi de o
neconcordanţă a structurii ofertei sub aspect calitativ, al gradului de instruire şi pregătire pe meserii,
specialităţi raportat la exigenţele cererii. Gestionarea pieţei muncii, în timp de criză, poate fi eficientă în
funcţie de abilitatea cu care acţionează insti-tuţiile centrale şi locale de a sprijini mediul de afaceri dar, şi în
a găsi modalităţi de flexibilizare şi mobilitate a ocupării forţei de muncă şi de a stimula pe şomeri la
reconversia profesională. Învăţământul, structurat şi orientat spre meseriile şi profesiile cerute şi cu
valabilitate pe termen lung, are un rol important în calificarea forţei de muncă în concordanţă cu cerinţele
pieţei muncii. Subfinanţarea învăţământului în multe ţări, inclusiv în România, întârzie procesul de
modernizare a bazei tehnice, a infrastructurii şi a programelor tematice, fapt ce afectează negativ pregătirea
profesională a noii generaţii şi integrarea acesteia pe piaţa muncii.
8.3.4. Salariul: delimitări conceptuale

Salariul sau preţul muncii constituie o componentă şi o variabilă esenţială a pieţei muncii. Descifrarea
conceptului şi a rolului său are o mare importanţă, deoarece este principalul venit pentru cea mai mare parte
a populaţiei din ţările dezvoltate. De mărimea şi dinamica salariului depinde asigurarea unor condiţii
economice şi sociale corespunzătoare unui anumit standard de viaţă. In acelaşi timp, nivelul salariului
orientează posesorul forţei de muncă spre sectoarele şi calificările care îl solicită.
În funcţie de înţelegerea acestui rol se vor delimita relaţiile, la nivel microeconomic – firmă şi
macroeconomic – guvern, faţă de retribuire şi alte condiţii privind angajarea forţei de muncă.
*
http://europa.eu
148
• Diferite accepţiuni privind salariul
Salariul este definit în diferite moduri, în funcţie de doctrina economică pe care o reprezintă un
economist-teoretician.
Salariul, în accepţiunea cea mai largă, reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de
producţie-muncă pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice. Paul Samuelson
defineşte salariul ca fiind „preţul pentru care oamenii îşi închiriază serviciile lor”29.
Aceste definiţii răspund unui criteriu comun, anume remunerarea forţei de muncă ca participantă la
diferite activităţi economice.
Salariul trebuie abordat în dublu sens: cost şi venit.
Salariul-cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la
asigurările sociale şi fondul de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă ponderea acestor cheltuieli în
costul total este diferită.
Salariul-venit, care revine factorului de producţie-muncă, este o formă de venit personal de a cărui
mărime depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat. De aceea, el devine un stimulent pentru
salariaţi de a se (re)califica, perfecţiona şi adapta la cerinţele unităţii în care lucrează, ale pieţei muncii, în
general.
Salariul-venit deţine o pondere importantă în totalul venitului naţional. În ţările, dezvoltate economic,
salariul reprezintă peste 70% din venitul naţional. În ţările în curs de dezvoltare, această pondere este mult
mai mică, din cauza structurii înguste, uneori monostructură, a economiilor naţionale respective.
Conceptul salariu-venit este abordat diferit în literatura economică în raport de şcoli, curente.
Adam Smith consideră că, salariul este singurul venit bazat pe muncă: „Din produsul muncii sau din
valoarea pe care munca o adaugă materialelor se scade partea ce revine sub formă de profit şi rentă30. Deci,
produsul muncii muncitorului constituie răsplata naturală sau salariul muncii. Mărimea salariilor depinde de
contractul făcut între muncitori şi patroni. „Primii vor să obţină cât mai mult, iar patronii să dea cât mai puţin
posibil. Muncitorii sunt dispuşi să se unească pentru a urca salariul, iar patronii pentru a-l coborî”31.
David Ricardo, spre deosebire de A. Smith, face distincţie între preţul natural şi preţul de piaţă al
muncii. El consideră că salariul natural este acel preţ necesar pentru întreţinerea muncitorului şi pentru
perpetuarea speciei. Preţul de piaţă al muncii este acel preţ ce se plăteşte efectiv, pe baza raportului existent
între cererea şi oferta de forţă de muncă.
Ferdinand Lassalle defineşte salariul drept valoare a mijloacelor de subzistenţă necesare întreţinerii
forţei de muncă. Această concepţie este cunoscută sub denumirea de „legea de aramă a salariului.” Salariul,
după această lege, nu poate depăşi limita minimului de mijloace de subzistenţă necesare întreţinerii
muncitorului şi familiei sale. Un spor al salariilor peste această limită ar atrage după sine un număr mai mare
de căsătorii şi, în consecinţă, şi o creştere a natalităţii, respectiv, a populaţiei, ceea ce ar conduce la
diminuarea salariilor şi, în consecinţă, la reducerea naşterilor.
Karl Marx tratează forţa de muncă drept marfă, care are valoare. Salariul este un preţ care exprimă într-
o formă transformată această valoare a mărfii – forţă de muncă. Salariul, după K. Marx, ascunde munca pe
care muncitorul o efectuează în mod gratuit pentru capitalist; muncitorul primeşte un salariu mai mic decât
valoarea creată de forţa de muncă.32
John M Keynes33 abordează conceptul de salariu în dependenţă de gradul de ocupare a forţei de muncă.
Astfel, volumul folosirii mâinii de lucru se află într-un raport univoc cu volumul cererii efective exprimat în
unităţi de salariu. Cererea efectivă este suma consumului scontat şi a investiţiilor scontate. Ea nu se poate
modifica dacă înclinaţia spre consum, curba eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii rămân total
neschimbate.
Economiştii contemporani, preluând diferite elemente din teoriile înaintaşilor lor, definesc salariul-venit
drept remunerarea muncii în raport cu cererea-oferta de muncă, cu negocierile colective între sindicate şi
patronat, cu reglementările legislative privind funcţionarea pieţei muncii. Aşadar, salariul este o categorie
economică complexă, care presupune contract de muncă, negocieri colective, prestaţii de securitate socială,
instituţii ale pieţei muncii etc. El înglobează elemente atât de ordin economic, cât şi social.
29
Paul Samuelson, L’économique, t.2, Ed. Librairie Armand Colin, Paris, 1968, p. 860.
30
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 47.
31
Idem, p. 48.
32
Marx, Engels, Capitalul, Opere vol. 23, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 546.
33
John M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 269-282.
149
8.5. Factori care influenţează nivelul şi dinamica salariului
Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, în con-secinţă, salariul de echilibru se formează
teoretic. Mărimea sa, fără a face abstracţie de cererea şi oferta de muncă, este rezultatul negocierilor, în cadrul
firmei, unde se stabilesc în mod concret condiţiile de angajare şi nivelul salariului. La aceste negocieri se iau
în considerare regle-mentările pieţei muncii, ca, de exemplu, salariul minim, stabilit prin negocieri între
guvern şi sindicate pe economia naţională sau pe ramuri de activitate. Salariul negociat va fi mai mare faţă de
salariul de echilibru (fig. 9.5).
S
Q = cantitatea de
muncă
S = salariul
Se = salariul de
echilibru
C = cererea de
muncă
S = salariul
Fig. 9.5. Echilibrul pe piaţa muncii; salariul de echilibru

Punctul E reprezintă echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă, căruia îi corespunde salariul de
echilibru. Salariul minim garantat (S1) pe economie se poate situa deasupra salariului de echilibru (Se).
Salariul minim este un punct de plecare în negocieri, astfel că salariul convenit va fi mai mare, iar în
condiţiile când factorul de muncă va deveni prea scump,agentul economicva reduce cererea (A).
Salariul privit ca venit are o tendinţă generală de creştere. Ca mărime şi capacitate de acoperire a
nevoilor de trai ale salariatului şi familiei lui, salariul se diferenţiază de la o ţară la alta şi de la o perioadă la
alta, pe ramuri, domenii, profesii, meserii, în funcţie de mai mulţi factori, şi anume:
− raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă;
− cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor, pentru refacerea şi dezvoltarea forţei de muncă în
condiţiile diversificării şi sporirii ne-voilor materiale şi spirituale, ale apariţiei unor noi bunuri şi servicii etc.;
− nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum;
− cheltuielile pentru odihnă şi viaţă spirituală, care cresc pe măsură ce timpul de muncă se reduce în
favoarea timpului liber;
− sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii;
− gradul de organizare a sindicatelor;
− raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal.
Dacă, pe unitate de rezultat, salariul în calitate de cost scade când productivitatea devansează creşterea
salariului mediu, în schimb, salariul ca venit are o tendinţă de creştere, dar fără a devansa sporul
productivităţii muncii. Raţiunea constă în criteriul de eficienţă ce ghidează activitatea economică.
Raportul dintre salarii mai mari şi productivitate crescândă a generat mai multe moduri de interpretare.
Economistul contemporan Joseph Stiglitz enunţă teoria după care salariile mai mari sunt cele care determină
creşterea productivităţii nete a muncitorilor, fie prin redu-cerea mobilităţii acestora, fie prin promovarea unor
stimulente mai bune sau prin abilitatea firmei de a recruta forţă de muncă de calitate superioară, ceea ce se
exprimă în teoria salariului de eficienţă. Această teorie pune în evidenţă faptul că o creştere a salariilor
determină o creştere a productivităţii34. Contrar acestor argumente, teoria clasică pune accent pe faptul că
sporirea productivităţii este cea care determină creşterea salariilor. Ambele teorii au un element comun, şi
anume: creşterea salariilor are drept suport sporirea productivităţii. Ceea ce le desparte este motivaţia sporirii
salariilor în condiţii de creştere a productivităţii într-un mediu tehnico-economic profund schimbat.
Prin capacitatea şi gradul lor de organizare, sindicatele pot, prin negocieri, să stabilească un nivel mai
ridicat al salariului şi să obţină prestaţii sociale suplimentare din partea agenţilor economici. Dar, prezenţa
şomajului poate influenţa negocierile în sensul admiterii unui salariu mai mic. Şomajul este considerat un
factor ce presează asupra nivelului salariului.
În condiţiile actuale, în care salariaţii deţin ponderea dominantă în totalul populaţiei ocupate, iar
sindicatele, în multe ţări, reprezintă o forţă socială, au loc măriri ale salariilor chiar dacă şomajul este la un
nivel ridicat, desigur, când economia nu se află în criză. În ţările dezvoltate, în ultimii 20 de ani de
34
Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh, Economie, Editura Economica, Bucureşti, 2005, p. 296-297.
150
funcţionare a pieţei muncii, „rata creşterii salariului a fost departe de a fi invers proporţională cu cea a
şomajului”.35Factorii cu influentă directă asupra dinamicii salariului au avut o forţă de presiune mai mare
decât cea a şomajului.
• Diferenţiere – apropiere (egalizare)
Mărimea salariului este supusă unor tendinţe contradictorii: de diferenţiere de la un salariat la altul şi
de apropiere (egalizare).
Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în
muncă, condiţii de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte. Un element deosebit de important pe care se
fundamentează diferenţierea îl reprezintă eficienţa utilizării fondului uman, exprimată în rezultatele muncii
pe unitate de timp. Diapazonul diferenţelor se poate restrânge prin creşterea gradului de calificare. O
eventuală egalizare ar nemulţumi atât pe salariaţi, cât şi pe posesorii de capital. Salariul este legat de rezultat
şi, în mod inevitabil, va exista o anumită inegalitate.
Diferenţieri provin şi din discriminarea economică a femeilor, ca şi a celor mai în vârstă care acceptă
un salariu mai mic având în vedere că au o mobilitate de la un loc de muncă la altul mai redusă faţă de cei
tineri, precum şi din practici discreţionare ale agenţilor economici. Diferenţieri de salariu pot să apară şi în
cazul discriminării pe rase, unii salariaţi fiind remuneraţi, pe criteriul de rasă, la aceeaşi cantitate şi calitate a
muncii, cu o cotă poate mai mică decât colegii lor.
Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin
perfecţionare; ea presupune apropiere (ega-lizare) şi în privinţa eficienţei muncii. În caz contrar, ar exista un
transfer de rezultate de la cei cu eficienţă ridicată spre cei a căror pro-ductivitate este mai scăzută, ceea ce ar
fi în contradicţie cu principiile economiei de piaţă.
În prezent, este nevoie de o forţă de muncă calificată, capabilă să asigure performanţa noilor tehnici şi
tehnologii care, în multe subramuri, sunt deosebit de sofisticate şi scumpe. Asigurarea eficienţei investiţiei la
nivel de firmă sau ramură depinde nu numai de înzes-trarea tehnică pe lucrător, dar şi de calitatea forţei de
muncă. Capitalul uman, pregătit în concordanţă cu noile cuceriri ale ştiinţei, rămâne unul dintre factorii
determinanţi generator de creativitate şi performanţă. Investiţia susţinută şi de durată în educaţie şi formare
continuă profe-sională constituie suportul sporirii calităţii forţei de muncă. În concluzie, dobândirea capitalului
uman, deşi este costisitoare, generează mai mult venit pentru persoana ce l-a dobândit, dar şi un beneficiu
pentru societate. Investiţia în capital uman reprezintă una dintre principalele surse ale creşterii economice,
deoarece contribuie la sporirea produc-tivităţii muncii prin utilizarea aparatului de producţie modern, rezultat
al cercetării ştiinţifice şi tehnice.
8.3.5. Formele salariului

Salariul nominal reprezintă suma de bani, negociată între angajator şi angajat, prevăzută în contractul
de muncă, pentru activitatea, munca ce urmează a fi efectuată. Salariul nominal este o mărime dinamică,
fiind influenţat de o serie de factori.
Salariul nominal se prezintă sub următoarele forme:
• Salariul nominal brut este salariul nominal în care sunt incluse impozitul şi alte obligaţii ale
salariatului faţă de diferite instituţii ale statului.
• Salariul nominal net este partea ce revine angajaţilor sub formă de venit net după ce s-au scăzut
următoarele: impozitul, contribuţia la asigurările sociale, la sănătate şi la fondul de şomaj.
• Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal net,
la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioadă. Salariul real (puterea de cumpărare a salariului nominal
net) depinde de mărimea salariului nominal net şi de nivelul preţurilor la bunurile economice. Fluctuaţiile
preţurilor determină modificări ale salariului real. Dacă preţurile cresc, iar salariul nominal net rămâne
constant, salariul real va scădea. Dacă preţurile scad, la acelaşi salariu nominal net, salariul real va creşte.
Salariul real este direct proporţional cu mărimea salariului nominal net şi invers proporţional cu dinamica
preţurilor.
În România, creşterea constantă a preţurilor şi, în unele perioade, o inflaţie galopantă au erodat puterea
de cumpărare a salariului nominal net. S-a creat un ecart puternic între evoluţia preţurilor şi cea a salariului
real, fapt ce a influenţat negativ standardul de viaţă al unor categorii largi ale populaţiei. În faza de criză,
politicile de îngheţare şi de diminuare a salariului nominal net sincronizate cu creşteri ale pre-ţurilor
35
Jean Marie Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Ed. Ouvrier, Paris, 1988, p. 110.
151
afectează puternic standardul de viaţă generând puternice conflicte de interese economico-sociale, urmare a
scăderii puterii de cumpărare.
Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor (în procente):
SN
SR =
P
În dinamică, modificarea salariului real este evidenţiată de indicele salariului real:
SR 1 ISR = indicele salariului
ISR = × 100
SR 0 real
SR1 = salariul real din
ISN perioada curentă
ISR = × 100 SR0 = salariul real din
IP
perioada anterioară
Salariul direct este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi sumele
corespunzătoare pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu.
Salariul minim garantat este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor dintre patronat-
sindicate-guvern. El serveşte ca bază de calcul, de la care se va pleca în stabilirea salariilor la un nivel care să
asigure condiţii decente de trai. Acest salariu minim este corectat, în funcţie de factorii ce influenţează
salariul real.
Inegalitatea privind salariul minim la nivelul ţărilor membre ale UE ridică o problemă de
competitivitate a produselor prin prisma dumpingului salarial. Acest fenomen, pentru a fi prevenit, necesită –
susţin sindicatele – o armonizare a legislaţiilor naţionale care să ia ca referinţă ţările în care salariile minime
sunt cele mai ridicate, ceea ce va „asigura o protecţie împotriva concurenţei neloiale văzute ca „dumping
social.” 36
În România, salariul minim este rezultatul negocierilor dintre sindicate, patronat, guvern. El este
stabilit la nivel de economie şi este corectat, în anumite proporţii, cu rata inflaţiei. Salariul minim pe eco-
nomie rămâne mult în urma creşterii preţurilor şi, din această cauză, el asigură în limite modeste un trai
decent de existenţă.
Salariul minim generează anumite constrângeri pentru patroni, în măsura în care este puţin flexibil,
ceea ce stimulează substituirea forţei de muncă cu alt factor de producţie.
Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale
acesteia sunt deosebit de bune. El poate lua diferite forme concrete: prime, al 13-lea salariu, facilităţi făcute
salariaţilor la anumite servicii (creşe pentru copii, case de odihnă, cantine etc.).
Salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul
de stat sub forma alocaţiei pentru copii, a diferitelor ajutoare sociale. Aceste venituri nu sunt corelate cu
rezultatele muncii salariaţilor, ele sunt adiţionale, având scopul asigurării unui nivel de trai de subzistenţă
pentru anumite categorii de salariaţi sau grupuri din cadrul acestora care se confruntă cu riscuri mai mari,
cum sunt accidentele de muncă, bolile profe-sionale, şomajul etc. Acordarea salariului social este un răspuns
al societăţii la solidaritatea socială.
• Tipuri de salarizare
Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se determină mărimea
salariului pentru fiecare salariat. Forma de salarizare face legătura între partea de venit ce revine
salariatului şi activitatea depusă de el, între salarii şi rezultatele muncii. Fiecare formă de salarizare
evidenţiază într-un mod specific cantitatea, calitatea şi importanţa muncii depuse.
Formele de salarizare sunt stipulate în contractul de muncă. Cele mai practicate forme de salarizare
sunt: în regie, în acord şi mixtă, în remisă. Fiecare formă poate fi aplicată într-o mare varietate.
• Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră, zi, săptămână, lună.
Această formă se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat. Fiecărui salariat i se
stabileşte ce are de realizat, răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o posedă, de domeniu, de
locul pe care îl ocupă în eşaloanele de conducere şi organizare a activităţii. Dacă salariatul nu depune munca
minimă în unitatea de timp prevăzută în contract, el va fi avertizat sau disponibilizat de către unitatea
36
Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia integrării europene, Editura Economica, Bucureşti,
2006, p. 449.
152
respectivă. Cel care depune muncă mai multă şi de bună calitate în unitatea de timp pre-văzută poate fi
recompensat prin premii, gratificaţii, anumite facilităţi atribuite de unitatea în care lucrează. Mărimea totală a
salariului este produsul dintre timpul lucrat şi salariul pe unitatea de timp.
• Salarizarea în acord este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie de
cantitatea de produse realizate sau de numărul operaţiunilor executate în unitatea de timp. Aceasta se practică
în acele domenii de activitate unde se pot norma şi comensura munca cheltuită prin cantitatea de produse sau
numărul de operaţii. Salarizarea în acord pune mai pregnant în evidenţă legătura dintre mărimea salariului şi
rezultatele muncii depuse de salariat. În acest caz, cheltuielile de supraveghere se pot reduce, iar intensitatea
muncii poate avea tendinţa de a creşte. Dacă norma de produse sau operaţii nu a fost realizată la nivelul
planificat şi la calitatea corespunzătoare, lucrătorul este penalizat. Salarizarea în acord prezintă şi unele deza-
vantaje: tendinţa de a obţine cât mai multe produse sau de a executa operaţii în număr mare în aceeaşi unitate
de timp poate afecta calitatea produselor; intensificarea muncii dincolo de anumite limite necesită un consum
mare de energie, cu efect negativ asupra sănătăţii ca urmare a unei oboseli fizice şi intelectuale.
Salarizarea în acord s-a diversificat, concretizându-se în: acord direct; acord progresiv; acord global.
– Acordul direct constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată, operaţiune executată. Mărimea
salariului va fi direct proporţională cu numărul produselor sau operaţiilor executate de salariat. Se aplică în
domeniile unde se poate face măsurarea muncii individuale.
– Acordul progresiv presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitate de
produs sau operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv.
– Acordul global se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a executa într-un
termen stabilit un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice pentru care primeşte o sumă globală,
determinată în raport cu manopera necesară realizării obligaţiilor pre-văzute în contract.
• Salarizarea în remisă sau cote procentuale se aplică, de regulă, în comerţ, în activitatea de prestări
servicii. Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu nivelul de îndeplinire a sarcinilor stabilite prin
contract.
Practicarea diferitelor forme de salarizare nu exclude contestarea lor din partea salariaţilor sau a
întreprinzătorului, faptul că aceştia nu sunt recompensaţi în funcţie de utilizarea eficientă a muncii sau a
capitalului. Atenuarea acestui conflict se poate face prin măsuri de corectare, participare, socializare.
– Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare, prin acordarea unor
sporuri pentru muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilităţi în domeniul
managementului etc.
– Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea bene-ficiului obţinut de unitatea economică
unde îşi desfăşoară activitatea; ea permite o repartizare mai echitabilă a rezultatelor obţinute prin aportul
salariaţilor şi o atenuare a confruntărilor dintre interesele personale ale salariaţilor şi cele ale întreprinderii.
Participarea se poate realiza prin cote-părţi din beneficiu, facilităţi acordate salariaţilor de a cumpăra acţiuni
la unitatea unde lucrează şi alte forme stabilite de conducerea întreprinderii.
– Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai dificilă,
remunerarea pe baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată.
Alegerea formei de salarizare are în vedere utilizarea eficientă a forţei de muncă, stimularea ei în
scopul ridicării calificării şi evaluării cât mai juste a raportului între rezultatele economico-financiare ale
unităţilor şi remunerarea propriilor salariaţi.

• Piaţa muncii • Salariul – cost, venit
• Nevoia de muncă • Salariu nominal, brut, net
• Cererea de muncă • Salariu de eficienţă
• Salariul real • Salariu colectiv,s ocial
• Oferta de muncă • Salarizare în regie, acord
• Cost marginal al muncii

153
• Care este raportul dintre nevoia de muncă şi cererea de muncă?
• Argumentaţi legătura dintre factorul demografic şi creşterea economică!
• Care este relaţia între salariul nominal, salariul real şi preţuri?
• Cum apreciaţi raportul dintre evoluţia salariului real şi evoluţia preţurilor în
România, în ultimii 6 ani? Dar a salarului nominal minim?
• Factori care influenţează mărimea şi dinamica salariului, în afară de preţuri.
Alegerea variantei corecte:
1. Nevoia de muncă faţă de cererea de muncă

a) se suprapun
b) este de la parte la întreg
c) este de la întreg la parte
2. Cererea de muncă este oferta de locuri de muncă

a) adevărat
b) fals
3. Oferta de muncă reprezintă

a) intreaga populaţie a unei ţări
b) populaţia în vârstă de muncă
c) populaţia activă
4. În condiţii de criză economică, cererea de muncă

a) se reduce
b) nu suportă modificări
c) creşte
5. Dacă pe piaţa muncii există un excedent de ofertă de forţă de muncă, salariul are tendinţa:
a) de a creşte
b) de a scădea
c) nu se modifică

• Albertini Jean-Marie, Les rouages de l’économie nationale, Editura ouvrières, Paris, 1988.
Bucureşti, 2007.
• Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970.
• Lipsey, Richard G.; Chrystal K. Alec, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• Smith, Adam, Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1960.
• Stiglitz, Joseph E., Walsh Carl E., Economie, Editura Economica, Bucureşti, 2005.
• Stoleru Lionel, L’équilibre et la croissance économique, Dunod, Paris, 1969.
154
PIAŢA MONETARĂ ŞI DOBÂNDA.
CREDITUL ŞI BĂNCILE
Cuprins
9.1. Introducere
9.3.4. Dobânda
9.1 Introducere

• evidenţierea rolului banilor în economia de piaţă şi a instituţiilor implicate în
circuitul lor;
• creditul devenit în economia de piaţă cale de creare de masă monetară, de
finanţare a activităţii economice;
• analiza politicilor monetare actuale, a tipurilor lor şi a implicaţiilor asupra
procesului dezvoltării economice.

În evoluţia lor istorică s-au diferite forme ale banilor, ca şi func-ţiile
acestora. S-a arătat că forma generală pe care banii o dobândesc în circulaţia
lor pe piaţă este aceea de monedă metalică ori de hârtie. Strâns legate de
existenţa şi funcţionalitatea acesteia sunt două con-cepte importante: masa
monetară şi agregatul monetar.
Moneda include totalitatea mijloacelor de plată care se pot folosi în
mod direct pentru realizarea tranzacţiilor pe piaţă; ea reprezintă instrumentul
155
principal pentru funcţionarea tuturor pieţelor şi pentru realizarea schimburilor
între agenţii economici şi este utilă datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte.
Moneda cuprinde totalitatea instru-mentelor acceptate drept mijloc de
schimb, mijloc de tezaurizare şi unitate de măsură.
Masa monetară este determinată de cantitatea de monedă aflată într-o
economie iar ansamblul principiilor şi normelor juridice, economice şi
instituţionale care reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări
alcătuiesc sistemul monetar.
Agregatul monetar este caracteristic Sistemului Conturilor Naţionale,
prin care se determină părţile incluse în masa monetară şi semimonetară
(cuprinde bonurile de casă ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile
la termen la Trezorerie, efectele de comerţ negociabile etc), în instrumentele
de schimb şi plată .
Primul agregat monetar – M1 – include: monedele divizionare,
moneda fiduciară (biletele de hârtie), acele drepturi de creanţă ce pot fi
utilizate direct pentru a efectua plăţi către terţi.
Al doilea agregat monetar – M2 – include în plus, faţă de primul,
conturile pe librete de economii, depunerile pe termen scurt la bănci, bonurile
de casă ale unor instituţii de credit şi conturile de economii din bănci pentru
locuinţe. M2 cuprinde creanţele care nu sunt imediat lichide şi care pot avea
nevoie de înştiinţarea prealabilă a instituţiei depozitare.
Al treilea agregat monetar – M3 – cuprinde, suplimentar faţă de M2,
unele valori în devize, plasamentele pe termen nelimitat, titlurile pieţei
monetare emise de instituţii prestatoare de servicii.
Cel de-al patrulea agregat monetar – M4 – include, faţă de M3, şi
depozite negociabile, acorduri de răscumpărare, fonduri mutuale pe piaţa
monetară.
Agregatul monetar M1 are gradul cel mai mare de lichiditate, iar M4,
cel mai scăzut. Cele patru agregate monetare includ instrumente concrete de
schimb şi de plată a căror denumire diferă de la o ţară la alta.
„Cererea de bani este o cerere de bani reali (valori). Nu numărul, ci
puterea de cumpărare a bancnotelor respective îi interesează pe deţinătorii de
bani. Oferta de bani, M1, este formată din numerar şi depozite la vedere. O
mărime mai amplă, M2, cuprinde şi depozitele de economii sau cele la
termen deschise la instituţii de depozitare, precum şi alte valori aducătoare de
dobândă. Cea mai importantă caracteristică a banilor este că servesc drept
mijloc de plată.”37
În general, responsabilitatea cu privire la existenţa în economie a unui
anumit nivel al masei monetare revine Băncii Centrale, care dispune de
diferite pârghii de politică monetară prin care poate determina modificări ale
masei monetare.

Piaţa monetară este formată din ansamblul tranzacţiilor cu monedă,
rezultate din confruntarea cererii cu oferta. În funcţionarea mecanismelor
pieţei monetare sunt implicate următoarele categorii de agenţi economici:
statul, care stabileşte coordonatele politicii monetare; Banca Centrală – emite
monedă şi controlează moneda aflată în circulaţie; băncile comerciale – pun
în circulaţie moneda legală şi prin creditele acordate dau naştere monedei
bancare; firmele şi gospodăriile populaţiei, – care oferă sau solicită
disponibilităţi băneşti prin inter-mediul băncilor şi nu numai.
Cererea de monedă apare ca urmare a utilizării banilor pentru
achiziţionarea unor bunuri şi servicii, fiind dependentă de viteza de rotaţie a
banilor.
37
Rudiger, Dornbusch; Stanley, Fischer, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997, p. 287.
156
Banii sunt solicitaţi, în primul rând, în calitatea lor de mijloc de schimb
care, ca toate bunurile economice, se caracterizează printr-un stoc existent şi
se confruntă cu cereri din partea populaţiei de a-i deţine.
Elementul principal al cererii de bani constă în aceea că toate
persoanele sunt interesate de puterea de cumpărare a banilor pe care îi deţin.
Astfel înţelegem preocuparea continuă a persoanelor asupra cererii reale de
bani, nu neapărat asupra cantităţii nominale de bancnote şi monedă metalică
deţinute.
Numărul mediu de acţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o
unitate monetară le intermediază într-o perioadă reprezintă viteza de rotaţie a
monedei (V). Masa monetară (M) se află în raport direct proporţional cu
cantitatea de bunuri şi servicii tranzacţionate la un anumit preţ (PT) şi invers
proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (V):
M = PT / V, unde P este nivelul preţurilor, iar T volumul bunurilor şi
serviciilor tranzacţionate.
Puterea de cumpărare a banilor (Pc) este dată de cantitatea de bunuri
economice ce se poate cumpăra cu o unitate monetară sau cu o anumită sumă
de bani la un moment dat.
IM
IPc = — , Ip este indicele preţurilor bunurilor de consum;
Ip Ipc indicele puterii de cumpărare; IM indicele
masei monetare
Cererea de monedă este determinată de:
1) volumul tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate de monedă;
2) amploarea creditului de consum;
3) raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile efectuate în con-turile
creditelor aflate la scadenţă;
4) intensitatea înclinaţiei spre lichiditate.
Cererea de monedă pentru scopuri speculative depinde, însă, de nivelul
dobânzii: când creşte nivelul dobânzii, scade cererea, şi invers.
Atunci când cantitatea de bani existentă în economie nu este constantă,
intervine modificarea, de la o perioadă la alta, a preţurilor şi a producţiei de
bunuri, cu fiecare schimbare ce apare în dimensiunea masei monetare.
Impactul monedei asupra producţiei este diferit, în funcţie de ipotezele
folosite şi de orizontul temporal considerat.
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia
agenţilor economici şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.
Oferta de monedă nu este alcătuită numai din numerar, ci şi din
conturile la vedere deschise la bănci ; totalitatea depozitelor din sis-temul
bancar reprezintă o componentă importantă a ofertei de monedă.
Determinarea ofertei totale de bani decurge din luarea în consi-derare a
ratei rezervei fracţionare (raportul dintre rezervele bancare şi totalul
depozitelor) şi a părţii în numerar pe care populaţia optează să o deţină în
totalul depozitelor. Baza monetară (BM) a sistemului cuprinde rezervele (R)
şi numerarul (N) din economie:
R + N = BM
Introducerea banilor electronici şi a cărţilor de credit a contribuit la
diversificarea instrumentelor financiar-monetare şi la intensificarea disputelor
referitoare la ceea ce ar trebui să fie considerat drept monedă.
Creşterea ofertei de monedă duce la scăderea ratei dobânzii şi la
creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. Surplusul de monedă oferit
nu va putea fi absorbit decât dacă va scădea rata dobânzii, aceasta stimulând
cererea de monedă.
Metodele şi mecanismele care duc la creşterea masei monetare:
acoperirea deficitului bugetar prin emiterea şi negocierea bonurilor
de tezaur;
157
achiziţionarea devizelor străine obţinute de agenţii economici din
exportul de mărfuri;
acordarea de credite de către băncile comerciale clienţilor lor;
formarea unor depozite bancare sub formă de conturi din care băncile
pot acorda, în unele limite, credite altor clienţi.
Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, fiind determinat de
particularităţile mecanismului de corelare a cererii şi ofertei de monedă, prin
intermediul sistemului bancar, care manevrează rata dobânzii în funcţie de
interesele proprii şi ale clienţilor acestuia. Piaţa monetară se află în stare de
echilibru atunci când, la un anumit nivel al ratei dobânzii, cantitatea de
monedă oferită este egală cu cantitatea de monedă cerută.
Pentru ca sistemul monetar să funcţioneze bine, creditul – care are o
influenţă decisivă asupra masei monetare – trebuie să fie bine utilizat şi
rambursat la timp.

Teoria cantitativă a banilor clasică, datorită vitezei de circulaţie a
banilor care este considerată constantă, poartă şi denumirea de teorie
cantitativă a banilor în varianta statică, fiind caracterizată prin: viteză de
circulaţie a banilor invariabilă; producţia totală nu suferă schimbări în urma
modificării masei monetare; modificarea masei monetare determină o
modificare a nivelului preţurilor direct proporţională.
Noua teorie cantitativă a banilor numită şi teoria cantitativă în variantă
dinamică vizează următoarele coordonate:
• viteza de circulaţie a banilor – variabilă, dar nu invers pro-porţională
cu M (masa monetară), ci în acelaşi sens;
• producţia totală poate suferi modificări ca urmare a variaţiei masei
monetare doar pe termen scurt;
• modificarea masei monetare conduce la schimbarea: pe termen scurt –
în relaţie directă, a preţurilor şi rpoducţiei totale; pe termen lung – în
relaţie direct proporţională, numai a preţurilor.
Teoria cantitativă a banilor, formulată de Irving Fisher, exprimată
concentrat prin formula: MV = PT, evidenţiază situaţia de echilibru pe piaţa
monetară.
Potrivit ecuaţiei lui Fisher, cantitatea de monedă multiplicată cu viteza
de rotaţie a monedelor este egală cu nivelul general al preţurilor multiplicat
cu volumul bunurilor achiziţionate în perioada menţionată.
Teoria economică, în general, şi teoria monetară, în special, prin analiza
cantitativă a banilor, explică faptul că modificarea masei monetare exercită
influenţe semnificative asupra celor mai importante variabile economice.
În orice moment, cantitatea de bani existentă în economie nu se poate
restrânge sau extinde decât prin reducerea sau creşterea depozitelor de bani
ale populaţiei, ceea ce se traduce prin avantaje pentru unii şi dezavantaje
pentru alţii.
John Keynes a formulat o ipoteză proprie a schimburilor, cunoscută ca
ecuaţia de la Cambridge, prezentată astfel:
n = y(k+rk`) , unde :
y – nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţii
n – volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturale
k – cererea publică de încasări în moneda lichidă
k` – moneda scripturală exprimată în unităţi de consum
r – rata rezervei monetare
Cererea de monedă este condiţionată de trei motive : motivul
tranzacţional, motivul precauţional şi motivul speculativ.
Mobilul tranzacţional relevă nevoia de bani a clienţilor pentru
158
achitarea cash a produselor cumpărate, iar clienţii, la rândul lor agenţi
economici evidenţiază aceeaşi nevoie în vederea continuării tranzacţiilor.
Mobilul prudenţei sau precauţiei – nu puţine sunt cheltuielile care
apar în mod neprevăzut, iar ca o precauţie împotriva apariţiei unei „crize de
bani gheaţă”, atât populaţia, cât şi agenţii economici decid să păstreze unele
sume de bani sub formă de rezerve monetare.
Mobilul speculaţiilor relevă situaţia în care agenţii economici şi
populaţia reţin anumite sume de bani, drept protecţie împotriva
incertitudinilor legate de fluctuaţiile preţului sau cele ale cursurilor activelor
financiare şi, de cele mai multe ori, sume necesare participării la speculaţii
financiare aducătoare de mari profituri.
Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru ştiinţe economice
în anul 1976, considera că moneda, privită atât sub raportul dimensiunii sale
totale în economie, cât şi al vitezei de circulaţie, reprezintă componenta de
bază a economiei şi că acţionând asupra monedei, se pot obţine efectele
scontate relativ la preţuri, venituri şi creştere economică.
Tot Friedman considera că statul ar trebui să îşi reducă la minimum
intervenţia în viaţa economică a ţării şi că economia liberă de piaţă este cea
mai bună şi eficientă, iar în funcţionarea ei, rolul cel mai important îl are
moneda.
De curând, cercetările monetariştilor contemporani şi, în special, cele
ale lui Friedman au încercat să revină la tradiţia neoclasică, păstrând, în
acelaşi timp, unele dintre instrumentele de analiză elaborate de Keynes. Se
subliniază deseori faptul că orice variaţie a ofertei de monedă are efecte
importante, deoarece modifică echilibrul iniţial al agenţilor, în care acţiunea
monedei asupra producţiei este relativ importantă; contrar teoriei cantitative a
banilor, creşterea masei monetare are efect nu numai asupra nivelului absolut
al preţurilor, ci şi asupra volumului producţiei, adică asupra sectorului real.
Efectul acesta se limitează la o perioadă scurtă, pe termen lung, fiind
acceptată ideea de neutralitate a monedei.
9.3.4. Dobânda
Dobânda este o formă de venit care se află în strânsă legătură cu piaţa
monetară şi piaţa financiară.
Dobânda este venitul ce îi revine proprietarului oricărei forme de
capital, care participă într-o activitate economică, drept excedent, în raport cu
capitalul avansat. Dobânda poate fi privită ca o recompensă pentru renunţarea
la lichiditate, pentru o perioadă determinată, sau ca o sumă plătită pentru
folosirea temporară a banilor împrumutaţi.
Ca urmare a diversificării tipurilor de credite acordate de către bănci şi
instituţii financiare, dar şi perioadelor de rambursare a creditelor, formele
dobânzii sunt foarte variate:
dobânda pieţei monetare, aferentă creditelor pe termen scurt ce
intervin între băncile comerciale sau între acestea şi banca centrală;
dobânda bancară de bază, în cazul certificatelor de depozit şi
bonurilor de trezorerie;
dobânzile pe care le aplică băncile şi alte instituţii financiare
agenţilor economici;
dobânda percepută de casele de economii sau bănci pentru de-
pozitele atât la vedere cât şi la termen, pentru construcţii de locuinţe;
dobânda pentru credite de o zi; de o lună; 3 luni; 6 luni etc.
Indicatorii care relevă mărimea şi dinamica dobânzii sunt:
masa sau suma absolută a dobânzii;
rata dobânzii anuale, ca raport procentual.
Masa dobânzii exprimă mărimea absolută a dobânzii anuale plătite
pentru suma împrumutată, iar rata dobânzii anuale (mărimea relativă) se
159
calculează ca raport procentual între masa dobânzii şi suma împrumutată.
Masa dobânzii poate fi simplă şi compusă:
d` = (D/C) x 100,
unde:
d` – rata anuală a dobânzii
D – masa dobânzii anuale
C – capitalul împrumutat
Această formulă de calcul se foloseşte pentru determinarea dobânzii
simple (pentru împrumuturi mai mici de un an), iar în cazul dobânzii
compuse, care intervine în situaţia capitalizării dobânzii, se utilizează
următoarea modalitate de calcul:
Dc = Sn – C,
Sn = C x (1+d`)n, în care:
Dc – masa dobânzii compuse
Sn – suma câştigată de proprietarul capitalului, după n ani
n – numărul de ani (de capitalizare)
d` – rata dobânzii anuale
D = c x d`x n (n – perioada pentru care se calculează)

Băncile calculează dobânda pe care trebuie să o primească de la cei
cărora le-au acordat credite în funcţie şi de numărul zilelor sau lunilor
cuprinse în perioda de creditare:
D = (d‘ x C) x (y zile / 365 zile)
D = (d‘ x C) x (z luni / 12 luni) ,
unde:
D – masa dobânzii datorate
d‘ – rata anuală a dobânzii
y – numărul de zile ce corespund perioadei de creditare
z – numărul lunilor pentru care se acordă creditul
Rata dobânzii variază în funcţie de factorii care determină com-
portamentul agenţilor economici – creditori şi deponenţi. Dintre aceşti factori
pot fi menţionaţi: majorarea costului serviciilor (inclusiv bancare), migrarea
capitalurilor, creşterea înclinaţiei spre investiţii ca urmare a apariţiei unor noi
nevoi economice; şi alţi factori pot duce la creşterea ratei dobânzii; creşterea
economiilor, diminuarea relativă a produc-tivităţii capitalului, politicile
antiinflaţioniste, creşterea gradului auto-finanţării activităţii economice pe baza
profitului pot determina reducerea ratei dobânzii.
Rata dobânzii variază în funcţie de perioada de acordare a cre-ditului,
de gradul de risc pe care îl implică, de tipul de credit solicitat, de tipul de
piaţă care oferă acest credit şi de raportul dintre cererea şi oferta de
lichiditate.
Rata dobânzii poate fi: a) rata dobânzii nominale – este rata dobânzii
plătite fără corectarea cu rata inflaţiei; b) rata dobânzii reale – este rata
dobânzii nominale corectate cu rata inflaţiei; c) rata dobânzii nete care
exprimă rata dobânzii nominale fără impozitul care s-a plătit.
Pentru rata dobânzii reale, folosim ecuaţia lui Irving Fisher:
i = r + п, r = i – п
unde:
i – rata dobânzii nominale
r – rata dobânzii reale
160
п – rata inflaţiei
Rata dobânzii este foarte volatilă, diferită pe ţări, zone eco-nomice din
diferite ţări şi poate influenţa evoluţia inflaţiei, modul de închidere a
bugetului de stat, în special, mărimea deficitului sau evo-luţia masei
monetare.
Într-o ţară, creşterea cursului de schimb duce la atragerea capi-talurilor
disponibile din alte ţări, majorând oferta de capital şi con-ducând la scăderea
ratei dobânzii, în timp ce oferta depăşeşte cererea de capital în ţara respectivă.

Sistemul bancar din România este un sistem pe două niveluri, incluzând
Banca Naţională a României şi instituţiile de credit. Acest sistem a fost
introdus în decembrie 1990, fiind primul pas al pro-cesului de reformă
bancară.
Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de
plată şi acordă credite; băncile oferă diverse servicii clienţilor lor, în schimbul
cărora primesc o sumă de bani, şi fac legătura între firmele aflate în căutare de
fonduri şi cele care caută plasamente.
Pentru o funcţionare normală a sistemului bancar, Banca Centrală
apelează, când este nevoie, la limitarea creditului prin stabilirea cores-
punzătoare a scontului, determinând astfel mărimea ratei dobânzilor bancare
şi dinamica volumului creditelor.
Funcţiile băncilor sunt: active şi pasive.
Cea mai importantă funcţie activă a băncilor, cât şi a celorlalte instituţii
de credit este aceea de acordare de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc
condiţiile de bonitate financiară.
O a doua funcţie activă a băncilor ar fi aceea de păstrare a elasticităţii
mijloacelor de plată, funcţie ce revine Băncii Centrale, care adaptează
cantitatea de bilete de bancă la fluctuaţiile nevoilor de mijloace de plată ale
vieţii economice.
Funcţiile pasive ale băncilor sunt determinate de depunerile pe care le
fac clienţii: depuneri pentru valorificare şi depuneri pentru efectuarea unor
plăţi.
Printre funcţiile băncilor se numără, mai nou, şi gestionarea plăţilor
şi selecţionarea şi susţinerea proiectelor de dezvoltare, băncile exercitând un
important rol în orientarea dezvoltării de ansamblu a economiei naţionale.
O clasificare generală a băncilor le grupează pe acestea în: bănci de
emisiune, bănci comerciale de depozit, bănci specializate.
Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura
controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin
operaţiuni de rescont şi de coordonare a întregii politici monetare a statului.
Băncile comerciale de depozit multiplică mijloacele financiare atrase de
care au nevoie adăugând la capitalul propriu sumele depuse în depozite de
către agenţii economici, de către populaţie.
Băncile specializate sau instituţiile financiare care acordă credite
speciale anumitor tipuri de activitate: bănci care acordă credite pentru
agricultură (credite care sunt şi subvenţionate), bănci care s-au specia-lizat în
credite pentru locuinţe, bănci specializate în operaţiuni interna-ţionale
(derularea unor sume foarte mari de bani provenite din fonduri europene, şi
nu numai).
Câştigul unei bănci se calculează ca diferenţă între dobânda încasată
pentru creditele acordate şi dobânda plătită celor care şi-au încredinţat
disponibilităţile băneşti acelei instituţii financiare. Profitul brut al unei bănci
(instituţii financiare) se determină scăzând cheltuielile cu funcţionarea
instituţiei din câştigul obţinut de aceasta, iar pentru a obţine profitul net, se
elimină, din profitul brut, impozitele şi taxele datorate statului.
Pe piaţa românească operează, de asemenea, instituţii financiare
nebancare, precum fonduri de asistenţă mutuală, case de amanet, so-
161
cietăţi de leasing financiar, societăţi de credite pentru persoane fizice,
societăţi de microfinanţare, societăţi de credit ipotecar, societăţi care oferă
operaţiuni de factoring, societăţi specializate în finanţarea tran-
zacţiilor comerciale, şi altele.
Intermediarii financiari, care includ băncile, instituţiile de economii şi
împrumuturi, fondurile mutuale, companiile de asigurări şi alte instituţii,
creează legătura dintre cei care economisesc fonduri şi cei care au nevoie de
acestea.
Piaţa creditului are ca obiect de analiză creditul şi rata dobânzii, care
reflectă schimbul de valori actuale contra unor valori viitoare. Pe piaţa
creditului, participanţii schimbă bunuri diferite: creditorul îi oferă debitorului
un bun prezent, pe când debitorul oferă o perspectivă, un bun viitor, adică bani
pentru care creditorul va trebui să aştepte perioada convenită pentru a-i putea
folosi.
Organizarea sistemului financiar-bancar este supusă unui proces
permanent de adaptare şi transformare, de reglementare, această evoluţie
adaptându-se atât nevoilor interne ale economiei, cât şi cerinţelor sistemului
financiar internaţional.
Politica monetară influenţează macroeconomia prin intermediul ratelor
dobânzii şi condiţiile de creditare, care afectează deciziile de consum ale
gospodăriilor şi agenţilor economici.
Implicarea guvernului în sectorul bancar are o dublă motivaţie: prima se
referă la reglementarea activităţii băncilor şi garantarea depozitelor, pentru a
proteja deponenţii şi a asigura stabilitate a sis-temului financiar; cea de-a
doua motivaţie priveşte influenţarea dispo-nibilităţii băncilor de acordare a
împrumuturilor şi influenţarea nivelului investiţiilor.

O politică monetară nu trebuie să se limiteze doar la deter-minarea
cantităţii optime de monedă sau a ratei de creştere a ofertei monetare, ci
trebuie să fie implicată şi în atingerea unor obiective generale ale politicii
economice. Politica monetară cuprinde ansamblul de reglementări pe care
Banca Centrală le impune celorlalte bănci pentru realizarea obiectivelor
generale ale economiei naţionale.
Acţiunile politicii monetare influenţează atât ratele nominale ale
dobânzii cât şi cantitatea de monedă şi creditul din economie.
Pentru a putea înţelege implicaţiile politicii monetare apare necesitatea
diferenţierii temporale a efectelor acestei politici. Nivelul ratei dobânzii este
determinat, pe termen scurt, de relaţiile de natură monetară iar producţia reală
reacţionează la variaţiile cererii agregate determinate de oscilaţiile ratei
dobânzii. Rata dobânzii, pe termen lung, reprezintă reflectarea intensităţii
preferinţelor de timp, fiind determinată de raportul dintre oferta de economii şi
cererea de investiţii. Modificarea nivelului rezervelor influenţează ratele
dobânzii, masa monetară şi disponibilitatea creditului.
Principalele obiective ale politicii monetare sunt: controlarea masei
monetare şi a nivelului ratei dobânzii, fiind greu de stabilit nivelurile dorite
pentru aceste două ţinte.
Instrumentele principale ale Băncii Centrale pentru promovarea politicii
monetare sunt : operaţiile de open market, de care depinde situaţia bazei
monetare, taxa de rescont şi nivelul rezervei bancare.
Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de
emisiune în momentul rescontării portofoliilor de cambii, bilete la ordin şi
alte hârtii de valoare de la băncile comerciale. Modificarea ratei rescontului
conduce la modificarea disponibilităţilor pe care băncile comerciale pot să le
folosească pentru creditare, lucru ce duce la modificarea volumului creditului
şi a costului acestuia.
Vânzarea – cumpărarea titlurilor pe piaţa publică se realizează ca
urmare a apariţiei pe piaţa interbancară a unui excedent sau deficit de
162
lichidităţi. Politica de „open market” are natură contractuală ce permite
manevrarea operativă a lichidităţilor de pe piaţă.
Operaţiunile de open market ale Băncii Centrale nu influenţează doar
preţul valorilor financiare şi al nivelului dobânzii specifice lor, ci şi schimbări
ale altor tipuri de rate ale dobânzii, însă pe termen scurt.
Atunci când Banca Centrală schimbă rata dobânzii la valorile financiare
prin intermediul operaţiilor de open market, sunt influenţate în mod direct
câştigurile prin rata dobânzii înlocuitorilor acestor valori, precum şi efectele
comerciale în acelaşi sens.
În cadrul unei proceduri bazate pe controlul masei monetare,
operaţiunile pe piaţa deschisă pot fi utilizate pentru atingerea ţintei de masă
monetară. Deoarece legăturile dintre monedă şi PIB nominal reprezentate de
viteza de circulaţie a monedei au devenit în ultimii ani tot mai puţin
previzibile, numeroase bănci centrale aplică politica mo-netară prin stabilirea
ratei nominale a dobânzii şi utilizând procedeul bazat pe ţintirea ratei
dobânzii.
Variaţiile nivelurilor rezervelor obligatorii au o eficacitate sporită,
deoarece influenţează imediat dinamica creditului. Politica rezervelor
obligatorii are un impact cantitativ puternic asupra lichidi-tăţilor băncilor şi
determină schimbări importante ale masei monetare.
Multiplicatorul monetar este determinat prin raportarea dispo-
nibilităţilor suplimentare la rata rezervei obligatorii. Multiplicatorul monetar
creşte pe măsură ce rezervele obligatorii se diminuează, fiind întotdeauna
supraunitar.
M=D/r,
unde: D – disponibilitatea suplimentară
r – rata rezervei
Suma banilor aflaţi în circulaţie creşte mai repede decât cea a creditelor
acordate, ca urmare a tendinţei agenţilor economici de a păstra o anumită
sumă de bani efectivi pentru eventuale cheltuieli neprevăzute. Prin variaţia
lor, rezervele obligatorii permit băncilor să controleze structura masei
monetare şi fluxurile sau refluxurile capita-lurilor străine.
Rata rescontului
1. Scontarea – achiziţionarea unor creanţe pe termen scurt, de către
bănci, din care se elimină dobânda aferentă intervalului dintre achiziţionare şi
scadenţă.
2. Rescontarea – acţiunea prin care Banca Naţională achizi-ţionează de
la băncile comerciale efectele de comerţ deja scontate.
3.Rata rescontului – rata dobânzii folosite de Banca Naţională pentru
împrumuturile oferite băncilor comerciale.
Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă:
1. Intervenţia Băncii Naţionale în dubla sa calitate de cumpă-
rător/vânzător de obligaţiuni sau certificate de tezaur ;
2. a) dacă Banca Naţională cumpără obligaţiuni din sistemul bancar,
rezervele băncilor comerciale cresc şi acestora li se oferă posi-bilitatea
multiplicării prin expansiunea masei monetare scripturale;
b) dacă Banca Naţională vinde obligaţiuni sistemului bancar, rezervele
băncilor se diminuează şi se reduc şi şansele de formare a masei monetare.
Rata rezervei obligatorii:
1. Este percepută ca o condiţie obligatorie impusă de către Banca
Naţională, băncilor comerciale, de a avea un anumit procent constituit sub
163
formă de rezerve.
2. Schimbarea nivelului, în procente, al rezervei obligatorii afectează
apariţia banilor de cont prin multiplicatorul monetar.
3. Rata rezervei obligatorii şi banii de cont se află într-un raport invers
proporţional.

• Moneda • Agregatele monetare
• Piaţa monetară • Puterea de cumpărare a banilor
• Masa monetară • Multiplicatorul monetar
• Cererea de monedă • Dobânda şi rata dobânzii
• Oferta de monedă • Taxa rescontului
• Echilibrul monetar • Sistemul bancar şi funcţiile băncilor
• Politica monetară
• O bancă acordă un credit de 3000 RON cu o rată a dobânzii de 15% pe termen de

3 luni.Ce valoare are dobândă încasată de bancă?
• În perioada t0-t1 masa monetară creşte cu 20%, fiind iniţial de 50000 mld.u.m.. În
condiţiile menţinerii vitezei de rotaţie a banilor la două rotaţii pe an, să se
calculeze câte miliarde reprezintă variaţia absolută a valorii bunurilor economice
de pe piaţă.
Adevărat sau fals:

1) Acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc con-diţiile de bonitate financiară este
principala funcţie activă a băncilor.
2) Atunci când Banca Centrală creşte cota rezervelor obligatorii, masa monetară creşte faţă de o
perioadă anterioară.
3) Băncile comerciale contribuie la crearea masei monetare.

1) Care din următoarele mijloace de circulaţie şi de plată nu sunt incluse în al doilea agregat monetar
(M2):
a) monedele divizionare
b) depunerile pe termen scurt în conturi bancare
c) bonurile de casă ale unor organisme naţionale de credit
d) devizele
2) Printre instrumentele politicii monetare nu se numără:
a) taxa rescontului
b) taxa pe valoare adăugată
c) cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă
d) variaţiile cotelor obligatorii de rezervă
164
• Dăianu, Daniel, Echilibrul monetar şi moneda. Keynesism şi monetarism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
Bucureşti, 2007.
• Rudiger, Dornbusch, Stanley, Fischer, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997.
• Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, p. 237-256.
• Joseph, Stiglitz şi Carl, Walsh, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
• Taşnadi, Alexandru, Monetarismul, Editura Economică, Bucureşti, 1996.
165
PIAŢA FINANCIARĂ. BURSELE DE MĂRFURI
ŞI DE VALORI
Cuprins
10.1. Introducere
10.3.1. Titlurile de valoare. Acţiuni şi obligaţiuni
10.3.3. Plasamentul pe piaţa financiară
10.1 Introducere
În prezent, funcţionalitatea pieţelor de capital a devenit tot mai importantă, iar
mecanismele lor tot mai dinamice şi complexe, bursa fiind considerată un adevărat
barometru al vieţii economice, şi drept o caracteristică fundamentală a ţărilor cu
economie de piaţă competitivă.
Funcţionarea pieţei capitalului este expresia confruntării permanente între
cererea şi oferta de titluri de valoare. Cererea de tiluri de valoare se concretizează în
solicitări din partea posesorilor de capital bănesc, cum ar fi gospodăriile (menajele),
băncile, case de pensii, societăţi de asigurări-reasigurări, în scopul de a deveni
investitori, iar oferta de titluri de valoare provine de la deţinătorii acestora, cum ar fi
companii, bănci etc.
Pe piaţa primară a capitalului, purtătorii ofertei sunt emitenţii de titluri, iar
purtătorii cererii sunt posesorii de economii în calitate de investitori. Întâlnirea lor şi
derularea tranzacţiilor specifice se realizează, de regulă, prin intermediul băncilor, care
încasează un comision pentru serviciile lor, dar şi prin unele agenţii specializate ale
emitenţilor. Uneori, băncile achiziţionează ele însele titluri de valoare, pentru a le
vinde ulterior. În această situaţie, ele nu mai sunt simpli executanţi ai comenzilor
emitenţilor, ci comercianţi propriu-zişi care derulează tranzacţii speculative, obţinând
câştig din diferenţa de preţ. Totodată, marile firme deja constituite îşi plasează adesea
singure, direct la burse, acţiunile emise, în scopul creşterii capitalului şi lărgirii sferei
afacerilor.

• înţelegerea rolului şi funcţiilor pieţei financiare în valorificarea (capitalizarea) sumelor de
bani, temporar libere, deţinute de agenţii economici şi orientarea acestora către afaceri
aducătoare de profit;
• evidenţierea specificităţii acestei pieţe ca alternativă de finanţare externă flexibilă şi eficientă
pe perioade lungi;
• evidenţierea mecanismului şi structurii organismelor ce acţio-nează pe piaţa capitalului.
166
10.3.1. Titlurile de valoare. Acţiuni, obligaţiuni, titluri de ipotecă, bonuri de

tezaur
Titlurile de valoare (valori mobiliare) sunt înscrisuri emise în baza unor legi,
care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, periodic, un venit variabil sau fix.
Principalele titluri de valoare sunt acţiunile38, obligaţiunile, titlurile de ipotecă şi
bonurile de tezaur.
Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit
anual variabil, numit dividend. Ca expresie a participării la capitalul social al unei
firme constituite ca societate pe acţiuni, fiecare proprietar/acţionar primeşte un număr
de acţiuni, pro-porţional cu capitalul subscris. Practic, acţiunea este un titlu de pro-
prietate.
Acţiunile se clasifică în:
acţiuni nominative, care au înscrise pe ele numele firmei emitente, data
emiterii, numărul de identificare a titlului, valoarea nominală, semnătura persoanei
autorizate, elementele de securitate şi numele deţinătorului;
acţiuni „la purtător”, care nu au înscris pe ele numele pose-sorului.
De asemenea, acţiunile se grupează în:
acţiuni ordinare, care conferă posesorilor lor drepturi obişnuite;
acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale, ca, de exemplu, dreptul la
dividende fixe, indiferent de rezultatul net al firmei (profit sau pierdere).
În general, acţiunea conferă deţinătorului următoarele drepturi sociale şi
patrimoniale:
• dreptul de a solicita informaţii cu privire la evoluţia activităţii
economice a firmei şi de a primi documentele de gestiune (bilanţ, cont de rezultate,
anexe etc);
• dreptul de a participa la Adunarea Generală a Acţionarilor (direct sau
prin reprezentanţi);
• dreptul de a vota în Adunarea Generală a Acţionarilor, pro-porţional cu
numărul de acţiuni deţinute;
• dreptul de a primi o parte din profit, sub formă de dividend;
• dreptul de preemţiune – de a participa preferenţial la creşterile de
capital;
• dreptul de a primi o parte din capitalul social al firmei dacă aceasta dă
faliment.
Totodată, acţionarul are obligaţia de a participa la acoperirea pierderilor atunci
când firma realizează o activitate ineficientă, înre-gistrând pierderi.
Referitor la dreptul preferenţial al acţionarilor de a participa la creşterile de
capital, acesta apare în momentul în care o firmă are nevoie de capital suplimentar
pentru finanţarea unor programe de dezvoltare, restructurare sau eficientizare a
activităţii proprii. Una dintre opţiunile sale este de a realiza majorarea capitalului social
printr-o nouă emisiune de acţiuni. Atunci când o firmă apelează la această modalitate
38
În literatura economică internaţională de specialiate, pentru termenul de acţiuni există doi termeni –
stocks şi shares. Aceşti termeni pot avea semnificaţii diferite, în funcţie de localizarea geografică a unei
anumite pieţe. De exemplu, în Marea Britanie, prin stock se înţelege o valoare mobiliară cu o dobândă fixă, în
timp ce în SUA prin stock se înţelege o valoare mobiliară care nu este obligaţiune.
167
de finanţare, acţionarii existenţi sunt expuşi riscului de a-şi vedea diminuate cotele pe
care le deţin în totalul capitalului social. Pentru a-şi proteja proprii acţionari faţă de
riscul diminuării cotelor pe care le deţin, companiile acordă acţionarilor existenţi dreptul
preferenţial de a cumpăra noile acţiuni emise. Acest drept al acţionarilor se poate
concretiza sub forma unor titluri financiare speciale, denumite drepturi de preferinţă39
(engl. preemptive rights), care pot fi utilizate de deţinătorii lor pentru a cumpăra acţiuni
din noua emisiune, la un preţ mai mic decât cel la care acestea vor putea fi oferite
ulterior publicului larg sau decât cel la care sunt cotate pe piaţa bursieră.
Specificitatea acţiunii ca titlu de valoare poate fi sintetizată prin următoarele
elemente:
• posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul
întreprinderii;
• durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care pose-sorii pot încasa
dividend sunt egale cu durata de viaţă a întreprinderii;
• acţiunea este nerambursabilă, deţinătorii ei neputând cere întreprinderilor
emitente banii plătiţi cu prilejul achiziţionării lor;
• acţiunea este negociabilă, adică se poate vinde la bursă;
• dividendul încasat de acţionari este variabil, în funcţie de profit şi de nevoia
de investiţii.
Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi private sau instituţii
publice, care atestă contractarea unui împrumut pe termen mediu sau lung, emitentul
obligându-se să-l ramburseze într-un timp determinat şi să plătească deţinătorului un
venit anual fix, numit cupon sau dobândă.
Obligaţiunile40 pot fi:
1. nominative, dacă sunt înscrise pe ele numele posesorilor;
2. „la purtător”, dacă nu au înscris pe ele numele posesorilor.
Posesorul unei obligaţiuni poartă denumirea de obligatar, având calitatea de
creditor faţă de emitent, dreptul de a primi de la acesta un venit fix, dar neavând
responsabilităţi referitoare la activitatea eco-nomică a emitentului. Din acest motiv,
obligaţiunile sunt titluri cu venit fix, fiind de fapt titluri de credit. Ca urmare,
obligaţiunea este rambursabilă. Rambursarea se poate face face fie la scadenţa finală,
fie în tranşe anuale, care pot fi la rândul lor egale sau inegale. Obliga-ţiunile sunt şi
negociabile la bursă, ele pot fi vândute înainte de scadenţă.
Din punctul de vedere al ofertantului, emisiunea de obligaţiuni este mai riscantă
decât emisiunea de acţiuni.
Ca segmente ale pieţei obligaţiunilor, se diferenţiază următoarele:
• piaţa obligaţiunilor emise de firmele mari, pe care se tranzac-ţionează titluri
financiare ale împrumuturilor obligatare;
• piaţa obligaţiunilor emise de stat, prin care se acoperă deficitele bugetare;
• piaţa obligaţiunilor emise de unităţile administraţiei publice locale, în scopul
finanţării investiţiilor de capital (de exemplu, infra-structură, şcoli etc), care intră în
competenţa lor.
Titlurile de ipotecă sunt valori mobiliare emise pentru a evidenţia împrumuturile
pe termen lung, în vederea achiziţionării de proprietăţi (imobile, terenuri etc.).
Împrumuturile respective sunt garantate chiar cu proprietăţile achiziţionate.
În prezent, piaţa titlurilor de ipotecă a devenit o componentă importantă a pieţei
de capital, având o amploare deosebită în ţările cu economie de piaţă concurenţială, în
special în SUA, unde a şi debutat. Prin intermediul acestei pieţe, sunt finanţate
majoritatea construcţiilor de locuinţe şi imobile de afaceri.
Bonurile de tezaur41 sunt titluri de credit, emise de către stat prin Ministerul
Finanţelor sau administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor.
39
Drepturi de preferinţă, BVB 2006, p.1 (www.bvb.ro Secţiunea Investitori)
40
Engl. bonds
41
Sinonim cu bonuri de trezorerie; denumire generică dată titlurilor de stat. În România, cele mai
utilizate titluri de stat sunt certificatele de trezorerie şi certificatele de depozit.
168
Sunt emise cu aprobarea guvernului în vederea atragerii unor resurse suplimentare pe
termen scurt (până la 1 an) necesare acoperirii unor cheltuieli bugetare care nu
suportă întârziere.
Prin emisiunea bonurilor de tezaur, statul împrumută pe termen scurt, de la
populaţie, întreprinderi, bănci etc., sume de bani având ca destinaţie acoperirea unor
deficite bugetare, dobândind astfel calitatea de debitor faţă de aceştia. Bonurile de tezaur
sunt purtătoare de dobândă, rambursabile la scadenţă şi negociabile la bursă. Când
cerinţele statelor sunt urgente şi însemnate, se recurge la emisiunea pe scară largă a
acestor titluri, cu dobândă relativ ridicată.

Piaţa capitalului42 reprezintă totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl
constituie titlurile de valoare.
Piaţa capitalului se scindează în:
a) piaţa primară – cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă
titlurile de valoare nou emise;
b) piaţa secundară – include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de
valoare emise şi plasate anterior.
Caracteristic pieţei primare a capitalului este faptul că tranzacţiile cu titluri de
valoare se derulează la un curs ferm şi egal, de regulă, cu valoarea nominală a
acestora. Altfel spus, cursul nu se negociază şi nu se modifică pe durata emisiunii.
Piaţa secundară a capitalului este servită, în principal, de bursele de valori.
Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe baze legale şi supravegheată de
stat; ea are ca scop principal încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare emise
anterior, dar poate intermedia şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase.
Referitor la denumirea instituţiei – bursa, în literatura de specia-litate, dreptul de
paternitate asupra denumirii îi este atribuit familiei Van der Bürse din Brugges,
deoarece se consideră că cele trei pungi de bani (bourses), gravate în piatră pe
frontispiciul hanului lor, loc unde se negociau periodic metale preţioase şi mai târziu
hârtii de valoare, ar sta la originea generalizării denumirii de bursă43. De ase-menea,
acelaşi semn – punga cu bani (la borsa) era utilizat în oraşele italiene Genova,
Florenţa şi Veneţia, pentru a indica locul unde se puteau schimba informaţii privind
diverse operaţiuni comerciale sau se încheiau chiar tranzacţii cu valori, argument care
îi determină pe specialiştii în piaţa capitalului să considere că locul de naştere al
primelor burse poate fi atribuit oraşelor Genova, Florenţa şi Veneţia.
42
În literatura de specialitate, pentru a desemna piaţa capitalului (engl. capital market), se mai
utilizează şi termenul de piaţă a valorilor mobiliare (engl. securities market) sau piaţă a activelor financiare.
43
Ciobanu G., Bursele de valori şi tranzacţiile la bursă, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 25
169
Caseta 11.1
Condiţiile listării acţiunilor la cota Bursei de Valori Bucureşti
Primele două condiţii pentru listarea acţiunilor unei firme la bursă sunt:
• organizarea acesteia sub formă de societăţi pe acţiuni (SA) şi
• statutul de societate deschisă (vânzarea unui procent din acţiunile firmei către public
printr-o ofertă publică de vânzare, este derulată cu ajutorul unei societăţi specializate,
numită Societate de Servicii de Investiţii Financiare – SSIF).
Conform prevederilor Codului Bursei de Valori Bucureşti, condiţiile
generale pe care orice emitent trenuie să le îndeplinească sunt următoarele:
• în urma deschiderii firmei, acţiunile firmei vor fi înregistrate în cadrul unui
departament specializat al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;
• acţiunile trebuie să fie liber transferabile între acţionari, plătite integral, emise în
formă dematerializată, evidenţiate prin înscriere în cont, iar transferurile nu trebuie să fie
restricţionate prin prevederi ale actelor constitutive;
• acţiunile trebuie să fie din aceeaşi clasă, iar dispersia acestora să fie de cel puţin 25%
din numărul total de acţiuni;
• emitentul ce solicită admiterea la tranzacţionare trebuie să fie o societate comercială
care a încheiat o ofertă publică de vânzare de acţiuni în baza unui prospect de ofertă aprobat
de către CNVM sau care are aprobat de către CNVM un prospect întocmit în vederea
admiterii la tranzacţionare;
• societatea care solicită listarea trebuie să fi funcţionat în ultimii trei ani anterior
solicitării la tranzacţionare şi să fi întocmit situaţii financiare pentru această perioadă, în
conformitate cu prevederile legale;
• emitentul trebuie să depună la Bursa de Valori prin intermediul unei SSIF toate
documentele cerute (cerere de admitere la tranzacţionare, prospectul de ofertă publică sau
prospectul de admitere la tranzacţionare în limba română, situaţii fnanciare etc);
• emitentul trebuie să facă plata comisioanelor către Bursa de Valori;
• emitentul trebuie să desemneze două persoane care vor menţine legătura permanentă
cu Bursa de Valori Bucureşti.
Sursa: Ghidul emitentului de acţiuni şi obligaţiuni, Bursa de Valori
Bucureşti, 2007, p. 7-9.
În prezent, cele mai mari cinci burse din lume din punct de vedere al capitalizării
companiilor44 sunt NYSE Euronext – 20692 miliarde $, Tokyo Stock Exchange – 4679
miliarde $, NASDAQ45 – 4163 miliarde $, London Stock Exchange – 4023 miliarde $
şi Hong Kong Stock Exchange – 2124 miliarde $46.
Error!
Caseta 11.2
NYSE Euronext
NYSE Euronext este cel mai mare grup bursier, format în 2006, prin
fuziunea dintre New York Stock Exchange şi Euronext. Grupul este listat pe
ambele pieţe şi are sediul principal în New York City, iar pe cel secundar la
Paris. Capitalizarea companiilor listate pe toate bursele operate de NYSE
Euronext a fost de 20.692 miliarde dolari americani la data de 12 iulie 2007.
New York Stock Exchange, adesea desemnată prin acronimul NYSE sau
denumită afectiv "Big Board", este o bursă de valori localizată în New York
City, fondată în 1795, dar activă în actuala formulă începând cu 1817. În
termeni de capitalizare de piaţă în dolari americani NYSE este prima bursă de
valori a lumii.
Euronext este o bursă pan-europeană cu sediul la Paris şi subsidiare în
Olanda, Belgia, Franţa, Portugalia şi Anglia.
44
Prin capitalizare bursieră se înţelege valoarea de piaţă a capitalului social al unei companii; altfel
spus, cursul curent al acţiunilor sale înmulţit cu numărul de acţiuni emise.
45
NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations) este o bursă electronică
a SUA pe care sunt listate aproximativ 3200 de companii.
46
clasamentul este valabil din iulie 2007, conform Wikipedia, enciclopedia liberă (http://ro.wikipedia.org)
170
Funcţia principală a unei burse este de a-i pune în contact pe cei care doresc
să valorifice disponibilităţile de capital prin plasamente aducătoare de profit,
flexibilizând în acest fel formele de existenţă ale capitalului. Bursa este o instituţie
specifcă economiei de piaţă, având ca rol fundamental asigurarea mobilităţii
capitalurilor. Totodată, bursa este un barometru al stării economiei unei ţări, volumul
tranzacţiilor bursiere reacţionând imediat la modificarea conjuncturii economice – de
exemplu, scăderea bruscă a cursurilor titlurilor la bursă poate fi semnalul unei crize
economice.
Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare la bursă se efec-tuează prin
intermediul agenţilor de schimb. Aceştia se împart în două categorii:
• brokeri agenţi – care acţionează în numele şi pe contul clienţilor;
• brokeri specialişti ( jobberi – Anglia, dealeri – SUA) – care pot încheia
tranzacţii şi în numele lor, având la dispoziţie un portofoliu propriu de acţiuni şi
obligaţiuni şi sume de bani pe care le folosesc pentru a menţine stabilitatea relativă a
titlurilor pe care le gestionează.
În ţara noastră, în prezent, vânzarea şi cumpărarea de acţiuni se efectuează prin
brokerii Societăţilor de Valori Mobiliare, care primesc comenzile de la clienţi, şi vând
acţiunile la bursa de valori. Pentru serviciul efectuat de brokeri, SVM-urile reţin un
comision care nu poate depăşi, conform legii, 8% din valoarea tranzacţiei.
La bursă, tranzacţiile se realizează prin două tipuri de operaţiuni:
• Operaţiunile la vedere sunt acelea în care transmiterea titlurilor de la vânzător
la cumpărător, şi plata acestora se realizează fără amânare (într-o singură rundă), la
cursul zilei.
• Operaţiunile la termen se efectuează în două runde. În prima rundă, partenerii
stabilesc numărul de titluri ce se vor ceda ulterior, la scadenţă, maximum peste trei
luni, şi cursul. În runda a doua, au loc transmiterea efectivă a titlurilor şi plata lor, la
cursul anterior fixat.
Specific operaţiunilor la termen este caracterul lor speculativ. Aceasta
semnifică în realitate obţinerea de profituri suplimentare prin aplicarea în afaceri a
următoarelor două principii: „vinde astăzi scump şi cumpără mâine ieftin” şi „cumpără
azi ieftin şi vinde mâine scump”. Tranzacţiile speculative pot fi încadrate în două
categorii:
• tranzacţii „bear”: vânzătorul mizează pe faptul că, până la sca-denţă, cursul
titlurilor va scădea, urmând să le achiziţioneze de pe piaţă la cursul existent, şi să le
cedeze cumpărătorului la cursul convenit (mai mare);
• tranzacţii „bull”: cumpărătorul mizează pe faptul că, până la scadenţă, cursul
titlurilor va creşte, şi va realiza câştig, deoarece le va cumpăra la cursul convenit în
momentul încheierii tranzacţiei (mai mic).
Deci, vânzătorul câştigă dacă, până la scadenţă, cursul titlurilor scade, iar
cumpărătorul câştigă dacă cursul creşte. Cel care anticipează evoluţia reală a cursului
va câştiga, iar celălalt va pierde. Din acest motiv, putem afirma că obiectul
tranzacţiilor speculative îl constituie anticipările evoluţiei cursurilor, şi nu titlurile
propriu-zise.
În economia de piaţă econcurenţială funcţionează două categorii de pieţe: pieţele
„spot” şi pieţele „futures”, care diferă prin modul în care titlurile sunt cumpărate sau
vândute, adică, fie cu livrare pe loc (în câteva zile), fie cu livrare la o dată viitoare de
la data tranzac-ţionării (şase luni sau un an). În prezent, pieţele „futures” au o impor-
tanţă din ce în ce mai mare.
Spre deosebire de piaţa primară, pe piaţa secundară a capitalului cursul este
oscilant, şi nu ferm. Acesta poate fi sensibil diferit de valoarea nominală a titlurilor,
fiind influenţat de numeroşi factori economici şi extraeconomici, dintre care
menţionăm:
• mărimea veniturilor anterioare aduse de titlu şi anticipările în viitor (relaţie
pozitivă);
• rata dobânzii pe piaţa monetară (relaţie negativă); rata dobânzii este considerată
drept principala variabilă care determină evoluţia cursurilor, iar primul canal de
171
transmisie a unei creşteri sau scăderi (anticipate) a ratei dobânzii pe piaţa financiară
este piaţa obliga-ţiunilor47. De exemplu, în cazul unei creşteri a ratei dobânzii, noile
împrumuturi emise vor fi mai bine remunerate decât împrumuturile obligatare mai
vechi. Astfel, vechile obligaţiuni vor fi mai puţin cerute şi cursul lor se va diminua
până când randamentul lor se aliniază la noile dobânzi.
• situaţia economico-financiară prezentă a firmei emitente şi previziunile pentru
viitor (relaţie pozitivă);
• rata inflaţiei (relaţie pozitivă);
• conjunctura internă şi internaţională prezentă şi anticipată (relaţie pozitivă).
Formula de calcul a Cursului titlurilor pe piaţa secundară este:
V
Curs =
d,
unde: V = venitul adus de acţiune / obligaţiune
d’ = rata nominală a dobanzii anuale pe piaţa monetară
Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte
influenţează indicele general al pieţei bursiere, care se calculează de către toate
bursele.
Cel mai edificator indice determinat de bursele de valori mobiliare este indicele
Dow-Jones, considerat drept barometru al mişcării cursurilor pe principala bursă din Wall
Street – New York Stock Exchange.
Indicele Dow-Jones (engl. Dow-Jones Average) este un indice compus al pieţei,
alcătuit din 65 de acţiuni comune, grupate astfel48:
(1) 30 de acţiuni comune din industrie (formând separat Dow Jones Industrial
Average);
(2) 20 de acţiuni comune ale companiilor de transporturi aeriene, rutiere şi
feroviare (formând separat Dow Jones Transportation Average);
(3) 15 acţiuni comune ale companiilor de electricitate şi gaze naturale (formând
separat Dow Jones Utility Average).
Acest indice este urmărit de către agenţii economici din toate ţările deoarece se
consideră că prezintă starea de „sănătate” a economiei, iar experienţa a demonstrat că o
scădere semnificativă a acestui indice a fost urmată de declanşarea unor fenomene de
criză economică.
Caseta 10.3
Dow-Jones: trecut şi prezent
Indicele Dow Jones a debutat în anul 1896 cu numai 12 cotaţii, ale

următoarelor companii: American Cotton Oil (actualul CPC International),
American Sugar (în prezent Amstar Holdings), American Tobacco
(falimentat in 1911), Chicago Gas (înghiţit de Peoples Gas), Distilling and
Cattle Feeding (Quantum Chemical din prezent), General Electric
(singurul supravieţuitor), Laclede Gas (Laclede Group acum), National
Lead (NL Industries), North American (falimentat în anii 1940), Tennesee
Coal and Iron (înghitit de U.S. Steel), U.S. Leather („decedat” în 1952), şi
U.S. Rubber (Uniroyal, cumpărat la rândul său de Michelin).
Numărul companiilor cotate a crescut la 20 in 1916. Media efectuată
pe baza celor 30 de companii a debutat în 1928 şi a rămas neschimbată de
atunci.
În prezent, cele 30 de companii care alcătuiesc Dow Jones sunt: 3M
Corporation, Alcoa, Altria (Philip Morris), American Express, Boeing,
Caterpillar, Citigroup, Coca Cola, E.I. Dupont de Nemours, Exxon Mobil,
General Electric, General Motors, Hewlett-Packard, Home Depot,
Honeywell, Intel, International Business Machines (IBM), JP Morgan
Chase, Johnson & Johnson, McDonalds, Merck, Microsoft, Procter &
Gamble, SBC Communications, United Technologies, Wal-Mart Stores şi
Walt Disney.
11.3. Plasamentul (investiţia) pe piaţa financiară
Sursa: Banii Noştrii, martie 2008
47
Capul J-Y., Bourse et marché financier. Introduction à la bourse, „Cahier Français”, nr. 277/1999, p.
4.
48
definiţie conform Dicţionar Financiar – www.eafacere.ro
172
Plasamentul pe piaţa financiară presupune cel puţin trei para-metri foarte
importanţi pe care orice investitor raţional trebuie să îi aibă în vedere în momentul
luării deciziei de a investi:
• randamentul;
• riscul;
• lichiditatea.
Astfel, o importanţă deosebită pentru decizia de a cumpăra acţiuni sau
obligaţiuni o reprezintă randamentul titlurilor, care se obţine prin compararea venitului
adus de fiecare titlu (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.) cu preţul lor de
cumpărare (curs al acestora). Pentru a fi edificator, randamentul se compară adesea cu
rata dobânzii bancare.
Randamentul acţiunilor (rata dividendului) se determină ca raport procentual
între dividend şi cursul la care se cumpără acţiunea:
dividend
Ra = x100
curs
Randamentul obligaţiunilor (rata cuponului) se determină ca raport procentual
între cupon sau dobânda totală anual încasată şi cursul la care se cumpără
obligaţiunea:
cupon
Ro = x100
curs
Un investitor raţional va investi în titluri de valoare numai dacă randamentul
titlurilor este mai mare decât rata dobânzii, pentru că numai atunci obţine un câştig
mai mare decât în ipoteza constituirii unui depozit bancar. Optând pentru achiziţia de
titluri de valoare, investitorul alege de fapt o variantă optimă de fructificare a banilor,
din care rezultă fluxul viitor al veniturilor cel mai mare posibil.
Decizia de investiţie în titluri de valoare se bazează pe metoda actualizării, adică
pe determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri. Modalitatea de calcul este
următoarea:
n
Vt
Vp = ∑
t =1 (1 + d ) t
în care:
Vp = valoarea actuală a sumei totale a veniturilor viitoare
Vt = venitul anual încasat ca dobândă sau ca dividend
d = rata dobânzii bancare (care se consideră constantă)
n = numărul anilor.
Formula de mai înainte se scrie desfăşurat astfel:
V1 V2 V3 Vn
Vp = + + + ..... +
(1 + d ) (1 + d ) (1 + d )
2 3
(1 + d )n
Termenii V1, V2, V3 etc. au o încărcătură diferită, dependentă de felul titlului de
valoare ori de modul de rambursare a valorii (în cazul obligaţiunilor).
Se consideră că dacă valoarea actuală este mai mare sau, la limită, egală cu preţul
de cumpărare a titlului de valoare, atunci investiţia este profitabilă.
Riscul unui plasament este dat de posibilitatea ca valoarea acestuia să evolueze
în sens negativ pe termen scurt sau chiar pe termen mediu şi lung astfel încât la
momentul vânzării suma obţinută să fie mai mică decât cea investită iniţial. În termeni
de specialitate, riscul este o măsură statistică a posibilităţii ca preţul de piaţă să
evolueze în sens negativ faţă de estimarea iniţială (care, de regulă, este o medie a
ultimei perioade). Pentru simplitate se poate considera că riscul este egal cu diferenţa
dintre preţul la care au fost cumpărate acţiunile respective (sau preţul lor curent de
piaţă) şi nivelul minim la care investitorul apreciază că ele ar putea să scadă în
perioada pe care el intenţionează să le păstreze în portofoliu49.
49
*** - Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p. 11.
173
Importanţa determinării riscului este în primul rând aceea că permite o estimare
a efectelor pe care le-ar resimţi portofoliul în cazul în care această variantă negativă s-
ar materializa efectiv. De asemenea, este utilă compararea riscului cu câştigul
potenţial aşteptat pentru plasamentul respectiv. Dacă riscul este semnificativ mai
mare decât aşteptările de câştig, atunci este posibil ca plasamentul în cauză să nu fie
eficient. Dacă însă câştigul potenţial aşteptat este mai mare decât riscul estimat, atunci
investiţia în cauză merită să fie efectuată.
Referitor la riscul plasamentului în acţiuni versus obligaţiuni, putem evidenţia
următoarele deosebiri:
• plasamentul în acţiuni este riscant, deoarece acţionarul nu pri-meşte dividende
în cazul în care firma nu obţine profit, putând vorbi chiar de pierderi ale acţionarului
atunci când firma este lichidată;
• plasamentul în obligaţiuni se caracterizează prin risc redus sau zero, deoarece
nu există riscul de nerambursare în cazul unei garanţii de stat, iar în cazul lichidării
firmei, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.
În general, atunci când se pune întrebarea „cât de riscantă este o investiţie”,
răspunsul se referă la riscul de piaţă50 sau la cât de previzibilă este o eventuală
schimbare a preţului. Riscul de piaţă include elemente referitoare la riscul de credit
(bonitatea emitentului), riscul de ţară (stabilitatea macroeconomică) şi riscul
industrial, care ia în considerare riscuri specifice tipului de activitate de producţie sau
servicii. Aşadar, investitorii în acţiuni sunt priviţi, în general, ca asumându-şi riscuri
de piaţă mai mari decât investitorii în obligaţiuni.
Lichiditatea51 este o componentă foarte importantă a pieţei bursiere, fiind
definită de către specialişti ca posibilitatea de a transforma în bani un plasament, într-un
timp cât mai scurt şi fără ca acest demers să conducă la scăderea valorii sale. De
exemplu, în cazul unui depozit bancar la 3 luni lichiditatea este destul de redusă pentru
că desfiinţarea sa înainte de scadenţă conduce la pierderea dobânzii. În schimb, o
deţinere de acţiuni la o companie foarte tranzacţionată la bursă se poate transforma în
bani în termen de 3-4 zile lucrătoare fără ca acest lucru să conducă la scăderea preţului
de piaţă şi deci la o potenţială pierdere de randament pentru investitor.
Termenul de lichiditate este însă adesea folosit şi în legătură cu titlurile
financiare tranzacţionate la bursă, situaţie în care semnificaţia sa este destul de diferită.
Practic, în cazul unei companii listate la bursă, lichiditatea este valoarea medie a
schimburilor zilnice cu acţiunile companiei respective pe o perioadă anume (de regulă,
câteva luni sau chiar un an). În acest caz, lichiditatea arată valoarea sumelor care sunt
vehiculate zilnic (în medie) pe acţiunile companiei în cauză, ceea ce oferă o bună
imagine asupra capitalurilor ce pot fi investite în titlurile respective fără eforturi
deosebite şi fără a influenţa preţul.

În România, instituţiile şi mecanismele pieţei financiare, în forma lor actuală, au
început să se cristalizeze începând cu anii '90. Prima lege a pieţei de capital, Legea nr.
52, a apărut în anul 1994. Tot în acest an s-a înfiinţat şi Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare (CNVM), ca autoritate de reglementare şi supervizare a pieţei de capital.
După o pauză de jumătate de secol, Bursa de Valori Bucureşti a fost reînfiinţată
în anul 1995, primele tranzacţii fiind derulate în luna noiembrie. În anul următor,
1996, a fost înfiinţată a doua piaţă de tranzacţionare a acţiunilor din România,
RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotations),
constituită după modelul pieţei NASDAQ din Statele Unite ale Americii.
Începutul pieţei de capital în ţara noastră a fost legat de Programul de Privatizare
în Masă52, prin care s-a realizat privatizarea a peste 5.000 de companii deţinute de stat
50
Introducere în studiul pieţelor de titluri de valoare, Seria Reuters pentru Educaţie Financiară, 1999, p.
22-23.
51
Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p. 11-12.
52
În august 1992, 15,5 milioane de cetăţeni români au primit certificate de proprietate tranzacţionabile,
cu valoare nominală de 25.000 de lei. Certifi-catele de proprietate puteau fi tranzacţionate fără restricţie, (cu
toate că nu a existat o piaţă organizată pentru ele) sau puteau fi schimbate contra acţiuni, insă numai in
174
prin distribuirea în mod gratuit a unei părţi a capitalului acestora către toţi cetăţenii
României în vârstă de peste 18 ani. Procesul de privatizare a continuat prin vânzarea
acţiunilor rămase în proprietatea statului către investitori strategici şi financiari,
români şi străini.
Piaţa RASDAQ a fost constituită pentru a asigura cadrul de tranzacţionare a
acţiunilor firmelor privatizate. Astfel, s-au acordat posibilitatea de vânzare deţinătorilor
individuali, posesori ai certificatelor de acţionar emise în urma privatizării, şi
posibilitatea de cumpărare investitorilor interesaţi de plasamente pe piaţa de capital.
În anul 2005 s-a finalizat procesul de fuziune a celor două pieţe de
tranzacţionare, Rasdaq şi Bursa de Valori, entitatea rezultată (păs-trând numele şi
mecanismele Bursei de Valori) prezentându-se ca o piaţă financiară puternică din
Europa Centrală şi de Est. Aşa cum se poate observa din graficul următor, bursa a
cunoscut o dezvoltare continuă.
Sursa: Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006, p. 19
Bursa de Valori este condusă de un Consiliu de Administraţie, format din nouă

membri, ce include un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Începând cu anul 2008, Bursa de
Valori Bucureşti a implementat un Cod de Guvernanţă Corporativă, care este
actualizat anual în confor-mitate cu legislaţia în vigoare. Acţionarii bursei sunt
reprezentaţi, în principal, de societăţile de servicii de investiţii financiare care realizează
tranzacţii prin Bursa de Valori. Pentru informaţii suplimentare despre bursa de valori se
poate consulta pagina de internet a acesteia la adresa www.bvb.ro. Aceasta include
informaţii foarte detaliate despre bursă şi despre instrumentele financiare tranzacţionate pe
piaţă.
Indicii Bursei de Valori Bucureşti sunt următorii:
• BET (Bucharest Exchange Trading)
• BET-C (Bucharest Exchange Trading – Indice Compozit)
• BET – FI (Bucharest Exchange Trading – Investment Funds)
• ROTX (Romanian Traded Index)
• RASDAQ – C (RASDAQ Compozit)
• RAQ – I (reflectă evoluţia de ansamblu a preţurilor emi-tenţilor de top listaţi
în Piaţa RASDAQ pe Categoria I)
• RAQ – II (reflectă evoluţia de ansamblu a preţurilor emi-tenţilor de top listaţi
în Piaţa RASDAQ pe Categoria II)
Indicele de referinţă al pieţei de capital din Romania este Indicele BET, acesta
fiind, de altfel, şi primul indice dezvoltat de Bursa de Valori Bucureşti. BET este un
indice de preţ ponderat cu capitalizarea free floatului53. BET a fost creat cu scopul de a
reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide 10 companii listate pe piaţa
reglementată BVB. Criteriile de selecţie pentru includerea în coşul indicelui sunt
lichiditatea şi alte aspecte relevante, cum ar fi: situaţia financiară a companiei,
cadrul privatizarilor prin metoda MEBO si a ofertelor primare de acţiuni. Metoda MEBO a jucat un rol esenţial
in acea perioadă. Incepând din 1994, aproximativ 1500 de companii au fost vândute asociaţiilor formate din
salariaţi şi conducere in schimbul certificatelor de proprietate şi/sau contra numerar de către FPP-uri şi numai
contra numerar de catre FPS. Incepând cu martie 1995 s-au lansat şi 113 oferte primare de acţiuni. Primele
companii aduse la cota Bursei de Valori Bucureşti au provenit în cea mai mare parte din rândul acestora.
(Sursa: Pogonaru F., Apostol C., Evoluţia pieţei de capital, CPPE/Lucrare nr. 9/octombrie, 1999).
53
Free – float-ul (FF) unei companii din componenţa indicelui BET reprezintă numărul de acţiuni emise
şi în circulaţie care sunt disponibile pentru tranzacţionare către public.
175
elemente de ordin juridic, transparenţa companiei şi interesul participanţilor la piaţă
etc.54.
Error!
Caseta 11.4
Indicele BET
Data lansării: 19 septembrie 2007
Număr de societăţi: 10
Valoare iniţială: 1000 puncte
Revizuire: trimestrială (martie, iunie, septembrie, decembrie)
Societăţi:
1. Banca Transilvania SA
2. BRD – Groupe Société Générale SA
3. Petrom SA
4. Rompetrol Rafinare SA
5. Impact Developer & Contractor SA
6. CNTEE Transelectrica
7. Biofarm SA
8. SSIF Broker SA
9. Antibiotice SA
10. Turbomecanica SA Sursa: www.bvb.ro, martie 2008
Anul 2007, primul an al României ca stat membru al UE, a găsit Bursa de Valori
Bucureşti într-un plin proces de dezvoltare, în termeni atât cantitativi, cât şi calitativi.
Astfel, în anul 2007, s-au înregistrat mai multe tranzacţii, valori zilnice mai mari,
creşteri ale indicilor bursieri, dar şi o ofertă îmbunătăţită şi diversificată de produse şi
instrumente bursiere. În anul 2007, activitatea Bursei de Valori Bucureşti s-a
consolidat, apropiindu-se de obiectivul de a deveni o piaţă regională de referinţă: în
2007, faţă de 2006, valoarea medie de tranzacţionare zilnică a crescut cu aproape 70%,
indicele BET a marcat o creştere de 20% în euro şi 22% în RON, înregistrând un
maximum istoric de 10.813,59 puncte în iulie 2007, capitalizarea bursieră a crescut cu
15%, iar în septembrie 2007 a fost lansată piaţa derivatelor, cu primul contract futures
pe indicele BET55. Aceste evoluţii, precum şi faptul că, începând cu 1 ianuarie 2007,
Bursa de Valori Bucureşti a fost admisă în Federaţia Europeană a Burselor de Valori,
iar de la 1 noiembrie 2007 piaţa de capital a implementat la nivel instituţional directiva
europeană privind instrumentele financiare, constituiau premisele unui ritm de creştere
susţinut şi în anii viitori.
Anul 2008 a reprezentat pentru atât pentru Bursa de Valori Bucureşti, cât şi
pentru toţi participanţii pe piaţa bursieră autohtonă începutul uneia dintre cele mai
dificile perioade din istoria modernă a pieţei de capital din România. După aproape un
deceniu în care prin-cipalii indicatori şi indici ai BVB au descris o tendinţă
ascendentă, anul 2008 a fost marcat de inversarea abruptă a trendului crescător al
cotaţiilor şi de diminuarea sensibilă a lichidităţii generale a pieţei bursiere sub
impactul crizei financiare internaţionale.
Datele statistice publicate la sfârşitul anului 2008 au con-firmat reacţiile violente
produse cu anticipaţie pe pieţele bursiere mondiale, inclusiv pe cele europene: de
exemplu, Cyprus Stock Exchange – indicele bursier FFSE/CySE20 a scăzut în 2008
faţă de 2007 cu 77%, Athens Exchange – indicele bursier FTSE/ATHEX20 a scăzut în
2008 faţă de 2007 cu 66,1%, Wiener Borse – indicele bursier Austrian Traded Index a
scăzut în 2008 faţă de 2007 cu 61,2%, Budapest Stock Exchange – indicele bursier
BUX Index a scăzut în 2008 faţă de 2007 cu 53% etc, iar în România evoluţia
indicelui BET s-a încadrat în aceeaşi tendinţă, scăzând în 2008 faţă de 2007 cu 70%.
Fenomenul a demonstrat, practice, gradul ridicat de sensibilitate al pieţelor
bursiere la schimbările care se produc la nivelul percepţiei investitorilor asupra
evoluţiilor şi perspectivelor economiei reale şi sistemului financiar în contextul actual
al procesului globalizării eco-nomice. Accelerarea fenomenului de globalizare, ca
realitate a lumii moderne, are ca efect faptul că, în present, investitorii adoptă decizii
54
Manualul Indicelui BET, Bursa de Valori Bucureşti, 2007, p. 4.
55
2007 la Bursa de Valori Bucureşti, publicaţie BVB, 2007 (www.bvb.ro)
176
de plasament nu doar în funcţie de performanţele economiei naţionale sau ale
companiilor listate la bursă, sau în funcţie de mediul socio-economic intern, ci într-o
măsură din ce în ce mai mare în funcţie de evoluţiile înregistrate la nivel internaţional.

• titluri de valoare • operaţiuni la termen
• acţiuni • indice al pieţei bursiere
• obligaţiuni • plasament
• titluri de ipotecă • randament
• piaţa capitalului • risc
• piaţa primară a capitalului • lichiditate
• piaţa secundară a capitalului • Bursa de Valori Bucureşti
• cursul unui titlu de valoare • RASDAQ
• bursa de valori • Indice BET
• operaţiuni la vedere

• Plasamentul în acţiuni versus plasamentul în obligaţiuni; diferenţe în privinţa
venitului
• Finanţarea prin piaţa titlurilor de ipotecă
• Funcţia principală a unei burse de valori într-o economie de piaţă competitivă
• Parametrii unui plasament pe piaţa de capital. Cum luăm decizia de a investi?
• Pârghii de relansare a pieţei bursiere în contextul economico-financiar al crizei

Acţionarii sunt:
a)proprietari ai unei părti din capitalul societăţii care a emis acţiunile;
b) creditori ai societăţii care a emis acţiunile;
c)agenţi de schimb care actionează in numele clienţilor;
d) brokeri specialişti.
2) Negocierea acţiunilor:
a)nu este posibilă pe piaţa secundară;
b) se realizează pe piaţa primară;
c)este posibilă doar dacă unul din cei implicati in operatiune deţine pachetul actiunilor de control;
d) se practică in cadrul bursei de valori.
3) În cazul unei operatiuni bursiere la termen, in urma creşterii cursului acţiunilor câştigă:
a)vânzătorul acţiunilor;
b) cumpărătorul acţiunilor;
c)firma care a emis acţiunile;
d) atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul acţiunilor.
4) Între agenţii economici A si B se incheie un contract de vânzare-cumpărare a 100 de titluri la un
curs de 1000 lei / titlu. Dacă, la scadenţă, cursul creşte cu 10 % , care dintre cei doi câştiga si ce sumă ?
a)cumpărătorul, 10.000 lei
b) vânzătorul, 10.000 lei
c)cumpărătorul, 100.000 lei
d) vânzătorul, 100.000 lei
177
• Ciobanu G., Bursele de valori şi tranzacţiile la bursă, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 25.
• Enache C., Mecu C. (coordonatori), Economie politică, vol. 1, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2000, p. 180-196.
• Pogonaru F., Apostol C., Evoluţia pieţei de capital, CPPE/Lucrare
nr. 9/Octombrie, 1999.
• Introducere în studiul pieţelor de titluri de valoare, Seria Reuters pentru Educaţie Financiară, 1999, p. 19, 22,
23.
• Drepturi de preferinţă, Bursa de Valori Bucureşti 2006, p. 1 (www.bvb.ro Secţiunea Investitori).
• Ghidul emitentului de acţiuni şi obligaţiuni, Bursa de Valori Bucureşti 2007, p. 7-9.
• Ghidul investitorului la bursă, Bursa de Valori Bucureşti, 2006,
p. 11-12, 19.
• Codul de guvernanţă corporativă al Bursei de Valori Bucureşti, Bursa de Valori Bucureşti, 2008.
• Manualul Indicelui BET, Bursa de Valori Bucureşti, 2007.
178
PIAŢA VALUTARĂ
Cuprins
11.1. Introducere
11.3.3. Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa
valutară
11.1 Introducere
În lumea contemporană, schimburile comerciale internaţionale au atins

un nivel remarcabil atât din punct de vedere al intensităţii, cât şi al structurii
produselor şi serviciilor. Consumul de bunuri şi servicii importate depăşeşte
de multe ori consumul din producţia internă.
Atunci când cumpărăm o sticlă de vin de Bordeaux, plătim în lei
contravaloarea acesteia, în vreme ce producătorul francez a încasat euro. Este
de la sine înţeles că, undeva, de-a lungul lanţului de distribuţie, cineva
transformă leii în euro. Problema majoră este: „Câţi lei trebuie plătiţi pentru
un euro, respectiv, care este cursul de schimb al celor două monede
naţionale?”. Astfel, dacă pentru un euro plătim
4 lei, cursul de schimb este 1 euro = 4 lei sau 1 leu = 0,25 euro.
Majoritatea cursurilor de schimb ale monedelor naţionale sunt
determinate pe pieţele valutare. Trebuie punctată, aşadar, distincţia dintre
noţiunea de monedă şi cea de valută.
Moneda naţională aflată în posesia unor persoane fizice sau juridice
străine este numită valută. Dolarul, euro, lira sterlină etc. aflate în posesia
persoanelor fizice şi juridice din România reprezintă valute.
Din definiţia dată valutei mai rezultă că aceiaşi bani reprezintă doar
monedă pentru cetăţenii statelor de origine şi valută pentru cetăţenii altor
state, în ipoteza în care se află în posesia lor.
Valutele se pot grupa în valute liber convertibile şi valute cu
convertibilitate limitată.
Obiectivele unităţii de învăţare

• explicarea necesităţii existenţei pieţei valutare şi a rolului acesteia în schimburile
internaţionale;
• înţelegerea diferenţierii puterii de cumpărare al diferitelor valute şi a
179
determinantelor modificării acesteia;
• evaluarea intervenţiei guvernamentale pentru limitarea fluctuaţiilor valutelor;
• evidenţierea influenţei fluc-tuaţiilor pieţelor valutare asupra balanţei de plăţi
externe.

• Conceptul de valută
Valutele convertibile sunt valutele ce se pot preschimba liber cu alte
valute, fără restricţii vizând sumele solicitate, scopul pentru care sunt
solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul. Până în ultimul
sfert al secolului XX, noţiunea de convertibilitate viza şi convertibilitatea
valutelor în aur.
Valutele convertibile funcţionează ca mijloace de plată interna-ţionale
pe plan regional sau în întreaga lume. În prezent, monedele principale
utilizate în decontările internaţionale sunt dolarul SUA şi Euro.
Celelalte valute sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar în
sume limitate şi în condiţii strict reglementate.
Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de
vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval de timp determinat, al
căror obiect îl constituie valutele.
Piaţa valutară este impusă, înainte de toate, de comerţul mondial de
mărfuri şi servicii şi reflectă dinamica acestuia. Valoarea tran-zacţiilor cu
valute creşte, totuşi, incomparabil mai rapid decât valoarea comerţului
internaţional, inegalitatea de ritm fiind determinată de marele volum al
monedelor naţionale care se schimbă în scopuri speculative. Astfel, pentru
anul 2007, datele statistice aratau că din cele aproape 4 trilioane de dolari
tranzacţionaţi pe pieţele valutare, între 70%-90% aveau caracter speculativ.56
Această stare a lucrurilor dovedeşte autonomizarea pieţei valutare,
desprinderea ei de nevoile reale ale producţiei şi circulaţiei acesteia, într-o
perioadă în care majoritatea ţărilor lumii (cuprinzând partea covârşitoare a
populaţiei globului) duce lipsă acută de capitaluri necesare producerii
bunurilor vitale.
Odată cu sporirea numărului de ţări cu dezvoltare medie şi supe-rioară,
cresc mulţimea valutelor convertibile şi, concomitent, volumul schimburilor
acestora. Se modifică totodată, în timp, ponderea deţinută de fiecare valută în
ansamblul tranzacţiilor, funcţie de schimbările intervenite în cota-parte ce
revine statelor în produsul mondial brut şi în comerţul internaţional. Numărul
de centre în care se fac tranzacţii valutare creşte şi el, odată cu dezvoltarea
producţiei şi circulaţiei mondiale de mărfuri.

Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ determinat.
56
Triennial Central Bank Survey (December 2007), Bank for International Settlements.
180
Acest raport cantitativ, în care o valută se schimbă cu alta, se numeşte curs
valutar. El se poate defini şi ca preţ al unei monede naţionale, exprimat în
altă monedă.
O valută oarecare apare în raporturi de schimb şi de valoare cu un
număr mare de alte valute. De aceea, cursul unei valute se exprimă într-un şir
întreg de alte valute, limitat, în ultimă instanţă doar de numărul monedelor
naţionale, diferite de ea. Se poate scrie în consecinţă:
x valută A = y valută B
x valută A = z valută C
x valută A = v valută D
Seria ecuaţiilor reale ale unei valute, a valorilor ei de schimb depinde
nu doar de numărul total al valutelor existente, ci şi de preferinţa agenţilor
economici faţă de o monedă ori alta, aşadar de cerere; ea este, deci, înrâurită,
la rândul ei, de poziţia ţării emitente în ansamblul relaţiilor mondiale.
Cursul valutar se poate exprima în două moduri diferite (numite
metode de cotare): direct şi indirect.
În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei
apare o unitate din moneda unei ţări străine, iar în dreapta ecuaţiei, numărul
corespunzător de unităţi din monedele proprii, naţionale, care asigură
echivalenţa.
În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda
naţională, iar în dreapta ecuaţiei, numărul corespunzător de unităţi din
monedele străine, care asigură echivalenţa.
În SUA se practică şi cotarea directă şi cea indirectă; prima pentru
operaţiunile valutare care au loc între băncile SUA, iar a doua pentru
operaţiunile efectuate cu valute europene.
Cursul valutar depinde de raportul dintre cererea şi oferta de
valute.
Cererea de valută este, în principal, determinată de:
a) cererea de monedă naţională din partea investitorilor străini;
b) cererea de bunuri de import ale unei ţări din partea rezidenţilor altor ţări;
c) tranzacţiile speculative.
De exemplu, când firma germană Daimler-Benz a cumpărat firma
americană Chrysler, ea a avut nevoie de dolari, tot aşa cum atunci când firma
japoneză Sony a cumpărat Columbia Pictures, ea a plătit 3 miliarde de dolari.
Aşadar, investitorii au fost nevoiţi să cumpere mai întâi dolari generând o
creştere a cererii de dolari. (a)
Tot aşa, pentru satisfacerea cererii din ce în ce mai mari de telefoane
mobile Iphone cumpărătorii din afara SUA determină creşterea cererii de
dolari. (b)
În perioada de vârf a inflaţiei din România anilor ’90, cererea de dolari
şi alte valute convertibile a crescut considerabil ca urmare atât a tendinţei de
protejare a economisirilor, cât şi în vederea obţinerii unor câştiguri
speculative. (c)
Oferta de valută este determinată de factori similari cererii de valută,

văzuţi ca în oglindă:
1) investiţiile străine într-o ţară;
2) cererea de bunuri de export din partea străinilor;
3) tranzacţiile speculative.
Luând spre exemplificare cazul României, marii investitori străini,
precum Pepsi-Cola, Dae Woo, au investit în construcţia sau achiziţia de
fabrici, făcând să crească oferta de valută în economia românească. (1)
Cererea de autoturisme BMW produse în Uniunea Europeană de către
americani generează ofertă de dolari pe piaţa europeană. (2)
Inflaţia anilor ’90 amintită mai sus a fost un prilej de accentuare a
tendinţelor speculative: mulţi speculatori au profitat de deprecierea cronică a
181
leului alimentând piaţa românească cu valute convertibile.
Atunci când, pe piaţa valutară dintr-o ţară, cererea de dolari sporeşte
mai mult decât oferta de dolari, cursul dolarului creşte, iar cel al monedei
naţionale scade. Pe un dolar se plăteşte, deci, o sumă mai mare de bani
proprii. Dacă cererea de dolari se reduce, atunci cursul dolarului scade şi
creşte cursul monedei naţionale. (Vezi figura 11.1)
ursu
ere
Cantit
atea de
Fig. 11.1.
Raportul dintre cererea şi oferta de valută reprezintă un exemplu al

mecanismului de funcţionare a legii cererii şi ofertei. Astfel, modificarea
absolută a cererii pentru o anumită valută mai mare decât oferta din acea
valută are drept efect aprecierea cursului respectivei valute, deci a puterii ei
de cumpărare.
O distincţie se cuvine făcută între deprecierea şi devalorizarea unei
monede/valute. Deprecierea unei valute este rezultanta acţiunii unor factori
preponderent obiectivi, a procesului economic ca atare, fiind reflectată de
sistemul ratelor de schimb. Devalorizarea decurge dintr-un act de voinţă
politică, fiind exprimată printr-un act normativ. Putem spune, aşadar, că
valuta „x” s-a depreciat sau, respectiv, că a fost devalorizată.
Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sinte-tizează, la
rândul ei, rezultatul acţiunii multor variabile.
Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei
comerciale. Balanţa activă a unei ţări (exporturile nete = valoarea mai mare a
exporturilor decât cea a importurilor) şi, cores-punzător, un excedent de
ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să crească cursul monedei
naţionale. Balanţa comercială pasivă (importurile nete = valoarea mai mică a
exporturilor decât valoarea importurilor) provoacă modificări opuse.
Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara
x decât în ţara y reduce cursul monedei primei ţări şi ridică preţul monedei
celeilalte ţări în situaţia în care între cele două ţări există relaţii valutare, iar
cursurile celor două monede sunt flexibile (flotante).
Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică
deasupra nivelului dobânzii (tot reale) din altă ţară are prilejul să-şi vadă
urcând cursul monedei proprii, măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o
asemenea stare de lucruri, dacă nu intervin alţi factori, în prima ţară se poate
înregistra un aflux de capital străin, iar în a doua, o retragere de capital, o
migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în căutarea de
plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi
creşte cursul monedei naţionale în ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce
oferta de valută şi cursul monedei naţionale în ţara având situaţie opusă.
Factori psihologici. Creşterea încrederii populaţiei, a agenţilor
economici într-o valută oarecare antrenează ridicarea cursului acesteia, întrucât
apare o cerere suplimentară pentru ea. Dar, creşterea în-crederii apare pe
fondul proceselor economice şi se corelează, de regulă, cu evoluţia lor
pozitivă în ţara care a emis moneda mai mult solicitată. Starea de spirit opusă
a populaţiei şi agenţilor economici, cu efecte contrare asupra cursului valutei,
izvorăşte tot din motive de ordin economic.
182
Evoluţia încrederii, creşterea sau reducerea ei, într-o valută, pot să apară
însă şi dintr-o evaluare incorectă a dinamicii unei economii naţionale şi a
cursului monedei sale, ori a unor informaţii care vin în contradicţie cu
adevărul, propagate spontan sau conştient de grupuri interesate.
Influenţat de o serie de factori fluctuanţi, care parţial se întrepătrund,
cursul valutar este în mod necesar – aşa cum am arătat – o mărime variabilă.
Gradul de variabilitate este inegal în diverse perioade, inclusiv în funcţie de
reglementările care stau la baza func-ţionării sistemului valutar internaţional,
„dirijate” şi ele de adâncurile vieţii economice productive, de frământările
sale interioare, adesea dificil de descifrat.
Până la Primul Război Mondial, schimburile valutare şi comer-ciale s-
au derulat în cadrul sistemului etalon aur (gold standard). Sistemul permitea
fixarea cursului de schimb al unei ţări în termenii monedei unei alte ţări
(paritatea teoretică) prin intermediul definiţiilor celor două monede în aur.57
Perioada interbelică a fost caracterizată de instabilitatea cursurilor de
schimb şi de eforturi eşuate ale majorităţii ţărilor de a reveni la etalonul aur.
După cel de-al Doilea Război Mondial, prin crearea noului sistem
monetar internaţional graţie acordurilor încheiate în iulie 1944 la Bretton
Woods (New Hampshire, SUA), ratele de schimb ale dolarului cu alte valute
erau practic „îngheţate”, adică puteau să se modifice doar în proporţie de plus
sau minus unu la sută. Paralel, dolarul era asociat cu un preţ fix al aurului (35
de dolari58 uncia, egală cu 31 grame aur fin), iar SUA au consimţit să
convertească dolarii în aur la acest preţ. Relaţiile valutare internaţionale erau,
din aceste motive, suficient de stabile, având consecinţe favorabile asupra
circuitului economic mondial.
Treptat, puterea economică şi monetară a SUA, care îngăduia în fond
această stabilitate, s-a redus relativ şi ratele de schimb au devenit la un
moment dat flotante. După 1950, încep să se dezvolte economiile ţărilor din
Vestul Europei şi Japonia, iar în SUA se iau o serie de măsuri, inclusiv de
politică externă, care, adăugate ascensiunii noilor state dinamice, le slăbesc
forţa financiară. Între acestea, două sunt decisive: a) marile investiţii făcute
peste graniţă (în 1950, suma lor era de 12 miliarde de dolari, iar în 1968
depăşise 65 de miliarde şi b) costul foarte ridicat al războiului din
Vietnam59. Prin 1965, totalul obligaţiilor SUA în alte ţări era mai mare decât
rezervele sale de aur, consecinţă atât a emisiunilor excesive de bancnote peste
acoperirea lor în aur, cât şi a expansiunii creditului60. Aceasta însemna că, în
cazul în care băncile din străinătate – centrale şi particulare – şi-ar fi cerut
simultan plata în aur, SUA şi-ar fi epuizat întreaga rezervă a metalului
galben, iar dolarul s-ar fi prăbuşit.
Convertibilitatea dolarului în aur devine pas cu pas imposibilă şi, ca
urmare, la 15 august 1971, SUA anunţă oficial că nu mai pot livra aur, la
preţul de 35 dolari uncia, niciunei bănci centrale, agenţii internaţionale sau
vreunui guvern. Peste numai 4 luni de zile, statele dezvoltate au fost
constrânse să lase ratele valutelor lor să floteze liber, limita anterior stabilită,
de plus sau minus unu la sută, fiind suprimată. Din acest motiv, fluxurile
economice externe cunosc perturbări mai însemnate, întrucât preţurile de
vânzare ale mărfurilor erau de acum influenţate nu doar de costurile de
producţie, de relaţiile dintre cerere şi oferă, ci şi de modificările frecvente ale
cursului valutelor*.
57
Cursul de schimb istoric fix al lirei sterline 1£= 4,86$ (valabil 141 de ani) era rezultanta raportului dintre cantităţile de
aur prin care cele două monede erau definite: 1£=7,32 gr. aur fin, 1$=1,504 gr. aur fin.
58
Dolarul american fusese devalorizat în anul 1934 de la 20$ uncia.
59
Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 20.
60
Alvin Toffler, op. cit., p. 23-24.
*
Câteva exemple edificatoare ale modificării cursului valutar în diferite perioade ne oferă Pierre Bezbakh în Inflaţie,
dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 151.
Relaţia marca vest-germană – dolar
1 dolar = 4 mărci- între 1962 şi 1968
1 dolar = 2,2 mărci - în 1968
183
11.3.3. Categorii de operaţiuni valutare şi operatori
pe piaţa valutară
Operaţiunile valutare (schimburile de valută) se efectuează auto-rizat,
de către unităţile bancare şi casele de schimb valutar. Şi unele, şi celelalte se
numesc operatori valutari.
Băncile, în calitate de principali operatori pe piaţa valutară,
efectuează:
– operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare
(populaţia, întreprinderile din industrie, agricultură, construcţii, insti-tuţiile de
învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.);
– operaţiuni pe cont propriu;
– operaţiuni între ele.
Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în
principal, schimbul valutei scripturale (de cont) şi sunt de trei feluri:
operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip hedging.
a) Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de
valută are loc într-un interval de 48 de ore lucrătoare, socotite de la încheierea
contractului. O operaţiune contractată marţi, de pildă, se finalizează joi,
ultima zi fiind numită ziua valutei. Aceste operaţiuni includ şi cumpărarea şi
vânzarea de valută de către publicul non bancar. Cumpărarea de valută se
face, în principal, pentru achitarea mărfurilor procurate de pe piaţa internă sau
din import.
Întrucât băncile apar în calitate atât de vânzători, cât şi de cumpărători
de valută, ele fixează cursuri pentru ambele operaţiuni. Cursurile pentru
cumpărare sunt mai mici decât cele pentru vânzare, băncile apropriindu-şi
diferenţa numită comision; pe seama lui, ele îşi asigură acoperirea
cheltuielilor prilejuite de operaţiunile valutare efectuate şi un venit net. În
fixarea cursurilor, băncile ţin seama de situaţia prezentă şi de evoluţiile
viitoare posibile ale cursurilor valutelor. Se ia, astfel, în calcul şi riscul
operaţiunilor.
Cursurile practicate de bănci sunt oscilante (chiar pe parcursul
aceleiaşi zile), în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de valută. Când la
cursul fixat cererea este relativ însemnată, banca îl poate ridica; ea încasează,
ca urmare, sume mai mari de bani şi frânează cererea. Când, la cursul fixat,
cererea este insuficientă, pentru a vinde mai mult, banca reduce cursul.
b) Operaţiunile la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă
efectiv, într-un interval de timp care depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate
de la data încheierii contractului. Acest interval poate fi de o lună, două, trei
etc. Specificitatea operaţiunilor la termen constă în aceea că transferul valutei
(la scadenţa fixată) se face nu la cursul zilei, ci la cursul iniţial stabilit prin
contract.
De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative, adică urmăresc un profit
rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi cel iniţial. Profitul încasat de unul
din partenerii tranzacţiei reprezintă, fireşte, o pierdere pentru celălalt. Ca şi
în cazul operaţiunilor (la termen) cu titluri de valoare, şi în cazul operaţiunilor
(la termen) cu valută, vânzătorul câştigă când cursul scade între T0 şi T1, iar
Relaţia dolar – yenul japonez

1 dolar = 360 yeni - între 1969 şi 1970
1 dolar = 174 yeni - în aprilie 1986
Relaţia dolar – lira sterlină
1 dolar = 0,35 lire - între 1960 şi 1966
1 dolar = 0,66 lire - în aprilie 1986
Relaţia dolar – francul francez
1 dolar = 5 fr. fr. - între 1960 şi 1968
1 dolar = 7,2 fr. fr. - în aprilie 1986
184
cumpărătorul – când cursul creşte.
Scop speculativ pot avea şi unele operaţiuni la vedere. Un agent
economic poate achiziţiona valută (convenabil) la vedere, în luna mai de
exemplu, urmărind vânzarea ei, peste două, trei luni, dacă anticipează creşterea
cursului.
c) Operaţiunile valutare de tip Hedging (Hedging, înseamnă, între
altele, a se pune la adăpost de riscuri). Ele urmăresc evitarea riscurilor de
către marii importatori de mărfuri. În scopul prevenirii riscurilor, al evitării
unor pierderi, care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se
procură abia la scadenţă, marii impor-tatori efectuează, într-o zi anume
(înainte de această dată), o dublă tranzacţie: cumpărarea la vedere a cantităţii
de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen. Întrucât vânzarea
înseamnă revenirea la starea de lipsă a mijlocului de achitare a mărfurilor, la
scadenţă, importatorul e obligat să cumpere iarăşi valuta necesară.
Vânzarea la termen a valutei cumpărate la vedere se face pornind de la
prezumţia scăderii cursului ei, între T0 şi T1. Dacă anticiparea se dovedeşte
corectă, la termen, importatorul încasează pe valuta vândută o sumă mai mare
de bani decât cea folosită pentru a plăti – tot la termen – valuta cerută de
onorarea facturii; el evită, astfel, riscul şi are la dispoziţie un plus de bani, în
raport cu ipoteza în care nu ar fi efectuat operaţiunea valutară.
Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi
clienţii, operaţiuni pur comerciale pe cont propriu, în scopul realizării de
profit. Acestea se numesc operaţiuni de arbitraj valutar. Profitul încasat de
bănci, din asemenea operaţiuni, provine din câteva surse:
– diferenţa de curs al aceleiaşi valute pe două pieţe diferite;
– diferenţa de curs al unei valute pe aceeaşi piaţă, la date diferite;
– diferenţa de curs între două valute şi două pieţe diferite61.
Cea mai simplă operaţiune de arbitraj valutar este arbitrajul direct, ea
reducându-se la vânzarea unei valute pe piaţa la care cursul este cel mai
ridicat şi cumpărarea ei concomitentă pe piaţa la care cursul ei este cel mai
scăzut. În acest mod, băncile se înscriu în practica generală a comerţului,
redată în expresia: „Cumpără pe piaţa cea mai ieftină şi vinde pe piaţa cea
mai scumpă”, rămasă în teoria economică de la întemeietorii şcolii liberale.
Operaţiune de arbitraj valutar este considerată, uneori, şi tran-zacţia
făcută de băncile comerciale pentru clienţii lor, în cazul în care banca alege, la
dispoziţia clienţilor săi, calea cea mai bună de efectuare a operaţiunilor de
vânzare-cumpărare a valutelor aflate în cont.
Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swap înseamnă schimb
reciproc, ori troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de
regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către
una din ele unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale,
în temeiul unor convenţii sau aranjamente.
Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite
operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual. Acestea sunt tranzacţii realizate cu
valute efective, implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută
în numerar.
Operaţiuni cu valute efective realizează, însă, şi băncile. Ele nu se
limitează la schimbul cu valutele de cont (numit şi schimb tras).
Şi la casele de schimb, ca şi la bănci, se practică un curs la cumpărare
(mai mic) şi altul la vânzare (mai mare). Cursul practicat de aceste case este
şi el schimbat, chiar în decursul unei zile, în funcţie de cerere şi oferă.
La operaţiunile valutare, participă şi intermediarii din comerţul exterior
(brokerii şi comisionarii), precum şi speculatorii, ei acţionând fie ca persoane
juridice, fie ca persoane fizice.
61
Costin Kristescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1978,
p. 84-85.
185
Cursul valutar se modifică pentru fiecare monedă naţională, sub
acţiunea exercitată de multiple cauze, dintre care o parte au fost succint
analizate. La rândul lui, cursul valutar oscilant influenţează starea
economiilor naţionale, evoluţia exporturilor şi importurilor, turismul
internaţional, situaţia creditorilor şi debitorilor externi etc.
Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favo-rizează
exportul şi defavorizează importul ţării care a emis moneda respectivă
(dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică).
Aşa cum se ştie, exportul unei ţări este, concomitent, import pentru alte
ţări. Când moneda ţării exportatoare se depreciază, exportul ei este favorizat,
întrucât importul din această ţară devine mai ieftin (presupunem că preţul
mărfii exprimat în moneda depreciată este fix ori scade în mai mică măsură
decât s-a devalorizat moneda).
Ieftinirea importului din ţara cu monedă depreciată stimulează ţările cu
valute nedepreciate să cumpere, de la prima, mai multe mărfuri, sporind astfel
încasările valutare ale acesteia.
Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului ţării
respective, adică îl frânează.
Favorizarea exportului şi defavorizarea importului pentru ţara cu
monedă depreciată se înscriu în principiile generale ale cererii şi ofertei.
Scăderea cursului monedei naţionale – echivalentă cu reducerea preţurilor la
mărfurile exportate – sporeşte cererea ţărilor importatoare (cumpărătoare).
Aceeaşi scădere a cursului – sinonimă cu creşterea preţurilor mărfurilor
importate în ţara respectivă – contractă cererea sa pentru mărfurile cumpărate
din celelalte ţări, a căror monedă nu s-a depreciat.
Efectele contrare ale deprecierii monedei naţionale asupra im-portului
şi exportului unei ţări pot genera trecerea treptată de la o balanţă comercială
deficitară la una echilibrată sau chiar excedentară. Această „substituire” se
resimte negativ, însă, în balanţele comerciale ale altor ţări, îndeosebi în
situaţia în care ţara a cărei monedă s-a depreciat exportă un volum mare de
mărfuri, graţie puterii sale economice însemnate.
Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul,
pentru că îl scumpeşte, şi favorizează importul, întrucât îl ieftineşte.
Influenţe similare exercită modificările cursului valutar şi asupra
turismului. Deprecierea monedei naţionale a unei ţări favorizează
„exportul” şi frânează „importul” ei de turism. Aprecierea monedei
naţionale a unei ţări, firesc, acţionează în sens opus asupra turismului
extern.
Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi
când se modifică valoarea monedei naţionale în care s-a obţinut şi, respectiv,
acordat creditul.
Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe
debitorii acestei ţări, întrucât ratele scadente ale împrumutului şi dobânda se
plătesc în bani depreciaţi. De aici, tendinţa debitorilor de a amâna restituirea
împrumuturilor în cazul deprecierii monedei. Cre-ditorii sunt însă
dezavantajaţi; ei recapătă împrumutul acordat şi încasează dobânda, în bani
care au o valoare mai redusă decât în momentul lansării împrumutului. În
anumite împrejurări, împrumutul restituit împreună cu dobânda pot avea o
putere de cumpărare mai redusă decât aveau iniţial banii transferaţi
debitorului.
Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avantajează pe
creditori şi dezavantajează pe debitori. Aceştia achită împru-mutul şi
dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară celor primiţi.
186
Valutele constituie obiect, nu doar al schimbului, al vânzării şi
cumpărării, ci şi al creditului intern şi internaţional. Creditele interna-ţionale
în valută pot fi pe termen scurt (1-3 ani), pe termen mediu (3-5 ani) şi pe
termen lung (peste 5 ani). Ele se acordă de către diverse firme producătoare
de bunuri, de bănci ori alte instituţii financiare internaţionale. Beneficiarii
acestor credite pot să fie firme private, întreprinderi de stat, instituţii de drept
public, unităţi administrativ – teritoriale şi guverne. Creditele acordate
întreprinderilor private au ca efect formarea datoriei externe private, iar
creditele acordate celorlalte entităţi amintite – formarea datoriei externe
publice.
Împreună, datoria externă privată şi publică se subsumează noţiunii de
datorie externă totală.
Ambele categorii de datorii externe pot să apară prin creditări obişnuite
ori prin emisiunea de obligaţiuni exprimate în valută, adică în moneda
naţională a altor state. Plasate de către guverne ori de către persoane juridice
dintr-o anumită ţară, în alte ţări, obligaţiunile se vând la preţ de ofertă, care,
de regulă, este inferior valorii nominale a acestora.62
Datoria externă a unei ţări se poate calcula ca sumă absolută (totalul
datoriei externe), ca sumă ce revine pe locuitor (suma absolută a
datoriei/număr de locuitori) şi ca procent din PIB. De aici poate să reiasă că
datorii externe absolute egale, contractate de diferite ţări, sunt compatibile cu
datorii externe pe locuitor şi cu procente ale datoriei externe din PIB. cu totul
inegale, în funcţie de numărul locuitorilor şi de puterea economică a statelor
debitoare. Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenţi în privinţa gradului
de îndatorare faţă de străinătate.
Presupunând că două ţări au aceeaşi datorie externă absolută, gradul de
îndatorare este mai ridicat în ţara în care sunt mai mari datoria ce revine pe
locuitor şi procentul datoriei externe în PIB. În situaţii de excepţie, valabile
pentru ţări sărace, ultimul indicator poate să reprezinte 50-90% din PIB.
Datorii externe contractează cu deosebire ţările în curs de dez-voltare;
sunt însă şi suficiente împrejurări în care apelează la credite şi ţări dezvoltate.
Acestea din urmă apar, de regulă, şi în calitate de debitor, şi în calitate de
creditor, ceea ce reprezintă excepţii pentru ţările în curs de dezvoltare, care
apar, majoritar, doar ca debitori externi. Atunci când o ţară oarecare este,
concomitent, şi creditor, şi debitor, pentru cunoaşterea situaţiei sale reale, în
raporturile internaţionale, se calculează diferenţa dintre împrumuturile
acordate şi cele primite. În urma calculului se pot ivi trei situaţii posibile:
a) situaţia de debitor net (suma împrumuturilor primite este superioară
sumei celor acordate);
b) situaţia de creditor net (suma împrumuturilor primite este inferioară
sumei celor acordate);
c) situaţia de echivalenţă a sumei împrumuturilor primite cu suma celor
acordate.
Prima situaţie este valabilă, practic, pentru ţările în curs de dezvoltare,
iar a doua, pentru ţările dezvoltate. Cea de a treia este prin excelenţă
teoretică.
Datoria externă (ca şi cea internă) trebuie să fie rambursată într-un
anumit interval de timp, circumscris de durata creditului. De obicei,
rambursarea ei începe la un anumit număr de ani după contrac-tarea
împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul primirii creditului şi
începerea restituirii lui, se numeşte perioada de graţie, ea fiind necesară
pentru dobândirea resurselor cerute de plata datoriei. Debitorii plătesc, însă,
creditorilor externi şi o dobândă anuală, dependentă de suma totală a
împrumutului şi de rata dobânzii.
62
Costin C. Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,
p. 122-123.
187
Tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală
reprezintă serviciul datoriei externe. Dacă dobânda anuală nu se plăteşte la
termenul fixat, ea se „transformă” în credit nou (contează drept credit nou) şi
începe să se calculeze dobânda la dobândă, situaţie cu consecinţe negative
asupra debitorilor.
Capacitatea ţării debitoare de a achita serviciul datoriei externe depinde
de evoluţia economiei sale naţionale şi de soldul balanţei comerciale, ambele
influenţate, între altele, de modul şi eficacitatea utilizării creditului. Atunci
când acesta este folosit raţional, în vederea dezvoltării producţiei interne şi a
lărgirii exporturilor, restituirea împrumutului şi achitarea dobânzilor nu sunt o
problemă dificilă. În cazul contrar, al întrebuinţării creditului, cu precădere,
pentru con-sumul neproductiv, şi al declinului economic, datoria externă este
o povară şi se apelează la noi împrumuturi pentru achitarea celor vechi.
Datoria externă poate avea, deci, efecte pozitive sau negative asupra
economiei şi nivelului de trai al populaţiei.
Există şi o capacitate diferită a ţărilor lumii de a primi împru-muturi
externe. Ea depinde de interesul manifestat de creditori, de gradul de risc al
creditului acordat (diferit de la o ţară la alta în funcţie de puterea şi
posibilitatea economică a celor ce doresc împrumuturi, de stabilitatea politică
etc.), de „culoarea” partidelor de guvernământ şi sistemul social-economic,
de felul reformelor pe care statele intenţionează să le promoveze.
Multiple motive se pot conjuga astfel, încât creditul să se îndrepte,
prioritar, nu către ţările care au cea mai mare nevoie de el, ci către alte ţări,
preferate din raţiuni diverse de statele care au mijloace disponibile pentru
acordarea de împrumuturi.

• Cursul valutar
• Valută
• Deprecierea cursului valutar
• Valută convertibilă
• Aprecierea cursului valutar
• Valută neconvertibilă
• Curs flotant
• Eurovalute
• Operaţiuni valutare la vedere
• Piaţa valutară
• Operaţiuni la termen
• Operatori pe piaţa valutară
• Datoria externă

.
• O problemă discutată foarte mult în ultimii ani este aceea că yuan-ul chinezesc este
subevaluat. Cine ar avea de câştigat dacă China şi-ar aprecia moneda?
• Dacă moneda unei ţări se depreciază, preţurile mai reduse la export reprezintă un
avantaj incorect?
• Cum permit ratele de schimb valutar fixe ca o ţară să exporte inflaţie?
• Cum va influenţa o inflaţie rapidă în Turcia numărul turiştilor români în această
ţară? Ar avea vreo importanţă dacă cursul de schimb dintre leu şi lira turcească ar fi fix sau
flexibil?
• Un leu puternic este bun sau rău pentru România?

Adevărat sau fals:
1) Operaţiunile la termen pe piaţa valutară sunt speculative.
2) Casele de schimb valutar efectuează operaţiuni la vedere şi la termen.
188
3. Operatiunile valutare la vedere sunt operatiunile in care valuta se transfera efectiv intr-un
interval de timp ce nu depaseste 72 de ore lucratoare, socotite de la incheierea contractului.
Alegere
1. Casele de schimb valutar efectuează numai operaţiuni:
a) la termen;
b) la vedere;
c) Swap;
d) Hedging.
• Albert, Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 59-60.
• Dobrotă, Niţă (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• Kiriţescu, C. Costin, Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 20-35,
84-85.
• Kiriţescu, C. Costin, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 151-
156, 229-231.
• Toffler, Alvin, Puterea în mişcare, Editura Antet, Oradea, 1995, p. 18-19, 64.
• Toffler, Alvin, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 20-24, 122-123.
• Schiller, R. Bradley, Economy Today, eleventh edition, Ed. McGraw-Hill, 2008.
189
RESURSELE NATURALE ŞI RENTA.
PREŢUL PĂMÂNTULUI
Cuprins
12.1. Introducere
12.3.4. Preţul Pământului
12.1 Introducere
Aşa cum rezultă şi din capitolele precedente, preocuparea oamenilor
pentru alegerea resurselor şi ierarhizarea folosirii lor în vederea satisfacerii cât
mai bune a nevoilor a devenit problema esenţială a organizării oricărei
economii.
Raritatea este un concept fundamental în activitatea economică, fapt ce
impune imperativul alegerii, dintr-o multitudine de alternative, a celor mai
eficiente pentru minimizarea costurilor de fabricaţie. Un buget limitat este
unul dintre motivele care ne determină să facem anumite alegeri,
compromisuri, având şi unele constrângeri. Caracterul limitat al resurselor
acţionează restrictiv asupra activităţii economice iar utilizarea raţională a
resurselor capătă o importanţă majoră, în sensul realizării unor rezultate
maxime pe fiecare unitate cheltuită.

• relevarea rolului şi importanţei resurselor naturale regenerabile şi reproductibile în
dezvoltarea economică având în vedere raritatea lor;
• sublinierea imperativului utilizării raţionale a resurselor în condiţiile limitării
stocului exis-tent în comparaţie cu nevoile umane;
• prezentarea rentei ca formă specifică a venitului în agricultură, venit generat de un
„factor de producţie” rar şi ale existenţei a două forme de monopol: monopolul
proprietăţii private asupra pământului şi monopolul asupra pământului ca obiect al
exploatării;
• determinarea preţului pământului şi a factorilor care îi influenţează dinamica.
190

Resursele naturale însumează zăcămintele de minerale şi mine-reuri,
terenurile cultivabile, pădurile şi apele de care dispune o ţară. Resursele şi
bunurile sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile.
Resursele naturale se pot clasifica astfel:
− resurse regenerabile;
− resurse neregenerabile.
Resursele regenerabile sunt cele care se refac după fiecare epuizare
prin consum, putând fi folosite pe termen nelimitat dacă sunt utilizate raţional;
dacă sunt consumate la o rată care depăşeşte rata lor naturală de refacere, ele se
vor diminua şi în cele din urmă se vor epuiza.
Resursele neregenerabile sunt acelea care odată extrase, exploatate, se
epuizează şi nu se refac fie niciodată, fie în termene economice admise.
Resursele pot, de asemenea, să fie clasificate pe baza originii lor, ca
fiind:
– resurse biotice, derivate din animale şi plante;
– resurse abiotice, derivate din pământ, aer, apă (chiar şi derivate din
natură).
În condiţiile în care resursele sunt limitate, într-o perioadă sau alta,
sporirea cantităţii resurselor consumate pentru realizarea unui anumit scop nu
este posibilă decât micşorând partea rămasă pentru alte destinaţii. Orice
alegere înseamnă, aşadar, renunţarea la alte şanse potenţiale. De exemplu,
dacă o persoană sau o familie alocă mai multe resurse pentru alimente, atunci
îi rămâne, din veniturile limitate de care dispune, mai puţin pentru
îmbrăcăminte, educaţie etc. Necesitatea alegerii dintre alternativele posibile de
folosire a resurselor disponibile presupune costuri. În teoria economică, se
consideră că orice activitate antrenează un sacrificiu şi are un cost de
oportunitate.
Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul celei mai bune
alternative sacrificate atunci când se face o alegere între mai multe variante
posibile, în alocarea resurselor.
Resursele naturale ale unei ţări constituie o componentă impor-tantă a
bogăţiei sale, fapt care influenţează statutul economiei naţionale a statului în
economia mondială, influenţa şi autoritatea sa pe plan internaţional. Se poate
observa că statele cele mai dezvoltate sunt cel mai puţin dependente de
resursele naturale.
În ultimii ani, procesul rapid de epuizare a capitalului natural şi
încercările de a se trece la un model de dezvoltare raţională, durabilă au fost
principalele probleme în dezbaterea agenţiilor de dezvoltare.
Resursele naturale se abordează în dinamica lor, iar progresul tehnico-
ştiinţific duce la:
– lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor
naturale (atragerea în circuitul economic a unor zăcăminte naturale);
– extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale,
făcând avantajoasă exploatarea unor zăcăminte situate la mari adâncimi;
– sporirea eficienţei utilizării resurselor.

Renta a fost studiată mult timp doar în legătură cu factorul de producţie
pământ, ulterior analiza ei s-a extins spre ceilalţi factori de producţie cu ofertă
inelastică şi cu cerere constant superioară ofertei.
În acest domeniu, renta este expresia existenţei a două tipuri de
191
monopoluri: a) monopolul proprietăţii private asupra pământului;
b) monopolul asupra pământului ca obiect de exploatare. Primul monopol, cel
al proprietăţii private, impune ca orice doritor de a-şi investi capitalul în
agricultură, dar căruia îi lipseşte factorul de producţie pământ, să şi-l poată
procura prin închiriere (arendare) de la proprietarul acestui factor, în schimbul
unei plăţi, cunoscută sub denumirea de arendă.
Componenta cea mai importantă a arendei este constituită din rentă,
reprezentând plata pentru cedarea unui bun proprietate privată spre folosire
investitorului. Alături de aceasta, în arendă, pot fi înglobate şi plata pentru
amortizarea investiţiilor deja făcute pe terenul respectiv, pentru alte cheltuieli
de amenajare a acestuia. Această formă a rentei se plăteşte pentru orice teren
întotdeauna, neexistând altă posibilitate de a exercita folosinţa sa în vederea
realizării anumitor investiţii. Dacă proprietarul însuşi investeşte în teren, prin
preţul pro-duselor comercializate, el trebuie să-şi recupereze venitul datorat
acestui drept.
Cel de-al doilea monopol, al pământului, ca obiect de exploatare, trebuie
înţeles în sensul că, în calitate de factor de productie, pământul în totalitatea sa
este limitat, precum şi limitate sunt diferitele categorii de terenuri: foarte bune,
bune şi foarte slabe, pentru producţia agricolă. În condiţiile în care producţia pe
terenurile foarte bune este insu-ficientă acoperirii cererii, obligatoriu (în mod
obiectiv) se impune necesitatea luării în cultură, a exploatării, şi a categoriilor
de terenuri mai slabe din punctul de vedere al fertilităţii lor. În aceste condiţii
obiective, naturale, preţurile produselor agricole se formează într-un mod
diferit faţă de cele din industrie, fapt relevat de noi atunci când am studiat
categoria preţului de echilibru. Acesta nu este altceva decât un preţ mediu al
produsului dintr-o ramură, la care se ajunge prin permanentul joc al cererii şi
ofertei şi al mutării permanente a punctului de echilibru.
Renta este o formă de venit pentru dreptul de folosinţă a unui factor a
cărui utilizare este extrem de limitată şi a cărui ofertă este rigidă (inelastică,
perfect elastică) la modificarea preţului; renta este plata pentru folosirea unei
resurse economice nesubstituibile. Oferta rigidă în raport cu cererea va
determina o creştere a preţului de vânzare peste nivelul lui de echilibru, ceea
ce va aduce posesorului factorului respectiv un venit suplimentar.
Pentru arendaş, renta este o plată pentru folosirea terenului, care se
constituie într-un element al costului de producţie. „Când oamenii se aşază
pentru prima oară într-un ţinut bogat şi fertil, din care este suficient să se
cultive doar o mică parte pentru obţinerea hranei locuitorilor, sau a cărui
cultivare nu necesită mai mult capital decât posedă aceşti locuitori, nu există
rentă; căci nimeni nu plăteşte pentru folosinţa solului atunci când se găseşte o
cantitate mare de pământ liber şi prin urmare, la dispoziţia oricui ar dori să o
cultive....Renta se plăteşte pentru folosinţa pământului numai pentru că
pământul nu este nelimitat şi pretutindeni de aceeaşi calitate inferioară, sau
pământ situat într-un mod mai puţin avantajos. Când în decursul timpului se
ajunge a se cultiva pământuri de o fertilitate inferioară, imediat începe să se
plătescă rentă pentru terenurile de calitate superioară, iar cuantumul de rentă va
depinde de diferenţa de calitate a celor două porţiuni de pământ.”63
Mărimea rentei este egală cu diferenţa dintre venitul obţinut în urma
utilizării unui factor de producţie cu performanţe superioare şi ofertă inelastică
şi cel realizat în situaţiile când se folosesc factori cu randamente medii,
normale şi mai uşor de procurat. Relaţia dintre cererea şi oferta de factori,
formarea rentei şi mărimea acesteia sunt ilustrate în figura 13.1:
63
David Ricardo, Principiile de economie politică şi de impunere, Editura Antet XX Press, Prahova, p.
50.
192
Fig. 13.1. Renta economică şi mărimea ei
Aşa cum se poate observa în fig. 13.1, la un volum dat al ofertei de

factori perfect inelastic (OF), preţul de achiziţie (P1) depăşeşte preţul de
echilibru (PE), care corespunde unei oferte concordante cu cererea. Zona
PEP1ME reprezintă mărimea rentei pe care o încasează deţinătorul factorului
respectiv.
Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la
agricultură. Economistul englez William Petty arăta că renta este surplusul
obţinut de pe un teren după ce s-au scăzut cheltuielile cu exploatarea lui şi
întreţinerea lucrătorului agricol. Mărimea rentei, în gândirea sa, depinde de
cererea şi preţul produselor agricole.
Adam Smith a tratat renta ca pe un surplus provenit din diferenţa de
fertilitate şi amplasament al terenului şi determinat de preţul de vânzare al
produsului agricol. Dacă salariile sau profitul înalte sau scăzute sunt cauza
preţului ridicat – afirma A. Smith – renta înaltă sau scăzută este efectul acestui
fapt64.
În perioada următoare, problemele rentei au constituit obiect de
cercetare şi studiu pentru mulţi economişti. David Ricardo definea renta ca
„acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprie-tarului funciar
pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului”65.
În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire
susţin valabilitatea universală a rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor
formelor de activitate economică, şi nu numai agriculturii.
În concordanţă cu această concepţie, se foloseşte termenul de rentă
economică pentru a desemna plata impusă de utilizarea unei resurse
economice nesubstituibile a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu
cererea şi care se constituie într-un venit pentru posesorul resursei; oricare ar
fi ea – teren, forţă de muncă, capital tehnic etc.

Chiar dacă apare din folosirea oricărui factor de producţie, renta se
deosebeşte de celelalte venituri fundamentale prin conţinut şi funcţii, dar, în
mod special, prin mecanismul de formare. Formarea rentei are la bază legea
randamentelor neproporţionale.
„Dacă, deci, ar exista pământ fertil într-o cantitate mult mai mare decât
cantitatea necesară pentru procurarea hranei unei populaţii mereu crescânde,
sau în cazul în care capitalul s-ar putea întrebuinţa continuu pe terenuri deja
cultivate fără ca randamentul să se micşoreze, creşterea rentei nu ar fi posibilă,
pentru că renta se naşte întotdeauna din întrebuinţarea unui cuantum mai
64
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962, p. 103.
65
David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1959, p. 85.
193
mare de muncă, ce produce relativ mai puţin. Pământul cel mai fertil şi cel
mai bine situat va fi cultivat cel dintâi, iar valoarea de schimb a produselor lui
va fi reglementată în acelaşi mod ca şi valoarea de schimb a celorlalte mărfuri,
adică de cuantumul total de muncă necesară, în diferitele ei forme, de la cea
dintâi la cea din urmă, pentru a le produce şi a le pune pe piaţă. Când se
cultivă pământ de o calitate inferioară, valoarea de schimb a produselor
agricole creşte, pentru că se cere mai multă muncă pentru a le produce.”66
Renta economică rezultă din preţul ridicat la acele bunuri la care există o
cerere globală nesaturată, iar oferta lor nu poate fi elasticizată prin urcarea
preţului. Ea se obţine în toate situaţiile când se menţine rigiditatea ofertei
totale, când resursele sunt insuficiente în raport cu nevoile sau sunt dificultăţi
în procurarea lor, când există un monopol natural sau restricţii administrative,
reglementări comerciale ori vamale care accentuează caracterul rigid al ofertei
totale.
Forma materială a rentei constă în surplusul de produse ce se poate
realiza după folosirea unui factor de producţie cu calităţi supe-rioare celor
medii.
Renta economică poate fi:
– absolută;
– diferenţială (renta factorilor de producţie rari sau de calitate
deosebită);
– de menţinere a destinaţiei unui factor de producţie.67
Legea randamentelor neproporţionale constă în aceea că, atunci când se
combină unul sau mai mulţi factori constanţi cu un alt factor, variabil,
cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină, în prima etapă, mărirea
producţiei, apoi, producţia suplimentară aferentă can-tităţii adiţionale din
factorul variabil îşi încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul
producţiei să fie tot mai slab şi, în final, să scadă.
Practica îndelungată a combinării şi substituirii factorilor a arătat că
folosirea unor fracţiuni egale din acelaşi factor de producţie asigură
randamente diferite: la început crescătoare, apoi în stagnare, ca în final să
descrească. Mărimea rentei depinde de volumul producţiei marginale realizate
prin folosirea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de producţie; această
rentă are o evoluţie oscilantă.
Formele de rentă s-au diversificat, cele mai importante fiind:
– renta funciară, obţinută în agricultură;
– renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor,
sondelor, se datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă a
zăcământului sau de poziţia sa;
– renta în construcţii depinde de cererea şi oferta pentru tere-nurile
destinate construcţiilor, cât şi de calitatea şi poziţia acestor terenuri;
– renta de monopol este condiţionată de existenţa unei categorii de
cumpărători care să plătească un preţ ridicat acelor proprietari care au
factori de producţie rari şi nesubstituibili (cu proprietăţi deosebite);
– renta de abilitate înseamnă venituri suplimentare obţinute datorită
aptitudinilor şi calităţilor excepţionale ale unei persoane (costul de
oportunitate);
– renta consumatorului este venitul suplimentar obţinut de pe urma
preţului, mai ridicat, pe care un consumator este dispus să îl achite
pentru o marfă, faţă de preţul plătit în realitate, care ar fi mai mic;
– renta producătorului reprezintă câştigul suplimentar obţinut atunci
când marfa este vândută la un preţ mai mare decât cel anticipat iniţial;
– renta conjuncturală – comercială şi industrială – este legată de
66
51.
67
Lipsey – Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 389.
194
beneficierea de împrejurări favorabile, ce permit realizarea unor
câştiguri suplimentare;
– renta de marcă – de autor sau model – reflectă dreptul deţi-nătorilor
de a încasa venituri la care nu au acces alte persoane.
• Mecanismul formării rentei funciare
În legătură cu renta funciară, menţionăm că există mai multe forme ale
acesteia:
– renta funciară absolută;
– renta funciară diferenţială.
Aceasta din urmă se subdivide, la rândul ei, în renta funciară de
fertilitate; renta diferenţială de poziţie şi renta diferenţială rezultată din
diferenţele de productivitate ale investiţiilor succesive de capital pe aceeaşi
suprafaţă de teren.
Mecanismul de obţinere a rentei diferenţiale 1 de fertilitate este
următorul: o sumă egală de capital investită concomitent pe mai multe parcele
de terenuri având fiecare fertilitate specifică, diferită de a celorlalte, generează
cantităţi de produse diferite. Cele cu fertilitatea cea mai inaltă vor produce o
cantitate de produse suplimentare faţă de cele cu fertilitatea cea mai joasă.
Întrucât nu pot exista doar parcele foarte fertile, iar producţia necesară
societăţii cere în mod obiectiv luarea în cultură şi a terenurilor mai puţin
fertile, preţurile produselor agricole trebuie stabilite în funcţie de cheltuielile
acestor terenuri. Altfel, nici un investitor nu-şi va plasa capitalurile pentru
luarea acestora în cultură. Persoanele care şi-au investit capitalurile pe
terenurile fertile şi foarte fertile vor obţine o producţie suplimentară, în
comparaţie cu investiţiile pe terenuri mai slabe. Această producţie
suplimentară constituie substanţa, baza materială a venitului supli-mentar –
renta diferenţială de fertilitate obţinută pe terenurile foarte bune. Proprietarii
de terenuri, cunoscând această capacitate a categoriei respective de terenuri, vor
impune de la început arendaşului plata unei arende superioare faţă de cea
pretinsă în urma investiţiilor pe tere-nurile proaste. Acesta este mecanismul
obţinerii rentei diferenţiale 1, de fertilitate.
Un mecanism similar este şi cel care rezultă din poziţia dife-ritelor
terenuri faţă de piaţa de desfacere. Cel care se situează pe o poziţie
dezavantajoasă, mai depărtată vor fi terenurile care impun valoarea acestor
produse şi deci, preţurile lor de piaţă. Astfel, pe terenurile mai apropiate se
obţine un surplus de venit ce reprezintă însăşi renta diferenţială 1, de poziţie.
Renta diferenţială 2 este rezultatul randamentelor diferite ale
investiţiilor succesive pe acelaşi teren. Investiţia cea mai slab productivă se va
afla la baza constituirii valorii şi a preţului produselor agricole; investiţiile mai
productive vor aduce astfel celui care le efectuează venituri suplimentare.
Aceste venituri se vor obţine pentru perioada pentru care este construit acordul
de închiriere a pământului de către proprietar unui arendaş. Dacă proprietarul
va constinua să arendeze din nou în anii următori bucata respectivă de teren, el
va lua în considerare ameliorările de productivitate survenite ca urmare a
investiţiilor succesive şi va spori în mod corespunzător arenda. Dacă
diferenţele de fertilitate, de poziţie şi cele de randamente diferite ale
investiţiilor succesive pe aceeaşi parcelă influenţează decisiv constituirea valorii
şi a preţului produselor agricole şi, prin aceasta, însăşi consti-tuirea rentei
diferenţiale, se pune problema cum poate fi explicată obţinerea şi a rentei
absolute de pe aceeaşi parcelă de teren care a generat renta diferenţială
abordată mai sus. Explicaţia o găsim în acţiunea monopolului proprietăţii
private asupra terenurilor agricole. Niciun proprietar de pământuri bune, foarte
bune nu va arenda (închiria) terenul respectiv în mod gratuit. În toate cazurile,
el va percepe o taxă (o chirie), care reprezintă expresia cedării dreptului de
folosinţă a terenului, unui investitor. Această taxă reprezintă însăşi renta
195
absolută şi ea va spori în mod corespunzător preţul produselor agricole.
Reţinem şi faptul că în condiţiile în care proprietarul este el însuşi investitor,
în preţurile obţinute la piaţă în urma vânzării produselor obţinute, se vor regăsi
atât profitul cuvenit investitorului, cât şi formele de rentă menţionate.
Formula de calcul a rentei:
R = V – (C + Pr) , în care:
R – renta
V – venitul încasat
C – costul sau cheltuielile de producţie
Pr – profitul
La fel se explică renta în domeniul minier şi în celelalte domenii relevate
la formele rentei. „Minele, ca şi solul, dau o rentă proprietarului lor, şi această
rentă, ca şi aceea a solului, este efectul, şi niciodată cauza valorii ridicate a
produselor..... Metalul scos din cea mai săracă mină trebuie să aibă cel puţin o
valoare de schimb nu numai în stare să plătească îmbrăcămintea, hrana şi
celelalte articole necesare con-sumate de lucrătorii întrebuinţaţi la exploatarea
minei, precum şi aducerea produsului pe piaţă, dar să aducă şi profitul obişnuit
şi general celui care a avansat capitalul necesar pentru acea între-prindere.
Profitul capitalului investit în cea mai săracă mină, care nu plăteşte rentă, va
reglementa renta tuturor celorlalte mine mai productive. Se presupune că
această mină produce dobânda obişnuită la capital.”68
12.3.4. Preţul pământului

Calitatea pământului – în starea sa originară, de dar al naturii – a generat
opinia că preţul acestuia, spre deosebire de preţul celorlalte bunuri economice,
nu are nicio legătură cu costul de producţie, formarea lui având la bază doar
venitul ce poate fi obţinut prin utilizarea sa. Realitatea demonstrează că
terenurile cultivate au încetat să mai fie numai un dar al naturii. Pe măsură ce
noi suprafeţe sunt atrase în circuitul economic şi se perfecţionează sistemele de
exploatare, pământul tinde tot mai mult să devină şi un rezultat al acţiunii
umane. Lucrările de amenajare, ameliorare sau chiar simpla cultivare conferă
terenului calitatea de pământ-capital.
În agricultură preţul nu este determinat de condiţiile medii, ci de
condiţiile terenurilor cele mai puţin fertile, în vederea asigurării luării lor în
cultură şi a posibilităţii investitorului de a-şi recupera chel-tuielile şi profitul
cuvenit investiţiei respective. Dacă această categorie de terenuri determină
modul de stabilire a preţului produselor agricole înseamnă că terenurile bune
si foarte bune, având o fertilitate supe-rioară ori fiind mai aproape de piaţă, de
rutele de transport, vor înregistra cheltuieli de producţie şi desfacere mai mici
decât cele ale producţiei de pe terenurile mai slabe sau îndepărtate, dar vor fi
vândute la aceste ultime preţuri, realizând venit suplimentar denumit rentă.
Pământul este un obiect al schimbului, prin vânzare-cumpărare; astfel,
apare necesitatea calculării unui preţ pentru pământ. Preţul pământului
reprezinta renta anuală, capitalizată la dobânda zilei, pentru transferarea
dreptului de proprietate asupra pământului, prin vânzare-cumpărare. La
stabilirea preţului pământului se urmează această linie de gândire: terenul
respectiv închiriat, pentru o anumită perioadă, arendat deci, trebuie să fie
vândut cu o sumă de bani care, depusă la bancă, la nivelul existent al ratei
dobânzii, să îi aducă proprietarului venitul pe care şi-l procura anterior prin
încasarea rentei. Preţul pământului este deci, direct proporţional cu mărimea
rentei şi invers proporţional cu rata dobânzii.
Preţul pământului = Rx100 / d ,
unde:
68
60.
196
R – renta anuală
d – rata dobânzii anuale, în procente
Aplicaţi la un teren cu o rentă anuală plătită proprietarului de 2.500 de
euro, în condiţiile în care rata dobânzii este de 4%, preţul pământului este : P
= (2.500*100)/4 = 62.500 u.m. Rezultă că dacă parcela respectivă de teren se
va vinde cu 62500u.m această sumă depusă la bancă, în condiţiile ratei
dobânzii de 4%, va furniza proprietarului cel puţin egal cu renta.
Terenurile atrase în exploatare economică au încetat să mai fie un „dar al
naturii”, pămâtul având tendinţa să devină tot mai mult un rezultat al acţiunii
umane.
Se înţelege că renta este doar unul din factorii care influenţează preţurile
produselor agricole, alături de care un mare rol îl joacă şi calitatea acestora,
oportunitatea apariţiei lor pe piaţă, obiceiurile şi gusturile consumatorilor.
Factorii care influenţează, direct sau indirect, preţul pământului sunt
următorii:
– mărimea şi evoluţia rentei. Din formula de calcul al preţului
pământului s-a văzut clar că renta şi preţul pământului evoluează în
acelaşi sens şi se condiţionează reciproc;
– cererea şi oferta de terenuri. Limitarea pământului ca suprafaţă
imprimă ofertei un caracter rigid astfel încât preţul evoluează, mai
ales, în funcţie de mişcarea cererii persoanelor dispuse să facă
investiţii în terenuri. De exemplu, pe fondul ofertei totale rigide,
pentru unele categorii de terenuri şi utilităţi agricole, pot exista
fluctuaţii ale ofertei, după cum proprietarii sunt interesaţi, sau nu, să
îşi păstreze proprietatea asupra terenurilor pe care le deţin.
– cererea şi oferta de produse agricole. Creşterea cererii pentru
produsele agricole şi scumpirea acestora stimulează cererea de pământ
şi urcă preţul acestuia, în condiţiile ofertei inelastice a pământului.
– folosirea alternativă a pământului. Acea folosinţă a terenului
(agricultură, construcţii, silvicultură, turism etc.) care asigură cel mai
ridicat preţ influenţează preţul pământului.
– rata dobânzii bancare. Preţul pământului este în raport invers
proporţional cu rata dobânzii; depunerea disponibilităţilor băneşti la
bancă sau alte instituţii financiare este o alternativă la cumpărarea de
terenuri, dacă dobânda primită este mai atractivă decât preţul primit
pe terenul respectiv.
– ameliorarea poziţiei terenurilor agricole. Creşterea valorii
pământului-capital determină creşterea preţului acelor parcele, precum
şi datorită infrastructurii realizate care oferă posibilităţi mai bune de
exploatare.
Preţul terenurilor a înregistrat pe perioade mai mari tendinţe nete de
creştere, cu unele oscilaţii. Ultimii 5-7 ani sunt caracterizaţi de creşterea
substanţială a preţului pământului în toate ţările lumii. Aceasta a fost urmarea
sporirii investiţiilor realizate şi a creşterii cererii pentru pământ în condiţiile
unei oferte rigide.
Sinteza unităţii de învăţare 12
• resurse naturale • rentă funciară

197
• rentă de monopol • rentă conjuncturală
• renta producătorului renta consumatorului
• resurse regenerabile arendaş
• resurse neregenerabile rentă absolută
• rentă preţul
• Un teren generează o rentă anuală în valoare de 100 u.m. (unităţi monetare), iar
nivelul ratei dobânzii bancare este de 20%. Câte u.m. reprezintă preţul acestui
teren?
• Proprietarul unei suprafeţe de teren agricol decide să vândă. Ce preţ pretinde el, dacă
arenda anuală este de 500 u.m., iar rata dobânzii este de 25%?
Adevărat sau fals:

1) Problema fundamentală a tuturor economiilor o reprezintă raritatea resurselor
Alegera variantei/variantelor corecte

1. În raport cu evoluţia nevoilor umane, resursele sporesc şi se diversifică:
a. mai lent
b. mai repede
c. în acelaşi timp
d. fără nicio legătură
2. Existenţa tensiunii nevoi-resurse îl determină pe individ:
a. să facă risipă pentru că oricum resursele sunt insuficiente
b. să renunţe la a mai consuma bunuri pentru producerea cărora se folosesc resurse rare şi
să se orienteze către bunuri care se obţin cu resurse abundente
c. să consume doar bunuri pe care le oferă natura
d. să aleagă în condiţiile constrângerilor existente
3. Renta este un venit pentru:
a) întreprinzător
b) salariat
c) proprietarul funciar
d) bancher

• Ricardo, David, Principii de economie politică şi ale impunerii, în Opere alese, vol. II, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1962.
• Rudiger, Dornbusch şi Stanley, Fischer, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997.
• Frois, Gilbert Abraham, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
• R., Lipsey şi K., Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• Joseph, Stiglitz, Globalizarea-speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
• Adam, Smith, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1960.
198
PROFITUL
Cuprins
13.1. Introducere
13.2. Obiectivele
13.3.3. Cuantificarea profitului şi factorii care influenţează dinamica sa
13.3.4 Maximizarea profitului
13.1 Introducere
• definirea conceptului de profit şi precizarea rolului său în societatea

contemporană;
• consemnarea accepţiunilor diferite ale conceptului de profit;
• consemnarea funcţiilor economice şi sociale ale profitului, precum şi a
factorilor care determină mărimea şi dinamica sa.

Satisfacerea cererii globale se realizează prin existenţa activităţilor
economicce care, pe parcursul evoluţiei societăţii, se dezvoltă şi se
diversifică. Agenţii economici, creatori de activităţi, stabilesc tactica şi
strategia pornind de la întrebările: ce şi cât să producă; cu ce mij-loace
tehnice şi tehnologii; pentru cine. Toate aceste întrebări servesc
întreprinzătorului, individuali sau asociaţi, la identificarea activităţilor în
consens cu cerinţele pieţei. În acelaşi timp, activităţile se funda-mentează pe
interese: intresul producătorului este de a-şi valorifica, la un nivel cât mai
ridicat capitalul pe care intenţionează să-l investească, scopul economic fiind
profitul. Realizarea acestui scop este condiţionată de satisfacerea unor nevoi
individuale şi sociale, ceea ce presupune producerea de bunuri economice în
concordanţă cu dimensiunea şi structura pieţei, venituri şi alte criterii pe
199
termen scurt sau lung.
Orice activitate economică se creează şi se dezvoltă ca urmare a
investiţiei de bunuri de capital şi utilizare de forţă de muncă. Com-binarea cât
mai eficientă a acestor factori de producţie, în condiţiile unui mediu de
afaceri favorabil, dă speranţă întreprinzătorului că va obţine un profit. Între
activitatea economică şi profit există o relaţie obiectivă, de interdependenţă.
Profitul este rezultatul activităţii economice, dar, este şi o sursă a
autofinanţării, care stă la baza dez-voltării acesteia. Altfel spus, profitul este
premisa pentru activitatea economică şi totodată un efect al acesteia. Există
situaţii când nu se obţine profit. În acest caz, dacă profitul este zero, pe
termen lung, falimentul devine o perspectivă certă pentru respectiva unitate
economică.
Profitul, ca şi salariul, dobânda şi renta, este o formă funda-mentală a
venitului, care trebuie definită şi a cărei sursă de provenienţă trebuie explicată.
În accepţiunea cea mai largă, profitul este diferenţa dintre venitul total încasat
şi costul total de producţie aferent (Pr = V – Ct). La nivel de produs, este
diferenţa dintre preţ şi costul total mediu
(Pr = P – Ctm). Această definiţie, după anumiţi economişti, este prea
restrânsă, deoarece profitul este redus la cel contabil, care rezultă din
diferenţa dintre costul de producţie contabil şi venitul încasat. Or, costul
contabil ia în calcul numai cheltuielile contabile efectuate către furnizorii
terţi de factori de producţie şi servicii. Un asemenea mod de calcul contabil
nu ia în evidenţă eforturile pe care le depune între-prinzătorul, fie în calitatea
sa de manager fie de proprietar al unor factori de producţie utilizaţi în
procesul de producţie sau servicii şi, în consecinţă, nerecompensaţi. În
virtutea acestei abordări, se introduce noţiunea de profit economic care ia în
calcul costul de oportunitate, costul alternativelor sacrificate. De exemplu,
pentru acei factori de producţie proprii sau pentru abilitatea şi înaltul său
profesionalism, întreprinzatorului i-ar reveni o recompensă, o rentă de
abilitate, dacă ar lucra în terţe unităţi.
Definirea şi justificarea însuşirii profitului constituie obiect de analiză
în lucrările economiştilor clasici şi contemporani. Astfel, Adam Smith
definea profitul drept sursă primară a venitului şi parte componentă a preţului
fiind, în acelaşi timp, un scop urmărit de orice întreprinzător, indiferent de
domeniul de activitate în care investeşte capitalul. „Singurul motiv care îl
determină pe posesor să-şi utilizeze capitalul, fie în agricultură, fie în
manufactură, fie într-o anumită ramură de comerţ cu ridicata sau cu
amănuntul, este profitul său propriu”.69 În ceea ce priveşte sursa care stă la
baza profitului,
A. Smith afirma că „ izvorul profitului este o parte din produsul muncii
muncitorului. El trebuie să împartă produsul muncii cu proprietarul
capitalului. Valoarea pe care muncitorii o adaugă materialelor se descompune
în două părţi, din care una plăteşte salariul muncitorilor, iar cealaltă profitul
patronului”70. Determinând provenienţa, esenţa profitului ca fiind rezultatul
muncii lucrătorilor care valorifică capitalul tehnic, A. Smith justifica însuşirea
unei părţi din valoarea nou creată de către posesorul de capital ca o
„compensaţie şi, în majoritatea cazurilor, nu este decât o foarte moderată
compensaţie pentru riscul şi osteneala utilizării capitalului”71.
David Ricardo, la rândul său, trata profitul ca o parte a valorii
mărfurilor, ca o mărime reziduală ce rămâne după plata celorlalţi factori de
producţie. „Profitul şi salariul, sublinia Ricardo, sunt mărimi nu numai
69
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 1, Editura Academiei, R.P.R.,
Bucureşti, 1965, p. 252.
70
Idem, p. 36-37.
71
Idem, vol. 2, p. 259.
200
complementare ci şi concurente, creşterea uneia nu poate avea loc decât în
detrimentul celeilalte părţi”72. Profitul, spre deosebire de salariu, nu are o bază
contractuală, fiind supus riscului.
Reprezentanţii şcolii marginaliste considerau că, în condiţii de liberă
concurenţă, profitul se suprapune costului de producţie şi, în consecinţă, se
disipează. O asemenea abordare elimină rolul profitului ca sursă de
autofinanţare a activităţii economice, care concură la dez-voltarea acesteia.
Curentul marxist, prin reprezentatul său, Karl Marx, definea „profitul
ca fiind o formă transforrmată a plusvalorii, rezultată din exploatarea
lucrătorilor şi însuşită în mod gratuit de către capitalist.”73 Acest mod de
abordare elimină aportul factorului capital, care, în combinare cu ceilalţi
factori de producţie, participă la obţinerea rezul-tatelor economice.
Curentul keynesist, prin reprezentantul său, John Maynard Keynes,
definea profitul ca fiind „suma cu care valoarea producţiei obţinute depăşeşte
costul ei factorial”. El, ca şi mulţi dintre prede-cesorii săi, dar, şi economişti
contemporani, justifică profitul ca „fiind o recompensă pentru riscul pe care
îl prezintă orice investiţie în faţa unei cereri viitoare aşteptate”74.
Paul Samuelson aprecia că problema profitului este complexă, deoarece
se prezintă în accepţiuni diferite, în opinia economiştilor. El definea profitul
ca „un venit rezidual dat de diferenţa dintre veniturile totale şi costurile
totale”75. Paul Samuelson preciza că trebuie să se facă distincţie între
profiturile contabile şi profiturile economice, care iau în considerare şi costul
de oportunitate, ceea ce presupune câştigul rămas după scăderea costurilor
explicite şi implicite din veniturile totale.
În prezent, profitul este tot mai frecvent abordat ca fiind o formă de
remunerare, de recompensă, o primă ce revine întreprinzătorului pentru
iniţiativele şi inovaţiile la care participă, dar şi pentru risc şi incertitudine. În
acest sens, se evidenţiază mediul concurenţial intens în care companiile
transnaţionale ocupă un loc tot mai important pe piaţă, ca urmare a nivelului
lor competitiv ridicat, capacităţii financiare de care dispun, împărţirii
riscurilor, ca efect al diversificării şi al extinderii activităţilor în terţe ţări, unde
costurile factorilor de producţie sunt mai mici, valorificându-se astfel
oportunităţile respective şi generând profituri sustenabile, dar şi riscuri
multiple, date fiind condiţiile diferite din ţările primitoare de capital.
Integrarea regională şi accentuarea procesului de globalizare dau un nou
impuls liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, capitalurilor, forţei de
muncă, creează o şi mai mare presiune de risc şi incertitudine în valorificarea
capitalului investit.
Acum o jumătate de secol, Frank Knight atrăgea atenţia că profitul real
este legat de incertitudine şi de caracterul imperfect al informaţiei. Din
această cauză, „capitalul trebuie să conţină o primă de risc semnificativă
pentru ca investitorii să se simtă atraşi”.76
Paul Heyne tratează profitul tot ca o recompensă a capitalului, în
condiţiile unei concurenţe imperfecte în care informaţia este şi ea imperfectă.
„Dacă agenţii economici ar fi bine informaţi asupra dome-niului în care
investesc capitalul, iar concurenţa liberă ar echilibra veniturile cu costurile de
productie, profitul ar fi nul, firmele putând, totuşi, să acţioneze în continuare.
Dar, într-o lume incertă, agenţii nu sunt bine informaţi, iar cei ce pătrund mai
devreme într-un domeniu, când concurenţa este mai restrânsă, pot să obţină
72
David Ricardo, Opere Alese, vol. 2, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962, p. 141.
73
Karl Marx, Capitalul, vol. 3, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1966, p. 57-58.
74
John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p. 60. (Oamenii de afaceri practică un joc bazat deopotrivă pe abilitate şi noroc … Dacă prin firea sa
omul nu ar fi tentat să rişte, dacă nu ar încerca nici o satisfacţie (lăsând la o parte profitul) de pe urma constituirii unei
fabrici, unei căi ferate….. s-ar putea ca investiţiile făcute pe baza unui calcul rece să nu fie prea mari), op.cit., p. 173.
75
Paul Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 313.
76
Citat din lucrarea, Economie politică, autori: Paul Samuelson şi William Nordhaus .
201
profit din diferenţa dintre venituri şi costuri, diferenţă care într-o concurenţă
neîngrădită ar dispărea”77. În prezent, activităţile economice, deosebit de
dinamice şi cu tendinţa de a se diversifica, ca urmare a introducerii în
producţie a noutăţilor generate de cercetarea ştiinţifică, sunt supuse
concurenţei tot mai intense, sporindu-se şi incertitudinile pieţei. Marketingul,
deşi oferă o preductibilitate asupra evoluţiei şi structurii cererii, totuşi,
obţinerea de profit rămâne o necunoscută pentru orice întreprinzător.
Geoffrei Whitehead, analizând profitul pornind de la comple-xitatea
mediului de afaceri, în contextul unei aprige lupte de concu-renţă,78 consideră
că riscurile decurg din:
* incertitudini ale pieţei provenite din faptul că nu există siguranţa de a
vinde produsul;
* incertitudini cauzate de produsele rivale şi modificările teh-nologice;
* incertitudinii financiare şi juridice, care şi ele pot influenţa negativ
rezultatele economice. Incertitudinea şi riscul sunt elemente ce justifică
împărţirea valorii nou create între posesorii factorilor de producţie, implicit
participarea posesorului de capital la distribuirea primară a acesteia.
Analiza complexă a profitului, făcută de către economiştii şcolii clasice
dar, şi de către contemporani, ne conduce spre următoarele concluzii:
* profitul este o formă primară a venitului, ce rezultă din dife-renţa
dintre suma încasată din valorificarea bunurilor economice şi costul de
producţie aferent;
* este o parte din valoarea nou creată, rezultată din participarea
capitalului tehnic şi a celui uman la activităţile economice;
* este o recompensă ce revine întreprinzătorului (fie el individual sau
asociat) pentru calitatea sa de manager, pentru spiritul novator, pentru riscul
de a nu-şi recupera capitalul investit ca urmare a multitudinii de factori cu
grad ridicat de incertitudine.

A. Funcţii
Prin funcţiile sale economice şi sociale, profitul îndeplineşte un rol
important la nivel micro şi macroeconomic.
* profitul motivează pe întreprinzător în alegerea alternativelor privind
activităţile economice care satisfac din punct de vedere al avantajului relativ
(cost de oportunitate) şi absolut (cost de productie);
* stimulează pe întreprinzător la raţionalitate şi utilizare eficientă a
resurselor materiale şi umane, astfel încât, cheltuielile de producţie şi
desfacere să fie minime, iar rezultatele, maxime;
* maximizarea profitului constituie un imbold pentru întreprinzător să
dezvolte şi să diversifice activitatea. Profitul, ca venit, este, pe de o parte,
utilizat de către proprietar pentru satisfacerea nevoilor personale, iar pe de altă
parte, constituie sursa autofinanţării investiţiei – motor al dezvoltării
unităţilor economice, cu impact la scară naţională şi mondială;
* profitul stimulează tendinţa de migrare a capitalului la nivel naţional
şi mondial. Posibilitatea obţinerii unei rate mai ridicată a profitului generează
o înclinaţie de reorientare a investiţiilor spre domenii cu o înaltă
productivitate şi eficienţă;
* profitul are o funcţie importantă în finanţarea şi stimularea
dezvoltării cercetării ştiinţifice, care, la rândul ei, contribuie la res-tructurarea
activităţilor în concordanţă cu exigenţele cantitative şi calitative ale pieţei de
bunuri economice şi servicii. Întreprinderile sunt beneficiare ale cercetării şi
77
Paul Heyne, Modelul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1991, p. 201-
207.
78
Geoffrei Whitehead, Economia, Editura Sidona,1997, p. 235–239.
202
dezvoltării, dar şi generatoare de progres;
* funcţia de control şi informare. Randamentul descrescător al utilizării
factorilor de producţie, se reflectă în tendinţa de scădere a ratei profitului. În
consecinţă, managerul va analiza structura chel-tuielilor de producţie, starea
aparatului tehnic şi nivelul productivităţii, comparând aceşti indicatori cu cei
din perioada anterioară şi ai competitorilor, concurenţilor, adoptând deciziile
ce se impun. Profitul are pentru întreprinzator şi rolul de barometru ce poate
sesiza evoluţia mediului de afaceri;
* funcţia socială decurge din aportul întreprinzătorului, în calitatea sa
de contribuabil, la formarea veniturilor la bugetul de stat, precum şi din
participarea la diferite acţiuni de solidaritate pentru rezolvarea unor probleme
de ordin social ale comunităţii. Companiile combină interesul de a obţine un
profit cât mai ridicat cu cel al diferitelor instituţii care contribuie la
menţinerea unui mediu eco-nomico-social stabil. Sponsorizările, precum şi o
comunicare mai mare cu instituţiile locale sporesc caracterul participativ la
rezolvarea unor probleme de interes social.
Această abordare a caracterului participativ şi a responsabilităţii sociale
a patronatului este, după Milton Friedman, creatorul teoriei capitalismului
libertăţii, o reflectare fundamental greşită a concepţiei cu privire la caracterul
şi natura unei economi libere. „Într-o astfel de economie, nu există decât o
singură responsabilitate socială a patro-natului, şi anume să-şi folosească
resursele şi să se angajeze în activităţi menite să sporească profiturile, dar în
aşa fel încât să se respecte regulile jocului”.79 Este un mod de abordare
caracteristic liberalismului.
Funcţiile enumerate trebuie abordate într-un mod realist. Există situaţii
când profitul se obţine plecând numai de la interesele întreprin-zătorului, fără
a lua în calcul eventualele efecte negative, fie privind mediul înconjurător de
pe poziţia intereselor întreprinzătorului, fără a lua în calcul efectele negative,
fie privindu-l pe angajat. Realizarea unui profit mai mare, făcând abstracţie
de relaţia dintre eficienţa economică şi cea socială la nivel macroeconomic,
poate conduce la lansarea unor produse de slabă calitate şi, uneori, chiar
nocive pentru sănătatea oamenilor. Reducerea costurilor este înţeleasă, de
către unii producători, că se poate realiza mai ales prin diminuarea
cheltuielilor necesare pentru protejarea mediului natural, menţinerii salariilor
la un nivel cu mult sub cel al productivităţii muncii, condiţii de muncă care
nu corespund codului muncii. În toate aceste cazuri, eficienţa economică la nivel
micro intră în conflict cu eficienţa socială. În concluzie, relaţia dintre
activitatea economică om şi natură impune necesitatea găsirii unui echilibru
între coeziunea socială-ecologică şi eficienţa economică.
B. Forme
După elementele care îl definesc, profitul se prezintă sub urmă-toarele
forme:
a) Profitul brut care, reprezintă partea ce rămâne din venitul încasat
după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie aferente (costul total de
producţie):
Pr = V – Ct
Pr = profit
V = venitul încasat
Ct = costul total de producţie.
Acest profit, după cum apreciau clasicii teoriei economice, este acel
venit numit rezidual.
b) Profitul net este partea ce rămâne din profitul brut după ce au fost
deduse următoarele elemente: dobânda la capitalul propriu al
întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru contribuţia sa la realizarea
79
Milton Friedman, Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p.153.
203
activităţii, arenda, chiria pentru terenul şi clădirea, dacă este deţinătorul
acestora, în calitate de proprietar, şi impozite.
c) Profitul normal (legitim, justificat) este remunerarea între-
prinzătorului pentru iniţiativa, răspunderea şi riscul pe care şi le-a asumat în
organizarea activităţii economice. Profitul normal este câstigul minim
acceptat de către întreprinzător pentru demararea şi continuarea activităţii.
Dacă acest profit este supus unei rate de impozitare prea ridicate sau altor
prelevări nejustificate, interesul întreprinzătorului se diminuează în a iniţia sau
dezvolta afacerile. Profitul net, rezultat după scăderea impozitului, se mai
numeşte şi profit admis.
În perioada de criză un rol important şi activ îl au politicile economice
ale guvernelor din fiecare ţară, care urmăresc, între altele, atingerea unor ţinte
macroeconomice. Politicile financiare şi monetare, în cazul diminuării ratei de
impozitare şi a ratei de referinţă a dobânzii, pot avea un rol stimulativ pentru
agenţii economici în intensificarea iniţiativelor de relansare a activităţilor cu
impact pozitiv asupra ocupării forţei de muncă şi mediului social.
d) Profitul pur sau supraprofitul este profitul obţinut în anumite
condiţii determinate, care îl favorizează pe întreprinzător, el nefiind un
rezultat al sporirii eficienţei utilizării factorilor de pro-ducţie. Acest profit se
obţine prin practicarea de către întreprinzători a unor preţuri mai ridicate,
când există o poziţie de monopol în producerea şi/sau desfacerea unui bun,
ori când aceştia beneficiază de efectul monopolului natural. În aceste cazuri,
concurenţa nu mai are rolul de a regla preţul, ceea ce conduce la o
redistribuire nejustificată a veniturilor consumatorilor. John Kenneth
Galbraith, analizând poziţia de monopol sau de oligopol, sublinia că „datorită
acestei supremaţii, preţurile sunt mai ridicate, profiturile mai mari, iar
producţia, mai scăzută decât ar fi în cazul în care vânzătorii ar fi mai
numeroşi. Prin urmare, consumatorii plătesc mai mult şi dispun de produse şi
servicii mai puţine decât ar avea nevoie… Distribuirea venitului este deviată
în favoarea monopolului”80. Acest profit poartă denumirea şi de profit
excedentar.
e) Profitul marginal este rezultat din valorificarea producţiei
marginale, ca diferenţă dintre venitul marginal, obtinut din vânzarea
producţiei marginale, şi costul marginal aferent. Profitul marginal maxim se
obţine când costul marginal este la cel mai scăzut nivel.
13.3.3. Cuantificarea profitului şi factorii care influenţează

dinamica sa
A) Cuantificarea profitului
Întreprinzătorul este preocupat să măsoare rezultatele obţinute în uma
utilizării şi consumării de factori de producţie care au stat la baza producerii
de bunuri şi servicii. În funcţie de randamentul obţinut la capitalul investit, va
lua decizia de a continua, dezvolta, reduce sau chiar de a renunţa la activitatea
respectivă. Mărimea profitului se poate calcula, măsura în mod absolut şi
relativ.
În mărime absolută, profitul se exprimă prin masa profitului, care
reprezintă suma ce rezultă din diferenţa dintre venitul încasat şi costul total de
productie. (Pr = V – Ct).
Profitul exprimat relativ (procentual) se cuantifică prin raportarea masei
profitului la factorii participanţi la producerea sa, exprimându-se prin diferite
rate:
1) Rata economică a profitului reprezintă raportul procentual dintre
masa profitului şi capitalul total utilizat (capital propriu şi împrumutat). Ea
80
John Kenetth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p.
147.
204
exprimă profitul, efectul pe unitate de capital, propriu şi împrumutat, utilizat
în vederea obţinerii de bunuri economice. În funcţie de eficienţa rezultată din
compararea profitului ce revine pe unitate de capital, propriu şi împrumutat,
agentul economic poate aprecia dacă, prin investiţia proprie şi prin îndatorare
faţă de bancă, decizia a fost profitabilă:
Pr ec* = Pr /C T x 100
unde: Pr ec* = rata economică a profitului
Pr = profit
C.T. = capital total (propriu şi împrumutat)
2) Rata financiară a profitului exprimă raportul procentual dintre
profit şi capitalul propriu; arată profitul ce revine pe unitate de capital propriu
investit şi, în măsura în care agentul economic apreciază că acesta se înscrie
aşteptărilor, va continua, va dezvolta activitatea, în caz contrar, se va orienta
spre un alt domeniu mai profitabil:
Pr fin* = Pr / C x100
unde: Pr fin* = rata financiară a profitului
C = capitalul propriu
3) Rata comercială a profitului este raportul procentual dintre profit şi
cifra de afaceri (încasări din valorificarea rezultatelor). Exprimă profitul pe
unitate de încasări. Agentul economic poate compara rata comercială curentă
cu cea din anul sau anii precedenţi, putând să estimeze starea pieţei pentru
produsul sau serviciul oferit.
Pr ca* = Pr / Ca x100
unde: Pr ca* = rata comercială a profitului
Ca = cifra de afaceri
4) Rata rentabilităţii reprezintă raportul procentual dintre profit şi
costul total de producţie:
Pr* = Pr / Ct x100
unde: Pr* = rata rentabilităţii
Ct = cost total
Această rată exprimă profitul ce revine pe unitate de cost total de
producţie, sau, altfel spus, pe unitate de factori de producţie consumaţi. Ea
pune în evidenţă în ce măsură firma a reuşit să valorifice eficient factorii de
producţie utilizaţi şi consumaţi care au participat la obţinerea profitului într-o
anumită perioadă dată. În funcţie de diferenţierea sau decalajul existent dintre
ratele de profit obţinute în diferite domenii de activitate, va avea loc o
migrare a capitalurilor spre domeniile cu profitabilitate ridicată. Produsele cu
rată scăzută a profitului nu vor fi atractive, iar dacă sunt marfă de export, vor
influenţa negativ asupra balanţei comerciale. Această rată a profitului are un
rol important în reorientarea investiţiilor spre aumite produse, subramuri,
ramuri, care asigură o rentabilitate ridicată. Pragul minim al rentabilitătţii este
marcat de egalitatea veniturilor obţinute cu cheltuielile de productie sau când
preţul este egal cu costul total mediu de producţie. Men-ţinerea rezultatelor
economice la acest prag, pe termen lung, generează condiţii pentru falimentul
unităţii în cauză. Deci, pentru a supravieţui şi a se dezvolta, unităţile
economice trebuie să fie rentabile.
Ratele diferite ale profitului servesc agentilor economici în apre-cierea
nivelului de valorificare a capitalului propriu şi a celui împrumutat, dar şi în
alegerea alternativelor privind orientarea investiţiilor. John Maynard Keynes
considera că rata profitului ce relevă rentabilitatea unităţii economice
conduce şi la o analiză comparativă a eficienţei capitalului, luându-se în
considerare şi rata dobânzii. O rată a profitului mai mică decât rata dobânzii
205
stimulează pe întreprinzător să fructifice capitalul prin bancă ceea ce
presupune o reţinere în a investi în activităţi productive. Dimpotrivă, o rată a
profitului superioară ratei dobânzii va constitui o alternativă de a valorifica
propriul capital şi a recurge la împrumut în vederea sporirii investiţiilor în
diverse activităţi economice, contribuind la creşterea economică.
B) Factori care influenţează dinamica profitului
Mărimea profitului este influenţată de o multitudine de factori. Adam
Smith, acum peste 200 de ani, atrăgea atenţia că „profitul este influenţat nu
numai de orice variaţie a preţului, dar şi de şansa bună sau rea atât a
concurenţilor, cât şi a clienţilor, cum şi de o mie de alte întâmplări la care
sunt expuse mărfurile.”81 În condiţiile contem-porane, anumiţi factori,
evidenţiaţi de către A. Smith, acţionează asupra profitului cu o forţă mult mai
intensă. De exemplu, concurenţa şi-a lărgit câmpul şi a devenit mult mai
accerbă în condiţiile liberei circulaţii a mărfurilor sau ale negocierilor la
nivelul Organizaţiei Mondiale a Comerţului privind practicarea unor taxe
vamale tot mai reduse ceea ce pune în dificultate vânzarea mărfurilor cu o cotă
scăzută de competitivitate, deci, şi obţinerea de profit. Mai mult, distanţele
dintre producător şi consumator s-au redus considerabil ca urmare a
Internetului care, printr-un simplu click, ajută la prospectarea pieţei naţionale
şi mondiale. Vânzătorul, ca şi cumpărătorul, poate beneficia de ofertele de pe
pieţele cele mai îndepărtate, dar care prezintă avantaje economice pentru ambii
parteneri, iar concurenţa, respectând regulile jocului, este fără limită.
Din multitudinea de factori care influenţează dinamica profitului,
menţionăm pe următorii :
* nivelul preţurilor factorilor de producţie. Ca orice consumator
raţional, şi agenţii economici vor urmări să procure factori de producţie la
preţuri cât mai mici pentru ca şi costul de productie să fie cât mai mic;
* mărimea costului unitar (mediu) de producţie. Cu cât acesta este mai
mic, creşte diferenţa dintre preţ şi costul total mediu de pro-ducţie, care
reprezintă profitul (ceteris paribus);
* nivelul preţului de piaţă influenţeză mărimea profitului. Creşte preţul
şi costul de producţie râmane constant sau creşte costul total mediu de
producţie, dar cu condiţia ca preţul să aibă o dinamică mult mai mare, mărind
diferenţa dintre costul total mediu de producţie şi preţ;
* creşterea volumului vânzărilor măreşte masa profitului (ceteris paribus);
* reducerea chetuielilor de publicitate, depozitare şi distribuţie în
componenta valorică a fiecărui produs;
* viteza de rotaţie a capitalului. Ea se exprimă fie, prin numărul de
rotaţii în unitatea de timp, fie prin durata unei rotaţii. Cu cât numărul de
rotaţii va fi mai mare în unitatea de timp şi durata unei rotaţii a capitalului va
fi mai mică, deci, viteza de rotaţie a capitalului utilizat va creşte, efectul va fi
sporirea producţiei şi a profitului;
* reducerea cheltuielilor salariale pe unitate de produs cu condiţia ca
productivitatea medie a muncii să crească mai mult decât sporeşte salariul
mediu;
* dimensionarea raţională a cheltuielilor cu aparatul administrativ;
* împărţirea riscului prin diversificarea actvităţilor. Companiile
transnaţionale măresc masa profitului sau compensează din pierderi ca
urmare a investiţiilor alternative şi delocalizării activităţilor spre zone mai
avantajoase economic;
* preţul de transfer practicat, la scară mare, de companiile
transnaţionale este un instrument de transfer de valoare nou creată din ţara
gazdă, primitoare a capitalului străin, către ţara de origine;
81
Adam Smith, Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Editura Academiei Republicii
Populare Române,1965, p. 63.
206
* rata de impozitare optimă, care să asigure un echilibru între interesul
economic al agenţilor economici de a obţine profitul aşteptat şi interesul
social, asigurat din veniturile bugetului de stat, a căror sursă este impozitul pe
profit.
Profitul, ca şi celelalte forme fundamentale de venit, contribuie prin
utilizarea sa atât la sporirea economiilor, ca sursă pentru investiţii la nivel
micro şi macroeconomic, cât şi la creşterea consumului, cu impact direct
asupra ofertei.
Factorii enumeraţi au un rol important în strategia de management pentru
orice firmă care îşi propune ca, prin costuri minime, calitate, raţionalitate în
utilizarea factorilor de producţie şi introducerea pro-gresului tehnic, să fie
competitivă şi prezentă, pe termen lung, pe piaţa internă şi externă.
13.3.4. Maximizarea profitului

Interesul agenţilor economici, atunci când investesc, este de a obţine un
profit maxim din valorificarea capitalului. Cu cât rata pro-fitului este mai
mare, cu atât şi gradul de rentabilitate atinge un nivel mai ridicat, raportat la
efort. Pornind de la criteriul maximizării profitului, întreprinzătorii sunt
preocupaţi să stabilească acel volum al producţiei de bunuri economice care să
permită maximizarea veniturilor cu costuri totale minime.
Posibilităţile de maximizare a profitului depind de tipul de piaţă şi de
abordarea în timp, adică pe termen scurt sau lung. În condiţiile concurenţei
perfecte, maximizarea profitului, pe termen scurt, este în funcţie de relaţia
dintre costul marginal şi venitul marginal. Joseph E. Stiglitz apreciază că
decizia care trebuie luată nu este aceea de a produce sau nu, ci aceea de a
produce sau nu încă o unitate din podusul respectiv. Decizia ţine de
„compararea venitului marginal pe care îl va primi prin producerea a unei
unităţi suplimentare – care reprezintă chiar preţul bunului – cu costul
marginal”82.
Presupunând că o firmă va spori producţia cu o unitate supli-mentară, în
mod normal, va avea loc o creştere atât a costului marginal, cât şi a venitului
marginal, care se va obţine ca urmare a vânzării pe piaţă a produsului
suplimentar obţinut: Venit marginal minus cost marginal egal profit (Vmg –
Cmg = Pr). În concluzie, agentul economic va produce mai mult, pe
intervalul de timp, cât venitul marginal depăşeşte costul marginal şi
realizează profit. Atunci când venitul marginal va fi mai mic decât costul
marginal, producerea unei unităţi suplimentare va genera o scădere a
profitului. În această situaţie, firma va reduce producţia până în punctul în
care costul marginal va fi egal cu venitul marginal. În concluzie, maximizarea
profitului se va asigura la acel nivel al producţiei la care venitul marginal va
fi egal cu costul marginal. Altfel spus, costul marginal este egal cu preţul de
vânzare (Cmg = P). Această egalitate corespunde momentului de echilibru al
activităţii agentului economic. Profitul maxim depinde de mărimea venitului
mediu şi a costului total mediu, având în vedere influenţa variaţiilor costului
marginal asupra dinamicii costului total mediu.
82
Joseph E Stiglitz, Carl E Walsh, Economie,Editura, Economica, Bucureşti, 2002, pag. 159-160
207
Fig. 14.1. Maximizarea profitului pe termen scurt
Figura 14.1 pune în evidenţă relaţia costului marginal cu preţul pe

termen scurt. În punctul B, costul marginal corespunde cu preţul produsului
suplimentar. La această egalitate, agentul economic nu pierde, dar nici nu
obţine profit din vânzarea unităţii suplimentare şi, în consecinţă, nu va fi
interesat să sporească producţia. El va obţine, totuşi, profit din producţia
anterioară (vezi punctul E pe abcisă) ca diferenţă între preţul de vânzare şi
costul total mediu.
Pe termen lung, există posibilitatea ca firmele prezente pe un segment
al pieţei, al unui produs, ca urmare a condiţiilor existente, să obţină un profit
satisfacator. In situaţia în care firmele, pe segmentul respectiv, fie nu mai
obţin profit, fie se manifestă tendinţa de scădere a acestuia, are loc o
reducere a numărului firmelor. Multe din ele se vor orienta spre alte segmente
ale pieţei în speranţa de a obţine profit şi, poate, chiar mai mare. Unităţile
care reuşesc să obţină profitul normal şi nu vor ieşi de pe segmentul respectiv
vor beneficia de un mediu concurenţial mai prietenos, deoarece intensitatea
concurenţei se reduce. Dimpotrivă, intrarea unui număr mare de firme pe
acelaşi segment al pieţei va mări oferta şi va accentua concurenţa, ceea ce va
determina şi o modificare a preţului, în sensul scăderii. Firmele vor fi
rentabile pe durata în care preţul, deşi mai scăzut, acoperă cheltuielile de
producţie. Firmele vor rămâne pe segmental respectiv până când profitul va
atinge nivelul zero. Ieşirea firmelor va avea efectul de reducere a ofertei şi, în
consecinţă, preţul de vânzare va avea tendinţa să crească. În concluzie, costul
mediu egalează costul marginal şi preţul iar profitul este zero pentru întraga
producţie. Maximizarea profitului are loc atunci când are loc egalizarea
costului marginal cu preţul, iar acesta este mai mare decât costul total mediu
(cmg = p > ctm).
Pe piaţa cu concurenţă imperfectă, maximizarea profitului depinde de
varietatea tipurilor acesteia:
Piaţa de oligopol generează condiţii de maximizare a profitului în
funcţie de raporturile ce se stabilesc între firme. În cazul în care firmele intră
în cartel, deci, cooperează, ele îşi împart pieţele de desfacere, stabilesc cota
de producţie şi preţul care asigură supraprofit. Concurenţa este foarte redusă,
dar o atare situaţie nu exclude destrămarea cartelului. Firmele ieşite din cartel
caută să beneficieze de un nou mediu de afaceri care să le ofere condiţii
pentru obţinerea profitului aşteptat. Sunt situaţii în care firma – oligopol
fixează preţul şi apoi producţia, care este, după cum sublinia J.K. Galbraith,
pusă în concordanţă cu ceea ce se poate vinde la preţul respectiv. Este posibil
ca o firmă din aceeaşi ramură să fixeze un preţ mai mic faţă de cel stabilit de
firma concurentă, dar vor exista presiuni din partea firmei care a stabilit
preţul iniţial. La nivelul marilor companii-oligopol, „există o convenţie care
208
condamnă un astfel de comportament şi care este aproape perfect respectată.
Este o remarcabilă exemplificare a capacităţii de a identifica şi respecta
comunitatea de interese când este vorba de bani”83.
Dominaţia firmei-monopol într-o anumită ramură, până la sosirea unui
concurent, generează suprapraprofit, adică un profit de monopol peste cel
normal, ca urmare a practicării unui preţ de monopol, care este mai ridicat
faţă de preţul format în lupta de concurenţă. Preţul de monopol este
constituit din costul mediu de producţie plus profitul normal plus profitul de
monopol. Dominaţia monopolului este o stare temporară, pe de o parte,
pentru că există o legislaţie care împiedică formarea de monopoluri, iar pe de
altă parte, se infiltrează firme care doresc să beneficieze de condiţiile ce
permit obţinerea unui profit suficient de satisfăcător până la echilibrarea
ofertei cu cererea pe segmentul dominat de firma-monopol. Maximizarea
profitului este efectul atingerii acelui volum al producţiei până la care, în
expresie valorică, întreprinzătorul, în funcţie de mecanismul de formare a
preţurilor pe diferitele pieţe cu concurenţă imperfectă, obţine scopul urmărit,
având în vedere rapotul preţ-cost mediu-cost marginal şi poziţia pe care o
deţine pe piaţă.
În prezent, profitul nu mai poate fi apreciat doar ca un rezultat al
raportului cost-preţ. Condiţiile de obţinere s-au diversificat. Firmele care
reuşesc să sporească gradul de diferenţiere a propriilor produse prin noi
proprităţi, fiabilitate, calitate, să diversifice produsele cu caracter de noutate prin
intrducerea rezultatelor cercetării au şansa de a rezista în lupta de concurenţă
şi de a obţine profit.
În condiţiile accentuării procesului de regionalizare şi mondializare, se
remarcă, pe de o parte, afirmarea tot mai viguroasă a societăţilor
transnaţionale, capabile să-şi diversifice sursele de obţinere şi sporire a
profitului, iar pe de altă parte, o tendinţă de regrupare, care să le permită să-şi
sporească incisivitatea pe o piaţă care devine tot mai liberalizată. În
consecinţă, este explicabilă elaborarea, la nivelul UE, dar şi al statelor, a unei
legislaţii care stabileşte condiţiile de fuzionare şi măsuri de sancţionare a celor
care, prin fuziuni repetate sau achiziţii, pot genera o poziţie de monopol,
restrângând câmpul de manifestare a concurenţei.

• Profit • Profit normal
• Profit contabil • Profit de monopol
• Profit economic • Profit marginal
• Profit brut • Masa profitului
• Profit net • Rata profitului
• Profit admis
83
John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p.
152.
209
• Explicaţi raportul capital tehnic-capital uman în procesul de creare a profitului!
• Care este corelaţia explicită dintre profitul ca salariu şi profitul ca venit?
• Comentaţi citatul din lucrarea Avuţia naţiunilor, scrisă de Adam Smith: „Izvorul
profitului este o parte din produsul muncitorului. Valoarea pe care muncitorii o adaugă
materialelor se descompune în două părţi din care una plăteşte salariul muncitorilor, iar cealaltă
profitul patronului”!
• Analizaţi, socotindu-vă agent economic, importanţa fiecărei rate a profitului pentru a
lua decizia optimă pivind viitorul activităţii!
Adevărat sau fals

• În accepţiunea cea mai largă, profitul este diferenţa dintre venitul total încasat şi costul total de
producţie aferent
Alegerea variantei/variantelor corecte

Din multitudinea de factori care influenţează dinamica profitului, menţionăm pe următorii :
1. nivelul preţurilor factorilor de producţie.
2. mărimea costului unitar (mediu) de producţie;
3. nivelul preţului de piaţă;
4. domeniul de activitate al firmei;
5. creşterea volumului vânzărilor măreşte masa profitului (ceteris paribus);
Bifati varianta corecta:
a. 1,2,3,4
b. 2.3.4.5
c. 1,2,3,5
d. 1,3,4,5

• Angelescu Coralia, Stănescu Ileana, Economie politică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999.
• David Ricardo, Opere alese, vol. 2, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962.
• Friedman Milton, Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
• Kenneth Galbraith John, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982.
• Samuelson Paul, William Nordhaus, Economie politică, Editura Teora, 2000.
• Smith Adam, Avuţia naţiunilor, vol. 1, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962.
• Stiglitz E. Joseph, Walsh E. Carl, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
210
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Cuprins
14.1. Introducere
14.1 Introducere
Teoriile cu privire la creşterea economică ocupă un loc însemnat în ştiinţa

economică, cu deosebire în ultima perioadă.
Problema creşterii economice a trezit interesul unui număr important de
specialişti şi reprezintă una dintre cele mai mediatizate teme de interes
economic. Originea teoriilor creşterii economice nu se cunoaşte cu precizie, dar
se pare că lucrarea lui F. Quesnay intitulată Tabloul economic este o lucrare de
pionierat în domeniu, ce prezintă primul model al conexiunilor din economie.
Un secol mai târziu, John M. Keynes a elaborat teoria care îi poartă numele şi
modelul agregat corespunzător.
14.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

• analiza unor probleme la nivel macroeconomic, a sistemului de măsurare a rezultatelor
obţinute şi a nivelului de dezvoltare economică;
• explicarea conţinutului proceselor de creştere economică şi dezvoltare economică
durabilă;
• analiza echilibrelor şi dezechilibrelor macroeconomice.
Competenţele unităţii de învăţare
211
În sens larg, creşterea economică semnifică ansamblul modificărilor care
au loc în dimensiunile rezultatelor macroeconomice (sporirea avuţiei naţionale,
a produsului intern, a venitului naţional). Din această perspectivă, ea apare ca
un fenomen profund ireversibil, autoîntreţinut prin modificări şi ameliorări ale
performanţelor factorilor de producţie care pot să susţină dezvoltarea.
În sens restrâns, creşterea economică este o mişcare ascendentă a unor
indicatori economici pe o perioadă (de exemplu, sporirea VN/locuitor, deci
aspectul cantitativ al procesului).
Kuznets consideră creşterea economică a unei ţări ca o mărire a
capacităţii de a furniza în măsură tot mai mare diferite bunuri economice,
această capacitate fiind bazată pe tehnologia înaintată, precum şi pe adaptările
instituţionale şi ideologice pe care le necesită.
Arndt consideră creşterea economică o creştere a venitului ca medie pe
locuitor (măsurată în mod obişnuit prin PIB raportat la populaţie).
Perroux apreciază creşterea ca fiind sporirea dimensiunilor economiei
naţionale exprimată în totalul bunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unei
perioade, inclusiv amortismentul.
Deşi nu există o definiţie unanim acceptată a creşterii economice, mulţi
economişti apreciază că aceasta desemnează procesul de sporire a
dimensiunilor rezultatelor economice, determinate de combinarea şi folosirea
factorilor de producţie şi reliefate prin indicatori macroeconomici – produsul
intern brut, produsul naţional brut şi venitul naţional în termeni reali, atât pe
total, cât şi pe locuitor.
Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul
economic în ansamblul său şi în dinamica sa, prezentând o evoluţie ascendentă
pozitivă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţiile conjuncturale,
uneori regrese economice temporare. În legătură nemijlocită cu evoluţia
economică se află utilizarea conceptelor de creştere economică zero şi creştere
economică negativă.
Creşterea economică zero, menţionată pentru prima oară într-un raport
către Clubul de la Roma, reflectă situaţia în care rezultatele economice şi
populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor
rămâne constant. În planul politicii economice, creşterea economică zero este
prezentată ca fiind singura reacţie socială normală faţă de caracterul tot mai
restrictiv al resurselor şi de deteriorarea echilibrului ecologic.
Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele
macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se sub
control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri
acceptabile pe planul eficienţei economice şi al nivelului de trai. Ea reprezintă,
pe planul politicii economice, legitimarea unei stări de fapt sau a unei
perspective nefavorabile.
În opinia unor economişti, creşterea economică este sinonimă cu
dezvoltarea economică şi chiar cu progresul social-economic. Majoritatea
economiştilor consideră, însă, că noţiunile de creştere economică şi dezvoltare
economică nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun. Cele două
noţiuni au unele elemente comune: ambele sunt procese evolutive; au la bază
conlucrarea şi utilizarea aceloraşi factori, iar finalitatea socială a ambelor
procese o constituie îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor.
În acelaşi timp, aceste două concepte conţin elemente care le delimitează
unul de celălalt. Astfel, ele au o sferă de cuprindere diferită. Sfera de
cuprindere a creşterii economice o constituie sporirea cantitativă a
dimensiunilor economiei naţionale, a rezultatelor macroeconomice pe
ansamblu şi pe locuitor. În schimb, în sfera de cuprindere a dezvoltării
212
economice se includ şi modificările calitative în fizionomia şi structura
economiei naţionale (tehnologică, interramuri, economico-socială,
organizaţională, teritorială etc.), precum şi în nivelul de viaţă al oamenilor.
Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea
economică este ca de la parte la întreg. În această situaţie, orice dezvoltare
economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică
înseamnă şi dezvoltare economică. Dezvoltarea economică, pe lângă creşterea
economică, îşi asociază şi modificări structural-calitative în economia naţională
şi calitatea vieţii oamenilor.
Conceptelor de creştere economică şi dezvoltare economică li se asociază
cel de progres economic. Acesta evidenţiază specificul şi sensul dezvoltării din
fiecare etapă, în comparaţie cu etapele anterioare, şi constituie suportul unei
viziuni optimiste asupra evoluţiei societăţii în perspectivă.
Progresul economic înseamnă sporirea productivităţii factorilor naţionali,
creşterea dimensiunii potenţialului economic în paralel cu modernizarea
structurilor economice.
Progresul social exprimă evoluţia progresivă a societăţii, care conduce la
îmbunătăţirea condiţiei umane, ridicarea pe o treaptă superioară a modului de
viaţă a oamenilor. Progresul social are la bază progresul economic.
În ţările cu economie de piaţă consolidată, creşterea şi dezvoltarea
economică prezintă, în etapa contemporană, caracteristici care decurg din
procesul de constituire a unui nou mod tehnic de producţie, din rolul crescând
al informaţiei, din accentuarea legăturii cu finalitatea socială, cu calitatea vieţii,
din formarea unui nou mod de gândire economică şi a unui comportament
propriu integrării individului în exigenţele economi-co-sociale ale economiei
de piaţă etc.

Un obiectiv important al teoriei creşterii economice este găsirea acelor
factori care, puşi în diferite combinaţii şi legături, să asigure obţinerea unui
spor important de produs naţional pe persoană, ca o tendinţă fermă pe o
perioadă viitoare mai îndelungată, dar previzibilă, realizarea unor ritmuri înalte
ale producţiei de bunuri şi servicii şi evitarea fluctuaţiilor grave în activitatea
economică de ansamblu.
• Factorii de creştere economică
Factorii care intervin în funcţionarea economiei naţionale şi care se
manifestă prin rezultatele macroeconomice sunt implicaţi, direct sau indirect, în
procesul creşterii economice.
Factorii cu acţiune directă, ce determină creşterea economică, sunt:
factorul uman (resursele de muncă), factorul material (resursele naturale şi
echipamentele de producţie acumulate), progresul tehnic sau tehnologic,
factorul informaţional etc.
Există şi factori cu acţiune indirectă (mediată), cum sunt: cererea
agregată, respectiv, capacitatea de absorbţie a pieţei interne, rata investiţiilor,
cheltuielile de cercetare-dezvoltare, politica financiară, monetară, bugetară şi
fiscală a statului, schimburile internaţionale, politica ecologică, migraţia forţei
de muncă şi a capitalului etc.
Atât factorii direcţi, cât şi cei indirecţi ai creşterii economice trebuie
abordaţi sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural. Latura
cantitativă vizează modificarea dimensiunilor factorilor de producţie (creşterea
capitalului folosit, a resurselor de muncă atrase, sporirea volumului
investiţiilor, a exportului etc.). Dimensiunea calitativă se referă la sporirea
eficienţei, a randamentului economic în folosirea fiecărui factor de creştere
economică. Dimensiunea structurală se concretizează în modificările şi
înnoirile în structura factorilor, în proporţiile în care se asigură combinarea lor.
213
Factorul uman participă la creşterea economică atât prin sporirea
volumului muncii prestate la scară macroeconomică, cât şi prin mărirea
productivităţii muncii.
Factorul material al creşterii economice este reprezentat de resursele
naturale atrase în producţie şi de echipamentul tehnic de producţie, care, prin
combinarea şi funcţionarea lor, devin capital real.
Factorul progres tehnic sau tehnologic are, în prezent, un rol deosebit de
important în procesul creşterii economice. Potenţialul de inovare, de a induce
progres şi eficienţă este, practic, nelimitat, constituind o resursă de importanţă
strategică. Acest factor are şi efecte indirecte sau eficienţă propagată,
concretizată în avantajul competitiv al celorlalţi factori şi în dinamica
economică de ansamblu.
Progresul tehnic indus prin inovare determină efecte multiple, cum sunt:
creşterea randamentului sistemului de producţie, a productivităţii muncii şi a
capitalului, realizarea de economii de scară prin reducerea costurilor medii
totale, sporirea profitului şi a surselor destinate investiţiilor ce susţin creşterea
economică; limitarea şi reducerea costurilor ecologice şi sociale ale creşterii,
schimbări în destinaţia de utilizare a diferitelor resurse naturale; restructurări
ale economiei naţionale, pe sectoare şi ramuri etc.
Rolul factorului informaţional în creşterea economică actuală se explică,
în principal, prin faptul că: informaţia este omniprezentă în activitatea umană;
tehnologiile informaţionale cunosc o rată de inovare înaltă şi virtual fără limite;
avansul tehnologiilor informaţionale duce la dezvoltarea potenţialului de
inovare existent în cadrul economiei naţionale.
Asupra procesului creşterii economice îşi pun amprenta şi o serie de
factori extraeconomici, cum sunt: socialul, demografia, cultura, conjunctura
politică internă şi internaţională, sistemul instituţional şi cel legislativ şi modul
lor de funcţionare.
• Tipuri de creştere economică
În funcţie de contribuţia factorilor la realizarea creşterii econo-mice, de
ritmul de creştere a indicatorilor agregaţi pe locuitor, de compatibilitatea
efectelor economice cu cele sociale şi ecologice, creşterea economică poate să
fie extensivă sau intensivă.
Tipul de creştere economică extensivă se caracterizează prin contribuţia
preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului
produsului naţional brut (PNB). Având în vedere raritatea resurselor, influenţa
creşterii dimensiunilor cantitative ale factorilor în procesul economic este
limitată în timp şi spaţiu. Tipul de creştere extensiv caracterizează ţările care, în
trecut sau în prezent, înregistrează un nivel economic scăzut, incapabil să
asigure satisfacerea cererii agregate a pieţii şi să valorifice superior, într-o
structură complexă, resursele naţionale. Acest tip de creştere presupune
acumulări susţinute, un amplu efort investiţional.
Tipul de creştere economică intensivă se defineşte prin faptul că cea mai
mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor
calitative ale factorilor de creştere, măririi eficienţei utilizării lor. Acesta este
propriu economiilor avansate, cu o structură diversificată, capabile de a genera
şi absorbi progres tehnologic, şi în care acţionează mecanisme economice prin
care se stimulează latura calitativă, a resurselor.
Tipul de creştere intensivă succede, în principiu, celui de creştere
extensivă. În teoria şi în practica economică se întâlneşte şi tipul intermediar de
creştere economică, ce caracterizează situaţia în care latura cantitativă şi cea
calitativă au contribuţii aproximativ egale la obţinerea sporului de rezultate
macroeconomice. Un asemenea tip de creştere economică poate să predomine
într-o ţară sau alta în diferite perioade, în funcţie de condiţiile interne şi de
conjunctura internaţională.
214
Pentru evidenţierea raţionalităţii activităţii economice şi determinarea
eficienţei utilizării factorilor productivi, sunt necesare cuantificarea şi
măsurarea rezultatelor obţinute, la nivel atât microeconomic, cât şi mezo şi
macroeconomic. Dacă rezultatele microeconomice reliefează activitatea
desfăşurată de diferiţi agenţi economici la nivelul unităţilor economice,
rezultatele mezoeconomice se referă la activitatea desfăşurată la nivelul
ramurilor şi al unor zone teritorial-administrative.
Rezultatele macroeconomice (la nivelul economiei naţionale) reprezintă
ieşirile din activităţile agenţilor economici agregaţi, pe care piaţa le validează,
iar cunoaşterea şi analiza evoluţiei lor au o semnificaţie practică deosebită.
Astfel, pentru agenţii economici, rezultatele macroeconomice constituie
punctul de plecare pentru luarea deciziilor privind orientarea viitoare a atragerii
şi utilizării factorilor de producţie, stabilirea dimensiunii, structurii şi calităţii
ofertei şi cererii de bunuri economice. De asemenea, pe baza lor se efectuează
comparaţii internaţionale privind potenţialul economic, eficienţa şi
competitivitatea bunurilor economice produse în diferite ţări, se stabileşte locul
fiecărei ţări în ierarhia economiei mondiale. În acest scop, se folosesc indicatori
macroeconomici, determinaţi în condiţiile ţărilor cu economie de piaţă cu
ajutorul sistemului conturilor naţionale (SCN).
Sistemul conturilor naţionale (SCN) asigură atât descrierea şi analiza
structurilor economice, cât şi norme internaţionale cu caracter unitar pentru
calcularea celor mai importanţi indicatori macroeconomici. SCN se
fundamentează pe teoria factorilor de producţie, conform căreia participanţii la
activitatea economică sunt recompensaţi în raport de contribuţia adusă la
obţinerea rezultatelor: munca prin salarii; natura prin rentă; capitalul prin profit
şi/sau dobândă. Această metodologie (SCN) este un sistem de evidenţă şi
analiză macroeconomică în statistica ţărilor cu economie de piaţă, în statistica
ONU şi a altor organisme internaţionale, prin care se asigură măsurarea
producţiei naţionale şi a principalelor sale componente; o reprezentare
cantitativă agregată a realităţii economice, în decursul unei perioade, nu este
nici completă şi, ca urmare, nici corectă.
Evaluarea, exprimarea cantitativă, simplificată şi agregată a realităţii
economice îi conferă SCN utilitatea practică pentru analiză şi prognoze
economice; prin SCN se măsoară fluxurile de bunuri şi servicii, de venituri,
într-o anumită perioadă, tot aşa cum se măsoară stocurile de bunuri şi valori
financiare, la un moment dat, la nivel macroeconomic, prin indicatori valorici.
În SCN, delimitarea activităţii economice, din ansamblul activităţilor umane,
are la bază conceptul de producţie, care cuprinde bunurile şi serviciile ce fac
obiectul tranzacţiilor dintre unităţile producătoare şi cele consumatoare (care au
caracter de marfă), precum şi serviciile produse şi consumate ce nu fac obiectul
vânzării-cumpărării (care nu au caracter de marfă, inclusiv acele servicii legate
de asigurarea ordinii şi securităţii sociale).
În calculul indicatorilor se utilizează atributele „intern” şi „naţional”;
atributul „intern” cuprinde produsul sau venitul creat şi consumat de către
agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării respective;
atributul „naţional” are în vedere apartenenţa statală a agenţilor economici,
indiferent dacă ei îşi desfăşoară activitatea în propria ţară sau în alte ţări.
Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile naţionale sunt evaluate la preţurile
producătorilor şi ale cumpărătorilor. Acestea pot fi preţuri ale factorilor de
producţie (când nu includ impozitele indirecte) şi preţuri curente ale pieţei (care
includ şi impozitele indirecte).
Informaţiile furnizate de sistemul conturilor naţionale (SCN), precum şi
elementele cuprinse în conturile naţionale prin agregare stau la baza calculării
principalilor indicatori sintetici care servesc ca instrumente de cunoaştere şi
analiză a economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor viitoare, oferind
215
totodată condiţiile necesare efectuării de comparaţii internaţionale.
• Indicatori macroeconomici
În funcţie de sistemul de evidenţă şi măsurare utilizat, rezultatele
macroeconomice se exprimă prin indicatori economici specifici în formă
„brută” sau „netă”. Atributul „brut”, ce se conferă unui indicator, are în vedere
includerea consumului de capital fix în calculul producţiei finale, iar atributul
„net” se utilizează când se elimină consumul de capital fix din calculul
producţiei finale (amortizare). Elementele cuprinse în conturile naţionale, prin
agregare, stau la baza calculării indicatorilor sintetici. Principalii indicatori
agregaţi ai rezultatelor macroeconomice sunt: produsul global brut (PGB),
produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB), produsul intern net
(PIN), produsul naţional net (PNN), venitul naţional (VN).
Produsul global brut (PGB) exprimă, în formă monetară, producţia de
bunuri şi servicii, dintr-o perioadă, a agenţilor economici dintr-o ţară fără a fi
deduse consumul intermediar şi soldul veniturilor din muncă şi proprietate cu
restul lumii sau exteriorul. El implică duble sau multiple înregistrări, fapt care îi
conferă o valoare cognitivă redusă.
Produsul intern brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a
bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au
fost produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini,
într-o anumită perioadă, de regulă, un an.
Formula generală de calcul este:
PIB = CF + FBCF + VS + (E – I)
unde: CF = consum final
FBCF = formarea brută de capital fix
VS = variaţia stocurilor
E = exporturi
I = importuri
sau:
PIB = PGB – CI
unde: PGB = produsul global brut
CI = consumul intermediar
Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a
bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în
interiorul unei anumite ţări, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-
o anumită perioadă. Se calculează prin scăderea din PIB a consumului de
capital fix, adică a amortizării (A):
PIN = PIB – A
Produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea producţiei finale brute
(de bunuri şi servicii) obţinute de către agenţii economic naţionali atât în
interiorul ţării respective, cât şi din activitatea desfăşurată în alte ţări. Dacă se
porneşte de la PIB, PNB se determină prin adăugarea producţiilor finale brute
ale agenţilor economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea în afara
graniţelor naţionale şi prin scăderea valorii bunurilor realizate de producătorii
străini pe teritoriul ţării de referinţă (soldul valorii adăugate brute a agenţilor
economici naţionali din străinătate şi al celei obţinute de agenţii economici
străini din interiorul ţării, exprimată în preţurile pieţei).
PNBpp = PIBpp +SVABpp
unde: PNBpp = PNB la preţurile pieţei
PIBpp = PIB la preţurile pieţei
SVABpp = soldul valorii adăugate brute, la preţurile pieţei.
Rezultă că PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIB, în funcţie de
mărimea (pozitivă sau negativă) a SVAB. Astfel, dacă soldul este favorabil
agenţilor economici autohtoni, atunci PNB > PIB şi invers.
PNB se exprimă în termeni nominali şi în termeni reali. Mărimea PNB în
216
termeni nominali este cea exprimată în preţuri curente de piaţă. PNB real
semnifică mărimea pe care acesta ar fi avut-o dacă nu s-ar fi modificat
preţurile, comparativ cu anul anterior, de referinţă.
Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este denumit deflatorul PNB
Acesta măsoară schimbarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor
serviciilor produse într-un an şi se utilizează pentru a determina modificările
reale intervenite în producţie. Aceste modificări sunt surprinse cel mai bine de
indicele preţurilor bunurilor de consum (indicele costului vieţii).
Deflatorul PNB-ului măsoară schimbarea medie a preţurilor bunurilor şi
serviciilor produse; el este influenţat de preţurile fiecărui element component –
bunurile capital, serviciile guvernamentale, bunurile şi serviciile de consum
personal. Indicele preţurilor bunurilor de consum surprinde schimbarea
intervenită în media preţurilor bunurilor şi serviciilor achiziţionate de
consumatori.
Dacă sunt cunoscute PNB nominal şi indicele general al preţurilor (IGP),
poate fi determinat PNB real:
PNB nominal
PNB real = × 100
IGP
Pentru a determina gradul de eficienţă a diferiţilor factori de producţie, se
poate determina şi PNB potenţial, care arată cantitatea potenţială de bunuri şi
servicii ce s-ar putea produce cu resursele de muncă, pământ şi capital
disponibile. Se determină ca produs între productivitatea medie, numărul
persoanelor ocupate şi numărul normal de ore ce ar trebui prestate de o
persoană în timpul unui an – în condiţiile în care în economie se realizează
folosirea integrală a resurselor.
Produsul naţional net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete, a
bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care
acţionează în interiorul ţării şi în afara acesteia, în decursul unei anumite
perioade, exprimată în preţurile pieţei. Se determină prin scăderea din produsul
naţional brut a mărimii amortizării capitalului fix: PNN = PNB – Am.
Evaluat la preţurile factorilor de producţie, PNN este denumit venit
naţional (VN). După stadiile mişcării PNN – producţie, repartiţie şi consum –
se utilizează următoarele modalităţi de calcul: a) însumarea valorii nete a
bunurilor şi serviciilor produse într-un an; b) însumarea veniturilor obţinute de
proprietarii factorilor de producţie; c) însumarea cheltuielilor făcute pentru
consum, investiţii şi creşterea stocurilor.

Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea
economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi
calitative, atât în economie, cât si în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de
fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizatorice de funcţionare a
economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor .
În etapa actuală, sunt preocupări tot mai accentuate privind dezvoltarea
economică durabilă sau viabilă, la nivelul fiecărei ţări şi la scară mondială,
acestea fiind legate de un complex de probleme cu care se confruntă, în
prezent, omenirea, şi anume: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea
mediului înconjurător; nesiguranţa ocupării unui loc de muncă; inflaţia, crize
monetare, economice etc.
Dezvoltarea economică durabilă reprezintă acea formă de dezvoltare
economică în cadrul căreia se urmăreşte ca satisfacerea cerinţelor prezente de
consum să nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generaţiilor viitoare.
Conceptul de dezvoltare durabilă exprimă procesul de lărgire a
posibilităţilor prin care generaţiile prezente şi viitoare îşi pot manifesta pe
deplin opţiunile în orice domeniu – economic, social, cultural sau politic, omul
217
fiind aşezat în centrul acţiunii destinate dezvoltării. Dezvoltarea economică
durabilă presupune existenţa unor condiţii economice, sociale, culturale şi de
mediu favorabile.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ:
– redimensionarea creşterii economice, având în vedere accentuarea
laturilor calitative ale producţiei;
– eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale: un loc
de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate;
– asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea creşterii
demografice necontrolate);
– conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii
ecosistemelor, supravegherea impactului dezvoltării econo-mice asupra
mediului;
– reorientarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor acesteia;
– descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de
participare la luarea deciziilor privind mediul şi economia.
Raportul Mondial al Dezvoltării Umane (1996), elaborat sub egida
Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, sintetizează patru
componente esenţiale ale paradigmei dezvoltare durabilă:
• Productivitatea – populaţia trebuie să-şi sporească productivita-tea şi să
participe deplin la procesul de generare a veniturilor, creşterea economică
reprezentând un subsistem al modelelor de dezvoltare umană.
• Echitatea – populaţia trebuie să aibă acces echitabil la opţiuni.
• Durabilitatea – accesul la opţiuni trebuie asigurat şi pentru generaţiile
următoare.
• Participarea – omul trebuie să participe deplin la deciziile şi procesele
care îi modifică viaţa.
Pentru compatibilizarea celor patru cerinţe este prevăzută simultaneitatea
progresului în toate cele patru dimensiuni.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de
interacţiune şi compatibilitate a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi
tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare. Nivelul optim
corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de către
cele patru sisteme. Pentru ca sistemul să fie operaţional, este necesar ca această
susţinere sau viabilitate să fie aplicată în toate subsistemele ce formează cele
patru dimensiuni ale dezvoltării durabile – plecând de la energie, agricultură,
industrie până la investiţii, aşezări umane şi biodiversitate.
Aspectele multiple ale dezvoltării durabile, de la creşterea economică şi
ocuparea populaţiei până la egalitatea dintre sexe, protecţia mediului şi
libertăţile individuale, sunt tratate într-o viziune integratoare, accentul fiind pus
pe lărgirea posibilităţilor de manifestare a opţiunii oamenilor.
Din sfera largă a opţiunilor posibile, trei sunt considerate esenţiale:
longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă. Acestea stau la baza Indicelui
Dezvoltării Umane (IDU), care oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei
realităţi complexe. Indicatorii utilizaţi la calcularea IDU sunt: speranţa de viaţă,
gradul de alfabetizare şi gradul de cuprindere în învăţământ, ce reflectă nivelul
de educaţie, PIB pe locuitor, ca măsură a standardului de viaţă.
Problematica dezvoltării durabile rămâne în actualitatea preocupărilor
mondiale, mai ales din cauza discrepanţei care există între recunoaşterea
teoretică a importanţei acesteia şi rezultatele concrete înregistrate până în
prezent, subsumate ideii de progres social. În ultimele cinci decenii, pe plan
mondial, s-au realizat progrese în toate domeniile şi s-au înregistrat schimbări
semnificative la nivelul dezvoltării umane.
Strategia naţională de dezvoltare durabilă a României

În România, preocupări privind impactul dezvoltării economice asupra
mediului au existat încă din ani ’70 – ’80 ai secolului trecut, dar decizii politice
218
şi administrative, acte legislative, măsuri şi acţiuni concrete în acest sens au
fost întreprinse după anul 1990. România a fost prima ţară europeană care a
ratificat Protocolul de la Kyoto, în anul 2001, prin care s-a angajat să sprijine
dezvoltarea durabilă şi să contribuie la limitarea schimbărilor climatice.
Prima strategie naţională pentru dezvoltare durabilă a României a fost
finalizată în anul 1999 cu asistenţă din partea Programului Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare.
Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană şi alte documente
adoptate în perioada de preaderare cuprind angajamente concrete ale României
în vederea implementării principiilor dezvoltării durabile ca urmare a
obligaţiilor asumate în calitate de stat membru al Uniunii Europene. Guvernul
României a elaborat şi adoptat în anul 2008 Strategia naţională pentru
dezvoltare durabilă cu orizonturi în 2013, 2020, 2030, care stabileşte obiective
concrete pentru implemen-tarea într-un interval de timp rezonabil şi realist a
modelului de dezvoltare durabilă generator de valoare adăugată înaltă bazat pe
cunoaştere şi inovare şi orientat spre îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii
oamenilor în armonie cu mediul natural.
Documentul propune următoarele obiective strategice:
– pentru anul 2013 – încorporarea organică a principiilor şi practicilor
dezvoltării durabile în ansamblul programelor şi politicilor publice ale
României ca stat membru al Uniunii Europene;
– pentru anul 2020 – atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii
Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile;
– pentru anul 2030 – apropierea semnificativă a României de nivelul
mediu din acel an al ţărilor membre ale Uniunii Europene din punctul de
vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.
Îndeplinirea acestor obiective va asigura punerea în practică a politicii de
dezvoltare durabilă a Uniunii Europene şi, în acelaşi timp, o creştere economică
ridicată, ceea ce va contribui la reducerea semni-ficativă a decalajelor
economico-sociale faţă de celelalte state comu-nitare.
• Ecodezvoltarea
În economie, ecodezvoltarea reprezintă creşterea sau dezvoltarea
economică în strânsă corelaţie cu legile mediului ambiant, ale echilibrului
ecologic. Ecodezvoltarea este o relaţie complexă ce se referă nu numai la
dezvoltarea economică propriu-zisă în raport cu mediul ambiant natural, ci şi
la întreaga dezvoltare umană, inclusiv la aspectele sale sociale, de cultură,
ştiinţă şi civilizaţie.
Noţiunea de ecodezvoltare a fost introdusă, în 1972, de către Maurice
Sliong, secretar general al Conferinţei de la Stockholm asupra mediului,
câştigând tot mai mult teren. Ideea de ecodezvoltare orientează cercetări şi
inspiră proiecte concrete ale PNUD şi alte programe ale organizaţiilor
specializate de pe lângă ONU.
Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică
în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale
echilibrului ecologic. Ecodezvoltarea este, în prezent, o relaţie complexă, ce
surprinde nu numai dezvoltarea economică propriu-zisă în raport cu mediul
natural, ci întreaga dezvoltare umană, cu aspectele ei sociale, de cultură, ştiinţă
şi civilizaţie, de egalitate şi echitate între oameni. Ea presupune prudenţă din
punct de vedere ecologic; stimulează dezvoltarea pornind de la cunoaşterea
consumului, dar subordonată posibilităţilor teritoriului; preconizează o
dezvoltare armonioasă, prevăzătoare, în deplin acord cu posibilităţile existente
la un moment dat şi într-un anumit loc.
Ecodezvoltarea este orientată spre satisfacerea unor cerinţe practice
concrete, dar şi de lungă durată, propunând armonie şi complexitate, excluzând
orientarea unilaterală spre o ramură sau alta a industriei. Presupunând o
structură complexă, diversificată, ecodezvol-tarea se caracterizează printr-o mai
219
mare capacitate de adaptabilitate la cerinţele unei etape şi ale unor obiective
majore. Punctul de plecare în realizarea acestui deziderat îl constituie
armonizarea politicilor de dezvoltare economică cu politicile de mediu şi
găsirea unor metode de înlăturare a elementelor de departajare a trăsăturilor
politicii de dezvoltare economică şi de mediu.

Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de
echilibru şi dezechilibru economic, ţinând seama de caracterul complex şi
mereu dinamic al nevoilor şi resurselor.
Din punct de vedere teoretic, echilibrul la nivel macroeconomic reflectă
acea stare a economiei în care toate pieţele sunt simultan în echilibru, fără
existenţa excesului de cerere sau de ofertă.
Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa
naţională în ansamblul său (piaţa bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa
monetară şi piaţa capitalului), caracterizată printr-o concordanţă relativă a
cererii şî ofertei agregate, decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind anumite
limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de
dezechilibre.
Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre
cererea şi oferta agregate în cadrul pieţei bunurilor şi serviciilor, muncii,
monetare, a capitalului, al economiei naţionale în ansamblul ei, care are la bază
o alocare şi folosire raţională a resurselor, o funcţionare normală a structurilor
economice în interdependenţa lor. Echilibrul macroeconomic trebuie înţeles ca
o tendinţă, ce nu exclude abateri sau discordanţe nesemnificative care nu
afectează funcţionarea de ansamblu normală a economiei.
Elemente necesare înţelegerii echilibrului macroeconomic
În primul rând, în acest caz, se operează cu noţiunile de ofertă agregată şi
cerere agregată, care presupun exprimare monetară, ce permite aducerea la un
numitor comun şi, pe această bază, posibilitatea de măsurare şi comparare.
În al doilea rând, se impune luarea în considerare a relaţiei dintre
producţie, venituri şi cheltuieli. Aceasta, în sensul că producţia dă naştere la
fluxuri de produse şi servicii, care, la rândul lor, determină fluxuri de venituri
distribuite deţinătorilor factorilor de producţie, ceea ce atrage după sine fluxuri
de cheltuieli prin care se procură bunuri economice oferite de producţie. Astfel,
cererea şi oferta sunt legate între ele şi prin intermediul veniturilor; este
importantă cunoaşterea reacţiei acestora nu numai la variaţiile de preţuri, ci şi
la cele ale veniturilor.
În al treilea rând, echilibrul macroeconomic presupune luarea în
considerare a interdependenţelor dintre pieţe şi, respectiv, dintre echilibrele
economice parţiale. Starea de echilibru sau, dimpotrivă, de dezechilibru în
cadrul uneia sau alteia dintre pieţele parţiale se reflectă, direct sau indirect, într-
o proporţie sau alta, şi în funcţionarea de ansamblu a economiei naţionale.
• Condiţii de echilibru
Realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor economice presupune
respectarea următoarei condiţii: oferta agregată (Y) să fie egală cu cererea
agregată (D). Deci: Y=D. În acest caz, oferta este concretizată în mărimea
produsului naţional brut sau a venitului naţional; ea se repartizează pentru
consum (C) şi pentru economii (S), rezultând relaţia: Y = C+S.
Cererea se concretizează în două mari componente, şi anume: cererea de
bunuri de consum (C) şi cererea de bunuri de investiţii (I), rezultând relaţia: D
= C+I. Relaţia generală de echilibru se poate reprezenta sub următoarea formă:
C+S=C+I
De aici, se poate deduce relaţia: S = I, considerată drept condiţie de
echilibru. Cu alte cuvinte, pentru realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor
220
economice, este necesar ca tot ceea ce este produs să fie şi cumpărat, iar ceea
ce nu este consumat, adică tot ceea ce este economisit, să fie investit. În
realitate, însă, există posibilitatea dezechilibrului, deoarece nu tot ceea ce se
economiseşte se şi investeşte, respectiv, nu toţi cei care economisesc sunt şi
investitori.
Realizarea echilibrului macroeconomic în condiţiile actuale ia în
considerare şi schimburile economice cu alte ţări, în cadrul cărora o parte a
producţiei interne este exportată (E), iar unele nevoi sunt satisfăcute pe seama
importului (H) din alte ţări. Integrarea acestora în modelul de echilibru conduce
la următoarea relaţie de echilibru:
C+S+H=C+I+E
De aici, rezultă drept condiţie de echilibru relaţia:
S + H = I + E sau S –I = E – H
Echilibrul macroeconomic depinde şi de realizarea echilibrului în cadrul
altor pieţe, cum sunt: piaţa muncii, piaţa monetară etc.
– Pe piaţa muncii, echilibrul presupune egalitatea ofertei de forţă de
muncă (YL) cu cererea de forţă de muncă (DL). De aici, următoarea relaţie: YL
= DL.
– Pe piaţa monetară, starea de echilibru înseamnă egalitatea ofertei de
monedă (Ym) cu cererea de monedă (Dm). Deci, relaţia: Ym = Dm.
Oferta reală de monedă este în dependenţă de masa monetară (M) şi de viteza
de circulaţie a banilor (V), iar cererea de monedă depinde de volumul
mărfurilor tranzacţionate (T) şi de nivelul preţurilor (P). Astfel, condiţia de
echilibru pe piaţa monetară poate fi exprimată de relaţia: MV = TP.
În realitatea economică, pe toate pieţele, condiţiile sunt variabile; în
consecinţă, echilibrul unei pieţe depinde de ceea ce se petrece pe toate celelalte
pieţe. De aceea, se poate formula întrebarea: Există, oare, un echilibru simultan
al tuturor pieţelor? Sau: Echilibrul general obţinut, sau spre care tinde
economia, asigură o alocare optimală a resurselor?
Echilibrul economic nu constituie un scop în sine; realizarea lui este
subordonată creşterii şi dezvoltării economice, îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă
ale oamenilor.
În concluzie, trebuie subliniat faptul că echilibrul macroeconomic
presupune realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor, pe piaţa
valutară, precum şi a echilibrului bugetar etc. Există, în acest caz, o relaţie ca
de la parte la întreg: asigurarea echilibrelor menţionate se reflectă favorabil în
dinamica echilibrului macroeconomic, după cum disfuncţionalităţile sau
dereglările acestora afectează buna funcţionare a economiei în ansamblul ei;
ritmul înnoirilor în cadrul echilibrelor parţiale se oglindeşte în ritmul de
ansamblu al dezvoltării economice.
• Echilibrul economic dinamic
În caracterizarea echilibrului macroeconomic, se folosesc şi noţiunile:
echilibru economic static şi echilibru economic dinamic.
Echilibrul economic static reflectă starea momentană a econo-miei,
considerată drept punct de referinţă. În realitate, nu există echili-bru economic
static, deoarece întotdeauna au loc schimbări în sistemul de trebuinţe şi în cel al
resurselor, astfel încât echilibrul economic nu rămâne la nivelul realizat, ci se
schimbă, în timp, necesitând „ajustări”, corespunzătoare condiţiilor mereu
dinamice.
Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adapta-re în
dinamică a ofertei la exigenţele cererii, de realizare a concordanţei, de fiecare
dată, la un nivel superior.
Există mai mulţi factori care determină dinamica echilibrului economic,
şi anume: a) populaţia, care, prin numărul ei, prin structura pe grupe de vârstă
şi socioprofesională, nivelul de calificare a lucrătorilor etc., determină
schimbări corespunzătoare în ansamblul cererii; b) progresul ştiinţifico-tehnic,
221
care duce la apariţia a noi trebuinţe, noi subramuri, la modificări în structura şi
nivelul lor şi totodată la înnoiri ale ofertei şi cererii agregate, la adaptări ale
acestora; c) comportamentul agenţilor economici, care se schimbă, atrăgând
după sine noi orientări în folosirea veniturilor, ca şi în structura pe ramuri şi
subramuri economice a plasării capitalurilor în afaceri; d) limitele resurselor,
care acţionează restrictiv, impunând restructurări în alocarea şi combinarea
factorilor de producţie etc. Echilibrul are, deci, caracter relativ; această noţiune
trebuie abordată în timp şi spaţiu.
Cererea agregată se modifică, înregistrând anumite şocuri, care, la rândul
lor, duc la schimbări ale producţiei, la fluctuaţii ale PIB-ului. În asemenea
condiţii, se impun măsuri şi acţiuni de ajustare, inclusiv în domeniul preţurilor,
care să restabilească echilibrul. Au loc schimbări în domeniul consumului, al
investiţiilor, al ocupării forţei de muncă, al exportului şi importului etc. De
asemenea, oferta agregată înregistrează creşteri care conduc la sporirea PIB-
ului, a venitului naţional, însoţite de schimbări şi pe piaţa muncii, concretizate
în reducerea şomajului.
• Dezechilibrul economic
Condiţiile noi în care se desfăşoară activitatea economică atrag după sine
dezechilibre economice, considerate drept stare normală, necesară dezvoltării.
Forme ale dezechilibrului:
a) Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii. Pe piaţa
bunurilor economice, starea de dezechilibru este cunoscută sub denumirea de
presiune, deoarece cantitatea acestora depăşeşte cererea existentă. În
consecinţă, cumpărătorii au posibilitatea de a alege, iar producătorii-ofertanţi se
confruntă cu dificultăţi în vânzarea mărfurilor, fiind totodată stimulaţi în
direcţia restructurării producţiei şi creşterii calităţii. Pe piaţa muncii, excedentul
de ofertă înseamnă şomaj, subutilizare a potenţialului de forţă de muncă
existent, repercusiuni asupra nivelului de trai al populaţiei.
b) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa
muncii. Pe piaţa bunurilor se manifestă o cerere mai mare decât oferta
existentă, ceea ce duce la situaţia cunoscută sub denumirea de absorbţie. În
acest caz, agenţii economici producători nu au posibilitatea de a satisface
întreaga cerere: oferta de mărfuri nu ţine pasul cu cererea la un bun sau altul,
nefiind stimulat nici interesul pentru diversificarea şi îmbunătăţirea calităţii
produselor; se accentuează excedentul de forţă de muncă şi creşterea şomajului.
c) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe
piaţa monetară. O asemenea stare de dezechilibru pune în relief neconcordanţe,
dereglări de profunzime, care ţin de structuri ale producţiei şi ale economiei în
ansamblul ei, de imposibilitatea de a absorbi pe termen lung oferta de forţă de
muncă, de a asigura o evoluţie normală a ofertei de bunuri economice şi de
masă monetară. Ca urmare, se accentuează inflaţia (inclusiv forma ei cea mai
acută, hiperinflaţia), şomajul, se deteriorează condiţiile de viaţă ale unei
importante părţi a populaţiei.
Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în
disfuncţionalităţi, în mari decalaje între cerere şi ofertă pe diferitele pieţe, în
dereglări în funcţionarea economiei, în crize economice, şomaj, inflaţie etc.
Asemenea decalaje nu constituie o stare normală în evoluţia economiei, ele
fiind legate de limitele resurselor, de insuficienta cunoaştere a relaţiilor de
piaţă, de rămâneri în urmă în ceea ce priveşte progresul tehnologic, de lipsa
unor reacţii rapide şi eficiente din partea unor agenţi economici, ca şi de unele
greşeli de politică economică generală pe termen lung.
222
Creştere economică Deflatorul (PIB sau PNB)

Creştere economică zero Teoria dezvoltării durabile
Modele de creştere economică Dezvoltare economică
Produsul intern brut (PIB) Dezvoltare durabilă
Produsul intern net (PIN) Progres economic
Produsul naţional brut (PNB) Ecodezvoltare
Produsul naţional net (PNN) Echilibrul economic
Valoarea adăugată brută (VAB) Dezechilibrul economic

Ce înţelegeţi prin creştere economică?

Ce înţelegeţi prin dezvoltarea economică durabilă?

Care sunt avantajele şi limitele tipurilor de creştere economică?

Ce este echilibrul economic şi care sunt condiţiile realizării lui?

Care sunt coordonatele definitorii ale dezvoltării economico-sociale durabile?
Reflectaţi asupra stadiului de dezvoltare al României în raport cu cerinţele unei
dezvoltări economice durabile!
Adevărat sau fals
1. Produsul intern brut (PIB) exprima valoarea totala a bunurilor finale produse de agentii
economici autohtoni si straini pe teritoriul tarii, în decursul unui orizont de timp, de obicei
un an.
2. In calculul indicatorilor macroeconomici atributul “national” are in vedere apartenenta
statala a agentilor economici, indiferent daca ei isi desfasoara activitatea în propria tara sau
în alte tari.
3. Consumul de capital fix (CCF) este inclus în Produsul National Net (PNN).

1. Daca soldul obtinut in urma compararii valorii productiei finale brute a agentilor nationali, care isi
desfasoara activitatea in strainatate, cu valoarea productiei finale brute a agentilor straini, care isi
desfasoara activitatea in tara, este negativ, atunci inseamna ca:
a. PNN este egal cu PIN;
b. PNB este egal cu PIB;
c. PNB este mai mic decat PIB;
d. PNN este mai mare decat PIN;
2. Componenta comuna a indicatorilor macroeconomici PGB, PIB si PNN este:

a) a. consumul intermediar;
b) b. amortizarea;
c) c. investitia bruta;
d) d. investitia neta.
3. Deflatorul PIB este un instrument de masura a:

a. cresterii economice;
223
b. dezvoltarii economice;
c. inflatiei;
d. somajului.
Brown, R. Lester, Probleme globale ale omenirii, starea lumii 1991, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994.
Dornbusch R., Fischer S., StartzhR., Macroeconomie, Editura Economică, 2007.
Galbraith, Kenneth John, Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book, Bucureşti, 1997.
Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
Montbrial, Thierry de, Cincisprezece ani care au zguduit lumea.De la Berlin la Bagdad, Editura
Popescu, C., D. Ciucur, I. Popescu, Tranziţia la economia umană, Editura Economică, Bucureşti, 1996.
Expert, Bucureşti, 2005.
Soros, George, Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, Editura Polirom, Iaşi,
1999.
224
MODELE PRIVIND CREȘTEREA ECONOMICĂ
Cuprins
15.1. Introducere
15.2. Obiectivele
15.3.1.1. Modele privind creşterea macroeconomică la scară naţională
15.1 Introducere

• punerea în evidenţă a noii viziuni asupra dezvoltării economice, care ia în calcul
limitele resurselor, protejarea mediului natural, cerinţele de viaţă nu numai ale
generaţiilor prezente, ci şi ale celor care urmează;
• descrierea unor modele de creştere economică;

15.3.1.1. Modele privind creşterea macroeconomică la scară
naţională
Modelele de creştere economică reprezintă o construcţie logico-
matematică corespunzătoare structurii logice a teoriei creşterii economice, care
evidenţiază ansamblul de factori ce concură la creşterea producţiei naţionale pe
ansamblu sau pe locuitor.
În lucrarea sa din anul 1939, Harrod Forbes a recurs la o analiză
economică în manieră keynesistă, pentru a-şi susţine propria teorie de creştere
economică pe termen lung. Alături de lucrarea publicată în anul 1947 de Evsey
Domar, s-a ajuns astfel la aşa-numitul model Harrod-Domar de creştere
225
economică.
Modelul agregat de creştere economică Harrod–Domar

Keynes a arătat cum se poate ajunge – pe termen scurt – la ocuparea
deplină a forţei de muncă. El nu s-a preocupat de cercetarea condiţiilor ce
trebuie îndeplinite pentru ca economia să continue să producă la acest nivel (pe
termen lung). Analizele întreprinse de Harrod Roy Forbes şi Evsey Domar
asupra acestei probleme au dus la concluzia că pentru a asigura deplina ocupare
pe termen lung trebuie îndeplinite două condiţii: economia trebuie să
investească, în fiecare an, atât cât este necesar pentru deplina ocupare a
resurselor de muncă disponibile, iar în al doilea rând, ritmul creşterii venitului
naţional trebuie să egalizeze creşterea numerică a forţei de muncă plus
creşterea productivităţii muncii.
Harrod introduce în modelul său coeficientul marginal al capita-lului
(Cm=∆K/∆Y=l/∆Y), care este un parametru al producţiei şi ofertei.
Spre deosebire de modelul keynesist, care era static, Harrod şi Domar
elaborează un model dinamic de creştere economică. Harrod arată că într-o
economie dinamică se modifică:
• nivelul venitului;
• condiţiile fundamentale;
• creşterea populaţiei;
• progresul tehnic;
• productivitatea muncii.
Una dintre premisele pe care se sprijină acest model este ipoteza
inflexibilităţii preţurilor, cu deosebire a ratei dobânzii pe termen lung. Harrod a
presupus că rata dobânzii este determinată de factori exteriori modelului, adică
pe piaţa monetară, şi nu pe cea de bunuri. Se consideră că economisirile
planificate sunt egale cu investiţiile planificate, că înclinaţia spre economisire
reprezintă şi un anumit procentaj din venitul naţional şi că volumul investiţiilor
este dictat de rata previzionată a modificărilor în nivelul veniturilor şi al
cheltuielilor înmulţită cu coeficientul corespunzător al capitalului. Coeficientul
capitalului sau coeficientul de multiplicare a capitalului în volumul de
producţiei ne arată de câte ori trebuie mărit capitalul sau suma investiţiei pentru
a se asigura o anumită creştere de producţie.
Harrod distinge trei rate ale creşterii economice, şi anume:
1. Gw – rata garantată (warranted rate of growth);
2. Gn – rata naturală (natural rate of growth);
3. Gt – rata reală (true rate of growth).
Rata garantată este aceea care asigură investiţiilor obţinerea venitului
dorit; rata naturală asigură ocuparea deplină a forţei de muncă şi utilizarea
integrală a celorlalţi factori de producţie; iar rata reală este cea realizată
efectiv.
Harrod conferă ratei garantate (Gw) rolul de factor principal al
echilibrului şi creşterii economice: „Rata garantată oferă posibilitatea ca oferta
şi cererea de mărfuri şi servicii să rămână în stare de echilibru”. În mod
implicit, atât Harrod, cât şi Keyes fac din obţinerea profitului scontat de
întreprinzător, elementul hotărâtor al echilibrului.
Dacă:
G w = G n = G t
economia este perfect echilibrată, iar ocuparea resurselor de muncă este
deplină.
Dacă:
• Gt > Gw – dimensiunile capitalului sunt pentru întreprinzători
ineficiente. Acestea îi determină să sporească comenzile, fapt ce favorizează
starea de expansiune economică. Trebuie remarcat că într-o astfel de situaţie
C>Cm, ceea ce înseamnă că efortul investiţional pe unitate de venit scade în
perioada de prosperitate;
226
• Gt<Gw – se reduce cererea de noi capitaluri, iar activitatea economică
se restrânge, conducând spre recesiune economică. Totodată, C<Cm, adică
efortul investiţional pe unitate de venit, creşte în perioada de declin;
• Gt >Gn – creşterea economică se realizează în condiţiile folosirii unor
resurse suplimentare faţă de cele naţionale (provenite din emigraţie);
• Gt<Gn – rata creşterii anuale a venitului este inferioară celei necesare
ocupării depline a resurselor de muncă disponibile. În aceste condiţii apare
şomajul;
• Gn<Gw – creşterea economică poate fi încetinită din cauza insuficienţei
resurselor de muncă. Situaţia poate fi depăşită numai dacă ţara respectivă
beneficiază de imigraţie;
• Gn>Gw – ritmul creşterii economice asigură investitorilor veniturile
scontate, dar nu se ocupă integral resursele de muncă. Există o presiune a
ofertei de muncă asupra locurilor disponibile din economie, ceea ce va
determina reducerea salariilor şi şomaj.
Modelul Solow şi Swan

Principala diferenţă dintre modelul neoclasic de creştere economică al lui
Solow (1956) şi modelul lui Harrod vizează premisa de flexibilitate a
preţurilor, inclusiv a ratei reale a dobânzii pe termen lung. Acest aspect
influenţează considerabil previziunile emise în cadrul teoriei, deoarece
economia nu se mai confruntă cu aceleaşi probleme considerate posibile în
modelul lui Harrod. Prima concluzie pe care o putem trage de aici este că cele
două rate (rata garantată de creştere şi rata naturală de creştere) tind să se
identifice ca valoare, deci sistemele economice naţionale se caracterizează, în
general, prin stări stabile de creştere economică. În al doilea rând, factorii
determinanţi ai creşterii economice pe termen lung sunt chiar cele două
elemente care se consideră că determină rata naturală de creştere, rata naturală
de creştere a forţei de muncă şi ritmul progresului tehnic.
Modelul Solow şi Swan semnalează, deci, rolul progresului tehnic în
creşterea economică. Autorii lui disting trei tipuri de progres tehnic: neutru
care nu modifică raportul dintre muncă şi capital, capital intensive care
sporeşte ponderea capitalului şi labour intensive care sporeşte ponderea muncii,
economisind capitalul. Pe această bază, ei caută să calculeze traiectoria optimă
a acumulării de capital sau regula de aur a acumulării, care să asigure o creştere
constantă şi stabilă a venitului pe locuitor. Modelul neoclasic al lui Solow a
fost acceptat de majoritatea cercurilor economice ca model standard al creşterii
în economiile naţionale, deşi acest model nu poate explica decalajele
internaţionale privind nivelele de dezvoltare economică, pornind de la diferenţe
între nivelele parametrilor modelului.
Modelul Leontief (modelul input-output sau balanţa legăturilor dintre

ramuri). Este un model structural de analiză calitativă a procesului de creştere
economică, ce pune în discuţie o problemă teoretică şi practică deosebit de
complexă, şi anume aceea a interdependenţelor dintre compartimentele
structurilor din cadrul fiecărei economii naţionale. El încearcă să cuantifice, cu
ajutorul unor coeficienţi, intensitatea fluxurilor între ramurile economiei
naţionale, oferind elemente valoroase pentru determinarea condiţiilor care se
cer în vederea respectării unor proporţii raţionale în funcţionarea normală a
complexului economic. Modelul este astfel conceput, încât prin înţelegerea
mecanismelor interne ale unei economii există posibilitatea fundamentării unei
politici economice coerente pe baza unui plan de dezvoltare.

Ipoteza utilizată de modelele micro sau macroeconomice, precum şi
accentuarea schimbărilor din economia mondială au dus la reconsiderarea
227
acestora. Astfel, trecerea la modelele globale de creştere economică are drept
cauze:
• ipoteza nerealistă a economiei închise (modelelor);
• accentuarea interdependenţelor dintre ţările lumii;
• creşterea influenţelor mediului natural şi ale celui extern asupra
economiei naţionale;
• apariţia, înmulţirea şi agravarea problemelor globale (cursa înarmărilor,
subdezvoltarea, inflaţia, şomajul, criza alimentară, criza energetică, poluarea,
activităţi sociale transnaţionale).
Interesul pentru creşterea economică şi modelarea ei s-a extins de la
specialişti individuali la instituţii universitare şi ştiinţifice, organizaţii şi
organisme guvernamentale şi organizaţii internaţionale. Această orientare a fost
stimulată mai ales de organismele internaţionale: ONU şi organismele ei
specializate, UNESCO, ONUDI, FAO, UNCTAD, Clubul de la Roma, Clubul
de la Paris etc.
Modelul Forrester-Meadows (modelul dinamicii mondiale) şi teoria

creşterii zero
La cererea „Clubului de la Roma”, profesorul american Jay W. Forrester
publică, în 1971, lucrarea Dinamica mondială, în care a propus un model
global format din cinci variabile:
1) populaţia şi dinamica ei;
2) producţia, agricultura şi alimentaţia populaţiei globului;
3) resursele naturale (îndeosebi cele neregenerabile);
4) producţia industrială şi investiţiile de capital în acest domeniu;
5) poluarea mediului natural.
Fraţii Meadows au strâns informaţii cu privire la evoluţia celor cinci
variabile în intervalul 1900-1970 şi, prin extrapolare, cu ajutorul calculatorului,
au urmărit să descopere tendinţele de viitor (în următoarea jumătate de secol).
Concluziile publicate în lucrarea Limitele creşterii, în 1972, considerată
ca primul Raport către Clubul de la Roma, au fost:
• în secolul al XX-lea, creşterea economică a avut un caracter
exponenţial, în sensul că fiecare variabilă a crescut de câteva ori, ducând la
numeroase urmări grave: consumul excesiv şi risipa de resurse neregenerabile,
degradarea mediului natural, numeroase dezechilibre şi crize;
• în condiţiile în care creşterea economică va avea aceeaşi evoluţie,
în mai puţin de o jumătate de secol se vor atinge nişte limite de netrecut în
calea creşterii economice: insuficienţa hranei pentru popu-laţia numeroasă,
epuizarea resurselor naturale, insuficienţa energetică şi de materii prime,
poluarea mediului, care duce la ruperea echilibrului ecologic (efectul de seră,
încălzirea atmosferei, topirea gheţii);
• perspectivele omenirii sunt, în viziunea acestor autori, catastrofale,
dacă omenirea nu va lua măsuri de atenuare sau contracarare a creşterii
exponenţiale;
• măsurile propuse („strategia creşterii zero”) ar consta, în esenţă,
într-o astfel de corelare a celor cinci variabile ale modelului, încât sporurile
anuale să fie compensate de scăderile normale (egalitatea dintre investiţii,
suplimentarea şi amortizarea capitalului consumat anterior, adică un raport
optim naşteri/ mortalitate);
• dacă nu se va reuşi o astfel de corelare deliberată, autorii
modelului susţin că, în jurul anului 2100, va urma un declin brusc şi
necontrolabil al producţiei industriale şi al populaţiei.
Reacţiile faţă de acest model au fost negative, deoarece:
− operează cu cifre medii la scară globală, ignorând diversitatea
economiilor naţionale;
− simplifică excesiv lumea, reducând-o la cinci variabile;
228
− din cauza strategiei propuse, ignoră rolul progresului tehnic şi al
ştiinţei în rezolvarea problemelor omenirii;
− aplicarea măsurilor propuse de teoria creşterii zero ar însemna
menţinerea nivelului de dezvoltare actual, dar şi a decalajelor dintre state.
Modelul mondial integrat cu mai multe niveluri – Teoria creşterii

organice
Ca răspuns la Primul Raport către Clubul de la Roma şi la teoria creşterii
zero, în anul 1974 apare lucrarea Omenirea la răspântie, autori: americanul
Mihajlo Mesarovič şi germanul Eduard Pestel, lucrare considerată ca Al doilea
Raport către Clubul de la Roma.
Meritele acestui model constau în următoarele:
− a luat în studiu diversitatea lumii (a grupat ţările în 10 cate-gorii);
− a uşurat dialogul dintre oameni şi calculator;
− a distins două tipuri de creştere: canceroasă (anarhică), şi organică
(controlată, planificată);
− a impus o nouă atitudine faţă de natură şi oameni;
− a propus un nou tip de educaţie.
Prin acest model s-a încercat stabilirea acţiunilor sau tendinţelor necesare
pentru ca, în perspectivă, anumite obiective să poată fi atinse. Faţă de creşterea
nediferenţiată (anarhică), prezentată în teoria şi practica primelor şapte decenii
ale secolului XX, acum avem de-a face cu o creştere organică, controlată. Noua
concepţie respinge teoria creşterii zero şi se pronunţă pentru continuarea unei
creşteri de tip organic, controlată de oameni şi adaptabilă la problemele
complexe, prezente şi de perspectivă. Noutatea metodologică nu a absolvit-o
însă de anumite critici:
− lumea cu 10 regiuni este departe de lumea reală;
− interdependenţa dintre state ar fi invers proporţională cu
independenţa, nu corespunde întru totul realităţii prezente şi perspectivei
previzibile;
− ca model matematic, oricât de perfect ar fi, el nu poate surprinde
aspectele incomensurabile (tradiţii, realităţi sociale), care influenţează puternic
procesele creşterii şi dezvoltării sociale.
Modelul mondial ONU (Leontief, 1977) arată că principala piedică în
calea dezvoltării armonioase nu este de natură fizică, ci de natură politică şi
socială. De aceea, sunt necesare schimbări substanţiale în ordinea economică
internaţională.
Liderii politici şi ai mediului de afaceri, prezenţi în cadrul ediţiei din
2013 a Forumului Economic Mondial de la Davos, au manifestat un optimism
moderat privind evoluţia economiei mondiale din următoarea perioadă. A
existat un consens în ce priveşte necesitatea luării unor măsuri de refacere a
echilibrelor macroeconomice şi de atenuare a tensiunilor sociale, de diminuare
a volatilităţii de pe pieţele financiare şi de reducere a îndatorării guvernelor
statelor lumii. Deşi criza datoriilor care a pus stăpânire pe Uniunea Europeană a
lăsat 26 de milioane de şomeri, dintre care 19 milioane în zona euro,
participanţii au manifestat totuşi un optimism moderat privind aducerea sub
control a crizei din această zonă. Banca Mondială estima o creştere economică
la nivel mondial de doar 2,4% în 2013, aproape neschimbată faţă de 2012 şi
mult prea mică pentru a fi de ajutor în depăşirea dezechilibrelor economice
majore.

Inadvertenţele de natură empirică pe care le comportă concluziile
fundamentale, derivate din teoria tradiţională a creşterii economice, au
reprezentat un important factor cauzal în apariţia unor noi teorii în perioada
anilor ’80. Prima categorie dintre ele are ca punct de plecare teza de doctorat
229
(1983) a profesorului american Paul Romer. Diversele variante ale acestei noi
teorii, denumită teoria creşterii endogene (organice), cuprind un set de
elemente importante, care le diferenţiază de modelul lui Solow. Romer
porneşte de la premisa unei rentabilităţi proporţionale constante, dar în procesul
de creştere economică apare şi o externalitate pozitivă intrinsecă acestui proces.
Aspectul esenţial îl constituie faptul că fenomenul acumulării de capital
determină apariţia externalităţilor pozitive de învăţare sau, altfel spus, a
externalităţii pozitive pe care o reprezintă câştigul conştient de experienţă
practică.
A doua categorie de noi teorii ale creşterii economice este aceea în care
se pune accentul pe rolul deţinut de un anumit factor de creştere (capitalul
uman, cunoştinţele din procesul de cercetare-dezvoltare) în sporirea
productivităţii tuturor celorlalţi factori de producţie, şi nu pe vreo externalitate
asociată în mod special acumulării de capital. Factorul respectiv este, prin sine,
supus la o creştere de natură externă a rentabilităţii proporţionale. Aceste noi
teorii conduc la câteva idei importante:
• oferă posibilitatea de a explica observaţiile empirice conside-rate a
intra în conflict cu teoria neoclasică standard;
• externalităţile pozitive asociate procesului de creştere constituie
motivul pentru care, în ritmul de creştere al ţărilor dezvoltate, nu apar perioade
de încetinire;
• externalităţile pozitive împiedică majorarea coeficientului capitalului,
deci sporirea investiţiilor în ţările bogate nu conduce la creşteri mai lente.
În concluzie, nivelul investiţiilor are importanţă pentru ratele de creştere,
spre deosebire de modelul lui Solow.
Noile teorii pot contribui la explicarea fenomenelor de accelerare sau,
dimpotrivă, de încetinire a ritmului de creştere, observate în epoca postbelică.
O importantă caracteristică a acestor noi teorii ale creşterii este lipsa lor de
compatibilitate cu ideea concurenţei perfecte. Nu se poate contesta că, în
prezenţa externalităţilor, întotdeauna există şi un eşec al pieţei. Dat fiind acest
eşec, există suficiente argumente pentru o intervenţie a statului.
O altă idee sugerată de noile teorii privind creşterea economică ar fi aceea
că, în alcătuirea sistemelor fiscale, ar trebui să se ţină cont şi de externalităţile
pozitive asociate activităţii de investiţii. Ceea ce ar putea însemna că impozitele
pe economii şi profituri ar putea fi stabilite la un nivel mai scăzut decât
celelalte impozite pe venit, deoarece economiile şi profiturile sunt asociate cu
promovarea investiţiilor. Modalitatea cea mai directă de realizare a acestui
lucru s-ar baza pe un sistem fiscal care să taxeze numai consumul, oferind
astfel un avantaj fiscal pentru economii.
O altă implicaţie a noilor teorii ale creşterii, sugerată în direcţia
politicilor economice guvernamentale, se referă la valoarea încercării de a
favoriza creşterea bagajului de cunoaştere împărţit între naţiuni diferite. În
acest sens, promovarea deschiderii economiilor pare să constituie un avantaj,
cu deosebire în măsura în care poate facilita învăţarea prin observare. Noile
teorii privind creşterea economică au adus contribuţii importante acestui
domeniu economic, gândirea economică reuşind să iasă dintr-o perioadă de
relativă stagnare. Mai mult, ele par să susţină necesitatea intervenţiei statului
prin acordarea de subvenţii, dat fiind accentul care se pune pe rolul
externalităţilor pozitive în procesul de creştere economică.
Analiza vieţii economico-sociale la scară globală pune în evidenţă faptul
că teoriile despre creşterea economică nu au reuşit decât parţial, la scara unei
dimensiuni reduse a populaţiei, să rezolve problemele dezvoltării, şi aceasta cu
consecinţe grave în planul dezechilibrelor economico-sociale şi ecologice, ca şi
cum dezvoltarea unora nu s-ar putea face decât prin sărăcirea altora, prin
poluarea iremediabilă a mediului sau prin distrugerea celorlalte forme de viaţă
ale planetei.
Referindu-se la problema de bază a noii dezvoltări, utilizarea eficientă a
230
resurselor, profesorul Constantin Popescu atrage atenţia asupra următorului
fapt: „Creşterea producţiei de bunuri economice poate să susţină dezvoltarea şi
să îndeplinească bunăstarea umană individuală şi socială, în condiţii de păstrare
a echilibrului ecologic, sau poate să aibă loc prin polarizarea vieţii economice
pe direcţii care măresc costurile reale ale alternativelor alese. Această din urmă
creştere economică, ce risipeşte resursele limitate, este o creştere care
sărăceşte”.84
Un alt autor, profesorul canadian Bernard Hodgson85, ridică problema
moralităţii unei creşteri economice necontrolate ca imperativ şi realitate a
liberalismului economic. El atenţionează asupra următorului fapt: creşterea care
serveşte numai satisfacerii unor dorinţe fără sfârşit poate submina dimensiunea
liberală a eticii creşterii liberale, datorită manipulării constante a
consumatorilor şi datorită consecinţelor reale ale creşterii economice asupra
mediului înconjurător, ca urmare a externalităţilor negative. „Constituie o
ironie faptul că reţelele de creştere într-o economie de piaţă liberă, promovate
atât de avansurile tehnologice din producţie, cât şi de consumul nestăpânit, nu
fac decât să reducă posibilităţile de alegere atât ale producătorului, cât şi ale
consumatorului, alegere ce constituie însăşi esenţa unui sistem bazat pe
economie de piaţă”. Hodgson se pronunţă pentru reconstrucţia teoriei
economice într-o perspectivă morală, datorită moralităţii inerente a acţiunii
umane. El demonstrează că teoriile economice nu pot fi neutre din punctul de
vedere al valorilor pe care le promovează, ci au un caracter normativ şi
promovează valori morale.
În ce constă Modelul Leontief (modelul input-output sau balanţa legăturilor dintre

ramuri)?
În ce constă Modelul agregat de creştere economică Harrod–Domar?
În ce constă Modelul lui Solow si Swan?
Adevărat sau fals

1. Diferentele dintre ritmurile cresterii economice ale fiecareia dintre cele 3 tipuri de crestere descrise
de modelul Harrod sunt datorate marimii caitalului utilizat.
2. Modelul mondial ONU (Leontief, 1977) arată că principala piedică în calea dezvoltării armonioase este
de natură fizică
3. Modelul Solow şi Swan semnalează rolul progresului tehnic în creşterea economică.

Harrod arată că într-o economie dinamică se modifică:
1. nivelul venitului;
2. nivelul pretului;
3. condiţiile fundamentale;
4. creşterea populaţiei;
84
Constantin Popescu, Creşterea care sărăceşte, „Tribuna economică” nr. 29-31, 2002.
85
Bernard Hodgson, Economics and Moral Science, Springer Verlag, Berlin, New York, 2001, p. 56.
231
5. progresul tehnic;
6. productivitatea muncii.
Bifati varianta corecta:
a. 1,2,3,4
b. 3,4,5,6
c. 1,2,5,6
d.2,3,4,5

Brown, R. Lester, Probleme globale ale omenirii, starea lumii 1991, Editura Tehnică, Bucureşti,

1994.

Dornbusch R., Fischer S., StartzhR., Macroeconomie, Editura Economică, 2007.

Galbraith, Kenneth John, Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book, Bucureşti, 1997.

Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
Montbrial, Thierry de, Cincisprezece ani care au zguduit lumea.De la Berlin la Bagdad, Editura

Expert, Bucureşti, 2005.
Popescu, C., D. Ciucur, I. Popescu, Tranziţia la economia umană, Editura Economică, Bucureşti,

1996.
Soros, George, Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, Editura Polirom, Iaşi,
1999.
232
VENITUL NAȚIONAL, CONSUMUL, ECONOMIILE ȘI INVESTIȚIILE
Cuprins
16.1. Introducere
16.2. Obiectivele
16.3..2. Concept, evoluţie, inegalităţi între ţări
18.3.2.3. Dinamica înclinaţiei spre consum
16.3.3. Economiile
16.3.3.4. Factorii care influenţează dinamica înclinaţiei
16.3.4.3. Înclinaţia investiţiilor
16.1 Introducere
La nivelul economiei naţionale, expresia veniturilor încasate de posesorii

factorilor de producţie, corespunzător contribuţiei aduse la crearea bunurilor şi
serviciilor, constituie venitul naţional.
De la originile gândirii economice ştiinţifice, repartiţia veniturilor a fost
considerată o temă centrală de reflecţie. Pentru David Ricardo (1817), determinarea
legilor care reglementează împărţirea venitului naţional între cele trei clase ale
societăţii (proprietari funciari, capitalişti şi muncitori) constituia „principala problemă
în economia politică”. Cu aproape un secol mai târziu, Alfred Marshall estima că
această problemă este mult mai dificilă decât presupuseseră predecesorii săi şi că
„nicio soluţie pretins simplă nu poate fi adevărată”.
Nicicând nu a existat un subiect, în macroeconomie, care să fi avut o mai mare,
mai profundă, sau mai proeminentă semnificaţie în literatura de specialitate decât
alegerea gospodăriilor în ceea ce priveşte cât de mult din venitul lor este destinat
consumului şi cât de mult economiilor.

• Cunoaşterea şi aprofundarea de către studenţi a unor probleme macroeconomi-ce şi
microeconomice centrale, precum:
233
• venitul naţional, crearea, distribuirea şi redistribuirea sa;
• necesitatea împărţirii venitului în consum şi economii;
• dependenţa funcţională a consumului şi a economiilor, privite absolut şi ca rată, de mărimea
venitului;
• evoluţia consumului, a economiilor şi a înclinaţiei spre consum şi economii, determinată de
mişcarea venitului şi a altor factori
• însuşirea conceptelor referitoare la economii;
• cunoaşterea modului de calcul al înclinaţiei spre economii şi al înclinaţiei marginale spre
economii;
• definirea factorilor care influenţează dinamica înclinaţiei spre economii;
• însuşirea conceptelor referitoare la investiţii;
• înţelegerea modului de calcul al multiplicatorului investiţiilor şi al acceleratorului.

Pentru ca rezultatele producţiei de bunuri şi servicii să se transforme în venit al
agenţilor economici participanţi la activitatea economică, este necesar să fie înlocuite
toate elementele de capital (cheltuielile materiale) care s-au depreciat şi consumat în
procesul economic. Rezultă că venitul naţional reprezintă valoarea adăugată netă
(valoarea nou creată) în producţia bunurilor şi serviciilor prin aportul factorilor de
producţie participanţi sau, altfel spus, venitul naţional este produsul naţional net al
agenţilor economici şi singura sursă de remunerare a acestora.
Mărimea venitului naţional se poate determina în mai multe moduri, în funcţie de
existenţa şi mişcarea sa reală în procesul de creare, repartiţie şi utilizare finală. Astfel,
în procesul de creare, valoarea adăugată netă se evidenţiază în preţurile factorilor de
producţie în timp ce mişcarea sa de la producător la consumator se evidenţiază în
preţurile pieţei, care includ şi impozitele indirecte nete. Drept urmare, mărimea
venitului naţional (produsul naţional net) se determină prin mai multe metode – cea de
producţie, cea de repartiţie şi cea a utilizării finale.
Prin prisma procesului de creare, deci ca valoare adăugată netă, venitul naţional
se determină pornind de la indicatorii macroecono-mici rezultativi, adică prin metoda
de producţie, şi anume, scăzând consumul de capital fix (amortizarea) din produsul
naţional brut evidenţiat în preţurile factorilor de producţie. Aceasta înseamnă că venitul
naţional este identic cu produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor şi
constituie tocmai veniturile agenţilor economici naţionali posesori ai factorilor de
producţie, adică veniturile provenite din munca angajaţilor salariaţi, cele provenite din
activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorii
adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări.
Cum în procesul mişcării reale din producţie în consum, bunurile şi serviciile
sunt exprimate în preţurile pieţei, care cuprind şi impozite indirecte, este necesar ca
acestea să fie deduse din produsul naţional brut ca expresie a procesului de repartiţie
a rezultatelor.
Aceasta înseamnă că venitul naţional se poate determina şi prin metoda de
repartiţie, adică prin însumarea veniturilor realizate de posesorii factorilor de
producţie participanţi la activitatea economică.
Potrivit metodei de repartiţie, venitul naţional cuprinde salarii + profituri + rente
+ dobânzi nete (diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda plătită). Toate aceste
234
venituri obţinute de agenţii economici naţionali participanţi la crearea bunurilor şi
serviciilor sunt supuse impozitelor indirecte şi, ca urmare, repartiţia venitului naţional
creat cuprinde două etape: distribuirea sau repartiţia primară şi redistri-buirea sau
repartiţia secundară.
16.3.1.2. Concept, evoluţie, inegalităţi între ţări

Venitul naţional reprezintă valoarea adăugată netă – exprimată în preţurile
pieţei sau în preţurile factorilor de producţie – creată în decurs de un an de către
agenţii economici ai unei ţări, în interiorul ţării şi în străinătate. El exclude din aria sa
de cuprindere amortizarea capitalului fix şi consumurile intermediare.
Abordări mai recente consideră că venitul naţional are o sferă mai restrânsă, el
reprezentând acea parte a valorii producţiei anuale a unei ţări care se poate consuma,
fără să fie diminuat capitalul artificial (creat de muncă) şi capitalul biologic, natural. În
această ipoteză, consumul societăţii nu afectează negativ funcţionarea economiei
naţionale, asigurându-se o dezvoltare durabilă. Această definiţie este mai riguroasă,
având în câmpul vizual şi premisele materiale ale producţiei create de muncă şi pe cele
care sunt opera naturii86.
Venitul naţional are tendinţa de creştere. În acest sens, acţionează sporirea
numărului de persoane angajate în activitatea economică, creşterea eficienţei, care
depinde hotărâtor de gradul de calificare, dotarea tehnică a întreprinderilor, structura de
ramură a economiei. Pentru progresul pe multiple planuri al fiecărei ţări, important este
ca venitul naţional să crească în ritm mai rapid decât populaţia. Doar în această
alternativă creşte valoarea netă adăugată ce revine pe o persoană, creându-se condiţii
de mărire concomitentă a consumului şi producţiei.
Din numeroase cauze de ordin intern şi internaţional, venitul naţional al
diferitelor ţări a crescut şi creşte în ritmuri inegale (pe mari perioade). De aceea,
nivelul de dezvoltare economică al ţărilor lumii, măsurat prin venitul naţional pe
locuitor (ori PNB pe locuitor), este extrem de diferit. Consecinţele acestei stări de
lucruri asupra economiei mondiale şi raporturilor dintre ţări nu sunt pozitive. Istoricul
francez Fernand Braudel remarca: „Aceleaşi inegalităţi ale accesului la civilizaţie pe
care viaţa economică le-a creat între diferitele clase sociale, le-a creat şi între diferitele
ţări din lume. O mare parte a lumii constituie ceea ce un eseist a denumit «proletariat
exterior», care în limbaj curent se numeşte lumea a treia, masa enormă de oameni
pentru care accesul la minimul vital se pune chiar înaintea accesului la civilizaţie – care
le este adesea necunoscută – a propriei ţări. Ori umanitatea va munci pentru a umple
aceste denivelări gigantice, ori civilizaţia sau civilizaţiile îşi vor asuma riscul de a
dispărea fără urmă.”87
Decalajele între nivelurile de dezvoltare economică a diferitelor ţări sunt dublate
şi de decalaje privind puterea economică, măsurată prin venitul naţional total creat
anual sau PNB total. Producerea venitului naţional nu este un scop în sine; ea
urmăreşte satisfacerea trebuinţelor prezente şi viitoare ale oamenilor. Atingerea acestui
obiectiv impune repartizarea venitului naţional.
Expresiile repartiţie sau distribuţie a veniturilor se pretează, într-adevăr, la o
anumită confuzie; ele sugerează că un anumit cuantum de venit (sau de bunuri pe care
acesta le reprezintă) este mai întâi creat şi apoi se procedează la împărţirea acestei
mase într-un mod mai mult sau mai puţin arbitrar sau echitabil. Ar trebui totuşi să
amintim că venitul este creat în cursul producţiei; la această producţie colaborează
diverşi factori (capital, muncă etc.); procesul de producţie presupune, deci, o acţiune
conjugată, pe parcursul căreia anumite remuneraţii sunt vărsate salariaţilor,
acţionarilor, celor care economisesc; altfel spus, veniturile primare sunt create şi
distribuite practic în acelaşi timp. În aceste condiţii, nu este surprinzător faptul că o
etapă de neocolit a analizei constă în a determina cum se formează preţurile factorilor
productivi şi ce cantităţi de factori sunt angajate în producţie la aceste preţuri; într-o
86
Hervé Kempf, L’économie à l’épreuve de l’écologie, Hatier, Paris, 1991, p. 18.
87
Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 54.
235
economie de piaţă, preţurile şi cantităţile sunt determinanţii esenţiali ai veniturilor
gospodăriilor familiale şi ai dispersiei acestor venituri. Această etapă nu este nimic
altceva decât o extensie a teoriei generale a preţurilor bunurilor şi serviciilor; ea
tratează repartiţia sub aspectul său funcţional.
Pornind de aici, analiza se poate dezvolta în mai multe direcţii. Agregarea
remuneraţiilor vărsate diverşilor furnizori de servicii productive conduce la teoria
părţilor relative: în acest caz, este vorba de a determina fracţiunea din venitul naţional
care îi revine fiecărei categorii de factori (capital, muncă) sau fiecărui grup social
(salariaţi, întreprinzători capitalişti) şi a preciza relaţiile care se stabilesc în această
împărţire a veniturilor şi evoluţiile economice generale (creştere şi fluctuaţii). Pe de
altă parte, combinarea surselor de remunerare în cadrul unor bugete individuale
permite evidenţierea caracteristicilor distribuţiei personale a veniturilor, în special a
gradului de inegalitate al acestei distribuţii. În societăţile moderne, normele etice în
vigoare justifică, în general, operaţiuni de redistri-buire prin impozit sau prin
transferuri sociale, al căror obiectiv afişat este de a asigura tuturor un nivel minim de
existenţă şi de a menţine coeziunea socială. Însă, aceste operaţiuni nu sunt întotdeauna
scutite de efecte perverse; uneori ele pot orienta comportamentele într-un sens
defavorabil eficacităţii economice; ele pot, de asemenea, cunoaşte derive asimilabile
unor „căutări de rente”.
Distribuirea personală şi redistribuirea. Repartiţia venitului global între
principalii factori de producţie (capital şi muncă) nu are o relaţie univocă cu
distribuirea sa între indivizi sau gospodării. O reducere a părţii profiturilor şi o creştere
a părţii salariilor pot face repartiţia între persoane mai egalitară în cazul în care
veniturile capitaliste la revin, în esenţă, titularilor de venituri mari. Acest rezultat nu
mai este la fel de evident dacă veniturile capitaliste le revin, în principal, micilor
deţinători de economii sau muncitorilor salariaţi. Teoria bunăstării atribuie două
obiective principale afectării resurselor productive în societate: eficacitatea economică
şi echitatea socială. Aceste obiective privesc în mod direct repartiţia: utilizarea
factorilor şi formarea preţurilor acestora pe pieţe pot duce la o distribuţie personală a
veniturilor care riscă să fie considerată drept nesatisfăcătoare prin prisma normelor
sociale în vigoare. Astfel se explică generalizarea progresivă a măsurilor de
redistribuire a veniturilor primare care caracterizează „statul providenţă” sau „statul
bunăstării”. Această redistribuire nu este un joc cu sumă nulă, în sensul că ea poate
influenţa activitatea şi modifica mărimea produsului ce poate fi împărţit.
Amploarea redistribuirii în ţările contemporane este considerabilă.
Domeniul său potenţial, definit de rata prelevărilor obligatorii (impozite şi cotizaţii
sociale), se apropie adesea în Europa de 50% din PIB. Acest domeniu comportă mai
multe circuite.
În primul rând, circuitul asigurărilor sociale, care ocupă, de la sfârşitul celui de-
Al Doilea Război Mondial, un loc crescând în bugetele publice, până în punctul în care
depăşeşte uneori ca importanţă bugetul statului. Acest circuit operează o redistribuire
între cotizanţi şi cei afectaţi de riscurile asigurate: şomaj, boală, bătrâneţe etc. Dacă
presupunem că aceste riscuri şi indemnizaţiile rezultante sunt în mare parte aceleaşi
pentru toţi în decursul vieţii, atunci caracterul redistributiv al acestui circuit rezultă în
principal din faptul că suma cotizaţiilor este aproximativ proporţională cu veniturile.
Al doilea circuit priveşte transferurile fără contrapartidă contributivă, care ţin de
o logică de asistenţă şi sunt finanţate prin impozit, în special prin impozitul progresiv
pe venit.
Un al treilea mecanism de redistribuire rezultă din furnizarea de către stat a
unor bunuri sau servicii private întregii populaţii sau unei părţi a acesteia sau din
subvenţii menite să reducă preţul acestor bunuri sau servicii.
În fine, şi în mod mai general, orice intervenţie a statului care are ca efect
modificarea sau reglementarea preţurilor (de exemplu, în materie de transporturi, de
telecomunicaţii sau de salariu minim) poate avea efecte redistribuibile neneglijabile.
Deşi activitatea publică în ansamblul său este susceptibilă să aibă consecinţe
redistributive, ea nu conduce în mod obligatoriu la reducerea inegalităţilor de venituri.
Acest obiectiv priveşte mai ales circuitul constituit din cheltuielile de asistenţă sau
236
transferurile fără contrapartidă şi impozitele pe venitul gospodăriilor. În ţările
occidentale, acest circuit afectează aproximativ 15% din PIB sau 20% din venitul
disponibil al gospodăriilor. Cu toate acesta, o redistribuire mai importantă a veniturilor
nu este neapărat de dorit, dacă ea riscă să antreneze pierderi semnificative de
eficacitate economică.
Consecinţele economice ale redistribuirii. În cursul anilor 1980, consecinţele
economice ale redistribuirii au dat naştere unor dezbateri importante, mai ales sub
impulsul economiei ofertei şi al liderului acesteia, americanul A.B. Laffer. Literatura
economică opune efectului de echitate al redistribuirii un risc de ineficacitate, cauzat
de caracterul descurajant al impozitelor şi transferurilor asupra activităţii economice:
orice impozit şi orice transfer neforfetar (neindependent de venitul agenţilor) modifică
sistemul de preţuri şi poate distruge incitaţiile la muncă sau economisire. Noţiunea de
rată marginală de impozitare este pertinentă pentru analizarea acestor incitaţii. Ele
depind de importanţa relativă a efectului de substituţie şi a efectului de venit. O
creştere a ratei de impozitare va exercita o influenţă negativă asupra incitaţiei de efort,
reducând beneficiul marginal al muncii în comparaţie cu cel al timpului liber sau chiar
al şomajului, deoarece remunerarea orei marginale de muncă suportă o prelevare
fiscală mai mare: este vorba despre efectul de substituţie. Pe de altă parte, aceeaşi
creştere a impozitului va avea o influenţă pozitivă asupra incitaţiei la muncă, deoarece
pe viitor va fi nevoie de mai multă muncă pentru a obţine un nivel dat de venit
disponibil: este vorba despre efectul de venit. Dacă efectul de substituţie este mai
puternic decât efectul de venit, atunci creşterea impozitului va frâna activitatea
economică, iar o reducere o va stimula. Studiile empirice nu permit determinarea
pragului pornind de la care fiscalitatea tinde să devină excesivă; cu toate acestea, este
incontestabil faptul că impozitele ridicate îndeamnă la fraudă şi la dezvoltarea
economiei subterane şi, într-o economie deschisă, la fuga capitalurilor, la delocalizarea
activităţilor şi la expatrierea creatorilor de întreprinderi. Această analiză a contribuit la
legitimarea politicilor de moderaţie fiscală ca instrument de relansare a activităţii.
Efectele contraincitative ale redistribuirii au fost puse în eviden-ţă şi pentru cazul
persoanelor cu venituri mici, în cadrul aşa-numitei „capcane a sărăciei”.
În procesul repartiţiei primare se formează cunoscutele forme fundamentale de
venituri primare: salariul, profitul, dobânda, renta. Aceste venituri intră în posesia
proprietarilor de factori de producţie, în măsura în care aceştia sunt antrenaţi în
circuitul economic, constituind obiect al cererii şi ofertei şi al actelor de schimb. Un
factor de producţie oarecare, necerut şi neutilizat în activitatea economică, nu creează
venit pentru deţinătorul lui. Varietatea factorilor de producţie sau a resurselor
productive, generatoare de venituri, este neobişnuit de mare; ea include munca sau
capitalul uman, terenurile arabile şi agricole, maşini şi utilaje, clădiri şi mijloace de
transport etc.
În ţările dezvoltate, partea precumpănitoare a avuţiei o reprezintă capitalul uman,
iar persoanele salariate deţin 65 – 90% din populaţia activă. De aceea, salariul are o
pondere ridicată în venitul naţional (circa 70%).
Distribuţia anterioară a factorilor de producţie, respectiv a averii, între indivizi,
familii, întreprinderi etc., ca temei al repartiţiei veniturilor, este foarte inegală. De
aceea, mărimea veniturilor încasate sub formă de salariu, profit, dobândă şi rentă este
vizibil diferită. În SUA, la începutul anilor ’90, 20% dintre familii, obţinând veniturile
cele mai scăzute, beneficiau doar de 4,7% din venitul naţional (sau agregat), în vreme
ce 20% dintre familii, situate în vârful piramidei sociale, îşi adjudecau aproape 43%
din acest venit. În acelaşi an, 5% dintre familii – cele mai bogate – încasau aproape
16% din venitul naţional88. În prezent această situaţie persistă.
Repartiţia secundară (redistribuirea) vizează doar o parte a venitului naţional.
Distribuirea venitului naţional nu asigură venituri pentru toţi membrii societăţii, ceea
ce face necesare redistribuirea sa şi constituirea de venituri derivate. Redistribuirea
venitului naţional constă în procesul de trecere fără echivalent a unei părţi din
veniturile primare dintr-o formă de proprietate în alta (de regulă, între proprietatea
88
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 244.
237
privată şi publică) şi are ca obiectiv crearea de venituri pentru lucrătorii din sfera
neproductivă, pentru instituţiile social-culturale, administraţia de stat etc., precum şi
protecţia socială a întregii populaţii. Redistribuirea unei părţi a venitului naţional are
loc prin mecanisme specifice, îndeosebi prin sistemul de impozitare a veniturilor, prin
alocaţiile acordate producătorilor şi familiilor şi prin politica preţurilor (sistemul de
impozitare indirectă). Această parte a venitului naţional este preluată de puterea
publică şi constituie sursă a veniturilor bugetare destinate acoperirii cheltuielilor legate
de învăţă-mânt, cultură, sănătate, administraţie, apărare, protecţie socială etc.
Veniturile formate în procesul redistribuirii se numesc venituri de transfer sau
secundare. În perioada postbelică, în ţările dezvoltate, mărimi importante în cadrul
acestor venituri au deţinut transferurile către agricultori, destinate susţinerii producţiei
lor.
Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite dintr-o
activitate, la care se adaugă transferurile de la guvern şi de la întreprinderi. Mărimea
venitului personal se determină scăzând din venitul naţional contribuţiile pentru
asigurări sociale, profiturile nedistribuite şi taxele pe veniturile corporaţiilor şi la care
se adaugă plăţile de transfer ale guvernului (sporuri, compensaţii, ajutoare) şi dobânzile
plătite pentru datoria publică. Dacă din venitul personal se elimină impozitele şi taxele
pe veniturile personale plătite administraţiei centrale şi locale, rezultă venitul personal
disponibil.
Vdisponibil = Vpersonal – Impozitele şi taxele
Venitul disponibil exprimă veniturile care pot fi folosite pentru acoperirea
cheltuielilor personale pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru economisire.
După înfăptuirea proceselor de distribuire (repartiţie primară) şi redistribuire a
veniturilor, urmează utilizarea veniturilor nete disponi-bile în interiorul ţării de către
membrii societăţii, pentru consumul privat, şi de către instituţii, pentru consumul
public. Partea care rămâne din venituri după efectuarea cheltuielilor de consum privat
şi public este destinată economisirii. Deci, ca expresie a utilizării finale a venitului
naţional, diferitele categorii de venituri ce se constituie în procesul repartiţiei sunt
destinate consumului şi investiţiilor.

Teoria consumului este esenţială pentru modelul teoriei generale a lui Keynes,
care a fost adesea considerat a fi originea macroeconomiei. Din acel moment, aceasta a
constituit obiectul unor studii teoretice şi empirice nenumărate.
Pe baza rezultatelor economice obţinute, agenţii economici, instituţiile,
administraţia de stat, utilizează o parte din veniturile lor pentru procurarea de bunuri şi
servicii destinate consumului.
Consumul reprezintă procesul de folosire a bunurilor şi serviciilor în scopul
satisfacerii trebuinţelor personale şi colective. În multiplele sale forme, consumul
asigură existenţa oamenilor ca şi satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii,
constituind componenta principală a nivelului de trai şi calităţii vieţii.
În funcţie de subiectul consumului, acesta se delimitează în:
a) consum privat, care se referă la o singură persoană, o familie sau o asociaţie;
b) consum public (guvernamental), care se referă la stat şi la instituţiile sale.
După obiectul consumului, se delimitează în:
a) consumul material sau consumul de bunuri materiale (satisfactori);
b) consumul nematerial, care constă în consumul de servicii.
La rândul său, consumul material cuprinde consumul de produse alimentare şi
consumul de produse nealimentare.
După modul de procurare a bunurilor, există:
a) consum de mărfuri;
b) autoconsum.
În raport cu durata consumului, se disting:
a) consumul propriu-zis sau curent, care are în vedere bunurile care îşi pierd
utilitatea într-un singur act de folosinţă;
238
b) consumul de bunuri de folosinţă îndelungată, ce se referă la bunurile care se
utilizează într-o perioadă mai mare şi care se uzează în mod treptat.

Asemenea altor economişti ai timpului său, J. M. Keynes a tratat consumul, iar
metodologia sa nu a inclus nici teorii abstracte, nici teorii matematice complicate sau
econometrice detaliate. Mai degrabă, Keynes s-a bazat pe intuiţie, aşa cum a
demonstrat atunci când a introdus principiul fundamental al teoriei consumului – legea
psihologică fundamentală, pe care ne bazăm cu toată încrederea, apriori cunoaşterii
naturii umane şi până la experienţele detaliate, este aceea prin care oamenii sunt
dispuşi, de regulă şi în medie, să îşi sporească consumul, pe măsură ce veniturile lor
cresc, dar nu în aceeaşi măsură în care creşte venitul. Keynes nu ne dă niciun
fundament pentru teoria sa, în termenii maximizării utilităţii, şi nici explicaţii de ce un
consumator s-ar comporta în felul acesta. În loc de teoria alegerii raţionale, Keynes s-a
bazat pe „cunoaşterea naturii umane”.
În aproape 100 de ani, teoria economică s-a schimbat radical. În timp ce Keynes
a pus teoria consumului în centrul studiului macroeconomic, el a lăsat generaţiilor
viitoare de economişti misiunea de a lucra la bazele microeconomice ale teoriei sale şi
la teoriile concurenţei. Keynes a inspirat, de asemenea, pionieri în domeniul emergent
al econometriei, care s-au focalizat pe venitul naţional, concept nou introdus, şi pe
statistica producţiei şi care au încercat să confirme sau să infirme modelul său.
În procesul folosirii, venitul (V) obţinut de către posesorii factorilor de producţie
se împarte în două părţi: consum (C) şi economii (E):
V=C+E
Aşa cum apar în această formulă, consumul şi economiile sunt mărimi absolute.
Consumul (C) este acea parte a venitului care se utilizează pentru procurarea
bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor curente. Economiile (E)
reprezintă partea din venit rămasă după scăderea consumului: E = V - C .
În cazul întreprinzătorului, economiile se prezintă sub două forme: ca economii
globale şi ca economii nete. Dacă din valoarea totală a mărfurilor şi serviciilor vândute
se scad cheltuielile pentru producerea respectivelor mărfuri şi servicii, precum şi
cheltuielile de consum, se obţin economiile globale. Economiile globale pot fi grevate
de costuri suplimentare, concretizate în pierderi involuntare care scapă controlului
agenţilor economici (distrugeri în urma unor catastrofe, scăderi imprevizibile ale
cursului acţiunilor etc.). Deducând costurile suplimentare din economiile globale,
rezultă economiile nete.
Enete = Eglobale – Costurile suplimentare
Obţinerea economiilor este condiţionată de anumite împrejurări, cum ar fi:
• capacitatea muncii creatoare de venit de a fi suficient de pro-ductivă, astfel
încât să creeze un excedent peste nevoile curente ale vieţii;
• capacitatea de prevedere a agenţilor economici de a pune pe acelaşi plan
trebuinţele prezente şi cele viitoare;
• proprietatea bunului economisit de a putea fi conservat, proprietate ce s-a
generalizat odată cu întrebuinţarea monedei;
• existenţa unor instituţii specializate şi a unor instrumente adecvate care să
permită realizarea economiilor.
Consumul poate fi, la rândul său, privat şi guvernamental. Primul are ca obiectiv
soluţionarea trebuinţelor oamenilor, iar al doilea, soluţionarea trebuinţelor unor
instituţii guvernamentale. Economiile se pot grupa şi ele în cele două categorii.
Folosirea pentru consum doar a unei părţi din venit reprezintă o necesitate a
continuării producţiei pe scară lărgită, a progresului economic şi social-cultural al
popoarelor. Consumarea întregului venit anual produs pentru nevoile curente ar
condamna ţările la stagnare economică, la stoparea, în perspectivă, a diversificări
trebuinţelor şi a standardului de viaţă materială şi spirituală al populaţiei. Cu alte
cuvinte, economisirea nu este un scop în sine, ci are o anumită motivaţie din partea
239
subiectului economic: se are în vedere folosirea activă a economiilor sub formă de
investiţii, depuneri la bănci etc.
Împărţirea venitului în consum şi economii, având o anumită valoare, este
limitată de mărimea venitului; acesta se descompune, deci, şi nu se compune din părţi
formate independent. El este pragul superior până la care pot să ajungă consumul şi
economiile însumate.

Consumul şi economiile pot fi abordate şi ca relaţie, ca raporturi (procente) faţă
de venit, sau ca înclinaţii. Pentru mai buna cunoaştere a aspectelor consumului şi
economiilor, a dependenţei lor de venit şi alţi factori, precum şi a consecinţelor lor
asupra producţiei, este necesar să analizăm atât înclinaţiile medii, cât şi cele marginale
spre consum şi economii.
• Înclinaţia medie spre consum (c) este relaţia dintre cheltuielile pentru consum
şi suma totală a venitului. Aceasta scoate în evidenţă dependenţa consumului de venit,
relaţia funcţională dintre o mărime dată a venitului (V) şi cheltuielile pentru consum
(C).
Înclinaţia medie spre consum se calculează după formula:
C
c=
V
800
Presupunând că V=1000 lei, iar C= 800 lei, c = = 0,80
1000
Înclinaţia medie spre consum scoate în relief cât cheltuim pentru consum dintr-o
unitate monetară de venit (un dolar, o liră sterlină, un euro, un leu etc.). În cazul nostru,
dintr-un leu, de exemplu, consumăm 80 de bani sau 0,80 lei.
• Înclinaţia marginală spre consum (c1) este relaţia dintre suma de bani
cheltuită pentru consum din venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din urmă.
Când venitul creşte, ea exprimă sporul de consum pe unitatea suplimentară de venit şi
se calculează cu ajutorul formulei:
∆C
c1 =
∆V
unde: ∆C – variaţia absolută a consumului; ∆V – variaţia absolută a venitului.
Cunoscând înclinaţia marginală spre consum, ştim cât se cheltuieşte pentru
consum dintr-o unitate suplimentară de venit (când venitul creşte).
Pentru exemplificare, presupunem:
V C Venit suplimentar Consum

(∆V) suplimentar (∆V)
T0 1000 800 - -
T1 1200 940 200 140
140
c1 = = 0,70 .
200
Dintr-un leu venit suplimentar, obţinut în T1, se consumă 0,70 lei, adică
mai puţin decât s-a consumat dintr-un leu venit, obţinut în T0 (0,80 lei). Consumul
absolut a crescut în cazul nostru, dar mai puţin decât a crescut venitul. Primul a sporit
cu 11,75%, iar al doilea cu 20%.
În cazul anumitor persoane şi instituţii, raportul poate deveni supraunitar,
generând aşa-numitele economii negative până la consumarea rezervelor băneşti
acumulate sau când consumul se realizează pe baza creditului privat sau public.
Evident, volumul cheltuielilor de consum într-o perioadă depinde şi de evoluţia
nivelului preţurilor şi tarifelor pentru bunuri şi servicii în acea perioadă şi, drept
urmare, consumul astfel determinat se exprimă prin costul vieţii. Evoluţia costului
vieţii într-o perioadă se măsoară cu ajutorul indicelui costului vieţii (ICV), care reflectă
dinamica medie a preţurilor şi tarifelor bunurilor şi serviciilor de consum solicitate de
240
populaţie. Calculat statistic, indicele costului vieţii evidenţiază evoluţia nivelului
general al preţurilor pentru o structură comparabilă a bunurilor şi serviciilor
consumate.
Astfel: /0 =
I1CV ∑ q .p
i1 i1
− ∑ i 0 i1
q .p
∑ q .p
i1 i0 q i 0 .pi 0
unde:
ICV = indicele costului vieţii;
qi0 şi qi1 = cantitatea de bunuri consumate din sortimentul i în perioada de bază
(0) şi în perioada curentă (1);
pi0 şi pil = nivelul preţurilor în perioada de bază (0) şi în cea curentă (1).
Pentru cunoaşterea costului vieţii şi a consumului populaţiei se utilizează
bugetele de familie, întocmite pe un eşantion reprezentativ al populaţiei ţării. Bugetul
de familie constituie un instrument de înregistrare şi evidenţă a veniturilor şi a
structurii cheltuielilor de consum pe categorii socio-profesionale şi tipuri de familii
reprezentative, în funcţie de mărimea veniturilor.
Cercetarea bugetelor de familie evidenţiază anumite tendinţe caracteristice în
repartizarea cheltuielilor de consum, tendinţe cunoscute şi sub denumirea de legile lui
Engel.
Astfel, cheltuiala pentru alimentaţie este cu atât mai mare, cu cât venitul este mai
mic, şi invers, cheltuielile cu îmbrăcămintea şi cele cu locuinţa au o pondere relativ
constantă, indiferent de evoluţia venitului; cheltuielile pentru confort şi recreere au o
dinamică mai rapidă decât cea a veniturilor, dar au o pondere redusă la veniturile mici
şi se ridică la ponderi însemnate la veniturile mari.
Gradul de satisfacere a cerinţelor de consum ale populaţiei, precum şi
modificările structurale ale acesteia se apreciază semnificativ şi cu ajutorul
indicatorului consumul pe locuitor, care reflectă nivelul mediu al consumului de
bunuri şi servicii dintr-o ţară, ca expresie a nivelului de trai.
Înclinaţia marginală spre consum se poate determina şi procentual. În acest caz:
∆C
c1 = × 100
∆V
Pornind de la cifrele anterioare, obţinem:
140
c1 = × 100 = 70%
200
Înclinaţia marginală spre consum determină modificări ale înclinaţiei medii spre
consum. Tendinţele acestora din urmă se pot determina, însă, exact, calculând nu
înclinaţiile marginale, ci pe cele medii ca atare, pentru două orizonturi de timp.
Reluând cifrele de mai înainte, V0 = 100 lei în T0 şi V1 = 1200 lei în T1, C0 = 800 în T0
şi C1 = 940 în T1, observăm că:
800
în T0 avem: c0 = = 0,80 ;
1000
940
în T1 avem: c1 = = 0,78 .
1200
Aşa cum reiese din calcul, dinamica înclinaţiei medii spre consum are acelaşi
sens, dar alt ordin de mărime. În T1, c1 = 0,70, iar în T0, c = 0,80. Înclinaţia medie se
modifică, deci, mai puţin sau în mai mică măsură decât înclinaţia marginală.
16.3.2.3. Dinamica înclinaţiei spre consum

Pe termen lung, sporirea venitului real antrenează scăderea înclinaţiei spre
consum şi creşterea înclinaţiei spre economii; se măreşte, astfel, diferenţa dintre venitul
absolut şi consumul absolut. Cauza ascunsă a acestei mişcări o constituie apropierea
treptată a consumului curent de pragul saturaţiei. Un nivel mai ridicat al venitului –
abstracţie făcând de modificările lui pe perioade scurte – vigorează înclinaţia spre
economii „... pentru că satisfacerea trebuinţelor de bază imediate, ale omului şi familiei
241
sale, constituie de obicei un impuls mai puternic decât impulsurile spre acumulare, care
devin o forţă reală abia după ce a fost atins un anumit nivel de bunăstare. Aşa se
explică de ce creşterea venitului net este însoţită, de regulă, de economisirea unei părţi
din venit”89. Această tendinţă, în opinia lui Keynes, este o regulă sau o lege psihologică
fundamentală.
Din creşterea înclinaţiei spre economii, odată cu sporirea veniturilor, rezultă,
logic, câteva concluzii.
Într-o ţară oarecare, diferenţierea veniturilor între diverse categorii de familii
generează, în mod necesar, inegalitatea în rata consumului şi economiilor. De regulă,
rata consumului este mai redusă pentru familiile care se află în vârful piramidei
veniturilor sau care au o poziţie de mijloc, şi mai mare pentru familiile care se regăsesc
la baza piramidei veniturilor. Rata economiilor este mai însemnată, deci, la primele
categorii de familii şi mai mică la celelalte.
Consumul absolut şi economiile absolute sunt, însă, mai substanţiale la familiile
cu venituri mari. O rată a consumului de 70% la un venit anual de 60.000 de dolari se
soldează cu un consum absolut de 42.000 de dolari şi cu economii totale de 18.000 de
dolari, în timp ce un venit anual de 30.000 de dolari este însoţit, la o rată a consumului
de 90%, de un consum absolut de 27.000 de dolari şi de economii totale de 3.000 de
dolari. Procentele consumului şi economiilor ne dezvăluie adevăratele realităţi, dacă le
corelăm cu venitul total.
Paralel cu sporirea veniturilor, creşte procentul familiilor care îşi satisfac în
condiţii normale trebuinţele curente şi realizează concomitent economii. La un grad
ridicat de dezvoltare, economiile nu mai sunt un rezultat al privaţiunilor, al abţinerii de
la consumul unor bunuri indispensabile.
Pe termen scurt, înclinaţia spre consum şi spre economii oscilează.
În etapele de progres, venitul creşte, rata consumului scade, iar rata economiilor
creşte, În etapele de declin, venitul scade şi la nivelul familiilor, şi la nivelul societăţii.
De aceea, mişcarea ratelor amintite este opusă. Se constată totodată că, în aceste etape,
familiile defavorizate, cu venituri mici, consumă integral venitul şi suprimă, forţate de
împrejurări, practica economisirii. Mai mult, ele pot să consume sume de bani care
întrec veniturile curente, recurgând la cheltuirea unei părţi din economiile anterior
realizate sau la contractarea de datorii. Situaţii de acest gen au valabilitate nu rareori şi
la nivelul societăţilor sau al bugetelor de stat. „Pe de altă parte, o scădere a venitului
datorită unei scăderi a nivelului de ocupare, dacă merge mai departe, poate avea drept
urmare chiar depăşirea venitului de către consum nu numai în cadrul anumitor
persoane şi instituţii care îşi consumă rezervele financiare acumulate în timpuri mai
bune, ci şi în cazul guvernului care va putea să ajungă, cu sau fără voia sa, în situaţia
de a încheia bugetul cu un deficit sau de a plăti ajutoare de şomaj, de exemplu, din bani
luaţi cu împrumut”90.
Când consumul este egal cu venitul, economiile devin zero, iar rata consumului
este egală cu 1.
Spre exemplu, dacă V = C = 10000 , E = 0 ;
10000 0
c =1= , iar e = 0 = .
10000 10000
Pe scurt, înclinaţia spre consum şi economii se modifică şi la un venit constant
datorită unor factori obiectivi şi subiectivi, acţionând independent de mişcarea
venitului.
16.3.3. Economiile
Economiile (E) reprezintă partea din venit rămasă după scăderea consumului:
89
John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura
90
John Maynard Keynes, op. cit., p. 126.
242
E=V-C. La nivelul unei economii naţionale, totalitatea economiilor, transformate în
bunuri de capital, reprezintă, de fapt, investiţiile, utilizate pentru creşterea, dezvoltarea
producţiei. Aceste economii, care nu sunt destinate consumului curent, sunt utilizate
pentru asigurarea, pe viitor, a unui consum sporit, prin dezvoltarea sectoarelor de
producţie. Astfel, se poate afirma că aceste economii, realizate în mod conştient de
către populaţie, poate chiar cu unele sacrificii, reprezintă garanţia unui nivel de trai
superior, în viitor.
Economisirea nu este un scop în sine, ci o anumită motivaţie din partea
subiectului economic: se are în vedere folosirea activă a economiilor sub formă de
investiţii, depuneri în bănci etc.
Împărţirea venitului în consum şi economii, având o anumită valoare, este
limitată de mărimea venitului; acesta se descompune, deci, şi nu se compune din părţi
formate independent.

Economiile pot fi abordate şi ca o relaţie, ca raporturi (procente) faţă de venit sau
faţă de înclinaţie. Pentru mai buna cunoaştere a aspectelor economiilor, a dependenţei
lor faţă de venit şi alţi factori, precum şi a consecinţelor lor asupra producţiei, este
necesar să analizăm întâi atât înclinaţiile medii, cât şi cele marginale spre economii.
Înclinaţia medie spre economii (e) este raportul dintre suma absolută a
economiilor şi cea a venitului. Ea se calculează cu ajutorul formulei91:
sau e =1-c,
unde „c” este înclinaţia medie spre consum.
Presupunând că venitul V = 1000 de lei, iar consumul C= 800 lei, atunci:
Sau dacă c = 0,80, rezultă că e = 1-0,80 = 0,20.
Înclinaţia medie spre economii se poate determina şi procentual. În acest caz:
Introducând cifrele în formulă, obţinem:

e= =20%
Pentru exemplificare, presupunem:
V C V suplim. Consum
(fV) suplim. (fC)
T0 1000 800 - -
T1 1200 940 200 140
Înclinaţia marginală spre economii (e') este raportul dintre economiile făcute din
venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din urmă. Când venitul creşte, ea
exprimă sporul de economii pe unitatea suplimentară de venit şi se calculează folosind
formula:
E=
unde:
fE = variaţia absolută a economiilor;
91
Enache, C., Mecu, C. (coordonatori), Economie politică, Vol. 2, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2011.
243
fV = variaţia absolută a venitului;
sau e'= 1 – c'.
Determinarea înclinaţiei marginale spre economii ne oferă posibilitatea de a
cunoaşte cât se economiseşte dintr-o unitate suplimentară de venit. Având ca punct de
sprijin tot cifrele utilizate deja, obţinem:
Dintr-un leu venit suplimentar, obţinut în T1, s-au economisit 0,30 lei, în vreme
ce în To, dintr-un leu se economiseau 0,20 lei.
Înclinaţia marginală spre economii se poate determina şi procentual. În acest caz:
e' =
Înclinaţia marginală spre economii, de regulă este o mărime pozitivă şi

subunitară, mai mică decât înclinaţia marginală spre consum.
Înclinaţia marginală spre economii determină modificări ale înclinaţiei medii spre
economii. Tendinţele acestora din urmă se pot determina, însă, exact, calculând nu
înclinaţiile marginale, ci pe cele medii ca atare, pentru două orizonturi de timp.
Reluând cifrele de mai înainte, V = 1000 lei în T0 şi 1200 în T1, C = 800 în T0 şi 940 în
T1, iar E=200 în T0 şi 260 în T1, observăm că în:
T0: iar în T1: e=

Aşa cum reiese din calcul, dinamica înclinaţiei medii spre economii are acelaşi
sens, dar alt ordin de mărime. În T0, e= 0,20, iar în T1, e= 0,22, iar e’ = 0,30. Înclinaţia
medie se modifică, deci, mai puţin sau în mai mică măsură decât înclinaţia marginală.

Rata economiilor este, într-o perioadă anume, mai ridicată la popoarele
dezvoltate decât la cele în curs de dezvoltare, ori sărace. Nu este obligatoriu, totuşi, ca,
în orice moment, ţara care are venitul cel mai însemnat pe locuitor să înregistreze şi
rata cea mai înaltă a economiilor. În ţările Europei occidentale şi în Japonia, într-un
răstimp anume, din perioada postbelică, rata economiilor a fost mai mare decât în
SUA, deşi în această ţară veniturile reale erau superioare celor din celelalte ţări.
Factorii cu acţiune contrară s-au impus, deci, dovedindu-se mai „ tari” decât venitul92.
Într-o ţară oarecare, diferenţierea veniturilor între diverse categorii de familii
generează, în mod necesar, inegalitatea în rata consumului şi economiilor. De regulă,
rata consumului este mai redusă pentru familiile care se află în vârful piramidei
veniturilor, sau care au o poziţie de mijloc, şi mai mare pentru familiile care se
regăsesc la baza piramidei veniturilor. Rata economiilor este mai însemnată, deci, la
primele categorii de familii şi mai mică la celelalte.93
Economiile absolute sunt, însă, mai substanţiale la familiile cu venituri mari. O
rată a consumului de 70% la un venit anual de 60.000 de euro se soldează cu un
consum absolut de 42.000 de euro şi cu economii totale de 18.000 de euro, în timp ce
un venit anual de 30.000 de euro este însoţit, la o rată a consumului de 90%, de un
consum absolut de 27.000 de euro şi de economii totale de 13.000 de euro. Procentele
consumului şi economiilor ne dezvăluie adevăratele realităţi, dacă le corelăm cu venitul
total.
Realităţile din România anilor de după 1990 sunt mai mult decât concludente; în
acest plan, având urmări negative de proporţii asupra dezvoltării sale economice.
Scăderea neobişnuită a producţiei şi gradului de ocupare a muncii, superioară
reducerilor cunoscute de diverse ţări în perioada celei mai distructive crize economice
92
Albert, M., Capitalism contra capitalism. Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 12-13.
93
Pânzaru, S., Introducere în economie politică şi politici economice, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2011,
p.115.
244
(din anii 1929-1933), şi durata deosebit de mare a declinului au provocat scăderea
drastică a consumului majorităţii populaţiei în condiţiile în care ţara întrebuinţează în
acest scop aproape întregul venit naţional. Sursele interne ale investiţiilor nete pe
ansamblul economiei au secătuit, iar investiţiile străine au venit cu „viteza melcului” şi
în proporţii cu totul insuficiente începerii înviorării.
16.3.3.4. Factorii care influenţează dinamica înclinaţiei spre economii

Evoluţia înclinaţiei spre economii este influenţată de o serie de factori atât
obiectivi, cât şi subiectivi.
Principalii factori obiectivi sunt prezentaţi în fig. 16.1.
Relaţia dintre venitul

prezent şi cel viitor,
anticipat a se obţine
FACTORI
OBIECTIVI CARE
DETERMINĂ
ata o
ÎNCLINAŢIA
SPRE ECONOMII l
i
Cre E
Modific
şterea voluţia
ările
siguranţei puterii
neprevăzute
economiil de
ale cursului
Fig. 16.1. Factorii obiectivi care determină înclinaţia spre economii
• Rata dobânzii în scădere descurajează economiile, iar rata dobânzii în creştere

le favorizează. Aceste „ imbolduri” pozitive ori negative date economisirii sunt
temporare. Pe termen lung, ele au o acţiune opusă. Rata în creştere a dobânzii, de
exemplu, stimulează o perioadă economisirea, dar diminuează investiţiile şi gradul de
ocupare a forţei de muncă. În perspectivă, veniturile totale pe societate şi veniturile
familiilor se reduc, cu efecte corespunzătoare asupra consumului şi economiilor.
„Atunci când rata dobânzii creşte, proporţiile consumului se reduc. Aceasta nu
înseamnă că posibilităţile de a face economii cresc. Dimpotrivă, economiile şi
cheltuielile se vor reduce. Creşterea ratei dobânzilor determină colectivitatea să
economisească o parte mai mare dintr-un venit dat. Dar această creştere a ratei
dobânzii va micşora suma efectivă a economiilor globale (dacă nu are loc o modificare
favorabilă a curbei cererii de investiţii SNCS)”94. Scăderea deopotrivă a consumului şi
economiilor determinate de reducerea în perspectivă a veniturilor globale sunt însoţite,
firesc, de creşterea ratei consumului şi reducerea ratei economiilor.
94
Keynes, J.,M., op. cit., p.127.
245
• Relaţia dintre venitul actual şi cel viitor. Consumul absolut sporeşte, în ipoteza
în care se anticipează un venit mai mare în viitor, şi se diminuează, dacă se anticipează
un venit în reducere. Economiile absolute vor avea cursuri opuse, dacă nu intervin
factori cu acţiune mai puternică.
• Politica fiscală creşte înclinaţia spre consum, când ea are drept efect o
repartiţie mai echitabilă a veniturilor între familii, prin impozitarea progresivă a
veniturilor mari, de exemplu, şi redistribuirea unor sume de bani în favoarea familiilor
cu venituri reduse. Deşi asemenea măsuri pot determina şi şanse de economisire mai
însemnate pentru familiile din urmă, ele sporesc într-un grad superior cheltuielile de
consum, dată fiind diferenţa, adesea evidentă, dintre cererea lor solvabilă şi nevoia
reală de bunuri şi servicii.
Impozitarea veniturilor obţinute prin plasarea economiilor spre fructificare
influenţează şi ea împărţirea venitului în cele două componente. Când acestea depăşesc
o măsură considerată nebenefică de către deponenţi, economiile sunt frânate; în cazul
opus, al unei impozitări moderate, economiile sunt stimulate.
• Modificările neprevăzute ale cursului titlurilor de valoare provoacă
schimbări, mai ales în consumul clasei bogate. Reducerea cursului acţiunilor şi
obligaţiunilor, al altor titluri de valoare, tinde să reducă mărimea consumului acestor
clase şi invers.
• Evoluţia puterii de cumpărare a banilor sensibilizează, de asemenea,
deţinătorii de venituri să le aloce într-un mod anume pentru consum şi economii. În
perioadele de inflaţie, rata consumului creşte, populaţia încercând să găsească tot mai
multe prilejuri de a ,,scăpa de bani”, de a nu economisi, căci economiile echivalează, în
aceste perioade, cu scăderi ale venitului real. În perioadele de deflaţie, de sporire a
valorii monedei, reacţia este opusă, economiile oferind şansa de sporire în perspectivă
a patrimoniului material şi financiar al familiilor.
• Creşterea siguranţei economiilor depuse spre fructificare tinde şi ea să
stimuleze economisirea. De aceea, în ţările dezvoltate se iau măsuri tot mai eficace
pentru a feri deponenţii de riscul pierderii economiilor. 95
Factorii subiectivi. Asupra înclinaţiei spre consum şi economii exercită influenţă
şi factori subiectivi. Ei cuprind notele caracteristice ale naturii umane care nu pot
cunoaşte modificări radicale într-o perioadă scurtă, deşi nu sunt imuabile. Aceşti
factori sunt denumiţi, uneori, mobiluri subiective şi sociale.
La un venit dat, considerând constanţi factorii obiectivi, rata consumului scade,
iar cea a economiilor creşte pe seama următoarelor mobiluri:
crearea de rezerve de valori pentru situaţii neprevăzute şi pentru anii de
bătrâneţe;
acumularea de sume de bani pentru acoperirea cheltuielilor privind studiile
viitoare ale membrilor familiilor şi pentru a lăsa urmaşilor o anumită avere;
sporirea consumului viitor, când acesta se preferă unui consum mai modest
în prezent;
crearea unei mase băneşti de manevră pentru a pune în aplicare proiecte
speculative sau comerciale.
Pentru anumite persoane, funcţionează mobiluri care tind să sporească
cheltuielile de consum şi să reducă economiile. Dintre ele fac parte: setea de satisfacţii,
nechibzuinţa, generozitatea fără măsură şi rău înţeleasă, ostentaţia etc.
Înclinaţia spre consum are putere de acţiune nu doar pentru indivizi şi familii, ci
şi pentru diferite organizaţii, societăţi anonime, întreprinderi în genere, autorităţi
centrale şi locale. Motivele care animă aceste entităţi sunt în bună măsură analoge, dar
nu identice cu cele care determina comportamentul indivizilor.
Intensitatea cu care acţionează factorii subiectivi diferă de la o ţară la alta, în
funcţie de obiceiurile formate ca rezultat al apartenenţei la o rasă anumită, al
credinţelor religioase, al principiilor morale în genere, al influenţelor exercitate de
95
În ce priveşte riscul în activitatea economică, a se vedea şi: Pânzaru, S., Riscul în teoria şi practica
europeană, în Dragomir, C. (coord.), Dimensiunea europeană a managementului organizaţiei. Sinteze, vol.II,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2014, p. 345-413.
246
condiţiile materiale şi sociale de existenţă de-a lungul vremurilor, de raportul dintre
numărul populaţiei şi suma mijloacelor de hrană etc. Datorită acestor împrejurări, la o
sumă egală de venituri, rata economiilor este diferită în diverse ţări. Popoarele din
Asia, de exemplu, care au fost obligate să se mulţumească cu puţin, să fie mai atente cu
ziua de mâine, pe parcursul multor secole, economisesc şi în prezent mai mult decât
cele din Europa, chiar la un venit mai redus. În această înclinaţie mai mare spre
economii găsim una din cauzele care au permis, în perioada postbelică, progresul rapid
al multor din continentul asiatic, modificarea pozitivă a locului lor în producţia
mondială şi relaţiile economice internaţionale.
Investiţii se pot realiza dacă se fac economii. Se folosesc în acest domeniu
concepte ca investiţii nete şi investiţii brute.
• Investiţiile nete reprezintă partea din venit cheltuită pentru creşterea
capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă
de capital.
Investiţiile nete (noi) reprezintă cheltuielile destinate creării de noi mijloace fixe,
dezvoltării, modernizării şi reconstrucţiei celor existente, precum şi valoarea serviciilor
legate de transferul de proprietate asupra mijloacelor fixe existente şi a terenurilor
preluate cu plată de la alte unităţi (taxe notariale, comisioane, cheltuieli de transport, de
manipulare etc.). Nu se cuprind în volumul investiţiilor nete valoarea terenurilor, a
mijloacelor fixe din ţară şi din import care au mai fost înregistrate ca mijloace fixe la
alte unităţi din ţară, valoarea aporturilor, sumele acordate în avans terţilor, precum şi
contravaloarea cumpărărilor de obiective în curs de execuţie, inclusiv de natura
lucrărilor geologice (considerându-se investiţii doar sumele cheltuite ulterior
cumpărării lor, pentru continuarea procesului de investiţii).
Investiţiile cuprind următoarele elemente de structură:
lucrări de construcţii (inclusiv lucrări de instalaţii şi de montaj al utilajelor
tehnologice şi funcţionale);
utilaje (cu şi fără montaj);
mijloace de transport;
alte cheltuieli de investiţii (cheltuieli pentru lucrări geologice şi de foraj,
pentru cumpărarea animalelor de muncă, de producţie şi reproducţie, plantaţii de viţă-
de-vie, pomi, împăduriri, cheltuieli pentru achiziţionarea obiectelor de inventar
gospodăresc de natura mijloacelor fixe, cheltuieli pentru studiile de cercetare şi
proiectare legate de obiectivele de investiţii şi pentru serviciile aferente transferului de
proprietate).
Indicii de volum se determină prin deflatarea datelor cu un indice calculat pe
baza:
a) indicelui de cost în construcţii pentru lucrările de construcţii noi;
b) indicilor preţurilor de producţie din industrie pentru utilajele noi achiziţionate
din ţară, pentru mobilier şi alte obiecte de inventar;
c) indicilor de preţ pe piaţa ţărănească pentru animalele cumpărate de populaţie;
d) indicilor de preţ pentru plantaţii de viţă de vie şi pomi.
În viaţa economică, investiţiile nete nu sunt niciodată matematic egale cu
economiile. Teoretic, se presupune, însă – spre a simplifica analiza – că ele coincid
cantitativ. De aceea, formula V= C + E se transformă sau devine: V = C + I.96
Aşa cum se menţionează în Comunicatul de presă al Institutului Naţional de
Statistică, Bucureşti, nr. 51 din 5 martie 2014, investiţiile nete realizate în economia
României în trimestrul IV al anului 2013 au scăzut cu 15,4% faţă de trimestrul IV al
96
Pânzaru, S., Introducere în economie politică şi politici economice, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2011,
p.119.
247
anului 2012, iar pe ansamblul anului 2013, acestea au scăzut faţă de anul 2012, cu
9,3% 97.
În anul 2013, scăderea s-a înregistrat la următoarele elemente de structură: utilaje
(inclusiv mijloace de transport) şi lucrări de construcţii noi cu 30,3%, respectiv cu
7,5%. La alte cheltuieli s-a înregistrat o creştere cu 6,3%.
Comparativ cu trimestrul IV 2012, în trimestrul IV 2013 se constată o creştere a
ponderii lucrărilor de construcţii noi în total investiţii nete cu 4,7 puncte procentuale şi
în alte cheltuieli cu 3,0 puncte procentuale. Ponderea investiţiilor nete în
utilaje (inclusiv mijloace de transport) a scăzut cu 7,7 puncte procentuale (tabelul 19.1
şi figura 19.2).
Investiţiile concretizate în lucrări de construcţii noi, în anul 2013, au însumat
31.956,6 milioane lei, reprezentând 47,1% din total, faţă de 47,5%, în anul 2012.
Investiţiile în utilaje şi mijloace de transport au însumat 28.774,4 milioane lei,
reprezentând 42,4% din total, faţă de 43,4% în anul 2012 (tabelul 16.2 şi figura 169.3).
Tabelul 16.1
Investiţiile nete realizate în economia naţională – analiză comparativă (trim. IV-2012/ trim.
IV-2013)
Trim. IV 2013 În % Structură

- milioane lei faţă de Trim.IV Trim.IV
preţuri trim. IV 2012 2013
curente - 2012
TOTAL 22355,8 84,6 100,0 100,0
Lucrări de construcţii 10373,1 92,5 41,7 46,4
noi
Utilaje (inclusiv 8824,1 69,7 47,2 39,5
mijloace de transport)
Alte cheltuieli 3158,6 106,3 11,1 14,1
Sursa: Comunicatul de presă al Institutului Naţional de Statistică, Bucureşti, nr. 51 din 5
martie 2014.
L ucr ări de U t ila je ( in c lu siv A lt e c h e lt uie li

c o n st r u c ţii n o i m ij l o a c e d e
t r a n sp o r t )
T r im . I V 2 0 1 2
T r im I V 2 0 1 3
Fig. 16.2. Analiză comparativă privind structura investiţiilor pe activităţi ale economiei
naţionale (trim. IV 2012/trim. IV 2013)

martie 2014
Tabelul 16.2
Investiţiile nete realizate în economia naţională – analiză comparativă 2012/2013
Trim. IV În % faţă Structură
97
http://www.insse.ro/
248
2013 de trim. Trim.IV Trim.IV
-milioane lei IV 2012 2012 2013
preţuri
curente-
TOTAL 67863,8 90,7 100,0 100,0
Lucrări de construcţii 31956,6 90,6 47,5 41,7
noi
Utilaje (inclusiv 28774,4 86,9 43,4 42,4
mijloace de transport)
Alte cheltuieli 7132,8 103,9 9,1 10,5
martie 2014
Fig.16.3. Analiză comparativă privind structura investiţiilor pe activităţi ale economiei

naţionale (anii 2012/2013)
50
40
30
20
10
0
L uc r ă r i de U t ila je ( in c lusiv A lt e c h e lt uie li
c o n st r uc ţii n o i m ijlo a c e de
t r a n sp o r t )
T r im . IV 2 0 1 2
T r im I V 2 0 1 3

martie 2014
Ramurile în care s-a realizat un volum mai mare de investiţii nete sunt în
industrie şi comerţ/servicii (comerţul cu ridicata şi amănuntul, repararea
autovehiculelor) (figura 16.4).
4,8% 1,7%
38,1%
41,7%
13,7%
Comerţ ş i s ervicii Cons trucţii Indus trie A gricultura
Fig. 16.4. Structura investiţiilor pe activităţi ale economiei naţionale,

în anul 2013
martie 2014
• Investiţiile brute reprezintă mărimea totală a investiţiilor, adică

investiţiile nete la care se adaugă investiţiile de înlocuire. Investiţii crescânde se fac
însă şi din fondul de amortizare, acestea având menirea să înlocuiască în natură
capitalul fix uzat fizic şi moral. Ca urmare, ele se pot numi investiţii de înlocuire.
Structura investiţiilor pe activităţi economice
Investiţiile brute sunt diferite de la o ţară la alta. Ele depind de puterea economică
a ţărilor (PNB total) şi de rata investiţiilor (raportul procentual dintre investiţiile brute
şi PNB total). La o rată egală ori apropiată a ratei investiţiilor, investiţiile brute (ca
sumă absolută) sunt cu atât mai însemnate, cu cât puterea economică a ţărilor este mai
mare
249
Din punctul de vedere al proprietarului, sunt investiţii private – efectuate de
sectorul privat – şi investiţii publice – efectuate de către stat, iar din punctul de vedere
al ţărilor (unde se efectuează), sunt investiţii interne – care se efectuează în cadrul
graniţelor naţionale ale unui stat – şi investiţii externe, care se efectuează în alte sau
către alte ţări. Investiţiile străine care se efectuează în alte ţări sunt investiţii străine
directe (ISD) şi investiţii străine de portofoliu (ISP).
În cadrul unei ţări anume, pe perioade scurte, investiţiile brute oscilează – cresc
sau scad în funcţie de mersul activităţilor economice. Pe perioade lungi, însă, se
impune tendinţa de creştere a acestor investiţii.
Întrucât sursele externe nu pot deveni majoritare, chiar incluzând în ele şi
investiţiile străine, calea principală pentru demaraj poate fi reprezentată numai de
investiţiile proprii. Ele pot creşte, însă, limitând sever inflaţia, care frânează
economiile.
Investiţiile străine constituie una dintre cele mai importante forme de dezvoltare a
afacerilor economice internaţionale, cu impact puternic asupra creşterii economice din,
practic, toate ţările lumii. În practica tranzacţională, investiţiile internaţionale se
regăsesc sub două forme principale: investiţiile de portofoliu şi investiţiile directe.98
Investiţia străină directă (ISD) reprezintă relaţia investiţională de durată între o
entitate rezidentă şi o entitate nerezidentă; de regulă, implică exercitarea de către
investitor a unei influenţe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit.
Sunt considerate investiţii străine directe: capitalul social vărsat şi rezervele ce
revin unui investitor nerezident care deţine cel puţin 10 la sută din capitalul social
subscris al unei întreprinderi rezidente, creditele acordate de acest investitor sau grupul
din care face parte acesta întreprinderii în care a investit, precum şi profitul reinvestit
de către acesta.
De asemenea, sunt considerate investiţii străine directe capitalurile din
companiile rezidente asupra cărora investitorul nerezident exercită o influenţă
semnificativă pe cale indirectă, şi anume: capitalurile proprii ale asociatelor şi filialelor
rezidente ale întreprinderii rezidente în care investitorul nerezident deţine cel puţin 10
la sută din capitalul social subscris.
Componentele investiţiilor străine directe sunt:
capitaluri proprii: capitalul social subscris şi vărsat, atât în numerar, cât şi
prin contribuţii în natură, deţinut de nerezidenţi în companii rezidente, precum şi cota
aferentă din rezerve; în mod corespunzător, în cazul sucursalelor, se ia în considerare
capitalul de dotare aflat la dispoziţia acestora;
creditul net: creditele primite de către întreprinderea investiţie străină directă
de la investitorul străin direct sau din cadrul grupului de firme nerezidente din care face
parte acesta, mai puţin creditele acordate de către întreprinderea investiţie străină
directă investitorului străin direct sau unei alte firme din cadrul grupului respectiv de
firme.
Principalele tipuri de investiţii străine directe (diferenţiate după contribuţia
fluxului de participaţii străine la capital în întreprinderile investiţie străină directă)
sunt: 99
greenfield: înfiinţarea de întreprinderi de către sau împreună cu investitori
străini (investiţii pornite de la zero);
fuziuni şi achiziţii: preluarea integrală sau parţială de întreprinderi de către
investitori străini de la rezidenţi;
dezvoltare de firme: majorarea deţinerilor de capital ale investitorilor străini
în întreprinderi investiţie străină directă.
Este de reţinut faptul că „…..factorii decisivi în atragerea unui volum important
de investiţii străine sunt acum îndeosebi condiţiile economice ale ţării gazdă”100.
Pentru ţara noastră, investiţiile străine directe au un rol important în introducerea
tehnologiilor moderne în întreprinderile româneşti, în asigurarea progresului economic.
98
Dragomir, C., Afaceri economice internaţionale, Editura „Expert”, Bucureşti, 2004, p. 68.
99
http://www.insse.ro/
100
Dragomir, C., op. cit., p.150.
250
Evoluţia investiţiilor străine directe în ţara noastră este prezentată în figura 16.5.
Fig. 16.5. Evoluţia investiţiilor străine directe în România

în perioada 2003-2012 (milioane euro)
Sursa: Investiţiile străine directe în România, Banca Naţională a României, Institutul Naţional
de Statistică.
De reţinut şi faptul că sporirea investiţiilor este vitală, inclusiv pentru ţările a

căror economie funcţionează normal. Investiţiile au rolul hotărâtor în modernizarea
aparatului tehnic de producţie, în schimbarea structurii de ramură a economiilor
naţionale, în viteza cu care ele înaintează, în creşterea numărului de persoane
angajate în diverse sfere de activitate. Efectele investiţiilor depind atât de volumul, cât
şi de eficacitatea cu care sunt realizate. Aceasta din urmă este influenţată de orientarea
investiţiilor pe ramuri, de gospodărirea lor judicioasă, de durata de punere în funcţiune
a noilor obiective industriale, agricole etc., de calificarea oamenilor, de aria de
cuprindere şi calitatea cercetării ştiinţifice.
Efectuarea la timpul oportun a investiţiilor nete şi a celor de înlocuire are şi ea
impact asupra eficacităţii acestora. Întârzierea în efectuarea investiţiilor provoacă
stagnări sau reduceri ale potenţialului de producţie, şubrezirea poziţiilor în lupta de
concurenţă a întreprinderilor care au un asemenea comportament, pierderea de pieţe
însemnate de desfacere, existente, sau potenţiale, în interiorul ţării şi în afara ei.
Valoarea timpului nu trebuie, de aceea, să rămână neobservată în deciziile privind
investiţiile. 101
Sporirea investiţiilor este vitală, inclusiv pentru ţările a căror economie
funcţionează normal. Investiţiile au rolul hotărâtor în moder-nizarea aparatului tehnic de
producţie, în schimbarea structurii de ramură a economiilor naţionale, în viteza cu care
ele înaintează, în creşterea numărului de persoane angajate în diverse sfere de activitate.
Efectele investiţiilor depind atât de volumul, cât şi de eficacitatea cu care sunt realizate.
Aceasta din urmă este influenţată de orientarea investiţiilor pe ramuri, de gospodărirea
lor judicioasă, de durata de punere în funcţiune a noilor obiective industriale, agricole
etc., de cali-ficarea oamenilor, de aria de cuprindere şi calitatea cercetării ştiinţifice.
Efectuarea la timpul oportun a investiţiilor nete şi a celor de înlocuire are şi ea
impact asupra eficacităţii acestora. Întârzierea în efectuarea investiţiilor provoacă
stagnări sau reduceri ale potenţialului de producţie, şubrezirea poziţiilor în lupta de
concurenţă a întreprinderilor care au un asemenea comportament, pierderea de pieţe
însemnate de desfacere, existente, sau potenţiale, în interiorul ţării şi în afara ei.
Valoarea timpului nu trebuie, de aceea, să rămână neobservată în deciziile privind
investiţiile.

Investiţiile nete au ca efect sporirea capitalului, iar aceasta din urmă, la rândul
său, o creştere a producţiei, a utilizării forţei de muncă şi a veniturilor. Între sporirea
investiţiilor şi aceea a veniturilor există o anumită relaţie, care se poate măsura cu
101
În ce priveşte adoptarea deciziilor în activitatea economică, a se vedea şi: Pânzaru, S., Sistemul
decizional în organizaţiile europene, în: Dragomir, C. (coord.), ş.a., Dimensiunea europeană a
managementului organizaţiei. Sinteze, vol. I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013, p. 325-
380.
251
ajutorul multiplicatorului investiţiilor (K), calculat după formula:
Variaţia absolută a
∆V
K= =
∆I Variaţia absolută a
Multiplicatorul este o mărime pozitivă şi mai mare decât 1, ceea ce înseamnă că

sporul venitului este mai însemnat decât sporul investiţiilor:
∆V = K ⋅ ∆I
Sporul venitului vizează venitul realizat la nivelul ţării, iar sporul investiţiilor
globale vizează investiţiile care se fac în ramurile producătoare de bunuri-capital, şi nu
investiţiile din întreaga economie. Dacă sporul investiţiilor globale s-ar referi la
investiţiile totale pe economie, creşterea mai rapidă a venitului decât a investiţiilor ar
avea ca efect diminuarea coeficientului capitalului. Realitatea demonstrează că acest
coeficient are tendinţa de creştere. Multiplicatorul funcţionează chiar şi dacă
presupunem că investiţiile iniţiale se realizează în alte ramuri decât cele producătoare
de bunuri capital. De la ele, mişcarea pozitivă ajunge şi la sfera acestor bunuri,
înrâurind apoi întreaga viaţă economică. Important este ca fenomenul investiţional să
se declanşeze. Efectuarea de noi lucrări publice, spre exemplu, provoacă, odată cu
numărul suplimentar de personal angajat, o cerere suplimentară de muncă în ramurile
producătoare de obiecte de consum şi în cele furnizoare de factori de producţie
necesari lucrărilor publice. Paralel, sporesc producţia şi veniturile din aceste ramuri; în
continuare, prin reacţie în lanţ, în virtutea interdepen-denţelor din economia naţională,
se înviorează ansamblul activităţilor, iar rezultatul final îl reprezintă gradul mai înalt al
creşterii globale decât cel al creşterii înregistrate în ramura sau ramurile în care a
început procesul pozitiv.
Deşi multiplicatorul este însoţitor obligatoriu al oricărei creşteri a investiţiilor,
valoarea lui diferă de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul dezvoltării economiei şi de
rata consumului şi economiilor.102
Matematic:
1 1
K= =
e 1- c'
'
La această formulă s-a ajuns astfel:

∆V ∆V
K= ∆ I = ∆ V − ∆C K=
∆I ∆V − ∆C
Obţinând prin deducţie această expresie, împărţim şi numărătorul, şi numitorul cu
∆V şi rezultă:
∆V
K= ∆V =
1
∆V ∆C ∆C
− 1−
∆V ∆V ∆V
∆C 1 1
Întrucât = c' (înclinaţia marginală spre consum): K = = , pentru că
∆V 1 − c' e'
1+c’=e’.
Pentru ilustrarea proporţionalităţii inverse dintre multiplicator şi înclinaţia
marginală spre economii, redăm câteva exemple cifrice:
1 2
c’=1/2; e’=1/2 K = = 1× = 2
1 1
2
102
Enache, C., Mecu, C. (coordonatori), Economie politică, vol. 2, Editura Fundaţiei România de
252
1 5
c’=4/5; e’=1/5 K = = 1× = 5
1 1
5
1 10
c’=9/10; e’=1/10 K = = 1 × = 10
1 1
10
Calculat pornind de la rata marginală a economiilor, multiplicatorul este pur
teoretic. Întrucât această rată există de fiecare dată într-un mediu de ansamblu concret
şi complex, în care acţionează numeroase cauze – adesea contradictoriu –,
multiplicatorul real se poate abate mai mult ori mai puţin, în plus ori minus, de la cel
teoretic. În această direcţie acţionează mai multe cauze, dintre care menţionăm:
a) Dimensiunea comerţului exterior şi gradul de acoperire a consumului
intern, prin import de bunuri: cu cât consumul intern este satisfăcut în grad mai înalt
cu bunuri procurate din alte ţări, cu atât (ceilalţi factori fiind daţi) multiplicatorul real
se situează mai mult sub cel teoretic. Efectul de antrenare al investiţiilor realizate în
producerea bunurilor de capital asupra creşterii globale este mai însemnat, deci, în ţara
care apelează mai puţin la importul de alimente, îmbrăcăminte etc.
În România, creşterea considerabilă a importului de alimente şi alte obiecte de
folosinţă pentru populaţie – în contextul decăderii agriculturii şi industriei după 1990 –
a avut ca urmare reducerea investiţiilor efectuate în producţie şi a multiplicatorului
acestora.
b) Gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în sectorul care creează
bunuri de consum. Când acest grad se apropie de folosirea completă, creşterea ocupării
şi a producţiei în producţia bunurilor de consum, în măsura în care e necesară, impune
investiţii suplimentare în bunuri de echipament care cer, în afară de mijloace
financiare, şi timp. În acest caz, multiplicatorul este mai mic decât când există
capacităţi nefolosite (dar folosibile eficace).
c) Prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate în producerea
bunurilor-capital. Valoarea multiplicatorului se apropie de cea teoretic determinată,
când redresarea începe în condiţiile în care modificarea investiţiilor globale a fost
anticipată sau prevăzută, anticipare în măsură să asigure dezvoltarea aproape paralelă a
ramurilor creatoare de bunuri de consum şi de capital.
Multiplicatorul investiţiilor are câmp de manifestare când investiţiile sporesc.
Sunt, însă, intervale de timp în care au loc reduceri de investiţii (dezinvestiţii),
generatoare de scăderi ale ocupării muncii, producţiei şi veniturilor. Se poate admite,
de aceea, că există şi un multiplicator al dezinvestiţiilor, determinabil prin formula:
K = – ∆V /– ∆ I,
adică prin raportarea sporului negativ al veniturilor unei ţări (pierderilor) la sporul
negativ al investiţiilor survenit în sectorul bunurilor-capital. Multiplicatorul
dezinvestiţiilor scoate în relief măsura în care sporul negativ al veniturilor întrece
sporul negativ al investiţiilor.
16.3.4.3. Înclinaţia spre investiţii

Existenţa unei mase de economii constituie o condiţie a investiţiilor şi a
progresului. Gradul de transformare a economiilor în investiţii depinde, însă, de un şir
de variabile, între care stimulentul şi dorinţa agenţilor economici au un mare rol. Odată
cu creşterea veniturilor şi a patrimoniului familiilor, cu apropierea cererii solvabile de
nevoia reală, dublate de reducerea ratei profitului, stimulentul şi dorinţa agenţilor
economici particulari de a investi în bunuri de capital au tendinţa să se diminueze. Se
recurge la plasamente ale banilor în operaţiuni speculative şi în sfere aşezate dincolo de
producţia de bunuri materiale, care aduc profituri mai consistente şi în intervale de
253
timp mai mici. Tendinţa amintită îşi face loc, evident, pe termen lung.
Pe termen scurt, înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de
conjunctura economică. Astfel, în perioade de boom economic, ea este pronunţată;
agenţii economici depăşesc adesea măsura, făcând investiţii peste investiţii al căror
efect este grăbirea intrării în declin, deoarece capacităţile de producţie intră în
contradicţie cu piaţa de desfacere sau cu sursa de materii prime. În perioade de
recesiune, rata foarte scăzută a profitului descurajează agenţii economici, iar înclinaţia
spre investiţii se reduce sensibil şi se prelungeşte adesea mai mult decât este necesar;
de aceea, înviorarea activităţii economice întârzie să apară.
Depăşirea măsurii în privinţa economisirii este, în concepţia lui Keynes, nocivă
dezvoltării, ea putând provoca, odată cu declinul producţiei, reducerea gradului de
folosire a muncii şi a capacităţilor de producţie pe intervale mari de timp. În asemenea
perioade, se impun, pentru stoparea declinului, o reducere a ratei dobânzii şi investiţii
făcute de stat.
Alţi economişti, între care şi Schumpeter, consideră că saturaţia este puţin
probabilă şi că ocaziile de a investi nu se şubrezesc odată cu dezvoltarea economică.
Progresul tehnic este însoţit nu numai de cantitatea mai mare de bunuri, ci şi de apariţia
de noi bunuri şi trebuinţe, de noi ocazii de investiţii103.
Reînnoirea bunurilor, în centrul căreia stă inovaţia, fisurează saturaţia, o amână
continuu sau aproape continuu pentru că uzează moral, la termene mereu mai scurte,
bunurile aflate în folosinţă familiilor. Cererea este, în acest mod, alimentată permanent.
Studii recente au ajuns la concluzia că în locul tendinţei de creştere a înclinaţiei
spre economii ar trebui aşezată tendinţa de adaptare relativ redusă a consumului la
fluctuaţiile venitului, înregistrându-se, astfel, efecte întârziate. Influenţa unei variaţii a
venitului real asupra consumului intervine adesea cu o întârziere de un an. Când venitul
real înaintează mai viu, va avea loc, de aceea, o umflare a economiilor, până în
momentul în care el se ajustează cu consumul efectiv. În cazuri opuse, de încetinire a
creşterii venitului, se constată o scădere a ratei economiilor, urmată un an mai târziu de
o reluare, de o ajustare a consumului la venit. Dinamica venitului provoacă, prin
urmare, necorelări temporare între el şi consum, care se corectează, apoi, cedând locul
echilibrelor.
Înclinaţia spre consum şi spre economii, respectiv tendinţele lor, generate de
creşterea producţiei104, nu sunt separate una de alta, având ţeluri opuse. Prin
economisire, fie şi în creştere, oamenii urmăresc sporirea consumului în viitor (chiar şi
atunci când economiile sunt utilizate pentru afaceri) sau asigurarea unui consum
apropiat de cerinţe în perioade ulterioare, pentru realizatorii lor, sau pentru moştenitori.
Oricum le-am privi, economiile reprezintă un consum amânat. În acest sens, cele două
înclinaţii „se contopesc” într-una singură.

După cum s-a arătat, multiplicatorul exprimă influenţa investiţiilor asupra
gradului de ocupare a mâinii de lucru, producţiei şi venitului, măsura creşterii acestora
datorită unui spor de investiţii. Investiţia este, în această relaţie, variabila determinantă,
care îşi spune cuvântul asupra stării economiei.
Acceleratorul scoate în evidenţă, în schimb, influenţa inversă, a consumului şi a
pieţei de desfacere asupra investiţiilor şi mersului economiei. Variabila dependentă
este, în acest caz, investiţia, iar consumul, cauza care o înrâureşte.
Acceleratorul se calculează cu ajutorul formulei:
Variaţia absolută a
∆I
a= =
∆C Variaţia absolută a
consumului
103
Schumpeter, J., Capitalisme, socialisme et democratie, Payot, Paris, 1951, p. 200-214.
104
În ce priveşte dezvoltarea producţiei, a se vedea şi: Pânzaru, S., Managementul producţiei, Editura A.F.A.,
Braşov, 2007.
254
Calculând mărimea acceleratorului (a), aflăm cu cât se modifică investiţiile în
urma unei creşteri anumite a consumului. Consumul în creştere stimulează, în
consecinţă, investiţiile, creşterea economică, iar sporirea investiţiilor, sporirea
veniturilor şi a consumului. Acţiunile şi retroacţiunile, transformarea efectului în cauză
şi a cauzei în efect nu creează, însă, premisele unui boom continuu, atunci când
economia este în progres, şi nici ale unui declin permanent, atunci când economia
regresează. La un punct al evoluţiei ascendente, numeroase cauze provoacă un declin,
iar după căderea producţiei, mai devreme ori mai târziu, se nasc izvoare de redresare.
Acceleratorul ne atrage atenţia că volumul producţiei şi al celorlalte activităţi
economice nu depinde numai de masa şi calitatea factorilor de producţie, ci şi de
volumul consumului. Această idee a dependenţei producţiei de consum a apărut încă în
zorii constituirii ştiinţei economice. Conceptul de accelerator este, însă, opera târzie a
anilor `30, ca şi multiplicatorul.

• Venit naţional; • economii;
• Venit personal; • înclinaţia medie spre economii;
• Venit disponibil; • înclinaţia marginală spre economii;
• Consum; • investiţii;
• Înclinaţie medie spre consum; • investiţii străine directe;
• Înclinaţie marginală spre consum; • investiţii nete;
• Costul vieţii; • investiţie brută;
• Buget de familie; • investiţie privată;
• Repartiţie primară; • investiţie publică;
• Repartiţie secundară. • multiplicatorul investiţiilor;
• acceleratorul.
• Care este conţinutul fiecărui concept dintre cele mai sus amintite?
• Care sunt factorii care influenţează înclinaţia spre consum pe perioade lungi şi scurte?
• Ce efecte are creşterea înclinaţiei spre economii? Poate ea să provoace perturbări
ale producţiei şi utilizării forţei de muncă?
• Este posibilă creşterea ratei economiilor în cazul în care venitul este constant sau
scade? Dacă da, ce cauze acţionează în această direcţie?
• Cum apreciaţi dinamica investiţiilor în ţara noastră?
• Ce semnificaţie au multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul?
• Care ţări au premise mai solide pentru progres: cele în care multiplicatorul
investiţiilor are valoare ridicată, sau cele în care el are valoare scăzută?
• Sunt posibile abateri ale multiplicatorului real de la cel teoretic?
Adevărat sau fals

1. Este corecta relatia: V = C - E .
2. Investitiile brute insumeaza resursele inainte de a fi corectate cu influenta preturilor.
3. Este corecta relatia: c + e = 1 .
255
4. Multiplicatorul investitiilor este intotdeauna un coeficient supraunitar.

1. In cazul in care inclinatia marginala spre consum este 80%, inclinatia marginala spre economii este:
a. 100%
b. 20%
c. 80%
d. 0
2. Rata consumului are o tendinta de reducere atunci cand:

a. venitul creste
b. venitul scade
c. venitul ramane constant
d. rata economiilor scade
3. Investitiile realizate din fondul de amortizare se numesc:

a. investitii brute;
b. investitii nete;
c. investitii de inlocuire;
d. investitii de portofoliu.

• Aftalion, A., La réalité des surproduction générales, în: „Revues d’économie politique”, 1909, p.
201-202, preluat şi în „Revue d’économie politique”, 1987, nr. 97 (6), p. 745-766.
• Albert, Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 12 – 13, 59-60.
• Bari, I., Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
• Barro, R., Are government bonds net wealth?, 1974, vol. 82, p. 1095-1117.
• Braudel, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 54.
• Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., Economie, Editura Economică, ediţia a II-a, 2001.
• Clark, J.M., Business Acceleration and the Law of Demand: A Technical Factor în Economic Cycles,
în: „Journal of Political Economy”, 1917, nr. 25, p. 217-235.
• Dragomir, C., Afaceri economice internaţionale, Editura „Expert”, Bucureşti, 2004.
• Goodwin, R., The non-linear acelerator and the persistence of business cycles, în: „Econometrica”,
1951, nr. 19 (1), p. 1-17.
• Haavelmo, T., Multiplier effects of a balanced budget, în: „Econometrica”, 1945, vol. 13, p. 311 –
318.
• Harrod, R.F., The Trade Cycle, Oxford, Clarendon Press, 1936; An essay în dynamic theory, în:
„Economic Journal”, 1939, nr. 49, p. 14-33.
• Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 244.
• Hicks, J.R., A contribution to the Theory of the Trade Cycle, Oxford, Oxford University Press, 1950.
• Joseph Schumpeter, Capitalisme, socialisme et démocratie, Payot, Paris, 1951, p. 200-214.
• Kahn, R.F., The relation of home investment to unemployment, în: „Economic Journal”, 1931. vol.
41, p. 173-198.
• Kempf, Hervé, L’économie à l’épreuve de l’écologie, Hatier, Paris, 1991, p. 18.
•
• Keynes, John Maynard, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura
• Leontieff, W., The Structure of American Economy, Oxford University Press, 1941.
• Pânzaru, S., Introducere în economie politică şi politici economice, Editura „Alma Mater”, Sibiu,
2011.
• Pânzaru, S., Managementul producţiei, Editura A.F.A., Braşov, 2007.
• Pânzaru, S., Sistemul decizional în organizaţiile europene, în: Dragomir, C. (coord.), ş.a.,
Dimensiunea europeană a managementului organizaţiei. Sinteze, vol. I, Editura Fundaţiei România de
256
• Pânzaru, S., Riscul în teoria şi practica europeană, în Dragomir, C. (coord.), Dimensiunea
europeană a managementului organizaţiei. Sinteze, vol. II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2014.
• PetitJean, Alexis, Au coeur de l’économie, l’épargne, Edition Hatier, Paris, 1993, p. 61-69.
• Samuelson, P.A., Interaction berween the multiplieranalysis and the principle of acceleration, în:
„Review of Economics and Statistics”, 1939, nr. 23 (2), p. 75-78.
257
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
Cuprins
17.1.Introducere
17.1 Introducere
Activitatea economică nu este un proces linear. Ani de creştere şi
prosperitate economică sunt urmaţi de ani de scădere şi chiar prăbuşire.
Evoluţiile fluctuante, ascendente şi descendente ale producţiei, ocupării,
inflaţiei şi ratei dobânzii au fost observate cu mult timp105 în urmă şi ele
caracterizează toate economiile de piaţă.
Fluctuaţiile activităţii economice pot fi: sezoniere, întâmplătoare
(aleatorii) şi ciclice.
a) Fluctuaţiile sezoniere sunt mişcări pe termen scurt determinate de
factori naturali sau sociali ce urmează în general acelaşi model în fiecare an.
De exemplu, activitatea în construcţii încetineşte în timpul iernii şi cunoaşte
un maximum în timpul verii. De asemenea, vânzările magazinelor cunosc un
maximum în perioada sărbătorilor de iarnă.
b) Fluctuaţiile întâmplătoare (aleatorii) sunt determinate de o gamă
largă de factori excepţionali, cum ar fi vremea neobişnuită, greve de
amploare, evenimente politice, războaie, acte teroriste etc. Impactul acestor
fluctuaţii este de obicei limitat la o anumită ramură sau piaţă. De exemplu, o
inundaţie poate afecta distribuţia într-o anumită regiune.
c) Fluctuaţiile ciclice sunt legate de însuşi mecanismul de funcţionare a
economiei, de structuri interne interdependente ale acesteia şi constau în
perioade alternante de contracţie şi expansiune ce pot dura de la 18 luni în
sus. Dacă, pentru primele două tipuri de fluctuaţii, cauzele şi modalităţile de
contracarare a efectelor sunt bine cunoscute, în cazul fluctuaţiilor ciclice,
economiştii caută în continuare consensul privind conţinutul, cauzele şi
finalităţile social-economice ale ciclicităţii procesului dezvoltării.
În prima parte a acestui capitol vom examina tipurile de cicluri
economice.

• explicarea aspectului ondulatoriu al activităţii economice, caracterizat de
fazele ciclului economic;
105
După cum arată Tomáš Sedláček în Economia Binelui şi a Răului, prima menţiune scrisă a ciclului
economic o găsim în Vechiul Testament. Tot acolo găsim şi prima tentativă de explicare a ciclurilor, cauza lor
fiind identificată în principiile morale.
258
• evidenţierea diverselor tipuri de cicluri economice şi a cauzelor acestora;
• explicarea politicilor anticiclice orientate spre cerere sau spre ofertă.

După durata lor, ciclurile pot fi împărţite106 în:
a) Cicluri Kitchin (numite şi cicluri ale stocurilor), cu o durată de
aproximativ 40 de luni. Ele apar ca urmare a decalajelor cu care sunt
procesate informaţiile privind starea pieţelor prin intermediul stocurilor.
Astfel, pe fondul unei cereri crescute pentru produsele lor, firmele decid
creşterea producţiei prin angajare de personal. După o anumită perioadă, ce se
poate întinde de la câteva luni până la 2 ani, piaţa începe să fie saturată de
produse, iar stocurile firmelor încep să crească. În acest moment, firmele
reacţionează şi reduc producţia. În timp, piaţa se goleşte de produse, stocurile
dispar şi apare din nou necesitatea unei creşteri a producţiei.
b) Cicluri Juglar (numite şi cicluri de afaceri sau decenale), cu o
durată între 7 şi 11 ani. Ciclurile de afaceri sunt oscilaţii ale activităţii
economice pe o perioadă între 7 şi 11 ani, fiind marcate printr-o expansiune şi
printr-o restrângere semnificativă a activităţii în majoritatea sectoarelor
economiei. Spre deosebire de ciclurile Kitchin, în aceste cicluri pot fi
observate oscilaţii şi în ceea ce priveşte investiţiile în mijloace fixe, nu numai
în numărul angajaţilor. Astfel, în perioada de expansiune, cheltuielile de
consum cresc, ceea ce conduce la o cerere ridicată pentru diferite bunuri de
consum; întreprinzătorii răspund prin creşterea producţiei, investiţii
productive noi şi angajare de forţă de muncă. În perioada de restrângere,
cererea se reduce, iar întreprinzătorii răspund prin reduceri de personal şi prin
amânarea unor noi investiţii. Astfel, un producător de automobile poate
reduce numărul de schimburi, pe când un lanţ de supermarketuri poate amâna
deschiderea de noi magazine.
c) Cicluri Kuznets (numite şi cicluri demografice sau ale
construcţiilor), cu o durată între 15 şi 20 de ani. Aceste oscilaţii sunt corelate
cu schimbările de intensitate ale activităţii din sectorul construcţiilor şi din
investiţiile în infrastructură.
d) Cicluri Kondratiev (numite şi cicluri seculare sau lungi), cu o
durată între 40 şi 60 de ani. Aceste cicluri sunt compuse dintr-o fază de
expansiune, în care predomină anii de prosperitate economică, şi o fază de
recesiune, în care predomină anii în care se înregistrează o scădere a
activităţii economice. Cea mai plauzibilă explicaţie a acestor cicluri lungi
constă în existenţa revoluţiilor tehnologice.
De-a lungul ultimelor decenii, în mod firesc, au fost aduse argumente
pro şi contra unor asemenea clasificări şi a existenţei tuturor acestor cicluri.
Cu timpul, dezbaterea s-a concentrat asupra ciclurilor de afaceri în aşa
106
Denumirile ciclurilor au fost propuse la mijlocul secolului XX de către Joseph Schumpeter, după
numele celor care le-au identificat pentru prima oară.
259
măsură încât, dacă nu se precizează altfel, în literatura de specialitate, când se
vorbeşte despre ciclu economic, este vorba despre aceste cicluri cu o
periodicitate decenală.
Caseta 17.1
Economistul rus Nikolai Kondratiev (1892 – 1938) a fost primul
care, în cartea sa din 1925, Ciclurile Economice Majore, a adus în atenţie
ciclurile lungi sau seculare. Teoriile sale economice nu au fost însă pe
placul conducerii staliniste, aşa încât în cele din urmă el a fost arestat,
trimis în gulag şi ulterior executat. Potrivit teoriei inovaţiei, aceste cicluri
îşi au cauza într-o acumulare de inovaţii care conduc la revoluţii
tehnologice şi care, la rândul lor, creează sectoare industriale sau
comerciale noi.
Kondratiev a aplicat teoria sa la secolul XIX, în care a identificat
două cicluri economice. Urmaşii săi au extins teoria şi la secolul XX şi
astfel se vorbeşte, în prezent, de următoarele cicluri tehnologice:
• Revoluţia Industrială (1771)
• Epoca Aburului şi a Căilor Ferate (1829)
• Epoca Oţelului şi a Industriei Grele (1875)
• Epoca Petrolului, Electricităţii, Automobilului şi a Producţiei de
Masă (1908)
• Epoca Informaţiei şi Telecomunicaţiilor (1971)
O dezvoltare ulterioară a teoriei ciclurilor lungi o realizează Daniel

Šmihula, care, în 2009, identifică 5 cicluri tehnologice lungi, dar a căror
durată, datorită accelerării progresului tehnologic şi ştiinţific, se reduce în
mod continuu. Potrivit lui, putem vorbi de:
• Revoluţia financiar-agrară (1600-1780), cu durata de aproximativ
180 de ani
• Revoluţia industrială (1780-1880), cu o durată de aproximativ
100 de ani
• Revoluţia tehnică (1880-1940), cu o durată de aproximativ
60 de ani
• Revoluţia tehnico-ştiinţifică (1940-1985), cu o durată de
aproximativ 45 de ani
• Revoluţia informaţiei şi telecomunicaţiilor (1985-2015?)

Economiile tind să crească sau să scadă, uneori previzibil, alteori pe
neaşteptate. Fluctuaţiile PIB sunt numite adesea cicluri de afaceri, deoarece
pare să existe un model de creştere şi descreştere urmat de o altă creştere şi o
altă descreştere. Totuşi, după cum se poate observa în figura 20.1, evoluţia
activităţii economice are mai degrabă un aspect vălurit.
260
Curba
C
urba
Fig. 20.1. Ciclul economic
Iniţial, s-a considerat că există patru faze ale ciclului de afaceri, care
sunt, în general, etichetate ca boom, recesiune, depresiune (sau criză) şi
redresare.
• Partea de sus a unui ciclu de afaceri este numită boom sau faza
de prosperitate. În perioada de boom, afacerile cresc cu o rată rapidă. Există o
creştere a producţiei reale şi a veniturilor oamenilor. De asemenea, există o
creştere a preţurilor de producţie, a gradului de ocuparea a forţei de muncă, a
salariilor, a ratelor dobânzilor, a profiturilor şi a volumului de credit bancar.
Starea de spirit generală a oamenilor de afaceri este dominată de optimism.
Activităţile în industrie cunosc o expansiune remarcabilă. Activităţile în
construcţii sunt impulsionate. Bursele financiare aduc câştiguri ridicate
investitorilor. Instituţiile financiare tind să extindă creditul. În timpul
perioadei de prosperitate există un nivel ridicat al cererii pentru bunuri de
capital şi bunuri de larg consum şi servicii. Antreprenorii efectuează investiţii
riscante. Multe firme ineficiente intră pe piaţă şi reuşesc să supravieţuiască.
Nivelul ridicat al cererii pentru diferitele materii prime conduce la deficit
pentru unele dintre ele. Inflaţia creşte. Economia începe să fie limitată de
posibilităţile de aprovizionare. Stare de prosperitate se dovedeşte a fi limitată
în timp şi începe perioada de descreştere.
• Sfârşitul perioadei de prosperitate marchează intrarea în
recesiune. Aceasta este definită deseori ca o perioadă în care PIB-ul scade
pentru cel puţin două trimestre consecutive. Trebuie să facem o distincţie
clară între recesiune şi o scădere a ratei de creştere. De exemplu, dacă
economia unei ţări a crescut într-un an cu 5%, iar anul următor doar cu 2%,
economia a continuat să crească, dar mai încet. Ca să vorbim de recesiune ar
fi trebuit să avem o rată negativă, de exemplu – 2%. Recesiunea este o
încetinire a activităţii de afaceri. În recesiune, atât producţia, cât şi ocuparea
forţei de muncă cunosc un declin. Procesele care conduc spre faza de
contracţie a ciclului (recesiune) sunt complexe. În timp ce preţurile mărfurilor
cresc, salariile tind să rămână în urmă. Reducerea puterii de cumpărare a
muncitorilor conduce la scăderea cererii pentru bunuri de consum. În acelaşi
timp, restricţiile în aprovizionarea cu materii prime duc la limitarea
producţiei. În fine, lipsa de disponibilitate a creditelor dincolo de o anumită
limită a expansiunii constituie o frână în calea prosperităţii. Băncile încep să-
şi recupereze creditele. Firmele care sunt în imposibilitate de a returna
împrumuturile încep să-şi lichideze stocurile. Atunci când mai multe firme
vând producţia lor în acelaşi timp, nivelul preţului începe să scadă. În cazul în
261
care câteva firme încep să înregistreze pierderi, un val de pesimism cuprinde
piaţa. Firmele încep să reducă producţia. Lucrătorii sunt concediaţi.
Comenzile pentru materiile prime sunt anulate. Proiectele noi sunt
abandonate. Valul de pesimism se extinde la alte sectoare ale economiei şi în
curând întregul sistem economic intră în colaps. Începe următoarea fază a
ciclului de afaceri, numita depresiune. Dacă recesiunea se prelungeşte pe o
perioadă mai îndelungată şi scăderea PIB-ului real devine gravă, avem de-a
face cu o depresiune. Termenul de depresiune s-a generalizat după 1934,
până atunci folosindu-se, pentru descrierea unei perioade caracterizate de
scăderea accentuată a producţiei, de un număr ridicat de falimente, de creştere
rapidă a şomajului, de lipsa creditului, mai ales termenul de criză. Unii
economişti se feresc să folosească însă cuvântul criză, preferându-l pe cel de
depresiune.
• Depresiunea (criza) este etapa cea mai sumbră a unui ciclu de
afaceri, întrucât activitatea economică se află la cele mai joase niveluri. Faza
de depresiune (criza) se caracterizează prin activitate economică redusă,
producţie şi grad de ocupare a forţei de muncă scăzute . Declinul activităţii
economice nu este uniform. Acesta este mai accentuat în industrie, minerit,
transport şi construcţii. În criză se înregistrează o scădere semnificativă a
preţurilor medii ale produselor. Costurile sunt relativ mari şi profiturile
antreprenorilor, mici. Puterea de cumpărare a banilor este mare, dar, din
cauza veniturilor mici, există o contracţie a cererii efective de bunuri de
consum. Cheltuielile privind bunurile de capital sau înlocuirea acestora se
diminuează. Cele mai multe dintre firme (aflate la limita inferioară a
performanţei) se află în pragul falimentului. Venitul acţionarilor se
prăbuşeşte. Depresiunea conduce la redistribuirea venitului naţional. Salariile
şi profiturile scad mai rapid decât rentele sau alte venituri fixe. Bancherii
aplică o politică de contracţie a creditului. Pe scurt, în perioada de criză,
înregistrăm o investiţie netă negativă (dezinvestiţie), o scădere a cererii de
bunuri de consum şi de capital, un şomaj ridicat şi un nivel scăzut al
importurilor.
• Condiţiile economice pe care le-am descris în faza de depresiune
nu rămân astfel pentru totdeauna. După un timp, sub influenţa unor
multitudini de factori, începe o perioadă de redresare (revigorare sau
recuperare). Revirimentul se dezvoltă atunci când stocurile de mărfuri
acumulate de oamenii de afaceri sunt epuizate. Costurile, sub impactul
depresiunii prelungite, încep să scadă. Preţurile care au atins cel mai scăzut
nivel încetează să mai scadă. Pentru firmele care au rezistat, această
combinaţie de factori conduce la profituri. Când profiturile reapar, oamenii de
afaceri încep să-şi investească banii acumulaţi în unele întreprinderi. În
scopul de a o lua înaintea altor investitori, ei încep reparaţii, înlocuiri ale
echipamentelor de capital şi reînnoirea stocurilor. Industriile producătoare de
bunuri de capital îşi reiau activitatea. Are loc o creştere graduală a ocupării
forţei de muncă. Veniturile băneşti începe să crească şi cererea efectivă se
înviorează. Guvernul, de asemenea, încearcă să iuţească ieşirea din
depresiune prin noi construcţii sau extinderea unor lucrări publice, cu scopul
de a oferi mai multe locuri de muncă. Băncile comerciale, care au acumulat
mari rezerve, oferă credite în condiţii favorabile. Eficienţa marginală a
capitalului creşte şi oportunităţile de investiţii se înmulţesc. Consumatorii
încep să cumpere mărfuri, pentru a evita creşterea anticipată a preţurilor. Ca
urmare a creşterii cererii de produse, investiţiile în diferite industrii sunt
stimulate şi astfel are loc redresarea.
Prin urmare, faza de recuperare a ciclului de afaceri este caracterizată
de creşterea producţiei, creşterea preţurilor atât la bunurile de consum, cât şi
la bunurile de capital, creşterea salariilor, a oportunităţilor de angajare,
precum şi valoarea mai mare a cheltuielilor pentru consum şi pentru bunuri
de investiţii. Această fază durează până în momentul în care PIB-ul ajunge la
262
nivelul avut înainte de începerea recesiunii, după care urmează din nou faza
de expansiune, iar ciclul de afaceri se reia.
Înainte de 1940, boom-urile şi depresiunile au fost destul de frecvente.
Cu toate acestea, după Al Doilea Război Mondial, ciclurile au fost atenuate
de aplicarea la timp a politicilor fiscale şi monetare. Fluctuaţiile în activitatea
economică au devenit moderate. În prezent, economiştii au ajuns să privească
ciclul economic ca fiind unitatea a două faze principale: recesiunea şi
expansiunea. De asemenea, ei identifică un punct de cotitură inferior (sau
punctul de relansare) şi un punct de cotitură superior (punctul de contracţie).
Trebuie spus că nu există două cicluri economice identice. Ele se
deosebesc prin elementele ce caracterizează ciclul economic:
1.Amplitudinea ciclului economic, care reprezintă diferenţa dintre
mărimea PIB-ului în punctul de contracţie şi mărimea PIB-ului în punctul de
relansare.
2.Perioada ciclului economic, care reprezintă distanţa în timp între două

puncte succesive de contracţie (perioada închisă a ciclului economic) sau
între două puncte succesive de relansare (perioada deschisă a ciclului
economic).
3.Abaterea de trend a ciclului economic, care reprezintă diferenţa dintre
nivelurile PIB-ului în două puncte succesive de contracţie (abaterea de trend
a recesiunii) sau două puncte de relansare (abaterea de trend a expansiunii).
Este important, de asemenea, să observăm că, de regulă, până în
prezent, tendinţa (trend-ul) producţiei de-a lungul acestor mişcări oscilatorii a
fost ascendentă. În timp, economia a crescut. Aceasta determină, de obicei, o
creştere a nivelului de trai al populaţiei. Mişcarea calităţii vieţii nu se
conformează obligatoriu trend-ului producţiei dacă, de exemplu, populaţia
creşte mai repede decât PIB-ul sau dacă repartiţia veniturilor în
societatea contemporană este în favoarea unui număr mic de bogaţi.
Indiferent însă de evoluţiile distribuţiei sau ale populaţiei, creşterea
economică rămâne o condiţie absolut necesară pentru îmbunătăţirea calităţii
vieţii.

Din analiza evoluţiilor ciclurilor economice rezultă că acestea sunt
determinate de obicei de oscilaţiile cererii agregate.
Din figura 17.2 se observă cum scăderea cererii agregate conduce la
micşorarea producţiei.
Iniţial, economia se află în punctul de echilibru pe termen scurt – M.
Dacă are loc o reducere a cererii agregate, curba se mişcă spre stânga, iar
dacă oferta agregată nu se modifică, se va ajunge într-un nou punct de
echilibru – N. În aceste condiţii, producţia scade de la Q0 la Q1, iar preţurile
scad de la P0 la P1.
În situaţia inversă, o creştere a cererii agregate va deplasa curba spre
dreapta, iar producţia şi preţurile vor creşte.
263
A
A
A
Nivelul preţului
1 P
Fig. 17.2. Influenţa scăderii cererii agregate asupra activităţii economice
Există situaţii însă în care oscilaţiile din cadrul unui ciclu economic au
loc ca urmare a modificării ofertei agregate. Această situaţie este prezentată
în figura 17.3.
Un şoc negativ asupra ofertei agregate (cel mai clar exemplu îl
constituie creşterea preţului petrolului din anii ’70 ca urmare a evenimentelor
turbulente îndeosebi din ţările producătoare de petrol din Orientul Mijlociu)
determină mişcarea curbei OA spre stânga. Drept urmare, are loc o scădere a
producţiei, dar, spre deosebire de situaţia prezentată anterior, această scădere
este însoţită de o creştere a preţurilor (apar fenomenele de stagflaţie sau
slumpflaţie).
264
O
A1 O
A
Ni
N
velul
PIB
real
Fig. 17.3. Influenţa scăderii ofertei agregate asupra activităţii economice
Care sunt însă cauzele modificării cererii sau a ofertei agregate? Două
tipuri de teorii au încercat să explice acest fenomen.
a) Teoriile exogene au motivat existenţa ciclurilor economice prin
factori din afara sistemului economic, cum ar fi factori naturali, sociali
(războaie, alegeri, migraţia populaţiei), factori tehnologici şi ştiinţifici
(descoperiri ştiinţifice, invenţii, inovaţii majore) sau factori naturali
(descoperiri de noi resurse naturale, calamităţi naturale, starea vremii sau
chiar şi petele solare). Criza din anii 1973-1975 poate fi explicată printr-o
asemenea teorie, întrucât s-a afirmat un consens privind teza că ea a fost
cauzată de embargoul impus livrărilor de petrol pe piaţa mondială de către
marii producători mondiali.
b) Teoriile endogene au motivat existenţa ciclurilor economice prin
factori intrinseci sistemului economic, prin existenţa unui feed-back
negativ, a unui proces de autogenerare. Astfel, expansiunea conţine în ea
germenii recesiunii, iar aceasta alimentează la rândul ei expansiunea, proces ce se
repetă cu regularitate. Criza actuală, începută în 2008, poate fi explicată printr-o
asemenea teorie, ţinând cont de faptul că preţurile pe piaţa imobiliară şi a
derivatelor financiare ajunseseră, la un moment dat, la niveluri nesustenabile, şi
nu ar fi fost posibil să nu fie generată, să nu apară o corecţie negativă a acestora.
Prezentăm în continuare câteva dintre cele mai des citate teorii în
lucrările economice privitoare la cicluri.
a) Potrivit teoriilor keynesiste, cauza ciclurilor economice o
reprezintă modificările în cererea agregată, şocurile iniţiale fiind propagate de
un multiplicator al investiţiilor care acţionează în combinaţie cu un
accelerator şi generează un răspuns ciclic.
b) Potrivit teoriilor bazate pe influenţa factorilor politici, de
existenţa ciclurilor economice sunt responsabili politicienii. O asemenea
teorie107 consideră că ciclurile rezultă din alegerea succesivă a unor guverne
cu politici opuse. Astfel, dacă iniţial acţionează un guvern care promovează
politici expansioniste, rezultatul va fi o creştere economică însoţită de
inflaţie. Acest guvern va fi schimbat în momentul în care inflaţia va atinge
107
Partisan business cycle – teorie propusă de economistul american Douglas Hibbs.
265
cote inacceptabile pentru populaţie. În locul său va fi numit un guvern care va
aplica politici contracţioniste, ce vor contribui la reducerea inflaţiei, dar cu
preţul încetinirii creşterii economice şi al creşterii şomajului. Acest guvern va
fi schimbat în momentul în care şomajul va atinge cote prea ridicate şi
procesul se va relua. O teorie alternativă108 consideră că politicienii se folosesc
de politicile fiscale şi monetare pentru a fi realeşi. Ţinând cont de faptul că
alegerile sunt influenţate de condiţiile economice existente în ultimele 6-9 luni
dinaintea datei alegerilor, atunci când un guvern este ales, acesta aplică mai întâi
o politică contracţionistă, pentru a reduce inflaţia, urmând ca în ultima parte a
mandatului să aplice o politică expansionistă în speranţa obţinerii în preajma
alegerilor a unui şomaj scăzut şi a unei inflaţii nu prea ridicate.
c) Potrivit Şcolii Austriece109, principala cauză a ciclurilor de
afaceri o constituie creaţia excesivă de monedă fiduciară (fără acoperire),
încurajată de existenţa unui sistem fracţional de rezerve bancare. Această
expansiune a ofertei de monedă trimite semnale eronate sistemului economic,
provocând un boom economic, perioadă în care are loc o alocare
necorespunzătoare a resurselor. În momentul în care pieţele se
autocorectează, iar investiţiile ineficiente sunt eliminate, boom-ul economic
se transformă în recesiune, iar oferta de monedă se reduce.
d) Potrivit teoriei ciclului economic real110, fluctuaţiile sunt cauzate
de şocuri tehnologice. Cu alte cuvinte, ciclurile economice nu pot rezulta din
şocuri monetare, ci doar şocurile pozitive sau negative asupra productivităţii,
generate de schimbările tehnologice de anvergură în anumite sectoare ale
economiei, care se propagă apoi în ansamblul acesteia, provoacă mişcări
fluctuante ale activităţii economice.
Fiecare dintre aceste teorii conţine o parte de adevăr, dar nu se poate
spune despre niciuna că este unica explicaţie valabilă a existenţei crizelor.
Totuşi, disputa privitoare la cauzele ciclurilor economice este importantă,
pentru că ea sugerează poziţiile cu privire la necesitatea intervenţiei statului
pentru corectarea efectelor negative ale ciclurilor economice.
În ultimii ani, asupra ciclului economic au acţionat cu deosebită putere
factorii monetari şi factorii psihologici. Acţiunea acestora a condus la crearea
unei situaţii de boom artificial, materializată în aşa-numitul „balon de săpun”
(bubble) al unui anumit sector, cum a fost cazul în 2007-2008 în SUA al celui
imobiliar, care apoi s-a extins în domeniul derivatelor financiare şi care în
final a mărit discrepanţa dintre evoluţia producţiei şi nevoile şi posibilităţile
reale ale pieţelor.
108
Political business cycle – teorie propusă de Michal Kalecki.
109
Teoria austriacă asupra originii ciclurilor de afaceri a fost propusă iniţial în scrierile lui Ludwig von
Mises şi Friedrich Hayek.
110
Teorie asociată îndeosebi cu Edward Prescott şi Finn Kydland.
266
Caseta 17.2
Criza economică declanşată în 2008 a fost cauzată de faptul că băncile
au fost capabile să creeze prea mulţi bani, prea repede, şi i-au folosit pentru a
împinge în sus preţuriloe la locuinţe şi pentru speculaţii pe pieţele financiare.
De fiecare dată când o bancă acordă un împrumut, se creează noi bani .
În perioada premergătoare izbucnirii crizei, băncile au creat în acest mod
sume uriaşe de bani. În perioada 2000-2007, în Statele Unite, dar şi în alte ţări
dezvoltate, băncile aproape că au dublat cantitatea de bani din economie.
(potrivit datelor de pe site-ul FED – www.federalreserve.gov, în ianuarie
2000, agregatul monetar M2 era de 4645 miliarde $, pentru ca în ianuarie
2008 să fie de 7478 miliarde $). O mică parte din aceşti bani au mers către
firme din afara sectorului financiar. Aproximativ 40% au intrat pe piaţa
imobiliară, conducând la creşterea preţurilor caselor mai rapid decât creşterea
salariilor, iar alţi 40% pe pieţele financiare, aceleaşi care în cele din urmă s-au
prăbuşit în timpul crizei financiare.
Doar puţin peste 10% din aceşti bani au fost utilizaţi în sectorul productiv.
Creditarea pe pieţele care au o sursă relativ fixă de active (cum ar fi
pieţele imobiliare şi financiare) împinge în sus preţurile de pe aceste pieţe şi
totodată conduce la creşterea datoriilor personale. Cum datoriile cresc mai
repede decât veniturile (deoarece cumpărarea de active preexistente nu
contribuie la PIB), în cele din urmă, unii oameni nu mai pot ţine pasul cu
rambursările, se opresc din plată, iar asupra băncilor începe să planeze
pericolul insolvabilităţii.
Acest proces a determinat o criză financiară. Băncile au scăzut
creditarea şi oamenii nu s-au mai putut împrumuta. Reducerea sau sistarea
creditării a condus la scăderea preţurilor pe aceste pieţe, iar acest lucru i-a
obligat pe cei ce se împrumutaseră pentru a specula asupra preţurilor în
creştere să-şi vândă activele, în scopul rambursării împrumuturilor. Rezultatul
au fost o scădere bruscă a preţurilor pe aceste pieţe şi spargerea „balonului de
săpun”. Drept urmare, băncile au intrat în panică, au redus şi mai mult
creditarea, iar investitorii au decis să-şi vândă rapid stocurile de acţiuni, în
scopul minimizării pierderilor. A început astfel o spirală descendentă, iar
pieţele financiare s-au prăbuşit.
Criza nu s-a limitat însă numai la sectorul financiar. Deşi nu mai
puteau face împrumuturi noi, firmele şi populaţia au continuat să-şi plătească
datoriile pe care le aveau deja. Pe măsură ce împrumuturile vechi erau
rambursate, banii au început să dispară de pe piaţă, preţurile au început să
scadă, iar economia s-a contractat. S-a declanşat în acest mod o spiral
deflaţionistă, salariile şi preţurile au continuat să scadă, în timp ce datoriile
rămâneau la nivelurile dinainte de izbucnirea crizei, devenind, în termeni
reali, mai mari. Drept urmare, chiar şi acele companii şi persoane care nu au
fost implicate în crearea „balonului de săpun” au avut de suferit.

În general, se poate aprecia că sunt unanim recunoscute existenţa
ciclurilor economice şi inerenţa acestora. Diferenţele mari dintre nivelurile de
activitate din perioadele de boom şi cele de scădere afectează, în mod
dramatic, existenţa unor mase mari de oameni. Dacă ciclurile economice nu
pot fi eliminate, economiştii şi-au pus totuşi întrebarea dacă nu cumva
amplitudinea acestora ar putea fi atenuată.
Drept urmare, au apărut politicile anticiclice. Acestea reprezintă un
ansamblu de măsuri luate de către stat în vederea corectării evoluţiilor ciclice
excesive şi atenuării efectelor negative ce decurg din acestea. Ideea politicilor
anticiclice constă în aceea că factorii de decizie a politicii economice (fie că
aparţin guvernului sau Băncii Centrale) încearcă să frâneze creşterea în
condiţii de boom economic (politică de stabilizare) şi să încurajeze creşterea
în condiţii de recesiune (politică de relansare).
În funcţie de modul de acţiune, se disting două forme de politici de
relansare: relansarea prin cerere şi relansarea prin ofertă.
A. Politicile ce urmăresc influenţarea cererii agregate pot fi

grupate, la rândul lor, în 3 mari categorii:
267
1) Politica cheltuielilor publice, care prevede majorarea
cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune, cu scopul
de a impulsiona cererea agregată şi a permite trecerea la faza de expansiune.
2) Politica monetară şi de credit, care are ca principale instrumente
rata dobânzii, creditul şi masa monetară şi care, în faza de recesiune, prevede
reducerea ratei dobânzii şi crearea de facilităţi în vederea sporirii volumului
creditelor şi a masei monetare pentru a impulsiona pe această cale cererea.
Asemenea facilităţi sunt reducerea rezervelor obligatorii ale băncilor
comerciale, prelungirea scadenţei unor credite etc. Prin aceste măsuri se
urmăreşte, aşadar, stimularea consumului şi a investiţiilor.
3) Politica fiscală, care prevede, în faza de recesiune, reducerea
taxelor şi a impozitelor, lăsându-se agenţilor economici o parte mai mare de
venit, încurajând în acest mod consumul şi investiţiile.
Concomitenţa dintre creşterea cheltuielilor bugetare şi reducerea

fiscalităţii conduce în mod inevitabil la deficite bugetare în perioada de
recesiune. Aceste deficite ar trebui recuperate în faza de expan-siune, când se
acţionează exact în sens invers, pentru frânarea creşterii cererii agregate, şi
când combinaţia dintre reducerea cheltuielilor publice şi creşterea fiscalităţii
conduce la excedente bugetare.
Politicile anticriză bazate pe influenţarea cererii au fost aplicate pentru
prima dată în Statele Unite în vederea depăşirii „Marii Crize” din anii 1928-
1934 (programul New Deal al preşedintelui Roosevelt), iar după Al Doilea
Război Mondial au fost aplicate în mod curent în ţările Europei Occidentale
şi în Japonia.
Schimbările din mecanismul de funcţionare a economiilor ţărilor
dezvoltate au dus la apariţia aşa-numiţilor stabilizatori automaţi ai cererii,
care nu sunt altceva decât mecanisme instituţionalizate ce atenuează
fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura economică. Dintre
aceştia, cei mai importanţi sunt:
− sistemul fiscal progresiv. Chiar dacă cota de impozitare este fixă, în
condiţii de recesiune, când veniturile se reduc, automat impozitele se reduc şi ele
(20% din 1000 de lei reprezintă mai puţin decât 20% din 1500 de lei). Acest
lucru este cu atât mai evident când vorbim de un impozit cu cote progresive,
adică atunci când la venituri mai mari sunt aplicate cote de impozitare mai mari);
− generalizarea sistemului de asistenţă socială. În condiţii de
recesiune rata şi durata şomajului cresc şi, drept urmare, mai multe persoane
beneficiază de alocaţiile de şomaj şi alte ajutoare sociale şi, automat, cheltuielile
publice cresc, inducând creşteri ale pieţelor. În perioada de boom economic,
aceste ajutoare se reduc. În acelaşi timp, cotizaţiile (contribuţiile la asigurările
sociale) evoluează în sens contrar, adică se reduc în perioada de recesiune şi cresc
în perioada de expansiune.
Efectele ajustărilor automate ce apar în cheltuielile guvernamentale şi în
taxe pe măsură ce PIB-ul creşte sau descreşte pot fi accentuate prin măsuri de
politică economică discreţionare111.
De exemplu, în condiţiile crizei actuale, guvernul poate decide să
crească cheltuielile pentru bunuri publice sau servicii, cum ar fi drumurile,
apărarea, educaţia şi sănătatea şi, în acelaşi timp, să reducă nivelul
impozitelor asupra gospodăriilor şi firmelor, pentru a stimula consumul şi
investiţiile.
111
Politica economică discreţionară reprezintă modificări în nivelul taxelor şi al cheltuielilor cu scopul fie
de a stimula, fie de a reduce nivelul cererii agregate în economie pentru a promova stabilitatea economică şi
ocuparea deplină.
268
Caseta 17.3 A
În anul 2009, în S.U.A. a fost adoptat American Recovery and RRA
Reinvestment Act (ARRA). este
un
Obiective ale ARRA: exe
• crearea de noi locuri de muncă şi salvarea celor existente; mplu
• stimularea activităţii economice şi investiţia în creşterea pe de
termen lung;
polit
• asigurarea unui nivel fără precedent de transparenţă şi
ică
responsabilitate în cheltuirea fondurilor alocate.
econ
ARRA intenţionează să atingă aceste obiective prin: omic
• reducerea cu 288 de miliarde de dolari a impozitelor pentru ă
milioane de gospodării şi afaceri; discr
• creşterea finanţării federale pentru educaţie, sănătate şi programe eţion
de asistenţă socială cu 224 de miliarde de dolari; ară.
• punerea la dispoziţie a 275 de miliarde de dolari pentru Dife
împrumuturi, granturi şi contracte federale. renţa
dintr
Sursa: www.recovery.gov, site-ul oficial pentru informaţii privind e o
asemenea politică şi stabilizatorii automaţi este că politica discreţionară
necesită acţiune din partea guvernului pe când stabilizatorii automaţi
acţionează de la sine. Principala critică adusă acestor politici discreţionare
este aceea că ele necesită timp pentru a fi adoptate şi aplicate şi că, în loc să
aibă efecte contraciclice, mai degrabă ele tind să aibă efecte prociclice.
B. Politicile bazate pe ofertă sunt o combinaţie de politici

intervenţioniste sau orientate spre piaţă care îşi propun să influenţeze în
mod pozitiv latura productivă a unei economii prin îmbunătăţirea
cadrului instituţional şi a capacităţii de a produce (prin îmbunătăţirea
cantităţii şi calităţii factorilor de producţie).
Politicile intervenţioniste se bazează pe convingerea că statul poate
acţiona în mod direct pentru îmbunătăţirea capacităţii productive a
economiei, oferind el însuşi bunuri şi servicii acolo unde se crede că piaţa ar
eşua în oferirea lor. Aceste intervenţii necesită cheltuieli imediate, care,
iniţial, sporesc cererea agregată. Totuşi, pe termen lung, aceste politici ar
trebui să sporească potenţialul productiv al unei economii. Asemenea politici
includ:
• investiţii în capitalul uman (un sistem public de învăţământ şi un
sistem public de sănătate bine puse la punct constituie ingrediente necesare
dezvoltării unei economii);
• investiţii în noile tehnologii;
• investiţii în infrastructură (proiecte publice pe scară mare, cum ar fi
sistemele de alimentare cu apă şi electricitate, reţelele de comunicaţii,
porturile, autostrăzile ş.a.);
• politici industriale (guvernul poate susţine, prin reduceri de impozite,
împrumuturi subvenţionate sau chiar prin subvenţii directe, anumite ramuri
industriale care fie prezintă avantaje comparative, fie au perspective bune pe
termen lung).
Politicile orientate spre piaţă pornesc de la ideea enunţată în Legea lui
Say, legea pieţelor, potrivit căreia oferta îşi creează propria cerere. Asemenea
politici includ:
• încurajarea concurenţei pe piaţă; o concurenţă mai intensă ar încuraja
269
munca asiduă, inovaţia, scăderea preţurilor şi creşterea calităţii în încercarea
de atragere a clienţilor. Aici se regăsesc dereglementarea, legislaţia
antimonopol, privatizarea şi liberalizarea comerţului;
• reformarea pieţei muncii, urmărindu-se creşterea rolului cererii şi
ofertei pe această piaţă; aici se regăsesc politici ce urmăresc reducerea puterii
sindicatelor, reducerea ajutoarelor de şomaj, eliminarea salariului minim;
• reducerea impozitelor pe profit; aceste reduceri încurajează extinderea
investiţiilor existente şi atrag noi investitori.

• fluctuaţii economice;
• ciclicitate economică;
• ciclul economic;
• expansiune economică;
• recesiune economică;
• punct de contracţie;
• punct de relansare;
• cicluri Kitchin;
• cicluri Juglar;
• cicluri Kuznets;
• cicluri Kondratieff;
• stabilizatori automaţi ai cererii;
• politică economică discreţionară.

1. Dacă ciclurile de afaceri sunt inevitabile, la ce folosesc politicile macroeconomice?
2. Ce evenimente pot determina consumatorii să-şi reducă cererea de bunuri chiar dacă
preţurile nu se modifică?
3. Ce înţelegea Say prin formularea „oferta îşi crează propria cerere”?
4.De ce, în perioada 1929-1933, scăderea preţurilor şi salariilor nu a condus la creşterea
vânzărilor şi ocupării forţei de muncă?
Adevărat sau fals

1. Fluctuatiile sezoniere ale activitatii economice sunt determinate de factori sau evenimente
neprevazute.
2. Ciclicitatea este o forma intamplatoare , nespecifica in evolutia fenomenului economic.
3. Ciclicitatea este determinata numai de cauze si factori infrastructurali si structurali.
Alegere
1. Punctul de relansare este punctul in care:
a. cresc variabilele care cuantifica procesul economic;
b. factorii ce concura la incurajarea cresterii economice preiau dominatia asupra factorilor ce
franeaza cresterea economica;
c. factorii ce concura la franarea variabilelor economice preiau dominatia asupra factorilor ce
incurajeaza cresterea economica;
270
d. predomina elementele perturbatorii ale ciclicitatii.
2. Sunt considerati factori cauzali ai ciclicitatii economice:

a. perturbatiile naturale
b. perturbatiile sociale
c. factorii de infrastructura
d. perturbatiile intraciclice
3. In faza de recesiune, ca politica fiscala anticiclica, se recomanda:

a. cresterea fiscalitatii
b. reducerea ratei dobanzii
c. reducerea fiscalitatii
d. un control riguros asupra masei monetare

• Frois, Abraham, Economie Politică, Editura Humanitas, Bucureşti 1994.
• Lipsey, Richard G.; Chrystal, K. Alec, Economia Pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• Mecu, Constantin, Enache Constantin (coordonatori), Economie Politică, vol. 2, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti 2009.
• Samuelson, Paul; Nordhaus, William, Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
• Schiller, Bradley R., The Economy Today (eleventh edition), Editura Mcgraw-Hill/Irwin, New York,
2008.
• Sedláček, Tomáš, Economia binelui şi a răului, Editura Publică, Bucureşti, 2012.
• Šmihula, Daniel, The waves of the technological innovations of the modern age and the present
crisis, Studia Politica Slovaca, volumul 1, p. 32-47, Bratislava, 2009.
• Stiglitz, Joseph E.; Walsh, Carl E., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
271
ŞOMAJUL
Cuprins
18.1. Introducere
18.3.1 Concepte privind abordarea relaţiei şomaj-ocupare
18.3.3. Relaţia şomaj-inflaţie
18.1 Introducere
Evaluarea dimensiunii şi structurii şomajului impune ca o necesitate
definirea acestuia. Complexitatea definirii conceptului de şomaj reiese din
modul diferit de interpretare în literatura economică. După Joseph Stiglitz,
şomajul reprezintă „o subutilizare a resurselor de muncă. Indivizii apţi şi care
doresc să lucreze la nivelul curent de piaţă al salariilor nu sunt utilizaţi în
mod productiv”112. Paul Samuelson apreciază că „în grupul de şomeri intră
persoanele care nu sunt angajate, dar care caută un loc de muncă sau aşteaptă
să se întoarcă la vechiul loc de muncă”113.
Şomajul privit ca un dezechilibru macroeconomic al pieţei muncii este
efectul, pe de o parte, al unor dezechilibre cauzate de evoluţiile economice
sinuoase în diferite perioade, iar pe de altă parte, al incompatibilităţii
adaptării structurii ofertei de muncă la dinamica schimbărilor structurale ale
cererii. Întârzierea procesului de adaptare, înţelegând calificarea şi
recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu restructurările de ramură şi
subramură, pune în evidenţă relaţia ocupare deplină – şomaj. Prin ocupare
deplină înţelegem un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă însoţit de un
anumit nivel al şomajului. Economia este, astăzi, sub presiunea adaptării la
schimbările provocate de noile tehnici şi tehnologii, ceea ce determină, pentru
o anumită perioadă, o neconcordanţă între calitatea şi structura forţei de
muncă şi caracteristicile noilor locuri de muncă, generând o dezocupare
structurală a forţei de muncă. Starea de criză şi menţinerea ei pe o durată
lungă afectează negativ, la rândul lor, echilibrul pieţei muncii, generând o
criză a ocupării forţei de muncă; în consecinţă, numărul şomerilor creşte într-
un ritm ce depăşeşte rata naturală. Această rată naturală are valori diferite de
la o ţară la alta, de la o perioadă la alta, în funcţie de evoluţia PIB la
potenţialul său.
• abordarea relaţiei şomaj-ocupare, în condiţiile contemporane;

• delimitarea cauzelor, a dimensiunii şi formelor şomajului;
• modalităţi de integrare-reintegrare pe piaţa muncii a forţei de
112
Joseph Stiglitz, Carol Walsch, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 437.
113
Paul A. Samuelson, Wiliam D. Hordhaus, Economie Politică, Editura Teora, 2001, p. 668.
272
muncă active aflate în şomaj;
• consecinţe economice, sociale şi politice generate de şomaj în
condiţiile de cronicizare a crizei ocupării forţei de muncă active.
18.3.1. Concepte privind abordarea relaţiei şomaj-ocupare

Ocuparea forţei de muncă activă corelată cu existenţa şomajului
evidenţiază starea pieţei muncii, şi anume relativul echilibru sau dezechilibru
între cererea şi oferta de muncă la nivel macroeconomic. Integrarea României
în UE, care presupune, începând cu 2014, libera circulaţie, fără restricţii, a
forţei de muncă, influenţează, la rândul ei, relaţia şomaj-ocupare. Creşterea
sau descreşterea activităţii economice în spaţiul UE, precum şi reglementările
vizând funcţionarea pieţei muncii la nivel naţional şi comunitar au un impact
semnificativ asupra stabilităţii echilibrului pe piaţa muncii. Mişcarea liberă a
forţei de muncă active pe o piaţă integrată regional generează condiţii fie
pentru o creştere a ocupării, fie pentru sporirea dezocupării, a şomajului în
raport de starea economiilor ţărilor membre, precum şi la scară mondială.
În prezent, persistenţa şomajului la cote ridicate în cele mai multe ţări
membre ale UE, dar şi în ţări nemembre rămâne o problemă preocupantă
pentru teoria economică şi guverne În raportul OECD din 1994, intitulat Jobs
Study, se sublinia: „Şomajul este probabil cel mai de temut fenomen al
timpurilor noastre. El afectează toate categoriile sociale”. Perioada de după
2008 confirmă această apreciere, deoarece se caracterizează prin persistenţa
şomajului la un nivel ridicat, alarmant pentru unele state, apropiat de cel din
1994, punând în evidenţă cronicizarea crizei ocupării forţei de muncă.
Definiţia conceptului de şomer o regăsim în multe variante, în funcţie
de diferiţii reprezentanţi ai gândirii economice, de legislaţia existentă la nivel
naţional şi internaţional (caseta 18.1):
273
Caseta 18.1
Definiţii ale şomerului
Biroul Internaţional al Muncii (organizaţie din cadrul O.N.U.)

defineşte şomerul plecând de la următoarele criterii:
– are o vârstă de peste 15 ani;
– este apt de muncă;
– caută un loc de muncă;
– este disponibil pentru o muncă salariată.
În România, şomerul este definit în Legea 76/2002* ca fiind

persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
– este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16
ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
– starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă
pentru prestarea unei munci;
– nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din
activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici decât îndemnizaţia de
şomaj ce i s-ar cuveni potrivit legii;
– este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat
următoare dacă s-ar găsi un loc de muncă;
– este înregistrată la Agenţia Naţională pentru ocuparea Forţei
de Muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care
funcţionează în condiţiile prevăzute de lege.
În SUA, Biroul de statistică defineşte şomerul ca fiind acea
persoană care nu are loc de muncă, caută activ un loc de muncă de patru
săptămâni şi este dispus să muncească.
_________
* Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă.
Având în vedere criteriile prezentate în caseta 18.1, se poate conchide

că numărul şomerilor calculat după criteriile ANOFM114 este mai mic decât
cel calculat conform criteriilor BIM. Această diferenţă este cauzată de
condiţiile privind vârsta minimă (şomerul ANOFM, minimum 16 ani, în timp
ce şomerul BIM, minimum 15ani) şi obligativitatea înregistrării la ANOFM
sau la alt furnizor de servicii de ocupare pentru a dobândi statutul de şomer.
Precizarea acestor criterii nu elimină posibilitatea ca unele persoane să nu fie
luate în calcul ca şomeri; ne referim la cei ce renunţă de a se înregistra după o
căutare îndelungată a unui loc de muncă sau la cei care sunt în şomaj latent.
În acelaşi timp, există şi situaţia în care unele persoane înregistrate ca şomeri,
lucrează pe „piaţa neagră” sau „gri”, completând salariul cu indemnizaţia de
şomer.
Definiţiile şomajului surprind starea de dezechilibru de pe piaţa muncii,
manifestată prin excedentul de ofertă globală a forţei de muncă active
faţă de cererea agregată de muncă. Este o abordare la scară
macroeconomică a şomajului. Există situaţii când la nivel microeconomic, pe
un segment sau altul al pieţei muncii, este un excedent de cerere de muncă,
deci, un deficit de forţă de muncă. Explicaţia constă în faptul că trecerea de
pe un segment al pieţei muncii pe altul este dificilă din cauza rigidităţii
ofertei de muncă, a gradului redus şi uneori de lungă durată de substituire a
unor calificări specifice, profesii a căror cerere este nesatisfăcută, sau din
cauza neadaptării formelor de pregătire profesională la structurile dinamice
ale pieţei muncii.
În concluzie, şomajul, ca fenomen macroeconomic, reprezin-tă
subutilizarea unei părţi a forţei de muncă active, dornică de a munci. El
114
Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă.
274
este expresia dezechilibrului pieţei muncii, în sensul că oferta de forţă de
muncă globală este mai mare decât cererea de muncă globală din partea
agenţilor economici.

Existenţa şi accentuarea şomajului au o multitudine de cauze de ordin
obiectiv şi subiectiv.
Între ocupare-şomaj şi dinamica produsului naţional brut (PNB), a
venitului naţional (VN) există o strânsă legătură. Creşterea PIB, a
venitului naţional poate fi rezultatul atragerii de forţă de muncă suplimentară,
ceea ce determină sporirea locurilor de muncă. Această relaţie între creşterea
economică şi variaţia şomajului este pusă în evidenţă de Arthur Malvin Okun,
prin formularea legii Okun. Conform acestei legi, pentru ca rata şomajului să
scadă, este necesar ca rata creşterii să depăşească un anumit prag. Okun
presupune că, în SUA, de exemplu, la un prag de 3% în medie, creşterea
economică nu influenţează variaţia ratei şomajului. În schimb, o creştere
superioară a acestui prag cu încă 1% va duce la o scădere a şomajului. Este,
aceasta, o abordare liniară între creşterea economică şi rata şomajului.
Rezultă că numai o creştere susţinută la un nivel ridicat poate genera o
scădere a şomajului. Deci, în condiţii de creştere economică modestă sau
slabă, cum sunt cele actuale, şomajul nu scade. Această concluzie se bazează
pe datele privind evoluţia PIB, în ultimul deceniu, şi a ratei şomajului. Un alt
factor care presează asupra pieţei muncii este factorul demografic, care
sporeşte forţa de muncă activă, deci, apar cerinţe suplimentare de locuri de
muncă; în consecinţă, nivelul şomajului nu poate fi constant. În acelaşi timp,
asimilarea progresului tehnic, factor important de sporire a productivităţii
muncii, are un efect dual: pe de o parte, PIB, VN cresc pe unitatea de efort de
muncă, iar pe de altă parte, locurile de muncă se reduc. Starea actuală a pieţei
muncii din ţările dezvoltate, caracterizată prin prezenţa unui şomaj ridicat, îşi
are explicaţia în faptul că sporirea PIB, a VN este rezultanta creşterii, pe
termen lung, a productivităţii muncii. În Marea Britanie, aproape întreaga
creştere a PIB, a venitului naţional, din perioada postbelică, s-a datorat
sporirii productivităţii muncii. În acelaşi timp, activităţile nou create s-au
bazat pe o intensitate scăzută a muncii. Astfel, în Anglia, în 1993 faţă de
1945, forţa de muncă angajată a crescut cu doar 2,3%, în schimb, PIB real a
sporit de aproape 3 ori. Nu orice creştere economică generează o sporire a
gradului de ocupare, dacă avem în vedere că ea este urmarea câştigurilor
rezultate din sporirea productivităţii. În ţările dezvoltate, creşterea
productivităţii, deşi este o constantă, se diferen-ţiază, ca nivel, în funcţie de
perioadă şi ţară. Această diferenţiere decurge din capacitatea financiară de a
dezvolta cercetarea ştiinţifică şi asimila rezultatele acesteia într-un timp scurt,
din capacitatea de adaptabilitate şi abilitate a agenţilor economici la noile
evoluţii ale pieţei bunurilor economice.
În funcţie de intensitatea introducerii progresului tehnic şi tehno-logic,
după cum remarca economistul austriac Joseph Schumpeter, rezultă şi o
mişcare de „distrugere creativă”, care necesită o nouă realocare a resurselor
de muncă. Înţelegem, prin aceasta, manifestarea unei tendinţe contradictorii:
pe termen scurt, distrugerea acelor locuri de muncă incompatibile cu mişcarea
progresului tehnic, dar creativă pe termen lung, cu condiţia de a reorienta şi
structura resurselor umane în concordanţă cu exigenţele noilor locuri de
muncă create, ca urmare a multiplicării şi diversificării nevoilor unei societăţi
informatizate şi cibernetizate.
Acoperirea acestor nevoi stimulează dezvoltarea activităţilor în
sectoarele de prelucrare, servicii, cercetare, protecţia mediului şi, în
consecinţă, crearea de noi locuri de muncă.
În prezent, dezechilibrul pieţei muncii, exprimat printr-o criză a
ocupării, este, parţial, determinat şi de criza economică, de lungă durată,
începută prin criza financiară încă din 2008, care a amplificat şi
multiplicat condiţiile de reducere a locurilor de muncă.
Fluctuaţiile activităţii economice generează condiţii de scădere a

gradului de ocupare şi de sporire a şomajului.
275
Evoluţia sezonieră a unor activităţi (construcţii, agricultură, turism)
măreşte, în anumite perioade ale anului, numărul şomerilor. În derularea
ciclului economic, faza de criză se particularizează prin reducerea activităţilor
economice, falimente şi, în consecinţă, scăderea gradului de ocupare şi
creşterea numărului şomerilor. Dacă faza de criză se întinde pe o perioadă
lungă, dezechilibrele, inclusiv pe piaţa muncii, devin mai profunde şi de
durată. În prezent, factorii de structură, coroboraţi cu efectele crizei
economice, au multiplicat condiţiile de suprimare a locurilor de muncă. John
Maynard Keynes, analizând consecinţele crizei de la începutul anilor ’30,
considera că pentru restabilirea echilibrului ocupării depline sunt necesare
„măsuri de control central prin extinderea funcţiilor tradiţionale ale
statului…..continuând să existe un câmp larg pentru exercitarea iniţiativei şi
răspunderii particulare.”115 Măsurile iniţiate de guverne, în special de
austeritate, precum şi recomandările la nivelul UE, recomandări neînsoţite de
un sprijin real, nu şi-au dovedit eficienţa în îmbunătăţirea mediului de afaceri,
în prezent, deosebit de complex şi cu o altă structură economică faţă de
anii`30.
Faza de expansiune, de creştere economică, în condiţiile
contemporane, nu mai asigură, pe termen scurt, reducerea şomajului şi un
nivel ridicat al ocupării forţei de muncă. Aceasta se explică prin acţiunea mai
multor factori: intensitatea introducerii progresului tehnic şi eficienţa ridicată
a acestuia; posibilităţile reale, în multe cazuri reduse, ale agenţilor economici
de a investi şi crea produse competitive pentru piaţa internă şi externă; nivelul
ridicat al preţurilor factorilor de producţie; intervenţia statului în economie şi
incapacitatea sa de a folosi eficient şi stimulativ pârghiile economico-
financiare în vederea optimizării raportului oferta globală – cererea globală
de forţă de muncă activă.
Populaţia activă nu este stabilă, fiind influenţată de factori precum: a)
cel demografic. Dacă populaţia creşte, să presupunem, în SUA, cu 1%, în
acest caz, pentru ca rata şomajului să rămână constantă, rata PIB trebuie să
crească deasupra mediei (3%) cu 1%; b) creşterea productivităţii muncii
are un rol dual: pe de o parte, contribuie la sporirea PIB, pe de altă parte,
diminuează locurile de muncă. În consecinţă, creşterea economică ar trebui să
fie superioară atât creşterii populaţiei, cât şi a productivităţii muncii pentru ca
rata şomajului să scadă. Este evident că nu orice creştere economică
generează şi o ridicare a nivelului de ocupare, mai ales dacă se datorează
câştigurilor productivităţii muncii. Legea Okun este dificil de aplicat în
condiţiile de astăzi ale pieţei muncii, deschisă regional şi mondial şi supusă
modificărilor de ordin structural. Okun mai estimează că, la o reducere
temporară a cererii, firmele nu se vor grăbi să concedieze un număr prea
mare de angajaţi. Explicaţia constă în faptul că revigorarea activităţii, într-o
perioadă scurtă, ar pune firmele în dificultate privind calitatea forţei de
muncă nou angajate, deoarece ar presupune o perioadă de adaptare la
exigenţele competitive ale pieţei bunurilor şi serviciilor, din domeniul
respectiv. Evoluţia stării economice pune în evidenţă, contrar acestei
aprecieri, accentuarea fenomenului de disponibilizare a forţei de muncă,
urmare a presiunii asupra pieţei muncii a unor multitudini de factori de ordin
structural, tehnic, tehnologic, management şi marketing.
În România, ritmul modest şi chiar negativ, în perioada de după 2008,
al creşterii economice, coroborat cu criza economică de lungă durată, a
generat un şomaj de mari proporţii, cu perspective reduse, pe termen scurt, de
creştere a gradului de ocupare. În prezent, rata relativ scăzută a şomajului în
ţara noastră, comparativ cu cea din alte ţări, este urmarea ratei negative
demografice, precum şi a emigrării unei importante părţi a forţei de muncă
active (peste două milioane de persoane).
Modificările de structură ale ramurilor şi sectoarelor economice,

sub impactul diversificării cererii de bunuri, al scumpirii surselor energetice
şi al altor componente ale factorilor de producţie, conduc inevitabil la
reducerea cererii de muncă. Activităţile care necesită un consum ridicat de
115
John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 380.
276
energie se vor restructura pe produse care presupun un consum de energie
mai mic pe efect util. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică, în mersul ei, generează
noi structuri de ramură şi subramură, care necesită forţă de muncă mai puţină,
structural compatibilă şi mai bine pregătită profesional.
În România, şomajul are la originea sa, doar parţial, efectele
transformărilor în structura economiei naţionale, după criteriul de eficienţă şi
al adaptării la mediul concurenţial pe o piaţă fără bariere vamale, în condiţiile
de membru al U.
Imigrarea – emigrarea influenţează gradul de ocupare a forţei de

muncă active. Imigrarea unei părţi a populaţiei active în vederea angajării în
diferite ţări sporeşte oferta de forţă de muncă în cadrul acestora. Emigrarea
are un efect invers, de scădere a ofertei de muncă în ţara de origine. În
România, emigrarea celor peste două milioane de persoane, care lucrează în
străinătate, explică, parţial, nivelul scăzut al şomajului.
Conjunctura economică şi politică internaţională nefavora-bilă, din

cauza oscilaţiilor ritmului creşterii economice până la valori negative, în
unele perioade, conflictelor armate, promovării unor politici de embargou
influenţează nefavorabil relaţiile economice vizând importul-exportul, cu
impact negativ asupra activităţilor economice în ţările din zonă, contribuind
la creşterea şomajului. Embargoul faţă de Irak şi fosta Iugoslavie, impus
României, precum şi starea conflictuală şi instabilitatea din unele zone ale
lumii au avut şi au efecte negative asupra exportului ţării noastre,
determinând restrângerea activităţii multor unităţi economice, şi, în
consecinţă, disponibilizări de personal.
Există şi cauze de ordin subiectiv, ce ţin de comportamentul agenţilor
economici şi al solicitanţilor. Agenţii economici, o parte din ei, au reţineri în
a angaja tineri, fie din cauza faptului că aceştia nu au experienţă, fie că ei nu
s-ar încadra în disciplina muncii într-un termen scurt. La rândul lor, o parte a
tinerilor, căutând locuri de muncă la un salariu mai mare, acceptă starea de
şomer pe o perioadă mai îndelungată, fiind în aşteptare, făcând parte din
şomajul fricţional. Totodată, cei mai în vârstă găsesc mai greu un loc de
muncă, prelungindu-se perioada de şomaj. Sincronizarea acestor factori, după
2007, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de condiţiile concrete
din fiecare ţară şi la nivel mondial, a generat un şomaj cronic, structural şi la
cote deosebit de ridicate, care a provocat un profund dezechilibru al pieţei
muncii, manifestat în criza ocupării forţei de muncă active.
18.3.3. Relaţia: şomaj – inflaţie

În teoria economică, evoluţia diferitelor variabile ce influenţează
mişcarea şomajului şi dinamica inflaţiei îşi găseşte o abordare demonstrativă
prin curba lui Phillips116. Conform teoriei lui Phillips, un grad înalt de
ocupare este însoţit de creşterea preţurilor, deoarece are loc o sporire a cererii
de bunuri, iar pentru o anumită stabilitate a preţurilor, ar fi necesară o
menţinere a proporţiilor şomajului. Autorul demonstrează că există o rată
naturală a şomajului117, care corespunde unei rate stabile a inflaţiei. Pentru a
nu se modifica rata inflaţiei, este important să nu existe un excedent de cerere
de muncă, dar nici oferta de forţă de muncă să nu cunoască profunde
transformări. Dacă există un excedent de cerere de forţă de muncă, atunci se
creează un câmp de presiune în direcţia creşterii salariilor şi, deci, apar
condiţii pentru inflaţie. Existenţa şomajului la un anumit nivel, ca o rată
naturală, secondată de o relativă stabilitate a ofertei de muncă, ar genera
condiţii de echilibru între rata şomajului şi rata inflaţiei.
John Kenneth Galbraith apreciază că teoria lui Phillips constă „în a
alege între gradul înalt de ocupare şi inflaţie, între o stabilitate a preţurilor şi
şomaj ridicat”118. În anii ’70, Curba lui Phillips a fost pusă sub semnul
întrebării în diferite ţări, din cauza manifestării fenomenului de stagflaţie şi
116
A.W. Phillips, profesor universitar, 1914-1975.
117
Rata naturală a şomajului în engleză: NAIRU.
118
J .K .Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong and Book, 1997, p.48.
277
slumpflaţie, care semnifică sincronizarea stagnării producţiei cu inflaţia şi
şomajul, iar slumpflaţia corespunde reducerii activităţii economice sincron cu
şomaj şi inflaţie. Economistul Michel Didier afirmă: „Faptul că şomajul şi
inflaţia fac casă bună este surprinzător şi de-a dreptul neplăcut. Nu mai este
posibil să se explice că dacă există inflaţie este pentru a evita şomajul sau
dacă există şomaj este pentru a pune capăt creşterii preţurilor”119.
În România, şomajul şi inflaţia au avut o evoluţie sincronizată,
atingând, în unele perioade, cote procentuale deosebit de ridicate.
Tabelul 18.1
Rata şomajului şi inflaţia în România (%) în anii 2005-2011
(faţă de anul anterior)
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
Rata şomajului /%)* 5,9 5,2 4,0 4,4 7,8 7 7,4
Rata inflaţiei 9,0 6,56 4,84 10,3 7,9 6,9 5,79
(media)
Sursa: Anuarul statistic 2010, 2011; EUROSTAT 2012
În condiţiile României, rata inflaţiei nu poate să explice cauza

menţinerii la niveluri rezonabile a şomajului (tabelul 18. 1). Mai mult,
începând cu anul 2005, atât inflaţia, cât şi şomajul au avut o evoluţie
oscilantă, evoluând la cote apropiate. Explicaţia constă doar parţial în
creşterea economică din perioada 2005-2008, urmată în 2009 şi 2010 de o
evoluţie negativă a PIB, care a diminuat condiţiile privind sporirea locurilor
de muncă. În consecinţă, creşte populaţia inactivă, care, nedispunând de
venituri, este ajutată de societate prin acordarea ajutorului social. O parte din
această populaţie poate fi regăsită pe „piaţa gri”, acceptând condiţiile impuse
de angajator. Analiza pieţei muncii prin anchete familiale ar evidenţia faptul
că numărul şomerilor este mult mai mare decât cel declarat oficial de către
Agenţia Naţională a Ocupării Forţei de Muncă. Ultimele date privind
numărul persoanelor care trăiesc sub pragul sărăciei ne dovedesc faptul că o
parte importantă din populaţia activă intră în această categorie din cauza
lipsei obţinerii unor venituri care să-i asigure minimum de existenţă, din
cauza şomajului de lungă durată. Explicarea celor două fenomene (şomaj –
inflaţie) nu se poate face prin substituirea unuia cu celălalt. Fiecare îşi are
propriile cauze, fără însă a le trata într-o ruptură totală unul faţă de celălalt.
Fiecare influenţează mersul economiei naţionale: se impune, aşadar,
reducerea la minimum a efectelor negative economico-sociale ale ambelor
fenomene.
Şomajul este, deci, generat de o multitudine de cauze, care diferă în
timp şi de la o ţară la alta.

Şomajul se manifestă în diferite forme, după cauzele care îl generează.
– Şomajul ciclic este generat de evoluţia ciclului economic. În faza de
criză, şomajul sporeşte ca urmare a contracţiei, scăderii producţiei, a
activităţilor economice şi creşterii numărului de falimente, cu deosebire a
întreprinderilor mici şi mijlocii.
În ultimul deceniu, şomajul, în multe ţări dezvoltate, s-a menţinut la
cote ridicate (peste 9%), chiar şi în perioadele de boom. Deci, s-a redus
capacitatea de absorbţie a pieţei muncii chiar şi în faze ale ciclului care se
particularizau prin sincronizarea creşterii economice cu reducerea
substanţială a numărului de şomeri.
– Şomajul conjunctural este efectul restrângerii activităţii economice
în unele ramuri, sectoare economice, sub impactul unor factori conjuncturali
economici, politici, sociali, interni şi internaţionali. Primul şi al doilea „şoc
petrolier” (din prima jumătate a anilor ’70) şi embargourile care se practică
faţă de anumite state s-au răsfrânt şi se răsfrâng negativ asupra economiei
119
Michel Didier, Economia: Regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 209.
278
statelor aflate sub embargou, dar şi asupra partenerilor cu care acestea aveau
relaţii comerciale. În consecinţă, reducerea locurilor de muncă afectează
gradul de ocupare a forţei de muncă.
– Şomajul structural reprezintă un dezechilibru cauzat de
neconcordanţa dintre structura cererii şi cea a ofertei. Un astfel de
dezechilibru derivă din reconversiunea unor activităţi economice, din
restructurările de ramură şi subramură impuse de progresul tehnic. Şomajul
structural poate fi prezent şi atunci când sunt locuri de muncă disponibile, dar
lipseşte pregătirea compatibilă a forţei de muncă. De pildă, există locuri
disponibile pentru programatori, în timp ce, în alte domenii există şomaj.
Şomajul structural apare şi ca efect al unei structuri înguste de ramuri şi
subramuri, caracteristică pentru ţările în curs de dezvoltare. Diversificarea
ramurilor ar oferi şanse mai mari de absorbţie a forţei de muncă în aceste ţări.
– Şomajul tehnologic este efectul introducerii noilor tehnologii, care
impun un nou mod de organizare de management al producţiei şi al muncii şi,
în consecinţă, o reducere a locurilor de muncă.
– Şomajul sezonier este legat de restrângerea activităţii econo-mice în
anumite anotimpuri ale anului, ca urmare a condiţiilor natu-rale, în
agricultură, construcţii de locuinţe, lucrări publice şi turism etc., el având un
caracter ciclic.
– Şomajul total presupune pierderea locului de muncă în condiţii de
încetare totală a activităţii (falimente, restructurarea profilului întreprinderii,
închiderea unor unităţi nerentabile).
– Şomajul parţial constă în reducerea duratei de muncă sub nivelul
stabilit legal, cu diminuarea corespunzătoare a salariului (săptămână
incompletă sau ziua de muncă la o durată mai mică).
– Şomajul deghizat cuprinde persoanele declarate şi înregistrate la
Agenţiile de Ocupare a Forţei de Muncă în categoria şomeri, dar care, în
realitate, sunt pe piaţa gri, neagră a muncii. Ei lucrează fără contract de
muncă, dar beneficiază de toate drepturile prevăzute în legile privind şomerii.
Persoanele care trăiesc în mediul rural şi care au un grad de ocupare
redus, cu un venit de subzistenţă, şi care se apropie de condiţia economico-
socială a şomerului, dar care nu sunt înregistrate la Agenţiile de Ocupare a
Forţei de Muncă, în realitate se află într-un şomaj latent.
Şomajul deghizat este de mare amploare în ţările în curs de dez-voltare,
unde milioane de persoane au o ocupare precară, cu o produc-tivitate foarte
scăzută, ceea ce le situează în starea de nonocupare.
– Şomajul voluntar este reprezentat de persoanele care refuză locurile
de muncă oferite, sau care se transferă de la un loc de muncă la altul din
diferite motive personale: locurile de muncă nu corespund aşteptărilor,
salariul este prea mic pentru a le asigura un trai decent, condiţiile de muncă
nu le convin. Şomajul voluntar pune în evidenţă comportamentele indivizilor,
făcându-i să devină mai rigizi, fie faţă de nivelul salariului, fie faţă de
condiţiile de muncă. Şomajul voluntar are, în esenţa sa, rigiditatea salariului
la scădere. Sindicatele militând pentru obţinerea unor salarii mai mari, agenţii
economici, care se raportează la fondul de salarii, renunţă să angajeze, astfel
că o parte din forţa de muncă rămâne neocupată. Acestuia (şomajului
voluntar) îi corespunde şomajul fricţional.
Estimarea sau măsurarea şomajului presupune luarea în considerare a
dimensiunii, structurii, intensităţii şi duratei acestuia, într-o perioadă sau alta.
În acest sens, se apelează la indicatori cantitativi şi structurali.
• Indicatorii cantitativi exprimă mărimea absolută a şomajului, adică

numărul total al şomerilor existenţi, la un moment dat, pe ansamblul
economiei naţionale, într-o zonă geografică, în anumite ramuri, profesii,
meserii etc.
În UE (28 ţări), numărul şomerilor în ianuarie 2014 era de 26,231
milioane, dintre care 19,175 milioane din zona euro, cu 449 000 mai
puţini decât în UE (28) şi cu 67 000 mai puţini în zona euro, faţă de aceeaşi
lună din 2013 [53]. Şomerii sub 25 ani reprezentau în acelaşi an 5,556
milioane în zona euro, cu 171 000 mai puţini faţă de ianuarie 2013 – un
număr îngrijorător, cu consecinţe grave asupra economiilor naţionale. Rata
şomajului în România, conform EUROSTAT, atingea, în ianuarie 2014,
279
valoarea de 7,3%, situându-se sub rata şomajului UE (28) cu 3,5 pp. Rata
şomajului în rândul tinerilor [54] era în 2014 de 23,4 în UE(28), semnificativ
mai mare comparativ cu rata şomajului totală în UE, de 10,8%. Rata
şomajului totală în UE a rămas relativ stabilă faţă de anul 2013, când a fost de
11,0%. În România, rata şomajului [55], la sfârşitul lunii ianuarie 2014, a fost
de 5,84%, cu 0,18 pp mai mare decât în luna ianuarie a anului 2013. Numărul
total al şomerilor, înregistraţi în ianuarie 2014, era de 529.132 persoane.
Dimensiunea actuală de mari proporţii a şomajului pune în evidenţă faptul că
libera circulaţie a forţei de muncă nu a avut efectul de a evita manifestarea
crizei ocupării forţei de muncă active.
Rata şomajului exprimă procentual mărimea şomajului şi se calculează
ca raport procentual între numărul şomerilor şi populaţia activă (populaţia
ocupată plus şomeri).
Număr de şomeri
= x 100
Rata şomajului Populaţie activă (populaţie ocupată plus şomerii)
Tabelul 18.2
Rata şomajului în unele zone şi ţări*
2007 2008 2009 2010 2011 2012**
UE (27 de membri) 7,1 7,1 9,2 9,6 9,7 10,4
UE (15 membri) 7,4 7,5 9,4 10,0 9,9 11,8
Austria 4,4 3,8 4,8 4,6 4,3 4,5
Danemarca 3,8 3,3 6,0 7,5 7,9 7,9
Germania 8,4 7,3 7,5 6,8 6,3 5,4
Grecia 8,3 7,7 9,5 12,0 17,7 24,4
Spania 8,3 11,3 18,o 20,1 20,7 26,6
Franţa 8,4 7,8 9,5 9,7 9,5 10,8
Italia 6,1 6,7 7,8 8,4 8,4 11,1
Marea Britanie 5,3 5,6 7,6 7,8 8,o 7,8
Japonia 3,9 4,7 4,7 5,1 5,4 4,1
S.U.A. 4,6 5,8 9,3 4,8 5,8 7,8
Polonia 9,6 7,1 8,2 10,5 10,6
Cehia 5,3 4,4 6,7 7,3 6,7 7,4
Ungaria 7,7 7,8 10,0 11,2 11,2 11,0
Bulgaria 6,9 5,6 6,8 9,9 11,4 12,9
România 6,4 5,8 6,9 7,3 7,4 6,7
Sursa: Anuarul Statistic al României 2011; Eurostat, 2012 (date pe luna
noiembrie)
Datele din tabelul 18.2 prezintă evoluţia ratei şomajului la nivelul UE (27
membrii), UE (15 membri), S.U.A. şi Japonia. Diapazonul este foarte larg,
chiar şi la nivelul unui singur an, 2012: de la 4,5% în Austria la 26,6% în
Spania. Japonia continuă să menţină o rată a şomajului la un nivel scăzut (4,1
% luna noiembrie). Diferenţele, până la decalaje, privind ratele şomajului, la
nivelul ţărilor luate în studiu, pun în evidenţă şi temerile guvernelor de a creşte
gradul de ocupare pe termen scurt, luând în considerare noii sosiţi pe piaţă,
precum şi şomajul de lungă durată120. O atare situaţie a determinat Comisia
Economică a UE să atenţioneze guvernele ţărilor membre că sunt responsabile
cu sporirea gradului de ocupare a forţei de muncă.
• Indicatorii de ordin structurali se referă la componenta structurală a
şomerilor după nivelul de calificare, specialităţi, meserii, sex, vârstă etc.
După nivelul de educaţie, din total şomeri indemnizaţi, aceştia pot fi
grupaţi în absolvenţi ai ciclului primar, gimnazial şi profesional, ai studiilor
liceale, postliceale şi universitare..
După grupe de vârstă din total şomeri; la nivelul UE, rata tinerilor
şomeri, în septembrie 2012, era de 22,8% faţă de 21,7 în aceeaşi lună a anului
2011. În România, rata şomajului în rândul tineretului cu vârste între 15 şi 24
de ani era, în 2011, apreciată la 23,7. Această rată se diferenţiază pe ţări.
120
Şomaj de lungă durată: persoanele aflate în şomaj pe o perioadă de 12 luni şi peste.
280
Femeile constituie o componentă importantă în structura şomerilor
înregistraţi, trăsătură valabilă pentru toate ţările lumii, inclusiv pentru
România.
Şomajul afectează toate categoriile de salariaţi, iar persistenţa celui de
lungă durată lărgeşte spectrul sărăciei, accentuează marginalizarea
persoanelor şi acutizează conflictele de ordin social.
Măsurarea şomajului necesită luarea în calcul şi a altor elemente, cum
sunt: intensitatea şomajului, adică evidenţierea situaţiei în care este vorba
de reducerea perioadei de lucru, a numărului de ore de muncă săptămânale şi
diminuarea corespunză-toare a salariului sau pierderea totală a locului de
muncă; durata şomajului, care reprezintă intervalul de timp din momentul
încetării parţiale sau totale a activităţii până la reîncadrarea sau reluarea
muncii într-un domeniu sau altul. Şomajul de lungă durată, de peste un an,
devenit o constantă a pieţei muncii.

Pe plan economic, se disting consecinţe negative ale şomajului la nivel
naţional, colectiv şi individ – familie.
• Pe plan naţional, excluderea unei părţi a forţei de muncă active din
activitate în mod involuntar influenţează dinamica mărimii PIB, în sensul că
instruirea, calificarea celor aflaţi în şomaj au presupus cheltuieli din partea
individului şi societăţii care nu vor putea fi recuperate, mai ales în situaţia
şomajului de lungă durată. Această forţă de muncă, ieşită din rândurile
populaţiei active ocupate, nu contribuie la creşterea PIB, la dezvoltarea
societăţii, privită în ansamblul său; societatea suportă costurile şomajului pe
seama contribuţiei la fondul de şomaj, din partea agenţilor economici şi
salariaţilor. Pe de altă parte, existenţa unui şomaj de lungă durată, mai ales în
rândul tinerilor, poate genera acte de violenţă, infracţiuni, poate accentua
criminalitatea, cu impact asupra întregii societăţi. Efecte negative sunt şi la
nivelul comunităţii. Starea de şomer, a unei părţi importante din populaţia
activă a unei comunităţi diminuează contribuţia la veniturile bugetelor locale,
ceea ce afectează sursele financiare necesare pentru diferite activităţi de ordin
social-cultural. Totodată, sărăcia capătă noi dimensiuni ca urmare a
persistenţei şomajului de lungă durată, determinând ca o parte din veniturile
bugetului local să fie alocată pentru ajutoare sociale.
• La nivel de individ-familie, şomajul se repercutează negativ asupra
venitului. Indemnizaţia de şomaj este mai mică decât salariul. Prelungirea
duratei şomajului erodează şi economiile, dacă ele există. Totodată, se
produce o deteriorare a calităţii forţei de muncă şi este mai greu de găsit un
loc de muncă. Şomajul structural se cronicizează.
Un rol aparte revine stării morale şi psihice, care afectează individul
devenit şomer mai mult decât latura economică. Apar complexe de inutilitate
pentru societate şi familie. Starea de şomaj poate afecta coeziunea şi armonia
din unele familii. Totodată, şomajul cronic şi de lungă durată, care generează
sărăcia unui grup important din populaţia activă, poate antrena conflicte
sociale profunde. Este de înţeles că „bulversarea vieţii sociale şi a celei de
familie poate provoca o adevărată criză de identitate”121.
Multitudinea de efecte negative ale şomajului pentru societate şi individ
justifică pe deplin îngrijorarea guvernelor statelor lumii în faţa acestui flagel
şi preocuparea pentru a găsi soluţii de ocupare a forţei de muncă la un grad
cât mai înalt.
Existenţa în România a unui şomaj cronic de lungă durată, ce a generat
criza ocupării forţei de muncă, impune cu necesitate o politică activă de
ocupare, care să vizeze obiective la nivel micro şi macroeconomic.

Şomajul, prin dimensiuni, durată prelungită şi consecinţe, ridică în faţa
guvernelor şi forţelor sociale problema responsabilităţii de a elabora politici
al căror obiectiv îl constituie reducerea proporţiilor acestuia, asigurarea
121
A.K. sen, L’inégalité, le chômage et l’Europe d’aujourd’hui, în „Revue internationale du travail”, nr.
2/1977, p. 77.
281
protecţiei sociale.
• Politicile active constau din măsuri care să contribuie la (re)integrarea
şomerilor în diferite activităţi şi prevenirea şomajului în rândul celor ocupaţi.
Principalele acţiuni, măsuri de promovare a politicilor active sunt:
– organizarea de cursuri de calificare pentru cei care vin pe piaţa
muncii fără o calificare corespunzătoare şi recalificarea (reconversia)
şomerilor în concordanţă cu structura profesională a locurilor de muncă;
– stimularea agenţilor economici, prin pârghiile economico-financiare,
în extinderea activităţii economice;
– încurajarea investiţiilor, prin acordarea de facilităţi în vederea
relansării şi creşterii economice, a creării de noi locuri de muncă;
– acordarea de facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de
lungă durată, precum şi tineri122;
– încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică, pe plan local
şi naţional;
– dezvoltarea serviciilor publice în limite raţionale, a serviciilor
industriale etc.;
– extinderea ocupării atipice123: ocuparea pe timp de muncă parţial,
ocuparea temporară, munca la domiciliu, munca independentă şi alte forme
de ocupare.
În vederea atenuării şomajului şi a consecinţelor lui sunt importante şi
alte măsuri, acţiuni, ca: acordarea de facilităţi care să stimuleze mobilitatea
forţei de muncă de la o zonă la alta, de la un sector de activitate la altul
(indemnizaţii de transfer, locuinţe etc.); încurajarea şomerilor de a se lansa în
activităţi pe cont propriu; dezvoltarea cercetării ştiinţifice, a sectoarelor de
concepţie; racordarea învăţământului la tendinţele ce se conturează în
diviziunea muncii interne şi internaţionale; formarea şi specializarea
tineretului în domenii de perspectivă îndelungată, care să le ofere o mobilitate
profesională ridicată; dezvoltarea sau crearea de unităţi în sectoare ce ţin de:
producerea de instalaţii, utilaje de depoluare, reciclarea mate-riilor şi
materialelor utile; protecţia resurselor, gestionarea pădurilor, a deşeurilor,
depoluarea râurilor; introducerea de restricţii privind imigrarea şi trimiterea
forţată a imigranţilor în ţara de origine – unele guverne acordă acestor
persoane facilităţi băneşti pentru a le stimula să plece fără intervenţie brutală
din partea organelor administrative.
Atenuarea tensiunii şomajului şi creşterea gradului de ocupare se pot
realiza prin sporirea volumului şi eficienţei investiţiilor. Investiţia, prin
efectele ei de antrenare, creează condiţii de creştere a producţiei, a venitului
naţional şi a cererii globale de bunuri economice, influenţând pozitiv
ocuparea şi nivelul de trai.
În România, şomajul poate fi redus prin creşterea investiţiilor, care să
reechilibreze piaţa bunurilor şi serviciilor. Sfera serviciilor, care deţine încă o
pondere redusă în PIB, în condiţiile ţării noastre, spre deosebire de ţările
dezvoltate, poate constitui o supapă importantă de absorbţie a unui număr
important de şomeri. Dar, pentru aceasta, sunt necesare câteva condiţii, şi
anume: sporirea investiţiilor şi crearea unor structuri moderne ale acestui
sector, tarife raţionale şi creşterea veniturilor reale ale agenţilor economici,
ale populaţiei.
Măsurile active vizează şi populaţia ocupată în vederea preîntâmpinării
riscului de şomaj. În acest scop, la nivelul unităţilor economice se elaborează
programe de (re)calificare, reciclare a forţei de muncă ocupate, în
concordanţă cu modificările de structură sau tehnologice ce urmează a avea
loc în unităţile respective. Adaptarea forţei de muncă ocupate la cerinţele
mereu în dinamică ale unităţii în care lucrează diminuează riscul persoanelor
respective de a deveni şomeri.
Reducerea timpului de muncă asigură atât menţinerea forţei de muncă
122
În România, agenţii economici sunt stimulaţi să angajeze absolvenţi prin subvenţionarea, de către Ministerul Muncii,
Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor vârstnice, a 70% din salariul net.
123
În legătură cu ocuparea atipică sunt păreri diferite. Unii specialişti apreciază că o evoluţie pozitivă a acestei forme de
ocupare conferă pieţei muncii o mai mare supleţe. Alţii consideră că ocuparea atipică duce la o slăbire a poziţiilor pe
piaţa muncii ale anumitor categorii profesionale. (A. De Grip, Y. Hoerenbeg, L’emploi atypique dans l’Union
Européenne, în „Revue internationale du travail”, nr.1/1997, p. 58)
282
angajate, cât şi posibilitatea sporirii locurilor de muncă. Reducerea duratei de
muncă poate avea un efect contradictoriu: creşte ocuparea, dar scade
productivitatea muncii. Evitarea efectului de reducere a productivităţii
marginale a muncii în cazul reducerii timpului de muncă impune un nou mod
de organizare a muncii la nivel naţional.
• Politicile pasive. Acestea se concretizează în măsuri şi acţiuni care să
asigure şomerilor involuntari un anumit venit pentru un trai decent sau de
subzistenţă. Această politică trebuie să aibă, prin fundamentarea sa, un
caracter limitativ, astfel încât să ţină cont atât de restricţiile ce provin din
partea partenerilor contribuabili, cât şi de beneficiari, care trebuie descurajaţi
în a se complăcea în situaţia de şomer. Politica pasivă răspunde la cele două
cerinţe în măsura în care, pe de o parte, se organizează cursuri de formare
continuă profesională, se stimulează crearea de noi locuri de muncă şi, pe de
altă parte, se fixează un cuantum al venitului incitator la muncă.
Venitul asigurat şomerului se numeşte indemnizaţie de şomaj sau, în
cazul ţării noastre, ajutor de şomaj, care se acordă pe o perioadă determinată;
nivelul indemnizaţiei reprezintă un procent din salariul primit în ultima
perioadă de muncă, de regulă, în ultimele şase luni de activitate (cazul ţărilor
din UE, inclusiv al ţării noastre).
În România, costul şomajului pentru patronat reprezintă 5%, raportat la
fondul de salarii, iar pentru salariaţi, 1%, raportat la salariul brut. În unele
ţări, costul şomajului este suportat şi de bugetul de stat în scopul asigurării,
pentru cei aflaţi în şomaj, a unui venit suficient pentru un trai decent.
În România, perioada de acordare a ajutorului de şomaj este de 9 luni,
iar a alocaţiei de sprijin, de 18 luni.
În cazul depăşirii perioadei de acordare a indemnizaţiei de şomaj, din
cauza imposibilităţii găsirii unui loc de muncă, în multe ţări se mai acordă,
pentru un interval de timp, ajutor social sau alocaţie de sprijin. Acestea sunt
sume fixe, lunare, cu mult mai mici decât indemnizaţia de şomaj.
Costul şomajului are un suport obiectiv atâta timp cât societatea nu are
capacitatea de a crea locuri de muncă şi de a asigura creşterea gradului de
ocupare a forţei de muncă active.

• şomajul;
• populaţia activă;
• şomajul involuntar;
• şomajul voluntar;
• şomaj structural;
• rata şomajului;
• costul şomajului.
• Care sunt principalele caracteristici ale şomajului?

• Cauzele care stau la baza formării şomajului
• În ce constă relaţia dintre inflaţie şi şomaj?
• Principalele forme ale şomajului. Relaţia şomaj voluntar – şomaj involuntar
• Ce este politica activă de ocupare şi care sunt mijloacele de promovare a acesteia?
• Ce este politica pasivă de ocupare şi care sunt limitele ei?
• Consecinţele şomajului la nivel de societate, comunitate şi individ

283
Adevărat sau fals
1. Somajul este un fenomen intamplator, fara nici un rol pozitiv in economia de piata.
2. Somajul nu poate fi masurat si delimitat cu precizie de populatia ocupata si de populatia inactiva.
3. Ieftinirea creditului duce la cresterea somajului.

1. Somajul este un dezechilibru macroeconomic care apare atunci cand cererea de munca (Cl) si oferta
de munca (Ol) se afla în relatia:
a. Ol = Cl
b. Ol > Cl
c. Ol < Cl
d. Ol - Cl = 0
2. Printre conditiile stabilite Biroul International al Muncii pentru definirea somerului nu se numara:
a. sa fie inregistrat la Oficiul Fortei de Munca
b. varsta peste 15 ani
c. este apt de munca
d. este disponibil pentru o munca salariala sau nesalariala
3. Printre cauzele care conduc la aparitia somajului nu se numara:
a. productivitatea muncii ridicate
b. cresterea inclinatiei spre economisire
c. scumpirea creditului
d. criza economica

Michel Didier, Economia: Regulile jocului, capitolul „Şomajul”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
• J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, capitolul „Teoria
generală a ocupării într-o nouă formulare”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
• J.K. Galbraith, Societatea perfectă, capitolul „Argumentul social”, Editura Eurosong & Book, 1997.
• Richard G. Lipsey, K. Alec. Chrystal, Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
• Joseph Stiglitz, Carl E. Walsch, Economie, capitolul „Şomaj”, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
284
INFLAŢIA
Cuprins
19.1. Introducere
19.3.4. Relaţia inflaţie-şomaj. Curba Phillips
19.3.5. Evoluţia inflaţiei în România
19.3.6. Consecinţele inflaţiei. Costul inflaţiei
19.3.7. Gestionarea inflaţiei
19.1 Introducere
În economia noastră, majoritatea preţurilor tind să crească în timp,
acesta devenind un fenomen aproape permanent, în cea de a doua jumătate a
secolului al XX-lea, cu deosebiri de intensitate şi amploare în timp.
Economiştii folosesc termenul de inflaţie pentru a descrie situaţia în care
creşte nivelul general al preţurilor în economie.
Cine determină valoarea banilor? Răspunsul la această întrebare, ca şi la
multe altele, în economie, este dat de relaţia dintre cerere şi ofertă. Aşa cum,
pe piaţa bunurilor, cererea şi oferta pentru un anumit bun, de exemplu,
laptele, determină preţul acestuia, aşa şi pe piaţa monetară, cererea şi oferta
de bani determină valoarea banilor. Mai exact, conform teoriei cantităţii
banilor, promovată în secolul al XVIII-lea de filosoful David
Hume şi confirmată, relativ recent de proeminentul economist Milton
Friedman, inflaţia apare atunci când guvernele tipăresc prea mulţi bani.
Având în vedere că inflaţia constituie un aspect important al
performanţei macroeconomice şi o variabilă-cheie în orientarea politi-cii
macroeconomice, în capitolul de faţă vom analiza acest fenomen.
• delimitări, precizări şi nuanţe conceptuale menite să clarifice

fenomenul inflaţiei, ca element cheie al performanţei economice;
• fundamentarea bazei de cunoaştere a studentului în ce priveşte
modalităţile de măsurare a inflaţiei, a celor mai importanţi indici ai
preţurilor, precum şi implementările în practică a acestor modalităţi de
măsurare, prezentând ca studiu de caz măsurarea inflaţiei în România
pe baza IPC;
• conştientizarea studentului asupra fenomenului în complexitatea lui, ca
variabilă-cheie în orientarea politicilor macroeconomice pe termen
scurt şi lung, având în vedere efectele secundare care apar ca urmare a
stopării sau diminuării acestui fenomen.

285

Inflaţia reprezintă acea stare de dezechilibru economic în care
masa monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de
monedă, ducând la creşterea nivelului general al preţurilor şi la scăderea
puterii de cumpărare a banilor.
Preţurile bunurilor şi serviciilor se modifică permanent într-o economie
de piaţă, în sensul că unele cresc, în timp ce altele scad. Se consideră însă că
este inflaţie doar atunci când media acestor modificări ale preţurilor la bunuri
şi servicii înregistrează o creştere în timp. Prin urmare, deşi cuvântul inflaţie
este adesea considerat ca fiind sinonim cu „creşterea preţurilor”, definiţia
specifică a inflaţiei are în vedere o creştere a nivelului general al
preţurilor.
Modificarea permanentă a preţurilor bunurilor şi serviciilor este
determinată, pe de o parte, de schimbarea cererii şi ofertei de bunuri, iar pe de
altă parte, de cantitatea de bani existentă în economie. În general, preţurile
pot creşte în situaţia în care există un deficit de ofertă sau în situaţia în care
cererea pentru un produs depăşeşte oferta (surplus de cerere). Este valabil şi
raţionamentul invers pentru obţinerea scăderii preţurilor, adică existenţa unui
surplus de ofertă sau a unui deficit de cerere. Pe de altă parte, creşterea masei
monetare peste nevoile comerciale determină intensificarea cererii de bunuri
şi servicii, conducând la creşterea preţurilor.
Inflaţia este, înainte de toate, un fenomen monetar, fiind legată de
excedentul de masă monetară peste nevoile reale ale economiei, determinate
de oferta de bunuri şi servicii scăzută. În acest caz, pe termen scurt, ajustarea
raportului dintre cerere şi oferta de mărfuri, pe piaţă, are loc prin creşterea
preţurilor; dacă presupunem viteza de circulaţie a banilor (V) constantă,
conform relaţiei lui Fisher (M= PT/V), variaţia preţurilor (P) este
proporţională cu fluctuaţia masei monetare (M). Însă, inflaţia nu este doar un
fenomen monetar, ci unul monetaro-material, deoarece creşterea generalizată
a preţurilor şi diminuarea puterii de cumpărare a banilor, ca forme concrete
de manifestare a acesteia, exteriorizează sau scot la iveală dezechilibre de
profunzime, insuficienţe care ţin de volumul şi structura producţiei, de
neconcordanţa dintre producţie şi nevoi, dificultăţi privind aparatul tehnic de
producţie, nivelul randamentelor economice etc., care fac ca oferta să nu ţină
pasul cu cererea, şi invers. O asemenea abordare a inflaţiei pune în evidenţă
totodată legătura strânsă dintre fluxurile economice reale (de bunuri materiale
şi servicii), pe de o parte, şi fluxurile monetare, pe de altă parte.
În lumina teoriei cantitative, banii nu sunt decât „un văl” ce acoperă
universul economiei reale124; oferta şi cererea de bani există nu „în sine”, ci
pentru a fi transformate în cerere de bunuri şi/sau servicii reale. Milton
Friedman (2009, p.336) considera că „adevăratele” forţe care determină
bunăstarea unei naţiuni sunt capacităţile cetăţenilor săi, sârguinţa şi
ingeniozitatea lor, resursele pe care le stăpânesc, modul lor de organizare
economică şi politică şi altele asemenea. În viziunea lui John Stuart Mill, în
economia unei societăţi nu poate exista, în mod intrinsec, un lucru mai
nesemnificativ decât banii, consideraţi o maşinărie pentru a face totul mai
rapid şi mai comod şi care, atunci când se dereglează, ca multe alte maşinării,
exercită o influenţă distinctă şi independentă. Defectarea maşinăriei este
urmarea scăpării de sub control a banilor, în sensul reducerii numărului lor
sau, cazul mai comun, al creşterii bruşte a cantităţii lor.
Opusul inflaţiei este deflaţia, care reflectă situaţia, existentă în
124
Pierre Bezbakh, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 40-42.
286
economie, în care, pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare
decât cererea, având loc scăderea nivelului general al preţurilor. De aici,
denumirea de presiune deflaţionistă. Deflaţia a fost un fenomen rar întâlnit în
ultimii o sută de ani.
În perioada actuală, numeroase economii se confruntă cu fenomenele de
stagflaţie şi slumpflaţie:
Stagflaţia caracterizează situaţia în care producţia stagnează, fără ca
masa monetară să se micşoreze, accentuându-se, astfel, dezechilibrul dintre
cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţie.
Slumpflaţia pune în evidenţă starea de declin sau de regres a
economiei, în care producţia naţională scade, iar inflaţia se manifestă cu
intensitate ridicată.

Inflaţia reflectă o creştere a nivelului general al preţurilor. Deci, nu
putem vorbi despre inflaţie atunci când are loc creşterea preţului unui singur
bun, ci doar atunci când creşte nivelul general al bunurilor şi serviciilor. Rata
inflaţiei constituie rata modificării nivelului general al preţurilor şi se
măsoară după cum urmează:
Rata inflaţiei (anul t) =

nivelul preţului (anul t) – nivelul preţului (anul t
×
– 1)
100
nivelul preţului (anul t – 1)
Cum măsurăm nivelul preţului menţionat în definiţia inflaţiei?

Modalitatea de măsurare a inflaţiei depinde de ceea ce se doreşte să se
măsoare. Dacă se doreşte măsurarea efectului inflaţiei asupra bebeluşilor,
atunci putem lua în calcul schimbările preţurilor pentru lapte praf, jucării şi
scutece pampers. Dacă avem în vedere inflaţia şi vârstnicii, am putea analiza
modificarea preţurilor pentru anumite medicamente, întreţinere şi ziare. Dacă
preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor cresc în aceeaşi proporţie, spre
exemplu cu 7%, timp de un an, atunci măsurarea inflaţiei va fi relativ simplă:
rata inflaţiei în acel an va fi de 7%. Dificultăţile apar din cauza faptului că
preţurile diferitelor bunuri cresc cu rate diferite, iar preţurile anumitor bunuri
chiar se reduc. Deoarece unele bunuri deţin o pondere mai ridicată în bugetul
consumatorilor, calculele trebuie să reflecte achiziţia diferenţiată a bunurilor.
O modificare a preţului la combustibil, spre exemplu, este mult mai
importantă decât modificarea preţurilor la unt. Dacă preţul untului scade cu
7%, iar preţul combustibilului creşte cu 7%, nivelul general al preţurilor ar
trebui să crească. Teoretic, nivelul preţului este media ponderată a preţurilor
bunurilor şi serviciilor existente într-o economie. Practic, măsurăm nivelul
general al preţului determinând aşa-numiţii indici ai preţurilor, care
reprezintă mediile preţurilor de producţie sau de consum. Pentru a determina
indicii preţurilor, economiştii ponderează fiecare preţ cu importanţa
economică a fiecărui bun.
Cei mai importanţi indici ai preţurilor sunt: indicele preţurilor de
consum, indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB şi indicele
preţurilor de producţie.
a) Indicele preţurilor de consum (IPC) este cel mai utilizat indice în

măsurarea inflaţiei. IPC se referă la inflaţia preţurilor de consum, măsurând
evoluţia preţurilor din punctul de vedere al gospodăriilor. El măsoară preţul
achiziţionării, în diferite momente, a unui coş standard de bunuri de consum,
care cuprinde: produse alimentare, îmbrăcăminte, locuinţă, excursii,
combustibil, transport, asistenţă medicală, servicii educaţionale ş.a. Lista
acestor bunuri este stabilită de către instituţiile autorizate ale statului prin
conlucrare cu organizaţiile sindicale, patronale şi organisme ale societăţii
civile.
Pentru calculul IPC, fiecărui articol i se atribuie o pondere fixă,
determinată în urma unei anchete, proporţională cu importanţa sa relativă în
287
bugetele cheltuielilor de consum. ∑ 1i 1i q ⋅P
i =1
IPC = se face pe baza indicelui preţului de
În România, evaluarea inflaţiei
n
consum (IPC) de tip Laspeyres (caseta 21.1), cu relaţia:
∑ q1i ⋅ P0i
i =1
în care:
q = cantitatea de bunuri;
P1 şi P0 = nivelul preţurilor în perioada curentă şi, respectiv, în perioada
de bază;
i = ponderea pe care fiecare grupă de mărfuri o deţine în bugetele de
familie ale salariaţilor, pensionarilor etc.
După modelul Uniunii Europene, indicele preţului de consum clasic de

tip Laspeyres, se calculează cu relaţia: n
IAPC = ∑ Woi I pi
unde: i =1
IAPC = indicele armonizat al preţurilor de consum;
W0i = ponderea fiecărui sortiment în „coşul general de bunuri” din
perioada de bază;
Ipi = indicele elementar al preţurilor fiecărei grupe sortimentale care
intră în calculul indicelui general.
Spre ilustrare, prezentăm, în continuare, un exemplu numeric de calcul
al ratei inflaţiei pe baza indicelui preţului de consum (IPC) (tabelul 21.1).
Tabelul 19.1
Exemplu numeric de calcul al indicelui preţurilor de consum,
după modelul UE
Grupa de Creşterea
Ponderea
r. bunuri grupei în coş medie anuală a
preţurilor
rt. % %
1 2 3
Alimente 40 10
.
Locuinţă 30 20
.
Servicii 20 8
. medicale
Servicii 10 5
. educaţionale
IPC(2012) = (0,4x110) + (0,3x120) +(0,2x108) +(0,1x105) =
112,1
Presupunem că eşantionul de consumatori cumpără patru categorii de

bunuri: alimente, locuinţe, servicii medicale şi servicii de educaţie. În urma
unei anchete în rândul consumatorilor se ajunge la concluzia că aceştia alocă
procentele din buget corespunzătoare coloanei 2. Dacă luăm 2011 ca an de
bază, dăm preţului fiecărei mărfi valoarea 100, astfel încât diferenţele
cantitative să nu influenţeze mărimea indicelui respectiv. Rezultă că şi IPC
este 100 în anul de bază [= (0,40×100) + (0,30×100) + (0,20×100) +
(0,10×100)] . Urmează calcularea IPC şi ratei inflaţiei pentru anul 2012. Se
presupune că, în anul 2012, preţul produselor alimentare (col. 3) a crescut cu
10%, ajungând la 110, preţul locuinţelor a crescut cu 10%, ajungând la 120,
preţul serviciilor medicale a crescut cu 8%, ajungând la 108% şi preţul
serviciilor educaţionale a crescut cu 5%, ajungând la 105%. Pe ultima lună s-
a calculat IPC pentru 2012, rezultând 112,1. Astfel, rata inflaţiei în 2012 este:
[(112,1-100/100]×100 = 12,1%. Acest exemplu reflectă modul în care este
măsurată inflaţia, singura deosebire dintre acest calcul simplificat şi cel real
constând în faptul că IPC conţine în realitate mult mai multe mărfuri. De
observat că, în cazul unui indice cu ponderi fixe ca IPC, preţurile se modifică
de la an la an, în timp ce ponderile rămân aceleaşi.
Caseta 19.1
Măsurarea inflaţiei în România pe baza indicelui

preţurilor de consum (IPC)
288
Problema metodologiei de calcul al Indicelui Preţurilor de Consum
(IPC), implicit, al inflaţiei, menit să comensureze evoluţia preţurilor
produselor şi tarifelor serviciilor care intră în consumul populaţiei, a
constituit o preocupare intensă a specialiştilor statisticieni, precum şi a
Caseta 19.1 (continuare)
Cercetarea statistică utilizează următoarele eşantioane:

− Eşantionul de localităţi, cuprinde 42 de localităţi din mediul
urban din care au fost selectate 68 de centre de cercetare.
− Eşantionul unităţilor de observare cuprinde circa 6400 de
unităţi (magazine şi unităţi prestatoare de servicii către populaţie din
centrele de cercetare), din care 86% sunt proprietate privată. Înregistrarea
preţurilor se face săptămânal, pentru mărfurile alimentare, şi bilunar, pentru
cele nealimentare şi servicii, la punctele (magazinele şi pieţele) care au fost
stabilite, fără ca acestea să fie schimbate de la o perioadă la alta.
− Eşantionul de mărfuri şi servicii cuprinde 1730 de sortimente
care au o pondere semnificativă în consumul populaţiei. Nomenclatorul
utilizat este structurat pe 3 niveluri de agregare: grupe, posturi şi sortimente.
Ponderile utilizate pentru calculul indicilor preţurilor de consum sunt
obţinute prin Cercetarea statistică a bugetelor de familie şi rezultă din
structura cheltuielilor medii lunare efectuate de o gospodărie pentru
cumpărarea bunurilor şi plata serviciilor necesare satisfacerii nevoilor de
trai. Anual, se analizează structura cheltuielilor efectuate de populaţie şi
ponderile se actualizează.
IPC se calculează ca un indice de tip Laspeyres cu bază fixă, care se
determină prin agregări succesive, pe baza preţurilor înregistrate pentru
bunurile ce fac obiectul consumului direct al populaţiei. Indicii preţurilor
calculaţi pentru fiecare sortiment (pe baza mediei geometrice a indicilor la
nivel de varietate) se agregă la nivel de post de cheltuieli, grupe de mărfuri
şi servicii şi la nivel de indice general , prin aplicarea ponderilor constante
corespunzătoare anului de bază.
Metodologia de calcul a IPC în România este armonizată cu
metodologia utilizată de Oficiul de Statistică al Comunităţilor Europene –
EUROSTAT.
Sursa datelor: EUROSTAT, INS
Astfel, în condiţiile sporirii preţurilor, aceeaşi cantitate de bunuri şi

servicii de consum (denumită, uneori, coş de bunuri) costă mai mult, scăzând
puterea de cumpărare a salariului şi, în consecinţă, având loc creşterea
costului de întreţinere sau a costului vieţii. În dinamică, însă, se înregistrează
schimbări şi în structura bunurilor de consum necesare condiţiilor normale de
viaţă, de la o perioadă la alta.
b) Indicele general al preţurilor (IGP), denumit şi deflatorul PIB,

oferă o imagine asupra inflaţiei pe ansamblul bunurilor şi serviciilor din
economie. Acesta se calculează ca raport între produsul intern brut exprimat
în preţuri curente
PIB1 (PIB1) şi produsul intern brut exprimat în preţurile perioadei
de bazăIGP =
(dintr-un × 100
an ales ca bază de comparaţie (PIB0):
PIB 0
Spre exemplu, dacă presupunem că, într-o ţară, PIB exprimat în
preţurile din anul 1999 este de 90.000 de miliarde u.m., iar în preţurile anului
1995, acelaşi PIB reprezintă 60.000 de miliarde u.m., atunci nivelul general al
preţurilor este cu 50% mai mare în 1999 faţă de 1995. Acest indicator diferă
de IPC, deoarece este un indicator cu ponderi variabile, ponderile fiind
variate după cantităţile din perioada curentă.
289
c) Indicele preţurilor de producţie (IPP) măsoară nivelul preţurilor
practicate de angrosişti sau producători. Ponderile fixe utilizate pentru
calcularea IPP sunt veniturile nete obţinute din vânzarea mărfurilor. Datorită
gradului ridicat de detaliere, acest indice este folosit de întreprinderi.
• Forme ale inflaţiei
În funcţie de gravitatea fenomenului inflaţionist, se diferenţiază
următoarele forme ale inflaţiei:
a) inflaţie târâtoare (sau liniştită), care presupune un ritm mediu anual
de creştere a preţurilor de până la 3%;
b) inflaţie moderată, căreia îi corespunde o creştere anuală a preţurilor
de până la 6%;
c) inflaţie rapidă, atunci când ritmul de creştere anuală a preţurilor se
apropie de 10%;
d) inflaţie galopantă (denumită şi cu două cifre), când creşterea
preţurilor este mai mare de 10% anual;
e) hiperinflaţia, care presupune o rată medie anuală de 1.000% şi peste
acest nivel. În asemenea condiţii, deficitul bugetar atinge proporţii foarte
mari, cantitatea de monedă creşte excesiv, iar devalorizarea monedei
naţionale, în raport cu alte monede, capătă proporţii deosebit de mari. Se
afirmă că hiperinflaţii clasice au avut loc în urma războaielor: astfel, după
Primul Război Mondial, în Germania, Austria, Ungaria şi Rusia, iar după cel
de-Al Doilea Război Mondial, în Ungaria, România, Grecia, China (Caseta
21.2).
Caseta 19. 2
Exemple clasice de hiperinflaţie
Exemplul de hiperinflaţie cel mai cunoscut este cel din Germania, în

anii 1922 şi 1923, când rata medie lunară a inflaţiei a fost de 322%, cea
mai ridicată rată a inflaţiei având loc în octombrie 1923, când preţurile au
crescut cu 29.000%. Preţul unei livre (echivalentul a 453 de grame) de unt a
crescut de la 3.400 de mărci, în februarie 1923, la 26 de miliarde de mărci
în octombrie şi la 280 de miliarde în 5 noiembrie 1923. Declinul mărcii a
evoluat, după cum urmează: pe un dolar se puteau schimba 9 mărci în
ianuarie 1919; în ianuarie 1923, rata de schimb a ajuns la 18.000 de mărci
pentru un dolar; în iulie 1923, un dolar valora 350.000 de mărci, iar în
octombrie 1923, valoarea unui dolar a ajuns la 25 de miliarde de mărci.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, cea mai rapidă inflaţie a
fost cea din Ungaria: între august 1945 şi iulie 1946, rata medie lunară a
inflaţiei a fost de 19.800%.
Există şi cazuri de hiperinflaţie relativ recente, şi anume: rata anuală
a inflaţiei a fost, în anul 1989, de 1.470% în Argentina; 23.710% în
Nicaragua; 3.564% în Peru; 11.750% în Brazilia, în anul 1985.
Evaluarea inflaţiei ţine seama şi de evoluţia rezultatelor

macroeconomice, de tendinţele care au loc în dinamica economică de
ansamblu. Referitor la relaţia dintre creşterea economică şi fenomenul
inflaţionist, se pot contura mai multe tipuri de creştere economică:
a) Creşterea economică neinflaţionistă, care are loc atunci când
procesul inflaţionist este menţinut sub control de către factorii
guvernamentali, realizându-se o rată de creştere economică mai mare decât
rata inflaţiei. În literatura economică se menţionează faptul că în deceniile al
6-lea şi al 7-lea, din secolul al XX-lea, producţia naţională în ţările dezvoltate
a crescut într-un ritm anual de 4-6%, faţă de rata inflaţiei, de 3%.
b) Creşterea economică inflaţionistă, care corespunde situaţiei când
rata inflaţiei este mai mare decât ritmul mediu anual de creştere economică.

290
Explicarea şi perceperea acestor cauze presupun luarea în considerare a
faptului că inflaţia constituie un fenomen complex, care este determinat de
mai multe cauze, nu numai economice, ci şi social-politice, nu numai interne
(endogene), ci şi externe (exogene), în contextul interdependenţelor dintre
economiile naţionale, cu efecte nu numai imediate, ci şi pe termen mediu sau
lung, cu intensitate diferită de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta etc.
Conform teoriei lui H.Minsky (2011, p. 534), inflaţia depinde de impactul
inovaţiilor din sfera finanţării asupra preţurilor la active şi asupra
investiţiilor, precum şi de eventualitatea ca maladia speculaţiilor să-i
afecteze pe oamenii de afaceri şi pe bancheri. Din cauza instabilităţii cu
sens ascendent a interacţiunilor investiţii-finanţare-profituri, vor apărea
din când în când structuri financiare fragile. Acestea se prăbuşesc
periodic, ceea ce reduce brusc şi drastic cheltuielile de investiţii. Uneori,
sfârşitul vine domol şi rezultă o recesiune; alteori, vine cu explozia
asurzitoare a unei crize financiare, caz în care urmează o depresiune
profundă.
În continuare, prezentăm principalele cauze ale inflaţiei:

a) Emisiunea excesivă de monedă125, peste oferta reală de bunuri şi
servicii. Aceasta atrage după sine un „surplus de cerere” şi, ca urmare, creşterea
ansamblului preţurilor. De aici, denumirea de inflaţie prin monedă. Mărirea
preţurilor are loc nu prin simpla sporire a cantităţii de bani, ci prin creşterea
cererii pe care aceasta o face posibilă. Ţinând seama de faptul că, pe termen
scurt, capacităţile de producţie existente nu pot răspunde la amplificarea cererii,
ajustările au loc prin creşterea preţurilor, proporţională cu fluctuaţia masei
monetare. Excedentul de monedă este legat de nevoile financiare ale statului
pentru acoperirea deficitului bugetar, a unor datorii contractate şi, în general,
pentru cerinţe mai mari şi temporare de bani.
Reprezentanţii curentului monetarist, în frunte cu Milton Friedman,
consideră că „inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar”,
de care este răspunzătoare politica statului. În consecinţă, se afirmă că, pentru
a înfrâna inflaţia şi a asigura o dezvoltare economică neinflaţionistă, este
necesară limitarea expansiunii monetare la o rată de creştere care să fie egală
cu ritmul de creştere a producţiei reale pe termen lung.
b) Excedentul de cerere agregată peste oferta agregată. De aici,
denumirea de inflaţie prin cerere (fig. 21.1); aceasta apare din cauza creşterii
cererii agregate, în condiţiile în care oferta agregată rămâne în urma cererii
sau se micşorează. Cererea agregată poate să crească, însă, şi în condiţiile în
care masa monetară nu se modifică, şi anume atunci când:
– sporesc veniturile băneşti ale populaţiei, ducând la mărirea puterii de
cumpărare a acesteia;
– se diminuează înclinaţia spre economisire;
– se extinde creditul de consum;
– are loc creşterea salariilor neînsoţită de sporirea rezultatelor muncii
etc.
Se observă tendinţa de creştere a preţului (de la P1 la P2, la P3), în
condiţiile măririi cererii agregate (de la C1 la C2, la C3) şi ale menţinerii
constante a ofertei.
Inflaţia prin cerere presupune situaţia în care nu este posibilă mărirea
corespunzătoare a ofertei din cauza capacităţilor de producţie limitate; în
consecinţă, ajustările au loc prin creşterea preţurilor, şi nu prin sporirea
cantităţii de mărfuri în proporţiile necesare.
c) Creşterea costurilor de producţie (sau a cheltuielilor de producţie),
independent de cererea agregată, constituie o altă cauză a inflaţiei. De aici,
denumirea de inflaţie prin costuri. Mărirea costurilor nu stimulează
producţia şi, ca urmare, oferta de mărfuri scade, iar preţurile cresc. Costurile
125
Economistul american M.Friedman susţine că inflaţia este legată de inflaţia de monedă: „Suplimentarea monedei
în circulaţie decurge din deciziile organismelor economice şi monetare specializate, decizii ce vizează sporirea banilor de
credit, active asupra cărora au putere de dispoziţie” (Friedman M., Friedman Rose, Libertatea de a alege. O declaraţie
personală, Editura Politică, Bucureşti, 2009).
291
de producţie se măresc atunci când remunerarea factorilor de producţie creşte
mai mult decât productivitatea lor; un loc important, în acest sens, îl ocupă
sporirea cheltuielilor pentru salarii neînsoţită de o creştere superioară a
produc-tivităţii muncii. În acelaşi sens, al creşterii costurilor, acţionează şi
mărirea preţurilor la materii prime, materiale, energie, combustibil, etc.,
precum şi impozitele indirecte (incluse în preţuri) etc.
Întreprinzătorii urmăresc să acopere aceste costuri prin creşterea
preţurilor şi totodată să obţină profit cât mai mare.
După cum se observă, scăderea ofertei agregate (de la Q1 la Q2) atrage

după sine creşterea preţurilor (de la P1 la P2).
Pe linia relaţiei dintre inflaţie şi şomaj, se constată că inflaţia prin
cerere, stimulând extinderea producţiei, este însoţită, într-o anumită proporţie,
şi de creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă; dimpotrivă, inflaţia prin
costuri duce la scăderea gradului de ocupare.
În desfăşurarea lor, inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri adeseori se
împletesc, având loc simultan. Astfel, mărirea salariilor stimulează creşterea
cererii, care duce la sporirea preţurilor; aceasta din urmă constituie şi un
factor de mărire a costurilor şi de restrângere a ofertei. Sunt posibile diferite
situaţii: spre exemplu, concomitent, pe de o parte, cererea sporeşte şi, pe de
altă parte, oferta se micşorează, având loc creşterea preţurilor.
• Cercul vicios inflaţionist

În ansamblul problemelor pe care le ridică inflaţia se înscrie şi cercul
vicios inflaţionist126. Acesta exprimă relaţia de intercon-diţionare dintre
creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum, pe de o parte, şi
indexarea salariilor nominale, pe de altă parte, relaţie care accentuează
inflaţia. Astfel, mărirea preţurilor de consum atrage după sine necesitatea
unor majorări ale salariilor prin care să se atenueze consecinţele inflaţiei
asupra puterii de cumpărare a populaţiei; la rândul ei, mărirea salariilor duce
la creşterea cererii de bunuri şi servicii şi, deci, a preţurilor, care, din nou,
impune indexări ale salariilor, stimulându-se, în continuare, dinamica
inflaţionistă. Este vorba, de fapt, de spirala inflaţionistă. De aici, însă, nu
trebuie să se desprindă concluzia că n-ar mai trebui să se mărească salariile
sau că revendicările formulate în acest sens ar fi aprioric nejustificate. Ideea
este ca salariile din producţia bunurilor de consum să nu crească mai repede
decât productivitatea medie a muncii din producţia bunurilor de consum.
Minsky (2011, p. 559) susţine că inflaţia se domoleşte atunci când majorările
salariilor nominale sunt temperate şi când componentele adaosului îşi
stopează creşterea relativă. De o mare însemnătate sunt creşterea ofertei de
mărfuri şi, deci, eliminarea surplusului de cerere, care generează ajustări prin
sporirea preţurilor.
În realitatea economică, nu este exclusă nici situaţia în care oferta de
bunuri şi servicii se măreşte, prin investiţii stimulate de însăşi creşterea
cererii, însă sub nivelul creşterii acesteia din urmă. În consecinţă, fenomenul
inflaţie se manifestă în continuare. Grafic, o asemenea stare se prezintă ca în
fig. 21.4.
Explicarea cauzelor inflaţiei presupune luarea în calcul şi a inflaţiei
importate. Sporirea preţurilor peste graniţă măreşte valoarea importului,
care, în cazul mijloacelor de producţie – materii prime, maşini, utilaje,
energie etc. –, duce la creşterea costurilor şi a preţurilor bunurilor economice
produse în interior.
126
Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 93.
292
De asemenea, se consideră127 că inflaţia ar avea şi alte cauze, cum sunt:
acumularea neîntreruptă de deficite bugetare a căror finanţare are loc prin
emisiune suplimentară de monedă fără acoperire în oferta de mărfuri, precum şi
agravarea presiunii fiscale, care atrage după sine micşorarea ofertei disponibile;
ieftinirea creditului, care stimulează creşterea cererii şi, implicit, a preţurilor;
scăparea de sub controlul autorităţii monetare a preţurilor; unele şocuri exogene
accidentale, cum ar fi războiul sau calamităţi naturale (secetă, inundaţii etc.).
Există şi părerea conform căreia, în condiţiile de astăzi, inflaţia trebuie
privită nu ca rezultat al unor dezechilibre trecătoare în cadrul unei economii
atemporale, ci ca un fenomen legat de structurile sistemului economiei de piaţă
actuale. De aici, denumirea de inflaţie prin structuri128, caracterizată prin
practicarea unor preţuri ridicate fără o legătură directă cu creşterea cererii sau
scăderea ofertei; aceasta este urmarea structurii oligopoliste sau monopoliste a
economiei, care împiedică manifestarea concurenţei şi, de aici, posibilitatea
practicării unor preţuri ridicate. Formarea de carteluri între producători de mari
companii puternice poate accelera undele de şoc inflaţionist; de asemenea,
uniunile sindicale insistă asupra creşterii salariilor pentru ca membrii lor să poată
face faţă valurilor de scumpiri ale bunurilor şi serviciilor.
Aşadar, independent de cauze, de intensitate şi forme de manifestare,
întotdeauna, inflaţia înseamnă creşterea preţurilor şi scăderea puterii de
cumpărare a banilor; ea este legată (şi susţinută) de disproporţia dintre
fluxurile băneşti şi cele de mărfuri, de încălcarea echilibrului dintre cererea şi
oferta de mărfuri.
21.4. Relaţia inflaţie-şomaj. Curba Phillips

Dacă inflaţia este un fenomen aşa uşor de explicat, de ce decidenţii
politici au, uneori, probleme în ce priveşte stăpânirea ei? Unul dintre motive
este acela că reducerea inflaţiei este gândită, adesea, ca o cauză temporară a
creşterii şomajului. Curba care ilustrează relaţia dintre inflaţie şi şomaj
este numită curba lui Phillips, după numele economistului britanic, de
origine neo-zeelandeză, A.W. Phillips, care a studiat pentru prima
oară această relaţie.
salariului
preţului
Creşterea
Creşterea
(%pe an)
(%pe an)
1 2 3 4 5 6 7
8 9 10
Fig. 19.5. Curba Phillips – relaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului
127
Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 228-242.
128
Pierre Bezbakh, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 78-80; Alvin Toffler, Spasmul
economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 46-53; Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 244-246.
293
pe termen scurt
Cercetând o serie de fenomene şi date statistice referitoare la nivelul

şomajului şi al salariilor nominale în Marea Britanie, din perioada 1861-1957,
Phillips a ajuns la concluzia că între şomaj şi modificarea salariului nominal
există o relaţie invers proporţională. El a constatat că salariile tindeau să
crească în perioadele cu şomaj redus, şi viceversa. Aceasta se este cauzată de
faptul că, atunci când rata şomajului este ridicată, revendicările salariale ale
sindicatelor şi angajaţilor sunt reduse 129. Deci, curba Phillips, ilustrată în
figura 19.5, face legătura dintre rata şomajului şi rata de modificare a
salariilor, legătura dintre modificarea salariilor şi cea de variaţiei a preţurilor
– rata inflaţiei – fiind una directă. Scala salariilor este reprezentată, în figura
21.5, mai lungă decât scala preţurilor, diferenţa de 2% dintre cele două
reprezentând rata ipotetică de creştere a productivităţii medii a muncii.
În general, Curba Phillips şi-a găsit confirmare în realitatea economiei

de piaţă până în anii 1960-1969. În anii ’70, fenomenul caracteristic l-au
constituit atât agravarea şomajului, cât şi accentuarea inflaţiei. Această
situaţie putea fi considerată paradoxală, deoarece preţurile se măreau, în timp
ce o mare parte a populaţiei active şi a capacităţilor de producţie era
nefolosită. În asemenea condiţii, după teoria lui Keynes, pentru a combate
şomajul, trebuia să se reducă rata dobânzii, iar pentru a frâna inflaţia, era
necesar un control mai sever asupra masei monetare. Părea, astfel, imposibil
ca, în acelaşi timp, să se lupte contra inflaţiei şi contra şomajului.
Curba Phillips rămâne un subiect controversat printre economişti, dar în
prezent majoritatea economiştilor acceptă ideea că există o legătură de
scurtă durată între inflaţie şi şomaj, iar această curbă ajută la analiza pe
termen scurt a celor două fenomene. Aceasta reflectă faptul că, pe o
perioadă de un an sau doi, multe politici economice au influenţat evoluţia
inflaţiei şi şomajului în direcţii opuse. Decidenţii politici se confruntă cu
relaţia inversă dintre inflaţie şi şomaj, indiferent dacă aceste două fenomene
pleacă de la niveluri înalte, joase sau fiecare de la un anumit nivel.
De ce ne confruntăm pe termen scurt cu această relaţie negativă dintre
inflaţie şi şomaj? Corespunzător unei explicaţii comune130, această relaţie
apare din cauză că anumite preţuri sunt ajustate lent pe termen scurt.
Presupunem, de exemplu, că guvernul reduce cantitatea de bani din
economie. Pe termen lung, rezultatul acestei politici va fi o scădere a
nivelului general al preţurilor. Dar nu toate preţurile se vor ajusta imediat. Ar
putea dura câţiva ani până când toate firmele lansează noi cataloage, toate
sindicatele fac negocieri salariale şi toate restaurantele tipăresc noi meniuri.
Deci, pe termen scurt, preţurile rămân incerte. Din cauza acestui fapt,
diversele tipuri de politici guvernamentale au efecte pe termen scurt care
diferă de efectele lor pe termen lung. Când guvernul reduce cantitatea de
bani, de exemplu, el reduce cantitatea de bani pe care oamenii o cheltuiesc.
Nivelul mai scăzut de cheltuieli împreună cu preţurile care sunt încă
înţepenite la niveluri ridicate reduc cantitatea de bunuri şi servicii pe care
firmele o vând. Prin urmare, vânzările mai scăzute determină firmele să
concedieze lucrătorii. Astfel, reducerea cantităţii de bani creşte temporar
şomajul până când preţurile sunt ajustate în totalitate la schimbare.
Relaţia negativă dintre inflaţie şi şomaj este doar temporară, dar poate
să se menţină şi câţiva ani. De aceea, Curba Phillips este crucială pentru a
înţelege funcţionarea economiei. În particular, decidenţii pot exploata această
relaţie negativă folosind diverse instrumente politice. Prin schimbarea sumei
de bani pe care o cheltuiesc, o impozitează şi o lansează pe piaţă, decidenţii
pot, pe termen scurt, să influenţeze relaţia dintre inflaţie şi şomaj existentă în
economie. Deoarece aceste instrumente ale politicii monetare şi fiscale
sunt atât de puternice, subiectul referitor la „cum ar trebui decidenţii
politici să folosească aceste instrumente pentru a controla economia” este
în dezbatere continuă. Această dilemă este cel mai bine prezentată de
129
Paul Samuelson, William Nordhaus, Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
130
Gregory N. Mankiw, Principles of Economics, 4th edition, 2007.
294
Arthur Okun: „Combinarea prosperităţii cu stabilitatea preţului reprezintă în
prezent una din principalele probleme cu care se confruntă economia în
ansamblu. Trebuie să găsim un compromis satisfăcător care să ducă, pe de o
parte, la obţinerea unei rate a creşterii şi a şomajului cu care să ne mândrim,
iar pe de altă parte la un nivel al preţului rezonabil”131.
19.5. Evoluţia inflaţiei în România (Caseta19.3)
Caseta 19.3
Evoluţia inflaţiei după Revoluţie: perioada analizată –
1989-2000
În perioada de după decembrie 1989, în economia
României, aflată în procesul complex de tranziţie la economia
de piaţă, s-a constatat accentuarea fenomenelor de dezechilibru,
în cadrul cărora inflaţia a fost prezentă, cu intensitate diferită, de
la un an la altul, ca şi de la o lună la alta.
Printre cauzele inflaţiei, menţionăm, mai întâi, unele preluate din
perioada de dinainte de decembrie 1989. Este vorba de încălcarea (începând
cu cincinalul 1976-1980) a corelaţiilor economice de bază, şi anume:
corelaţia dintre ritmul creşterii economice şi cel al emisiunii de masă
monetară, în sensul sporirii mai accentuate a cantităţii de monedă aflate în
circulaţie; corelaţia dintre dinamica productivităţii muncii şi cea a salariului
mediu nominal, în sensul creşterii mai accentuate a salariului şi, în general, a
veniturilor băneşti ale populaţiei. În perioada 1976-1980, ritmul mediu anual
de creştere a fost: 10,3% la veniturile băneşti ale populaţiei; 13,2% la
numerarul în circulaţie; 7,2% la venitul naţional; 7,9% la volumul vânzărilor
de mărfuri cu amănuntul. Toate acestea, alături de alte cauze, au dus la
adâncirea dezechilibrului dintre puterea de cumpărare a populaţiei şi fondul
de mărfuri existent. Penuria de ofertă de mărfuri a dus la încetinirea vitezei de
rotaţie a banilor, la economisiri forţate etc.
În perioada următoare, după decembrie 1989, fenomenul inflaţie a

fost favorizat de: scăderea, în continuare, a producţiei de bunuri şi servicii;
satisfacerea unor revendicări de sporire a salariilor neînsoţită de mărirea
rezultatelor economice obţinute în muncă; trecerea la liberalizarea preţurilor
(în toamna lui 1990), când exista o mare penurie de mărfuri; restituirea
părţilor sociale, care, la nivelul ţării, însumau atunci circa 28-30 de miliarde
de lei, a dus şi mai mult la adâncirea decalajului dintre cererea şi oferta
agregate şi la creşterea preţurilor etc. Desigur, au contribuit la aceasta şi
dificultăţile legate de relaţiile ţării cu piaţa externă etc.
România, ca şi celelalte ţări est-europene, a fost afectată,
în cursul anilor 1990-1991, şi de şocuri externe, ca:
desfiinţarea CAER-ului; criza din Golf, care a afectat relaţiile
comerciale şi de plăţi cu ţările direct implicate în conflict (Irak
şi Kuweit); unificarea economică şi monetară a Germaniei,
prin care Germania de Est a încetat să mai fie un partener
comercial distinct etc. Alte cauze au fost: funcţionarea
ineficientă a multor întreprinderi; incertitudinea în afaceri
economice, care a dus la inhibarea procesului investiţional, şi
altele.
Unele date statistice care ilustrează manifestarea inflaţiei în
economia ţării noastre: indicele preţurilor de consum în decembrie 1991,
comparativ cu luna octombrie 1990, a fost de 444,5% pe total, din care:
490,4% la produse alimentare, 446,3% la mărfuri nealimentare, 344,2% la
servicii.
Creşterea 131
absolută
ArthuraM.
preţurilor,
Okun, The faţăPolitical
de anulEconomy
1990 (luna octombrie),Norton,
of Prosperity, a New York, 1970, p. 130.
fost, după cum urmează: de 4 ori în 1991; de 8,9 ori în 1992; de 39,2 ori în 295
1993; de 37 de ori în 1994. Cumulat, în perioada 1991-1994, creşterea
preţurilor a fost de 89,1 ori.
În perioada 1995-1998, rata anuală a inflaţiei, pe baza indicelui
preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum, a fost: 27,8% în 1995;
În perioada 2000-2007, inflaţia a scăzut substanţial, reflectând
progresele economice ale României în direcţia integrării ei europene. Banca
Naţională a României a adoptat în luna august 2005 o nouă strategie de
politică monetară – ţintirea directă a inflaţiei. Ideea adoptării strategiei
ţintirii directe a inflaţiei implică recunoaşterea importanţei fenomenului
inflaţionist în economiile moderne şi a faptului că asigurarea stabilităţii
preţurilor reprezintă cea mai eficientă cale de susţinere de către politica
monetară a dezideratului general de creştere economică pe termen lung. Un
rol esenţial în funcţionarea acestui regim revine ancorării anticipaţiilor
inflaţioniste la nivelul obiectivului de inflaţie anunţat de Banca centrală şi,
prin urmare, unei comunicări eficiente cu publicul. Principalul instrument de
comunicare este Raportul asupra inflaţiei.
Strategia de ţintire directă a inflaţiei, adoptată de BNR se
caracterizează prin:
A. exprimarea ţintei de inflaţie în funcţie de indicele preţurilor de
consum;
B. stabilirea ţintei ca punct central încadrat de un interval de variaţie
(±1 puncte procentuale) în scopul ancorării eficace a anticipaţiilor
inflaţioniste;
C. anunţarea unor ţinte anuale de inflaţie pentru un orizont mai lung
de timp (iniţial 2 ani);
D. continuarea practicării flotării controlate a cursului de schimb;
E. definirea ex ante a unui set restrâns de circumstanţe, independente
de influenţa politicii monetare, care condiţionează responsabilitatea BNR
pentru atingerea ţintei de inflaţie;
F. stabilirea ţintei de inflaţie de către BNR în consultare cu guvernul.
Introducerea ţintirii directe a inflaţiei sporeşte răspunderea publică a

Băncii centrale şi impune, în vederea elaborării unor analize şi strategii de
evoluţie a fenomenelor economice, transparenţă şi realizarea unui dialog
social eficient între partenerii sociali cu atribuţii în domeniu.
În perioada 2007-2012, inflaţia a depăşit ţintele stabilite de BNR, atingând un

maximum de 7,9% în anul 2008. Potenţiale cauze de abatere a ratei inflaţiei
de la traiectoria proiectată sunt: criza financiară, continuarea devansării
creşterii productivităţii muncii de către creşterile salariale reale, fapt ce ar
putea conduce la declanşarea unei spirale periculoase salarii-inflaţie;
deprecierea monedei naţionale ca urmare a persistenţei turbulenţelor de pe
pieţele internaţionale; execuţia bugetară mai laxă decât cea proiectată;
majorarea preţurilor combustibililor; efectele producţiei agricole scăzute,
reforme structurale insuficiente etc. Majorările mai rapide ale salariilor şi mai
lente ale productivităţii muncii în 2008 au condus la creşterea costului unitar
cu forţa de muncă, generând efecte inflaţioniste atât prin presiunea salariilor
asupra excesului de cerere, cât şi prin cea a costurilor forţei de muncă asupra
preţurilor stabilite de producători. Adâncirea crizei financiare pe pieţele
internaţionale (începând cu ultimul trimestru al anului 2008) a accentuat
incertitudinea perspectivelor la nivel mondial şi a implicaţiilor la nivel
naţional Criza financiară a sporit, pe de o parte, volatilitatea pe pieţele
monetară şi valutară şi a amplificat, pe de altă parte, încetinirea activităţii
economice.
Obiectivul pe termen lung al politicii monetare ar trebui să fie atingerea
unei inflaţii scăzute şi stabile, având în vedere că aceasta este o modalitate de
obţinere a unei creşteri economice sustenabile (Bernanke, 2006)*. Însă, pentru
obţinerea dezinflaţiei (scăderea infla-ţiei), este nevoie şi de stabilitate
financiară, deoarece aceasta influen-ţează substanţial ciclul de afaceri. Cu alte
cuvinte, stabilitatea finan-ciară prezintă o importanţă deosebită pentru
stabilitatea preţurilor.
296
19.6. Consecinţele inflaţiei. Costul inflaţiei
Inflaţia nu cauzează probleme majore atâta timp cât ratele inflaţiei sunt
reduse (sub 2%) şi stabile, previzibile de către agenţii economici. Ratele volatile
şi imprevizibile induc o incertitudine generală, deoarece îngreunează planificarea
activităţii pe termen lung a agenţilor economici.
În ultima perioadă inflaţia este considerată un dezechilibru major prezent în
economia oricărei ţări, cu intensitate mai mare sau mai mică, având numeroase
consecinţe asupra populaţiei, agenţilor economici şi asupra mersului de
ansamblu al economiei, dintre care menţionăm:
• Scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. La un volum dat
al veniturilor băneşti ale acesteia, sau în condiţiile majorării lor sub nivelul
ratei de creştere a preţurilor, se micşorează cantitatea de bunuri şi servicii ce
pot fi cumpărate, se reduce nivelul consumului pentru cea mai mare parte a
populaţiei. În mod deosebit, sunt afectate persoanele cu venituri mici şi fixe.
Creşterea generală a preţurilor este privită drept cauza unor reduceri nedorite
ale salariului real, ale venitului real, în general.
• Este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată
înclinaţia spre economisire, mai ales cea pe termen lung; subiecţii
economici sunt incitaţi mai mult să cheltuiască resursele băneşti disponibile,
a căror putere de cumpărare scade pe măsura trecerii timpului. Se consideră
că persoanele în vârstă sunt mai vulnerabile la inflaţie decât tinerii şi în
sensul că prin mărirea preţurilor le este afectată puterea de cumpărare a
economiilor de o viaţă, economii destinate finanţării consumului lor, după
pensionare.
______________
* Ben Shalom Bernanke – preşedintele Băncii Centrale a SUA în perioada
2006-2014.
Deprecierea banilor generează „fuga” de lichidităţi şi preferinţa pentru
plasarea disponibilităţilor băneşti în bunuri durabile neproductive.
• Inflaţia determină necesitatea măririi salariilor, respectiv,
declanşarea unor mişcări revendicative din partea salariaţilor; la rândul ei,
scumpirea forţei de muncă atrage după sine reducerea angajărilor şi
accentuarea şomajului.
• Inflaţia avantajează pe debitori şi dezavantajează pe
creditori, în cazul creditelor contractate anterior. Pentru cei care primesc
credite, apare o situaţie favorabilă, ei trebuind să ramburseze creditele în bani
devalorizaţi, scăzând costul real al rambursării datoriilor; se reduce, astfel,
povara reală a sumelor împrumutate, în funcţie de diferenţa dintre creşterea
nivelului mediu al preţurilor şi rata dobânzii plătite de debitori.
• Redistribuirea de venituri şi de avuţie. Prin intermediul
preţurilor ridicate, o parte a veniturilor cumpărătorilor de mărfuri este
preluată de către vânzătorii de mărfuri şi/sau prestatori de servicii. Efectul de
redistribuire, pe care-l are inflaţia, se manifestă în cazul tuturor activelor
fixate în termeni nominali, în sensul că scade valoarea reală a acestora; este
vorba de bani, hârtii de valoare, conturi de economii, contracte de asigurare
etc. Spre exemplu, o obligaţiune de stat, a cărei valoare nominală este de 600
u.m. şi care i se rambursează la scadenţă deţinătorului acestuia, în condiţiile
în care preţurile s-au triplat, echivalează, ca valoare reală, cu 200 u.m. Astfel,
triplarea preţurilor, de fapt, a însemnat transferarea de avuţie de la creditor –
posesorul obligaţiunii – către debitor. Poziţia de creditor este erodată de
acţiunea inflaţiei.
• În dinamica ei, rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei,
pe care o poate ajunge din urmă sau chiar depăşi; într-o astfel de situaţie, se
estompează efectul pozitiv al inflaţiei asupra costului datoriei.
• Inflaţia exercită o mare influenţă asupra capacităţii
întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţine profit. Dacă rata
rentabilităţii investiţiilor (ca raport procentual între profit şi capitalul investit)
297
este mai mare decât rata dobânzii, atunci se stimulează extinderea activităţii,
creşterea ocupării şi stabilitatea în economie. În acelaşi timp, însă, pot fi
dezavantajate şi chiar scoase din afaceri economice întreprinderile
necompetitive, denumite „parazit”.
• Moneda naţională devalorizată din cauza inflaţiei are consecinţe
şi asupra comerţului exterior al ţării respective, în sensul frânării exportului
din cauza preţurilor de export prea înalte.
Consecinţele inflaţiei, în toată întinderea şi complexitatea lor, pe care le
suportă populaţia, economia, viaţa social-economică în ansamblul ei, sunt
cunoscute şi sub denumirea de cost al inflaţiei.
Ţinând seama de manifestarea simultană a inflaţiei şi şomajului şi de
consecinţele lor, în literatura economică se foloseşte noţiunea de indici ai
sărăciei, care reprezintă suma ratei şomajului şi ratei inflaţiei. Atunci când
şomajul şi/sau inflaţia au un nivel ridicat, ele devin probleme naţionale
prioritare.
De asemenea, în legătură cu costul inflaţiei se foloseşte termenul de
rată a sacrificiului, care se calculează ca raport între reducerea procentuală
cumulativă a PNB (determinată de politica antiinflaţio-nistă) şi reducerea
efectiv obţinută a inflaţiei. Dacă, spre exemplu, într-o perioadă de 7 ani,
pierderile de producţie (în condiţiile scăderii PNB, ca raport între PNB
efectiv / PNB potenţial) însumează 25,7% din PNB potenţial, iar inflaţia se
reduce cu 6,4%, atunci rata de sacrificiu va fi de 4,0%.
Pe termen scurt, inflaţia poate să aibă unele efecte pozitive, ca, spre
exemplu, încurajarea investiţiilor, a creşterii activităţii economi-ce, o anumită
atenuare a şomajului etc.
19.7. Gestionarea inflaţiei

În viziunea lui Milton Friedman (2009, p.340), inflaţia este o boală
periculoasă şi uneori fatală, care, dacă nu este controlată la timp, poate
distruge societatea. Prin urmare, se impun stoparea acesteia şi domolirea
efectelor secundare care urmează. Complexitatea fenome-nului rezultă din
faptul că nu există exemple istorice (Milton Friedman, 2009, p. 368) de
stopare a inflaţiei fără o perioadă intermediară, caracterizată printr-o creştere
economică modestă şi o rată a şomajului peste nivelul normal. Prin urmare,
nu există nicio modalitate de a evita efectele secundare ale remediului
împotriva inflaţiei. Cel mai important mod de a diminua efectele secundare
este de a încetini inflaţia treptat, dar constant, printr-o politică anunţată
dinainte şi păstrând linia acestei politici pentru a-i oferi credibilitate.
Combaterea inflaţiei necesită o politică antiinflaţionistă la nivel
macroeconomic, îndreptată simultan atât asupra cauzelor inflaţiei, cât şi
asupra efectelor secundare ale remediilor împotriva inflaţiei. Referitor la
evaluarea costului reducerii inflaţiei, economiştii au ajuns la concluzia că
acesta variază în funcţie de caracteristicile ţării, de rata iniţială a inflaţiei şi de
politica aplicată. Astfel, studii efectuate în SUA au evidenţiat că reducerea
ratei inflaţiei cu 1% va costa naţiunea aproape 4% din PIB pe an. Rezultatul a
fost explicat astfel: potrivit curbei Phillips, pentru o reducere a inflaţiei cu
1%, rata şomajului trebuie menţinută cu 2% peste nivelul natural timp de 1
an, iar în conformitate cu Legea Okun, la o creştere a ratei şomajului cu 2%
peste nivelul natural, PIB real scade cu 4% faţa de PIB potenţial.
• Măsuri antiinflaţioniste
Conform teoriei lui Minsky (2011, p. 559), inflaţia este un aspect al
instabilităţii financiare care rezultă în urma adoptării măsurilor de evitare a
acestei instabilităţi, manifestată printr-o depresiune economică profundă. Prin
urmare, dacă se doresc rezultate mai bune, trebuie să se atenueze, dacă nu se
poate elimina, tendinţa economiei spre instabilitate. Acest lucru presupune
schimbarea cadrului instituţional în care funcţionează sistemul şi operaţiunile de
politică economică, prin reforme serioase. Având în vedere că ratele scăzute şi
stabile ale inflaţiei sunt benefice atât pentru creşterea economică durabilă, cât şi
pentru crearea de noi locuri de muncă, se impune gestionarea inflaţiei ţinând cont
de condiţiile specifice la nivel naţional şi al UE. Modalităţile principale de
298
gestionare a inflaţiei sunt politicile monetare, fiscale şi bugetare, care
influenţează suma de bani disponibilă în economie şi, prin urmare, cererea şi
oferta de bunuri şi servicii.
G. Politica monetară
O politică monetară riguroasă este de natură să regleze cantitatea de
bani disponibilă în economie proporţional cu nevoile economiei, în scopul
realizării creşterii ocupării forţei de muncă şi creşterii economice la rate
scăzute ale inflaţiei. Politica monetară este coordonată la nivel naţional de
Banca centrală (BNR în cazul României), iar la nivel european, de Banca
Centrală Europeană (BCE)132 care împreună cu băncile centrale formează
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)133.
Ratele de referinţă ale dobânzilor sunt foarte importante, deoarece
determină suma de bani pe care o împrumută băncile comerciale de la băncile
centrale şi, în continuare, dobânzile impuse de băncile comerciale persoanelor
fizice şi companiilor sub formă de credite. Dacă băncile măresc dobânzile,
împrumuturile devin mai costisitoare, creşte tendinţa spre economisire, se
reduce cantitatea de bani aflată în circulaţie şi scade cererea, rezultând
scăderea preţurilor şi, în final, a inflaţiei. Invers, dacă băncile îşi reduc
dobânzile, împrumuturile nu mai sunt atât de costisitoare, se introduc mai
mulţi bani în economie, cererea creşte şi ratele inflaţiei se măresc.
H. Politica fiscală şi bugetară

Politica fiscală are în vedere reglementarea cheltuielilor şi a veniturilor
bugetare şi cuprinde două componente principale: cheltuielile şi impozitele, care
reprezintă principala sursă de venituri la bugetul de stat. Politica fiscală poate
afecta cererea şi nivelul activităţii economice, distribuirea veniturilor şi modul în
care guvernul alocă resursele.
În UE, politica fiscală este responsabilitatea statelor membre, inclusiv a
celor din zona euro, existând totuşi o coordonare agreată de către acestea a
politicilor fiscale, prin prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere (PSC).
PSC include un set de reguli privind politicile fiscale ale statelor membre,
inclusiv limite privind deficitele bugetare (sub valoarea de 3% din PIB) şi
datoria publică (sub 60% din PIB), pentru a asigura caracterul robust şi,
durabil al finanţelor publice.
Ratele impozitelor şi modul în care guvernul cheltuieşte banii încasaţi şi
împrumutaţi au un rol important în economie, deoarece, atunci când
veniturile bugetare cresc, se reduce suma de bani pe care o poate cheltui
populaţia, ducând la scăderea cererii, iar pe de altă parte, când guvernul
cheltuieşte bani, investind în infrastructură sau servicii (asistenţă socială sau
servicii de infrastructură), el introduce bani în economie, ducând la creşterea
cererii.
Politica bugetară a statului, se cere a fi orientată spre reducerea
deficitului bugetar, spre menţinerea la un anumit nivel a cheltuielilor publice,
în perioada respectivă, şi spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului
impozitelor şi taxelor, care să frâneze creşterea cererii şi, implicit, a
preţurilor.
Măsurile menţionate până acum fac parte din ceea ce poartă denumirea
de politică deflaţionistă.
Frânarea excedentului de cerere se poate realiza şi prin alte măsuri,
cum sunt: moderarea revendicărilor de creştere a salariilor, „îngheţarea”
salariilor, restrângerea creditului de consum, lansarea unor împrumuturi de
stat etc.
132
Sarcina BCE este de a gestiona moneda şi de a proteja stabilitatea preţurilor în zona euro; BCE împreună cu băncile
centrale naţionale ale statelor membre din zona euro defineşte şi implementează politica monetară a zonei euro,
formând Eurosistemul.
133
SEBC cuprinde BCE şi băncile centrale ale tuturor statelor membre ale UE – indiferent dacă se află sau nu în zona
euro. Consiliul General al SEBC este format din preşedintele şi vicepreşedintele SEBC, împreună cu guvernatorii
băncilor centrale ale celor 28 de state membre.
299
• Măsuri de stimulare a creşterii ofertei, de lichidare a rămânerii
ei în urmă faţă de cerere sunt:
– creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la cerinţele
pieţei;
– stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin investiţii de
capital în mijloace de producţie performante, prin forţă de muncă într-o
structură de calificare nouă, inovaţii, prin creşterea productivităţii factorilor
de producţie;
– o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute
prin muncă, prin care să se evite mărirea costurilor medii.
Unele elemente ale politicilor de credit şi bugetară, ca, spre exemplu, rata
dobânzii, a impozitelor şi taxelor, pot fi folosite prin scăderea lor (nu prin
creşterea lor) pentru stimularea activităţii economice şi sporirea ofertei, în
dependenţă de condiţiile concrete existente. Aceasta, deoarece combaterea
inflaţiei – ca dezechilibru nu numai monetar, ci şi material – necesită şi
eliminarea penuriei de mărfuri.
Curentul de gândire economică denumit al ofertei134 (ai cărui reprezentanţi
principali sunt Arthur Laffer, George Gilder şi Paul Craig Roberts), combate
creşterea impozitelor şi pune accentul pe rolul fundamental al antreprenorilor şi
al activităţii lor productive. Se susţine că o fiscalitate prea apăsătoare modifică
preţurile relative ale factorilor de producţie, perturbă ritmul de activitate
economică şi penalizează oferta. Economiştii menţionaţi preconizează o politică
economică prin care se reduc impozitele şi se diminuează reglementările şi
constrângerile ce împiedică oferta.

• inflaţia;
• deflaţia;
• stagflaţia;
• slumpflaţia;
• hiperinflaţia;
• inflaţia prin monedă;
• inflaţia prin cerere;
• inflaţia prin costuri;
• inflaţia structurală;
• spirala inflaţionistă;
• indicele Preţurilor de Consum;
• indicele Armonizat al Preţurilor de Consum;
• rata inflaţiei;
• deflatorul PIB;
• creştere economică inflaţionistă;
• creştere economică neinflaţionistă;
• curba Phillips.
134
Histoire des pensées économiques. Les contemporains, Edition Sirey, Paris, 1988, p. 342-353.
300
• Implicaţiile crizei financiare de pe pieţele internaţionale asupra economiei naţionale
• Relaţia dintre inflaţie şi consum
• Presiune inflaţionistă şi presiune deflaţionistă
• Este posibilă inflaţie fără legătură directă cu creşterea cererii şi scăderea ofertei?
• Importanţa Curbei Phillips
• Care este cauza relaţiei negative dintre inflaţie şi şomaj pe termen scurt?
• Cum poate fi caracterizată starea inflaţionistă actuală a economiei României?
• Costul inflaţiei: conţinut, dinamică
• Ce rol are politica monetară în combaterea inflaţiei, în etapa actuală?
• Rolul întăririi şi dezvoltării pieţei interne
Adevărat sau fals

1.Inflatia are numai efecte negative si de aceea trebuie complet inlaturata.
2. Indicele Preturilor de Consum (IPC) are intotdeauna aceeasi valoare ca Indicele General al Preturilor
(IGP).
3. Combaterea inflatiei se impune a se realiza prin interzicerea emisiunii de moneda suplimentara.
Alegere
1. Inflatia are ca efect:
a. stimularea inclinatiei spre consum;
b. stimularea inclinatiei spre economii pe termen mediu;
c. stimularea inclinatiei spre economii pe termen lung;
d. stimularea inclinatiei spre economii pe termen scurt.
2. Daca preturile se dubleaza, valoarea banilor:

a. se dubleaza
b. scade cu 50%
c. creste de 2 ori
d. creste cu 100%
3. In conditiile manifestarii inflatiei debitorii sunt avantajati datorita:

a. unei rate a dobanzii inferioare ratei inflatiei
b. rate a dobanzii superioare ratei inflatiei
c. unui indice al preturilor superior ratei inflatiei
d. unui indice al preturilor subunitar

Bezbach, Pierre, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Ciucur, Dumitru; Gavrilă, Ilie; Popescu, Constantin, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
Dornbusch, Rudiger, Fischer Stanley, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997.
Enache, Constantin, Mecu Constantin (coord), Economie Politică 1, Editura Fundaţiei România de
Mâine, ediţia a V-a, Bucureşti, 2007.
Friedman, M., Friedman, Rose, Libertatea de a alege. O declaraţie personală, Editura Publică,
Bucureşti, 2009.
Mankiw, N., Gregory, Principles of economics, 4th edition, 2007.
Lipsey,Richard G., Chrystal K.Alec, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
Marshall, A., Principles of Economics, London, Macmillan and Co. Ltd., 1920, Eighth Edition.
Minsky, H, Cum stabilizăm o economie instabilă, Editura Publica, Bucureşti, 2011.
Samuelson, Paul; Nordhaus Wiliam, Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
Buletin Statistic de Preţuri, INSE, 3/2008.
https://statistici.insse.ro/ipc/
http://www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=3922
301
STATUL ŞI ECONOMIA
Cuprins
20.1. Introducere
22
20.3.Conținutul unității de învățare
20.3.1. Funcţiunile şi rolul entităţii suverane. Statul din perspectivă economică
20.3.2. Evoluţii doctrinare privind rolul statului/entităţii suverane în economie
20.3.3. Politicile economice
20.3.5.asupra
Statul şi economia în România – un secol şi jumătate de
existenţă
20.4. Îndrumar pentruşi autoverificare
acţiune
20.1 Introducere
Statul reprezintă cel mai nou şi totodată cel mai vechi „actor” al
economiei. Unul dintre marii economişti, de curând trecuţi în nefiinţă, James
Buchanan135, cel ce a postulat teoria alegerii publice, a arătat că „actorii”
publici, statul, în ultimă esenţă, prin funcţiile sale, acţionează în numele unor
interese. Aceste interese pot fi individuale, respectiv, ale unor indivizi care
reprezintă statul şi care îşi pot maximiza propriile beneficii prin intermediul
acţiunii statale, dar, în acelaşi timp, sunt şi interese colective, generale, ce pot
fi servite sau deservite prin acţiunea statală. Această ambivalenţă a alegerii
sau opţiunii publice ce a servit drept suport teoriei economistului american nu
este în fapt decât o reluare a ideilor exprimate la începutul secolului XIX în
textul unei scrisori trimise de către Ludovic-Filip de Bourbon-Orleans mamei
sale. Din exilul dureros şi îndelungat provocat de Revoluţia Franceză – în sine,
unul dintre cele mai importante procese de remodelare a funcţiunilor entităţii
suverane – şi de epopeea napoleoniană ce i-a urmat, prinţul, care cerea cu
ardoare şi naivitate restaurarea unor drepturi de la Napoleon Bonaparte (se
înţelege, drepturi pe care Revoluţia Franceza i le luase cu forţa), îi spunea
mamei sale: „…niciodată nu poţi cere unei ţări să îţi dea sau să îţi ofere ceva.
O ţară în sine, o naţiune, nu pot da şi nu pot lua nimic. Sunt oamenii aflaţi
momentan la conducere care au puterea de a lua şi de a da ceva...”. Din
amărăciunea acestei epistole, datată în perioada primului exil britanic al celui
ce va fi ultimul rege al francezilor, se naşte parcă o altă aserţiune de epocă
contemporană a unui prim-ministru britanic, ce a revoluţionat rolul statului în
economie, Margaret Thatcher, care spunea: „... statele nu au nici un ban. Toţi
banii aparţin cetăţenilor…”.
De aici putem deduce o parte dintre funcţiunile, puterile şi, mai ales,
limitările a ceea ce vom denumi, în acest capitol de curs, ca fiind statul.
Vorbim, cu alte cuvinte, de cel care, pe de o parte, conform unei cutume a
dreptului monarhic francez, „nu datorează nimic nimănui”, dar care, în
acelaşi timp, nu are de fapt nimic al său la modul propriu vorbind, putând
însă să îşi aproprie, prin forţă, la nevoie, dar de o manieră legitimă, practic,
orice în numele unui interes pe care îl defineşte ca fiind general.
Din prima aserţiune, deducem esenţa a ceea ce este statul sau entitatea
suverană: aceea care se conduce după propriile ei legi şi care nu poate fi
situată pe acelaşi plan cu cei pe care îi conduce şi care sunt nevoiţi să
respecte acele legi. Cei conduşi datorează acesteia ceva ce poate fi definit în
multiple feluri, dar care, în fapt, nu reprezintă nimic altceva decât un soi de
supunere sau obedienţă, a cărei manifestare poate fi inclusiv pecuniară
(funcţiunea fiscală). Entitatea suverană asigură entităţilor nonsuverane
135
Buchanan a decedat la data de 09.01.2013.
302
(corporaţii, gospodării ori alte entităţi, inclusiv statale, lipsite însă de
exerciţiul suveranităţii) o serie de beneficii (şi nu servicii, întrucât serviciile
presupun o poziţie de egalitate între entitatea suverană şi entităţile
nonsuverane, ceea ce este fals), care, aşa cum arăta unul dintre părinţii
fondatori ai ştiinţei economice, Adam Smith, „ar ruina pe oricine altcineva”.
Cu alte cuvinte, numai şi numai statul nu poate fi ruinat, oricine altcineva
poate fi.
Caracteristici esenţiale ale statului:
• Acţiunea discreţionară – sau posibilitatea de a altera condiţiile
de desfăşurare a oricărei activităţi, inclusiv şi, mai ales, ale celei economice;
Această posibilitate a existat şi s-a manifestat din cele mai vechi timpuri.
Epoca modernă şi, mai ales, secolele XIX şi XX au adus însă o consolidare a
acesteia, inclusiv şi mai ales, prin apariţia aşa-numitei intervenţii anticiclice
prin care entitatea suverană (statul) acţionează câteodată împotriva aşa-
numitelor „legi ale pieţei”.
• Generozitatea – sau capacitatea de a acorda, acolo unde şi când
se consideră necesar, beneficii, solicitând ori nu vreo contraprestaţie. În
esenţă, este vorba de conceptul de ajutorare a celor în nevoie dintr-un motiv
sau altul şi care, în epoca modernă, devine funcţiune de redistribuţie sau, mai
explicit, deşi, într-un fel reducţionist, poate deveni „protecţie”, inclusiv şi,
mai ales, „protecţie socială”.
• Graţierea/Amnistia – sau capacitatea de a „ierta”, de a „graţia”,
de a acorda înlesniri, scutiri, de a anula, inclusiv de a anula datorii şi, în acest
context, de a păgubi, practic discreţionar, pe creditori spre a-i ajuta pe
debitori, fapt care s-a petrecut foarte des în istorie şi se petrece chiar sub ochii
noştri câteodată, deşi, în complexitatea lumii actuale nu ne mai gândim la un
concept ce pare rupt din Evul Mediu; iată astfel cum discreţionarul şi
graţierea devin pentru o parte a nonsuveranilor – gospodării, corporaţii,
munificenţă, deci beneficiu, de a crea excepţii de la regula generală şi altele
asemenea, ce nu pot fi realizate decât de entitatea ce dispune de suveranitate,
şi de nimeni altcineva.
Am lăsat la urmă o caracteristică, un atribut al entităţii suverane, care
astăzi poate părea oarecum ciudat, dacă nu desuet, deşi acesta este efectiv şi
rămâne fundamentul suveranităţii (a se înţelege de aici că, teoretic şi istoric,
pot exista şi alte entităţi suverane decât statul/statul naţiune), şi anume acela
al războiului şi păcii (acţiunea armată-manu militi, forma extremă şi supremă
a discreţionarului entităţii suverane). Numai entitatea suverană poate face
război şi pace, cu alte cuvinte, numai aceasta poate folosi instrumentul forţei
în mod legitim. Rezultă de aici că entitatea suverană este şi rămâne puterea136.
Puterea beneficiază întotdeauna de simboluri, cel mai important simbol al
acesteia, din punct de vedere economic, fiind moneda. Moneda este simbolul
puterii economice a suveranului/entităţii suverane ori al statului, mai simplu.
Nonsuveranii nu emit şi nu pot emite monedă; în consecinţă, nu au putere şi,
deci, nu dispun de suveranitate în câmpul activităţii economice.
136
A nu se da aici un inţeles comun termenului de putere. Nu este vorba de marile ori de micile puteri, după cum
se discută azi, inclusiv în mediul politologic, ci de înţelesul iniţial şi esenţial al conceptului, şi anume acela de entitate
suverană, sau de entitate înzestrată cu toate puterile, cu toate atributele şi simbolurile acesteia. Un stat, ca să dăm un
exemplu concret, mai uşor de înţeles, devine o putere, atunci când îşi afirmă/cucereşte, câteodată prin forţa armelor – şi
aici intră inclusiv rebeliunea sau insurecţia armată (vezi Th.Jefferson – „dreptul la insurecţie” ca drept fundamental al
omului şi cetăţeanului; suveranitatea S.U.A este o suveranitate dobândită în acest sens prin insurecţie, cu arma în mână-
manu militi) – independenţa şi suveranitatea! România, spre a aduce un exemplu concret şi apropiat de o maniera
nemijlocită, devine o putere de abia la (9)10 mai 1877 când îşi proclamă şi apoi cucereşte – tot manu militi, prin forţa
armelor, independenţa şi suveranitatea de stat. România devine deci, de la acea data, o putere, o entitate suverană.
303

• cunoaşterea rolului şi funcţiunilor entităţii suverane (statul);
• analiza modalităţilor de intervenţie a statului în economie – raţionalitate,
obiective şi rezultate, acţiunea politico-economica a statului;
• studierea modalităţilor de acţiune anticiclică ale statului; rolul statului în
calitate de creditor şi debitor de ultimă instanţă (impunerea fiscală, bugetul de
stat, datoria publică/suverană);
• prezentarea evoluţiei şi rolului statului în contextul proceselor de globalizare şi
de integrare europeană/construcţia europeană;
• furnizarea unor elemente esenţiale privind evoluţia şi caracteristicile acţiunii
entităţii suverane româneşti (România) în economie în ultimii 200 de ani
(1829-2014).
20.3.1.Funcţiunile şi rolul statului din perspectivă economică

În primul rând, statul ori entitatea suverană are un rol de apărare.
Suveranul apără pe acei nonsuverani încredinţaţi sieşi, ori pe care şi i-a
apropriat de o manieră sau alta. Cert este însă că această datorie a apărării
incumbă doar entităţii suverane, şi numai ea o poate exercita pe deplin,
deoarece ea este cea care poate utiliza forţă armată şi o poate face în mod
legitim (vezi M.Weber). Această acţiune de apărare, prin care însă se poate
înţelege şi, ceea ce, astăzi, am putea numi proiecţia forţei, nu poate avea loc
fără ca suveranul sau statul să definească o serie de reguli în interior.
Apărarea, în lipsa unei agresiuni exterioare – prin care în prezent se poate
înţelege inclusiv un pericol economic (amiralul american M.Mullen spunea
că cea mai mare ameninţare strategică la adresa S.U.A este reprezentată, de
fapt, de datoria suverană uriaşă acumulată), şi nu neapărat o agresiune în forţă
(manu militi) – nu se poate realiza fără trasarea unor reguli interioare, fără
emiterea şi asigurarea respectării unor norme, a unui cadru normativ.
Cu alte cuvinte, entitatea suverană, spre a-şi putea îndeplini funcţiunea
defensivă, protectoare, de fapt, faţă de comunitatea nonsuveranilor (în
esenţă, menaje şi corporaţii – „the commoners”), trasează reguli şi
reglementează modul de acţiune a acestora. Reglementarea a fost
dintotdeauna marcată de severitate, întrucât ea era impusă de funcţiunea de
bază, respectiv, cea protectoare. În consecinţă, departe de a fi o invenţie a
timpurilor moderne, reglemen-tarea interioară şi, mai ales, cea economică au
fost impuse cu stricteţe de circumstanţa necesităţii exercitării funcţiunii
protectoare, de apărare. Colbert celebrul ministru francez al lui Ludovic al
XIV-lea, considerat pe bună dreptate un părinte al dirijismului şi interven-
ţionismului statal în economie, a iniţiat reglementări stricte, a creat
întreprinderi de stat şi, mai ales, a impus impozite apăsătoare, spre a finanţa
în bună măsură războaiele lui Ludovic al XIV-lea, dintre care cel de
succesiune la tronul Spânei a durat nu mai puţin de 13 ani, deci, mai mult
decât Primul şi Al Doilea Război Mondial împreună.
304
Rezultă de aici că prima între funcţiunile statului este cea de
apărare şi reglementare. Tot din exemplul de mai sus rezultă că această
funcţie, departe de a fi una desprinsă de economic, este de fapt legată intim
de viaţa economică, respectiv, de producţie, consum şi economisire, ca
procese economice fundamentale. Un alt exemplu ce arată rădăcinile istorice
ale acestei funcţiuni, precum şi faptul că epoca modernă nu a inventat
esenţialmente nimic nou, ne este servit de celebrul episod al uneia dintre
primele panici bancare documentate istoric, în care Banca Angliei a evitat un
fenomen pe care azi l-am denumi „default” (incapacitate de plată), plătind
toate titlurile rău prezentate spre decontare în moneda divizionară, ceea ce
îngreuna plăţile, astfel încât, până la urmă, deţinătorii de titluri de credit s-au
descurajat în a mai sta la coadă (de o manieră efectiv fizică), pe de o parte, iar
pe de altă parte, au realizat ori mai degrabă s-au autosugestionat că banca are
suficiente disponibilităţi în lichiditate spre a-şi onora toate creanţele.
În condiţiile lumii moderne, aceste exemple capătă, desigur, un grad de
sofisticare şi complexitate fără precedent. Ceea ce vom denumi de aici înainte
drept funcţiunea de reglementare şi apărare a statului, departe de a fi un
vestigiu al trecutului, devine şi rămâne, în condiţiile economiei globale
moderne, un element esenţial în buna desfăşurare a întregii vieţi şi activităţi
economice şi sociale.
Statul reglementează:
• pentru a putea asigura o desfăşurare ordonată a tuturor tranzacţiilor şi
pentru a evita astfel apariţia unor dezechilibre între actorii de piaţă,
dezechilibre ce ar crea ameninţări la adresa întregii comunităţi ce îl
recunoaşte drept suveran;
• pentru a putea asigura protecţia majorităţii investitorilor faţă de
abuzurile pe care, altfel, diferite minorităţi avantajate („the insiders”) le-ar
putea comite nestingherit137;
• pentru a putea controla regimul proprietăţii;
• pentru a putea stabili, dezvolta şi controla relaţiile cu alte entităţi
suverane ori cu „actorii” economici ai altor entităţi suverane (aici intră
inclusiv acordurile de liber schimb, uniunile vamale, zonele economice
integrate/uniunile economice ori acordurile din cadrul Organizaţiei Mondiale
a Comerţului, ce sunt de fapt tot acorduri de reglementare între entităţi
suverane; acordul dat poate fi retractat teoretic fără repercusiuni pentru
suveran, întrucât acesta nu este dator nimănui);
• pentru a-şi putea asigura veniturile şi pentru a putea apoi să le
cheltuiască în maniera pe care o crede de cuviinţă (discreţionar). Numai prin
acest tip de reglementare, de altfel, el îşi poate îndeplini funcţiunea esenţială
de apărător, fiindcă dacă nu are mijloace, dacă nu are cu ce să plătească – în
cazurile societăţilor preindustriale, în primul rând, forţe armate, căci
agresiunea avea în principal o formă violentă, în cazurile societăţilor moderne
mijloace şi pârghii, inclusiv economice (aşa-numitele conflicte ori „războaie”
comerciale, vamale, valutare necesită existenţa unor „mijloace de luptă”
specifice, cum ar fi, spre exemplu, „rezervele valutare” ori „rezervele de
materii prime”, spre a putea permite entităţii suverane/statul să îşi apere
interesele care sunt de fapt interesele cetăţenilor săi, ale nonsuveranilor
încredinţaţi sau pe care şi i-a apropriat într-o modalitate ori alta)138 – atunci el
137
Un alt exemplu din Anglia secolului XVIII este revelator. În timpul unuia dintre primele episoade de
exuberanţă speculativă, bineînţeles, încheiate dezastruos, episod de la care şi derivăm azi denumirea convenţională pentru
astfel de eveniment economice, respectiv cea de „bubble” şi vorbim aici de celebra „the South Sea Bubble”, unul dintre
speculatorii (insiderii) ce abuzau de încrederea publicului declara cu nonşalanţă că are atât aur încât poate mânca aur la
masă. După prăbuşirea schemei speculative („the bursting of the bubble”), comisia de investigaţie creată de Parlamentul
din Londra a decis ca acestuia să i se lase, ţinând cont de acţiunea sa abuzivă, doar atât aur cât poate efectiv mânca
(dacă tot se lăudase că mănâncă aur), iar restul, să i se confişte!
138
Un exemplu, în acest sens, este situaţia Marii Britanii în timpul guvernărilor Thatcher (1979-1991). La
începtul anilor ’80, Marea Britanie, într-o situaţie economică foarte dificilă, era dependentă în generarea de energie de
extracţia cărbunelui, activitate însă ineficientă din punct de vedere economic, dar care era menţinută artificial datorită
influenţelor sindicale din această industrie. Alegând opţiunea unei restructurări radicale, dar prevăzând reacţia violentă
305
nu se poate apăra şi, în consecinţă, nu mai poate nici reglementa.
Nemaiputând face niciunul dintre aceste două lucruri (apărare şi
reglementare), suveranul/entitatea suverană/statul îşi pierd raţiunea de a
exista, în ultimă instanţă, se dizolvă (fenomenul de disoluţie statală).
Această putere şi această funcţiune dau statului posibilitatea să
acţioneze şi în economie. Fără aceasta, statul nu poate efectiv acţiona în
economie. Însă, fără un fundament economic, deci, fără venituri, această
funcţiune nu poate fi efectiv exercitată şi, în ultimă instanţă, statul se dizolvă
ori îşi diminuează puterea, în anumite cazuri de o manieră severă. Aceasta
manieră, după cum vom analiza în subcapitolele următoare, are repercusiuni
asupra entităţilor nonsuvera-ne de tip gospodării ori corporaţii.
În consecinţă, exercitarea de către entitatea suverană/statul a primei şi
celei mai importante funcţiuni pe care o deţine este condiţionată, este „funcţie
de”, am putea spune, de a doua funcţie, şi anume crearea de către stat a
unui mediu de schimb, de tranzacţionare, de realizare şi de materializare
a activităţii economice cât de cât unitare şi care să îi permită acestuia
obţinerea, sub o formă simplă şi mai ales convenţională, a unor venituri cu
care să poată susţine instrumentele ori mijloacele de luptă/ de apărare, oricare
ar fi natura acelei lupte. Acest mijloc ori mediu este ceea ce numim azi
moneda. În consecinţă, este vorba de suveranitatea monetară ori de
funcţiunea statului de asigurare a unui mediu de schimb/ de tranzacţionare
economică. Suntem aici la esenţa, la originea intervenţiei statului în
economie. Statul intervine în economie prin monedă, înainte de toate.
Moneda este un simbol – al suveranităţii ori al suveranului. Efigia
suveranului, aflată pe monedă139, arată şi demonstrează de o manieră faptică,
tangibilă pentru fiecare dintre noi, că aparţinem unei entităţi ale cărei reguli le
respectăm şi în conformitate cu care ne desfăşurăm activitatea de zi cu zi,
preponderent economică, desigur, deci aducătoare de venit într-o formă sau
alta. De la această entitate suverană aşteptam apărarea noastră şi a intereselor
noastre. Din acest motiv îi acceptăm simbolul, moneda, ca mijloc de
efectuare a tranzacţiilor economice, deci ca mijloc de plată, de schimb, de
economisire.
Prin intermediul monedei, suveranul sau entitatea suverană îşi încasează
veniturile. Numai entitatea suverană poate emite sau bate monedă, iar din şi
prin aceasta, ea colectează venituri, pentru că cel care a emis, acela poate şi
anula. Cu alte cuvinte, statul emite monedă, spre a asigura un mediu de
schimb pentru entităţile nonsuverane care i s-au încredinţat. Întrucât pe un
anumit teritoriu, respectiv pe cel al entităţii suverane, ea este considerată
drept singur mijloc de schimb, de tranzacţionare, toţi cei care tranzacţionează
ori vor să tranzac-ţioneze pe acel teritoriu trebuie să o cumpere, să o
achiziţioneze. Cum cumpărarea se face în schimbul a ceva, de regulă
echivalent, rezultă că toţi cei care tranzacţionează ori vor să tranzacţioneze pe
teritoriul suveranului trebuie să îi achiziţioneze moneda în schimbul a ceva de
valoare echivalentă. Cu alte cuvinte, moneda se vinde, aceasta neînsemnând
că suveranitatea este de vânzare, ci, dimpotrivă, că acelor care doreşte să
tranzacţioneze pe teritoriul entităţii suverane/al suveranului, trebuie să îşi
vândă ceea ce el are mai de preţ, spre a obţine din partea suveranului, deci a
a sindicatelor miniere (greve îndelungate ce ar fi blocat pur şi simplu economia ca urmare a afectării sistemului
energetic prin lipsa materiei prime, cărbunele), guvernul britanic a cumpărat cantităţi mari de cărbune pe care le-a
stocat, anterior luării deciziei de închidere masivă a minelor. Împreună cu petrolul şi gazele din Marea Nordului, aceste
rezerve au permis guvernului Thatcher să înfrunte marea grevă a minerilor britanici de la mijlocul anilor ’80 (în parte,
sprijinită financiar şi de fosta U.R.S.S. din raţiuni specifice perioadei istorice pe care o cunoaştem sub numele de
„războiul rece”), fără ca în acest timp economia Regatului să intre în blocaj, Cu alte cuvinte,l au fost mobilizate resurse
spre a fi înfruntată o situaţie de „agresiune”.
139
Nu ne referim aici doar la efigiile monarhice, puţine în ziua de azi (în covârşitoare majoritate reprezentate de
efigiile monarhului britanic, şef de stat recunoscut de 16 naţiuni/state), dar care se afla la originea conceptului despre
care vorbim, ci la orice simbol de stat aflat/gravat pe însemnele monetare; Se includ deci aici simbolurile
„suveranilor”/statelor, republicane ca formă de guvernământ (inclusiv România). Simbolurile Uniunii Europene, aflate
pe moneda unică euro, au o semnificaţie şi un rol aparte pe care îl vom discuta separat, ele neputând circula fără
efigiile/însemnele, fie ele republicane ori monarhice, după caz, ale suveranilor/statelor semnatari(e) ale Tratatelor
Uniunii.
306
statului, dreptul de a tranzacţiona. În felul acesta, statul acumulează de o
manieră primară venituri cu care îşi finanţează funcţiunea de apărare şi de
reglementare/de administrare. Secole la rând, aceasta a fost principala sursă
de venit a statului. Ceea ce este însă mai important şi ceea ce ne aduce în
modernitate este, de fapt, beneficiul sau privilegiul, cu un termen mai vechi,
care este acordat mai degrabă decât cumpărat atunci când este emisă şi mai
ales utilizată moneda. Nu numai că se poate face tranzacţia de o manieră
legală pe teritoriul unui stat, dar orice plată, orice tranzacţie se pot face doar
în moneda respectivă pe teritoriul respectiv. Aceasta înseamnă că suveranul
face/acceptă plăţi doar în moneda sa.
Din acest punct de vedere, suveranitatea monetară este esenţială pentru
posibilitatea de acţiune a statului în economie. Doar prin monedă şi, mai
ales, prin monedă proprie, emisă în calitatea sa unică de suveran, el îşi poate
crea venituri. Spunem aici clar crea venituri, şi nu colecta venituri. Orice
nonsuveran, orice corporaţie sau gospodărie îşi pot aduce sau agonisi un
venit, pot chiar să colecteze anumite venituri, dar nimeni nu poate efectiv
CREA, decât suveranul, entitatea suverană, adică statul. Prin intermediul
monedei, care este mijloc unic de plată, el poate angaja diferite lucrări, pe
care le va plăti prin propria monedă şi pentru folosinţa cărora va putea
solicita taxe, tot în propria monedă. El poate emite, teoretic cel puţin, orice
cantitate din respectiva monedă, după cum poate retrage orice cantitate. În
acest fel, el devine cel mai bun platnic dintr-o economie, pentru că este
singurul ce îşi creează propriul mijloc de plată, pe care îl poate impune la
discreţie pe teritoriul controlat (teoretic, asupra căruia îşi impune puterea sau
forţa, în principal şi în ultimă esenţă, chiar şi în ziua de azi, armata; de aici,
armata ca ultim reazem al statului, ca ultimo ratio al suveranităţii). În acest
mod, şi în principal prin monedă, statul intervine în economie. El nu devine
astfel doar cel mai bun platnic cu putinţă, dar şi primul cumpărător, primul
creditor şi, desigur, fapt nedorit, dar câteodată necesar, primul datornic, în
sensul de cel mai important. Aceasta tot deoarece, emiţând propriul mijloc de
plată, el nu este aproape niciodată, încă o dată, teoretic, mai ales în zilele
noastre, în faţa riscului de faliment sau al bancrutei.
Mai mult decât atât, statul are prerogativa, derivată tot din suveranitate,
de a amnistia sau de a ierta, inclusiv şi mai ales de a ierta de datorii, orice fel
de datorii, dar mai ales cele băneşti, contractate în propria monedă, putând
astfel fie să îl exproprieze pe creditori prin negarea plăţii în moneda al cărei
emitent şi deci proprietar este, fie să îi compenseze, şi astfel să uşureze
povara debitorilor. El nu mai poate cumpăra, nu mai poate credita, nu mai
poate să îşi onoreze datoriile, decât întocmai ca şi ceilalţi datornici/debitori,
adică dacă reuşeşte să îşi procure mijlocul de plată. Fără monedă, practic,
statul nu poate colecta venituri, pentru că îi lipseşte mediul de colectare.
Lipsit de simbolul puterii sale, el nu mai poate cere să i se plătească ceva,
decât, eventual, ca şi tuturor celorlalţi creditori şi debitori. În consecinţă, el
nu ar mai putea tezauriza şi nu ar mai avea ceea ce denumim modern buget.
• Ajungem, aşadar, la cea de a treia funcţiune economică
esenţială a entităţii suverane, şi anume aceea de trezorerie, de tezaurizare,
funcţia bugetară şi, prin extensiune, fiscală (de colectare de venituri din
impozite). Această funcţiune serveşte tot ca mod de acţiune al statului în
economie, fiind practic o derivare din funcţia sa de reglementare şi din cea
monetară. Statul realizează prin aceasta o funcţiune de obţinere a unor
venituri, specifice de altfel, al căror scop primar este de fapt susţinerea
funcţiunii de reglementare, deci a aparatului de stat, precum şi a funcţiunii de
apărare (iniţial doar în sensul de manu militi, dar astăzi şi în sens de acţiune
anticiclică, deci de apărare economică). În acelaşi timp, entitatea suverană îşi
consolidează prin aceasta funcţiunea monetară, colectarea de impozite
făcându-se, de regulă, în moneda suveranului, ceea ce îi permite acestuia să
îşi reaproprieze, de o manieră practic permanentă, mijlocul său de plată,
întărindu-şi astfel rolul de principal client şi principal furnizor în economie.
Practic, prin exerciţiul impunerii (de aici, impozit), impunere care la bază are
forţa sau, am spune azi, autoritatea recunoscută, entitatea suverană îşi procură
propriile venituri, ce le completează pe acelea din seniorajul monetar,
307
devenind practic cel mai avut „actor” al economiei, întrucât: (a) îşi creează
propriul mijloc de încasare şi plată şi (b) îşi asigură în mod regulat venituri,
în acest mijloc de încasare şi plată folosindu-se de impunerea prin forţă a
tuturor celorlalţi „actori” aflaţi într-un fel ori altul în obedienţa/sub autoritatea
sa. Aceasta explică posibilitatea de a acţiona anticiclic, deci de a acţiona
astfel încât comportamentul celorlalţi agenţi din economie (menaje şi firme)
să fie alterat ori chiar inversat (exemplu: mărind impozitele, statul frânează,
de regulă, activitatea economică şi astfel poate calmă o perioadă de avânt
economic prelungit şi cu tendinţe inflaţioniste, deci care îi depreciază
simbolul monetar; tot aşa, reducând impozite – toate acestea se fac
discreţionar – statul poate stimula activitatea economică, lăsând o cantitate
mai mare din propriul simbol, moneda, la îndemâna „actorilor” economici).
Totalitatea veniturilor obţinute de către stat din taxe şi impozite de orice
fel, colectate de la acele entităţi înregistrate pe teritoriul său, în jurisdicţia sa,
formează bugetul statului. Tot aici pot fi incluse şi colectările de contribuţii
de asigurări sociale, în cazul în care statul stabileşte anumite obligativităţi
pentru asigurarea unei funcţiuni protective (de apărare, de data aceasta însă
împotriva unor riscuri sociale ce i-ar putea afecta pe cetăţenii săi). Acestea
pot fi gestionate atât de către bugetul de stat, cât şi de către bugete separate,
administrate însă tot de către stat.
În acest mod, bugetul, cuprinzând totalitatea veniturilor statului, deci şi
totalitatea disponibilităţilor sale de a cheltui, devine principalul instrument
prin care puterea publică sau entitatea suverană acţionează în economie şi
asupra societăţii pe care şi-a apropriat-o într-un fel sau altul. Bugetul devine,
deci, un mijloc de transpunere în realitatea faptică, prin intermediul alocărilor
bugetare din veniturile statului (fie ele proprii, fie atrase – de regulă, în
această ultimă categorie intră cele atrase prin emisiunea de datorie suverană-
titluri de credit), pentru diferitele proiecte ale puterii publice, în diferite
domenii şi, în ultimă instanţă, de înfăptuire efectivă a ceea ce numim politici
publice, deci a acelor ansambluri organizate de măsuri direcţionate pentru
realizarea unor interese comune, ale comunităţii, aşa cum sunt acestea
definite şi formalizate la un moment dat.
Caseta 23.1
Multiplicatorul cheltuielilor publice şi Multiplicatorul fiscal
Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea producţiei şi a

veniturilor prin mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul impozitelor să se
modifice. În acest caz, are loc crearea sau mărirea deficitului bugetar ce se finanţează
prin împrumuturi. Mărirea cheltuielilor publice (fG) determină o creştere mai mult
decât proporţională a venitului (fY); astfel, multiplicatorul cheltuielilor publice are
∆Y 1
aceeaşi valoare ca şi multiplicatorul investiţiilor:
= =k
∆G (1 – c' )
Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin

diminuarea impozitelor, fără că totalul cheltuielilor bugetare să fie modificat. Şi în
acest caz, deficitul bugetar se finanţează prin împrumuturi. Multiplicatorul fiscal este
mai puţin eficient decât sporirea cheltuielilor publice; aceasta deoarece cheltuielile
publice suplimentare se concretizează direct printr-o creştere a cererii globale, în
timp ce reducerea impozitelor determină mai întâi o mărire a veniturilor disponibile,
care nu sunt cheltuite integral (încât să stimuleze cererea), o parte a lor
economisindu-se.
Funcţiunea fiscală, de colectare de venituri, face posibilă realizarea

efectivă de către stat a funcţiunii sale principale, aceea de reglementare şi de
apărare sau de protecţie, înţelegând aici inclusiv protecţia împotriva unor
riscuri sociale, întrucât ea pune la dispoziţia entităţii suverane, prin impunere,
mijloacele necesare în vederea realizării efective a unor acţiuni menite a
308
promova o mai bună reglementare şi, deci, o mai bună ordonare sau
structurare a societăţii şi economiei, după cum pune la dispoziţie resursele
necesare în vederea realizării funcţiunii protective ori de apărare a statului,
care reprezintă nu numai o funcţiune protectivă faţă de eventuale ameninţări
în forţă, ci şi o funcţiune protectivă faţă de ameninţări economice ori riscuri
sociale. De aici, capacitatea entităţii suverane de a acţiona anticiclic în
economie, de a altera comportamentul prevalent, la un anume moment dat, al
agenţilor economici nonsuverani, aceasta, desigur, prin intermediul bugetului
statului, ca principal instrument de politică economică.
Caseta 23.2
Multiplicatorul bugetului echilibrat

Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa pe care o are asupra
producţiei mărirea egală şi simultană a veniturilor şi cheltuielilor statului. Creşterea
echilibrată a bugetului duce la o creştere a nivelului activităţii egală cu creşterea
bugetului. Multiplicatorul bugetului echilibrat se calculează ca raport între creşterea
venitului (fY) şi creşterea bugetului echilibrat ∆Y
(fG):
K = =1
b.e. ∆G
Această situaţie presupune ca modificarea cheltuielilor (fG) să fie egală cu

aceea a încasărilor (fT): fT = fG.
20.3.2. Evoluţii doctrinare privind rolul statului în economie

În concepţia liberalismului economic, jocul libertăţii economice este
mai eficace decât intervenţia statului, care trebuie să se limiteze la crearea şi
menţinerea condiţiilor ce permit dezvoltarea pieţei, la elaborarea şi aplicarea
unei legislaţii favorabile proprietăţii şi concurenţei. Puterea publică ar trebui
să vegheze ca „actorii” sociali să respecte regulile unei economii liberale.
După unii autori140, spre sfârşitul secolului al XX-lea, are loc trecerea la
faza denumită capitalism supravegheat de stat, în sensul că statul trebuie să
corecteze excesele pieţei, să tempereze violenţele, să pună stavilă arbitrariului
şi inechităţii pieţei libere, să se manifeste drept protector al săracilor.
J.M. Keynes, considerat, uneori, teoreticianul unui capitalism de tip nou141,
studiind mijloacele de ieşire din marea criză economică din anii 1929-1933, în
lucrarea sa Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,
denunţă imperfecţiunile „laissez faire”-ului şi preconizează relansarea
economiei printr-o politică de investiţii activă din partea statului, prin care
acesta să intervină în economie, să orienteze decizia într-un sens strategic. El
susţine capitalismul antreprenorial, care angajează capital pe termen mediu
sau lung în activităţi creatoare de bogăţie şi de locuri de muncă.
În perioada postbelică, numeroşi economişti abordează problematica
dirijării activităţii economice, a creşterii economice şi a echilibrului
macroeconomic de pe poziţii diferite. Unii dintre aceştia adâncesc analiza
rolului investiţiilor, al multiplicatorului şi acceleratorului, al bugetului în
realizarea echilibrului general. Alţi autori, dimpotrivă, combat intervenţia
statului în economie, care nu mai este perceput ca un protector sau ca un
organizator, ci ca o frână, ca o povară. În concepţia lui Paul Samuelson,
considerată, uneori „centristă”142, nu se poate intona imn liberalismului
economic atunci când este vorba de problemele subzistenţei. Soluţia teoretică
de concurenţă pură şi perfectă nu există în lumea reală. Statul trebuie să
intervină, prin diferite mijloace, spre a face faţă cazurilor în care eşecul pieţei
tinde să diminueze bunăstarea socială. Samuelson are în vedere intervenţia
140
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 163.
141
Histoire des pensées économiques. Les fondateurs, Éditions Sirey, Paris, 1988, p. 316.
142
Histoire des pensées économiques. Les contemporains, Éditions Sirey, Paris, 1988, p. 40-44.
309
publică în variate forme, prin: impozite, subvenţii, cheltuieli bugetare,
reglementări etatiste etc.
Liberalismul reformist consideră că statul poate să intervină numai
pentru „a degripa mecanismul pieţei”, pentru a corija imperfecţiunile
liberalismului pur printr-o politică de creştere, prin mijloace care nu afectează
mecanismele fundamentale ale pieţei.
La rândul său, Peter Drucker143 afirmă că „panica din 1873 a pus capăt,
acum o sută de ani, atitudinii, de un secol, de «laissez faire»”. De atunci, ideea de
„modernism”, de „progres” sau „perspectivă” a fost legată de considerarea
statului ca agent al schimbării şi progresului social.
Unii autori144, referindu-se la sistemul economic actual din Europa
occidentală, afirmă că acesta se bazează pe două axiome: prima – în numele
eficacităţii şi libertăţii să fie păstrată piaţa; a doua – compensarea insuficienţelor
pieţei prin instalarea unei intervenţii şi a unui control statal, cu mijloace multiple
şi dozate diferit, de la o ţară la alta.
În concepţia economiştilor ofertei145 (Arthur Laffer, George Gilder şi
Paul Craig Roberts), piaţa este sistemul cel mai eficace pentru a dirija factorii
de producţie spre activităţile ce corespund alocării optimale. Ei preconizează
o politică economică simplă, care combină reducerea impozitelor cu
diminuarea reglementărilor şi constrângerilor ce împiedică oferta şi, de aici,
debarasarea de strălucirile false ale „statului – providenţă”, puse în circulaţie
după cel de-Al Doilea Război Mondial.
În economia de piaţă actuală, intervenţia statului este o realitate, ea
având loc în forme şi în proporţii diferite. Problemele coordonării şi dirijării
economice nu pot fi abordate şi rezolvate corespunzător luându-se în
considerare numai piaţa, deoarece, nicăieri, aceasta nu există în formă pură,
ci ţinând seama şi de rolul economic al statului.
20.3.3. Politicile economice – politicile anticiclice, atribut esenţial al

acţiunii statului în economie
Acţiunea statală în economie, sub forma unor politici coerente şi, mai
cu seamă, a unor politici de tip anticiclic, cu alte cuvinte a unor politici
capabile să inverseze ciclul economic, să stimuleze sau, dimpotrivă, în
anumite circumstanţe, de efervescenţă sau de exube-ranţă economică, aşa
cum au fost cele definite la finele secolului XX de către economiştii
americani Ben Bernanke şi Alan Greesnspan (amândoi, mai cunoscuţi în
calitatea lor de preşedinţi ai Rezervelor Federale ale S.U.A. – primul fiind
însă şi cel mai mare istoric al Marii Depresiuni Economice a anilor 1929-
1933), nu a apărut neapărat în secolul al XX-lea. Multe dintre conceptele
actuale sunt legate de acţiunea statală din perioada Primului Război Mondial
şi a Depresiunii economice a deceniilor 3 şi 4 ale secolului trecut, continuate
şi amplificate apoi în perioada celui de Al Doilea Război Mondial.
Considerente generale
Statul, prin atributul de suveranitate monetară, este singurul „actor”
care poate interveni efectiv în ciclul economic atunci când acesta se
inversează (devine negativ: recesiune şi, eventual, depresiune), după cum
poate interveni şi spre a-l „calma” sau modera atunci când acesta devine
excesiv pozitiv (avânt, boom sau bubble).
Intervenţia anticiclică poate lua două forme, niciuna dintre ele nefiind
însă vreodată folosită în variante „pure”. Intervenţia poate fi de tip
„monetar”, prin folosirea pârghiei ratei dobânzii de referinţă, ori prin aceea,
mai puţin convenţională, a „relaxării cantitative” (efectiv, introducerea de
masă monetară în economie, nu neapărat de lichiditate, deşi, în ultimă
instanţă, aceasta se transferă în lichiditate) sau de tip „fiscal-bugetar”, prin
reducerea ori menţinerea la nivel redus a unor taxe, impozite ori prin
angajarea unor cheltuieli (inclusiv cu caracter de protecţie socială), de regulă,
143
Peter Drucker, Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 100.
144
Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Economia mixtă – jumătate capitalistă, jumătate socialistă, Editura
Alternative, Bucureşti, 1992, p. 17.
145
Histoire des pensées économiques. Les contemporains, 1988, p. 342-353.
310
având efect în crearea unor dezechilibre bugetare temporare şi în creşterea
poverii datoriei publice, acestea urmând a fi reglate după revenirea economiei
pe un trend crescător;
Niciuna dintre aceste metode nu a fost testată de o manieră
satisfăcătoare până în prezent! Stimulul fiscal şi, într-o oarecare măsură,
monetar (devalorizare externă), folosit în anii ’30 ai secolului trecut, nu ar fi
avut se pare efect dacă nu ar fi intervenit un şoc exogen aleatoriu de o
magnitudine şi mai mare (războiul mondial). Acest eveniment a acţionat de o
manieră brutală în continuarea acţiunii prescrise, de fapt, de către A.Mellon şi
aparent rejectate de către Roosevelt şi teoreticianul său favorit, britanicul
J.M.Keynes.
Temporalitatea măsurilor anticiclice şi ritmul acestora, se pare, sunt
esenţiale, deşi această esenţialitate a fost uitată. Atât Friedman şi Schwartz,
cât şi Bernanke şi cuplul academic Reinhardt-Rogoff, dar, de pe o poziţie
diferită, şi J.K.Galbraith, au arătat că măsurile rooseveltiene fuseseră
precedate de o serie de paşi mărunţi, dar esenţiali, iniţiaţi de Mellon şi
Hoover146 (ultimul, de altfel, un partizan prekeynesian al intervenţionismului
economic). Aceste măsuri au pregătit stimulul masiv iniţiat de către Franklin
Delano Roosevelt (F.D.R.), prin realizarea unor condiţii de tip monetar, dar şi
prin acordarea unei marje în interiorul căreia s-a putut realiza ceea ce am
putea denumi „o ajustare naturală” a economiei, prin eliminarea acelor
elemente nesănătoase, speculative. Se pare că, fără această ajustare, F.D.R.
nu ar fi reuşit nici măcar atât cât a reuşit.
Acţiunea anticiclică a entităţii suverane se bazează esenţialmente pe
atributul său economic primordial – suveranitatea monetară. Prin intermediul
acesteia, statul îşi poate permite de fapt acţiunea anticiclică, esenţialmente
inflaţionistă (pe diferite canale, şi nu neapărat pe cel al aşa-numitelor „preţuri
de consum”) şi generatoare de îndatorare;
Nu există o regulă de aur a intervenţiei anticiclice, după cum nu există
un prag nominal de îndatorare la care se poate produce falimentul suveran.
Ceea ce se ştie însă cu siguranţă şi a fost confirmat de către actuala
depresiune economică globală (2008-...) este că pierderea suveranităţii
monetare accelerează şi, în ultimă instanţă, determină falimentul de ţară şi
astfel anulează capacitatea statului de a acţiona anticiclic. Efectiv, rolul
statului, ca „actor” privilegiat al economiei („leader of last resort”), dispare.

asupra rolului entităţilor suverane în economie
Este mai mult decât evident că rolul statului cunoaşte o accentuare în
economie odată cu globalizarea acesteia. Deşi nu se poate spune că statele
preindustriale erau inactive economic, totuşi, pe de o parte, existenţa unor
„actori” statali nonsuverani (exemplu: Principatele Române în tot cursul
Evului Mediu şi România până la 1877), iar pe de altă parte, existenţa unor
schimburi limitate făceau ca acţiunea statală să fie limitată şi câteodată
sporadică, deşi aceasta efectiv ducea până la urmă la propria sa dispariţie147.
146
In timpul administraţiei lui W.Wilson din perioada Primului Război Mondial, H. Hoover a condus
administraţia alimentară (US FOOD Administration), o gigantică schemă de stimulare de către guvernul federal, şi deci
esenţialmente de monetizare, a economiei (este adevărat, sprijinită de transferurile masive de aur dinspre băncile
europene ale puterilor Antantei către S.U.A.), a producţiei agricole, spre a sprijini astfel efortul de război al aliaţilor şi a
facilita apoi reconstrucţia Europei după război (şi România a fost beneficiara în 1919 a acestei scheme – jaful practicat
în numele lui „Kriegskapitalismus” de către Germania în anii 1916-1918 în teritoriile vremelnic ocupate ale ţării
noastre a făcut ca în primăvara anului 1919, România să nu dispună de niciun fel de material pentru însămânţarea
culturilor cerealiere. Fără grâul american şi canadian – grâul lui Hoover!, am fi fost ameninţaţi de foamete!).
147
Un astfel de exemplu este cel al Ungariei medievale. Matei Corvin (1458-1488) a potenţat acţiunea statului,
până atunci sporadică (o cauză a îmbogăţirii propriei sale familii – Iancu de Hunedoara „împrumuta” tezaurul
permanent gol al Ungariei şi aşa primea drept „garanţie” a unor plăţi niciodată onorate, moşii/terenuri care ulterior au
trecut în proprietatea perpetuă a familiei Corvinestilor/Huniazilor) în economie, prin introducerea unui prim sistem de
impozitare a tuturor averilor (impozitarea pe „numărul de porţi”, deci de locuinţe, gospodării bine întemeiate, de regulă,
cele nobiliare şi ale patriciatului orăşenesc, în mare parte german ori germanizat). Ulterior morţii sale subite şi fără
moştenitori direcţi şi legitimi, regele Vladislav II Jagello a anulat acest impozit la cererea nobilimii, lipsind astfel
regatul de orice formă regulată de venit şi plasându-l într-o situaţie de permanentă îndatorare faţă de protobănci
311
În epoca industrială, fenomenele de globalizare, ce se accentuează începând
cu secolul al XIX-lea, spre a deveni predominante în secolul XX, impun
acţiunea statului în economie şi o potenţează dincolo de orice limite
cunoscute ori recunoscute. Războaiele mondiale şi, mai ales, accidentul
istoric al revoluţiei (loviturii de stat) bolşevice din anul 1917 chiar consacră
un nou de tip de stat, ultraintervenţionist, atotputernic de fapt în economie, de
tip totalitar. Existenţa acestui tip de stat şi confruntarea cunoscută sub numele
de „Războiul Rece” (1946-1990) impun însă şi statelor capitaliste să treacă la
un intervenţionism economic accentuat prin manevrarea ori manipularea
ciclicităţii în economie. Pe de altă parte, îndelungata perioadă de pace, fie ea
şi militarizată, ce a urmat anului 1945, a permis globalizarea accentuată a
economiei, creşterea fluxurilor comerciale şi, mai ales, a favorizat, din raţiuni
diverse (marea majoritate, noneconomice) dezvoltarea de entităţi
supranaţionale cu caracter integraţionist. Acestea, pe fondul globalizării
fluxurilor de mărfuri, capitaluri şi chiar forţă de muncă, au început să erodeze
rolul tradiţional al suveranilor în economie, punând accentuate limitări
acţiunii acestora şi, în ultimă instanţă, făcând-o de fapt imposibilă. Suveranii
îşi pierd de fapt suveranitatea, cel puţin din punctul de vedere al efectivităţii
economice (nu intrăm aici în chestiunile legate de suveranitatea politică, ce
nu ţin de acest curs, deşi trebuie spus că cele două sunt, cu o expresie preluată
de la R.Reagan, „două feţe ale aceleaşi monede”).
Caseta 20.4
Datoria publică
În legătură cu politica bugetară se află şi datoria publică. Aceasta înseamnă
împrumuturi interne sau externe contractate de către stat, atunci când ţara
respectivă se confruntă cu dificultăţi economice; depăşirea acestora necesită
cheltuieli pe care statul le finanţează recurgând la împrumuturi, deoarece, în
condiţiile date, nu dispune de un alt mijloc care să permită evoluţia ascendentă a
economiei. Într-o accepţiune mai largă, datoria publică include, deopotrivă, şi datoria
la vedere, ce rezultă din depunerile de lichidităţi în casieriile publice şi care este
exigibilă în orice moment de către deponenţi. Gradul de îndatorare a unei ţări se
poate determina prin raportarea datoriei publice la produsul intern brut sau la
produsul naţional brut; rezultă, astfel, datoria publică (Dp) pe unitatea de PIB sau
PNB, care, în condiţiile
Dp accentuării
Dp creşterii economice, se micşorează. Deci, gradul
de îndatorare = sau =
PIB PNB
Cu toate că în prezent exista în lume multe organisme ori entităţi cu

caracter economic integraţionist (exemplu: Mercosur, în America de Sud,
NAFTA-North American Free Trade Agreement pentru S.U.A., Mexic şi
Canada, CARICOM pentru zona micilor state din Marea Caraibelor, ASEAN
– Association of South East Asia Nations, Forumul Asia-Pacific, Uniunea
Africană/African Union, urmaşa Organizaţiei Unităţii Africane, OPEC-
Organization of Petroleum Exporting Countries sau OECD-Organization for
Economic Cooperation and Development), totuşi niciuna dintre ele nu a atins
gradul de sofisticare al Uniunii Europene, după cum niciuna dintre aceste
organizaţii astfel enumerate de o manieră nonexhaustivă nu a reuşit o atât de
mare limitare a rolului statelor-naţiuni în propriile economii. În cadrul Uniunii
Europene există, practic, un fenomen care începe a fi cunoscut sub sintagma de
„creep-up of the sovereignty of member states” (eroziunea, de o manieră
insidioasă, s-ar putea spune, a suveranităţii statelor membre) şi care va conduce
la o totală regândire a rolului statului în economie, aşa cum acesta a fost definit
tradiţional printr-o evoluţie ce a început undeva către finele secolului al XVII-lea.
Deşi Uniunea a avut începuturi modeste, Comunităţile Europene, aşa
cum au fost acestea create prin Tratatul de la Roma (1957), neavând
esenţialmente decât un scop de cooperare economică, şi nu de substituire a
germane (Casa Fugger). Efectul au fost imposibilitatea de a mai menţine o armată regulată şi, în final, dezastrul de la
Mohacs (1526), când Ungaria este cucerită de către turci şi efectiv desfiinţată ca stat prin transformarea sa în paşalâc
(deci, unui „sovereign default” i-a urmat „state dissolution”).
312
unor entităţi suprastatale suveranului naţional, totuşi acest fapt iniţial s-a
alterat în timp, în defavoarea suveranilor naţionali. Dezvoltarea de politici
comune la nivelul comunităţilor a fost factorul esenţial în diluarea
suveranităţii tradiţionale a statelor membre şi în limitarea practică, la început
moderată, dar apoi drastică, uneori până la dispariţie, în momentul de faţă, a
acestora.
În concluzie:
− procesele de globalizare au transformat şi continuă să transforme
de o manieră greu de precizat în aceste momente acţiunea tradiţională a
entităţii suverane în economie;
− intrarea unui stat într-un organism integraţionist erodează
suveranitatea acestuia, dacă statul respectiv nu îşi concentrează acţiunea spre
prezervarea unor atribute esenţiale (suveranitatea monetară);
− pierderea suveranităţii monetare, experimentată de către un grup
de 17 state din Uniunea Europeană, ce au adoptat din 1999 moneda unică
euro, arată (evidenţa empirică curentă disponibilă) că, odată cedat acest
atribut esenţial al statului în economie, această pârghie specifică numai şi
numai entităţii suverane, efectiv acţiunea statală în economie nu mai este
posibilă. Încrederea în suveran dispare la cea mai mică inversare de ciclu
economic pentru simplul motiv că acesta este coborât la statutul entităţilor
nonsuverane, deci, al celor ce trebuie să îşi obţină mijloacele de plată pe piaţă
(imposibilitatea de a-şi mai crea mijlocul de plată);
− deşi, din punctul de vedere al teoriei clasice neoliberale, aceasta
ar putea însemna finalul discreţionarului statal în economie (foarte adesea
dăunător), totuşi, ceea ce urmează nu este nici pe departe un puseu de
liberalism. Dimpotrivă, rolul suveranului efectiv defunct din punct de vedere
economic este luat de un nou suveran (supranaţional), ale cărui acţiuni devin
de regulă cu mult mai arbitrare şi asupra căruia orice control democratic
poate deveni la un moment dat imposibil. Efectiv, aceasta semnalează decesul
conceptului de „economie naţională”, concept legat intim de existenţa
entităţii suverane (a statului şi, mai ales, a statului-naţiune ca expresie
modernă, capitalistă a conceptului de entitate suverană) şi, pe cale directă de
consecinţă, a rolului său în economie. Dezbaterea rămâne aici deschisă, după
cum deschisă rămâne şi calea de acţiune practică, dar trebuie menţionat că o
soluţionare a acestei dileme este esenţială pentru modalităţile viitoare de
intervenţie a statului în economie, ca şi pentru viitorul teoretizării economice
în materie.
20.3.5. Statul şi economia în România – aproape două secole de

existenţă şi acţiune
În acest ultim subcapitol, vom puncta, pe etape istorice, evoluţia entităţii
suverane româneşti şi a acţiunii sale economice, începând cu jumătatea
secolului XIX (perioada Unirii Principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei) şi
până în momentul actual (2013). Etapele istorice nu sunt egale ca număr de ani,
ele corespunzând mai degrabă unor perioade coerente din punctul de vedere al
acţiunii statului în economie.
• Perioada 1829-1859. Cei treizeci de ani dintre Tratatul de la
Adrianopole şi Unire sunt marcaţi de instabilitate politică şi socială, dar şi de
avânt economic. Administraţiile Regulamentare ale Moldovei şi Ţării
Româneşti nu aveau suveranitate monetară, iar cele două principate plăteau
încă tribut Porţii Otomane, tribut ce reprezenta un capitol distinct în bugetele
lor de stat. Acţiunea statală era limitată (singura perioadă de liberalism
economic efectiv), iar bugetele excedentare alternau cu cele deficitare, cel
mai adesea în funcţie de anul agricol ori existenţa unor calamităţi, catastrofe,
ocupaţii străine. În apropierea momentului Unirii, ambele Principate erau
complet devastate de ocupaţiile succesive rusă, turcă şi austriacă, consecinţă a
Războiului Crimeei (1853-1856).
313
• Perioada 1859-1877. Cele două decenii dintre Unire şi Independenţa
de stat sunt marcate de o oarecare consolidare economică, la început foarte
lentă şi sinuoasă, mai accelerată doar după 1871. Suveranitatea monetară
lipseşte şi, în consecinţă, statul poate cu greu acţiona în economie. România
este încă tributară Porţii otomane şi nu poate obţine, practic, niciun credit
extern decât în condiţii extrem de oneroase. La începutul domniei Principelui
Carol I (primăvara 1866), statul român era în faliment, salariile funcţionarilor
şi armatei fiind plătite din împrumuturi de la particulari bogaţi din ţară (a se
înţelege efectiv persoane fizice!). Efortul făcut în acest sens, după 1869-1870,
pentru dotarea armatei şi pentru constituirea unei reţele de căi ferate ce
constituie şi azi osatura feroviară a ţării rămâne meritoriu. Ultimul tribut către
Poartă, cel din anul 1877, este creditat de către Parlamentul României la 9
mai 1877, vizând înzestrarea armatei ce urma să treacă Dunărea spre a cuceri
independenţa de stat a ţării.
• Perioada 1878-1916. Această perioadă reprezintă un interval lung,
acoperind peste o generaţie (mai mult de 30 de ani) de pace şi relativă
prosperitate (fără a fi neapărat ferit de şocuri exogene aleatorii atât
economice, cât şi noneconomice). România obţine, pentru prima dată în
istorie, manu militi, suveranitatea de stat, devenind deci o „putere” (plenitudo
potestas); obţine pentru prima dată suveranitatea monetară şi astfel mijlocul
efectiv de a influenţa prin acţiune statală, tot pentru prima dată în istorie,
propriul complex economic naţional, atât cât exista la vremea respectivă. În
anul 1880, este înfiinţată Banca Naţională şi, odată cu aceasta, statul îşi
creează institutul său de emisiune şi credit, putând astfel să joace, fie şi la o
scară limitată, rolul de „lender of last resort”. Politicile economice evoluează
mai degrabă către protecţionism comercial şi industrial, fluctuaţiile anilor
agricoli determinând echilibrele bugetare. Anii de după 1900, exceptând
practic anul 1907, când se manifestă un cumul de şocuri exogene aleatorii
atât interne, cât şi externe, sunt foarte favorabili, în special odată cu
dezvoltarea în România a industriei petroliere. Situaţia economică la intrarea
în Primul Război Mondial, cu un scop declarat naţional, era favorabilă,
rezervele Băncii Naţionale fiind în măsură a susţine efortul de război, atât pe
cât se putea prevedea, din păcate destul de aproximativ, magnitudinea
acestuia.
• Perioada 1916-1919. Cu resursele sale relativ modeste, dar nu
nesemnificative, România înfruntă practic singură, din punct de vedere
economic, furtuna Primului Război Mondial. Banca Naţională foloseşte din
plin atributul suveranităţii monetare şi monetizează, deşi nu în exces, canalele
economiei, facilitând astfel efortul de război. Din păcate, opţiunea politic
corectă, dar militar greşită, de a ataca dincolo de Munţi, conduce la catastrofa
anului 1916. În 1917, situaţia nu se îmbunătăţeşte, disoluţia Rusiei
conducând, pentru România, la izolare politico-militară şi la pierderea
rezervelor sale de aur şi valută, imprudent depozitate în Rusia. Trecerea din
nou peste Munţi, în 1918-1919, cucerirea şi ocuparea Ungariei, în 1919,
conduc la importul hiperinflaţiei produse de disoluţia dezordonată a fostei
Bănci Centrale a Austro-Ungariei. Efectiv, la finele lui 1919, România era
epuizată, economic distrusă. Singurul său capital era reprezentat de o victorie
ale cărei măreţie şi magnitudine depăşeau cele mai optimiste aşteptări ale
anului 1916!
• Perioada 1919-1941 – perioada celor 20 de ani dintre cele două
războaie mondiale. Primul deceniu este marcat de importante reforme cu
caracter economic şi social (reforma agrară, legea minelor), ce accentuează
rolul statului în economie. Se afirmă o doctrină a naţionalismului economic
(„prin noi înşine”), promovată, nu întâmplător, de Partidul Naţional Liberal).
România încearcă stabilizarea monetară şi limitarea daunelor imense produse
atât de hiperinflaţia importată din fosta Austro-Ungarie, cât şi de pierderea
314
stocului său de aur. O atenţie mare se dă exploatării resurselor minerale ale
ţării (devenite considerabile odată cu unirea cu Transilvania), realizându-se
că ele reprezintă în fapt fundamentul economiei naţionale, pe un continent
sărac în resurse. România obţine un împrumut de stabilizare monetară de-abia
în 1928, de la Franţa, spre a putea astfel reveni la etalonul aur. Mişcarea are
loc într-un moment nefast, căci la scurt timp se declanşează Marea
Depresiune Economică. România tentează ortodoxia economică spre a se
menţine în zona etalonului aur, dar realizează în curând că singura soluţie o
constituie deprecierea şi monetizarea, fie şi inflaţionistă, a economiei, altfel,
riscul fiind disoluţia economică. Odată cu anii 1930, guvernele liberale
conduse de I.G. Duca şi Ghe. Tătărăscu, promovează o politică din ce în ce
mai autarhică (intervenţionistă în cel mai înalt grad, inclusiv prin practicarea
controlului selectiv al preţurilor), evident, pregătind ţară pentru un război care
era din ce în ce mai puţin evitabil. Nu este nici azi clar în ce măsură dezastrul
din vara anului 1940 era evitabil sau dacă se impuneau alte soluţii decât cele
alese la vremea respectivă şi care au adus România în orbita Germaniei
hitleriste (acest proces începuse însă efectiv încă din 1936). Factorul esenţial
în privinţa României era petrolul, de care Germania avea disperată nevoie.
• Perioada 1941-1947. Pentru primii cinci ani, România este din nou
în război. Practic, întreaga activitate a economiei naţionale este subordonată
acestui scop. Statul intervine mult mai masiv în economie în condiţiile în care
acum ţara era condusă dictatorial de către mareşalul Ion Antonescu. Preţurile
sunt controlate, sunt impuse raţionalizări, Germania impune României un
curs forţat al mărcii germane şi o modalitate de schimb în barter (profund
dezavantajoasă României şi care va fi emulată mai târziu şi de sovietici).
Efortul de război creează din nou inflaţie, deşi Banca Naţională încearcă să
limiteze monetizarea economiei naţionale. Totuşi, România nu ajunge
debitorul Germaniei, ci rămâne creditorul ei (fapt foarte important; în
precedenta conflagraţie, Austro-Ungaria, la vremea ei al doilea stat ca
mărime din Europa, a terminat războiul ca debitor net al Germaniei). După 23
august 1944, U.R.S.S. instituie un regim de ocupaţie şi jaf organizat. Un curs
forţat al rublei şi imposibilitatea de a ne valorifica creanţele împotriva
Germaniei, ca şi seceta din 1945-1947, la care se adaugă efortul ultimului an
de război (1944-1945), prăbuşesc economia României în hiperinflaţie.
Regimul comunist, instaurat definitiv la finele lui 1947 (după ce în prealabil
Banca Naţională fusese naţionalizată în 1946), preia o ţară falimentată
economic (deşi încă bogată în resurse şi, practic, fără datorie suverană) şi,
fapt deloc neglijabil, cu hotarele aproape intacte, în ciuda faptului că, oficial,
fusese declarată „ţară înfrântă” la Conferinţa de pace de la Paris (1947).
Pentru toată perioada dintre 1932 şi 1947, România, practic, rămâne în afară
circuitelor internaţionale ale capitalului. Statutul nostru de ţară înfrântă nu ne
dă nici posibilitatea de a adera la Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Mondială;
• Perioada 1948-1989. Pentru 45 de ani, România cade în spatele
„Cortinei de Fier”. Statul devine, prin procesele de naţionalizare a industriei
şi colectivizare a agriculturii, ambele realizate după model sovietic şi cu
implicarea directă şi nemijlocită a Moscovei, unicul mare „actor” al
economiei. El poate acţiona discreţionar având la dispoziţie toate pârghiile
economice. Proprietatea privată este efectiv anihilată ca bază de organizare
economică şi socială. Totuşi, în ciuda propagandei, sovieticii, în a căror
orbită economică ţara intră în totalitate (legăturile cu alte zone economice
sunt sporadice şi nesemnificative până în 1965-1967), nu erau interesaţi în
industrializarea, fie şi „socialistă”, a României. În afară de exploatarea
prădalnică a petrolului românesc, de folosirea micilor noastre rezerve de
uraniu în faza iniţială a programului de înarmare nucleară a fostei U.R.S.S.,
România, alături de Bulgaria şi Ungaria, era destinată unui rol de anexă
agricolă a fostului bloc sovietic. La nivelul anului 1965, România era, practic,
315
în afara circuitelor economice internaţionale, cu un aparat productiv învechit
şi o economie practic bazată în întregime pe exploatarea resurselor naturale
(petrol, gaze, minereu de fier, cărbune). Suveranitatea monetară era,
paradoxal poate, deplină, întrucât eram în totalitate în afara oricăror circuite
economice şi, mai ales, financiare internaţionale şi se opera într-o economie
de barter (troc).
După 1965, regimul comunist, conştient că se ajunsese la limită din
cauza stagnării economice prelungite, încearcă o deschidere către Occident.
Fără a relaxa în vreun fel controalele economiei planificate (planificare
normativă specifică doar acestui tip de economie), regimul reuşeşte totuşi
(mai ales, după 1968) să atragă o serie de investiţii occidentale în ramuri-
cheie ale economiei naţionale (energetică, construcţii de automobile, chiar
aeronautică, chimie). Cea mai importantă achiziţie rămâne programul nuclear
românesc, realizat cu tehnologie occidentală în condiţiile în care noi eram
excluşi de către sovietici de la un astfel de beneficiu (de altfel, acordat cu
largheţe celorlalte ţări din Est).
La începutul anilor 1970, după multe decenii de izolare, România
revine practic în lumea capitalurilor şi devine membră a FMI şi BM. Politica
discreţionară, voluntaristă de investiţii, risipa proprie unei economii în care
proprietatea privată era inexistentă, deciziile referitoare la realizarea unor
investiţii de infrastructură a căror utilitate era îndoielnică, dar şi prăbuşirea,
către finele anilor 1970, a preţurilor la petrol determină intrarea regimului în
criza finală. La începutul anilor 1980, România este în incapacitate de plată,
deşi datoria suverană nu depăşea 20% din PIB. În imposibilitate de a aplica
reţeta de restructurare a bazei sale industriale solicitată de către creditorii
internaţionali, la mijlocul anilor 1980, România reneagă datoriile către FMI şi
BM, dar trece (caz unic pe plan mondial) la plata accelerată, cu scop de
lichidare, a datoriilor către creditorii privaţi externi. Deşi acest obiectiv este,
practic, atins la mijlocul lui 1989, ţară este cufundată efectiv în haos
economic (în ciuda aparenţelor de propagandă). Lipsurile materiale ajung
extreme pentru o perioadă de pace.
Prăbuşirea regimului comunist la finele lui 1989, pe fundalul schimbării
generale din Europa de Est, găseşte România, într-adevăr, cu o datorie
suverană practic nulă, dar complet în afară circuitelor pieţelor de capital
(deci, fără posibilităţi de finanţare externă), pe plan intern cu un climat de
clară hiperinflaţie, urmare a lipsurilor extreme de produse şi servicii de primă
necesitate, şi cu un aparat productiv care, deşi nu neapărat neperformant, era
totuşi orientat către ramuri şi sectoare a căror eficienţă era cel puţin
discutabilă, dacă nu cumva aproape nulă. În fapt, efortul făcut în perioada
1965-1989, perioada de industrializare masivă şi de mari investiţii de
infrastructură de toate tipurile, inclusiv în cea energetică (hidroenergie,
energie nucleară) şi de intervenţionism statal împins la extrem nu a reuşit să
valorifice nici avantajele comparative ale României şi nici realmente să îi
creeze avantaje competitive. Intervenţia supradimensionată a statului în
economie a creat o situaţie aproape imposibil de gestionat.
• Perioada 1990-2014. Primul deceniu de după 1990 a fost aproape
complet consacrat tranziţiei de la economia planificată, centralizată la
economia de piaţă. Practic, au fost reconstruite din nimic aparatul şi cadrul
instituţional ale unei economii capitaliste. Acest proces a fost extrem de
dificil, marcat de hiperinflaţie în primii ani, precum şi de un proces de
restructurare industrială adesea realizat haotic, deşi în niciun caz nenecesar. O
caracteristică a procesului de reformă a fost caracterul său de tip ,,stop and
go”, respectiv iniţiat, întrerupt şi apoi reluat. Statul roman a relaxat mai întâi
excesiv controalele asupra economiei din lipsă de mijloace, a încercat apoi să
le reia de o manieră nereuşită, fiind ulterior nevoit să le abandoneze total ca
urmare a imposibilităţii de a mobiliza vreun fel de resurse.
Entitatea suverană românească, practic, îşi reduce acţiunea în economie
de o manieră drastică odată cu anul 1997. Procese masive de restructurare şi
privatizare elimină efectiv proprietatea de stat din economie, cu puţine
excepţii, în câteva sectoare de amonte ale economiei. În aceste condiţii, în
anul 2000, demarează procesul de aderare la Uniunea Europeană, proces cu
316
largă susţinere a opiniei publice. Procesul de aderare, ce coincide şi cu
perioada de exuberanţă economică globală a primului deceniu al acestui
secol, reuşeşte să aducă, pentru prima dată după multe decenii, o oarecare
prosperitate materială. Bugetele se echilibrează relativ, România reuşeşte să
iasă din zona acordurilor cu FMI şi BM (2005) şi menţine un trend de
reducere a unei datorii publice oricum printre cele mai scăzute din Europa (la
nivelul anului 2008, sub 20% din PIB – de altfel, singura variabilă economică
la care România performează relativ).
Totuşi, inexperienţa economică face ca guverne succesive să nu poată
conduce politici anticiclice. Relaxarea fiscală promovată excesiv după 2005,
ca şi lipsa de atenţie faţă de sectoare critice pentru România, cum sunt
materiile prime şi energia, unde ţara dispune de resurse peste media
europeană, fac ca această fereastră de oportunitate să fie slab valorificată.
Mişcarea de renunţare anunţată la suveranitatea monetară, oricum limitată în
cazul României, formalizată prin Tratatul de aderare la UE, conduce la o
accentuată „euroizare” a fluxurilor economice, mai ales după 2004. Acest
proces, practic, antrenează o nouă limitare a posibilităţilor de acţiune
anticiclică, cu efecte devastatoare, odată cu declanşarea depresiunii
economice globale în anul 2008. Entitatea suverană românească este nevoită
să solicite asistenţă financiară, deşi se afla la un grad de îndatorare suverană
foarte convenabil, din partea FMI, UE şi BM. Efectiv, acest aranjament,
cunoscut sub numele de Memorandum de Înţelegere, plasează România într-o
stare în care, deşi încă posesoare a suveranităţii monetare, ea este numai în
foarte mică măsură în poziţia de a acţiona efectiv. Politicile promovate în
perioada 2008-2013, au fost aproape toate prociclice, în sensul că a fost
negată posibilitatea oricărui stimul fie fiscal, fie monetar (ultimul, oricum,
foarte limitat). Devalorizarea internă de la mijlocul lui 2010, cea mai drastică
din Europa, a creat o spirală de tip evident deflaţionist, ce a amplificat
recesiunea economică. Este încă neclar, totuşi, dac, la finele lui 2008,
România avea sau nu simptomele aşa-numitului efect Dornbusch-Calvo
(efectul de „sudden stop”), specific pieţelor emergente ce nu dispun de o
valută de rezervă internaţională şi, deci, dacă acţiunea de solicitare a
asistenţei financiare internaţionale a fost sau nu justificată cu adevărat.
Adoptarea monedei unice în 2015 nu mai intră pentru moment în discuţie.

• entitate suverană;
• suveranitate monetară;
• suveranitate fiscală;
• buget de stat;
• moneda naţională;
• datorie publică/suverană;
• deficit bugetar;
• politici prociclice;
• politici anticiclice;
• stimul fiscal;
• stimul monetar;
• multiplicatori;
• funcţiunea de reglementare;
• funcţiunea monetară;
317
• funcţiunea fiscal bugetară;
• procese integraţioniste;
• globalizare.
1. Care este rolul entităţii suverane în istoria economică recentă?

2. Rolul şi locul suveranităţii monetare
3. Rolul şi locul politicilor de reglementare
4. Posibilităţi de aplicare a politicilor anticiclice
5. Substituirea rolului entităţii suverane în cadrul organismelor de tip integraţionist
6. Concepţii doctrinare privind rolul statului în economie
7. Care sunt evoluţia şi perspectivele entităţii suverane româneşti?
Adevărat sau fals

1. Unul dintre rolurile statului in economie este de a elabora programe macroeconomice sau
planuri de dezvoltare.
2. Veniturile bugetare au doua resurse principale: fiscale si nefiscale.
3. Impozitul pe dividende este un impozit indirect.
Alegere
1. Datoria publica poate constitui o alternativă mai buna in politica financiară atunci cand:
a. duce la reduceri fiscale si la comprimarea cheltuielilor publice
b. gradul de indatorare duce la distorsiuni in functionarea economiei
c. scuteste economia de impozitare excesiva
d. este acoperita din imprumuturi externe
2. Scaderea nivelului de impunere fiscala are efecte pozitive atunci cand :

a. conduce la deficite bugetare;
b. asigura cresterea accentuata a veniturilor impozabile;
c. stimuleaza disponibilizarile;
d. duce la o scadere a cheltuielilor publice pentru obiective sociale;
2. Programarea macroeconomica in cadrul economiei de piata nu poate fi:

a. indicativa;
b. informala;
c. imperativa;
d. incitativa.

• Akerloff G. & Shiller R, Animal Spirits, Princeton University Press, 2009, NJ.
• Bernanke S. Ben, Essays on the Great Depression, Princeton University Press, 2009, NJ.
• Bruner F. Robert&Carr D.Sean, The Panic of 1907, John Wiley and Son, 2007, NJ.
• Cipolla M.Carlo, Storia Economică dell’Europa Pre-Industriale, il Mulino, Bologna 1974.
• Dobrovici Ghe.M., Istoricul Dezvoltării Economice şi Financiare a României şi împrumuturile
contractate, „Universul”, Bucureşti, 1934.
• Francis John, History of the Bank of England; Its times and traditions, Elibron Classics series,
2005, London.
• Galbraith John Kenneth, The Great Crash 1929, Reprint by Penguin boks, London, 1992.
• Harrod Roy , The Life of John Maynard Keynes, WW Norton Publishers, London, 1951.
• Keynes J.M., Consecinţele Economice ale Pacei, traducere românească, cu prefaţa lui Keynes
pentru edi. română, Veaţa Românească, 1920, Bucureşti.
318
• Legay Marie-Laure, La banqueroute de l’état royal, édition de L’Ecole des hautes Etudes en
sciences sociales, 2001, Paris.
• McElvaine S.Robert, The Great Depression, Three Rivers Press, 2009, NY.
• Maddison Angus, Contours of the World Economy, 1-2030 AD, Oxford University Press,Oxford,
2007.
• Phillipson Nicholas, Adam Smith – An enlightened life, Allen Lane, 2010, London.
• Rist Charles & Gâde Charles, Istoria Doctrinelor Economice, traducere în romană de G.Alexianu,
Ed. Casei Şcoalelor, 1926, Bucureşti.
• Reinhart M.Carmen & Rogoff S.Kenneth, This Time is Different, Princeton University Press,
Princeton and Oxford, 2009, NJ.
• Slăvescu Victor, Istoricul Băncii Naţionale a României (1880-1924), Cultura Naţională, 1925,
Bucureşti.
• Tooze Adam, The Wages of Destruction, Penguin Books, 2007, London.
• „The Economist”, revistă săptămânală editată în U.K. de către grupul „The Economist”, colecţia
personală a autorului, numere selectate din perioada 2001-2012.
319
EFICIENŢA MACROECONOMICĂ
Cuprins
21.1.Introducere
21.2.Obiectivele unității de învățare
21.3. 1. Eficienţa economică: concept, curente de gândire
21.3.2.2. Metode clasice de calcul al eficienţei
macroeconomice
21.3.2.3. Analiza eficienţei economice cu ajutorul ecuaţiei
de regresie simplă şi multiplă
21.4.Îndrumar pentru autoverificare
21.1 Introducere
În ştiinţa economică, noţiunea de eficienţă se referă la utilizarea unui volum dat de resurse
pentru a maximiza producţia de bunuri şi servicii. Un sistem economic este mai eficient decât
altul atunci când, la acelaşi volum de resurse consumate, sistemul respectiv produce o cantitate
mai mare de bunuri şi servicii sau de calitate superioară.
Eficienţa economică se poate calcula în mai multe variante la nivelurile macro, mezo,
micro şi teritorial. Adesea, pot apărea o serie de dileme, contradicţii sau neclarităţi între eficienţa
la nivel macro versus eficienţa la nivel micro. Pentru a soluţiona eventualele discordanţe
(contradicţii) dintre cele două niveluri, în literatura de specialitate se propun diferite modele mai
mult sau mai puţin sofisticate bazate pe iteraţii ale diferitelor variante care converg spre
satisfacerea cerinţelor unui criteriu unic al eficienţei economice sau ale unui sistem multicriterial
adecvat pentru complexitatea fenomenelor economice şi sociale, la nivelurile macro, şi nu
numai.
21.2 Obiectivele unității de învăţare
• prezentarea conceptului de eficienţă economică şi a curentelor de gândire economică

modernă;
• cunoaşterea indicatorilor de măsurare, a metodelor clasice de calcul, precum şi analiza
eficienţei economice cu ajutorul ecuaţiei de regresie;
• abordarea eficienţei economice la nivel social;
• studierea externalităţilor negative şi pozitive şi internalizarea lor

320
21.3.1.Eficienţa economică: concept, curente de gândire
Un sistem economic se consideră eficient atunci când:

a) niciunul dintre membrii societăţii nu se îmbogăţeşte pe seama înrăutăţirii situaţiei
economice fie chiar şi a unui singur membru al societăţii148;
b) nu se poate obţine producţie suplimentară fără creşterea cantităţii de inputuri;
c) producţia se realizează la cele mai mici costuri posibile.
Gândirea economică modernă în domeniul eficienţei economice se împarte în două mari
curente, care consideră că:
a) eficienţa economică poate fi distorsionată de intervenţia guvernelor, ceea ce
presupune o scădere a rolului statului în economie;
b) piaţa creează o serie de distorsiuni sau eşecuri în economie şi acestea pot fi
diminuate printr-o implicare crescândă a guvernului în economie.
Cele două curente de gândire concurenţiale şi întrucâtva opuse au impact diferit, de la o
perioadă la alta, şi se referă la confruntări doctrinare între liberalismul economic şi neoliberalism
(adesea promovat prin politici de „laissez-faire”) şi intervenţionismul statal, în general, cu grade
diferite de intensitate.
În prezent, există o a treia orientare în ceea ce priveşte eficienţa economică (maximă sau
optimă), bazată pe teoria parteneriatului public-privat, cu elementele subiacente ale
parteneriatelor public-public şi privat-privat, care presupune complementariate între
intervenţia statului şi potenţialităţile pieţei libere concurenţiale în ceea ce priveşte obţinerea
eficienţei economice optime. Teoria parteneriatului are la bază, practic, două ipostaze diametral
opuse din teoria jocurilor strategice, şi anume:
• ipoteza jocurilor strategice cu sumă nulă: ceea ce câştigă un jucător reprezintă
pierdere pentru celălalt competitor sau formula câştig-pierdere (win-loss);
• ipoteza jocurilor strategice cu sumă pozitivă, bazată pe ideea că toţi jucătorii
implicaţi câştigă (sau win-win).
Dacă, în cazul primei ipoteze, lucrurile sunt clare, în ceea ce priveşte a doua ipoteză, apare
problema mărimii câştigurilor fiecărui partener. În ambele cazuri se ridică o serie de
probleme/nemulţumiri legate de egalitatea/inegalitatea câştigurilor care au la bază un anumit
cuantum al efortului, al contribuţiei fiecăruia dintre jucători, care diferă în timp şi spaţiu.
În cazul în care efectele raportate la eforturi, pentru fiecare jucător, au aceeaşi mărime,
acelaşi nivel al eficienţei, lucrurile sunt clare. Există însă cazuri în care, la eforturi inegale,
câştigurile pot fi mai ridicate pentru cei cu indicatori ai eficienţei mai mari decât pentru cei cu
indicatori de eficienţă mai mici.
Un exemplu ipotetic simplu ar fi următorul: avem doi jucători (parteneri) A şi B, iar RA şi
RB sunt, respectiv, mărimi ale rezultatelor (PIB, valoare adăugată, producţie, beneficiu, export,
profit etc.) iar ChA şi ChB reprezintă mărimea efortului (consum de resurse, cheltuieli, costuri,
pierderi etc.) al acestora. Să presupunem că valorile indicatorilor de rezultat şi cheltuieli sunt
următoarele: RA = 100 u.m.; RB = 50 u.m.; ChA = 20 u.m.; ChB = 25 u.m.
Se observă că jucătorul A obţine rezultate mai mari decât B (100 – 50 = 50), iar
eforturile sale sunt mai mici cu 5 u.m. decât cele ale lui B (20 – 25 = -5).
Rezultatul aferent unei unităţi de cheltuială (R/Ch), adică eficienţa (Ef), în cazul celor doi
parteneri va avea următoarele mărimi:
EfA = RA/ChA= 100/20 = 5 unităţi monetare de rezultat la o unitate monetară de cheltuială
şi EfB = RB/ChB = 50/25 = 2 unităţi monetare de rezultat la o unitate monetară de cheltuială,
adică EfA>EfB.
Rezultă că jucătorul A câştigă de 2,5 ori mai mult decât jucătorul B (5 : 2 = 2,5 ori), ceea
ce ne indică o situaţie de inechitate în sensul că la aceeaşi unitate de efort se obţine rezultate
diferite. În cazul în care jucătorul B ar fi cheltuit doar 10 unităţi monetare, atunci EfA = EfB = 5 şi
s-ar fi realizat condiţia de egalitate între cele două eficienţe. Aceeaşi condiţie de echitate s-ar fi
148
Un al doilea criteriu general de optim economic este cel formulat de Kaldor N. şi John Hicks, care
consideră că, la nivelul optim, o parte a membrilor societăţii se poate îmbogăţi şi alta sărăci, cu condiţia ca: a)
mărimea îmbogăţirii să o depăşească pe cea a sărăcirii; b) să existe un sistem de redistribuire a veniturilor la
nivelul administraţiei centrale sau locale prin care să se compenseze (total /parţial) sărăcirea grupului
defavorizat.
321
realizat şi în cazul în care ChA = 50 u.m., adică EfA = 100/50 = 2 = EfB.
Din acest exemplu, rezultă că, în condiţiile intensificării procesului de globalizare, a
internaţionalizării economiei mondiale, fiecare partener din aceeaşi ţară sau ţări diferite trebuie
să-şi determine cu cât mai mare rigoare posibilă eficienţa participării la astfel de cooperări. Fără
astfel de calcule, el s-ar putea transforma în perdant (ineficient) sau câştigător cu o eficienţă mai
scăzută decât partenerii săi care obţin rezultate mai mari la o unitate de efort.
Acest exemplu simplificat poate fi în continuare dezvoltat prin luarea în calcul a influenţei
factorului timp şi a efectelor de propagare în economie şi societate. Oricum, chiar şi calculul
simplu pe care l-am prezentat poate servi ca punct de pornire (reper) în alegerea diferitelor
variante de cooperare între agenţii economici, fie în cadrul UE, fie în general, la nivel
internaţional, mai ales în cazul fuziunilor şi achiziţiilor (mergers and acquisitions) sau al
investiţiilor „greenfield”, atunci când se fac studii de fezabilitate pentru ISD.

Eficienţa economică se poate calcula în mai multe variante la nivelurile macro, mezo,
micro şi teritorial. Adesea, pot apărea o serie de dileme, contradicţii sau neclarităţi între eficienţa
la nivel macro versus eficienţa la nivel micro. Pentru a soluţiona eventualele discordanţe
(contradicţii) dintre cele două niveluri, în literatura de specialitate se propun diferite modele mai
mult sau mai puţin sofisticate bazate pe iteraţii ale diferitelor variante care converg spre
satisfacerea cerinţelor unui criteriu unic al eficienţei economice sau ale unui sistem multicriterial
adecvat pentru complexitatea fenomenelor economice şi sociale, la nivelurile macro, şi nu
numai.
Indicatori macroeconomici ai eficienţei

Nu ne propunem o inventariere şi o exegeză exhaustive ale indicatorilor macroeconomici ai
eficienţei, care includ o multitudine de formule de calcul şi o bază de date extinsă. Dorim să
oferim câteva principii călăuzitoare pe care studenţii, specialiştii sau cititorii le pot valoriza
practic în cadrul perfecţionării pregătirii profesionale sau al activităţilor practice în care sunt
angajaţi.
Indicatorii macroeconomici care reflectă numai rezultatele sau numai cheltuielile de
resurse la nivelul unei economii naţionale, la nivel mondial sau regional, pot fi grupaţi în mai
multe categorii, în funcţie de relevanţa domeniului pe care îl reprezintă.
• Indicatorii sintetici de rezultate
O primă categorie de indicatori ai eficienţei macroeconomice se referă la cei sintetici de
rezultate cum ar fi: avuţia naţională (indicator de potenţial); venitul naţional; produsul intern
brut; volumul exporturilor, consumul total al populaţiei etc.
Aceşti indicatori nu ţin seama decât de rezultatele, output-ul activităţii economice. Se
consideră că mărimea şi evoluţia lor reflectă, implicit, şi eforturile care, din motive legate de
slaba asigurare informaţională de dificultatea de prelucrare a datelor statistice, nu pot fi riguros
determinate.
De regulă, o creştere a PIB sau a consumului sau exporturilor este considerată dovadă a
creşterii eficienţei. Dacă se iau în calcul indicatori de eficienţă macroeconomică din alte ţări,
schimbările structurale, dar mai ales variabilele de efort, ceea ce pare eficient s-ar putea să
devină ineficient.
În mod frecvent, însă, creşterea indicatorilor sintetici este considerată ca fiind semnul unei
evoluţii pozitive a economiei, deşi acest nivel al analizei trebuie continuat cu analize mai
aprofundate pentru a da consistenţa unei concluzii desprinse la o primă abordare generală. De
exemplu, indicatorul PIB este adesea contestat. În acest sens, cercetători cunoscuţi, cum sunt
Joseph Stiglitz, A. Sen şi Jean-Paul Fitoussi, au coordonat o echipă de cercetători din universităţi
şi practica economică (INSEE, OFCE, OECD) pentru elaborarea „Raportului Comisiei privind
măsurarea performanţei economice şi sociale” (www.stiglitz-sen-fitoussi/fr/cu/index.html), dat
publicităţii în 14 septembrie 2009, tocmai în ideea înlocuirii PIB cu alţi indicatori de eficienţă
economică şi socială mai buni.
Obiectivul principal urmărit de echipa menţionată era acela de a identifica limitele pe care
le are PIB, ca indicator al performanţei economice şi progresului social, inclusiv problemele de
măsurare, de a lua în considerare care ar fi informaţia adiţională ce ar putea fi cerută pentru
producerea unor indicatori mai relevanţi ai progresului social, de a evalua fezabilitatea unor
instrumente alternative de măsurare şi de a discuta modul adecvat în care informaţia statistică să
fie prezentată.
322
Principalele recomandări ale Raportului se referă la: disfuncţia dintre evaluarea bunăstării
curente şi cea a sustenabilităţii; o mai bună măsurare a performanţei economice într-o economie
complexă; reflectarea schimbărilor structurale caracteristice evoluţiei economice moderne;
accentuarea rolului bunăstării; considerarea venitului şi consumului împreună cu avuţia;
acordarea unei mai mari atenţii distribuirii venitului şi extinderea măsurării veniturilor pentru
activităţile extrapiaţă; indicatorii fizici pentru presiunile de mediu.
Deocamdată, în pofida neajunsurilor sale, PIB este cel mai utilizat indicator pe plan
mondial ca instrument de măsurare a nivelului de dezvoltare economică şi socială şi, implicit, al
eficienţei. Toate amendamentele aduse metricii PIB continuă să fie avute în vedere, inclusiv prin
calculul unor indicatori ai sustenabilităţii, subiacenţi PIB-ului sau intrinseci acestuia.
În acest sens, merită avută în vedere încercarea reuşită a PNUD de a elabora o metodologie
coerentă a unui indicator al dezvoltării umane (IDU149), care are o sferă de cuprindere mai
largă, prin coroborarea (compunerea) a trei subindicatori, şi anume: venitul naţional brut pe
locuitor; gradul de educaţie a populaţiei unei ţări; speranţa medie de viaţă la naştere.
Astfel, cu un IDU de 0,781, în anul 2011, în ierarhia celor 197 de ţări, România deţinea locul 50
în grupa a doua a ţărilor cu dezvoltare umană înaltă, comparativ cu prima grupă a ţărilor cu
dezvoltare umană foarte înaltă, care cuprindea un număr de 47 de ţări. Mărimea IDU pe cele
patru categorii de ţări a fost următoarea: dezvoltare umană foarte înaltă 0,943 – 0,783; înaltă
0,783 – 0,698; medie 0,698 – 0,522; dezvoltare umană joasă 0,510 – 0,343150.
Alţi indicatori sintetici de rezultat ai eficienţei macroeconomice vizează nivelurile
producţiei şi consumului total sau pe locuitor la bunuri şi servicii relevante pentru calitatea vieţii.
Este vorba de producţia şi consumul de bunuri agroalimentare, industriale, calculatoare etc. Deşi
au o relevanţă ridicată pentru analiza şi previziunea eficienţei economice, aceşti indicatori
reflectă parţial eficienţa macroeconomică.
Nu de mai mică importanţă explicativă pentru PIB pe locuitor sunt indicatorii de rezultat
ai cercetării, dezvoltării, inovării, care se referă la rezultatele pe locuitor ale acestei activităţi,
între care menţionăm numărul de brevete, patente, licenţe, mărci industriale, comerciale şi
branduri, inovările de produse şi procese etc.
• Indicatorii sintetici de efort
Aceşti indicatori reprezintă opusul indicatorilor sintetici de efect ai eficienţei
macroeconomice, care, prin mărimea şi evoluţia lor în timp şi spaţiu, sunt relevanţi,
considerându-se că, odată făcută cheltuiala sau consumul de resurse ipso facto, trebuie să apară şi
efectul/rezultatul pe măsură. Este o ipoteză discutabilă, ca şi în cazul efectelor/rezultatelor, dar, la
analizele macroeconomice, astfel de indicatori sunt luaţi în considerare. Metrica indicatorilor de
efort ca modalitate de reflectare a eficienţei macroeconomice este foarte extinsă şi complexă,
vizând atât indicatorii valorici, cât şi pe cei în expresie fizică. Din categoria indicatorilor valorici
menţionăm: investiţiile; importurile; datoria publică şi totală, internă şi externă, pe terme-
nele scurt, mediu şi lung; cheltuielile cu Cercetare, Dezvoltare, Inovare (CDI); cheltuielile
publice şi structura acestora etc.
Dintre indicatorii de efort în expresie fizică ai eficienţei macroeconomice, menţionăm:
consumul de energie pe locuitor; consumul material total; consumul de capital fix etc.
21.3.2.2. Metode clasice de calcul al eficienţei macroeconomice

• Raportarea rezultatelor la cheltuieli
Fiind considerată ca reper existenţial al oricărei activităţi umane care se bazează pe
atingerea anumitor scopuri, ţinte, rezultate în timp prin cheltuirea unei cantităţi date de consum,
eforturi, eficienţa economică în formula sa economică (clasică) se determină pe baza următorilor
indicatori, care compară rezultatele cu cheltuielile de resurse:
(1) Ef1 = R1/Ch1
în care:
Ef1= eficienţa macroeconomică, sub forma unui raport adimensional;
R1 = rezultatul, efectul, output-ul (outcome) măsurat în mărimi valorice sau fizice naturale;
Ch1 = efortul, cheltuielile, costurile efectuate sau previzibile, aferente activităţilor
economico-sociale, exprimate în mărimi valorice sau fizice, naturale.
Eficienţa macroeconomică pe baza formulei (1) ne arată mărimea rezultatelor R1 la o
149
A se vedea: Indicators & Data Human Development Reports (HDR) UNITED NATIONS
DEVELOPMENT PROGRAMME (HDR) undr.org/eu/statistics.
150
A se vedea Human Development Index and its Components
hdr.undp.org/en/media/HDR_2011_EM_Table1.pdf
323
unitate de cheltuială Ch1. În funcţie de mărimile pe care le înregistrează indicatorul de eficienţă
Ef1 putem avea următoarele variante:
a) Ef1 = R1/Ch1>1 în care R1>Ch1, adică o situaţie de eficienţă macroeconomică;
b) Ef2 = R2/Ch2 =1 (în care R2=Ch2), ceea ce semnifică egalitatea dintre rezultate şi
cheltuieli, indicator cunoscut şi sub numele de prag de rentabilitate, punct critic, neutru sau
mort;
c) Ef3 = R3/Ch3 <1 în care R3 <Ch3, ceea ce relevă o situaţie de ineficienţă.
Este evident că dintre cele trei variante a) b) şi c) este de preferat varianta a), în care
obţinem la o unitate valorică cheltuită un rezultat mai mare decât unitatea, indiferent că acest
rezultat este valoarea producţiei, profitul, exportul etc.
Variantele b) şi c), deşi ies din sfera eficienţei, îşi au rolul lor analitico-productiv, după
cum urmează:
− varianta b) a punctului critic ne indică o situaţie de alertă (cumpănă) în care dacă
nu se iau măsuri adecvate economic se riscă intrarea în pierdere, evitarea acesteia fiind de
preferat;
− varianta c) ne arată o stare de ineficienţă, în sensul că se produce mai puţin decât se
cheltuie, ceea ce impune măsuri urgente de ridicare a nivelului calitativ al folosirii resurselor
umane, materiale şi financiare consumate.
Mărimea indicatorului de eficienţă Ef11, mai ales în calcule ex-ante, previzionale se
determină mai multe variante ca, de exemplu: Ef11 = 120/40 = 3,0; Ef12 = 120/30=4,0; Ef13 =
150/75 = 2,0; Ef14 = 100/60 = 1,66 etc.
Ierarhizarea celor patru variante Ef11 – Ef14, în funcţie de mărimea indicatorului de
eficienţă, ne arată că cea mai bună variantă este Ef12 = 4,0 şi cea mai slabă este Ef14 = 1,66.
Principiul după care ne-am condus în alegerea variantelor de eficienţă a fost cel al maximizării,
în sensul că urmărim obţinerea celui mai mare rezultat la o unitate de costuri. Tocmai de aceea,
în cazul formulei (1) a eficienţei, am introdus la numitorul funcţiei variabila R1, pe care o dorim
cât mai mare la o unitate de resurse consumate.
Indicatorii eficienţei macroeconomice, specifici formulei (1), sunt în general PIB total,
valoare adăugată brută sau oricare alt indicator de rezultat macroeconomic raportat la volumul
total de resurse consumate (investiţii, capital fix, forţă de muncă), exprimate în ore-om sau fond
total de timp etc.
Tabelul 21.1.
Decalaje de PIB pe locuitor şi productivitate a muncii pe persoană ocupată în
UE-27, România, Ungaria şi Bulgaria,
în perioada 2000-2011 (%)
Anii
2007 2008 2009 2010 201
1
PIB per capita PPS*
• UE-27 100,0 100,0 100, 100, 10
0 0 0,0
• România 26,0 47,0 47,0 46,0
• Ungaria 54,0 64,0 65,0 65,0
• Bulgaria 28,0 44,0 44,0 44,0
Productivitatea muncii pe persoană ocupată
• UE-27 100,0 100,0 100, 100, 10
0 0 0,0
• România 23,7 49,1 49,2 48,9 51
,1
• Ungaria 57,1 70,9 72,1 71,2 72
,0
• Bulgaria 31,3 39,6 40,1 41,3 43
,5
Sursa: EUROSTAT
* paritate paliere standard
În anexele statistice ale „World Development Report”, valoarea adăugată pe lucrător anual
(în dolari 2005), în România, a avut următoarele valori:
324
Sectorul Sectorul Sectorul terţiar
primar secundar
2 2 2005 2010
995 005 010 995 005 010 995
1 1 16253 27896
410 564 085 205 3115 5498 560
Sursa: World Development Report 2013. Anexa 1, Tabelul 5.
O nouă paradigmă a eficienţei macroeconomice este ecoeficienţa151, care presupune

raportarea PIB sau a volumului total al producţiei (P) la consumul de capital natural sau impactul
asupra mediului. În acest sens, menţionăm eficienţa energetică a PIB, care, în România, este de
câteva ori mai mică decât în ţările dezvoltate. Ecoeficienţa reprezintă un indicator important al
dezvoltării durabile (sustenabile, căreia i se acordă o importanţă tot mai mare, în prezent, ca
urmare a creşterii gradului de poluare a mediului şi a efectelor schimbărilor climatice).
• Raportarea cheltuielilor la rezultate
Eficienţa macroeconomică mai poate fi calculată şi printr-o altă formulă în cazul în care ne
interesează în mod deosebit, de această dată, variabila cheltuieli, consum, efort, considerată ca
principalul factor impus în timp şi spaţiu, supus unor restricţii strategice deosebite.
Aşadar, a doua formulă a eficienţei economice va fi:
(2) Ef2=Ch1/R1, în care Ch1şi R1 au aceeaşi semnificaţie ca în formulele anterioare, iar
indicatorul Ef2 ne arată consumul de resurse ce revine unei unităţi de rezultat (producţie), ceea ce
presupune că indicatorul este cu atât mai favorabil, cu cât înregistrează valori mai mici, de unde şi
necesitatea aplicării principiului minimizării pentru aflarea variantei optime. Şi în cazul Ef2
vor exista următoarele variante:
d) Ef21>1, adică Ch1>R1, varianta ineficienţei;
e) Ef22=1, adică Ch1=R1, varianta neutralizării sau punctului critic;
f) Ef23<1, adică Ch1<R1, varianta eficienţei.
Din analiza celor două formule ale eficienţei macroeconomice (1) şi (2), rezultă
următoarele principii:
• pentru formula (1), varianta optimă (cea mai eficientă) a indicatorului va fi cea care
asigură nivelul maxim de rezultate (R) la un volum dat de resurse (factori de producţie)
cheltuite;
• pentru formula (2), varianta optimă (cea mai eficientă) va fi cea care asigură nivelul
minim de cheltuieli aferent unei unităţi de rezultat.
Cele două principii evidenţiază imposibilitatea realizării afirmaţiei „maximizarea
rezultatelor pe baza minimizării cheltuielilor”, adesea utilizată în unele lucrări, întrucât nu poate fi
asigurată simultaneitatea aplicării celor două principii, fără a lua în considerare disponibilul de
resurse.
Formula (2) este utilizată în scopuri analitice şi/sau predictive, în cazul în care se doreşte
evidenţierea cheltuielilor sau costurilor ca factor strategic restrictiv sau cu importanţă deosebită.
Indicatorii cei mai utilizaţi ai eficienţei economice ai formulei (2) sunt: material, energo şi
electrointensivitatea produsului intern brut, în care consumurile materiale, de energie şi
importurile pot fi exprimate în unităţi valorice şi/sau fizice.
Cu cât nivelul de dezvoltare economică şi socială al unei ţări este mai ridicat, cu atât
energointensivitatea PIB va fi mai scăzută.
• Indicatorii structurali ai eficienţei macroeconomice
Analiza statică şi dinamică a structurii variabilelor de rezultat (R) şi de cheltuieli (Ch) din
formulele anterior menţionate ne oferă o altă faţetă a eficienţei, din punctul de vedere al
importanţei fiecărei componente structurale a celor două variabile.
Formula indicatorului structural al eficienţei (ESR), din punctul de vedere al
componentelor variabilei R, se poate explicita astfel:
(3) ESR=Ri/Rt în care:
Ri = rezultatul sau output-ul cu o importanţă economico-financiară deosebită (producţie de
calitate superioară, a industriilor high-tech, a exporturilor competitive);
Rt= producţie, output-ul total (PIB, valoarea adăugată)
151
A se vedea: Lester Brown, Plan b plus, Plan b 2.0, World on the Edge, 2010, Earth Policy Institute
sau Eco-Economy Building an Economy for the Earth, W.W. Norton& Co., New York 2001.
325
Cu cât ESR evidenţiază ponderi mai mari, cu atât se consideră că eficienţa
macroeconomică înregistrează în timp un trend ascendent şi cu cât indicatorul înregistrează
valori mai scăzute, cu atât eficienţa se reduce.
După cum se poate observa, formula (3) oferă indicii limitate la anumite categorii
importante de rezultate, raportate la volumul total al rezultatelor. Ca exemple ale unor astfel de
indicatori, menţionăm ponderea producţiei de calitate superioară şi ponderea exporturilor în
total producţie.
Dacă anumite categorii de cheltuieli Chi prezintă o importanţă strategică sau un interes
economic deosebit, se calculează un alt indicator structural al eficienţei (ESCh) prin raportarea lui
Ch1 la cheltuielile totale (Cht) potrivit formulei:
(4) ESCh= Chi/Cht
Interpretarea mărimii acestui indicator depinde de obiectivul urmărit, şi anume:
− dacă se are în vedere economisirea unei resurse costisitoare sau a unora pe cale de a
fi epuizate, atunci cu cât va fi mai mică valoarea indicatorului, cu atât mai mult se va înregistra
un curs favorabil macroeficient;
− în cazul în care se urmăreşte substituţia unei resurse rare cu una relativ abundentă şi
mai ieftină, atunci creşterea ponderii acesteia în total cheltuieli va semnifica o evoluţie favorabilă
a indicatorului de eficienţă.
• Eficienţa economică şi factorul timp
Având în vedere că între momentul efectuării cheltuielilor (Ch) şi cel al obţinerii
rezultatelor (R) există decalaje de timp (time-lag) mai mari sau mai mici, ştiinţa economică a
încercat să omogenizeze cele două variabile Ch şi R ale eficienţei economice, din punctul de
vedere al perioadelor de manifestare a acestora, care pot fi foarte diferite ca situaţie
conjuncturală, mai ales ca rată a inflaţiei, a dobânzii, a cursului valutar sau hazardului natural.
Prin tehnica actualizării sau discontării, bazată pe principiul dobânzii compuse, s-a
introdus un coeficient de actualizare (discontare) α cu ajutorul căruia se aduc la acelaşi moment
valorile cheltuielilor şi
Chrezultatelor
Chcu ajutorul formulelor:
Ch
(3) CAT = R 1 1 + R 2 2 + ....... R n n
VAT = (1 +1 α )1 + (1 +2α )2 + ....... (1 +kα )k
α ) (1 +actualizate
în care: CAT(1=+cheltuielile α) (1 + α )
totale;
VAT = venituri, rezultate actualizate totale;
α = coeficient de actualizare sau discontare care coroborează (reflectă) interferenţa dintre
ratele aşteptate ale dobânzii, inflaţiei, cursului valutar şi factori de risc natural sau de altă natură.
21.3.2.3 Analiza eficienţei economice cu ajutorul ecuaţiei de regresie, simplă şi

multiplă
Eficienţa economică poate fi explicată ca o funcţie cu o variabilă rezultat, dependentă
(explicată) de una sau mai multe variabile independente, sau factori de influenţă sau variabile
explicative care pot fi componente legate de consumul de resurse.
• Regresia simplă
Când rezultatul (y) este explicat prin influenţa unei singure variabile explicative (x), avem
o ecuaţie de regresie simplă, care poate avea forma lineară y = a + bx, în care:
a = nivel de pornire (constanta);
b = coeficient de regresie sau elasticitate.
În analizele macroeconomice, variabila y poate fi produsul intern brut (PIB, valoare
adăugată, exportul), iar x numărul de ocupaţi (N), importul sau volumul capitalului (C), adică:
(1) y = a + b × N sau y = a + b × C
Legătura dintre variabila de rezultat şi cea de efort din formula eficienţei este exprimată cu
ajutorul coeficientului de regresie (b), care ne arată cu cât se modifică variabila de rezultat y
atunci când variabila explicativă, factorul de influenţă variază cu o unitate valorică sau fizică. În
cazul în care variabila x este timpul (t), determinăm trendul, adică dependenţa rezultatului în
funcţie de scurgerea timpului:
y=a+b×t
Coeficienţii a şi b se determină pe baza seriilor cronologice ale înregistrărilor statistice ale
indicatorilor y şi N sau C, prin metoda celor mai mici pătrate, cu ajutorul următorului sistem
de ecuaţii: ∑ y = n × a + b ∑ x
(2)  , în care: x = nr. de observaţii statistice ale variabilei
∑ Ny = a ∑ N + b ∑ x
2
326
independente sau ani.
Din sistemul de ecuaţii se vor determina necunoscutele a şi b, dispunând de informaţia
statistică necesară pentru indicatorii y şi x pe o perioadă dată, de regulă, de minimum 15
observaţii fiecare.
Coeficientul de elasticitate b nu face numai legătura dintre rezultatul (y) şi factorii (x) ca
element de analiză a eficienţei economice, pe perioade trecute. Acest coeficient poate fi utilizat şi
la elaborarea de previziuni pentru perioade viitoare, adaptând ipoteza de lucru „caeteris paribus”,
celelalte condiţii rămânând neschimbate. El are o valoare cognitivă pentru viitor, întrucât cu
ajutorul său se pot face prognoze ale lui y pentru perioada t+1 în cazul în care se cunosc
mărimile prognozate ale lui N în perioada t+1.
Coeficientul b poate lua valori pozitive sau negative. În primul caz, b semnifică o
dependenţă funcţională direct proporţională între rezultat (y) şi numărul de ocupaţi (N), iar în al
doilea caz, o dependen-ţă invers proporţională între variabila explicată şi cea explicativă.
Pentru exemplificare, vom utiliza următoarele ecuaţii de regresie simplă:
Ex = 100 + 0,55 × p ,
în care: Ex = volumul exporturilor;
p = mărimea preţului extern.
Potrivit relaţiei de mai sus, la o creştere cu o unitate a preţului extern (p), volumul
exporturilor (Ex) se va mări cu 0,55 unităţi.
Cs = 100 – 0,25 × p' ,
în care: Cs = consumul populaţiei;
p' = indicele preţurilor de vânzare ale bunurilor şi serviciilor.
Interpretarea economică a relaţiei consumului populaţiei va fi următoarea: atunci când
preţurile de vânzare cresc cu o unitate, consumul populaţiei se va reduce cu 0,25 unităţi, ştiută
fiind relaţia invers proporţională dintre cei doi indicatori.
În cazul în care în relaţia consumului populaţiei am fi utilizat în loc de variabila preţului
extern (p), variabila venituri (v), atunci corelaţia dintre consumul populaţiei (Cs) şi venituri (v) ar
fi fost pozitivă.
În practică, dependenţa dintre variabilele x şi y poate fi şi sub formă nelineară, ca de
exemplu:
(3) y = a × b x ; y = a × x b ; y = a × b log x
O astfel de dependenţă funcţională se rezolvă tot prin metoda celor mai mici pătrate, după
ce în prealabil se liniarizează funcţiile (exponent şi putere) astfel:
(4) log y = log a + x log b sau log y = log a + b log x
• Regresia multiplă
În cazul în care variabila dependentă (y) este explicitată ca o funcţie de n factori de
influenţă, variabile independente, x1, x2…xn, avem o ecuaţie de regresie multiplă scrisă sub
forma următoare:
(5) y = a0 + a1 x1 + a2 x2 +…+ an xn ,
în care: a0 = constantă;
a1…an = coeficienţi de regresie sau elasticitate, cu aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul
regresiei simple.
În exemplul cifric de forma:
(6) y = 500 + 0,45x1 – 0,34x2 + 0,20x3,
variabila de rezultat y este pozitiv influenţată de variabilele independente, factorii de
influenţă x1 şi x3 şi, respectiv, negativ de x2, iar influenţa pozitivă este mai puternică decât cea
negativă.
Dependenţa funcţională sub formă de regresie multiplă mai poate fi scrisă şi în forme
neliniare de tipul:
(7) y = П xi sau y = Пxia
Atât în cazul regresiei simple, cât şi în cazul celei multiple, importante sunt alegerea
corectă a variabilelor explicate şi explicative şi determinarea intensităţii legăturilor dintre ele.
Un caz special pentru determinarea corelaţiei dintre rezultatul unei activităţi economice,
de exemplu PIB, corelat cu factorii săi principali de producţie – capitalul (K) şi forţa de muncă
(L), îl reprezintă funcţia de producţie de tip Cobb – Douglas, scrisă sub forma:
(8) PIB = A × Kα Lβ,
în care: α şi β = coeficienţi de elasticitate;
A = factor de proporţionalitate, constantă.
Această funcţie de producţie neliniară poate fi liniarizată prin logaritmare şi soluţionată
pentru necunoscutele A, α şi β dacă se cunosc seriile de date statistice pe o perioadă de 15 ani
pentru variabilele PIB, K şi L.
327
Când α + β = 1, avem o funcţie de tip Cobb-Douglas homotetică.
Coeficienţii α şi β ne arată contribuţia factorilor de producţie, capital şi, respectiv, muncă,
la realizarea producţiei.
Dacă din relaţia funcţiei de producţie Cobb-Douglas se explicitează coeficientul constant
A, atunci va rezulta: PIB
A= α β
K L de eficienţă care raportează rezultatele,
Această relaţie are forma clasică a unui indicator
efectele (PIB) la cheltuieli cu capitalul (K) şi munca (L). Coeficientul A mai poartă şi denumirea
de coeficient al eficienţei integrale, întrucât raportează efectul la mai mulţi factori principali de
influenţă.
Şi în cazul funcţiei de producţie Cobb-Douglas, coeficienţii A, α şi β se pot determina prin
metoda celor mai mici pătrate pe baza liniarizării prin logaritmare, şi anume:
log PIB = log A + α log K + β log L
Forma extinsă a funcţiei Cobb – Douglas se poate obţine atunci când, în loc de doi factori
de influenţă, vom lua un număr „n” de factori F1...........Fn. adică:
y = AF1 × F2 × …. × Fn
Din această relaţie, se pot deduce mărimile coeficientului eficienţei integrale care, de
această dată, are un fundament mai extins al integralităţii sale, fiind luaţi în considerare n factori
de influenţă.
Cele mai importante dezvoltări de funcţii de producţie Cobb-Douglas se referă la forme
specifice bazate pe ipotezele elasticităţii substituţiei constante între muncă şi capital (constant
elasticity of substitution – CES) şi cele ale elasticităţii substituţiei variabile (variable elasticity of
substitution – VES).
Nu de mai mică importanţă sunt şi aspectele privind alegerea numărului factorilor de
influenţă (inputuri) asupra rezultatelor (outputuri) precum şi impactul economiilor de scară.
Calculul eficienţei economice folosind analiza input-output. Efecte propagate

Presupunând cunoscute ipotezele pe care se bazează modelul Leontieff input – output (sau
al balanţei legăturilor dintre ramuri), vom încerca să determinăm eficienţa economică ţinând
seama nu numai de cheltuielile directe generate de obţinerea unui rezultat, a unei producţii, dar şi
de cele indirecte, pe care producţia, rezultatul respectiv le induc în ramurile din aval.
Matricea coeficienţilor tehnologici A reflectă cheltuielile directe la o unitate de
producţie, potrivitxrelaţiei:
ij
(9) aij = , în care:
x j tehnologic;
aij = coeficient
xij = producţia livrată de ramura i către ramura j pentru a produce o unitate de producţie în
ramura j;
xj = producţia ramurii j.
Ecuaţia fundamentală a modelului Leontieff al balanţei legăturilor dintre ramuri este
următoarea:
(10) X = (E – A) -1 × Y,
în care: X = vectorul producţiei totale a ramurilor;
A = matricea coeficienţilor tehnologici;
E = matricea unitate;
(E – A)-1 = matricea coeficienţilor cheltuielilor totale (bij), sau matricea inversă a matricei
A, coeficienţi care cumulează cheltuielile directe cu cele indirecte;
Y = vectorul consumului sau cererii sociale.
Coeficientul b este egal cu cheltuielile directe (Chd) plus cheltuielile indirecte (Chind)
necesare pentru a obţine o unitate de producţie în ramura j(x). Rezultă că eficienţa totală (Eft) se
poate determinax după formula:x
Eft = =
Pe baza t (Chlegăturilor
Chbalanţei d + Ch ind )
dintre ramuri, se pot determina mai mulţi indicatori ai eficienţei
integrale, raportând producţia la consumul total de muncă, investiţii sau materii prime şi
materiale. Cheltuielile indirecte reprezintă costurile pe care le induce o ramură de producţie în
celelalte ramuri cu care aceasta intră în legătură în calitate de consumator. Aceste cheltuieli ne
dau o altă variantă de calcul al eficienţei economice, mai complexă, în sensul că la numitor se
cuprind atât cheltuielile proprii ale ramurii, cât şi cele pe care ramura respectivă le generează în
ramurile conexe.
Modelul input-output se bazează pe ipoteza constantă pe termen scurt şi mediu a
coeficienţilor tehnologici în procesul de elaborare a prognozelor.
Formula (10) se poate folosi la realizarea de prognoze ale variabilelor X sau Y în funcţie de
obiectivele stabilite prin programele pe termen mediu. Dacă se doreşte calcularea mărimii
producţiei totale X (pe o perioadă de câţiva ani), atunci inversa matricei coeficienţilor
328
tehnologici (E-A)-1 şi vectorul consumului final C trebuie să fie cunoscute. Dimpotrivă, în cazul
prognozării lui Y (cererea socială), se presupun cunoscute (E-A)-1 şi X.
Modelul input-output oferă posibilităţi speciale de calcul al eficienţei economice pentru
producţie, comerţ exterior, productivitatea muncii etc., în contextul abordării multisectoriale a
economiei naţionale şi al nevoii de a cerceta efectele propagate pe care le generează în ansamblul
economiei naţionale progresul tehnic (prin schimbarea mărimii coeficienţilor aij), precum şi
modificarea structurii pe ramuri a cererii finale, care cuprinde consumul public şi privat,
investiţiile, exportul net şi stocurile.

Creşterea gradului de interdependenţă economică şi socială la nivel naţional şi
internaţional, al indivizilor, agenţilor economici, în cadrul procesului de producţie şi consum de
bunuri şi servicii, generează o serie de efecte, influenţe asupra părţilor terţe, cunoscute sub
denumirea de externalităţi. Efectele nefavorabile se numesc externalităţi negative, iar cele
favorabile, externalităţi pozitive. Ca exemplu clasic de externalităţi negative, menţionăm
impactul defavorabil sub formă de costuri marginale externe pe care le generează un
producător de hârtie ce deversează reziduurile poluante într-un curs de apă asupra unei
crescătorii de peşti şi a unui ştrand situate în avalul apei. La crescătorie, producţia de peşte scade
cu 50%, iar încasările la ştrand se reduc cu 80%.
Externalităţile pozitive generează asupra terţilor, de exemplu, producătorii de vaccinuri,
diseminările gratuite de rezultate ale cercetării ştiinţifice sau, mai concret, stupii de albine situaţi
lângă o livadă cu pomi fructiferi; mai buna polenizare de către albine a florilor, primăvara,
conduce la creşterea cu 20% a producţiei de fructe.
Pentru mai buna înţelegere a mecanismelor şi politicilor economico-financiare de piaţă
folosite pentru reducerea/creşterea producţiilor cu externalităţi negative, respectiv, pozitive, vom
prezenta pe scurt două principii generale ale optimului152 economico-social,şi anume:
• Criteriul de optimalitate Pareto, care presupune că starea de optim în economie şi
societate se înregistrează în condiţiile în care îmbunătăţirea situaţiei economice şi sociale (better
off) a unui individ sau unei colectivităţi nu se realizează pe seama înrăutăţirii (worse off) fie chiar
şi a unui singur individ.
• Criteriul de optimalitate Kaldor–Hicks admite ca o parte a societăţii să-şi
îmbunătăţească starea economică, iar alta să şi-o înrăutăţească în condiţiile în care:
a) magnitudinea îmbogăţirii o excede pe cea a sărăcirii;
b) există la nivelul autorităţilor publice centrale şi locale sisteme de distribuire a
veniturilor, astfel încât să fie compensată într-o măsură „acceptabilă” sărăcirea grupelor de venit
defavorizate.
Optimul Pareto
Eficienţa Pareto sau optimul Pareto153 reprezintă un concept central în teoria jocurilor cu
largă aplicabilitate în economie, inginerie şi ştiinţele sociale. O schimbare care produce
bunăstarea unei persoane, fără a înrăutăţi situaţia altei persoane, se numeşte îmbunătăţire Pareto:
alocarea resurselor este eficienţă Pareto când nu se mai pot aduce alte îmbunătăţiri Pareto.
Sistemul economic noneficient Pareto este marcat de dezechilibre şi tensiuni sociale, care
sunt de dorit a fi evitate. Eficienţa Pareto este un important criteriu pentru evaluarea sistemelor
economice şi măsurilor diferitelor politici.
Se poate demonstra teoretic că, în anumite condiţii ideale, un sistem de pieţe libere va
conduce la rezultate eficiente Pareto. Demonstraţia matematică a fost realizată prima dată de
către economiştii Kenneth Arrow şi Gérard Debreu, deşi ipotezele restrictive, necesare
demonstraţiei, nu reflectă întotdeauna fiabil situaţia economiilor reale.
Nu orice rezultat eficient Pareto trebuie considerat dezirabil. O dictatură condusă în
interesul unei singure persoane poate fi considerată optimă Pareto, pentru că este imposibil să
genereze bunăstarea altei persoane, cu excepţia dictatorului, fără a se reduce bunăstarea
dictatorului, şi invers. Totuşi, majoritatea persoanelor (poate, mai puţin dictatorul) nu vor
considera ca dezirabil sistemul economic respectiv.
Pentru o cantitate dată de resurse, pot exista mai multe variante eficiente Pareto.
Literatura de specialitate face distincţie între alocarea puternic optimală Pareto (strongly Pareto
152
Optimul economic reprezintă „cea mai bună” variantă de eficienţă selectată din cadrul mai multor
variante posibile.
153
Vilfredo Pareto, economist italian, în studiile sale, a cercetat eficienţa economică şi distribuţia
veniturilor din punct de vedere economic şi social.
329
optimal allocation – SPOA) şi slab optimală Pareto (weakly Pareto optimal allocation –
WPOA). În primul caz (SPOA), situaţia de alocare optimă este preferată strict de o singură
persoană, toate celelalte variante de alocare nefiind tot atât de bune. În al doilea caz, se preferă
strict, de către toţi agenţii economici, o alocare reală optimă a resurselor.
Eficienţa Kaldor – Hicks

Optimul Kaldor – Hicks este un criteriu de eficienţă economică posibilă doar dacă valoarea
economică a resurselor sociale este maximizată.
La optimul Pareto, rezultatul este mai eficient dacă o persoană îşi îmbunătăţeşte situaţia
fără a înrăutăţi situaţia altcuiva. În cazul eficienţei Kaldor-Hicks, un rezultat mai eficient poate
înrăutăţi situaţia altcuiva, cu condiţia ca rezultatul mai eficient să-i compenseze practic pe cei
cărora li s-a înrăutăţit situaţia, ceea ce, în final, conduce tot la un rezultat optim Pareto.
Deosebirea principală între cele două concepte de optim rezidă în problema
compensaţiei. La criteriul Kaldor-Hicks, nu toţi membrii societăţii îşi îmbunătăţesc situaţia, în
timp ce la criteriul Pareto toţi şi-o îmbunătăţesc sau cel puţin o parte a acestora îşi menţine nivelul
anterior de bunăstare.
În timp ce toate situaţiile eficiente Kaldor-Hicks sunt eficiente Pareto, situaţia inversă nu
este valabilă. Deşi orice îmbunătăţire Pareto este şi o îmbunătăţire Kaldor-Hicks, majoritatea
îmbunătăţirilor Kaldor-Hicks nu sunt îmbunătăţiri Pareto.
Optimalitatea Kaldor şi Hicks, mai degrabă, folosită ca test de eficienţă Pareto, şi nu ca
obiectiv de eficienţă per se, ne ajută la a se stabili dacă o activitate orientează economia către o
eficienţă Pareto. De regulă, schimbările îmbunătăţesc situaţia unora şi o înrăutăţesc pe a altora.
Din punctul de vedere al apropierii de realitate, criteriul Kaldor-Hicks este mai relevant decât
optimul paretian, adesea considerat un ideal utopic.
Una dintre problemele dificile ale celui de-al doilea criteriu este compensarea
perdanţilor. Folosind criteriul Kaldor-Hicks, o activitate va contribui la o optimizare Pareto dacă
suma maximă pe care câştigătorii o vor plăti este mai mare decât suma minimă pe care perdanţii
o vor accepta.
În cazul criteriului Kaldor-Hicks, o activitate contribuie la optimizarea Pareto dacă suma
maximă pe care perdanţii sunt dispuşi să o piardă în folosul câştigătorilor (pentru a preveni
schimbarea) este mai mică decât suma minimă pe care câştigătorii o vor accepta pentru a renunţa
la schimbare.
Criteriul Kaldor-Hicks este aplicat frecvent în economie, teoriile bunăstării şi cele
manageriale constituind un argument care stă la baza analizei cost-beneficiu. În analiza cost-
beneficiu, un proiect (de exemplu, un nou aeroport) este evaluat prin compararea costurilor totale
(cu construcţiile şi pentru mediul înconjurător) cu totalul beneficiilor (profitul companiilor aeriene
şi beneficiile pentru călători).
Proiectul va fi acceptat dacă beneficiile depăşesc costurile. Aplicarea criteriului Kaldor-
Hicks impune ca avantajul pentru beneficiar să compenseze teoretic pe cei care vor avea pierderi.
Criteriul serveşte ca factor justificativ la nivelul societăţii, determinându-i pe unii să piardă, dacă
aceasta înseamnă un câştig mai mare pentru alţii, cu condiţia găsirii instrumentelor necesare unei
distribuiri echitabile a veniturilor, ceea ce în final va duce la îndeplinirea optimului paretian.
Problema compensării parţiale sau totale a celor sărăciţi rămâne încă deschisă, deoarece cei
îmbogăţiţi vor considera întotdeauna că a avut loc o compensare totală a perdanţilor, iar aceştia
din urmă, că întotdeauna compensarea a fost minimă în raport cu pierderile înregistrate.
Externalităţile negative
Externalităţile negative reprezintă costuri, prejudicii, daune, efecte nefavorabile, de natură
economică şi socială, induse de către agenţii economici, persoanelor fizice şi juridice, terţilor sau
părţilor terţe (third parties). De exemplu, costurile sau pierderile pe care le provoacă noxele de la
un combinat chimic producţiilor agricole, animale şi vegetale, pădurilor şi populaţiei poartă
denumirea de externalităţi negative.
În teoria economică, externalitatea negativă reprezintă costurile marginale externe (CME)
pe care un agent economic poluator le induce unor terţi, fără ca acesta să plătească daunele
produse altora.
În condiţiile în care actualele modele ale producţiei şi consumului deteriorează tot mai
puternic calitatea factorilor de mediu, poluatorii reprezintă principalii generatori de externalităţi
negative, factori nocivi pentru întreaga societate care trebuie supuşi unor limitări, restricţii sau
plăţi pentru compensarea prejudiciilor cauzate.
Pentru a înţelege mecanismul de producere a externalităţilor negative, utilizăm noţiunile
330
următoare:
• costul marginal privat (CMP) reprezintă costul la care un producător îşi
realizează producţia, fără să-l intereseze efectele nefavorabile, costurile marginale externe
(prejudiciile) pe care le cauzează terţilor. Costul marginal privat urmăreşte, în exclusivitate,
realizarea profitului privat, individual sau al unui agent economic;
• costul marginal extern (CME) sau externalitatea negativă reprezintă costul pe
care un agent economic îl cauzează terţilor, fără ca acesta să plătească;
• costul marginal social (CMS) reprezintă suma dintre costul marginal privat şi
costul marginal extern şi constituie element pentru determinarea nivelului optim al producţiei din
punct de vedere social.
cost
Prin însumarea costurilor
beneficiu
marginale private şi externe, se obţine, aşadar, costul marginal
social, adică: CMS = CMP preţ + CME;
• beneficiul marginal privat (BMP) reprezintă beneficiul individual pe care îl
realizează un agent economic în cadrul pieţei concurenţiale, fără să-l intereseze posibilele
externalităţi pe care le induce terţilor. CMP
În vederea unei mai uşoare înţelegeri a relaţiei dintre eficienţa individuală şi cea socială,
vom recurge la reprezentări grafice ale curbelor ofertei E p
şi cererii, care sunt direct legate de curba
costurilor şi, respectiv, a beneficiilor
P1 marginale. Astfel, în graficul 21.1, pe axa x-lor (absciselor)
se află cantităţile şi pe cea a y-lor (ordonatelor) se află preţul, costul şi beneficiul.
Din punct de vedere privat, eficienţa economică se BMP
realizează atunci când are loc
egalitatea CMP = BMP, adică la intersecţia dintre dreptele (curbele) CMP şi BMP în punctul Ep,
căruia îi corespund cantitatea Q1 şi preţul P1 considerate de poluatorul producător ca fiind
optime, din punctul său de vedere.0 Acest optim poartă Q1
şi denumirea de optim Qprivat sau al pieţei
cantităţi, producţie
concurenţiale.
Graficul 21.1. Reprezentarea grafică a eficienţei economice fără externalităţi
După cum am menţionat anterior, o mare parte dintre producători generează celorlalţi
agenţi economici costuri marginale externe sau prejudicii pentru care nu plătesc. Este vorba de
noxe şi emisii de genul substanţelor chimice, nocive, toxice, alunecări de teren, inundaţii etc.,
care produc suplimentar Pret
costuri părţilor terţe.
cost CMS
Luarea în calculbeneficiu
a costurilor marginale externe (CME) presupune adăugarea acestora la
costul marginal privat (CMP), împreună acestea fiind egale cu costul marginal social (CMS) – o
mărime în care se includ atât costurile producţiei private,
ES cât şi costurile externe (externalităţile
negative) ale acesteia, induse P2 altor agenţi economici, fără ca aceste costuriCMP să fie compensate de
cei care le-au generat. Rezultă, aşadar, o situaţie de inechitate, deoarece optimul privat al unui
agent economic impietează asupra condiţiilor de muncă, viaţăEp şi profitabilitate ale altora. Tocmai
CME
din acest motiv, economiştiiP1 au considerat necesar ca aceste prejudicii să fie compensate sau
limitate, astfel încât producţia poluatoare să ajungă la nivelul său optim din punct de vedere
social. Dată fiind gravitatea costului marginal extern (CME),CMS ştiinţaBMPeconomică a fundamentat
necesitatea ca aceste externalităţi negative să fie identificate, cuantificate, evaluate şi imputate
poluatorului, potrivit principiului poluatorul plăteşte
CMP (principle poluter pays).
Pentru claritate, în graficele care urmează am utilizat drepte în locul curbelor costurilor şi
Q
beneficiilor. 0 Q2 Q1 Cantitate, producţie
Graficul 21.2. Reprezentarea grafică a eficienţei economice

cu externalităţi negative
Optima ipoteză de lucru se referă la faptul că agentul economic generează numai costuri
marginale externe sau externalităţi negative, ceea ce înseamnă că BME = 0 sau că
BMS=BMP+BME=BMP+0.
Presupunând că mărimea costului marginal extern (CME) este constantă, indiferent de
mărimea volumului producţiei Q, observăm că CME + CMP = CMS şi că la intersecţia celor trei
drepte se formează două puncte:
– la punctul Ep are loc egalitatea CMP=BMP, ceea ce înseamnă că eficienţa economică,
din punctul de vedere privat sau al pieţei concurenţiale, este reprezentată de cantitatea 0Q1;
– la punctul Es are loc egalitatea CMS=BMS, rezultând că eficienţa din punct de vedere
social, în care au fost luate în calcul şi costurile marginale externe, corespunde cantitatea 0Q2.
Observaţii: a) 0Q1> 0Q2; b) P1 < P2.
La cele două niveluri de eficienţă atât preţurile, cât şi cantităţile sunt diferite, iar producţia
optimă a pieţei concurenţiale este mai mare decât cea a optimului privat.
331
P4
C
Internalizarea externalităţilor
P3 negative
Internalizarea externalităţilor negative reprezintă mecanismul economico-financiar prin
P2 M A
intermediul căruia la costul marginal privat se adaugă costul marginal extern, ceea ce va duce la
mărirea preţului de vânzare şi, pe cale de consecinţă,D la scăderea cererii pentru producţia
P1
respectivă, adică a ofertei. Internalizarea externalităţilor

CME negative se realizează prin taxe şi impozite
BMP = BMS
corective, percepute de la poluator, care, la rândul său le va introduce în costuri şi preţul de vânzare
pe piaţă. CMP
0 Q2 Q1 Q
Graficul 21.3. Eficienţa cu internalizarea externalităţilor negative
Pe axa absciselor vom avea următoarele mărimi ale producţiei:

0Q1 = nivelul optim al producţiei din punct de vedere individual sau al pieţei
concurenţiale, deoarece în punctul A avem CMP = BMP;
0Q2 = nivelul optim al producţiei din punct de vedere social, la care au fost luate în
calcul costurile marginale externe, care reprezintă impactul social al producţiei
individuale. Nivelul optim al producţiei, din punct de vedere social, este dat de abscisa
punctului de intersecţie (de echilibru) dintre costul marginal social (CMS) şi beneficiul
marginal social (BMS), adică CMS = BMS.
Autoritatea publică locală şi/sau centrală, prin sistemul de taxe şi impozite corective,
taxe Pigou sau pigouviene, care modifică, micşorează volumul iniţial al producţiei poluatoare, au
determinat diminuarea producţiei poluatoare până la nivelul optim al poluării, din punct de
vedere social.
Taxele corective, percepute şi încasate de guvernul central sau local, trebuie să aibă o
fundamentare teoretică, un reper pentru stabilirea acestora.
Volumul total al taxelor corective (Vt) pe care statul le percepe de la agentul cu
externalităţi negative va fi egal cu produsul dintre nivelul optim al producţiei din punct de vedere
social 0Q2 şi costul marginal extern, adică CD x P1D. Acest produs este egal cu suprafaţa
dreptunghiului P3P1CD din graficul 24.3.
Aceste taxe nu se cheltuie imediat pe măsură ce se colectează; prin utilizarea lor
× AM CDA,
CDtriunghiului × Q 2 Q1
temporară într-un depozit purtător de dobândă se poate realiza un beneficiu social net (BSN),
CDadică:
egal cu suprafaţa
BSN = =
Constatăm că 2 beneficiul social net2 va fi egal cu produsul dintre costul marginal extern
(CD) şi diferenţa dintre producţia optimă din punctul de vedere al pieţei concurenţiale şi din
punct de vedere social (Q2Q1) împărţit la doi.
Dacă vom nota cu:
Vt = volumul taxelor corective pe care poluatorii sunt obligaţi să le plătească statului;
0Q1 = producţia optimă din punct de vedere privat, al pieţei concurenţiale;
0Q2 = producţia optimă din punct de vedere social;
CME = costul marginal extern (adică externalitatea negativă);
BSN = beneficiul social net;
Q2Q1 = ∆Q = diferenţa dintre optimul social şi cel concurenţial, atunci vom putea da
răspuns la următoarele tipuri de probleme:
Se cere determinarea următorilor indicatori: Dacă se

cunosc
indicatorii:
1. Vt = ? Vt = 0Q2 × CME; exprimat în u.m. 0Q2;
CME
Vt Vt; CME
2. 0Q2 = ? 0Q2 = ; exprimat în
CME
cantităţi
Vt 0Q2; Vt
3. CME = ? CME =
0Q 2
∆Q × CME CME;
4. BSN = ? BSN = ; exprimat în ∆Q
2
u.m.
332
2BSN BSN;
5. CME = ? CME = ; exprimat în Q2Q1
Q 2 Q1
u.m./cantitate 2 × BSN
6. ∆Q = ? ∆Q = BSN;
CME CME
Vt se măsoară în lei, euro, dolari, 0Q2 şi ∆Q în tone, m, m2, m3, bucăţi, CME în lei, euro,
dolari/tone, m, m2, m3, bucăţi.
Cunoaşterea volumului total al taxelor corective şi a beneficiului social net reprezintă
instrumente utile de fundamentare a politicii de compatibilizare a optimului individual cu cel
social şi de compensare a efectelor externalităţilor negative.
Externalităţile pozitive
Agenţii economici generează şi externalităţi pozitive, care semnifică beneficii marginale
externe, avantaje, foloase în favoarea terţilor sau părţilor terţe, pentru care aceştia nu plătesc.
Exemple de externalităţi pozitive (BME) au fost date anterior.
Aflarea volumului optim al producţiei de bunuri şi servicii cu efecte benefice asupra
terţilor constituie o preocupare pentru ştiinţa şi practica economică, îndeosebi pentru
fundamentarea deciziilor în domeniul optimizării şi eficientizării economico-sociale.
Cunoaşterea şi promovarea externalităţilor pozitive pot influenţa în sens favorabil anumiţi
indicatori ai eficienţei economice, precum şi politicile de sprijinire a producătorilor de
externalităţi pozitive.
Vom utiliza notaţiile următoare:
• beneficiul marginal privat (BMP) reprezintă beneficiul pe care îl realizează un
agent economic fără să ţină seama de beneficiile pe care le induce terţilor (crescător de albine,
cercetare ştiinţifică);
• beneficiul marginal extern (BME) reprezintă beneficii la terţi pentru care aceştia
nu plătesc;
• beneficiul marginal social (BMS) reprezintă suma dintre beneficiul marginal
privat şi beneficiul marginal extern.
Rezultă că BMS = BMP + BME.
În categoria externalităţilor pozitive intră şi efectele benefice de „spillover” pe care le au
activităţile de difuzare a rezultatelor cercetării-dezvoltării, a cunoştinţelor ştiinţifice, mai ales, în
prezent, când societatea
Pret bazată pe cunoaştere
BMS(knowledge based society) împreună cu dezvoltarea
durabilă constituie Cost
obiectivele primordiale ale societăţii. CMP = CMS
Beneficiu BMP
C
InternalizareaPexternalităţilor
4
pozitive
Stimularea producţiei de externalităţi pozitive reprezintă o cerinţă a dezvoltării societăţii
moderne, tot mai complexă
P3 şi interdependentă, bazată pe consolidarea
B parteneriatului public-
privat. Ca şi în cazul externalităţilor negative, internalizarea externalităţilor pozitive presupune
un proces instrumentat P 2 prin politicile autorităţilor publice locale
M
şi centrale, cu influenţă directă
asupra nivelului optim al producţiei din punct de vedere social.
D
Prin procesul de internalizare a BME, se ajunge la nivelul optim al producţiei generatoare
P 1 care ţine seama nu numai de beneficiileA private, particulare, individuale,
de externalităţi pozitive,
dar şi de care beneficiază ceilalţi membri ai societăţii, persoane fizice sauBMEjuridice.
Să presupunem că beneficiul marginal privat se reduce odată cu creşterea volumului
producţiei (dreapta BMP) şi că beneficiul marginal extern (BME) este o mărime constantă
indiferent de nivelul producţiei şi că agentul economic nu generează externalităţi
BMP negative, adică
CME=0. Q1 Q2
0 Q
Graficul 24.4. Eficienţa cu internalizarea externalităţilor pozitive
Din graficul 21.4. rezultă următoarele:

• punctului D (CMP=BMP) îi corespunde producţia 0Q1, adică cea a nivelului optimului
privat sau al pieţei concurenţiale;
• atunci când se ţine seama de beneficiul marginal extern (BME =AB =CD), care se
adaugă beneficiului marginal privat (BMP), se obţine curba (dreapta) beneficiului marginal
333
social (BMS), în care efectele benefice externe sunt preluate de către terţi;
• se observă că, pentru a realiza optimul producţiei din punct de vedere social, dreptele
CMS şi BMS se intersectează în punctul B (CMS=BMS), căruia îi corespund producţia optimă
0Q2, pe axa abciselor şi nivelul 0P3 de preţ, pe axa y-lor.
Unele remarci:
• spunem că prin includerea beneficiului marginal extern (BME) în beneficiul marginal
privat (BMP) are loc internalizarea externalităţilor pozitive;
• ca urmare a procesului de internalizare a externalităţilor pozitive, se înregistrează o
creştere a nivelului producţiei (0Q2 > 0Q1) şi a nivelului de preţuri (0P3 > 0P2), ceea ce este
absolut firesc, dat fiind efectul favorabil al acestor externalităţi.
Internalizarea externalităţilor pozitive, se realizează prin subvenţii corective, acordate de
stat, contribuind astfel la stimularea producătorilor generatori de externalităţi pozitive.
Internalizarea externalităţilor pozitive conduce la mărirea volumului producţiei, cu ajutorul
subvenţiilor corective, prin următorul mecanism: a) producătorii, beneficiarii de subvenţii îşi
permit să reducă preţul de vânzare; b) această reducere va determina creşterea nivelului cererii;
c) o cerere sporită în mod normal va determina o creştere a producţiei, ceea ce, în cazul nostru,
este reprezentat de cantitatea 0Q2 > 0Q1.
Volumul valoric al subvenţiilor corective (VS) pe care guver-nele locale sau centrale
trebuie să le plătească va fi egal cu suprafaţa dreptunghiului ABP1P3 = P1B × AB = 0Q2 × AB =
0Q2 × BME,
Se cereîntrucât AB = BME
determinarea (graficul 24.4). Dacă se cunosc
următorilor
În mod orientativ, statul va plăti o subvenţie producătorului direct sau consumatorilor
egală cuindicatori
produsul dintre cantitatea optimă din punct indicatorii
de vedere social şi beneficiile marginale
1. V =?
externe pe care
s V =0Q xBME
les generează
2 producătorul respectiv. 2; BME
0Q
Vs
Dar subvenţiile corective mai pot genera şiVceea
s; BME
ce numim beneficiul social net (BSN),
2. 0Q
ca urmare a unor Q2 = propagate
2=? 0efecte ale cererii favorabile, cum ar fi folosirea temporară a acestora
BME
în depozitele bancare sau în alte scopuri.
Volumul beneficiului V Vs; 0Q2
3. BME=? BME = s social net (BSN) se determină calculân-du-se aria triunghiului
ABD în felul următor: 0Q2
BMEx∆Q AB × DM BME; ∆Q
4. BSN =? BSN =
BSN = aria triunghiului ABD
2 = . Dar AB = BME şi DM = 0Q2 – 0Q1
2
BSN; ∆Q
BME =BME × (0Q 2 − 0Q1 )
2 xBSN
5. BME=?
Prin urmare, BSN= ∆Q
2
∆Q =? ∆Q =
Externalităţile 2 xBSN
pozitive sunt internalizate, prinBME; BSNcorective, pe care statul le plăteşte
subvenţii
6.
fie consumatorilor, fie producăto-rilor de externalităţi pozitive. Pe baza elementelor din tabelul
∆Q
de mai jos se pot rezolva următoarele probleme:
Se cere determinarea următorilor Dacă se

indicatori cunosc indicatorii
1. Vs=? Vs=0Q2xBMEVs 0Q2; BME
2. 0Q2=? 0Q2 = V Vs; BME
3. BME=? BMEBME = s Vs; 0Q2
4. BSN =? BSN = 0 Q ∆Q
BMEx
BME; ∆Q
2 xBSN
5. BME=? BME 2=xBSN2 BSN; ∆Q
6. ∆Q =? ∆Q = ∆Q BME; BSN
∆Q
Vs se măsoară în lei, euro, dolari, 0Q2 şi ∆Q în tone, m, m2, m3 şi bucăţi, iar BME în lei,
euro, dolari, tone, m, m2, m3 şi bucăţi.
Analiza eficienţei economice se poate aprofunda în continuare pe baza aplicării modelelor
statice şi dinamice de programare matematică, ale teoriei jocurilor strategice, precum şi ale
riscului şi incertitudinii, în cadrul cărora criteriile Pareto, Kaldor-Hicks se amendează cu o serie
de criterii, elemente şi factori de influenţă suplimentari.
Un capitol distinct în cercetarea eficienţei economice este consacrat impactului progresului
tehnologic, productivităţii totale a factorilor (total factor productivities). compatibilizării dintre
eficienţa şi profitabilitatea economică, justiţia, echitatea, coeziunea şi incluziunea socială şi eco-
eficienţă, prin prisma obiectivului general al Strategiei UE 2020 vizând realizarea unei societăţi
inteligente (smart), durabile (greener sau low-carbon) şi incluzive (inclusive).
Nu în ultimul rând, subliniem că eficienţa, în general, cea economică în special, direct sau
indirect, este implicată în toate domeniile vieţii şi activităţii sociale, recurgându-se la noi
paradigme în condiţiile intensificării proceselor de globalizare şi ale schimbărilor tot mai rapide
334
şi complexe generate de progresul tehnologic. Una dintre problemele actuale mai puţin analizate
vizează raportul dintre eficienţa economică la nivel naţional şi cea la nivel internaţional, în
cadrul noilor lanţuri valorice (value chains) şi specializării la nivelul economiei mondiale, ca şi
al compatibilizării dintre promovarea intereselor economice naţionale, competitivitate şi
necesitatea de convergenţă, reducere a decalajelor economice, sociale, tehnologice şi ambientale
dintre ţările (regiunile) dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.
Care este definiţia eficienţei economice ?

2. Prezentaţi principalii indicatori relevanţi pentru situaţiile de eficienţă, ineficienţă şi
punct critic! Care este semnificaţia principiilor maximizării şi minimizării în contextul relaţiei
dintre variantele eficiente şi varianta optimă ?
3. Ce dependenţe funcţionale stabilesc metodele regresiei simple şi multiple în cazul
indicatorului de eficienţă ? Explicaţi semnificaţia coeficienţilor de elasticitate sau regresie!
4. Care este formula funcţiei de producţie de tip Cobb-Douglas? Explicaţi semnificaţia
parametrului A!
5. Care este semnificaţia ratei de actualizare în ceea ce priveşte omogenizarea
rezultatelor şi cheltuielilor înregistrate în diferite perioade?
6. Care sunt criteriile generale de optim economic şi social ?
7. Câte tipuri de externalităţi (spillovers) cunoaşteţi ? Prezentaţi particularităţile fiecărui
tip, precum şi condiţiile de optim privat şi social!
8. Definiţi optimul economic al pieţei concurenţiale şi cel social!
9. Prin ce instrumente financiare se realizează internalizarea externalităţilor negative şi
pozitive ?
10. Care sunt semnificaţia şi formulele de calcul ale volumului (Vt), taxelor corective
(pigouviene) şi ale subvenţiilor corective (Vs) ?
11. Care sunt semnificaţia şi formulele de calcul ale beneficiului social net (BSN)?
Adevărat sau fals

1. Intre PIB/locuitor si indicele dezvoltarii umane exista o diferenta semnificativa.
2. Stabilitatea macroeconomica asigura, impreuna cu un cadru legislativ adecvat, credibilitatea climatului de
afaceri.
3. Inclinatiile marginale spre export si import nu influenteaza cresterea economica.

1. Decalajul tehnologic exprima:
a. starea calitativa diferita a aparatului si metodelor de productie, a inzestrarii tehnologice a muncii in diferite
tari si grupe de tari;
b. diferentele calitative intre produsul pe locuitor al tarilor in curs de dezvoltare si cel al tarilor dezvoltate;
c. diferentele dintre nivelurile de calificare profesionala a fortei de munca in tarile in curs de dezvoltare si
cele dezvoltate;
d. diferentele dintre tari in ce priveste dotarea lor cu factori de productie.
335
2. Avantajul relativ este :
a. castigul suplimentar realizat de un agent economic care intra primul pe piata;
b. plusul de castig realizat la vanzarea unei marfi de calitate superioara;
c. castigul realizat de un producator care are costurile de productie mai mici decat cele ale concurentilor;
d. surplusul de profit incasat de un producator sau comerciant care are costuri de oportunitate mai reduse
decat cele ale concurentilor.
3. Avantajul absolut reprezinta

a. castigul realizat de un agent economic care detine ponderea cea mai mare in totalul productiei si desfacerii
pe piata unui produs;
b. castigul realizat de agentul economic care produce si desface bunuri de calitate superioara;
c. castigul realizat de agentul economic care produce si desface bunurile cu costurile cele mai scazute fata de
cele ale altor producatori;
d. castigul total realizat dintr-o afacere economica.

• Bleischwitz R., Welfens P., Zhang Z. (editors), International Economics of Resource Efficiency,
Springer Verlag Berlin Heidelberg, Physica-Verlag H.D., 2011.
• Mecu C., Paşnicu D., Teorie economică 1. Editura Fundaţiei România de Mâine, 2011.
• Roman M., Regional Efficiency of the Knowledge Economy în the New EU Countries: the
Romanian and Bulgarian Case, Romanian Journal of Regional Sciences, 2010.
• Vasilescu I. (coord.), Abordări moderne în managementul şi economia organizaţiei, vol. 4,
Eficienţa economică şi performanţa managerială a organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti,
2003.
• Zaman Gh., Geamănu M., Eficienţa economică, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.
• What is economic efficiency, Wise GEEK, Clear Answers for Common Questions, 2014,
http://www.wisegeek.com
336
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Adevărat sau fals Alegere
Unitatea de învăţare 1: - 1.c; 2.b; 3.c;
Unitatea de învăţare 2: 1. A; 2.A; 1.a; 2.d; 3.c;
Unitatea de învăţare 3: - 1.b; 2.d; 3.a;4d
Unitatea de învăţare 4: - 1.a; 2.b; 3.a;4c; 5d
Unitatea de învăţare 5: 1. F; 2.A; 1.c; 2.a; 3.d;
Unitatea de învăţare 6: 1. F; 2.A; 1.a; 2.d; 3.a;4d; 5b
Unitatea de învăţare 7: - 1.c; 2.a; 3.c;4c
Unitatea de învăţare 8 - 1.c; 2.a; 3.c;4a; 5b
Unitatea de învăţare 9 1. A; 2.F;3A; 1.d; 2.b;
Unitatea de învăţare 10 - 1.a; 2.d; 3.b;4a
Unitatea de învăţare 11 1. A; 2.F; 3F; 1.b;
Unitatea de învăţare 12 1. A; 1.a; 2.d; 3.c;
Unitatea de învăţare 13 1. A 1.c
Unitatea de învăţare 14 1. A; 2.A; 3.F; 1.c; 2.d; 3.c;
Unitatea de învăţare 15 1. F; 2.F; 3.A; 1.b;
Unitatea de învăţare 16 1. F; 2.F; 3.A;4.A; 1.b; 2.a; 3.c;
Unitatea de învăţare 17 1. F; 2.F; 3.F; 1.b; 2.c; 3.c;
337
Unitatea de învăţare 18 1. F; 2.A; 3.F; 1.b; 2.a; 3.b;
Unitatea de învăţare 19 1. F; 2.F; 3.F; 1.a; 2.b; 3.a;
Unitatea de învăţare 20 1. A; 2.A; 3.F; 1.c; 2.b; 3.c;
Unitatea de învăţare 21 1. A; 2.A; 3.F; 1.a; 2.d; 3.c;
338

Curs Economie Management ID DPasnicu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Economie Management ID DPasnicu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Coordonator:

Curs în tehnologia ID-IFR

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Constantin FLOREA

Bun de tipar:; Coli tipar:

Editura Fundaţiei România de Mâine

Realizator curs în tehnologie ID – IFR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Teme de control (TC)

Realizarea temelor de control se va face după tematica de mai jos:

1.2 Obiectivele unităţii de învăţare

• precizarea conţinutului unor concepte, noţiuni şi forme de existenţă

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.2. Obiectul de studiu al Economiei

1.3.3. Teoria economică – ştiinţă a deciziilor sociale

1.3.4. Economia pozitivă şi economia normativă

• Abordarea economiei prin concepţie fizico-mecanică

• Abordarea economiei prin concepţie psiho-sociologică

• Problema „conflictului tradiţional”

1.3.6. Noua economie

1.3.7. Teoria economică şi politicile economice. Prognoza

c) caracterul orientării previziunii (ea putînd fi: normativă – orientată spre

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut:

Întrebări de control şi teme de dezbatere:

• Care este obiectul de studiu al ştiinţei economice în conformitate cu definiţia dată de

Teste de autoevaluare pentru unitatea de învăţare 1

Alegeţi varianta corectă!

2. Costul de oportunitate este:

3. Limita posibilităţilor de producţie este:

Bibliografie recomandată pentru unitatea de învăţare 1

• Coşea, Mircea, Curs de Economie, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2006.

2.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivul unităţii de învăţare:

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Preliminarii conceptuale

2.3.2. Caracteristici esenţiale ale economiei de piaţă

Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în

David Ricardo a identificat, în contextul epocii sale, ca fiind avantaje

2.3.3. Marfa şi însuşirile ei. Producţia de mărfuri generalizată

2.3.4. Banii şi rolul lor în economia contemporană

2.3.5. Economia de piaţă contemporană şi principalele sale tipuri.

2.3.6. Agenţii economici

2.3.7. Fluxurile activităţii economice

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut:

• Economie naturală • Bani-marfă

Întrebări de control şi teme de dezbatere:

• Care sunt caracteristicile economiei naturale?

Alegeţi varianta corectă!

Bibliografie recomandată pentru unitatea de învăţare nr. 2

3.2 Obiectivele unităţii de învăţare

Timpul alocat unităţii: 2 ore

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Piaţa: caracteristici, rol, tipuri

• Rolul (funcţiile) pieţei

În accepţiunea clasică, piaţa reprezintă mîna invizibilă prin care activitatea

Adam Smith (data exactă a naşterii nu este cunoscută, el a

Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de piaţă, în

• Legea cererii. Curba cererii. Deplasări de-a lungul curbei cererii