Sport Comunicare

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
COMUNICARE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
- NOTE DE CURS -
Prof. univ. dr. Sofia Bratu
1
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………………………………..……..….…..…….. p. 5
1. O PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA COMUNICĂRII

1.1. Introducere ……………………………………………………………....….….… p. 8
1.2. Conţinutul unităţii de învăţare ………………………………………...…………. p. 8
1.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare …………………………………..……. p. 16
2. ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE

2.1. Introducere ................................................................................................................p. 18
2.2. Conţinutul unităţii de învăţare ..................................................................................p. 18
2.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare .................................................................p. 29
3. REPERE ÎN EVOLUŢIA ŞI CERCETAREA COMUNICĂRII

3.1. Introducere ................................................................................................................ p. 31
3.2. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. p. 31
3.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare ................................................................ p. 42
4. ŞCOLI CARE AU MARCAT CERCETAREA COMUNICĂRII

4.1. Introducere .................................................................................................................p. 43
4.2. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. p. 43
5. CONTRIBUŢIILE ŞCOLII DE LA PALO ALTO.

AXIOMELE COMUNICĂRII
5.1. Introducere .................................................................................................................p. 52
5.2. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... p. 52
5.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare .................................................................. p. 57
6. INFORMAŢIA – RESURSA COMUNICĂRII

6.1. Introducere ................................................................................................................ p. 58
6.2. Conţinutul unităţii de învăţare.................................................................................... p. 58
7. INSTRUMENTELE COMUNICĂRII - LIMBAJUL

7.1. Introducere ................................................................................................................. p. 71
2
8. CLASIFICAREA COMUNICĂRII. CRITERII ŞI TIPOLOGII
8.1. Introducere ................................................................................................................. p. 81
8.3. Indrumar pentru autoverificare/autoevaluare ............................................................. p. 85
9. FUNCŢIILE COMUNICĂRII
9.1. Introducere …………………………………………………………………………. p. 87
10. COMUNICAREA VERBALĂ

10.1. Introducere ............................................................................................................... p. 95
10.2. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................. p. 95
11. NEGOCIEREA – TEHNICĂ A COMUNICĂRII VERBALE

11.1. Introducere ………………………………………………………………....…….. p. 106
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... p. 106
11.3. Indrumar pentru evaluare/autoevaluare ................................................................... p. 113
12. IMPORTANŢA PERSUASIUNII ÎN COMUNICARE

12.1. Introducere …………………………………………………………………….…. p. 115
12.2. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ p. 115
12.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare ................................................................p. 125
13. COMUNICAREA NONVERBALĂ

13.1. Introducere ……………………………………………………………………..…. p. 126
13.2. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................. p. 126
13.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare .................................................................p. 141
14. COMUNICAREA EFICIENTĂ

14.1. Introducere ................................................................................................................ p. 143
14.2. Conţinutul unităţii de învăţare: ................................................................................. p. 143
14.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare ................................................................. p. 154
Bibliografie ………………………………………………………….……….……….…………… p. 156

Răspunsurile la testele de evaluare/autoevaluare ………….………..………….………. p. 158
3
INTRODUCERE
Deşi pare o noutate, preocuparea pentru comunicare poate fi considerată la fel de veche
ca și societatea umană: transmiterea şi solicitarea informaţiilor, stocarea acestora şi
transmiterea lor generaţiilor viitoare, depăşirea barierelor comunicaţionale, mărirea vitezei de
circulaţie a informaţiilor sunt doar câteva exemple. Dincolo de acestea, comunicarea este
izvorul dezvoltării umane şi una dintre trăsăturile ce îl deosebeşte pe om de celelate fiinţe.
Interesul permanent al omului de a găsi noi forme, canale, instrumente de comunicare
denotă dorinţa sa de a interacţiona cât mai uşor cu semenii săi, de a fi mereu informat, de a
beneficia cât mai rapid de rezultatele comunicării.
Actuala societate este caracterizată de o concurenţă acerbă în toate domeniile de
activitate, de dorinţa individului, dar şi a instituţiilor de a se face cunoscute, de a-şi promova o
imagine pozitivă, de a fi într-un permanent contact cu cât mai mulţi semeni, cu cât mai multe
segmente de public. De aceea, se pare că în ultima perioadă vorbim din ce în ce mult şi cu cât
vorbim mai mult, cu atât ne înţelegem mai puţin și cu atât ne simţim mai singuri. Zilnic auzim
de noi conflicte, crize, incidente, neînţelegeri, multe provocate de lipsa de comunicare.
In aceste condiţii, rolul comunicării este incontestabil. Dacă în legătură cu importanţa
rolului comunicării nu mai există nici o îndoială, asupra celorlalte aspecte: definire, evoluţie,
realizare, tipologie, tehnici, metode de comunicare etc. încă există opinii divergente.
Nu este nici un secret că marea atenţie acordată, în special în ultima vreme, studiului
comunicării este o activitate interdisciplinară şi, în acelaşi timp, tributară unui număr însemnat
de curente, paradigme şi metode de cercetare.
Indiferent de abordare, comunicarea este o prezenţă activă în viaţa personală,
profesională, dar şi socială: comunicăm cu membrii familiei, cu colegii de serviciu, cu
beneficiarii serviciilor pe care le oferim, cu indivizi pe care nu-i cunoaştem. Comunicăm
fiindcă avem nevoie de informaţii, trebuie să oferim informaţii, dorim să ne ajutăm semenii, să
fim ajutaţi, fiindcă trebuie să ne destindem, să cunoaştem alte persoane, să fim cunoscuţi. Dacă
nevoia de comunicare este indiscutabilă, eficienţa acesteia lasă uneori de dorit.
Acesta este şi unul dintre motivele pentru care introducerea cursurilor de comunicare în
planurile de învăţământ ale unor programe de studii precum cele din domeniul economic,
sportiv, tehnic etc. se justifică cu prisosinţă. Indiferent de profesia pe care o avem trebuie să
ştim să comunicăm: să ne prezentăm ideile, să le argumentăm, să intensificăm sau să reducem
volumul vorbirii, să ne adaptăm ritmul, să accentuăm cuvinte, fraze, să facem pauzele necesare,
4
să identificăm şi să decodificăm mesajele verbale, nonverbale, dar în aceeaşi măsură trebuie să
ştim să şi ascultăm, să ascultăm activ.
Toate aceste aspectele trebuie să fie cunoscute şi de specialiștii din domeniul educației
fizice, căci în activitatea pe care o desfăşoară interacţionează cu diverse persoane, personalităţi,
temperamente, dar în aceeaşi măsură aceştia sunt oameni ce trăiesc într-o familie, în grupuri
(profesionale, informale, de referinţă), într-o comunitate, într-o societate.
Acest suport de curs se adresează studenţilor din anul III de la programul de studii de
licenţă Educaţie Fizică şi Sportivă, forma de învăţământ cu frecvenţă (IF) din cadrul Facultăţii
de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii Spiru Haret.
Cursul este realizat într-o formă structurată, 14 unităţi de învăţare, fiecare unitate
conţinând, pe lângă tema de studiu, obiectivele cursului, competenţele dobândite după însuşirea
cursului, o minimă bibliografie, dar şi teste de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor asimilate.
Obiectivele cursului
Un prim obiectiv este acela de a oferi studenţilor de la de la programul de studii de licenţă
Educaţie Fizică şi Sportivă, forma de învăţământ cu frecvenţă redusă (IFR) un suport teoretic
al disciplinei Comunicare în educație fizică și sportivă.
Prin conţinutul acestui curs se urmăreşte atingerea unor obiective generale, dar şi a unora
specifice.
Dintre obiectivele generale, menţionăm: formarea şi dezvoltarea abilităţii de comunicare,
cunoaşterea instrumentelor, surselor de documentare şi informare, formarea unei culturi
generale în aria ştiinţelor comunicării.
Dintre obiectivele specifice, menţionăm: însuşirea definiţiilor, elementelor, funcţiilor
comunicării, identificarea şi însuşirea formelor de comunicare, identificarea şi depăşirea
barierelor de comunicare, identificarea şi utilizarea diferitelor stiluri de comunicare, capacitatea
de a prelucra informaţia achiziţionată în mod creator şi de a prezenta rezultatele într-o formă
corectă şi convingătoare etc.
Competenţe oferite de curs
După parcurgerea acestui curs, studenţii vor dobândi mai multe competenţe:
 Înţelegerea importanţei comunicării ca fenomen social şi raportarea sa la activitatea din

domeniul educației fizice și sportive,
 Construirea şi utilizarea mai multor „produse” ale comunicării: dialog, monolog,
discurs, expunere, prelegere, relatare, interviu etc.,
5
 Utilizarea mai multor stiluri de comunicare şi adaptarea stilului de comunicare în
funcţie de personalitatea pacientului,
 Identificarea, decodificarea şi utilizarea comunicării nonverbale în timpul activității

specifice educației fizice şi sportive,
 Capacitatea de a comunica eficient cu diferite segmente de public, indiferent de

personalitatea şi temperamentul acestora.
Resursele şi mijloacele de lucru
Pentru o instruire eficientă, studenţii beneficiază de resurse de învăţare respectiv de

acest manual, dar şi de alte lucrări, manuale, cărţi din domeniul ştiinţelor comunicării.
Aceste lucrări există în biblioteca facultăţii, unde pot fi consultate.
Structura cursului:
Unitatea de învăţare 1. O privire generală asupra comunicării – 2 ore

Unitatea de învăţare 2. Elementele procesului de comunicare – 2 ore
Unitatea de învăţare 3. Repere în evoluţia şi cercetarea comunicării – 2 ore
Unitatea de învăţare 4. Şcoli care au marcat cercetarea comunicării – 2 ore
Unitatea de învăţare 5. Contribuţiile şcolii de la palo alto. axiomele comunicării – 2 ore
Unitatea de învăţare 6. Informaţia – resursa comunicării – 2 ore
Unitatea de învăţare 7. Instrumentele comunicării – Limbajul – 2 ore
Unitatea de învăţare 8. Clasificarea comunicării. Criterii şi tipologii – 2 ore
Unitatea de învăţare 9. Funcţiile comunicării – 2 ore
Unitatea de învăţare 10. Comunicarea verbală – 2 ore
Unitatea de învăţare 11. Negocierea – tehnică a comunicării verbale – 2 ore
Unitatea de învăţare 12. Importanţa persuasiunii în comunicare – 2 ore
Unitatea de învăţare 13. Comunicarea nonverbală – 2 ore
Unitatea de învăţare 14. Comunicarea eficientă – 2 ore
Bibliografie obligatorie
Craia, S., Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2007
Dinu, M., Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2000.
Drăgan I., Comunicarea. Teorii şi paradigme, Editură RAO, Bucureşti, 2007.
Tran, V., Stanciugelu, I., Teoria comunicării, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003
6
Bibliografie facultativă
Abric, J., Cl., Psihologia comunicării - Teorii şi metode, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Balaban, D., C., Comunicare mediatică, Tritonic, Bucureşti, 2010
Baylon, Ch., Mignot, X., Comunicarea, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 200.
Bougnoux, D., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Caune, J., Cultura şi comunicarea, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2000.
Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina. Comunicarea nonverbală: gesturile şi
postura, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.
Chiru, Irena, Comunicare interpersonală, Tritonic, Bucureşti, 2003
Collet, Peter. Cartea gesturilor, Editura Trei, București, 2005
DeFleur, M., Ball-Rokeach, S., Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi,
1999.
Dobrescu P., Bârgăoanu, A., Corbu N., Istoria comunicării, Editura comunicare.ro,
Bucureşti, 2007.
Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
Fiske, J., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Habermas, J., Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All Educaţional,
București, 1999.
Lohisse, J., Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Editura Polirom,
Iaşi, 2002.
McQuail, D., Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.
Miege, B., Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Pease, Al., Garner, Al., Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Editura Polimark, Bucureşti,
1996.
Prutianu, Ş., Comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Rovenţa-Frumuşani D., Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura Tritonic, Bucureşti,
2005;
Ruşti, D., Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004.
Sebeok, Th., Semnele: o introducere în semiotică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.
Slama-Cazacu, T., Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura Polirom, Iaşi,
2000.
Metoda de evaluare
Evaluarea se efectuează conform Planului de învățământ și a Fişei disciplinei.
7
O PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA COMUNICĂRII
1.1. Introducere
1.2. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1.1. INTRODUCERE
Deşi pare o noutate, procesul de comunicare poate fi considerat aproape la fel de vechi
ca şi ființa umană. Tocmai de aceea procesul de comunicare poate fi apreciat drept o noţiune
cheie în religiile indo-creştine, izvorul scrisului, al artei, sâmbure de cugetare filosofică în
Antichitate, una din resursele umanităţii.
Nu este nici un secret că marea atenţie acordată, în special în ultima vreme, studiului
comunicării este o activitate complexă, interdisciplinară şi, în acelaşi timp, tributară unui număr
însemnat de curente şi metode de cercetare.
Indiferent de abordare, comunicarea este o prezenţă activă în viaţa personală,
profesională, dar şi socială: comunicăm cu membrii familiei, cu colegii de serviciu, cu
beneficiarii serviciilor pe care le oferim, dar şi cu indivizi care nu fac parte din categoriile
menţionate anterior, inclusiv cu persoane necunoscute.
1.2. CONŢINUTUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE: DEFINIREA COMUNICĂRII
1.2.1. Dificultăţi în definirea comunicării

Actuala societate este caracterizată de o concurenţă acerbă în toate domeniile, de dorinţa
individului, dar şi a organizaţiilor de a transmite și primi mesaje, de a stabili relații cu cei din
imediata proximitate, dar și cu cei din afara acesteia, de a şti ce gândesc ceilalţii despre ei, de
necesitatea îndepărtării barierelor de comunicare, de realizarea, implementarea şi menţinerea
unei imagini sociale pozitive. In aceste condiţii, rolul comunicării este incontestabil. Dacă în
legătură cu importanţa comunicării nu mai există nici o îndoială, asupra apariţiei, evoluţiei şi
definirii acestei importante activități încă există opinii divergente.
Toate invenţiile şi progresele umane - de la inventarea vorbirii până la fixarea acesteia
prin scriere, de la alfabetul Morse, telegraf, tipar, telefon, radio, televiziune, telefon mobil până
la internet şi reţelele de socializare etc. - au facilitat schimbul de mesaje, informaţii între
persoane aflate uneori la sute de mii de kilometri depărtare, au înlesnit transmiterea
cunoştinţelor de la o generaţie la alta şi, nu în ultimul rând, au facilitat păstrarea rânduielilor,
tradiţiilor, valorilor unor popoare care nu au rămas decât în cărţile de povești sau de istorie.
8
Deşi termenul este de origine latină, primele preocupări pentru studierea comunicării le-
au avut grecii. Pentru aceştia, arta cuvântului, măiestria de a-ţi construi discursul şi de a-l
exprima în agora era indispensabilă statutului de cetăţean. Se ştie că în Grecia Antică era
stipulat dreptul cetăţenilor de a se reprezenta pe ei înşişi în faţa instanţelor, textul lui Platon
„Apărarea lui Socrate” fiind un exemplu în acest sens.
Interesul permanent al omului de a găsi noi forme, canale, instrumente de comunicare
denotă dorinţa sa de a interacţiona cât mai uşor cu semenii săi, de a fi mereu informat, de a
beneficia cât mai repede de rezultatele comunicării. Acest interes este susţinut şi de constatarea
că fiecare individ alocă aproximativ 70 % din timp comunicării lingvistice, mai exact 45%
ascultării, 30% vorbirii, 16% citirii şi 9% scrierii.
Aflat într-o spectaculoasă creştere de popularitate atât în limbajul uzual, cât şi în
terminologia ştiinţifică, conceptul comunicare derutează prin polisemia sa şi tinde să se
constituie într-o permanentă sursă de confuzii şi controverse. Comunicarea poate fi „tradusă” în
numeroase moduri: acţiune, interacţiune, proces, sistem, relaţie, liant, împărtăşire, transmitere,
difuzare, schimb, informare, putere, dominație, influenţare etc. Imposibilitatea de a-i surprinde
toate faţetele este demonstrată şi de cercetătorii americani Frank E. X. Dance şi Carl Larson
care au adunat peste 126 de definiţii ale comunicării propuse de diverşi autori.
Această inflaţie de definiţii demonstrează, pe de-o parte interesul pe care acest subiect l-
a stârnit în rândul teoreticienilor, cercetătorilor din diferite epoci şi domenii de activitate, iar pe
de altă parte le oferă posibilitatea de a aborda comunicarea dintr-o multitudine de perspective,
pornind de la diverse curente, şcoli. Totodată, deosebitul interes pentru abordarea comunicării
demonstrează faptul că aceasta este considerată veriga esenţială a existenţei, liantul dintre
oameni şi poate fi tratată atât ca acţiune/interacţiune, proces, cât şi ca instrument sau tehnică de
cercetare în anumite domenii.
Nu trebuie omis nici faptul că analiza comunicării din perspectiva istoriei mijloacelor
de comunicare ne obligă să abordăm comunicarea şi din prisma unor discipline care, în
aparenţă, sunt îndepărtate de acest subiect. De exemplu paleografia ne oferă informaţii despre
începuturile şi evoluţia scrisului vechi, evoluţia grafemelor (a literelor), indiferent de limba
folosită, epigrafia ne oferă informaţii despre inscripţiile de pe materiale dure: piatră, metal
(plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildeş, lemn, piele, argilă, sticlă etc., papirologia ne
oferă informaţii despre perioada antică, când papirusul era cel mai folosit material pe care
civilizaţiile antice din Egipt, Grecia şi Roma și-au însemnat existența și evoluția, codicologia
ne oferă informaţii despre istoria cărţii în manuscris, suportul grafic, sistemele de tăiere şi
liniere a filelor, modul de numerotare a caietelor, stilul şi ornamentaţia acestora, materialul
9
folosit ca suport, tipurile de scrieri folosite, dar şi despre condiţiile socio-culturale şi tehnice ale
realizării Codexurilor.
Aceste câteva exemple nu au rolul de a ne încurca şi mai mult, ci de a demonstra
imposibilitatea definirii exhaustive a comunicării.
În ciuda tuturor eforturilor cercetătorilor, teoreticienilor putem reţine opinia
profesorului Lucien Sfez care consideră că diferitele aspecte referitoare la comunicare „pot fi
reunite spunând că <a comunica înseamnă a pune sau a avea ceva în comun>, fără a prestabili
acest <ceva> şi nici căile care servesc transmiterii sau termenii (indivizi, grupuri, obiecte) care
intervin în această împărtăşire.”1
Etimologia termenului comunicare trebuie căutată în limba latină. Încercând să
desluşească acest aspect, profesorul Mihai Dinu, în lucrarea Comunicarea. Repere
fundamentale, realizează o analiză minuţioasă, reliefând nu numai etimologia cuvântului, dar şi
modul în care acesta a pătruns în limba română. După părerea autorului, verbul comunico, -are,
este un derivat al adjectivului munis, -e, cuvânt din care a derivat şi termenul communis avînd
sensul „care îşi împarte sarcinile cu altcineva” precum şi termenul „*municus, cuvânt neatestat
în texte, dar reconstituit (între altele, şi cu ajutorul unui muiniku, identificat în limba oscă).
Acesta din urmă, prin mijlocirea derivatului său *comunicus îl poate explica acceptabil pe
comunicare, termen însemnând la început punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce
natură.”2 Iniţial, termenul discutat a pătruns în limba română cu semnificaţia culturală,
ecleziastică a latinescului comunicare, în forma «cuminecare» (împărtăşire). Ulterior, pe filieră
franceză, a pătruns şi neologismul comunicare, cu sens laic (a fi în relaţie cu, a pune de acord)
generând „apariţia unui dublet etimologic bogat în semnificaţii”3.
Semnificaţia termenului s-a îmbogăţit de-a lungul timpului, ţinând pasul cu descoperirile
ştiinţifice și tehnice, mai ales cu cele din domeniul transportului, telecomunicaţiilor, ajungând,
în secolul al XVI-lea, să desemneze acţiunea de „a transmite”, iar în secolul al XIX-lea, ca
urmare a dezvoltării tehnicii de comunicaţii, acţiunea de „a difuza”.
Aceste îmbogăţiri succesive ale semnificaţiei termenului comunicare sunt surprinse şi de
profesorul Ion Haineş: „În toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea în relaţie cu cineva
aflat la distanţă, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; în epocile moderne, comunicarea
înseamnă, un transport (transfer) de „gânduri şi mesaje”, nu numai de bunuri şi persoane”4
1
Lucien Sfez, O critică a comunicării, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 38
2
Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p. 15
3
Ibidem.
4
Ion Haineş, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998, p. 10.
10
În sens general, termenului de comunicare i se asociază, conform Dicţionarului
Explicativ al Limbii Române următoarele semnificaţii: „acţiunea de a comunica şi rezultatul
ei”, „înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură” 5
În The World Book Dictionar, comunicarea este definită ca fiind acţiunea de furnizare
a informaţiilor pe cale orală sau scrisă; scrisoarea, mesajul, informaţia sau ştirea; un mijloc de a
trece de la unul la celălalt, legătură; actul de transmisie, legătură.6
Dicţionarele franceze dau explicaţii diferite termenului comunicare, dar în toate sensul
termenului este convergent cu semnificaţia de punere în comun.
Deci, este evident că şi în majoritatea dicţionarelor verbului „a comunica” i se asociază,
de obicei, acţiunea de a transmite ceva cuiva, dar şi relaţia, legătura existentă sau posibilă între
acele entităţi, între indivizi, grupuri. Având în vedere chiar şi numai semnificaţia „legătură”,
confuziile create în jurul acestui termen se adâncesc. De exemplu, pentru un informatician,
comunicarea poate fi considerată „interacţiunea dintre două calculatoare”deci poate avea loc
„de la un calculator la altul,”pentru un biolog comunicarea poate fi reprezentată de
interacţiunea dintre celule, dintre elementele unei celule, în timp ce pentru un psiholog,
comunicarea nu poate fi asociată decât cu un subiect dotat cu o minimă conştienţă.
Înţelegerea comunicării a constituit o atracţie şi pentru numeroşi filosofi din diferite
perioade, susţinători ai diverselor curente, teorii, şcoli. De exemplu, stoicii asociau
comunicarea cu capacitatea membrilor unei comunități de a se înţelege între ei, iar epicurienii
cu folosirea unei limbi comune sau a unui dialect comun de către toţi membrii unei comunităţi.
Tot unor filosofi (Aurelius Augustinus, John Locke, Charles S. Peirce) le datorăm şi studierea
anumitor elemente ale comunicării - semnul, simbolul, cuvântul etc.
Din perspectivă sociologică, comunicarea este văzută ca un liant social, o acţiune,
interacţiune între indivizi, grupuri aflaţi în diverse situaţii sociale, ca un proces prin care se
urmăreşte stabilirea şi schimbul de semnificaţii, informaţii şi, nu în ultimul rând, influenţa
reciprocă a actorilor sociali: „Procesul de stabilire a semnificaţiilor, întâlnit în toate situaţiile
sociale şi prin urmare o preocupare de mare anvergură a specialiştilor din ştiinţele sociale în
general.”7
Având în vedere definiţiile emise de diverşi autori - cercetători, profesori, teoreticieni –
observăm că aceste definiţii sunt tributare domeniului de specializare al fiecărui autor, teoriei
pe care acesta o susţine, obiectivului cercetării întreprinse: „Comunicarea reprezintă una dintre
5
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 205
6
*** The World Book Dictionary, World Book Inc., Chicago, 1993, p. 420
7
*** Oxford Dicţionar de sociologie, editat de Gordon Marchall, revizia traducerii şi glosar Sergiu Bălţătescu, traducere Sergiu Bălţătescu,
Florin Iacob, Liviu Şerbănescu, Cristian Toader, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, p. 117
11
activităţile umane pe care fiecare dintre noi o poate recunoaşte, însă puţini o pot defini
satisfăcător.”8
De exemplu, sociologul Emilian M. Dobrescu, autorul lucrării Sociologia comunicării
consideră comunicarea un concept fundamental în sociologie şi în psihologia socială, o
disciplină aflată în relaţie cu alte discipline precum lingvistica, semantica, retorica, stilistica,
pragmatica, sintaxa etc. Pornind de la interferenţa comunicării cu alte discipline, autorul
stabileşte câteva aspecte comune în definirea comunicării: proces de observare şi reacţie în
grade diferite la stimuli externi; mecanism fundamental în apariţia şi dezvoltarea relaţiilor
umane; totalitatea simbolurilor prezente în procesul gândirii şi totalitatea mijloacelor prin care
aceste simboluri sunt difuzate şi conservate.9
Din perspectiva psihologului J.-C. Abric, comunicarea reprezintă un ansamblu de procese
„prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii într-o situaţie socială dată.”10
Profesorul Mihai Dinu prezintă comunicarea ca pe o relaţie între patru elemente: sursa,
receptorul, semnalele, canalul de transmisie „Există comunicare când un sistem, o sursă
influenţează stările sau acţiunile altui sistem, ţinta şi receptorul alegând dintre semnalele care
se exclud pe acelea care, transmise prin canal, leagă sursa cu receptorul.” 11 De fapt, înţelegerea
legăturii, a relaţiei dintre emiţător şi receptor, a mecanismelor care stau la baza transmiterii şi
păstrării mesajelor este tributară dezvoltării neurofiziologiei, apariţiei teoriei reflexelor
condiţionate a lui Pavlov, dar şi dezvoltării ciberneticii, mai târziu.
O abordare diferită, care priveşte dincolo de transmiterea mesajului, dincolo de relaţia
dintre diversele elemente prezente în actul comunicaţional, este lansată de J.J. Van
Cuilenburg, O. Scholter, G.W. Noomen, autorii lucrării Ştiinţa comunicării, care definesc
comunicarea drept „un proces prin care un emiţător transmite informaţii receptorului prin
intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte” 12. Noutatea
pe care cei trei autori o introduc se referă la analiza efectelor comunicării. Din această
perspectivă, comunicarea este considerată o acţiune intenţionată, conştientă prin intermediul
căreia se urmărește realizarea anumitor obiective. Deci o acțiune ce trebuie să aibă o finalitate
concretă (efectele).
Din perspectiva profesorului Robert Escarpit, comunicarea nu trebuie redusă numai la
procesul de emitere şi receptare a unui mesaj, ci trebuie abordată ca o activitate interactivă,
8
John, Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, traducere Monica Mitarcă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 15
9
Emilian M. Dobrescu, Sociologia comunicării, Editura Victor, Bucureşti, 1998, p. 9
10
Jean-Claude Abric, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, traducere Luminiţa Botoşineanu, Florin Botoşineanu, Editura Polirom, Iaşi,
2002, p. 14.
11
Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2000.
12
J.J. Van Cuilenburg, O. Sholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, traducere Tudor Olteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 27
12
evolutivă, într-o permanentă schimbare, adaptare: „a participa, la toate nivelurile la o infinitate
de schimburi diferite care se încrucişează şi se interferează unele cu altele”13.
Încercând să lărgească sfera comunicării, sociologul Aurelian Gh. Bondrea citează în
lucrarea sa Sociologia opiniei publice şi a mass-media opiniile lui Gilles Amado şi André
Guittet conform cărora „există comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în
particular un organism viu, poate afecta un alt organism, modificându-l sau modificându-şi
acţiunea, pornind de la transmiterea unei informaţii (şi nu printr-o acţiune directă, precum cea
pe care o exercită o forţă fizică punând în funcţiune o energie)”.14
Ţinând cont de inflaţia de definiţii, profesorul Ioan Drăgan defineşte comunicarea drept
un concept universal şi atotcuprinzător pentru că totul comunică.
Tot caracterul de universalitate şi de completitudine este subliniat şi de Claude Shannon,
părintele teoriei informației, şi de matematicianul Warren Weaver: „Cuvântul comunicare are
de asemenea un sens foarte larg; el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta alt
spirit. Evident, aceasta cuprinde nu numai limbajul scris sau vorbit, ci şi muzica, artele vizuale,
teatrul, baletul şi, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite cazuri este poate de dorit a
lărgi şi mai mult definiţia comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism
(spre exemplu echipamentul de reperaj al unui avion şi de calcul al traiectoriei acestuia)
afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion).” 15
După cum se poate observa, cei doi oameni de știință nu se rezumă, în definirea comunicării,
numai la domeniul lor de activitate, ci lărgesc abordarea incluzînd și domeniul artelor
frumoase: muzică, teatru, balet, pictură etc. Este evident că atît în cazul artelor, cît și în cazul
tehnicii, științei, comunicarea se realizează apelând la un cod specific domeniului.
Aplecându-se asupra comunicării, profesorul Frank Dance a constatat că există o
multitudine de definiţii, fiecare definiţie acordă un interes mai mare sau mai mic fie unor
componente, aspecte sau altora, fie unor etape din evoluția comunicării sau cercetării acesteia.
Totodată, autorul a subliniat diversitatea actelor şi situaţiilor de comunicare şi a marcat
posibilele puncte de demarare a cercetărilor legate de comunicare.
1.2.2. Aspecte comune în definirea şi înţelegerea comunicării

Analizând numeroase definiţii atribuite comunicării, cercetătorul F. Dance a identificat 15
tipuri de definiţii, pe care, ulterior, profesorul Denis McQuail le-a sintetizat astfel:
13
Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990.
14
Gilles Amado şi André Guittet, Apud: Aurelian Gh. Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura FRM, Bucureşti, 2007.
15
Claude Shannon, Waren Weaver, Apud, Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti,
1996, p. 12.
13
„1. Simboluri, vorbire, limbaj.
2. Înţelegerea - receptarea, nu transmiterea mesajelor.
3. Interacţiune, relaţie - schimbul activ şi coorientarea.
4. Reducerea incertitudinii - ipotetică dorinţă fundamentală, care duce la căutarea de informaţie
în scopul adaptării.
5. Procesul - întreaga secvenţă a transmiterii.
6. Transfer, transmitere – mişcare conotativă în spaţiu sau în timp.
7. Legătură unire – comunicarea în ipostaza de conector, de articulator.
8. Trăsături comune – amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau acceptat de ambele părţi.
9. Canal, purtător, rută – o extensie a „transferului”, având ca referinţă principală calea sau
„vehiculul” (sistem de semne sau tehnologie).
10. Memorie, stocare – comunicarea duce la acumularea de informaţie şi putem „comunica cu”
astfel de depozite informative.
11. Răspuns discriminatoriu – accentuarea acordării selective de atenţie şi a interpretării.
12. Stimuli – accentuarea caracterului mesajului de cauză a răspunsului sau reacţiei.
13. Intenţie – accentuează faptul că actele comunicative nu au un scop.
14. Momentul şi situaţia – acordarea de atenţie contextului actului comunicativ.
15. Putere – comunicarea văzută ca mijloc de influenţă.”16
Dintre numeroasele atribute ce influenţează definirea comunicării, Denis McQuail le-a

identifică pe următoarele (ce pot constitui puncte de pornire în analiza comunicării):
comunicarea proces de transmitere, proces de receptare a mesajelor; intenţia actului de
comunicare; comunicarea efect sau cauză a relaţiilor sociale şi structurilor interacţionale;
comunicarea proces linear sau, din contră, proces circular şi interactiv; comunicarea abordată
drept sursă a unităţii, ordinii şi coeziunii sociale sau sursă a conflictelor, a schimbării sociale;
comunicarea – sursă activă (prin care se încearcă influenţarea situaţiilor, indivizilor) sau sursă
reactivă (acceptarea influenţelor şi adaptarea la noile realităţi).
Deşi încă nu există o definiţie care să-i mulţumească pe toţi specialişti din diversele arii
de cercetare, totuşi definiţiile comunicării, indiferent de curentele, paradigmele, şcolile de
gândire cărora le aparţin, de autorii ce le-au elaborat au câteva elemente ce gravitează în jurul
unui nucleu comun:
 comunicarea este procesul viu, dinamic de transmitere a unor mesaje/informaţii de la un
individ, grup la altul, de la o sursă la alta,
 comunicarea este un atribut al speciei umane,
 comunicarea este un proces care se desfăşoară într-un anumit context în care factorii
psihoindividuali, dar şi cei socioculturali joacă un rol important,
 comunicarea este o acţiune prin intermediul căreia oamenii permanent se află în contact
informându-se, influenţându-se reciproc,
 comunicarea este o activitate prin intermediul căreia de cele mai multe ori se urmăreşte
un anumit scop (chiar şi divertismentul este un scop),
 comunicarea este o acţiune ale cărei efecte le întâlnim atât la nivel personal/individual,
cât şi la nivel social (grup, comunitate, societate etc),
16
Denis McQuail, Comunicarea, traducere Daniela Rusu, prefaţă Ioan Drăgan, Postfaţă Iulian Popescu, Editura Institutul European, Iaşi, 1999,
p. 15-16.
14
 comunicarea este o acţiune pe care o întâlnim în toate activităţile şi sferele sociale.
De fapt, fiecare definiţie relevă obiectivele cercetătorului, specializarea sa, specificul

unui domeniului de activitate, o anumită abordare metodologică sau un model teoretic adoptat.
Fără a avea pretenţia unei definiţii exhaustive, putem conchide că prin comunicare trebuie
să înţelegem o tehnică de cercetare în unele domenii, un proces viu în permanentă evoluţie şi
adaptare, proces intenţionat (provocarea la dialog, transmiterea unor informaţii sau dorinţa
obţinerii acestora, stimularea unui comportament, impunerea anumitor norme, valori) prin care
se transmite un mesaj construit pe baza unui cod sau a unei îmbinări de coduri (cuvânt, gest,
desen, grafic, culoare, ton etc.) către unul sau mai mulţi receptori (în unele situaţii cunoscuţi, în
altele necunoscuţi, sau despre care se ştiu numai anumite caracteristici) cu intenţia de a produce
anumite efecte (atitudini, comportamente etc.).
Deci, comunicarea poate fi considerată o prezenţă importantă în toate domeniile vieţii,
care nu îmbracă forme perene, un concept în permanentă schimbare ce gravitează între nucleul
epistemic şi forma simbolică, un proces ale cărui acte sunt repetitive, în unele situaţii sunt
previzibile, în altele imprevizibile, o tehnică de cercetare şi, nu în ultimă instanţă, „o şcoală”.
Pe lângă toate aspectele prezentate anterior, având în vedere inclusiv acest clivaj specific
comunicării, este ușor de înțeles de ce nici un cercetător, teoretician nu-și poate permite să
reducă definirea comunicării la o unică formulare.
1.2.3. Etapele procesului de comunicare

Majoritatea cercetătorilor, teoreticienilor sunt de acord că realizarea actului
comunicaţional este condiţionată de parcurgerea anumitor etape, de realizarea simultană a unor
operaţiuni logico-combinatorii:
a) Codificarea înţelesului este etapa ce constă în selectarea anumitor semne, simboluri,
capabile să exprime cât mai fidel semnificaţia unui mesaj, ceea ce se dorește a se transmite.
Cuvintele, imaginile, expresiile feţei sau ale corpului, semnalele ori gesturile se constituie în
semne/simboluri ale comunicării. Dar, din nefericire, în unele situații toate acestea pot fi
interpretate greşit din cauza semnificațiilor diferite atribuite aceluiași semn/simbol sau din
cauza factorilor psihoindividuali, socioculturali. Această multiplicare a sensurilor conferite
unuia şi aceluiaşi simbol, face ca în această etapă indivizii să se confrunte cu dificultăţile
selecţiei şi combinării lor astfel încât actul comunicării să un fie afectat.
b) Transmiterea mesajului constă în deplasarea mesajului codificat de la emiţător la
receptor prin diferite canale (vizual, auditiv, tactil sau electronic). În funţie de canalul selectat,
transmiterea mesajului îmbracă diferite caracteristici.
15
c) Decodificarea şi interpretarea sunt etapele care se referă la descifrarea semnelor,
simbolurilor transmise şi, respectiv, înţelegerea sensului lor. Aceste două procese sunt puternic
influenţate de experienţa, cunoştinţele, valorile receptorului, de aşteptările şi abilităţile acestuia
de a descifra şi interpreta diversele semne, coduri, simboluri.
d) Filtrarea: Constă în deformarea sensului unui mesaj datorită unor limite fiziologice
sau psihologice. Filtrele fiziologice sunt determinate de handicapuri totale sau parţiale (lipsa
sau scăderea acuităţii văzului, auzului, mersului etc.) ce limitează capacitatea de a percepe
stimulii şi deci, de a înţelege mesajul. Filtrele psihologice se instalează ca urmare a unor
experienţe trecute ori a unor sensibilităţi, predispoziţii. Ele pot afecta percepţia şi modul de
interpretare a mesajelor, dându-le o semnificaţie total sau parţial diferită faţă de cea a
emitentului. (De exemplu interpretarea diferită a mesajelor din aceeaşi bucată muzicală, acelaşi
discurs ori spectacol).
e) Feed-back-ul poate fi considerat elemetul final al procesului de comunicare. Prin
intermediul său, emiţătorul verifică în ce masură mesajul a fost înţeles corect ori a suferit
filtrări. Acesta poate fi direct şi imediat, dar și indirect: calitate slabă a activităţilor, creşterea
absenteismului, conflicte de muncă, poate indica dificultăţi vechi şi profunde ale comunicării.
1.3. Întrebări de control şi teme de rezolvat
1. Prezentaţi opinia cercetătorilor J.J. Van Cuilenburg, O. Scholter, G.W. Noomen cu privire la
comunicare.
2. Menţionaţi cel puţin trei semnificaţii ale termenului comunicare.
3. Menţionaţi cel puţin trei domenii din perspectiva cărora se poate aborda comunicarea.
4. Definiţiile comunicării, indiferent de autorii. curentele, şcolile de gândire cărora le aparţin
au câteva elemente ce gravitează în jurul unui nucleu comun. Menţionaţi cel puţin cinci dintre
aceste elemente.
Teste de evaluare/autoevaluare
 Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este adevărată) sau fals (dacă
consideraţi că propoziţia este falsă).
1. Frank E. X. Dance şi Carl Larson sunt cercetătorii americani care au adunat peste 126
de definiţii ale comunicării propuse de diverşi autori.
2. Comunicarea trebuie înţeleasă drept procesul de emitere şi receptare a unui mesaj.
3. Deşi încă nu există o definiţie care să-i mulţumească pe toţi specialişti din diversele arii
de cercetare, totuşi definiţiile comunicării, indiferent de curentele, şcolile de gândire
cărora le aparţin, de autorii ce le-au elaborat au câteva elemente ce gravitează în jurul unui
nucleu comun.
4. J.J. Van Cuilenburg, O. Scholter, G.W. Noomen sunt autorii lucrării Teoria comunicării
16
5. Din perspectivă sociologică, comunicarea este văzută ca un liant social, o
acţiune, interacţiune între indivizii aflaţi în diverse situaţii sociale, ca un proces prin
care se urmăreşte stabilirea şi schimbul de semnificaţii, informaţii şi influenţa reciprocă
a actorilor sociali.
 Completaţi spaţiile libere
6. Paleografia ne oferă informaţii despre …………………………………………...

………………………………………………………
 Marcaţi răspunsul corect

7. Autor care consideră comunicarea drept un concept universal şi atotcuprinzător
pentru că totul comunică.
a. Frank Dance
b. Ioan Drăgan
c. Mihai Dinu
ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE
17
2.1. Introducere
2.1. INTRODUCERE
Deoarece există numeroase tipuri de comunicare, ce se realizează în diverse moduri, se

poate vorbi şi de existenţa mai multor elemente pe care le întâlnim în timpul procesului de
comunicare. Unele dintre aceste elemente sunt comune tuturor tipurilor de comunicare, altele
sunt specifice numai anumitor tipuri de comunicare. Deci, pentru prezentarea acestora trebuie
să pornim tot de la procesul comunicaţional.
2.2. CONŢINUTUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
2.2.1. Elemente comune procesului de comunicare

Analiza comunicării a dus la conturarea unei structuri de bază reprezentată de un anume
tip de relaţie dezvoltată de trinomul emiţător-mesaj-receptor. Această structură a fost
menţionată încă din anul 1934 de psihologul şi lingvistul Karl Bühler. În lucrarea
Sprachtheorie. Die Sprache der Darstellungsfunktion, Karl Bühler a propus modelul de
Organon, reprezentarea triunghiulară a actului de vorbire. Totodată, autorul a identificat trei
elemente specifice acestui proces: emiţător, receptor, mesaj: emiţătorul (cel care emite
mesajul), mesajul ( conţinutul ce urmează a fi transmis) şi receptorul (cel căruia îi este destinat
mesajul). Mai mult, pentru fiecare dintre aceste trei elemente fundamentale oricărui tip de
comunicare, autorul a identificat câte o funcţie.
Mai târziu, având ca punct de plecare schema propusă de Karl Bühler, cele trei elemente esenţiale
- emiţător, receptor, mesaj - lingvistul de origine rusă, Roman Jakobson, dezvoltă structura procesului
de comunicare adăugându-i încă trei elemente: cod, canal, referent.
În viziunea lui R. Jakobson, codul este componenta alcătuită dintr-un ansamblu de semne (o
combinare a acestora) cu ajutorul căreia se construieşte mesajul; canalul este elementul de legătură, cel
care asigură contactul dintre emiţător şi receptor; referentul vizează cadrul situaţional în care se
produce actul de comunicare.
Potrivit lingvistului Roman Jakobson, acţiunea de comunicare se realizează prin
transferul de la emiţătorul către receptor a unui mesaj construit pe baza unui cod. În realizarea
actului de comunicare se identifică două procese: codificarea mesajului de către emiţător şi
decodificarea aceluiaşi mesaj de către receptor. De exemplu, dacă codul utilizat este limbajul
verbal, ambii interlocutori trebuie să fie vorbitori/cunoscători ai acelui limbaj. Transmiterea
mesajului se realizează într-un anume cod, iar între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă:
18
în timp ce mesajul are ca atribute coerenţa, cursivitatea, claritatea, codul este fix, abstract,
invariabil, format dintr-un număr destul de mic de semne.
Cei doi participanţi la actul comunicaţional, emiţătorul şi receptorul, sunt entităţi orientate
către un scop: emiţătorul are scopul de a transmite/ difuza mesajul, iar receptorul, cel puţin
teoretic, are scopul de a recepta mesajul.
Indiferent de forma pe care o îmbracă procesul de comunicare, putem identifica prezenţa câtorva
elemente. Dintre aceste, cele mai uzitate sunt emiţătorul, receptorul, mesajul, codul, canalul de
transmitere. Ceea ce trebuie subliniat este că acestea nu sunt singurele elemente ale comunicării căci în
funcţie de diverşi factori, de tipul de comunicare pot apărea şi alţii. Înainte de a ne opri asupra altor
elemente, ne vom focaliza pe explicarea următoarelor:
Emiţătorul/locutorul este entitatea care transmite mesajul. În unele situaţii, emiţătorul şi sursa
mesajului reprezintă aceeaşi entitate (emiţătorul este, în aceeaşi măsură, creatorul şi enunţătorul
mesajului), în timp ce în alte situaţii aceste elemente sunt reprezentate de entități diferite (emiţătorul nu
îşi asumă paternitatea enunţului). De exemplu în cazul publicisticii radio, emiţătorul este întotdeauna
reprezentantul unui grup organizat, al unei instituţii/post de radio, în timp ce sursa poate fi orice altă
entitate, altă persoană, altă instituţie etc.
Receptorul/interlocutorul/destinatarul este entitatea căreia îi este destinat mesajul şi care îl
primeşte. Deşi, în general, receptorul este şi destinatarul mesajului, există situaţii când aceste elemente
sunt reprezentate de entităţi diferite. De exemplu, emiţătorul transmite receptorului un mesaj care în
anumite condiţii este receptat şi de altineva sau emiţătorul transmite receptorului un mesaj cu intenţia de
a fi receptat şi de altcineva (o terţă persoană). Receptorul poate fi reprezentat de o singură persoană, de
un grup, de o comunitate, de o entitate colectivă: un ziar, un post de radio, o televiziune, un corp
legislativ, o organizaţie etc. În terminologia de specialitate pentru termenii emiţător şi receptor putem
întâlni şi termenul actanţi.
Mesajul este un ansamblu de semne construit pe baza unui singur cod sau pe îmbinarea mai
multor coduri (cuvinte, gesturi, desene, grafice) etc. prin intermediul căruia emițătorul transmite ceva
receptorului.
Mesajul poate avea mai multe forme şi poate apela la mai multe tipuri de cod: verbal (prin
utilizarea limbajului verbal), nonverbal, limbajul reprezentat de alte modalităţi de exprimare decât
cuvântul (gesturi, mimică, desene, grafice) sau paraverbal o formă a limbajului nonverbal, reprezentată
de tonalitate, inflexiune vocală, ritmul vorbirii, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte
şi, nu în ultimul rând, ticurile verbale. Deci, mesajul este „o structură simbolică, adesea de mare
complexitate, produsă în proporţii de masă şi repetabilă în mod nelimitat”. 17 În unele cazuri există
discrepanţe, mai mari sau mai mici, între ceea ce emiţătorul intenţionează să transmită şi ceea ce
17
D. McQuial, S. Windahl, Modele ale comunicării, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001, p. 13.
19
receptorul primeşte. De aceea, în unele situaţii, ceea ce constituie mesaj pentru o entitate poate fi un
simplu zgomot pentru alta. Această discrepanţă uneori este generată de prezenţa barierelor comunicării.
Referentul este reprezentat de obiectul, persoana, evenimentul, situaţia, procesul, realitatea,
conceptul, teoria la care se face referire în actul comunicării. Deci este cel, cea, cei, cele despre care se
comunică, la care se raportează mesajul.
Codul este un ansamblu de semne, o combinaţie a lor, un set de reguli ce stau la baza construirii
semnificaţiei mesajelor pentru membrii unei comunităţi, culturi, subculturi. Deci, codurile sunt
“sistemele în care sunt organizate semnele” 18. Semnificaţia mesajelor rezultă din respectarea
dimensiunii paradigmatice a semnelor şi a dimensiunii sintagmatice. Cu alte cuvinte, semnificaţia este
generată de selectarea semnelor în raport de semnificaţia ce le-a fost atribuită şi combinarea acestora pe
baza regulilor şi convenţiilor folosite de rspectiva comunitate/societate.
În lucrarea Introducere în ştiinţele comunicării, John Fiske ne semnalează existenţa a două tipuri
de coduri: cele de semnificare (lingvistice, gestuale, imagistice) şi cele comportamentale (convenţiile
sociale: codul manierelor, codurile juridice, vestimentaţia, gesturile) ce contribuie la crearea unei
semnificaţii şi care se află într-o permanentă conexiune: “Nici un cod de semnificare nu poate fi separat
efectiv de practicile sociale ale utilizatorilor săi.” 19
Deşi în comunicarea umană se folosesc mai multe coduri, cel mai utilizat este cel reprezentat de
limba naturală. Pe lângă acesta se poate face apel şi la altele, precum alfabetul Braille, alfabetul Morse,
semnele de circulaţie, alfabetul surdomuţilor etc.
Ca activitate, codificarea, selectarea semnelor, a combinaţiilor de semne pe baza unor convenţii, variază
inevitabil în funcţie de numeroşi factori: factorii psihologici - percepţia, motivaţia, convingerile,
atitudinile, factorii sociali - grupurile de referinţă, familia, rolul şi statusul social, factorii personali –
vârstă, ocupaţie, situaţie materială, stil de viata, factorii culturali - cultura individuală, cultura socială.
Canalul de transmitere a mesajului reprezintă «calea», «drumul», mijlocul fizic – undele sonore,
radio care asigură “contactul” dintre emiţător şi receptor. Canalele de comunicare au un suport tehnic ce
are rolul de a converti mesajul în semnale ce urmează a fi transmise. Mijloacele tehnice sunt
reprezentate de vocea umană, dar şi de toate mijloacele tehnice care contribuie la realizarea procesului
de comunicare: cabluri, telex, telefon, fax, calculator, mijloace audio-video, picturi, fotografii, tipuri de
scriere, cărţi, stiluri arhitecturale. Pornind de la mulţimea şi diversitatea acestor mijloace de comunicare,
J. Fiske realizează următoarea clasificare: mjijloace de comunicare prezentaţionale, vocea umană, faţa,
corpul; mijloace de comunicare reprezentaţionale, picturi, fotografii, tipuri de scriere, cărţi, stiluri
arhitecturale şi mijloace de comunicare mecanice, telex, telefon, fax, calculator etc.20
18
J. Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, traducere Monica Mitarcă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 89
19
J, . Fiske, op. cit., p. 89
20
J, . Fiske, op. cit., p. 35-36
20
La nivel instituţional, canalele de comunicare pot fi formale şi informale: „1. canale formale,
prestabilitate, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizaţie; 2. canale neformale stabilite pe
relaţii de prietenie, preferinţe, interes personal.” 21
Înafară de elementele prezentate anterior, există alte elemente, dar şi procese ce au legătură cu
acţiunea/procesul de comunicare:
Sursa poate fi reprezentată de o persoană ce deţine o informaţie şi se hotărăşte să o
transmită/difuzeze, poate fi locul, evenimentul unde, de unde se naşte şi porneşte informația/mesajul.
Context este reprezentat de circumstanţele referitoare la timpul, locul în care se petrece actul
comunicaţional, la identitatea, rolul, statutul social al actanţilor, la tipul relaţiilor dintre ei, dar şi la
emiterea şi receptarea mesajului.
Feedback-ul, termen preluat din domeniul ciberneticii, unde desemnează reacţia inversă, este
răspunsul dat de receptor emiţătorului. Cu alte cuvinte, feedback-ul este un mesaj specific, este reacţia
receptorului faţă de mesajul pe care emiţătorul l-a transmis. Prin intermediul feedback-ului, emiţătorul
are posibilitatea să evalueze modul în care mesajul a ajuns la receptor, în care a fost decodificat şi, nu în
ultimă instanţă, modul în care a fost interpretat. Din această perspectivă, feedback-ul este un item de
verificare a eficienţei sau non-eficienţei procesului de comunicare.
Feedback-ul poate fi pozitiv, prin care se încurajează şi se menţine acţiunea de comunicare sau
negativ, prin care se intenţionează întreruperea actului comunicaţional, imediat, mai ales în cazul
comunicării directe, interpersonale, sau întârziat, în cazul comunicării mediatice. De exemplu, în cazul
publicisticii, feedback-ul este reprezentat de răspunsurile primite prin intermediul scrisorilor şi
telefoanelor primite la redacţie, de cota audienţei.
Semnalul este un element care are capacitatea de a semnifica ceva şi care este produs în mod
intenţionat pentru a transmite o informaţie. Acesta poate îmbrăca diverse forme: de exemplu semnalul
numit cuvânt poate fi scris (o formă grafică) sau rostiti (o formă sonoră). În cazul semnalelor rutiere,
semnificaţia poate fi transmisă atât scris, sonor, cât şi prin intermediul luminilor şi a culorilor. De
exemplu culoarea verde a unui semafor transmite ceva, în timp ce culoarea roşie semnifică altceva. În
opinia lui Christian Baylon şi a lui Xavier Mignot semnale pot fi şi coafura, vestimentaţia, aspectul fizic
al unai persoane. În această situaţie trebuie făcută diferenţa dintre semnal şi indice (caracteristica), adică
dintre aspectul intenţionat şi nonintenţionat. “Când cineva apare la televizor, spectatorii [...] îşi fac
asupra sa o opinie [...] şi în funcţie de coafura sa, ţinuta sa, aspectul fizic etc. Dacă acestea constituie
aspectul său obişnuit [...] putem vorbi de indici. Dacă le-a adoptat în mod deliberat [...] putem vorbi de
semnale.”22
21
Vasile Tran, Irina Stanciugelu, Teoria comunicării, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 19
22
Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, trad. Ioana Ocneanu, Ana Zăstroiu, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000, p. 15
21
2.2.2. Elementele comunicării din perspectivă semiotică
Un alt element care joacă un rol esenţial în procesul de comunicare este SEMNUL. Deşi,
în mod curent, semnul este asociat cu lingvistica şi cu numele cerecetătorului elveţian
Ferdinand de Saussure (1857-1913), totuşi studierea sa este foarte veche: o întâlnim în
Antichitate, mai exact în epoca lui Platon şi Aristotel (384-322 î.Hr.), când unul dintre
subiectele dezbătute atât de vechii stoici,. cât şi de epicurieni era diferenţa dintre semnele
naturale şi cele convenţionale, create de om pentru a comunica.
Un rol important în studierea semnului l-a avut filosoful şi gânditorul religios Aurelius
Augustinus (354-430 d.Hr.) care s-a ocupat de studiul semnului tangenţial. În ciuda acestui
aspect, el a reuşit să stabilească un raport între gândire şi limbaj, între vorbire şi învăţare şi să
definească semnul drept un lucru ce are capacitatea de a semnifica ceva. Pentru Augustinus,
statutul de semn era dobândit numai atunci când un lucru avea capacitatea de a semnifica ceva,
iar inteligibilitatea semnului este dependentă de o cunoştinţă sau experienţă anterioară.
Filosoful defineşte semnul verbal prin lansarea relaţiei locutor/interlocutor, ceea ce îi atribuie
doctrinei sale caracterul unei teorii a comunicării. În lucrarea De dialectica, după ce defineşte
cuvântul ca semn, prin capacitatea sa de semnificare, Augustinus descrie semnul ca fiind „ceea
ce se arată pe sine însuşi simţurilor şi, în afară de sine, mai indică spiritului şi altceva.” 23.
Deci, semnul este ceva care face referire/trimitere la altceva, aspect care, după multe secole, va
fi susţinut de Charles S. Peirce.
Structura semnului lingvistic, prezentată în lucrarea De Magistro (X, 34), este sunetul
(sonus) şi semnificaţia (significatio). Deci, autorul prezintă semnul lingvistic ca pe o entitate cu
două feţe, concepţie care în secolul al XIX-lea va fi readusă în discuţie, evident din altă
perspectivă, de părintele semioticii, lingvistul Ferdinand de Saussure.
Totodată, Augustinus susţine că un cuvânt, adică un semn, este alcătuit din interacţiunea
a trei elemente: dictio (complex sonor, în traducere aproximativă), dicibile (concept) şi res
(lucruri), „referentul” semioticienilor moderni. Este evident că în concepţia autorului, procesul
de semnificare este rezultatul interacţiunii dintre un semn, un obiect mental, material exterior
lui şi raţiunea umană. Această viziune anticipează, cu mai bine de un mileniu, celebrul triunghi
semiotic ce va face carieră în semantica modernă şi care reprezintă raporturile dintre realitate
(referent) - gândire (concept) - limbă (simbol). Totuşi, această viziune nu ne permite să-l
considerăm pe Augustin părintele concepţiei triadice a relaţiei de semnificare căci înaintea sa,
23
Augustin, De Dialectica, ediţie, traducere, introducere, note, comentarii şi bibliografie Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti,
1991, p. 49.
22
Aristotel afirmase, în Poetica, că semnul reprezintă îmbinarea simultană a trei dimensiuni:
componenta fizică propriu-zisă, referentul şi semnificaţia.
O altă contribuţie a lui Augustinus la studierea semnelor este dihotomia acestora:
semnele naturale (cele ce involuntar au forţa de a genera cunoaşterea), semnele convenţionale24
(cele produse de toate vieţuitoarele, cele senzoriale şi mentale, suportul comunicării, cele prin
care se realizează distincţia dintre simptome, semnalele animalelor şi semnele de factură
umană), semnele verbale (cele destinate numai comunicării umane, raportate la anumite simţuri
„unele ţin de simţul văzului, cele mai multe - de auz, foarte puţine – de celelalte simţuri” 25),
semnele care se semnifică pe ele însele, semnele ce semnifică prin ele însele şi semnele care nu
au capacitatea de a semnifica prin ele însele.
Analizând mai multe lucrări (De dialectica, De magistro, De doctrina christiana),
observăm că filosoful consideră cuvintele semne, susţine că semnul nu este identic cu sine
însuşi, că el este caracterizat de două relaţii: cea cu lucrul (în cadrul desemnării şi semnificării)
şi cea dintre locutor şi auditor şi că procesul de semnificare este reprezentat de rezultatul
interacţiunii dintre un semn, un obiect mental sau material şi raţiunea umană.
Privind în ansamblu opera lui Augustin, putem afirma că acesta a subliniat caracterul
semiotic al limbajului sonor, superioritatea sa, rezultat al capacităţii de a exprima realul şi
imaginarul, concretul şi abstractul, prezentul, trecutul şi viitorul, capacitatea de a vorbi despre
sine însuşi, ca metalimbaj, prin „reflexivitate” şi că a lărgit graniţa semnului: concept cu care se
poate opera în lumea limbajului.
La începutul secolului al XVII-lea, filosoful englez John Locke (1632-1704), părintele
empirismului, care şi-a propus să faciliteze înţelegerea interconexiunii dintre reprezentare şi
cunoaştere, a introdus studiul teoretic al semnelor în filosofie şi a lansat ideea (care de regulă îi
este atribuită lui F. de Saussure) de a se constitui o ştiinţă a semnelor, care să studieze
cuvintele, semne prin care omul ajunge la cunoaşterea naturii şi, implicit, la cunoaşterea sa. În
cartea a III-a a lucrării Eseu asupra intelectului omenesc, filosoful englez defineşte limba drept
un sistem de semne, corelat cu un sistem de idei. Semnele sunt cuvintele, organizate social,
alcătuite din sunete articulate şi din idei (semnificaţia), utilizate în procesul comunicării.
Deoarece complexul sonor şi cuvintele aparţin unor planuri diferite, Locke afirmă că legătura
dintre ele este „arbitrară” (termen utilizat pentru prima dată) şi „voluntară”.
Şi în secolul al XVIII-lea, analiza semnului a constituit o atracţie, un subiect de
cercetare. Cesar Chesneau de Condillac aşează în relaţie de sinonimie semnul şi cuvântul,
24
„[…] toate vieţuitoarele şi le trimit una alteia, pentru a arăta clar […] reacţiile propriului psihism, fie senzoriale, fie mentale, de orice fel”,
Augustin, De Doctrina Christiana, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 113.
25
Ibidem.
23
stabileşte o nouă clasificare a semnelor în funcţie de ceea ce le generează şi de raportul cu
noţiunile exprimate. El distinge semne accidentale (legate în mod accidental de anumite idei),
naturale, cele produse de afect, şi semne instituţionale, cele care se bazează pe un raport
arbitrar cu noţiunile exprimate. Dacă perspectiva lui C. C. de Condillac nu avut un puternic
ecou în epocă, cea a lui James Harris, principalul reprezentant englez al teoriei gramaticii
universale, este reprezentativă. Harris defineşte cuvântul drept semn al unor idei generale,
subliniază caracterul convenţional al raportului dintre complexul sonor şi semnificaţie, explică
cauzele care au generat înlocuirea progresivă a semnelor motivate cu cele arbitrare şi
convenţionale, lansează concepţia că arbitrarul este parţial corectat prin motivarea relativă în
cazul termenilor derivaţi şi compuşi.
Refuzând falsele clarităţi, Ferdinand de Saussure (1857-1913) aduce una dintre marile
înnoiri lingvisticii moderne şi semiologiei: definirea şi descrierea semnului lingvistic. Pentru
lingvistul elveţian semnul este întregul alcătuit din două elemente eterogene ce reflectă
simultan o idee, un concept şi ceva material, acustic, vizual: „Semnul lingvistic nu uneşte un
lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine acustică. […] Semnul lingvistic este o entitate
psihică cu două feţe“26. Ulterior, atorul va numi partea abstractă a semnului semnificat, iar pe
cea materială, concretă semnificant. Prin lansarea acestei viziuni este fixat un model bilateral,
relaţional. Deci, în viziunea lui Saussure, semnul reprezintă o combinaţie dintre concept şi
imagine acustică, dar, prin folosirea curentă, semnul desemnează numai imaginea acustică. În
esenţă, semnul lingvistic saussurian este expresia relaţiei arbitrare dintre semnificant şi
semnificat şi poate fi caracterizat prin linearitatea semnificantului (desfăşurarea sa într-o
singură dimensiune, cea a timpului, sub forma unei înlănţuiri de elemente, deci sub forma unei
linii), arbitrarul relaţiei dintre semnificant şi semnificat (lipsa oricărei legături naturale între
semnificant şi semnificat), imutabilitate (aspectul social al limbii, continuitatea istorică a
familiilor de limbi, tendinţa de prezervare şi transmitere a limbii materne) şi mutabilitate
(schimbările, deplasările, alterările raporturilor dintre semnificant şi semnificat determinate de
curgerea timpului, de influenţele şi interferenţele lingvistice).
O altă contribuţie marcantă în definirea şi analiza semnului este cea a lui Charles S.
Peirce (1839-1914) care a lansat ideea că semnul nu trebuie abordat ca o entitate individuală, ci
ca element ce acţionează, interacţionează, produce o semnificaţie, se transformă şi poate
produce o nouă semnificaţie. Pentru filosoful american, semnul reprezintă „ceva care ţine locul
a ceva pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri” 27. Deci, semnul
26
Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, publicat de Charles Bally în colaborare cu Albert Sechehaye, ediţie critică de Tullio de
Mauro, traducere şi prefaţă Izverna Tarabac, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 85-86.
27
Charles S. Peirce, Semnificaţie şi acţiune, traducere Delia Marga, prefaţă Andrei Marga, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 269.
24
peircian se caracterizează şi prin faptul că ţine locul unui obiect, care poate fi imediat, exact aşa
cum este el reprezentat de semn sau dinamic, adică independent de semn, dar care are rolul de a
conduce la producerea semnului. În sens dinamic, semnul este sinonim cu semioza şi cu
mişcarea semiosică pentru un reprezentant. Depăşind definiţia saussuriană sprijinită pe
dualitatea semnificat - semnificant, Peirce introduce un al treilea termen - interpretantul - într-o
configuraţie de triunghi semiotic şi defineşte semnul în raport de acest nou element: „Definesc
Semnul ca ceva ce este în aşa fel determinat de altceva, numit Obiectul său, şi care, determină
un anume efect asupra unei persoane, efect pe care-l numesc Interpretantul său, încât aceasta
din urmă este determinat mijlocit de primul”28.
Încercând să sintetizăm, putem afirma că meritele lui Peirce sunt legate de viziunea
triadică asupra semnului şi de taxonomia semnelor şi a sistemelor de semne (exprimată prin
modul de relaţionare între vehiculul semnului şi referentul său, reflectând modalitatea lor,
aparenta lor transparenţă în relaţie cu „realitatea”) etc.
Deşi ideile lui Saussure şi ale lui Peirce au pornit de la concepţii diferite, cei doi
gânditori au în comun o teorie a semnelor, ca acces codificat la un obiect, iar scrierile lor
constituie puncte de referinţă pentru numeroşi alţi gânditori. Pe drumul deschis de Ferdinand de
Saussure au păşit L. Hjelmslev, R. Barthes, Cl. Lévi-Strauss, M. Foucault, J. Derrida, în timp ce
Charle S. Peirce îi are ca urmaşi pe Th. Sebeok, K. von Frisch, C. K. Ogden, I. A. Richards, Ch.
Morris etc.
În secolul al XX-lea se impun în studiul semnului cel puţin două personalităţi Roland
Barthes şi Umberto Eco.
Roland Barthes se ocupă de semnul lingvistic, pe care încearcă să-l trateze din
perspectiva relaţiilor sale: interioară (simbolică) şi exterioare (virtuală-paradigmatică şi actuală-
sintagmatică).
Din perspectiva relaţiei interioare, legătura semnificantului cu semnificatul, este tratat
simbolul. Prin intermediul relaţiilor paradigmatice urmăreşte sesizarea celor mai mici forme
din interiorul semnului, necesare pentru a realiza o schimbare de sens. Aceste forme sunt
evidente numai prin comparaţie sau opoziţie cu altele.
Din perspectiva relaţiilor sintagmatice, autorul se apleacă asupra raporturilor dintre
semn şi vecinii săi, asupra libertăţilor, toleranţelor, constrângerilor de asociere ale semnului,
asupra raporturilor dintre semnele unui discurs. De fapt, întreaga sa analiză urmăreşte, pe de o
parte, raporturile dintre semnificant, semnificat şi semn, iar pe de altă parte, raporturile
semnului cu celelalte semne.
28
Charles S. Peirce, Semnificaţie şi acţiune, traducere Delia Marga, prefaţă Andrei Marga, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 270.
25
Având ca punct de plecare modelul semiologic saussureian, Roland Barthes extinde
analiza semnelor şi la nivelul imaginilor publicitare, atribuind semnelor pline din cadrul
imaginii publicitare aceeaşi structură ca şi în cazul semnelor lingvistice: semnificat şi
semnificant.
Fin cunoscător al studiilor clasice despre semn, Umberto Eco a cărui operă constituie o
sinteză practic a tuturor curentelor, şcolilor de semiotică din secolul al XX-lea, consideră
semnul o funcţie, o relaţie funcţională instituită social, rezultatul proceselor de codificare şi
combinare la un moment dat în anumite condiţii: „semnele sunt rezultatele provizorii ale unor
reguli de codificare ce stabilesc corelaţii tranzitorii în care fiecare element este, ca să spunem
aşa, autorizat să se asocieze cu un alt element şi să formeze un semn numai în condiţiile date,
prevăzute de cod”29. Demonstrând că semnul nu este o unitate fizică şi nici o unitate semiotică
fixă, autorul lansează inedita ideea că: „nu există semne, ci funcţii-semn” 30. Funcţia-semn este
rezultatul corelării a două funcţii, expresia şi conţinutul, care au capacitatea, fiecare, de a intra
în interacţiune şi cu alte elemente devenind astfel un functiv diferit ce posedă forţa de a da
naştere unei alte funcţii-semn. După părerea lui Umberto Eco, semnele se pot clasifica în
funcţie de sursa care le produce, cota de specificitate semiotică, modul de producţie şi
interpretare. În funcţie de sursa care le produce, filosoful milanez recunoaşte existenţa
semnelor produse de un emiţător uman, dar şi a celor produse de o sursă naturală care nu este
un agent uman.
Pornind de la criteriul cotă de specificitate semiotică, Umberto Eco menţionează că
unele obiecte sunt produse pentru a semnifica, în timp ce altele sunt produse pentru a îndeplini
funcţii practice date. Ultimele sunt semne numai atunci când sunt reprezentantele unor clase de
obiecte sau în cazul în care existenţa obiectelor este asociată cu o formă care stimulează sau
permite îndeplinirea unei funcţii fiindcă forma lor semnifică îndeplinirea acelei posibile funcţii.
Toate aceste teorii, referitoare la semn şi semnificaţie constituie unul dintre punctele de
plecare în analiza diverselor tipuri de comunicare.
Un alt element întâlnit în procesul comunicării umane, dar şi în toate ştiinţele ce
studiază omul sub diferitele lui aspecte este simbolul.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul simbol provine din grecescul symbolon, care
înseamnă împreună şi desemnează elementul ce semnifică legătura şi posibilitatea de
recunoaştere a două persoane: „Un symbolon era la origine un semn de recunoaştere, un obiect
tăiat în două jumătăţi, a căror alăturare le permitea purtătorilor fiecărei părţi să se recunoască
29
Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, traducere Anca Giurescu, Cezar Radu, postfaţă şi note Cezar Radu, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 66.
30
Ibidem.
26
drept fraţi şi să se întâmpine ca atare fără să se mai fi văzut vreodată înainte” 31. Deci, la origine,
simbolul a reprezentat un semn de recunoaştere, un semn al legăturii dintre două persoane,
semn ce îndeplinea o funcţie ontologică, una convenţională şi, nu în ultimă instanţă, una
analogică.
Dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor sociale, umaniste şi aplecarea asupra studierii
simbolului au generat apariţia altor explicaţii şi definiţii.
Din perspectivă psihosocială, simbolul este ceva care exprimă altceva având o
semnificaţie tributară convenţiilor sociale, ariei de răspândire şi perioadei în care trăieşte:
„obiect, imagine sau entitate grafică care desemnează sau exprimă altceva decât ceea ce este el
[…] pe baza unor convenţii, având un caracter circumstanţial, […] pentru grupuri mai restrânse
de oameni, fie pentru perioade mai scurte de timp”.32
Perspectiva sociologică lărgeşte semnificaţia termenului, adăugând şi raportul pe care îl
are cu anumite evenimente sociale (ritualuri), dar şi individuale (visul): „cea mai mică unitate
de sens în domeniile semantice ale ritualului, visului sau mitului”33.
Dacă perspectiva psihanalitică prezintă simbolul drept un element al schimburilor şi
reprezentărilor umane ce participă la constituirea realităţii umane, perspectiva filosofică se
mulţumeşte cu o viziune mult prea generală: „semn, obiect sau imagine concretă [...] care
reprezintă, evocă altceva decât ceea ce este.”34
Ferdinand de Saussure, întemeietorul lingvisticii moderne, consideră simbolul un semn
ce se găseşte la un nivel de generalitate inferior semnului lingvistic, ca rezultat al unei legături
iconice, între idee, concept şi imaginea sa acustică. Spre deosebire de semn, care este
caracterizat de o relaţie prin excelenţă arbitrară, simbolul păstrează o undă naturală între
semnificant şi semnificat, deci nu este în totalitate arbitrar. Pentru a sublinia această trăsătură a
simbolului, Saussure oferă exemplul balanţei, simbol al justiţiei 35. Putem observa că, deşi
autorul abordează semnul şi simbolul din perspectiva lingvisticii, nu se rezumă numai la cele
din sfera lingvisticii.
Analizând rolul imaginilor în vis, în mituri, lingvistul francez, Emile Benveniste ajunge
la câteva concluzii semnificative: 1. simbolul este o formă de limbaj comună tuturor oamenilor,
indiferent de locul în care se află, deci are o dimensiune universală; 2. pentru un singur
semnificat pot fi utilizaţi numeroşi semnificanţi; 3. simbolul iconic are un caracter motivat,
31
Luc Benoist, Semne, simboluri şi mituri, traducere Smaranda Bădiliţă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 6.
32
*** Dicţionar de psihologie socială, ESP, Bucureşti, 1981, p. 224.
33
*** Dicţionar de sociologie, Editura Univers, Bucureşti, 2003, p. 520.
34
*** Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 633.
35
„Simbolul are caracteristica de a nu fi niciodată cu totul arbitrar; el nu e vid; între semnificant şi semnificat există un rudiment de legătură
naturală. Simbolul justiţiei, balanţa, n-ar putea fi înlocuit cu orice altceva, de exemplu cu un car de luptă”, F. de Saussure, op. cit., p. 87.
27
adică între el şi ideea pe care o serveşte există o analogie care, cu excepţia sensului, nu există
între cuvânt şi ideea exprimată.
Mircea Eliade, istoric al religiilor, se apleacă asupra simbolului definindu-l drept
modalitate autonomă de cunoaştere, considerându-l, alături de mit şi imagine, substanţa vieţii
spirituale36, o infinitate de metafore, de asociaţii de sens, camuflări succesive ale unei obsesii
originare. Prin intermediul simbolurilor se poate reconstitui schema gândirii arhetipale, iar
cercetarea şi cunoaşterea lor conduc la relevarea adevăratei naturi a fiinţei umane.
Pentru Carl Gustav Jung, simbolul reprezintă forma necunoscutului recunoscut37,
concepţie îmbrăţişată şi de P. Ricoeur pentru care simbolul reprezintă mişcarea sensului primar
către sensul latent, dar şi vesmântul caduc al imaginii.
În opinia lui C. G. Jung, capacitatea unui lucru de a simboliza sau nu ceva trebuie legată
de legile semiotice, dar şi de capacitatea receptorului de lecturare şi înţelegere toate
semnificaţiile unui cuvânt, fapt etc.: „Dacă ceva este sau nu simbol depinde mai întâi de
atitudinea conştiinţei examinatoare, a unui intelect bunăoară care consideră starea de fapt dată
nu doar ca atare, ci şi ca expresie a necunoscutului. Este de aceea perfect posibil ca cineva să
stabilească un fapt care din unghiul său de vedere să nu pară simbolic, dar să pară din unghiul
altei conştiinţe. Şi invers.”38. De aceea, pentru C. G. Jung, simbolul reprezintă mijlocul de
exprimare a arhetipurilor, structuri psihice, aproape universale, înnăscute sau moştenite, care au
o mare pondere în evoluţia personalităţii.
Pentru Gilbert Durand, specialist în structurile antropologice ale imaginarului, simbolul
este o „reprezentare care face să apară un sens secret, el este epifania unui mister''39. Analizând
cele două componente ale simbolului, semnificantul şi semnificatul, autorul atribuie simbolului
o latură concretă, specifică semnificantului, dar şi una abstractă „acea parte de invizibil şi de
indicibil care face din el o lume de reprezentări indirecte, de semne alegorice” 40. Totodată, G.
Durand afirmă că structura oricărui aparat simbolic este formată din schemă (suma tuturor
gesturilor umane), imagine (situaţiile şi obiectele arhetipale) şi nivel cultural (planul care
determină în mod irevocabil sensul, existenţa, locul, evoluţia unui simbol). Astfel, pentru
antropologul francez, simbolismul are la bază dinamismul, capacitatea de a evoca semnificaţia
pură, în timp ce imaginarul nu reprezintă decât traseul antropologic al simbolului.
36
M. Eliade, Imagini şi simboluri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 11-13.
37
„[…] cea mai bună denumire sau formulă pentru o stare de fapt relativ necunoscută, dar recunoscută ca existentă sau necesară şi care n-ar
putea fi desemnată iniţial într-un fel mai limpede ori mai caracteristic”, Carl Gustav Jung, Tipuri psihologice, traducere Viorica Nişcov, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 487.
38
Carl Gustav Jung, Tipuri psihologice, traducere Viorica Nişcov, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 489.
39
Gilbert Durand, Aventurile imaginii. Imaginaţia simbolică. Imaginarul, Nemira, Bucureşti, 1999, p. 18.
40
Ibidem.
28
Jean Burgos, păşind pe terenul defrişat de Gilbert Durand, profesorul şi maestrul său
reformulează raporturile dintre simbol şi creaţie şi ajunge la concluzia că simbolul nu
reprezintă o figură retorică, un procedeu de expresie, ci însăşi poezie, „poiesis”, capacitatea de
a sugera, îndruma şi nu de a expune, deci o etapă în cercetarea prezenţei şi absenţei, a existenţei
şi virtualităţii, a completului şi incompletului, un pas spre nesfârşita cunoaştere.
Émile Durkheim, întemeietorul şcolii franceze de sociologie, defineşte simbolul drept „o
figură retorică, care «reprezintă» şi «exprimă» […], o metaforă” 41, un simptom, din perspectiva
semiologiei medicale, dar şi un element al socialului. Chiar dacă sociologul nu a reuşit să
demonstreze gândirea naturii simbolice a faptelor sociale, el are meritul de a recunoaşte că
socialul este alcătuit din reprezentări colective, grefate pe numeroase simboluri.
Parcurgând toate aceste definiţii, fără a avea pretenţia unei redefiniri a termenului (căci,
asemeni lui Ch. S. Peirce, considerăm că simbolul „are atât de multe semnificaţii încât ar
însemna să deteriorăm limba dacă i-am mai adăuga încă una” 42), am încercat să demonstrăm
imposibilitatea definirii exhaustive a termenului, complexitatea şi importanţa sa, dar şi să
justificăm interesul pe care studierea sa l-a stârnit în rândul cercetătorilor din atâtea domenii,
inclusiv din domeniul comunicării.
Fiindcă simbolul nu este totuşi o carte deschisă pentru oricine, înţelegerea sa „este
travaliul de gândire care consistă în a descifra sensul ascuns în sensul aparent, în a desfăşura
nivelurile de semnificaţie în semnificaţia literală”43.
Pornind de la elementele structurale menţionate mai sus, putem afirma că procesul de
comunicare ia naştere ca urmare a relaţiei de interacţiune, de interdependenţă ce există măcar
între o parte dintre acele elemente.
2.3. Îndrumar pentru autoverificare
1. Prezentaţi elementele comunicării menţionate de Karl Bühler.

2. Menţionaţi elementele cu care cercetătorul rus Roman Jakobson îmbogăţeşte schema
comunicării.
3. Prezentaţi concepţia lui Ferdinand de Saussure cu privire la semn.
4. Prezentaţi concepţia lui Emile Benveniste cu privire la simbol.
5. Prezentaţi rolul codului în procesul comunicării.
 Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este adevărată) sau fals
(dacă consideraţi că propoziţia este falsă).
41
C. Tarot, De la Durkheim la Mauss, inventarea simbolicului, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, p. 213.
42
Ch. S. Peirce, Semnificaţie şi acţiune, Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 302.
43
P. Ricoeur, Le conflit des interpretations, Editions Seuil, Paris, 1969, p. 16.
29
1. John Fiske ne semnalează existenţa a două tipuri de coduri: cele de semnificare
(lingvistice, gestuale, imagistice) şi cele comportamentale (convenţiile sociale: codul
manierelor, codurile juridice, vestimentaţia, gesturile) ce contribuie la crearea unei
semnificaţiişi care se află într-o permanentă conexiune
2. În viziunea lui R. Jakobson, codul este componenta alcătuită dintr-un ansamblu de

semne (o combinare a acestora) cu ajutorul căreia se construieşte mesajul; canalul este
elementul de legătură, cel care asigură contactul dintre emiţător şi receptor; referentul
vizează cadrul situaţional în care se produce comunicarea.
3. ……….……..…., termen preluat din domeniul ciberneticii, unde desemnează reacţia

inversă, este răspunsul dat de receptor emiţătorului, un mesaj specific: reacţia
receptorului faţă de mesajul pe care emiţătorul l-a transmis.
4. ………….………., istoric al religiilor, se apleacă asupra simbolului definindu-l drept

modalitate autonomă de cunoaştere, considerându-l, alături de mit şi imagine, substanţa
vieţii spirituale, o infinitate de metafore, de asociaţii de sens, camuflări succesive ale unei
obsesii originare.
 Marcaţi răspunsul corect
5. Element al comunicării considerat un ansamblu de semne construit pe baza unui cod

sau pe îmbinarea mai multor coduri (cuvinte, gesturi, desene, grafice etc.).
a. Simbol
b. Mesaj
c. Feedback
3. REPERE ÎN EVOLUŢIA ŞI CERCETAREA COMUNICĂRII
3.1. Introducere
30
3.1. INTRODUCERE
Istoria omenirii poate fi privită şi ca o istorie a comunicării căci fiecare etapă de

dezvoltare a umanităţii şi-a lăsat amprenta şi asupra modului de a comunica.
Fiecare etapă din dezvoltarea comunicării umane, de la inventarea limbajului şi a vorbirii
până la fixarea acesteia prin scriere, de la alfabetul Morse, telegraf, tipar, telefon, radio,
televiziune, telefon mobil până la internet şi reţelele de socializare etc. a facilitat schimbul de
mesaje, informaţii între persoane aflate uneori la mii de kilometri depărtare, a înlesnit
transmiterea cunoştinţelor de la o generaţie la alta şi, nu în ultimul rând, a facilitat păstrarea
rânduielilor, tradiţiilor unor popoare care au rămas numai în cărţile de istorie. Deci, este evident
că procesul de comunicare s-a dezvoltat în timp fiind legat atât de evoluţiile neurofiziologiei
umane, cît şi de descoperirile ştiinţifice şi tehnice. Având în vedere aceste aspecte, este uşor de
înţeles de ce studiul evoluţiei comunicării este interesant, dar şi extrem de dificil.
3.2.1. Principalele etape în dezvoltarea comunicării

Apariţia vorbirii, cel mai important pas în dezvoltarea comunicării, a făcut obiectul de
cercetare a specialiştilor din diverse domenii de activitate (filosofie, antropologie, psihologie,
istorie, lingvistică, cibernetică, neurofiziologiei etc.) ceea ce a generat conturarea mai multor
teorii: unele teorii susţin originea onomatopeică a vorbirii, altele asociază originea vorbirii cu
transmiterea informaţiilor prin intermediul gesturilor, iar altele consideră apariţia vorbirii ca pe
o etapă firească, consecutivă comunicării prin semnale, ulterior prin gesturi.
Analizând apariţia şi evoluţia comunicării umane, Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-
Rokeach prezintă în lucrarea Teorii ale comunicării de masă o teorie a tranziţiilor. Cu alte
cuvinte, ei consideră că în evoluţia comunicării se pot identifica cinci etape de dezvoltare:
etapa comunicării prin intermediul semnelor şi semnalelor, etapa vorbirii şi a limbajului,
etapa scrisului, etapa tiparului urmată de etapa comunicării prin intermediul mijloacelor de
comunicare în masă.44
Conform autorilor mai sus menţionaţi, în prima etapă, cea a semnelor şi semnalelor
transferul de „informaţii” se realiza ca şi în cazul celorlalte mamifere prin utilizarea unui număr
limitat de sunete rudimentare, ţipete, zgomote, gesturi, grimase, poziţii corporale. Acest mod de
comunicare, mai exact de transmitere a unor informaţii avea un unic obiectiv: acela de
satisfacere a nevoilor fiziologice (foame, sete, căldură etc.). Utilizarea acestor „coduri” era
determinată, conform studiilor ulterioare, de anumite caracteristici anatomice: mărimea
44
Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, traducere Ducu Harabagiu, Cătălina Harabagiu, prefaţă Melvin L. De
Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 21-23.
31
creierului, a limbii, configuraţia ţesuturilor moi aferente, morfologia laringelui. Altfel spus,
strămoşii noştri primitivi erau incapabili, din punct de vedere fiziologic să vorbească.
Capacitatea oamenilor de a comunica pe baza sistemului de semne şi semnale a devenit
din ce în ce mai elaborată odată cu dezvoltarea fiziologică a creierului şi cu dezvoltarea
capacităţii de învăţare, de standardizare a unor gesturi. Cu toate acestea, lipsa limbajului, a
capacităţii de abstractizare, ierarhizare, sistematizare, de stocare şi reamintire a informaţiilor au
limitat capacitatea de comunicare a oamenilor, au limitat procesul de transmitere şi receptare a
unor secvenţe lingvistice mai complexe. Acţiunile ce au generat următorul pas în dezvoltarea
procesului de comunicare au fost lente, anevoioase „milioane şi milioane de ani au trebuit să
treacă înainte să devină posibilă adoptarea a cel puţin câtorva gesturi standardizate – adică
învăţate şi transmise (…) pentru a se angaja în schimburile de bază necesare unei vieţi
sociale.”45.
A doua etapă, epoca vorbirii şi a limbajului, este asociată, după părerea unor
cercetători, cu apariţia omului de Cro Magnon, specie cu structura craniană, limba şi laringele
identice cu ale oamenilor din zilele noastre. Aceste transformări de ordin fiziologic i-au permis
noului homo sapiens să articuleze, să emită sunete pe care omul de Neanderthal nu le putea
articula şi, ulterior, chiar şi să vorbească. „Deşi această concluzie nu este universal acceptată, se
pare că aceşti strămoşi imediaţi ai noştri au început să vorbească în urmă cu 90 000 - 40 000 de
ani.”46 Transformarea cutiei craniene l-a ajutat pe omul de Cro Magnon să desfăşoare unele
activităţi necesare comunicării: să memoreze, să stocheze, să abstractizeze, să utilizeze semne
şi simboluri, să ierarhizeze, să sistematizeze informaţiile şi deci să transmită şi să recepteze
mesaje mai lungi şi mai complexe.
Toate aceste abilităţi au fost dobândite de-a lungul a mii de ani şi au contribuit
semnificativ la progresul condiţiei umane. Mărturie în acest sens sunt şi frumoasele picturi de
pe pereţii peşterilor din Spania şi sudul Franţei, precursoare ale comunicării scrise.
Următoarea etapă, cea a scrisului este rezultatul dorinţei şi necesităţii oamenilor de a
„fixa” vorbirea. Astfel, în jurul anului 4000 î.H. 47, în Mesopotamia apar pictogramele, tăbliţe
dreptunghiulare din argilă pe care erau gravate şiruri de desene simbolice, deci imagini
simplificate prin care erau redate obiecte, fiinţe, plante, idei.
Transmiterea precum şi receptarea semnificaţiei acestor simboluri erau rezultatul unui
proces de standardizare bazat pe un set de reguli însuşit atât de emiţător, cât şi de receptor.
45
Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, traducere Ducu Harabagiu, Cătălina Harabagiu, prefaţă Melvin L. De
Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 22.
46
Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, op. cit, p.22.
47
Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, op. cit, p. 31.
32
Ulterior, din necesitatea de a scrie mai rapid, s-a ajuns la folosirea ideogramelor (semn grafic
desenat prin care era redat un cuvânt).
Pornind de la ideograme, un alt popor, cel sumerian, a ajuns, în jurul anului 3000 î.e.n.,
la descoperirea şi utilizarea semnelor silabice (cele care reprezentau părţile de vorbire ce nu
puteau fi reprezentat figurativ), după cum o dovedesc tăbliţele descoperite la Djemet Nasr. Cu
toate aceste, nici sumerienii nu au reuşit să realizeze un alfabet (un semn distinct pentru fiecare
vocală şi consoană).
Stilizarea permanentă a semnelor a dus la apariţia scrierii cuneiforme, care timp de
secole a reprezentat scrierea de circulaţia în orient.
Tot în jurul anului 3000 î.e.n. în Egipt erau folosite hieroglifele, semne ce alăturau
ideogramele (semne-cuvinte) cu semnele fonetice (semne-sunete). Ulterior din scrierea
hieroglifică s-a ajuns la scrierea hieratică (caracterul de imagine al semnelor este diminuat
semnificativ păstrându-se totuşi regulile de bază ale scrierii), ca în ultimele veacuri ale marilor
civilizaţii faraonice să se ajungă la utilizarea scrierii demotice, un adevărat sistem stenografic.
În toată această perioadă, scrierea şi citirea textelor erau îndeletniciri realizate de o
persoană special desemnată, care avea nevoie de ani de studiu şi multe exerciţii pentru a învăţa
mulţimea de semne, pictograme, ideograme. Aceşti specialişti ai scrisului şi cititului numiţi
scribi, erau experţi şi în prepararea cernelurilor. Totodată, ei erau şi posesorii instrumentelor de
scris şi de şters scrisul.
In antichitatea îndepărtată, scribii, pe lângă faptul că deţineau secretul scrisului şi
cititului, deţineau numeroase privilegii, dar şi o mare putere politică, socială, economică fiind
unii dintre cei mai informaţi indivizi. Scribii reprezentau prima verigă a democraţiei ce a
condus la formarea unei clase de birocraţi pe care un stat puternic centralizat - cel faraonic – se
putea sprijini. Probabil că dorinţa scribilor de a-şi conserva privilegiile a reprezentat unul dintre
motivele pentru care scrierea cuneiformă, pe parcursul evoluţiei sale, în loc să se simplifice s-a
complicat din ce în ce mai mult.
De-a lungul timpului, scribii au fost organizaţi în ierarhii conform unor principii de
specializare: unii erau însărcinaţi cu scrierea, alţii cu copierea textelor, alţii calculau fiind
însărcinaţi cu înregistrarea profitului, trierea produselor şi organizarea distribuirii resurselor.
Exista şi o categorie aparte: scribii aflaţi în serviciul funcţionarilor şi al preoţilor.
In mileniul III î.e.n., alături de scrierea textelor, scribul manifesta şi o preocupare
intensă pentru lectură, aceasta fiind considerată un adevărat ritual religios, iar cel care o
practica avea un titlu pe măsură: purtător al cărţii rituale sau preot lector.
33
De-a lungul timpului, scribii s-au distins ca o adevărată pătură de intelectuali, iar
calitatea de scrib dobândeşte o conotaţie socială precisă.
Analizând modul în care a evoluat scrierea, putem constata că treptat s-a trecut de la o
scriere greoaie reprezentată de pictograme la una mai simplă reprezentată de scrierea demotică,
ajungându-se la scrierea fonetică şi deci, la descoperirea şi utilizarea alfabetului. Cercetătorii
nu au putut stabili cu exactitate nici cine este autorul acestei descoperiri, alfabetul, nici locul în
care s-a realizat, dar sunt de acord că la mijlocul mileniului II î.e.n. era utilizat atât alfabetul
cuneiform, cât şi cel linear fenician în întreaga zonă siriano-palestiniană.
Deşi originile alfabetului nu sunt cunoscute, există teorii care avansează ideea ca istoria
alfabetului a început în Egiptul antic, în timp ce altele o plasează în Sinai şi în Palestina.
Indiferent de locul naşterii, prin crearea simbolurilor cu valoare fonetică a fost ruptă şi depăşită
definitiv relaţia dintre imagini şi cuvinte.
Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach consideră că cel mai simplu şi eficient este
alfabetul grecesc, atestat la jumătatea mileniului I î. e.n.
Epoca tiparului: După inventarea scrisului, alfabetului, o etapă importantă în
dezvoltarea comunicării este legată de descoperirea tiparului cu caractere mobile independente.
Deşi această tehnică se pare că era cunoscută chinezilor din secolul al V-lea A.D. (în anul 868
chinezii au tipărit prima carte din lume Diamond Sutra), în Europa va fi cunoscută şi utilizată
începând cu secolul al XV-lea. În jurul anului 1450, aurarul Johann Gutenberg reuşeşte să
sintetizeze cunoştinţele tehnice existente, să perfecţioneze unele proceduri deja cunoscute, să
creeze o presă de tipărit fără tamponul utilizat la xilografiere şi să inventeze „o cerneală densă
care să aibă aderenţă la suprafeţele metalice” 48. Deci, inventează tiparul cu caractere mobile
independente.
Această descoperire a avut un impact major asupra dezvoltării comunicării şi educaţiei
prin tipărirea mai rapidă a cărţilor şi eliminarea erorilor de transcriere (până în secolul al XV-
lea cărţile erau scrise de mână). Produsele tiparului (cărţi, ziare, reviste) au contribuit la
transmiterea mai rapidă şi eficientă a informaţiilor, la stabilirea unor noi conexiuni, la
dezvoltarea cunoaşterii, gândirii, la răspândirea unui mare număr de idei şi sentimente.
Putem considera că invenţia aurarului Johann Gutenberg tiparul cu caractere mobile
independente, a fost un catalizator care a generat marile schimbări sociale ce au urmat.
Epoca mijloacelor de comunicare în masă. Progresul tehnic de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea s-a repercutat asupra tuturor domeniilor vieţii sociale,
48
Giovanni Giovannini, (coord.), De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă, traducere Emilia Cosma, prefaţă Edmond
Nicolau, Editura Tehnică, Bucureşti, 19899, p. 82
34
economice, politice, culturale deci, şi asupra comunicării. Apariţia şi dezvoltarea mijloacelor de
comunicare a generat schimbarea raporturilor dintre indivizi, dintre indivizi şi autorităţi, a
contribuit la schimbarea percepţiilor, atitudinilor şi implicit a comportamentelor sociale. De
fapt, apariţia fiecărui nou mijloc de comunicare a însemnat încă un pas, o altă etapă în
dezvoltarea cunoaşterii și a umanităţii.
Trecând peste metodele empirice de comunicare acustică, optică şi chiar electrică,
primul pas important în comunicarea prin intermediul mijloacelor electronice a fost reprezentat
de brevetarea, în anul 1837, a telegrafului electric. Părintele telegrafului, Samuel Morse, este şi
cel care realizează prima transmisie prin intermediul telegrafului la data de 24 mai 1844.
Evoluţia telegrafului ia sfârşit în anul 1872 când Thomas Alva Edison experimentează
sistemul duplex ce permitea transmiterea simultană pe acelaşi fir în sensuri opuse a două
telegrame. Tot acestui inventator american îi datorăm și descoperirea becului cu filament, al
telefoniei, al înregistrării mecanice a sunetului cu ajutorul fonografului și al kinetoscopului,
aparat cu ajutorul căruia se poate reconstitui o mișcare, utilizat în cinematografiei.
După această dată în prim-planul evoluţiei mijloacelor de comunicare în masă apare un
alt protagonist: dispozitiv capabil să emită și să recepționeze cuvintele rostite. Deci, noul
protagonist, telefonul, a fost brevetat în anul 1876 de către Alexander Graham Bell, părintele
celei mai cunoscute firme de comunicații. "Bell Telephone Company", devenită ulterior
un concern gigant de comunicație AT&T.
În anii ’90 ştafeta este preluată de telegrafia fără fir. Descoperirea undelor
electromagnetice de către fizicianul Rudolf Hertz îi permite italianului Guglielmo Marconi să
construiască sistemul de telegrafie fără fir. Astfel, vocea umană este transmisă pe calea undelor,
istorică fiind experienţa de lângă Bologna, de la Pontecchio din anul 1896. In acea perioadă (în
jurul anilor 1890) erau cunoscute trei dispozitive capabile să înregistreze şi să reproducă
sunete: invenţia lui Th. Edison, fonograful, invenţia lui Al. Bell, grafofonul şi cea a lui E.
Berliner gramofonul.
La confluenţa telefoniei cu telegrafia fără fir ia naştere radiofonia.
Noul mijloc de comunicare în masă, radioul, nu a fost opera unui singur inventator şi nu
s-a realizat dintr-o dată, ci parcurgându-se mai multe etape: o etapă a descoperirilor teoretice,
urmată de una aplicativă (construirea unor aparate experimentale) şi de una în care aceste
descoperiri şi experimente au avut ca rezultat construirea unui nou dispozitiv cu ajutorul căruia
să se poate comunica în masă. Cele mai importante contribuţii în acest sens le-au avut Heinrich
Rudolf Hertz care în anul 1887 a studiat şi a produs undele magnetice (pornind de la teoria
electromagnetică a luminii, elaborată de fizicianul James Clark Maxwell), Alexandr
35
Stepanovici Popov, fizicianul care în anul 1894 a inventat antena, Guglielmo Marconi,
„părintele radioului”, cel care a sintetizat toate aceste descoperiri, reuşind să trimită un semnal
fără să utilizeze firele electrice, realizând sistemul cu unde scurte, prima legătură radio pe o
distanţa de 14 km., pentru ca în anul 1903 să realizeze şi prima legătură intercontinentală între
Europa şi America.
Următorul pas în dezvoltarea mass-media este făcut de cinematografie şi televiziune. Şi
acestea au o istorie lungă şi sunt rezultatul mai multor descoperiri ştiinţifice şi tehnice.
Cinematograful se leagă de numele lui Th. Al. Edison, al fraţilor Lumiere. Ulterior, filmul a
fost detronat de televiziune ale cărei principii au fost descoperite în anii 1920, experimentate în
anii `30 şi lansate la sfârşitul anilor `40.
Dacă la început distribuţia se realiza prin difuzare hertziană terestră, dar începând cu
anii `70, televiziunea foloseşte tot mai mult sateliţii de comunicaţii, s-ar putea afirma că
importanţa sateliţilor pentru progresul comunicaţiilor moderne este similară cu importanţa
telegrafului pentru dezvoltarea ziarelor.
Vorbind despre televiziunea interactivă, ne referim la procesele de comunicare care
preiau din caracteristicile comunicării interpersonale păstrând controlul asupra conţinutului
informaţional. Teleconferinţele video permit unui număr mare de parteneri care dialoghează să
se poată vedea simultan.
Alte elemente importante din perspectiva mass-media sunt videotextul prin intermediul
căruia se obţin informaţii (adrese utile, cotaţia bursieră etc) printr-un sistem de televiziune prin
cablu şi teleshoping-ul. Aceste elemente de sistem mass-media al unităţilor audio-video, deşi se
difuzează prin intermediul televiziunii, au apărut odată cu aplicaţiile multimedia: tehnologii
care permit restituirea de documente, informaţii ce pot fi alese şi aşezate divers: texte, grafice,
sunet, imagini statice sau animate.
Dezvoltarea multimedia este legată de apariţia şi evoluţia elementelor din domeniul
calculatoarelor, a internetului cu tot ce implică el: e-mail, e-zine, e-book, desktop publishing.
Noile tehnologii refac tabloul comunicării umane la parametrii optimi ai funcţionării sale prin
dispariţia distanţei şi implicit a timpului. Practic mesajele circulă fără restricţii, emiţătorul, în
orice moment, îşi poate personaliza mesajul. În ceea ce priveşte caracterul aplicativ, noul
sistem este considerat un mediu multidimensional sau „n dimensional”, o tehnică de structurare
şi distribuire a informaţiei în masă.
3.3.2. Repere în istoria cercetării comunicării
36
Înţelegerea procesului de comunicare, a funcţiilor, barierelor, modelelor, paradigmelor,
tipurilor şi, nu în ultimul rând, a proceselor complementare comunicării impune cunoaşterea
principalelor etape din istoria cercetării comunicării.
O încercare de sistematizare a cercetărilor legate de comunicare realizează Sultana
Craia în lucrarea Introducere în teoria comunicării. Cercetând numeroase lucrări, autoarea
ajunge la concluzia că în cercetarea evoluției comunicării se pot identifica şase etape: înainte de
anul 1920; între 1920 şi 1940; între 1940 şi 1960, „vârsta de aur a psihologiei sociale”; între
1960 şi 1978; între 1978 şi 1980, între 1980 şi anul 2000.
De fapt, autoarea realizează o cronologie a cercetărilor având ca reper unele lucrări
apărute în Europa şi în Statele Unite ale Americii, unele teorii, curente, fenomene, evenimente
sociale, dar şi câteva dintre progresele tehnice ce au avut consecinţe importante asupra
dezvoltării procesului de comunicare.
Preocuparea pentru studierea comunicării apare destul de târziu, căci în veacul al XIX-
lea, atenţia era focalizată pe dezvoltarea sistemelor de comunicare, vectori importanţi ai
progresului economic, ai dezvoltării tehnice, dar şi instrumente utile în domeniul militar.
Deşi în această perioadă, comunicarea este abordată din perspectivă tehnică şi
economică, totuşi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale veacului următor,
studiul comunicării îşi lărgeşte graniţele realizându-se anumite corelări între comunicare,
atitutdini, comportament public, deci abordând şi elemente, problematici din psihologia socială.
Mai exact, atenţia cercetătorilor s-a focalizat pe raportul dintre comunicare şi unele fapte
sociale, dintre comunicare şi comportamentul mulţimii, al gloatei urmărindu-se, în acelaşi timp,
modul în care se formează şi acţionează opinia publică. Această mutaţie în abordarea
comunicării a fost posibilă datorită unor cuceriri tehnice: dezvoltarea căilor ferate, apariţia şi
exploatarea beneficiilor aduse de tipar, telegraf, radio.
Toate aceste descoperiri tehnice au dus la dezvoltarea comunicării de masă: creşterea
numărului marilor cotidiene ce difuzau informaţii generale, specilizarea publicaţiilor şi,
implicit, apariţia revistelor destinate anumitor publicuri (femeilor), dar şi la cristalizarea
anumitor opinii şi comportamente în spaţiul public. Acestora li se adaugă şi interesul manifestat
de câţiva sociologi, psihologi pentru studierea factorilor care stau la baza comportamentelor
colective.
Două dintre lucrările care vor contribui la înţelegerea ulterioară a comportamentelor
comunicaţionale şi a proceselor de influenţă sunt eseul sociologului italian Scipio Sighele,
Gloata criminală, publicat în anul 1891, la Torino şi republicat în anul 1901 şi lucrarea
medicului şi sociologului Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, apărută în 1895. În ambele
37
lucrări se avansează ideea manipulării sociale prin intermediul presei. Sociologul italian Scipio
Sighele merge până într-acolo încât în anul 1901, în cea de-a doua ediţie a cărţii avansează
ideea că ziariştii sunt nişte agitatori, iar cititorii lor sunt ghipsul ud pe care mâna sa îşi lasă
amprenta.49
În antiteză cu opiniile celor doi autori menţionaţi anterior se situează concepţiile
psihosociologului francez Gabriel Tarde care susţine importanţa publicului, formaţie
spiritualizată, grup social al viitorului şi care atrage atenţia asupra clivajului societăţii în
publicuri. Cu alte cuvinte, autorul combate ideea existenţei mulţimii, grup amorf, grup social al
trecutului şi decretează epoca publicurilor. Totodată, Gabriel Tarde susţine că apariţia şi
dezvoltarea opiniei publice este generată inclusiv de presă, căci prin intermediul cuvântului
tipărit se multiplică şi răspândesc ideile, noutăţile, iar prin intermediul telegrafului se anulează
şi desfiinţează distanţa, graniţele. Cea mai importantă acţiune a publicurilor, în concepţia
sociologului G. Tarde, este conversaţia căci aceasta îi leagă pe indivizii cu aceleaşi idei,
concepţii, preocupări, aspiraţii, sentimente şi duce la formarea opiniei publice.
O altă direcţie în cercetarea comunicării, prezentă în această primă etapă, este marcată
de preocupările lingvistului elveţian Ferdinand de Saussure de a analiza limba ca structură,
„instituţie socială”, sistem organizat de semne prin intermediul căruia se pot reda ideile,
limbajele (verbale sau de altă natură), vorbirea (act individual), semnele şi legile care le
guvernează, de a imagina o ştiinţă care să se ocupe de viaţa semnelor în societate.
Etapa dintre 1920 şi 1940 este puternic marcată de izbucnirea primei conflagrații
mondiale, Primul Război Mondial, cu toate consecinţele sale. Totuși, în această perioadă se
înregistrează progrese în domeniul științei, învățământului: numeroase curente științifice se
cristalizează, apar școli renumite în Europa (în 1926 la Praga, în 1930 la Frankfurt, în 1937 şi
1938 la Paris) şi în America. Acestora li se adaugă înființarea unor institute (Institutul de Ştiinţă
a Presei, la Paris, Institutul Francez al Opiniei Publice) ce aveau ca obiect de cercetare presa şi
opinia publică, efectele mesajelor transmise prin intermediul radioului şi cinematografului,
inclusiv efectele comunicării publice din timpul conflictului armat. Tot în această perioadă se
înregistrează un deosebit interes pentru cercetarea unor fenomene sociale precum propaganda,
manipularea, intoxicarea, dezinformarea etc. Deci, este perioada în care apar lucrările lui Carl
Hovland, Paul Lazarsfeld şi Harold Lasswell.
Apariţia în anul 1934 a lucrării Mind, Self and Society (Mintea, sinele şi societatea) ce
îi aparţine filosofului şi teoreticianului psihologiei sociale George Herbert Mead (1863-1931)
oferă posibilitatea abordării procesului de comunicare şi din perspectiva individului, a
49
Armand Mattelart, Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicării, traducere Ioan Pânzaru, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 15
38
psihologiei, dar şi a interacţiunii simbolice dintre indivizii aceluiaşi grup. Deci, încă un pas în
dezvoltatrea studiilor de comunicare.
Perioada dintre anii 1940-1960, vârsta de aur a psihologiei sociale este marcată, după
opinia autoarei Sultana Craia de elaborarea celor mai importante teorii asupra comunicării din
punct de vedere psihologic şi sociologic. Dezvoltarea, diversificarea şi înmulţirea numărului de
mijloace de comunicare publică oferă cercetătorilor ocazia abordării unor noi subiecte precum:
funcţiile mass-media, mecanismele şi efectele mass-media asupra grupurilor şi societăţii,
asupra mentalităţilor, atitudinilor şi comportamentelor colective, raportul dintre mass-media şi
societate, comunicarea interculturală. În această perioadă se remarcă Herta Herzog cu cercetări
despre audienţa foiletoanelor, Jean Stoetzel, cu studii despre teoria opiniilor, Paul Lazarsfeld,
Harold D. Lasswell, Claude E. Shannon, Elihu Katz, Joseph T. Klapper cu lucrări în care
comunicarea este abordată din perspectivă socio-psihologică, deci accentul este pus pe
mecanisme şi efecte.
Apariţia în anul 1950 a aşa numitului „Colegiul invizibil”(denumire acordată de Yves
Winkin în 1981), reţea, mişcare intelectuală formată din psihologi, psihiatrii, antropologi
preocupaţi de studiul comunicării a deschis calea şi către studierea fenomenelor comunicării
interpersonale, a simbolurilor, riturilor etc., către aplicarea unor demersurile sistematice şi
elaborarea unor teorii, axiome, concepte şi scheme, care au rămas legate de numele lor. De
exemplu, antropologul Gregory Bateson (1904-1980) este fondatorul conceptului comunicare
paradoxală, în raport cu dubla constrângere (double bind), psihiatrul Don Jackson (1920-1968)
este creatorul teoriei dublei constrângeri a lui Bateson, în relaţia dintre psihanalist şi pacient, iar
filosoful şi psihanalistul Paul Watzlawick este cel care adânceşte cercetările în direcţia logicii
comunicării.
Tot în această perioadă, mai exact în anul 1948 este lansat şi conceptul de feed-back de
către matematicianul Norbert Wiener, autorul lucrării Cibernetica şi părintele teoriei potrivit
căreia, procesul de comunicare este unul aflat într-o permanentă ajustare. Nu trebuie omis nici
faptul că tot în această perioadă este lansată teoria matematică a comunicării de către Claude
Elwood Shannon, dar şi celebrul model liniar al comunicării de către politologul Harold
Lasswell.
O nouă direcţie în studierea comunicării este abordarea raportului dintre comunicare,
mass-media şi politică, direcţie reflectată în lucrările lui Paul F. Lazarsfeld: The Peoples
Choice (1944) şi Personal Influence (1955). Deci, studierea comunicării a fost marcată de
dorinţa de a cunoaşte şi înţelege modelele de transmitere eficientă a unui mesaj de la un
39
emiţător la un receptor şi transpunerea acestora în expresii matematice şi reprezentări, în
scheme grafice.
Între 1945 şi 1960, psihologia socială a luat avânt mai ales în S.U.A., cu consecinţe
vizibile în studiul comunicării de masă, îndeosebi în contextul răspândirii televiziunii ca nou
mijloc de difuzare a informaţiei şi de influenţare a opiniei publice.
Dacă până în 1960 interesau mai cu seamă procesul comunicării, structura acesteia,
relaţiile (teoria comunicării interactive iniţiată de reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto), după
1960, atenţia teoreticienilor s-a îndreptat spre problemele influenţei mass-media.
Prin cercetările din perioada 1960-1978 se contestă unele teorii, altele sunt dezvoltate şi
nuanţate. În această perioadă se remarcă cercetările lui Elihu Katz, Wilbur Schramm, Marshall
McLuhan, Abraham Moles şi subiecte precum: rolul televiziunii în schimbarea socială şi
creşterea economică, efectele acesteia în timpul campaniilor electorale din America.
Perioadă cuprinsă între 1978 şi 1980 este caracterizată de apariţia unor noi subiecte de
cercetare: raportul dintre mass-media şi publicitate, dintre informarea şi dezinformarea opiniei
publice, rolul mijloacelor de comunicare în procesele de informarea şi dezinformarea. Cu toate
acestea, cercetarea comunicării mai ales din perspectivă psihosocială nu este abandonată. Deşi
în această perioadă apare un mare număr de lucrări, nu se înregistrează nici o contribuţie
notabilă.
Ultima etapă din istoria cercetării comunicării, prezentată de autoare are ca principale
criterii „internaţionalizarea comunicării”, dezvoltarea reţelelor informaţionale, dependenţa de
produsele mediatice, prezenţa poluării informaţionale. Lucrările publicate în această perioadă
sunt demersuri de sistematizare, clasificare, reevaluare a contribuţiilor anterioare.
O altă încercare de sistematizare a cercetărilor legate de comunicare ne este prezentată
de Judith Lazar. Conform opiniei sale, debutul cercetării în comunicare este legat de Şcoala de
la Chicago şi de studiile realizate de reprezentanţii acesteia John Dewey, Albion W. Small,
William I. Thomas, George H. Mead, Robert Ezra Park, Ernest W. Burgess, Everett C. Hughes,
Herbert Blumer, David Riesman, Anselm Strauss, Erving Goffman. Deşi s-au remarcat
numeroşi cercetători în domeniul comunicării, Judith Lazar consideră că „părinţii fondatori” 50
ai comunicării pot fi consideraţi matematicianul sociolog Paul Felix Lazarsfeld,
psihosociologul Kurt Lewin, psihologul Carl Hovland, politologul Lasswell Harold.
Paul Felix Lazarsfeld „cel mai aplicat şi cel mai inovativ cercetător în domeniul
comunicării sociale”51 s-a remarcat prin depăşirea studiului pur teoretic şi realizarea unei punţi
50
Judith Lazar, Ştiinţa comunicării, traducere Gabriela Florea, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2001, p. 11
51
Paul Dobrescu, în Postfaţă la P. Lazarsfeld, B. Berelson, H. Gaudet, Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie
electorală, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 234
40
între cercetarea academică şi interesul comercial în studierea comunicării. Folosindu-se de
cunoştinţe aprofundate de cercetare calitativă şi cantitativă, a realizat studii cu privire la
efectele comunicării. A analizat diferenţele dintre receptarea unui mesaj scris şi a unuia
radiofonic, a lansat termenul de „cercetare administrativă” prin care se înţelegea cercetarea
empirică ce răspundea la o nevoie socială, frământare publică, la o solicitare a media sau a
guvernului. Pragmatismul studiilor sale s-a văzut după alegerile prezidenţiale din America
(1940), momentul concretizării paradigmei efectelor limitate ale comunicării de masă.
Teoria comunicării în două trepte sau a fluxului în doi paşi este o teorie cu privire la
efectele mass-media propusă de Paul Felix Lazarsfeld în lucrarea The People` s Choice (1948).
Conform modelului fluxului în doi paşi, mass-media nu acţionează în mod direct asupra
publicului, ci prin intermediul liderilor de opinie, care transmit mesajul mai departe, cu
capacitatea de a influenţa publicul larg.
Harold D. Laswell, fondatorul analizei de conţinut, deschizătorul de drum în studiul
propagandei, este apreciat pentru studiile legate de conţinutul comunicării, de relaţia dintre
propagandă şi examinarea atitudinilor, opiniilor, de rolul mijloacelor de comunicare în
formarea conştiinţei naţionale. Modelul propus de H. Laswell permite descrierea unui act de
comunicare dacă se porneşte de la premisa că emiţătorul intenţionează să influenţeze
receptorul.
Psihosociologul Kurt Lewin şi-a îndreptat cercetările asupra dinamicii grupului
accentuând problemele tipice comunicării grupului.
Carl Hovland şi-a orientat cercetările către studierea mecanismelor de persuasiune, mai
exact a efectelor comunicării prin intermediul filmelor, a raportului dintre forţa de persuasiune
şi caracteristicile sociale ale audienţei, a modului în care receptorii percep comunicatorul.
După cum putem observa, deşi majoritatea cercetătorilor au fost de origine europeană,
studiul comunicării debutează pe teritoriul Americii.
1. Prezentaţi caracteristicile comunicării umane în etapa comunicării prin intermediul semnelor şi

semnalelor
2. Prezentaţi caracteristicile comunicării umane în etapa vorbirii şi a limbajului
3. Prezentaţi caracteristicile comunicării umane în etapa scrisului
4. Prezentaţi caracteristicile comunicării umane în etapa tiparului
6. Prezentaţi caracteristicile comunicării umane în etapa comunicării prin intermediul mijloacelor
de comunicare în masă,
7. Prezentaţi contribuţia lui Paul Felix Lazarsfeld la dezvoltarea comunicării.
41
o Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este adevărată) sau fals (dacă
1. Transformările de ordin fiziologic i-au permis lui homo sapiens să articuleze, să emită sunete pe
care omul de Neanderthal nu le putea articula şi, ulterior, chiar şi să vorbească.
2. Ideograma este un semn grafic desenat prin care era redat un cuvânt.
3. In mileniul III, scribul se ocupa de scrierea textelor, prepararea cernelurilor, dar şi de lectură,
aceasta fiind considerată un adevărat ritual religios, iar cel care o practica avea un titlu pe măsură:
purtător al cărţii rituale sau preot lector.
4. În Europa, în jurul anului 1650, aurarul Johann Gutenberg reuşeşte să sintetizeze cunoştinţele
tehnice existente, să perfecţioneze unele proceduri deja cunoscute, să creeze o presă de tipărit fără
tamponul utilizat la xilografiere, deci să inventeze tiparul cu caractere mobile independente.
5. În anul 1948 este lansat conceptul de feed-back de către matematicianul

……………………. , autorul lucrării Cibernetica şi al teoriei potrivit căreia, procesul de
comunicare este unul aflat într-o permanentă ajustare.
1. Psihosociologul …………………. şi-a îndreptat cercetările asupra dinamicii grupului

accentuând problemele tipice comunicării grupului.
7. Cea mai importantă acţiune a publicurilor, în concepţia lui G. Tarde, este …………………….….
căci aceasta îi leagă pe indivizii cu aceleaşi idei, concepţii, preocupări, aspiraţii, sentimente şi duce
la formarea opiniei publice.
4. ŞCOLI CARE AU MARCAT CERCETAREA COMUNICĂRII
4.1. Introducere
4.1. INTRODUCERE
42
Înţelegerea comunicării impune o abordare multidisciplinară. Ea poate fi analizată la
nivelul individului (psihologic), la nivelul grupurilor, comunităţilor, societăţilor (sociologic), în
raport cu dezvoltarea umană, cu creaţiile colectivităţilor, în raport cu descoperirile din domeniul
tehnic, în raport cu activitatea profesională etc. Deci, comunicarea poate fi abordată atât la nivel
microsocial, cât şi la nivel macrosocial. Abordarea comunicării din perspectivă microsocială este
preocuparea majoră a reprezentanţilor Şcolii de la Chicago: Robert Ezra Park, Ernest W.
Burgess, Everett C. Hughes, Herbert Blumer, David Riesman, Anselm Strauss, Erving
Goffman.
Provenită din seria interacţionismului simbolic este etnometodologia, promovată
îndeosebi de Harold Garfinkel şi Aaron Cicourel. Teoria etnometodologică preia de la
interacţionişti teza conform căreia realitatea nu este dată, ci este produsă de actorii sociali în
timpul interacţiunilor, inclusiv a celor verbale, este construită prin intermediul interpretărilor
care orientează acţiunile. Pe calea acestui raţionament, etnometodologii ajung la studierea
limbii şi a comunicării, suportul acestor interpretări.
Contribuţia Şcolii de la Chicago

Debutul cercetării în comunicare este considerat o colaborare între specialiştii din
diverse domenii (sociologie, cibernetică, antropologie, psihologie, semiotică), aspect subliniat
de numeroşi teoreticieni printre care şi Wilbur Schramm, pentru care comunicarea reprezintă „o
disciplină de intersecţie ce pare a fi cunoscută de mulţi, dar care este aprofundată de puţini.”52
Înfiinţată în anul 1902 de John Dewey, Albion W. Small, William I. Thomas, G. H.
Mead, Şcoala de la Chicago poate fi considerată, prin lucrările reprezentanţilor săi, locul de
naştere al comunicării ca disciplină de sine stătătoare.
Lucrările primei generaţii a reprezentanţilor Şcolii de la Chicago (Robert Ezra Park,
Ernest W. Burgess, Everett C. Hughes), dar şi lucrările celei de a doua generaţii (Herbert
Blumer, David Riesman, Anselm Strauss, Erving Goffman) se remarcă prin faptul că se
abandonează cercetarea comunicării din perspectivă microsociologică, se face apel la
contribuţiile sociologiei aplicate, se înlocuieşte perspectiva lineară de analiză a mesajului
transmis cu cea a interacţionismului simbolic, iar comunicarea este văzută ca un ritual, ca un
element ce modelează viaţa socială.
În privinţa comunicării de masă, a mijloacelor de comunicare, reprezentanţii Şcolii de
la Chicago consideră că acestea au un dublu rol: pe de o parte ele contribuie la emanciparea
individuală, iar pe de altă parte accentuează superficialitatea relaţiilor, contactelor sociale.
Deşi contribuţiile semnificative asupra comunicării sunt fundamentate de reprezentanţii
din a doua generaţie, nu trebuie să omitem că cel care a prefigurat ideea comunicării ca ritual
este un reprezentant al primei şcoli, John Dewey, iar teoria comunicării în doi paşi, teoria
52
Wilbur Schramm, The Science of Communication, Apud: Judith Lazar, Ştiinţa comunicării, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2001, p. 1.
43
agenda-setting, modelul co-orientării au fost anticipate de Robert E. Park, precursorul
conturării comunicării de masă ca disciplină autonomă.
Importanţa interacţionismului simbolic în studiul comunicării

De fapt, interacţionismul simbolic, teorie prin care se evidenţiază rolul comunicării în
cadrul relaţiilor sociale, se bazează pe unele studii realizate de reprezentanţii primei generaţii a
Şcolii de la Chicago precum şi pe alte studii: cele ale lui Charles Horton Cooley, simpatizant al
Şcolii de la Chicago, care aduce în prim plan importanța și rolul simbolurilor în comunicare.
Deşi întemeietorul acestei teorii este George Herbert Mead, printre cei care au contribuit
la definirea şi nuanţarea acestui curent se numără şi John Dewey, William I. Thomas, Robert E.
Park, William James, Charles Horton Cooley, Florian Znaniecki, James Mark Baldwin, Robert
Redfield, Louis Wirth.
Totuşi, cel care a încercat să reunească aceste contribuţii într-o teorie unitară a
interacţionismului simbolic este Herbert Blumer prin intermediul lucrării Simbolic
Interactionism. Perspective and Method. Tot H. Blumer este şi cel care a lansat sintagma
interacţionism simbolic într-un articol apărut în 1937 în cartea Man and Society.
Conform lui H. Blumer, interacţionismul simbolic se bazează pe câteva premise simple:
1. indivizii acţionează pe baza semnificaţiilor pe care obiectele, faptele, indivizii, relaţiile,
instituţiile sociale le au pentru ei;
2. semnificaţiile acestora provin din interacţiunea socială pe care fiecare o are cu ceilalţi;
3. aceste semnificaţii sunt vehiculate şi influenţate de procesul interpretativ pe care îl
realizează persoanele atunci când vin în contact cu alte lucruri sau alte persoane.
„Interacţionismul simbolic se sprijină în ultima analiză pe trei premise. Prima premisă este că
fiinţa umană interacţionează cu lucrurile în baza sensurilor pe care lucrurile le au pentru ele.
(…). A doua premisă este că înţelesul unor asemenea lucruri derivă sau provin din interacţiunea
socială pe care cineva o are cu colegii săi. A treia premisă este că aceste sensuri sunt
manipulate sau modificate printr-un proces interpretativ utilizat de persoana care are de-a face
cu lucrurile pe care le întâlneşte.”53
Prima premisă de la care porneşte Herbert Blumer plasează analiza la nivelul
microsocial, al individului, căci nu mai avem de-a face cu structurile sociale constrângătoare
care imprimă individului calea de urmat, ci cu acţiunea lui în funcţie de semnificaţia pe care
obiectele, indivizii, instituţiile, faptele sociale o au pentru el. Prin identificarea interacţiunii
53
George Herbert Mead, Mind, Self and Society from the Standpoin of a Social Behaviorist, University of Chicago, Chicago, 1934, p. 175.
44
sociale ca sursă a acestor semnificaţii, autorul intenţionează să depăşească teza realistă din filosofie,
precum şi doctrinele psihologizante, subiective din psihologie.
Dacă realismul susţine că semnificaţia unui obiect este dată de obiectul fizic însuşi, că
aceasta este intrinsecă obiectului, poziţia psihologizantă afirmă că semnificaţia se formează
prin intermediul proceselor perceptive şi cognitive ale individului, producătoare de sens, care
intervin atunci când el intră în contact cu un obiect.
Interacţionismul simbolic se plasează pe o poziţie de mijloc, propunând o sinteză între
aceste două poziţii. Astfel, Herbert Blumer susţine că semnificaţia este rezultatul negocierii
intersubiective dintre indivizi, ceea ce implică şi interiorizarea atitudinilor celorlalţi faţă de
obiectul respectiv.
Pe linia raţionamentului lui Herbert Blumer, definirea unui obiect oarecare de către un
individ este rezultanta modului în care el vede acel obiect, pe de o parte, dar şi a modului în
care este definit de ceilalţi indivizi, pe de altă parte. Din acest context al interacţiunilor,
subiectul nostru extrage semnificaţia. Ca urmare, semnificaţia oricărui obiect, nu este altceva
decât un construct determinat atât de factorii personali, cât şi de cei sociali.
Dincolo de procesul de formare a semnificaţiei, trebuie luat în considerare un alt proces:
indivizii vehiculează semnificaţiile astfel interiorizate în diferitele lor activităţi. H. Blumer
accentuează faptul că semnificaţiile nu sunt luate de-a gata şi imediat folosite, ci ele sunt
reconstruite de subiect prin aşa-numitul proces interpretativ. Procesul de interpretare cunoaşte
două faze: desemnarea internă (pentru el) a semnificaţiilor obiectelor asupra cărora subiectul
acţionează şi vehicularea semnificaţiilor desprinse. „Actorul selectează, verifică, suspendă,
regrupează şi transformă semnificaţiile în lumina situaţiei în care este plasat şi în direcţia
acţiunii sale”54. Din această perspectivă, semnificaţiile devin nişte instrumente de care oamenii
se servesc pentru a se orienta mai bine în acţiunile pe care le întreprind. De aceea, ele au un
caracter flexibil, în funcţie de acţiunile întreprinse, de factorii psihoindividuali, dar şi
socioculturali specifici fiecărui individ.
Cadrul de studiu şi de analiză al interacţionismului simbolic este conturat de o serie de
principii fundamentale atât cu privire la societatea umană, cât şi cu privire la comportamentul
uman. Aceste principii fundamentale sunt absolut necesare pentru înţelegerea demersului
specific şi pentru sublinierea diferenţelor faţă de alte curente metodologice.
Primul dintre aceste principii are în vedere natura, structura societăţii umane, dar şi
specificul vieţii colective. Grupurile umane nu sunt altceva decât fiinţe umane angajate în
acţiuni. În acest context, acţiunea se reflectă în nenumăratele activităţi pe care indivizii le
54
G. Herbert Blumer, Symbolic Interactionism: Perspective and Method, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1969, p. 10.
45
efectuează, în diferitele situaţii cu care se confruntă. Oamenii pot acţiona individual, colectiv
sau în numele unor organizaţii sau grupuri. Deci, „societatea există în acţiune şi trebuie văzută
în termeni de acţiune”55. Din această perspectivă este evident că viaţa într-o societate este un
proces continuu de acomodare reciprocă între activităţile realizate de indivizi.
Al doilea principiu promovat de Herbert Blumer are în vedere natura interacţiunii
sociale. Conceptul de interacţiune socială are o mare pondere în teoria interacţionist-simbolică,
fiindu-i atribuit rolul major şi activ de formare a conduitei umane, nemaifiind doar un simplu
cadru de exteriorizare a comportamentelor.
Herbert Blumer preia de la George Herbert Mead cele două forme ale interacţiunii
sociale conversaţia gesturilor şi folosirea simbolurilor semnificante (significant symbols) pe
care le redenumeşte interacţiune non-simbolică, respectiv interacţiune simbolică. Interacţiunea
non-simbolică este aceea în care lipseşte etapa de interpretare şi este reprezentată de
răspunsurile reflexe, instinctive sau deprinderile automatizate. Mimica, gestica, postura,
modulaţiile vocii sunt exemple de interacţiuni non-simbolice.
Interacţiunile simbolice se definesc prin interpretarea acţiunii în care este angajat
subiectul. Autorul consideră că acest tip de interacţiune este specific fiinţelor umane.
Natura triadică a semnificaţiei, elaborată de G.H. Mead, se referă la faptul că
semnificaţia unui act ne furnizează informaţii pe trei paliere: ce va face individul căruia îi este
adresată acţiunea, ce plănuieşte să facă individul care este în acţiune, care realizează actul
respectiv şi ne dă informaţii despre acţiunea comună care va rezulta din actele celor doi
participanţi. La această teorie a interacţiunilor simbolice a lui G. H. Mead, profesorul american
Herbert Blumer adaugă şi substituirea mentală a rolurilor participanţilor, etapă absolut necesară
în comunicarea simbolică eficientă.
Fiinţele umane sunt înconjurate de numeroase obiecte şi se raportează la nenumărate
universuri alcătuite din obiecte, care la rândul lor sunt produsul interacţiunii simbolice. Deci,
prin intermediul celui de al treilea principiu al interacţionismului simbolic se defineşte natura
obiectelor. „Un obiect este orice poate fi indicat, orice poate fi arătat sau la care se poate face
referire – un nor, o carte, o legislatură, un bancher, o doctrină religioasă, o fantomă şi aşa mai
departe”56.
Natura unui obiect constă în semnificaţia pe care acesta o are pentru persoana care se
raportează la el, semnificaţie care, aşa cum am mai spus, provine din interacţiunile cu alţi
indivizi. Fiinţele umane văd mediul înconjurător ca fiind format numai din obiecte pe care le
55
Idem, p. 6.
56
Idem, p. 10.
46
recunosc sau le ştiu; deci, mediul înconjurător este suma semnificaţiilor pe care indivizii le
atribuie fiecărui obiect. Aşa se explică faptul că indivizii care împart acelaşi spaţiu fizic pot trăi
în lumi total diferite. În acest sens, Herbert Blumer îşi afirmă preferinţa pentru termenul de
univers în locul celui de mediu înconjurător. El consideră că individul se raportează permanent
la propriul univers de obiecte de aceea, pentru a înţelege acţiunea cuiva, este necesar mai întâi
de orice să-i identifici propriul univers de obiecte, adică semnificaţiile pe care el le atribuie
obiectelor şi care continuu sunt restructurate în funcţie de definiţiile pe care ceilalţi le atribuie
aceloraşi obiecte. Ca organism ce acţionează, fiinţa umană are un sine care o face să poată fi
obiectul propriei acţiuni, cu alte cuvinte orice fiinţă umană se poate obiectiva. Fără a poseda un
sine, oamenii nu ar putea să dea indicaţii altora şi să interpreteze acţiunile lor, aceasta fiind
instanţa care asigură calitatea fiinţei umane de a fi activă în raport cu ceilalţi.
G. H. Mead este cel care a dezvoltat o teorie a sinelui din perspectivă interacţionist-
simbolică, argumentând originea socială a acestuia. Sine-le este construit în baza internalizării
„altului”, pe baza şi în timpul comunicării cu ceilalţi.
Comunicarea este fundamentală nu numai pentru societate, dar şi pentru personalitatea
umană. Această acţiune fundamentală, comunicarea, poate îmbrăca diferite forme: dialogul
mental individual, pe de o parte, dar şi dialogul individului cu alţii, pe de altă parte.
Caracteristica umană a reflexivităţii este folosită de Mead pentru a accentua caracterul intrinsec
social al personalităţii umane, punând în legătură gestul individual cu semnificaţia sa colectivă.
Gestul, etapa actului individual cu o mare forţă de influenţă a celorlalţi indivizi, dobândeşte
valenţa unui simbol semnificativ atunci când are acelaşi efect atât asupra individului care-l
produce, cât şi asupra celui căruia îi este adresat. Sinele se situează undeva între societate (care
dintr-o anumită perspectivă, poate fi considerată conversaţia între oameni) şi mintea umană
care realizează internalizarea acestei conversaţii. Mead oferă o rezolvare în acest fel problemei
sciziunii dintre cele două niveluri de analiză cea microsocială şi cea macrosocială, reunindu-le
în forma sinelui social.
Revenind la presupoziţiile teoretice ale interacţionismului simbolic enunţate de Herbert
Blumer, un alt principiu este acela că natura acţiunii umane constă în aceea că este ghidată şi
determinată de semnificaţiile lumii înconjurătoare, semnificaţii construite de subiectul uman
care, de fapt, sunt indicaţii către el însuşi. Individul devine un subiect activ, care îşi ghidează
propriile acţiuni şi nu mai este o fiinţă pasivă care reacţionează la provocările sistemului sau ale
structurii. Acţiunile indivizilor sunt interconectate. Viaţa colectivă presupune o acomodare
permanentă şi reciprocă între acţiunile membrilor grupului, acţiuni care se raportează inevitabil
la contextul preexistent şi la schemele de interacţiune pe care indivizii şi le-au însuşit. Herbert
47
Blumer subliniază schimbarea de perspectivă adusă de interacţionismul simbolic, insistând
asupra faptului că unitatea de analiză nu mai este sistemul social sau structurile sociale (nivel
macro), ci acţiunile individului în context social (nivel micro). Astfel, centrul de greutate al
analizei trece asupra vieţii de grup.
Poziţia metodologică a interacţionismului simbolic pleacă de la premisa că există o
lume empirică pe care ştiinţa socială empirică este obligată să o studieze. „«Realitatea» pentru
ştiinţa empirică există numai în lumea empirică, poate fi căutată numai acolo şi poate fi
verificată numai acolo”57. În opinia profesorului american, Herbert Blumer, metodologia unei
ştiinţe empirice trebuie să respecte trei principii fundamentale:
• metodologia trebuie să cuprindă întregul demers ştiinţific şi nu fragmente ale acestuia;
• orice act al cercetării ştiinţifice trebuie să fie adaptat la lumea empirică studiată;
• realitatea empirică este cea care are ultimul cuvânt de spus în testarea modelului
teoretic.
Astfel, sunt puse în discuţie premisele de la care se pleacă în studiul lumii empirice,
precum şi obiectele, faptele, realităţile ce urmează a fi studiate. Imaginile prestabilite despre
realităţile ce constituie obiectul cercetării trebuie în permanent chestionate. Procedurile de
operaţionalizare, testarea ipotezelor, replicarea modelelor formale nu asigură în sine validarea
lor. Observând că există o falie între nivelul teoretic şi cel empiric, Herbert Blumer pledează
pentru validarea empirică a teoriilor, nu pentru validarea lor logică, prin coerenţa lor internă.
„Repet încă o dată că ceea ce se cere este obţinerea validării empirice a premiselor, a
problemelor, a datelor, a legăturile dintre ele, a conceptelor şi a interpretărilor implicate în actul
cercetării ştiinţifice”58.
Deasemenea, o cerinţă imperioasă este stabilirea unei relaţii mai apropiate între
cercetător şi aspectul vieţii empirice pe care îl studiază, familiarizarea lui cu acea porţiune de
realitate pentru a afla ce se întâmplă acolo. Aceasta este cunoaşterea de mâna întâi (firsthand
knowledge), mai bogată în informaţii şi mai precisă în ceea ce priveşte datele culese. Pentru
aceasta sunt utile studiile exploratorii care asigură apropierea de problemă într-o manieră
comprehensivă şi care generează direcţiile de cercetare ulterioară. Flexibilitatea cercetării cu
caracter exploratoriu permite rafinarea instrumentelor de lucru şi contribuie la creşterea
cunoaşterii pe o temă anume. „Explorarea şi inspectarea, reprezentând descriere, respectiv
analiză, constituie procedeul necesar pentru examinarea directă a lumii sociale empirice.
57
G. Herbert Blumer, op. cit., p. 22.
58
Idem, p. 34.
48
Investigarea „naturalistă” este cea care respectă firescul lumii empirice prin adâncirea în ea,
spre deosebire de reproducerile realităţii într-un cadru formal.”59.
Herbert Blumer explică schimbarea de abordare a fenomenelor sociale prin trecerea de
la explicaţiile macro, care consideră obiectul de studiu în termeni de sistem (structural-
funcţionalismul), la explicaţii de nivel micro, care pleacă de la modul în care individul
defineşte situaţia în care se află şi de la modul în care aceste interpretări alternative se
coordonează între ele. Concluzia lui H. Blumer, în care sintetizează specificul orientării
interacţioniste, este aceea că abordarea obiectului de studiu, inclusiv al comunicării, trebuie
realizată în aşa fel încât să se respecte natura lumii empirice.
Contribuţia Şcolii etnometodologice

Provenită din seria interacţionismului simbolic este etnometodologia, promovată
îndeosebi de Harold Garfinkel şi Aaron Cicourel, al cărei act de naştere este legat de apariţia în
1967 a cărţii lui Harold Garfinkel Studies in Ethnometodology.
Curentul etnometodologic s-a dezvoltat prin opoziţie cu sociologia tradiţională,
convenţională promovată de L. Coser, J. S. Coleman, T. Parsons, definindu-se ca un curent
contestatar. Teoria etnometodologică preia de la interacţionişti teza conform căreia realitatea nu
este dată, ci este produsă de actorii sociali în timpul interacţiunilor, este construită prin
intermediul interpretărilor care orientează acţiunile. Pe calea acestui raţionament,
etnometodologii ajung la studierea limbii, suportul acestor interpretări.
Susţinătorii acestui curent urmăresc să descrie metodele, tehnicile pe care le folosesc
membrii unei comunităţi, societăţi în vederea administrării ansamblului de probleme legate de
comunicarea cotidiană. Faptele sociale nu trebuie privite ca nişte lucruri date, exterioare,
independente de actul de interpretare, ci ca nişte procese care se derulează permanent şi în care
indivizii sunt implicaţi ca subiecţi. Normele sociale sunt produse pe baza interacţiunii deci, nu
sunt impuse din exterior. Accentuarea caracterului empiric al cercetării, interesul pentru
activitatea cotidiană (ca şi în cazul interacţionismului simbolic), dar şi preocuparea pentru
organizarea vieţii sociale, sunt premisele considerării conversaţiei drept obiect de studiu al
etnometodologiei.
Comunicarea verbală cotidiană este forma fundamentală de organizare socială. Analiza
conversaţiilor obişnuite este metoda ideală pentru a descoperi modul în care se construieşte
ordinea socială. Preocuparea etnometodologiei pentru limbaj urmează cotiturii lingvistice din
filosofie. Toate conceptele fundamentale ale etnometodologiei reflectă problema sensului,
59
Idem., p. 46.
49
semnificaţiei limbajului. Indexicalitatea, reflexivitatea şi analizabilitatea (accountability) sunt
doar câteva dintre ele.
Indexicalitatea este folosită într-un sens foarte larg pentru referire la caracteristica
limbajului de a-şi defini sensul în raport de context. Cu alte cuvinte, definiţia precisă a unui
cuvânt ce desemnează o situaţie rezidă în acea situaţie, deci este contextuală. Această
incompletitudine a limbajului poate fi extinsă la toate formele simbolice: enunţuri, gesturi,
reguli, acţiuni căci toate presupun existenţa unei zone de incompletitudine care nu dispare decât
atunci când ele se produc, deşi chiar completările anunţă un orizont de incompletitudine.
Situaţiile sociale cotidiene beneficiază de această indexicalitate nesfârşită, cercetătorii
fiind obligați a înlocui la infinit expresiile indexicale cu situaţiile obiective. Consecinţa acestui
fapt pentru cercetările ştiinţifice este aceea că atât cuvântul, cât şi o instituţie nu pot fi analizate
decât prin referire la situaţiile date şi la context.
Reflexivitatea defineşte condiţia actelor sociale de a fi create simultan cu descrierea lor,
presupunând o identitate între activităţile prin care indivizii produc şi girează situaţiile din viaţa
lor cotidiană şi procedurile utilizate pentru a face aceste situaţii descriptibile. 60 Această
reflexivitate susţine faptul că obiectul de studiu al etnometodologiei este reprezentat de
practicile lingvistice.
Legat de caracteristica actelor sociale de a fi descriptibile, Harold Garfinkel a introdus
conceptul de accountability. Lumea socială este accountable în sensul că este disponibilă, adică
poate fi descrisă, analizată, înţeleasă.
Etnometodologii nu se rezumă la studiul simplelor descrieri ale unor situaţii sociale, ci
sunt interesaţi de modul în care este descrisă şi percepută/înţeleasă acea situaţie de membrii
societăţii, de modul în care ea este construită, făcută comprehensibilă pentru alţii. Noţiunea de
membru folosită în etnometodologie se referă la calitatea indivizilor de a folosi un limbaj
comun, de a fi reprezentanţii aceleiaşi comunităţi lingvistice, stăpânind limbajul natural. De
altfel, modalitatea de analiză a lumii sociale a cercetătorului nu diferă de analizele realizate la
nivelul simţului comun; ele sunt guvernate de aceleaşi procedee care fac observabile structurile
sociale. Prin asumarea simţului comun ca fundament al ştiinţei profesioniste, H. Garfinkel
situează demersul etnometodologic în interiorul realităţii ce trebuie studiate.
În ceea ce priveşte metodologia, unitatea de analiză este individul, iar metodele la care
face trimitere H. Garfinkel în studiile sale sunt observaţia şi situaţia experimentală

60
Harold Garfinkel, Studies in ethnomethodology, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1967.
50
1. Numiţi trei reprezentanţi ai Şcolii de la Chicago care, prin lucrările lor, au influenţat
cercetarea şi dezvoltarea comunicării.
2. Explicaţi premisele interacţionismului simbolic.
3. Numiţi cercetătorul care susţine că semnificaţia este rezultatul negocierii
intersubiective dintre indivizi, ceea ce implică şi interiorizarea atitudinilor celorlalţi faţă
de obiectul respectiv.
4. Prezentaţi contribuţia Şcolii etnometodologice la dezvoltarea comunicării.
1. Şcoala de la Chicago poate fi considerată, prin lucrările reprezentanţilor săi, locul de

naştere al comunicării ca disciplină de sine stătătoare.
2. Întemeietorii Şcolii etnometodologice sunt John Dewey, Albion W. Small, William I.

Thomas, G. H. Mead.
3. Susţinătorii Şcolii etnometodologice urmăresc să descrie metodele, tehnicile pe care

le folosesc membrii unei comunităţi, societăţi în vederea administrării ansamblului de
probleme legate de comunicarea cotidiană.
4. În opinia lui Herbert Blumer conceptul de interacţiune socială are o mare pondere în
teoria interacţionist-simbolică, fiindu-i atribuit rolul major şi activ de formare a conduitei
umane, nemaifiind doar un simplu cadru de exteriorizare a comportamentelor.
5. Viaţa colectivă presupune o acomodare permanentă şi reciprocă între acţiunile

membrilor grupului, acţiuni care se raportează inevitabil la contextul preexistent şi la
schemele de interacţiune pe care indivizii şi le-au însuşit.
6. Teoria ...................................... etnometodologică preia de la interacţionişti teza

conform căreia realitatea nu este dată, ci este produsă de actorii sociali în timpul
interacţiunilor, inclusiv a celor verbale, este construită prin intermediul interpretărilor care
orientează acţiunile
7. Conform principiilor ………………………….., natura unui obiect constă în

semnificaţia pe care acesta o are pentru persoana care se raportează la el, semnificaţie care,
provine din interacţiunile cu alţi indivizi.
5. CONTRIBUŢIILE ŞCOLII DE LA PALO ALTO. AXIOMELE COMUNICĂRII
5.1. Introducere
5.1. INTRODUCERE
51
Abordarea comunicării din perspective diferite este una dintre preocupările
reprezentanţilor Şcolii de la Palo Alto. Acelaşi interes îl manifestă şi faţă de perspectiva
interacţionistă a comunicării. Pornind de la aceasta, reprezentanţii paloaltişti, grupare a unor
cercetători de origini şi orientări ştiinţifice diferite, îşi propun ca obiective construirea unei
teorii explicative în privinţa actelor cotidiene de comunicare, dar şi realizarea unei axiomatizări
a comunicării.
5.2.1. Contribuţiile Şcolii de la Palo Alto

Abordarea comunicării din perspectivă interacţionistă, dorinţa de a construi o teorie
explicativă în privinţa actelor cotidiene, de a realiza o axiomatizare a comunicării au constituit
câteva din obiectivele reprezentanţilor Şcolii de la Palo Alto, grupare a unor cercetători de
origini şi orientări ştiinţifice diferite, care la iniţiativa antropologului Gregory Bateson au lucrat
împreună în oraşul american Palo Alto, situat la sud de San Francisco. Din această grupare,
numită şi „colegiul invizibil” au mai făcut parte şi Ray Birdwhistell, Edward T. Hall, Erving
Goffman, Don Jackson, Paul Watzlawizk etc.
Gregory Bateson abordează comunicarea pornind de la un fundament cibernetic, de la
teoria lui Wiener, a comunicării şi controlului la organismele vii, pe care o dezvoltă conturând
un cadru de studiu al relaţiilor din natură, al funcţionalităţii acestora pe baza unor modele
conturate de comunicare. Astfel, el ajunge la concluzia că matricea în care sunt prinse toate
activităţile umane, toate manifestările animalelor, plantelor, toate disciplinele aparent disparate
este reprezentată de comunicare: „[…] creşterea şi diferenţierea trebuie să fie controlate de
comunicare. Formele animalelor şi plantelor se transformă în mesaje. Limbajul este el însuşi o
formă de comunicare.”61
Interesat de condiţiile necesare şi limitele experienţei comunicării, structura şi ordinea
sa, G. Bateson ajunge la concluzia că „Esenţa mesajului nostru […] este că în comunicare este
matricea în care sunt încrustate toate activităţile umane.”62
În privinţa teoriei comunicării, Paul Watzlawizk are meritul de a fi elaborat principiile
comunicării pe care le-a aplicat în domeniul psihoterapiei şi de a fi iniţiatorul unei „pragmatici
a comunicării”.
Ray Birdwhistell este interesat, în special, de studiul comunicării nonverbale, de
raportul dintre gest şi cuvânt, de modul în care se construieşte semnificaţia gesturilor, de
raportul dintre limbajul gestual şi cultură, societate. Studiind comportamentul îndrăgostiţilor
englezi şi americani ajunge la concluzia că semnificaţia gesturilor este dependentă de context şi
61
Gregory Bateson, Mind and Nature: A Necessary Unity, Ed. Hampton Press, New York, 2002.
62
Jurgen Ruesch, Gregory Bateson, Communication: The Social Matrix of Psychiatry, Apud Judith Lazar, Ştiinţa comunicării, traducere
Gabriela Florea, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2001, p. 37.
52
de cultură. Totodată, autorul susţine că această semnificaţie nu poate fi construită înafara
socialului, ea relevându-se într-un sistem interacţional de canale multiple care sunt în
interrelaţie. Tot lui Ray Birdwhistell îi atribuim şi descrierea sistemului kinezic, mai exact
cincizeci de kineme. Remarcabilă în acest sens este lucrarea Kinetics and Contexts (1970).
Edward T. Hall îşi focalizează studiile pe cercetările al căror obiect l-a constituit
„limajului tăcerii” (Langage silencieux), dar şi raportul individului cu spaţiul. Ocupându-se de
acest ultim subiect, E. T. Hall subliniază importanţa culturii în organizarea spaţiului individual
în timpul actului comunicaţional. Cu alte cuvinte, el se ocupă şi de ceea ce mai târziu va purta
numele de proxemică.
Pornind de la cercetările de natură medicală asupra schizofreniei, reprezentanţii
colegiul invizibil au ajuns la concluzia că pentru a cunoaşte în profunzime mecanismele
comunicării trebuie studiate situaţiile anormale, cele în care se produc blocaje, dereglări,
anomalii. Pe lângă rezultatele de ordin medical, reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto au reuşit să
elaboreze şi câteva postulate pe care le-au numit axiome.
Referitor la procesul comunicării, ei au observat că acesta nu are un caracter
liniar mecanic, ci unul interactiv şi că totul este comunicare.
În aceste condiţii, comunicarea devine noul teren în care se desfăşoară şi se exprimă
relaţia omului cu lumea, referentul general al cunoaşterii.
Vechea concepţie conform căreia comunicarea este un act verbal, conştient şi voluntar
este înlocuită de concepţia conform căreia aceasta este înţeleasă drept un proces social
permanent care integrează cuvinte, gesturi, priviri, spaţiu interindividual.
Adoptând o strategie de tip sistemic, cercetătorii au avansat şi dezvoltat câteva
principii pe baza cărora ulterior au fost elaborate axiomele comunicării. Aceste principii sunt:
1. orice comunicare este un fenoment relaţional a cărui esenţă rezidă din interacţiunea
elementelor sale, nu din acţiunea independentă a fiecărui element;
2. orice comportament social are o valoare comunicativă; din această perspectivă,
cercetătorii consideră comunicarea un proces complex, în care gesturile, mimica,
comportamentul voluntar sau involuntar au un rol important. Pornind de la această observaţie,
autorii susţin ideea existenţei unui cod comportamental dependent de sistemul cultural şi a unui
proces de comunicare ce reuneşte diverse moduri de comportament: verbal, gestual, proxemic;
3. orice mesaj comportă două niveluri de semnificaţie: unul informativ prin care se
stabileşte o relaţie cognitivă între interlocutori şi altul relaţional prin intermediul căruia se
stabileşte o leagătură la nivel afectiv între interlocutori;
53
4. cele mai multe forme de patologie mintală provin din perturbări şi disfuncţii de
comunicare.
Pornind de la aceste principii, autorii renunţă la abordarea comunicării drept schimb de
informaţie şi optează pentru o viziune lărgită, dinamică, într-o permanentă modelare.
Având ca punct de pornire unele studii precum cel al lui Morris privitor la
componentele semioticii (sintactica, semantica, pragmatica), paloaltiştii consideră că obiectul
de studiu al sintacticii este codul, canalul, zgomotul, redundanţa şi alte proprietăţi statice ale
limbajului, că obiectul de studiu al semanticii este sensul unităţilor lingvistice, iar obiectul de
studiu al pragmaticii este raportul dintre comunicare şi comportament, modul în care
comunicarea influenţează comportamentul mai exact relaţia dintre emiţător şi receptor mediată
de comunicare.
Acceptând sinonimia dintre comunicare şi comportament, cercetătorii ajung la
concluzia că obiectul de studiu al comunicării este în egală măsură atât limbajul verbal, cât şi
cel nonverbal.
5.2.2. Axiomele comunicării

Principiile menţionate anterior au stat la baza elaborării celor şapte axiome. Pentru a
înţelege modelul axiomatic nu trebuie să omitem sinonimia dintre comunicare şi comportament
acreditată în perioada în care s-au efectuat cercetările, sinonimie care impune o perspectivă
totalitară asupra comunicării, căci orice manifestare comportamentală, inclusiv mimica, gestica,
tăcerea sunt purtătoarele unor mesaje.
Astfel, prima axiomă postulează ideea că „Non-comunicarea este imposibilă”. Deci,
comunicarea nu trebuie căutată numai în manifestările verbale ci şi în tonul, debitul verbal cu
care se transmite un mesaj, în gesturile care-l însoţesc, care-l completează, în culoarea feţei, în
postura interlocutorului sau în distanţa dintre interlocutori.
Întărind prima axiomă, următoarea priveşte comunicarea din perspectiva a două
aspecte: conţinutul şi relaţia, mai exact raportul dintre ceea ce se transmite şi interacţiunea
dintre participanţii la actul comunicaţional. Această axiomă sună astfel: „Comunicarea se
desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de
interpretare a conţinutului celui dintâi”.
În cazul comunicării interpersonal, acest conţinut vizează comportamentul
interlocutorilor. Dacă comunicare se desfăşoară în parametrii normali, „sănătoşi” primează
conţinutul actului comunicaţional, spre deosebire de situaţiile de patologie a comunicării când
accentul este pus pe relaţia dintre interlocutori, focalizându-se atenţia asupra indicilor non-
54
verbali cărora li se asociază diverse semnificaţii. Cu alte cuvinte, se urmăresc şi se
interpretează toate gesturile, posturile, mimica celuilalt pentru a se da un înţeles total diferit
mesajului transmis: „Una dintre descoperirile cercetătorilor de la Palo Alto e tocmai aceea că
atenţia acordată comunicării distruge comunicarea. Indiciul cel mai evident că o relaţie e în
curs de destrămare e chiar grija cu care participanţii urmăresc simptomele relaţiei. Doi oameni
între care lucrurile nu mai merg ca înainte îşi vânează reciproc indiciile non-verbale de natură
să demonstreze că celălalt e de vină” 63. Este evident că, în anumite cazuri, relaţia înglobeaza
conţinutul şi devine metacomunicare.
Cea de-a treia axiomă, în directă legătură cu precedenta, reliefează natura relaţiei dintre
participanţii la actul comunicării şi modul de desfăşurare a secvenţelor de comunicare.
Conform acestei axiome „Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratată în
termeni de cauză-efect sau stimul răspuns.” Prin această axiomă se depăşeşte concepţia
potrivit căreia comunicarea poate fi delimitată şi analizată în segmente bine delimitate ca de
exemplu cauză-efect, dar şi teoria acţională conform căreia rolul activ îi este atribuit
emiţătorului, în timp ce receptorului îi este asociat rolul pasiv, acesta din urmă fiind un simplu
receptacul. De fapt, abordarea comunicării din perspectiva cauză-efect de către interlocutori
generează apariţia confuziilor, disputelor, conflictelor. De exemplu, un antrenor îşi pedepseşte
permanent sportivii, argumentând că altminteri ei nu muncesc suficient, un sunt ascultători, în
timp ce sportivii reclamă că tocmai din această cauză nu-și dau toată silința. Această
incapacitate de a stabili modele comportamentale şi comunicaţionale duce la distrugerea
relaţiilor interumane şi la imposibilitatea comunicării deoarece mesajele se intercondiţionează
într-o manieră complexă, iar ceea ce pentru unii reprezintă cauză, pentru alţii este efect.
Prin intermediul comunicării, pe lângă faptul ca se transmite o informaţie, automat se
induce şi un anumit comportament. Aceste operaţii au fost denumite cu termenii de indice şi
ordin, modul în care trebuie decodificat conţinutul de către participanţii la actul comunicării.
Pentru interlocutori este necesară definirea termenilor pentru a putea să dea finalitate
comunicarii şi pentru a evita conflictele.
A patra axiomă statuează un aspect extrem de important: „Comunicarea îmbracă atât o
formă digitală, cât şi una analogică.” Termenii, preluaţi din sfera ciberneticii, ne dezvăluie
numărul de valori cu care se poate opera în cazul unui mesaj. De exemplu, pentru un mesaj
digital se poate apela la o logică binară, în timp ce pentru un mesaj analog se poate apela la o
logică cu o infinitate de valori. Întrebarea dacă o ființă este vie sau moartă este susceptibilă
doar de două răspunsuri logice, în timp ce întrebarea dacă pâinea este proaspătă poate avea o
63
Mihain Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p. 101.
55
infinitate de valori în funcţie de nevoia de a descrie exact gradul de prospeţime prin alăturarea
unuia sau mai multor adjective. Introducând în analiză şi alte variabile, intonaţie, gesturi, s-a
ajuns la concluzia că procesul de comunicare verbală este de natură digitală, în timp ce
procesul de comunicare non-verbală este de natură analogică, aspect ce rezultă şi din faptul că
aceasta din urmă are rolul de a însoţi, de a întări limbajul digital sau de a-l completa. Limbajul
digital posedă o sintaxă logică, complexă, dar este lipsit de o semantică adecvată relaţiei. Cu
toate acestea, omul este singura fiinţă capabilă să utilizeze ambele tipuri de limbaj.
Pornind de la cele două niveluri de comunicare – informaţional şi relaţional – este uşor
de observat că nivelul informaţional se sprijină pe limbajul digital, în timp ce nivelul relaţional
se sprijină pe limbajul analogic.
Conform celei de a cincea axiome, orice proces de comunicare presupune raporturi de
forţă şi implică tranzacţii simetrice sau complementare.
Pornind de la studii antropologice, Gregory Bateson, Paul Watzlawizk şi colaboratorii
au ajuns la concluzia că relaţiile dintre indivizii de pe aceeaşi treaptă socială, cu acelaşi statut
se bazează pe o comunicare simetrică, în timp ce relaţiile dintre indivizii cu statute diferit se
bazează pe o comunicare complementară: „Bateson (…) distinge astfel două sisteme esenţiale
de relaţii: relaţiile simetrice, în care partenerii se angajează într-o spirală bazată pe amploarea
aceluiaşi comportament (violenţa, de exemplu) şi relaţiile complementare, în care partenerii
formează o entitate bipolară (de exemplu, protecţia şi slăbiciunea, autoritatea şi supunerea,
exhibiţionismul şi voaieurismul). Bateson realizează astfel ipoteza a două moduri de formare a
„schismei” sau „schismodeneza”: în exacerbarea lor, aceste două sisteme pot conduce la
explozia cuplului în cazul unor indivizi, a sistemului social în cazul unor grupuri.”64
În cazul tranzacţiilor simetrice, actul de comunicarea este caracterizat printr-o fluidizare
a rolurilor, prin rapiditatea replicilor, schimbarea bruscă a subiectului dezbătut, prin utilizarea
aceloraşi stimuli ca răspuns: ţipatului i se răspunde tot cu un țipat, „mormăitului” i se răspunde
tot cu un „mormăit”, tăcerii cu tăcere etc.
În cazul tranzacţiilor complementare, rolurile interlocutorilor rămân, de cele mai multe
ori, neschimbate. Actul de comunicarea poate reflecta superioritatea unuia dintre participanţi,
iar continuarea într-un astfel de registru poate genera lipsa dreptului la replică ajungându-se la
o pseudo-comunicare. De fapt, eficienţa comunicării este dependentă de existenţa unei egalităţi
depline a interlocutorilor, egalitate care, de cele mai multe ori, rămâne un simplu deziderat.
64
Yves Wilkin, Comunicarea interpersonală: o abordare antropologică, în Pierre de Visscher, Adrian Neculau (coordonator), Dinamica
grupurilor. Texte de bază, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 148-149.
56
Prin a şasea axiomă „Comunicarea este ireversibilă” se au în vedere efectele actului
comunicaţional. Orice mesaj produce efecte (pe termen scurt, mediu, lung) asupra receptorului.
Pornind de la această observaţie, trebuie să se acorde greutate faptului că există lucruri care nu
se spun şi nu se fac fiindcă nu mai pot fi întoarse, şterse sau uitate. Scuzele ulterioare,
retragerea unor declaraţii, afirmaţii nu mai anihilează efectele. Tot din această perspectivă se
pare că alegerea proverbului care spune că Vorbele nu fac gaură în cer este una mai puţin
fericită fiindcă sunt cazuri în care vorbele fac răni adânci în inimă, în suflet.
A şaptea axiomă „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare” trebuie
înţeleasă în termenii eficienţei. Cu alte cuvinte, pentru ca mesajul transmis să fie identic cu cel
receptat trebuie îndepărtate toate barierele de comunicare, indiferent de natura lor (fizică,
psihică, lingvistică, geografică, politică, culturală etc).
1. Numiţi trei reprezentanţi ai Şcolii de la Palo Alto care, prin lucrările lor, au influenţat cercetarea şi
dezvoltarea comunicării.
2. Prezentaţi principii pe baza cărora ulterior au fost elaborate axiomele comunicării.
3. Numiţi cercetătorul care subliniază importanţa culturii în organizarea spaţiului individual în timpul
actului comunicaţional.
4. Prezentaţi şi explicaţi axiomele comunicării
 Notați adevărat sau fals în dreptul următoarelor afirmații:
1. Ray Birdwhistell este interesat, în special, de studiul comunicării nonverbale, de raportul dintre gest
şi cuvânt, de modul în care se construieşte semnificaţia gesturilor etc.
2. Edward T. Hall îşi focalizează studiile pe cercetările al căror obiect l-a constituit „limajului tăcerii”
(Langage silencieux), dar şi raportul individului cu spaţiul.
3. Orice proces de comunicare presupune raporturi de forţă şi implică tranzacţii simetrice sau
complementare.
4. Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-al doilea oferind
indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi.
5. „Orice proces de comunicare presupune raporturi de forţă şi implică tranzacţii simetrice

sau .................................................................. “
6.„Comunicarea îmbracă atât o formă digitală, cât şi una ..........................................”
7. „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi ………………….…”
6. INFORMAŢIA – RESURSA COMUNICĂRII
6.1. Introducere
57
6.1. INTRODUCERE
Într-o lume aflată într-o continuă dinamică în care indivizii, comunităţile, organizaţiile,
naţiunile îşi caută echilibrul, abordarea nuanţată, subiectivă, interdisciplinară a diverselor fapte,
aspecte, obiecte de cercetare este o necesitate incontestabilă. O asemenea abordare este
necesară şi în cazul „tinerei ştiinţe” teoria comunicării. Potrivit profesorilor J. J. Van
Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, ştiinţa comunicării are drept obiect de studiu
circulaţia informaţiei profesionale. De aici rezultă interesul cercetătorilor pentru definirea şi
înţelegerea informaţiilor, clasificarea, selectarea şi difuzarea acestora.
6.2.1. Teoria comunicării - ştiinţă interdisciplinară

Rezultatele cercetărilor din toate domeniile de activitate au dus la dezvoltarea tehnicii şi
tehnologiilor, la creşterea competiţiei, la diversificarea pieţei de larg consum şi la nevoia
creării, cuceririi altor segmente de public, pieţe de consum şi de desfacere.
Explozia tehnologică a sistemului informaţional, impactul tehnologiei video, facilităţile
oferite de apariţia noilor media, schimbările de la nivelul structurii sociale sunt numai câteva
dintre elementele care au generat apariţia şi dezvoltarea unor noi activităţi, profesii, inclusiv în
spaţiul românesc. Ca urmare, în ultimele decenii ale secolului XX şi în România, domeniul
ştiinţelor comunicării a cunoscut o reală dezvoltare: comunicarea (teoria comunicării/ştiinţa
comunicării) s-a introdus ca disciplină de studiu în planul de învăţământ al diverselor programe
de studii (comunicare şi relaţii publice, jurnalism, sociologie, psihologie etc.), s-au înfiinţat
departamente de comunicare în cadrul universităţilor, s-au deschis firme care desfăşoară
activităţi specifice sau care oferă consultanţă în acest domeniu, s-au tradus lucrări de
specialitate, s-au făcut studii în legătură cu acest subiect şi s-au scris numeroase lucrări.
Deşi comunicarea este cea mai cunoscută formă de manifestare individuală, de
interacţiune umană, liant social, „figură emblematică a societăţilor celui de-al treilea mileniu” 65,
obiect de studiu în numeroase lucrări, totuşi teoria/ştiinţa comunicării este o ştiinţă relativ
tânără, dar cu rădăcini vechi pe care le găsim în Antichitate.
Studierea comunicării, mai exact a unor aspecte legate de acest proces ne poartă pe
tărâmul filosofiei, lingvisticii, semioticii, sociologiei, psihologiei, antropologiei, ciberneticii,
matematicii etc. căci în toate aceste domenii se operează cu diverse coduri, sisteme de coduri,
se codifică şi decodifică mesaje, se transmit şi se solicită informaţii, se stabilesc anumite
obiective, se identifică modele, paradigme, se preconizează şi studiază atitudini,
comportamente, diversele efecte. Mai mult, comunicarea poate fi abordată atât ca disciplină de
studiu, obiect de cercetare, cât şi ca instrument de cercetare.
65
Armand Mattelart, Michelè Mattelart, Istoria teoriilor comunicării, traducere Ioan Pânzaru, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 5
58
Statul teoriei comunicării de ştiinţă tânără este determinat de existenţa numeroaselor
şabloane de gândire, a nenumăratelor clivaje cu privire la definirea sa, la obiectul de cercetare,
la metodologiile utilizate, dar şi de puternicele diferenţe înregistrate de la o şcoală, teorie,
epistemologie la alta, de la un curent la altul.
Pe de-o parte, lipsa unei definiţii exhaustive, riguroase a teoriei comunicării şi a
comunicării ne dezvăluie interesul pe care l-a stârnit în rândul cercetătorilor din numeroase şi
variate domenii, priorităţile pe care fiecare autor şi le-a fixat, perspectiva abordării, perioada în
care cercetătorul/teoreticianul s-a aplecat asupra acestui subiect, iar pe de altă parte, aceeaşi
absenţă susţine opinia celor trei autori, J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen
conform căreia „dacă libertatea de a atribui sensuri conceptelor e imprescriptibilă, definirea
presupune acţiunea ordonatoare a principiilor pe baza unor puncte de plecare posibile, chiar
dacă nu unice sau obligatorii.”66
De fapt, această nevoie permanentă de definire a unor noi domenii, discipline, a
raporturilor dintre ele, de revizuire, de refuz a falsele clarităţi nu trebuie privită ca un provizorat
al ştiinţei, ci ca o veşnică evoluţie generată de progresele cercetării ştiinţifice, ca o atenţie
permanentă asupra concatenării noilor fapte. Din această perspectivă, putem afirma că
ancilaritatea unei ştiinţe faţă de alta ţine de domeniul trecutului. Deci, pentru înţelegerea
structurilor, funcţiilor, sistemelor, legăturilor dintre sisteme, a fenomenelor şi efectelor, pentru o
analiză mai nuanţată şi complexă trebuie avută în vedere o abordare multidisciplinară a fiecărui
obiect de studiu. Acest tip de abordare relevă nu numai conexiunile dintre fapte, obiecte,
fenomene, dar şi locul şi rolul nostru ca fiinţe sociale supuse devenirii.
În ciuda tuturor asperităţilor, teoria/ştiinţa comunicării a devenit autonomă şi se înscrie
în rândul ştiinţelor socio-umaniste.
Conform The World Book Dictionary, lucrare editată de Clarence L. Barnhart şi Robert
K. Barnhart, teoria comunicării este „o ramură a ştiinţei care se ocupă de calitatea şi
caracteristicile informaţiei transmise.”67 Privită din perspectiva acestei definiţii, teoria
comunicării este apropiată mai mult de domeniul tehnic/matematic care se ocupă de
caracteristicile transportării/transmisiei informaţiei şi mai puţin de raportul dintre participanţii
la actul de comunicare, de rolul contextului, de funcţiile şi efectele procesului de comunicare,
de raportul dintre comunicare şi domeniul social, de raportul dintre comunicare şi publicul
receptor.
66
J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, Ştiinţa comunicării, traducere T. Olteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 50
67
*** The World Book Dictionary, World Book Inc., Chicago, 1993, p. 420
59
O perspectivă didactică propune Tudor Olteanu care în studiul introductiv al lucrării
Ştiinţa comunicării avansează următoarea afirmaţie: „În latura sa de manual, Ştiinţa
comunicării prezintă scopurile, fazele şi modalităţile de analiză ale mesajelor mediatice.” 68
Deşi această definiţie pare oarecum restrictivă, autorul subliniase anterior importanţa teoriei
comunicării în cadrul ştiinţelor umaniste de azi, depăşirea statutului de anexă pe care aceasta l-
a avut timp îndelungat în raport cu sociologia, psihologia, politologia, istoria culturii,
antropologia, dar şi necesitatea abordării nuanţate a proceselor de comunicare.
O abordare foarte cuprinzătoare ne oferă profesorul Aurelian Gh. Bondrea care
defineşte teoria comunicării drept „un ansamblu de principii, norme şi concepte care caută să
explice procesele privind transmiterea, recepţia, stocarea şi utilizarea informaţiilor din toate
sferele vieţii sociale, între care politica, economia şi opinia publică ocupă locuri prioritare.” 69
Această viziune circumscrie procesul comunicării atât domeniului tehnic, care are în vedere
transmiterea, recepţia, stocarea informaţiilor, cât şi domeniului social care implică inclusiv
aspectele legate de un anumit limbaj specific domeniilor prioritare: politic, economic.
Circumscrierea comunicării domeniul social rezultă şi din menţionarea statutului important al
opiniei publice, receptorul şi beneficiarul informaţiilor transmise.
Pornind de la lipsa unei viziuni unitare cu privire la teoria/ştiinţa comunicării, J. J. Van
Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen avansează o definiţiei mai restrictivă şi exactă: „ştiinţa
care studiază circuitele profesionale şi instituţionale ale informaţiei, fie că această informaţie
este destinată publicului în general sau unui public specializat.”70
Deci, după cum putem observa din definiţiile anterioare, obiectul de studiu al
teoriei/ştiinţei comunicării este circulaţia informaţiei profesionale.
Deşi pentru autorii menţionaţi anterior, informaţia, în mare măsură, este sinonimă cu
procesul de comunicare, totuşi teoria/ştiinţa comunicării se ocupă numai de anumite procese de
comunicare: cele în care este implicat „un emiţător de profesie şi o activitate instituţională (ca
ziarist, editor, scriitor, documentarist, autor, sau creator de produse mediatice etc.”71
Perspectivele din care poate fi studiată informaţia, ne ajută să înţelegem disputele legate
de încadrarea disciplinei teoria comunicării într-un domeniu sau altul (umanist, social, tehnic),
dar şi să acceptăm viziunea conform căreia teoria comunicării aparţine interdisciplinarităţii şi
68
Tudor Olteanu, Depăşirea stării de incomunicare, în J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, Ştiinţa comunicării, traducere şi
studiu introductiv Tudor Olteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 19.
69
Aurelian Gh. Bondrea, Opinia naţională, nr. 94, 15 mai 1995, p. 1.
70
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, Ştiinţa comunicării, traducere şi studiu introductiv Tudor Olteanu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998, p. 51-52.
71
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, op. cit., p. 51
60
este, datorită interferenţelor sale cu alte discipline precum filosofia, lingvistica, semiotica,
sociologia, psihologia, antropologia, o ştiinţă de frontieră.
6.3.2. INFORMAŢIA - resursa comunicării

Informaţia este una dintre marile avuţii ale omenirii, subiect de cercetare pentru
specialiştii din diverse domenii, obiect de studiu în programele unor facultăţi socio-umane,
tehnice, dar şi activitate pentru specialiştii din zona ştiinţelor comunicării, din industria
informării. Datorită importanţei pe care informaţiile le au atât la nivel individual, cât şi social,
gestionare lor reprezintă o problemă de natură ştiinţifică, dar şi una de natură morală.
Evoluţia socială a umanităţii este strâns legată de modul de comunicare, de tehnologiile
de care dispune o societate, de sistemele utilizate în culegerea şi transmiterea informaţiilor.
În societatea informaţională, al treilea val al dezvoltării umane, accesul liber al tuturor
cetăţenilor la informaţiile de interes public necesare dezvoltării personale, exercitării
drepturilor democratice este asigurat prin lege.
Dreptul cetăţeanului de a fi informat este unul dintre drepturile fundamentale într-o
societate liberă, democratică, însă ca şi în cazul democraţiei, „libertatea informaţiei este, fără
îndoială, inegal răspândită în lume” 72. Deci, în ciuda drepturilor şi libertăţilor şi indiferent de
regimul politic, informaţia a fost şi este una dintre cele mai căutate şi scumpe mărfuri, una
dintre cele mai importante şi valoroase resurse. Valoarea informaţiei este subliniată şi de
profesorul François-Yves le Coadic care în introducerea lucrării sale Ştiinţa informării, afirmă
că indiferent de forma pe care o îmbracă, informaţia scrisă, orală şi audiovizuală se vinde
bine. Deci, este firesc să existe o cultură informaţională, o piaţă a informaţiei73 şi să se dezvolte
adevărate industrii ale informării. Şi cu cât există mai multă informaţie pe piaţă, cu atât
indivizii sunt mai bulversaţi, mai neinformaţi, se simt mai vulnerabili şi îi incriminează de rea-
credinţă, de dezinformare, intoxicare, manipulare pe cei care gestionează informaţia ignorând
propriul dezinteres, propria mediocritate, lăsându-se pradă propriilor pasiuni, spaime,
prejudecăţi, interese, impresii efemere. În aceste condiţii, activitatea celor care selectează,
difuzează, gestionează informaţia, este extrem de dificilă şi permanent sub lupa criticilor.
Potrivit specialiştilor, termenul informaţie apărut în secolul al XIII-lea, având sensul de
anchetă, depoziţie scrisă a martorilor era circumscris numai dreptului. Ulterior, o dată cu
dezvoltarea tehnicii şi apariţia primelor cotidiene, semantica termenului se lărgeşte incluzând şi
72
Jean-Francois Revel, Cunoaşterea inutilă, traducere Dan C., Mihăilescu, Editurea Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 7.
73
François-Yves le Coadic, La Science de l'information, PUF, "Que sais-je ?", 1994, p. 3.
61
sensul de a căuta date, ca în secolul al XIX-lea, sub impulsul revoluţiei tehnice care se
repercutează şi asupra presei, să i se asociază inclisiv sensul de a face public, a difuza ceva.
În zilele noastre, în sens comun, informaţiei îi sunt asociate trei semnificaţii: „1.
Comunicare, veste, ştire care pune pe cineva la curent cu o situaţie. 2. Lămurire asupra unei
persoane sau asupra unui lucru; totalitatea materialului de informare şi de documentare;
izvoare, surse. 3. Fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în
semnificaţia unui simbol sau a unui grup de simboluri.”74
Din perspectiva explicaţiilor prezentate anterior, putem afirma că, într-o anumită
măsură, informaţia este sinonimă cu procesul de comunicare, că este asociată cu sursele
comunicării (documente, izvoare), dar şi cu noutatea. Asocierea informaţiei cu noutatea a
generat un nou sens pentru informaţie, acela de ştire, mai ales pentru lucrătorii din domeniul
mass-media.
Din perspectiva industriei informării „totalitatea activităţilor legate de producţia,
difuzarea şi utilizarea informaţiei profesionale sau specializate, îndeosebi în forma
electronică”75, informaţia este elementul de imprevizibil dintr-un mesaj, noutatea, „ceva care se
adaugă la ceea ce eu deja ştiu şi care mi se înfăţişează ca o achiziţie originală.”76.
Analizând termenul de informaţie, J.J.Van Cuilenburg şi colaboratorii identifică o
sinonimie totală între informaţie şi comunicare şi definesc informaţia drept o îmbinare între
diferite semnale şi simboluri. „Cine spune „comunicare” se referă, de fapt, la „informaţie” (…)
informaţia trebuie considerată ca o combinaţie de semnale şi simboluri. Semnalele ne pot duce
cu gândul la undele sonore emise pe care le emitem în actul vorbirii, la undele radio sau cele de
televiziune. Purtătoare de informaţie, semnalele sunt în sine lipsite de semnificaţie. Ele pot însă
purta semnificaţii care - datorită unor convenţii sociale - pot fi decodate” 77. Deci, autorii lărgesc
sfera de cuprindere a acestui termen, a cărui semnificaţie era legată, în general, numai de limbaj
şi introduc un element nou în privinţa decodificării unei informaţii şi anume convenţiile
sociale. Pentru a susţine prezenţa şi importanţa convenţiilor sociale în actul de comunicare,
J.J.Van Cuilenburg şi colaboratorii dau exemplu culoarea roşie a semaforului care este un
simbol, o informaţie «trecerea interzisă» stabilită pe baza unor reguli cunoscute de toţi
membrii societăţii. Altfel spus, semnificaţia unei informaţii, în numeroase cazuri, este un
construct sociocultural.
74
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 491.
75
Sultana Craia, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007
76
Emmanuel Pedler, Sociologia comunicării, traducere şi cuvânt înainte Bogdan Ghiu, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2001, p. 127.
77
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, Ştiinţa comunicării, traducere şi studiu introductiv Tudor Olteanu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998, p. 28.
62
Pentru a face şi mai cuprinzătoare definirea şi analiza informaţiei, autorii prezintă şi trei
aspecte ce nu trebuie omise în explicarea termenului analizat: aspectul sintactic, succesiunea
impusă semnelor electrice, sonore, grafice; aspectul semantic, semnificaţia acordată semnalelor
pe baza convenţiilor sociale şi aspectul pragmatic, efectul pe care informaţia îl are asupra
receptorului. Deci, cei trei autori promovează ideea că informaţia trebuie privită ca un
ansamblu de seme şi simboluri care are o semnificaţie, construită pe baza convenţiilor sociale,
în deplin acord cu regulile sintactice şi care produce efecte asupra beneficiarilor.
Încercând să surprindem cât mai multe aspecte ale informaţiei şi fără a avea pretenţia
unei definiţii exhaustive, putem afirma că acest termen reprezintă o entitate care aparţine în
egală măsură mai multor domenii (tehnic, informatic, lingvistic, juridic, jurnalistic etc.), că
poate reprezenta o cunoaştere elementară, un stoc de date (simboluri, mesaje, semnale) care
este conservat, uneori prelucrat, transformat, reconstruit, care poate fi utilizat, transmis într-un
anume moment şi care poate produce diferite efecte asupra receptorilor. Acceptând că
informaţia aparţine mai multor domenii de activitate este evident că aceasta, mai exact
selectarea, difuzarea, gestionarea sa, reprezintă şi obiectul de activitate al specialiștilor în științe
ale comunicării, deci și al jurnaliştilor.
6.3.3. Surse şi instrumente de informare

Pentru a dispune de cât mai multe informaţii, specialiştii apelează la diverse surse şi
tehnici de informare. Prin surse de informare trebuie să înţelegem toate structurile
instituţionale, serviciile publice sau private ce au drept obiect de activitate colectarea şi
difuzarea informaţiilor. Înafara structurilor instituționale, în categoria surselor pot intra și
indivizii care beneficiază de informații. În funcţie de tipul informaţiei (locală, naţională,
universală, tehnică, economică, politică, culturală, sportivă, directă, indirectă etc.), specialiştii
accesează anumite surse.
Dintre sursele de informare oficiale, identificabile cele mai cunoscute sunt:
1. departamentele de documentare din instituții în care activează documentarişti-jurnalişti;
2. agenţiile de ştiri, structuri de informare create şi dezvoltate din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, care comercializează ştirile,
3. departamentele/birourile de relaţii publice din cadrul tuturor organizaţiilor, structuri care
au ca obiect de activitate gestionarea informaţiilor interne şi externe, menţinerea relaţiilor cu
reprezentanţii mass-media prin communicate, conferinţe de presă, dosare de presă etc.;
4. centrele de informare comunitară, structuri organizaţionale la nivelul diferitelor instituţii
care au ca obiective colectarea şi gestionarea informaţiilor de interes comunitar;
63
5. bibliotecile, structuri publice sau private (în alte ţări) ce au ca obiect de activitate
medierea, la cerere, a informaţiilor din toate domeniile;
6. centrele, institutele de documentare, unităţi specializate în informare, documentare ce
oferă servicii de consultanţă şi totodată oferă solicitanţilor diverse instrumente de informare.
Pe lângă aceste surse există şi cele protejate, formate din oficiali, reprezentanţi ai unor
instituţii, din particulari care au acces la anumite informaţii, dar care doresc să rămână anonimi.
O altă taxonomie a surselor de informare este următoarea: surse interne: reporterii,
corespondenţii, colaboratorii, orice angajat; surse externe: agenţii de presă, birouri de presă,
alte medii.
Deci, este uşor de observat că în activitatea lor, specialiştii din domeniul științele
comunicării, dar ți celelalte instituții, organizații, indivizii pot apela la o numeroase și variate
surse de informare. Aceste surse sunt diferite, „după locul în care sunt fixate; după timpul când
şi cât sunt disponibile; după mijloacele prin care pot fi contactate (telefonic, relaţie personală,
întâlnire cu o oficialitate, contact clandestin), după atitudinea faţă de jurnalist – cooperantă sau
recalcitrantă.”78
Pentru o corectă informare, specialiştii care gestionează informaţia, pot accesa şi
numeroasele instrumente de informare atât cele clasice, cât şi cele moderne în format
electronic.
Din perspectiva ştiinţei informării în categoria instrumentelor de informare sunt incluse:
lucrările de referinţă, documentele primare, documentele secundare, bibliografia personală.
În categoria lucrărilor de referinţă sunt incluse următoarele instrumente:
- dicţionarele („Operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale
unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită ordine (de obicei
alfabetică şi explicate în aceeaşi limbă sau traduse într-o limbă străină.”79);
- enciclopediile, lucrări lexicografice ample sau mai puţin ample ce prezintă toate
cunoştinţele dintr-un domeniu sau din toate domeniile existenţei umane;
- tratatele, lucrări publicate în unul sau mai multe volume, destinate specialiştilor în care
sunt prezentate metodic şi pe cât posibil exhaustiv fundamentele unei discipline;
- istoriile diferitelor domenii, lucrări publicate în unul sau mai multe volume, în care este
prezentată evoluţia unui domeniu: apariţia respectivului domeniu, etapele dezvoltării sale,
curentele, reprezentanţii, contribuţiile la dezvoltarea domeniului, etc.;
- ghidurile, lucrări ce conţin informaţii utile pentru orientarea într-un domeniu;
78
M., Fishman, Manufacturing the News, University of Texas Press, Austin, 1980, p. 36.
79
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 301.
64
- cataloagele, lucrări alcătuite sub forma unor liste, fişiere organizate pe baza anumitor
criterii care oferă informaţii sumare despre persoane, obiecte, instituţii etc.
În categoria documentelor primare, cele care prezintă informaţii originale, sunt incluse
periodicele, publicaţii specializate ce apar la intervale de timp regulate şi literatura gri sau
cenuşie, documente (rapoarte, procese-verbale, brevete, lucrări de doctorat) ce apar în mai
puţin de 100 de exemplare şi care sunt destinate uzului intern al unei instituţii sau unui public
specializat (comunicările prezentate în cadrul unui congres, unei conferinţe).
În categoria documentelor secundare, cele care descriu, analizează documentele primare,
sunt incluse bibliografiile, materialele ce conţin informaţii despre o problemă, domeniu;
descrierile unor lucrări şi bazele de date/ băncile de date, suport extern pe care sunt stocate
informaţii şi date din diferite domenii de activitate.
În categoria bibliografiei personale intră toate informaţiile, notiţele, sintezele, fişele,
fişierele realizate de orice persoană cu intenţia de a le folosi în realizarea unei lucrări mai
ample sau pur şi simplu pentru a nu uita, pentru a avea la îndemână anumite date.
6.3.4. Selectarea informaţiilor

În activitatea lor, cei care au ca obiect de activitate gestionarea informaţiei, se confruntă cu
numeroase probleme legate de onestitatea şi competenţa unor surse, dar şi de selectarea,
obiectivitatea, actualitatea şi impactul informaţiilor difuzate, gestionate.
În unele situaţii, sursele îi pot duce în eroare pe „vânătorii de informaţii” prin dezvăluiri
parţiale, prin trunchierea informaţiilor, prin decuparea lor din context, prin redarea tendenţioasă
a unor fapte, acţiuni, evenimente, prin simplificarea, îngroşarea evenimentelor, prin orchestrare
(repetarea mesajelor), prin transfuzia mesajului, adică adaptarea sa la diferitele categorii de
public sau, pur şi simplu, prin oferirea unor afirmaţii false.
Într-o astfel de situație, beneficiarii informaâiilor (specialiştii în comunicare, în relaţii
publice, jurnaliştii etc.) trebuie să evalueze fiabilitatea surselor de informare, mai exact să aibă
în vedere „productivitatea, credibilitatea, vizibilitatea socială, autoritate, proximitatea socială şi
geografică faţă de locurile unde se află redacţiile din mass-media, flexibilitatea”80 acestora.
De asemenea, ei sunt obligaţi să verifice informaţia prin încrucişarea mai multor surse cu
sursa primară sau prin raţionamente logice, deductive. Dacă în urma acestei verificări apar mai
multe versiuni ale aceleaşi informaţii, informaţia se poate difuza cu condiţia de a fi citate
sursele, de a fi prezentate toate variantele pentru care există probe, dar şi toate opiniile celor
80
Jean Charon, Les médias, les sources et la production de l’information, în Jean Charon, Jacques Lemieux, Florian Sauvageau, Les
journalistes, les médias et leurs sources, Gaetan Morin Editeur, Québec, 1991, p.36.
65
implicaţi. Atunci când sursa cere să i se păstreze confidenţialitatea, specialiștii în științele
comunicării trebuie să îşi asume responsabilitatea în privinţa difuzării sau nu a informaţiei căci
sunt în imposibilitatea de a cita sursele, respectând principiul confidenţialităţii.
Indiferent de sursele şi de instrumentele de informare utilizate (lucrări de referinţă:
dicţionare, enciclopedii, cataloage, ghiduri; documente primare: periodice, „literatură gri”;
documente secundare: bibliografii tipărite şi bazate pe date, bibliografii specializate pe
discipline mari, bibliografii de sumar; bibliografii personale), beneficiarii şi utilizatorii
informaţiilor trebuie să verifice sursele, să se documenteze atent, să consulte toate părţile
implicate, adică să verifice versiunea persoanelor la care se face referire, să ofere dreptul la
replică prin precizări, dezminţiri sau difuzarea altor informaţii, să argumenteze prin explicare
(explicarea termenilor, identificarea evenimentelor anterioare unei acţiuni, legătura dintre
evenimente, fapte, persoane, analiza motivelor care au generat anumite evenimente, plasarea
informaţiilor într-un cadru mai larg şi mai relevant etc).
Ceea ce este numit generic informaţie reprezintă de fapt actualitatea unui fenomen, iar
datoria celor care gestionează informaţia este de a surprinde această valoare informaţională, de
a descifra toate semnificaţiile şi de a o utiliza şi difuza în mod corect, imparţial.
O mare problemă cu care se confruntă specialiştii care lucrează cu informaţia este
reprezentată de faptul că în fiecare zi se produc mii de evenimente, care constituie tot atâtea
posibile informaţii. A cunoaşte sferele de interes şi a răspunde aşteptărilor publicurilor, deci a
selecta din mulţimea de evenimente numai pe acelea care prezintă interes este, fără îndoială,
una dintre cele mai importante îndatoriri ale specialiştilor care gestionează informaţia.
De cele mai multe ori, se atribuie informaţiei o valoare în funcţie de semnificaţia sa, dar
şi de subiectivitatea celor care o gestionează. Dacă valoarea informaţiei (aşa cum se găseşte ea
la surse) reiese din semnificaţia pe care i-o conferă cel care o receptează şi intenţionează să o
comunice, valoarea celor emise depinde însă de gradul în care receptorul dispune de
caracteristicile necesare (terminologie comună, atenţie, interes, limbaj, paradigme etc.) pentru a
putea identifica ceea ce este de însemnătate în mesajul primit.
În selectarea informaţiilor, specialiştii trebuie să aibă în vedere câteva atribute legate de
informaţie: proximitatea geografică (apropierea în spaţiu), proximitatea cronologia (apropierea
în timp), proximitatea psiho-afectivă, proximitatea socială.
Pentru ca informaţiile legate de un eveniment care se desfăşoară într-un loc îndepărtat
să trezească interesul, trebuie ca mai întâi specialiştii să identifice legăturile posibile pe care
producerea evenimentului respectiv le-ar putea avea asupra publicurilor, comunităţilor,
organizaţiilor, întregii societăţi în care respectivele informaţii vor fi difuzate.
66
În cazul proximităţii cronologice, specialiştii trebuie să ştie dacă informaţia respectivă
este de actualitate şi dacă poate influenţa publicurile, comunităţile, organizaţiile, întrega
societate, imaginea, activitatea unor instituţii, produse, a unor angajaţi. Deci, trebuie să se aibă
în vedere dacă respectiva informaţie este utilă.
Din perspectiva proximităţii psiho-afectivă, specialiştii trebuie să aibă în vedere o serie
mai largă de caracteristici ale evenimentelor şi subiectelor: eminenţa şi proeminenţa
(notorietatea evenimentelor, temelor abordate, notorietatea personajelor implicate: oamenii de
succes, politicienii, cântăreţii, -actorii scenei sociale- sunt subiecte care pot oferi informaţii),
gradul conflictual, calităţile dramatice: progrese (un tratament care poate salva sute de mii de
oameni sau un aparat care poate facilita activitatea indivizilor cu diferite invalidităţi sunt
informaţii importante pentru întreaga societate) şi impactul și efectele acestora (neînţelegerile
dintre instituţii şi oameni care îi afectează pe alţii, problemele importante ale cetăţenilor).
Proximitatea socială vizează sferele de interes ale receptorilor: munca, educaţia,
cultura, sănătatea, programele de asistenţă socială, religia, viaţa casnică, distracţiile, viaţa
socială, politica sindicală, deci subiecte de interes general.
Astfel, pe baza acestor criterii de relevanţă se stabileşte o anumită cunoaştere, care are
rolul de a decide ceea ce urmează să se facă cu respectiva informaţie şi modul în care aceasta
este relatată, difuzată. Transmiterea informaţiei trebuie să se bazeze însă pe anumite standarde
de obiectivitate, echilibru şi exactitate pentru a evita dezinformarea, manipularea, intoxicarea
sau noninformarea şi să aibă ca scop înţelegere obiectivă, substanţială, completă a unui
eveniment, personaj, a circumstanţelor.
După părerea lui J.J.Van Cuilenburg şi a colaboratorii săi, valoarea unei informaţii este
caracterizată de trei atribute: noutate, semantică, pragmatică.81
Noatatea unei informaţii este legată de mărimea gradului de improbabilitate. Adică, cu
cât există mai puţine şanse să se întâmple ceva, cu atât este mai valoroasă informaţia. Ideea
provine din teoriile tehnice, matematice, cibernetice care analizează comunicarea, capacitatea
de a transmite cât mai exact un mesaj. Autorii mai sus menţionaţi fac trimitere la Teoria
matematică a comunicării propusă de Claude Shannon şi Warren Weawer: „Teza lor este
următoarea: cu cât incertitudinea receptorului privind mesajul despre situaţia X este mai mare,
înainte ca situaţia să se fi produs, cu atât mai mare este valoarea informativă a mesajului care
reuşeşte, ulterior, să elimine incertitudinea iniţială”82
81
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 27-37.
82
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, op. cit., p. 30
67
Pentru identificarea valorii semantice a informaţiei se face apel la Teoria lexicală a
valorii informative. Valoarea semnificaţiei unei informaţii este cu atât mai mare, cu cât este
transmisă în mai puţine cuvinte. Altfel spus, informaţia trebuie transmisă cât mai clar, exact,
frust, apelându-se la cele mai potrivite cuvinte, evitându-se explicaţiile inutile, elementele
redundante pentru a nu se dilua. Deci, valoarea semantică a unei informaţii nu este direct
proporţională cu numărul şi frecvenţa cuvintelor folosite pentru transmiterea sa, ci din contră
este invers proporţională cu acestea.
Prin valoarea pragmatică a informaţiei se au în vedere efectele informaţiei şi acţiunile,
comportamentele ulterioare ale receptorilor. Din perspectiva efectelor, putem afirma că
diferenţa dintre ceea ce receptorii aşteaptă şi ceea ce ei receptează în legătură cu o situaţie,
persoană, cu un eveniment defineşte mărimea, intensitatea, tipul efectelor (pe termen scurt,
mediu, lung) şi posibilele paradigme comportamentale.
Deşi nu există un etalon valabil universal al valorii informaţiei, nu trebuie uitat că
importanţa acesteia este dependentă şi de interesul general al publicului receptor, de relevanţa
socială a evenimentului, de notorietatea celor implicaţi, de modul în care aceasta este
gestionată, difuzată de cei care o deţin şi, nu în ultimul rând, de factorii psihoindividuali şi
socioculturali caracteristici publicului receptor.
În legătură cu conţinutul informaţiilor difuzate se pot face numeroase aprecieri pornind
de la perspectiva filosofiei morale, mai exact a distincţiei trasată de aceasta între îndatoririle
perfecte şi îndatoririle imperfecte, de la elementele de deontologie profesională a celor ce
gestionează informaţia până la analiza caracteristicilor psihoindividuale şi socioculturale ale
publicului receptor. Toate aceste aspecte sunt extrem de importante dacă avem în vedere faptul
că informaţia este o armă cu două tăişuri: gestionată cu bună credinţă, corect poate fi un
beneficiu pentru receptor, dar gestionată cu rea credinţă poate naşte monştrii, poate genera
acţiuni reprobabile de propagandă, dezinformare, intoxicare, manipulare ce atrag după sine
panică, haos, anarhie, destabilizare socială. Exemple de acest fel s-au înregistrat în toate
colţurile lumii şi, din păcate, au avut efecte catastrofale asupra unor mari comunităţi: de la
celebra panică creată pe Wall Street, în anul 1929, când mii de americani ce au investit la bursă
s-au trezit, după o viață de muncă, cu toate economiile pierdute, de la panica creată de Orson
Wells în anul 1938 prin radio-difuzarea extrem de realistă a povestirii „Războiul lumilor”, până
la panica generată de lansarea unor zvonuri legata izbucnirea conflagraţiilor militare, de
iminenţa perioadelor de foamete şi molime, de precizarea datei exacte a sfârşitului lumii.
Deşi în societatea actuală indivizii reclamă dreptul la informare, deşi există numeroase
surse de informare, se pare că oamenii sunt tot mai lipsiţi de informaţii importante, dar sunt
68
bombardaţi cu non-informaţii (ce „personalitate” şi-a făcut operaţii de augmentare mamară,
cine cu cine şi-a înşelat partenerul de viaţă, cine a divorţat, unde şi-au petrecut vacanţa X, ce şi-
a mai achiziţionat Y etc.) şi sunt din ce în ce mai confuzi, mai dezinteresaţi de problemele reale
şi mai uşor de manipulat. Prin difuzarea acestor non-informaţii, atenția și interesul publicului
sunt transferate de la problemele reale, importante la unele fără nici o valoare.
Deci, informaţia a fost şi este una dintre marile comorile ale individului, dar şi ale
comunităţii, iar cine se află în posesia sa deţine puterea. Este adevărat că toţi ne dorim
informaţia, ne dorim puterea, gloria, dar oare suntem pregătiţi să le avem, să le gestionăm
corect, onest fără să ne punem în pericol nici pe noi, nici pe ceilalţi?
La fel de adevărat este şi că există numeroase surse de informare, dar acestea sunt
folosite selectiv. Selecţia se realizează în funcţie de factori psihoindividuali, dar şi
socioculturali. Din păcate, înafara persoanelor care au ca obiect de activitate gestionarea
informaţiei, majoritatea indivizilor recurg doar la una, maxim două surse de informare: marea
masă a indivizilor consideră că televiziunile, internetul reprezintă cele mai credibile surse.
Aceste persoane selectează informaţiile cu care empatizează, care le confirmă supoziţiilor,
dorinţele, cunoştinţele, opţiunile iniţiale, atitudinile latente. Ceea ce este însă dramatic este că
aceste persoane nu verifică informaţiile încrucişând mai multe surse şi, uneori, nici nu le trec
prin filtrul gândirii lor. Astfel, indivizii cad pradă dezinformării, intoxicării, manipulării.
6 .3. Îndrumar pentru autoverificare

1. Prezentaţi viziunea profesorilor J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen despre ştiinţa
comunicării.
2. Menţionaţi semantica termenului informaţie.
3. Menţionaţi cinci surse de informare oficiale.
4. Menţionaţi ce lucrările de referinţă sunt incluse în categoria instrumentelor de informare.
 Notați adevărat sau fals în dreptul următoarelor afirmații:
69
1. Centrele de informare comunitară sunt structuri organizaţionale la nivelul diferitelor instituţii
(primării, consilii judeţene etc.) care au ca obiective colectarea şi gestionarea informaţiilor de interes
comunitar referitoare la viaţa socială, politică, economică, educaţională, culturală a colectivităţii etc..
2. În selectarea informaţiilor, specialiştii trebuie să aibă în vedere câteva atribute legate de informaţie:
proximitatea geografică (apropierea în spaţiu), proximitatea cronologia (apropierea în timp),
proximitatea psiho-afectivă, proximitatea socială.
3. Pentru identificarea valorii semantice a informaţiei se face apel la Teoria lexicală a valorii
informative. Valoarea semnificaţiei unei informaţii este cu atât mai mare, cu cât este transmisă în mai
puţine cuvinte.
4. După părerea lui J.J.Van Cuilenburg şi a colaboratorii săi, valoarea unei informaţii este caracterizată
de trei atribute: noutate, semantică, pragmatică.
5. Centrele, institutele de documentare sunt unităţi specializate în informare, documentare ce oferă

servicii de consultanţă şi totodată pun la dispoziţia solicitanţilor diverse instrumente de informare.

6. ………………….. sunt structuri publice sau private (în alte ţări) care mediază informarea la cerere şi
care dispun de informaţii din toate domeniile.
7. …………………… sunt lucrări lexicografice ample sau mai puţin ample ce prezintă toate
cunoştinţele dintr-un domeniu sau din toate domeniile existenţei umane.
8. Potrivit specialiştilor, termenul …………. apărut în secolul al XIII-lea având sensul de anchetă,
depoziţie scrisă a martorilor era circumscris numai dreptului.
9. …………… sunt lucrări alcătuite sub forma unor liste, fişiere organizate pe baza anumitor criterii
care oferă informaţii sumare despre persoane, obiecte, instituţii etc.
7. INSTRUMENTELE COMUNICĂRII – LIMBAJUL
7.1. Introducere
70
7.1. INTRODUCERE
Limbajul este una dintre cele două dimensiuni esenţiale ale fiinţei umane, după cum
afirma Hegel, un instrument al comunicării, mediator şi liant al funcţiilor conştiente şi
subconştiente ale indivizilor, dar şi un suport de codare-fixare-vehiculare a informaţiilor. De-a
lungul timpului, indivizii pot internaliza mai multe tipuri de limbaje cu care vor opera în
diverse situaţii şi etape ale dezvoltării. De la limbajul pasiv, la limbajul activ şi ulterior la cele
non-verbale nu-i decât o problemă de timp şi voinţă.
Însuşirea cât mai multor tipuri de limbaj demonstrează inclusiv capacitatea de a opera cu
noţiuni, categorii abstracte, dar şi capacitatea individului de a se adapta la diferite situaţii,
contexte, de a adopta diferite roluri şi statusuri sociale.
7.2.1. Distincţia limbă-limbaj

Interacţiunile verbale dintre indivizi se realizează, de cele mai multe ori, prin
intermediul limbii şi limbajului, sisteme de semne convenţionale, purtătoare de semnificaţii. În
circuitul ştiinţific actual, se poate observa, uneori, o confuzie, o uzitare improprie a termenilor
limbă, limbaj în sensul utilizării lor ca sinonime sau, din contră, în scopul de a reda realităţi
complet diferite. Această confuzie o găsim şi în Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia
a doua) în care explicaţia termenului limbaj „1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete
articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele;
limbă, grai. 2. Limba unei comunităţi istoriceşte constituită. 3. Mod specific de exprimare a
sentimentelor şi a gândurilor în cadrul limbii comune sau naţionale”83.
Din punct de vedere istoric este fără îndoială faptul că limba, sistem organizat de
semne, de reguli logico-gramaticale şi combinatorii este descendenta limbajului.
Din perspectivă instrumental-funcţională, limba reprezintă o mulţime de bază alcătuită
din „repertoriul de combinaţii-cod designative (vocabularul), alfabetul (literele cu ajutorul
cărora se formează combinaţiile cod sau cuvintele) şi regulile gramaticale (care definesc modul
de combinare, de punere în corespondenţă şi de utilizare a elementelor vocabularului)” 84, iar
limbajul este o submulţime a limbii aflat în raport de incluziune faţă de aceasta.
Distincţia semantică dintre termenii limbă, limbaj şi vorbire constituie una dintre marile
înnoire aduse de profesorul elveţian Ferdinand de Saussure lingvisticii moderne. De fapt,
distincţia saussuriană are în vedere opoziţia dintre conceptele langue şi parole deoarece al
83
***Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 572
84
Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, vol II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, p. 583.
71
treilea termen langage este absent din unele limbi europene. Pornind de la opoziţia dintre social
şi individual, de la distincţia dintre ceea ce este esenţial și ceea ce este accesoriu şi de la
raportul schemă – utilizarea schemei, F. de Saussure raportează limba la psihologia socială, iar
vorbirea la psihologia individuală. Astfel, limba este văzută drept o parte a limbajului, ipostaza
sistematică a acestuia, un ansamblu de convenţii necesare, un model teoretic, un sistem de
semne, un obiect de natură concretă ce poate fi supus analizei, un instrument de comunicare,
tezaurul social al unei comunităţi, iar limbajul este asociat cu totalitatea resurselor şi procedeelor
fiziologice şi psihice proprii unui individ pentru a vorbi. Cu alte cuvinte, limbajul este modul în
care funcţionează limba la nivel individual, un instrument de comunicare care se reflectă în
capacitatea combinatorie a fiecărui individ.
Tot de distincţia dintre limbă, limbaj şi vorbire au fost preocupaţi şi alţi cercetători. De
exemplu, lingvistul danez, iniţiatorul Şcolii „glosematice”, Louis Trolle Hjelmslev opune
distincţiei saussuriene dintre limbă şi vorbire (deci dintre social şi individual) disticţia dintre
schemă (limba ca formă pură, rezultat al abstractizării constructive, independentă de realizarea
sa socială şi de manifestarea ei materială), uzaj (limba ca totalitate a deprinderilor lingvistice
într-o societate dată) şi normă (limba ca formă materială, concretă, creaţie socială receptată
independent de detaliul manifestării). O poziție justificată (din perspectiva renumelui de
egiptolog) are și filologul englez Sir Alan H. Gardiner care analizează raportul dintre limbă şi
vorbire din perspectiva trecutului şi prezentului: limba reprezintă trecutul, în timp ce vorbirea
este prezentul. Lingvistul român Emanuel Vasiliu raportează opoziţia dintre limbă şi vorbire la
distincţia dintre general şi particular subliniind că atât generalul, cât şi particularul sunt,
deopotrivă, elemente de limbă şi vorbire.
O poziţie critică faţă de miza taxonomică a înaintaşilor săi întâlnim la lingvistul
american Avram Noam Chomsky care consideră că o direcţie generoasă/productivă şi necesară
este cercetarea dimensiunilor creatoare ale limbajului, inclusiv cercetarea dimensiunilor
intelectuale şi cognitive, atât a celor înnăscute, cât şi a celor dobândite, ale omului. În acest
scop, Chomsky propune cuplul categorial „competenţă-performanţă” depăşind concepţia lui
Saussure potrivit căruia dimensiunea creativă se află la nivel individual, la nivelul limbajului.
Cu alte cuvinte, lingvistul american demonstrează că dimensiunea creativă este plasată la
nivelul limbii şi constă în capacitatea individului de a creea un număr infinit de fraze pe baza
unui ansamblu finit de reguli, dar şi de a identifica abaterile, aspectele deviante de la reguli.
Mai mult, Chomsky afirmă că limbajul este o formă de manifestare a gândirii şi imaginaţiei
libere, iar forma finită a fiecărei limbi este unitatea organică dintre elementele limbii, dar şi
dintre manifestările individuale: „Limbajul uman este apt să servească drept instrument pentru
72
o exprimare şi o gândire libere. Aspectul creator al utilizării limbajului reflectă posibilităţile
infinite ale gândirii şi imaginaţiei. Limbajul oferă mijloace finite, dar posibilităţi de expresie
infinite, care nu suportă alte reguli decât acelea ale formării conceptului şi frazei, reguli care
sunt în parte specifice şi idiosincratice, însă în parte, de asemenea, universale, astfel încât
întreaga umanitate, fără excepţie, să fie înzestrată cu ele. Forma fiecărei limbi, specificabilă în
manieră finită, furnizează o «unitate organică» ce leagă între ele elementele de bază ale limbii,
şi în aceasta subînţelege toate manifestările particulare, al căror număr potenţial este infinit.”85
Deşi ia în considerare dihotomia limbă - vorbire când face trimitere la operaţiile de
determinare ce aparţin tehnicii vorbirii, lingvistul Eugen Coşeriu critică opoziţia saussuriană
considerând că este insuficientă şi atrage atenţia asupra faptului că toate diviziunile (social-
individual, activitate - produs, concret - abstract, uniformitate – expresivitate etc.) nu reprezintă
realităţi autonome, ci contrarii cu care se operează şi care reclamă stabilirea opoziţiilor între
planuri corelative. În acest sens, E. Coşeriu consideră că sistemul (limba) nu se opune textului
sau procesului şi nici schema nu se opune uzajului.
De-a lungul timpului teoriile privind limba, limbajul, vorbirea au făcut carieră, dar au
generat şi polemici interminabile, celebră fiind cea dintre Noam Chomsky şi Jean Piaget.
Dincolo de aceste explicaţii, exemple, polemici nu trebuie să omitem faptul că limba,
acest cod, sistem de reguli ce face posibilă comunicarea interumană, acest fenomen social,
sistem complex generat social-istoric are rolul fundamental de a contribui la conservarea şi
transmiterea culturii, de a dovedi continuitatea istorică a unui popor într-o anumită arie
geografică, iar limbajul, manifestare individuală, suport al gândirii, „locul de interacţiune al
vieţii mentale cu viaţa culturală (…) instrumentul acestei interacţiuni” 86 contribuie la
zugrăvirea individului, la realizarea procesului de socializare.
La fel de important este să reţinem că limba (ca sistem de reguli, norme) este obiectul
de studiu al lingvisticii, în timp ce limbajele pot constituit obiect de studiu atât pentru lingvişti,
cât şi pentru psihologi, sociologi, critici de artă, muzicieni, pictori etc.
7.2.2. Tipuri de limbaj
85
Noam Chomsky, La linguistique cartésienne, Seuil, 1969, p. 59, 60.
86
Émile Benveniste, Problèmes de linguistique générale, II, Éditions Gallimard, 1974, p. 16
73
Dorinţa de înţelegere a celui mai important instrument de comunicare, limbajul, a
generat în rândul cercetătorilor apariţia mai multor clasificări, pornind de la diferite criterii. O
primă distincţie care se impune este cea dintre limbajul natural şi limbajul artificial.
Limbajul natural, specific fiinţei umane, este acela vorbit în mod spontan, este o funcţie
psihocomportamentală, necesară existenţei şi accesibilă reprezentanţilor speciei umane.
Limbajul artificial este un sistem formal, elaborat în scopul unei comunicări superioare,
sintetice, abstracte pentru care limbajul natural este insuficient. În această categorie pot fi incluse:
limbajul matematic, limbajele informatice, limbajul artistic (muzical, plastic, cinematografic etc.).
Analizând evoluţia fiinţei umane, a modului de însuşire, internalizare şi utilizare a
limbajului, psihologii identifică limbajul pasiv şi limbajul activ.
Limbajului pasiv a fost asociat cu vârsta de 12 – 18 luni a fiinţei umane când aceasta
demonstrează capacitatea de a înţelege limbajul adultului, de a răspunde la cerinţe simple.
Deci, limbajul pasiv este acel limbaj pe care fiinţa umană îl înţelege, dar nu îl utilizează.
Treptat, prin învăţare, imitare, repetare, prin îmbogăţire treptată a vocabularului şi
utilizarea acestuia în actul comunicaţional, fiinţa umană dispune de limbajul activ. Această
dihotomie limbaj activ – pasiv poate fi asociată şi cu viziunea lui Skinner asupra funcţiilor
limbajului. Astfel, limbajului pasiv îi corespunde funcţia de recepţie, iar celui activ funcţia
adresativă.
În funcţie de codul utilizat pentru construirea şi utilizarea mesajelor, de gradul de
implicare a limbii, putem identifica limbajul verbal, al cărui cod îl constituie cuvântul
scris/vorbit, limbaje non-verbale, care folosesc drept cod semnele şi semnalele de altă natură
decât vorbirea (gestul, culoarea, notele muzicale etc.) şi limbaj paraverbal (intonație, ritm etc.).
În funcţie de gradul de accesibilitate pentru cei din jur, limbajul verbal poate fi
clasificat în două categorii limbaj extern (accesibil celorlalţi) şi limbaj intern (accesibil doar
propriei persoane).
7.2.3. Specificul limbajului articulat natural

Este evident că limbajul, una dintre cele două dimensiuni esenţiale ale fiinţei umane,
după cum afirma Hegel, este şi un instrument al comunicării, mediator şi liant al funcţiilor
conştiente şi subconştiente ale indivizilor, dar şi un suport de codare-fixare-vehiculare a
informaţiilor. Ca instrument al comunicării, limbajul asigură individului posibilitatea de a
folosi semne şi simboluri pentru a-şi transmite gândurile şi sentimentele, dar şi de a combina
aceste substitute ale obiectelor.
74
Utilizând semnele şi simbolurile în loculul obiectelor, combinând aceste „înlocuitoare”,
indivizii au posibilitatea de a se referi la noţiuni abstracte, la obiecte absente, dar şi de a se
raporta la diferite momente faţă de o acţiune (prezent/trecut/viitor).
În calitate de mediator şi liant al funcţiilor conştiente şi subconştiente, limbajul poate fi
atât declanşator, cât şi inhibitor în raport cu stimulii externi generând anumite comportamente,
în plan extern, dar şi o anumită organizare a vieţii psihice interne.
Ca suport de codare-fixare-vehiculare a informaţiilor, limbajul participă la dezvoltarea
gândirii abstracte, memoriei logice, imaginaţiei reglând şi subordonând sistemele de codare
primară.
Deşi utilizarea limbajului pare o acţiune banală, firească, totuşi există numeroase
condiţionări de la cele de natură fiziologică, până la cele de natură culturală. De exemplu,
utilizarea limbajului este condiţionată de existenţa unui alfabet, un ansamblu de semne posibil
de emis şi de receptat.În zilele noastre există alfabetul latin, chirilic, arab, chinezu. Fiecare
alfabet are un anumit număr de semne (litere), ce redau anumite sunete.
O altă condiţionare vizează capacitatea combinatorie a acestor semne. Pe de o parte este
vizată cantitatea de semne care intră în alcătuirea unui cuvânt, pe de altă parte se are în vedere
posibilitatea combinării anumitor semne. De exemplu, dacă limba română ar avea toate
cuvintele formate numai din combinarea a şase semne, atunci vocabularul limbii române ar
cuprinde aproximativ 400 milioane de cuvinte, adică 29 la puterea 6. Având în vedere că în
limba română există şi cuvinte mai lungi (combinarea mai multor semne), dar şi cuvinte mai
scurte rezultă că există mai multe cuvinte, dar şi o capacitate combinatorie mai mare.
Pe de altă parte, această condiţionare combinatorie are în vedere şi capacitatea de
permutare a aceloraşi semne (litere) obţinându-se cuvinte şi semnificaţii diferite. De exemplu,
cu ajutorul semnelor A, A, M, R, se pot forma trei cuvinte diferite: RAMA, ARMA, MARA.
Condiţionările care acţionează la nivelul limbajului pot fi de diferite naturi: fonetică,
morfologică, sintactică, dar şi semantică.
La nivel fonetic, plaja acestor condiţionări este destul de restrânsă, dacă avem în vedere
corespondenţa mare dintre sunetele articulate şi reprezentarea lor grafică. Exceptând câteva
situaţii, fiecărui sunet articulat îi corespunde un singur semn grafic.
La nivel morfologic, limitările vizează variaţiile de ordin formal-extern ale cuvintelor
căci pentru fiecare categorie morfologică (substantiv, verb) există indicatori formali specifici:
gen, caz, respectiv diateză, mod, timp de care trebuie să se ţină seama în actele verbale.
Condiţionările de la nivelul sintactic se manifestă în raporturile dintre cuvinte, dar
vizează şi locul anumitor cuvinte în diferite construcţii. De exemplu acordul dintre subiect şi
75
predicat, dintre subiect şi atribut, dar şi poziţia atributului pe lângă subiect sau a
complementului pe lângă predicat. Tot în această categorie se înscriu şi regulile
transformaţionale: schimbarea formei gramaticale, transformarea propoziţiilor afirmative în
propoziţii negative sau interogative.
Condiţionările de la nivelul semantic antrenează discuţiile legate de relativa legătură
dintre cuvânt şi informaţia conţinută de acesta, pe cele legate de caracterul polisemantic al
cuvintelor, precum şi pe cele referitoare la dubla articulare a limbajului. Este evident că cea mai
simplă definire a termenului semnificaţie se referă la operaţia de asociere a unui semn (cuvânt)
cu un anumit conţinut. Şi totuşi, memorarea unor cuvinte ar fi insufientă pentru a dispune de
semnificaţia lor şi cu atât mai puţin pentru a uza de limbaj şi a comunica. Din această
perspectivă, semnificaţia este produsul unei activităţi îndelungi, ce presupune învăţarea fiecărui
cuvânt concomitent cu înţelesul său ce nu poate fi dedus. Această însuşire treptată a cuvintelor
şi a semnificaţiilor sale se realizează într-un context mai larg care presupune şi însuşirea
„cutumelor” lingvistice şi culturale. Gradul de raportare la aceste cutume duce inevitabil la
apariţia diferenţelor individuale în procesul de însuşire şi, ulterior, de folosire a limbajului. La
această diferenţiere contribuie şi absenţa caracterului univoc al fiecărui cuvânt. Acest ultim
aspect este foarte evident în cazul copiilor „la copilul mic, până la 3 ani, devine logică tendinţa
de a lega de un anumit cuvânt o gamă eterogenă de conţinuturi informale (obiecte), altele decât
cele pe care le are în vedere adultul, sau de îngustare designativă, până la a lega un cuvânt
exclusiv de un singur eveniment concret, deşi la adult cuvântul respectiv are o valoare
semantică extinsă, generalizatoare.”87
Pe lângă această relativă libertate de asociere între cuvânt şi conţinutul său, un rol
important îl are şi caracterul polisemantic al unor cuvinte. Din mulţimea de semnificaţii pe
care le poate avea un cuvânt, individul, în funcţie de propriul bagaj lexical, de experienţele sale
socioculturale, de practica comunicaţională o alege pe cea pe care o consideră cea mai
potrivită.
Referitor la dubla articulare a limbajului, aspect studiat de lingvistul francez André
Martinet, trebuie să menţionăm că aceasta este specifică numai limbajului natural uman, nu şi
celui animal sau limbalor artificiale. Dubla articulare constă în identificarea elementelor care
intră în componenţa unui cuvânt. Plecând de la semnificaţie, există cuvinte care ele însele sunt
unităţi de sens precum mamă, tată, numite morfeme, dar există şi segmente fonetice mai simple
care nu au o semnificaţie proprie, dar care intră în alcătuirea altor cuvinte. De exeplu,
segmentul fonetic ra contribuie la formarea altor morfeme (raton, raţă, ramă etc.). Această
87
Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, vol II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, p. 597
76
structură etajată, permite vorbitorilor realizarea unei mulţimi de variante de la cele mai simple
până la cele mai sofisticate.
Toate aceste condiţionări, indiferent de natura lor, transformă limbajul verbal într-un
sistem formal, sintactic şi semantic bine organizat.
Deşi aceste condiţionări constituie cadrul normativ, totuşi în interacţiunile verbale
curente, indivizii optează, cel mai frecvent, pentru formele mai simple ale limbajului, deci
pentru un număr mai redus de modele structurale, conturându-se nivelul mediu de comunicare,
conform opiniei psihologului G. K. Zipf. Aceeaşi atitudine selectivă se manifestă şi în cazul
anumitor construcţii verbale, mai uşor de memorat şi activat, dar şi în cazul selectării cuvintelor
în funcţie de lungimea acestora: „în limbile evoluate codarea s-a structurat în aşa manieră, încât
cuvintele cu frecvenţa relativă cea mai mare în procesul comunicării curente să aibă lungimea
cea mai mică, iar cele cu frecvenţa relativă cea mai mică să aibă lungimea cea mai mare (legea
lui Zipf)”88
7.2.4. Funcţiile limbajului

O altă preocupare a cercetătorilor şi teoreticienilor este cea legată de funcţiile limbajului.
Abordarea acestui subiect este tributară diferitelor ştiinţe, teorii, şcoli şi cunoaşte numeroase soluţii
de la cele care subliniază funcţia demiurgică a cuvintelor până la cele care reduc limbajul la un
simplu schimb de stimuli.
De exemplu, reprezentanţii structuralismului susţin că funcţia fundamentală a limbajului
este cea de mijloc de comunicare, generativiştii susţin că locul primordial îi revine funcţiei de
sistem pentru organizarea sintactică a gândirii, susţinătorii pragmatismului recunosc funcţia de
influenţare a conduitei sociale, în timp ce promotorii lingvisticii integrale, potrivit opiniei lui
Eugen Coşeriu, consideră că cea mai importantă funcţie a limbajului constă în crearea continuă
de noi conţinuturi şi tehnici la toate nivelurile vorbirii. Deşi toţi aceşti teoreticieni acordă
întâietate unei funcţii, ei sunt de acord cu ideea că limbajul nu îndeplineşte o singură funcţie.
Pornind de la elementele comunicării, vorbitor, ascultător şi lumea lucrurilor, Karl
Bűhler ajunge la concluzia că limbajul poate îndeplini trei funcţii, câte una în raport cu fiecare
element al comunicării. Astfel, în raport cu emiţătorul poate îndeplini o funcţie expresivă, ce
relevă trăirile subiectului, în raport cu receptorul poate îndepli o funcţie apelativă, iar în raport
cu mesajul o funcţie de reprezentare prin care este desemnat conţinutul actului de limbaj.
Alţi autori printre care şi Pierre Janet, André Ombredane, Roman Jakobson etc.
consideră că există mult mai multe funţii ale limbajului ce pot fi deduse şi ordonate în raport de
88
Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, vol. II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 589
77
diferite criterii. De exemplu, André Ombredane identifică funcţiile limbajului cu utilizarea
acestuia şi propune o ierarhie plecând de la opoziţia primitiv - spontan spre formele elaborate,
tipic umane. Astfel, el identifică cinci funcţii:
1. Funcţia afectivă a limbajului constă în exprimarea spontană, semiintenţionată sau
voluntară a emoţiilor şi impulsurilor individuale. Ea se manifestă în special la nivel fonetic, dar
şi la nivel morfo-semantic. Se face apel la interjecţii, vocative, imperative, dar şi la o anumită
intonaţie, intensitate a sunetelor, la modificări ale timbrului, la mimică şi gesticulaţie. În raport
de sentimentele trăite, aceste manifestări ale funcţiei afective se pot traduce în apreciere,
încântare, mulţumire, recunoştinţă sau reproş, sancţiune, dispreţ etc.
Funcţia afectivă a limbajului este evidentă mai ales la vârsta copilăriei, în cadrul relaţiei
mamă-copil, copil-copil, dar şi mult mai târziu în cadrul relaţiilor de prietenie, iubire, ură etc.
La fel de prezentă poate fi şi în cazul limbajelor artei (muzical,cinematografic) unde cele două
componente, cognitivă şi afectivă formează un tot, inefabilul, mai uşor de trăit, de simțit decât
de explicat.
2. În strânsă relaţie cu funcţia afectivă a limbajului este funcţia ludică, mai ales
aspectele pozitive ale trăirilor ce se manifestă din primii ani ai copilăriei sub formă de repetiţii,
rime, aliteraţii, asonanţe, reduplicări, unificări prin contiguitate etc. La adult această funcţie se
poate manifesta prin schimbul de glume, prin jocuri de cuvinte (dezlegări de rebus), exprimarea
cu ajutorul imaginilor poetice, prin apelarea la sensurile conotative, secundare ale cuvintelor.
3. Funcţia reglatorie/autoreglatorie (numită şi practică) rezultă din utilizarea practică a
limbajului într-un context situaţional specific în care acţiunea individuală sau colectivă este
planificată, condusă, controlată iar condiţiile sunt cunoscute. Limbajul utilizat în aceste situaţii
se caracterizează prin fermitate, exactitate, promptitudine şi prin utilizarea formulelor concise
şi mobilizatoare. Prin utilizarea acestui tip de limbaj se modelează intensitatea eforturilor
individuale şi colective impunându-se un anumit ritm al acţiunii. Totodată se urmăreşte
schimbarea atitudinilor, percepţiilor, sistemului axiologic.
La nivel individual, această funcţie se materializează în autocomenzi, autointerdicţii,
autoaprobări şi se manifestă printr-o vorbire rapidă, sincopată etc.
4. Funcţia reprezentaţională se manifestă prin desemnarea verbală a ceea ce este absent
(obiecte, fenomene, relaţii etc.) în momentul dat, aflându-se, după cum susţine profesorul M.
Golu, în raport invers cu naraţiunea şi evocarea. Limbajul reprezentaţional se focusează pe
două direcţii: „pe de o parte, spre figurarea concretă şi singulară, aspect prin care se aseamănă
78
cu opera de artă, a cărei semnificaţii este imediat accesibilă, pe de altă parte, spre aluzia fundată
pe un sistem de convenţii, a căror însuşire anterioară este necesară.”89
În opinia lui André Ombredane această funcţie este cea care face ca reprezentările să nu
poată reda conţinuturi abstracte, explicănd caracterul aluziv al limbajului.
5. Funcţia dialectică a limbajului este, într-o oarecare măsură, în raport de opoziţie cu
cea reprezentaţională căci se manifestă prin construcţia şi deconstrucţia combinaţiilor
abstracte, simbolice, face posibile raţionamentele ipotetico-deductive, cunoaşterea conceptual-
abstractă, rezolvă conflictele cognitive, contradicţiile logice, conferă coerenţă discursului
raţional al ştiinţei. Tocmai de aceea expresia cea mai elocventă a acestei funcţii este algebra.
Celebrul lingvist, creator al Cercului Lingvistic de la Praga, Roman Osipovici Jakobson
prezintă funcţiile limbajului având în vedere unele elemente ale procesului de comunicare
(codul şi canalul de transmisie), diferenţa dintre forma şi conţinutul mesajului. Pentru a releva
raportul dominant care relevă o anumită funcţie, autorul uzează termenul „centrat”.
Funcţia emotivă, centrată asupra emiţătorului, vizează atitudinea acestuia cu privire la
ceea ce spune. O valoare emoţională foarte mare au interjecţiile, unele forme verbale (modul
optativ), epitetele şi o gamă întreagă de mijloace stilistice prin care sunt exprimate reacţiile
sufleteşti ale individului la contactul cu o realitate oarecare.
Funcţia conativă, persuasivă sau retorică, centrată pe receptor are ca scop captarea
atenţiei receptorului care trebuie să devină interesat de mesajul primit. Se utilizează persoana a
II-a (tu, voi), vocativul, imperativul şi interogaţiile.
Funcţia poetică, centrată pe mesaj are în vedere faptul că limbajul poetic pune accentul
pe modul în care se transmite un mesaj, comparativ cu limbajul ştiinţific unde important este
despre ce se vorbeşte. Modul de construire a mesajului, articularea sunetelor şi arta locutorului
fac ca mesajul să producă încântare.
Funcţia referenţială, centrată pe referent vizeazã cadrul situaţional în care are loc
transmiterea mesajului. Se recunoaşte după întrebuinţarea persoanei a III-a (el, ei) şi a
pronumelui demonstrativ (acesta, acela).
Funcţia metalingvistică, centrată pe cod, apare atunci când în cadrul comunicării se
simte nevoia de a atrage atenţia asupra codului utilizat.
Funcţia fatică, centrată pe canal are în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi
buna funcţionare a acestuia. Această funcţie poate fi recunoscută după folosirea unor cuvinte
goale sau golite de sens ca ah!, bine, da.
89
M., Golu, Fundamentele psihologiei, vol. II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 605
79
1. Prezentaţi diferenţa dintre limbă şi limbaj.

2. Definiţi limbajul.
3. Prezentaţi trei tipuri diferite de limbaj.
4. Prezentaţi funcţiile limbajului identificate de André Ombredane.
5. Prezentaţi funcţiile limbajului identificate de Roman Jakobson.
 Notați în dreptul fiecărui enunț adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este

adevărată) sau fals (dacă consideraţi că propoziţia este falsă).
1. Funcţia fatică, centrată pe canal are în vedere caracteristicile canalului de comunicare

şi buna funcţionare a acestuia.
2. Din punct de vedere istoric este fără îndoială faptul că limba, sistem organizat de
semne, de reguli logico-gramaticale şi combinatorii este ascendenta limbajului.
3. Distincţia semantică dintre termenii limbă, limbaj şi vorbire constituie una dintre
marile înnoire aduse de profesorul Roman Jakobson lingvisticii moderne.
4. Din perspectivă instrumental-funcţională, limba reprezintă o mulţime de bază

alcătuită dintr-un ansamblu de combinaţii-cod designative (vocabularul), alfabet (literele
cu ajutorul cărora se formează combinaţiile cod sau cuvintele) şi reguli gramaticale (care
definesc modul de combinare, de punere în corespondenţă şi de utilizare a elementelor
vocabularului).
5. Funcţia conativă, persuasivă sau retorică, centrată pe receptor are ca scop captarea
atenţiei receptorului care trebuie să devină interesat de mesajul primit.
6. Limbajul …………… este un sistem formal, elaborat în scopul unei comunicări

superioare, sintetice, abstracte pentru care limbajul natural este insuficient.
7. Lingvistul român, ………. consideră că cea mai importantă funcţie a limbajului

constă în crearea continuă de noi conţinuturi şi tehnici la toate nivelurile vorbirii.
8. Limbajul ………… este acela pe care fiinţa umană îl înţelege, dar nu îl utilizează.
9. Funcţia …………… (numită şi practică) rezultă din utilizarea practică a limbajului

într-un context situaţional specific în care acţiunea individuală sau colectivă este
planificată, condusă, controlată iar condiţiile sunt cunoscute.
10. Pornind de la elementele comunicării, vorbitor, ascultător şi lumea lucrurilor,

…………………….. ajunge la concluzia că limbajul poate îndeplini trei funcţii, câte una
în raport cu fiecare element al comunicării.
80
8. CLASIFICAREA COMUNICĂRII. CRITERII ŞI TIPOLOGII
8.1. Introducere
8.3. Indrumar pentru autoverificare/autoverificare
8.1. INTRODUCERE
Nevoia ordonării, clasificării procesului de comunicare este indiscutabilă, căci astfel se

poate facilita demersul unei cercetări, înţelegerea şi analiza comunicării, mai exact a
numeroaselor sale tipuri, faţete. Deşi necesară, această activitate este la fel de dificilă ca şi cea
prin care se urmăreşte definirea sa.
8.2.1. Criterii de clasificare a comunicării

Clasificarea comunicării este o activitate la fel de dificilă ca şi cea prin care se
urmăreşte definirea sa. Dificultatea unei asemenea acţiuni rezultă din numărul mare de criterii
la care se poate raporta cercetătorul, din perspectiva abordării, dar şi din imposibilitatea de a
introduce numai într-o singură categorie un tip de comunicare. De exemplu, schimbul de
informaţii între două persoane prin intermediul telefonului poate fi considerat în mod corect
atât comunicare directă, căci se realizaează prin intermediul mijloacelor primare, cuvinte, cât şi
comunicare indirectă, căci se realizaează prin intermediul unui aparat, telefonului. La fel, un
discurs poate fi introdus în categoria comunicării directe, căci foloseşte mijloace primare
(cuvintele), dar şi în categoria comunicării indirecte, căci difuzarea sa se bazează pe utilizarea
tehnicilor secundare, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri.
În ciuda acestor neajunsuri, nevoia unei ordonări, clasificări a comunicării este
indiscutabilă, căci astfel se poate facilita demersul unei cercetări, înţelegerea şi analiza
comunicării, mai exact a numeroaselor sale faţete.
Revenind la acţiunea de clasificare a comunicării trebuie să menţionăm că există
numeroase criterii ce pot fi avute în vedere: numărul de participanţi la actul comunicaţional,
codurile utilizate în elaborarea mesajului, canalele de difuzare a mesajului, tehnicile folosite
pentru transmiterea mesajelor, cadrul (formal/informal) în care are loc procesul de comunicare,
proximitatea dintre interlocutori, contextul spaţio-temporal, sociocultural, natura substanţial-
calitativă a sistemelor relaţionate şi regimul politic în care se desfăşoară acţiunea de
comunicare, efectele urmărite etc.
81
8.2.2. Tipuri de comunicare
Analizând comunicarea din perspectivă psihologică, profesorul Mihai Golu propune
două criterii de clasificare a acesteia: contextul spaţio-temporal şi natura substanţial-calitativă a
sistemelor relaţionate. În funcţie de primul criteriu, autorul stabileşte că există două tipuri de
comunicare: directă, când cei doi interlocutori se află în acelaşi spaţiu sau când deşi nu împart
acelaşi spaţiu sunt conectaţi prin intermediul cablului telefonic, fibrelor optice, undelor
hertziene, internetului şi comunicare indirectă, când între interlocutori intervine un mediator
(agent de transfer). În raport de cel de al doilea criteriu, autorul stabileşte că există patru tipuri
de comunicare: “omogenă (ambele sisteme având aceeaşi natură substanţial-calitativă) şi
heterogenă (un sistem de natură substanţial-calitativă, iar celălalt de o alta; ex.: comunicarea
om-maşină, om-animal etc.), fizică (ambele sisteme sunt entităţi fizice neînsufleţite, - ex.,
comunicarea maşină-maşină în angrenajele automatizate), biologică cu cele trei forme specifice
ale sale – vegetală, animală, umană.”90
O clasificare mai nuanţată, cel puţin în cazul comunicării indirecte, realizează
sociologul Ioan Drăgan. Plecând de la canalul de difuzare a mesajelor, de la mijloacele de
comunicare, dar şi de la numărul şi raportul interlocutorilor, autorul propune următoarele tipuri
de comunicare: comunicare directă, indirectă imprimată, înregistrată, prin fir, radiofonică,
intrapersonală, interpersonală, de grup, de masă.
Comunicarea directă este cea care se realizează prin utilizarea mijloacelor primare
(cuvânt, gest, mimică) şi care „presupune contacte personale între fiinţele umane” 91. Acest tip
de comunicare reprezintă cea mai completă formă de comunicare, celelalte tipuri fiind derivate
din acesta.
Comunicarea indirectă se bazează pe utilizarea tehnicilor secundare (scriere, tipăritură,
înregistrare, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice, internet etc.). În
cadrul acestui tip de comunicare, profesorul Ioan Drăgan a identificat patru categorii:
comunicare imprimată (presă, revistă, carte, afiş etc.); comunicare înregistrată (film, disc,
bandă magnetică etc.); comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu etc.);
comunicare radiofonică (radio, televiziune, având ca suport undele hertziene)92.
Comunicarea intrapersonală este cea mai intimă formă de comunicare căci emiţătorul
şi receptorul sunt una şi aceeaşi persoană. În cazul acestui tip de comunicare, limbajul are rolul
90
M. Golu, op. cit., p. 582
91
Ioan, Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 10-11
92
Ibidem
82
de autoreglare a întregii organizări psihocomportamentale. Acest tip de comunicare poate
îmbrăca două forme: solilocviul şi dialogului interior.
Prin solilocviu înţelegem vorbirea cu tine însuţi cu voce tare. Această formă de
comunicare intrapersonală este întâlnită atât la copii, adulţi, cât şi la bătrâni. La copii este
normală această manifestare a limbajului cam până la vârsta de cinci ani, în timp ce la adulţi şi
bătrâni este asociată cu o manifestare a singurătăţii, stresului, lipsei de concentrare sau a unor
afecţiuni (logoreea).
Dialogului interior se poate realiza atât prin verbalizarea gândurilor, cât şi prin lipsa
verbalizării. În această ultimă situaţie este inutil procesul de codificare/decodificare a
mesajului. În anumite situaţii atât în cazul solilocvilui, cât şi în cazul dialogului intern poate să
apară un proces surprinzător, cel puţin la prima vedere, falsificarea informaţiilor. Sunt frecvente
situaţiile în care indivizii pentru propriul confort, pentru liniştea lor sau din cauza lipsei
curajului preferă să se mintă decât să accepte adevărul sau să fie nevoiţi să adopte o anumită
atitudine, comportament. Numeroase lucrări care abordează comunicarea intrapersonală sau o
abordează tangeţial, idiferent că vin din zona lingvisticii, filosofiei, psihologiei, se focalizează
pe problema raportului dintre limbă şi gândire, pe găsirea unui răspuns la întrebarea dacă una ar
putea exista fără cealaltă. Bineînţeles că răspunsurile au fost numeroase şi variate, iar problema
este încă nerezolvată. De exemplu, K. W. van Humboldt, părintele lingvisticii generale, este de
părere că între limbă şi gândire exstă egalitate, Albert Einstein a afirmat că limba, cuvintele nu
au avut nici o importanţă în procesul gândirii sale, E. Benveniste şi E. Buyssens acordă o
poziţie superioară limbii, opinie susţinută şi de ipoteza “Sapir-Whorf”.
Comunicarea interpersonală se caracterizează prin existenţa a cel puţin doi participanţi
(emiţător şi receptor) şi poate îmbrăca diverse forme de la simplul dialog, curenta conversaţie
până la confesiune, povestire, interpelare şi intervenţie într-o emisiune radio sau televizată.
Obiectivele acestui tip de comunicare sunt extrem de variate: solicitarea unor
informaţii, descoperirea lumii exterioare, stabilirea şi menţinerea unor legături cu alţi indivizi,
persuadarea şi controlul interlocutorilor (a atitudinilor şi comportamentelor acestora), obţinerea
aprecierii, afecţiunii, susţinerii, amuzamentul, recreerea, ajutorarea semenilor, dar şi propria
cunoaştere.
Specifice comunicării interpersonale sunt prezenţa feedback-ului, dar şi utilizarea mai
multor coduri: verbal (cuvintele) non-verbal (gesturile) paraverbal (tonul, intonaţia etc.)
Comunicarea de grup sau comunicarea în organizaţii reprezintă o variantă a

comunicării interpersonale ce se caracterizează printr-un număr mai mare de interlocutori.
83
Numărul intelocutorilor variază de la caz la caz. Totuşi, dacă numărul acestora este destul de
ridicat, grupul are tendinţa de a se împărţi în subgrupuri. Deşi aceste subgrupuri rămân
interconectate, procesul comunicaţional este afectat: nu toţi reprezentanţii grupului dispun de
mesaje, mesajele pot fi distorsionate, îşi poate face apariţia intoxicarea sau, şi mai rău,
dezinformarea, schimbul mesaje este greoi. În astfel de situaţii coeziunea grupului este afectată,
riscul de rupere este real, iar rolul liderului este semnificativ în menţinerea interacţiunii
comunicative şi a coeziunii grupului, în înlăturarea sau confirmarea mesajelor apărute pe canale
paralele, în contracararea zvonurilor, dezinformării, intoxicării. Acest tip de comunicare poate
îmbrăca diferite forme: de la simplele informări, până la şedinţele de lucru în care se dezbat şi
se iau decizii legate de misiunea, obiectivele instituţiei, de drepturile şi obligaţiile membrilor,
de sarcinile ce-i revin fiecărui membru.
În cadrul unei organizaţii, comunicarea se poate realiza la mai multe nivele şi se pot
identifica mai multe stiluri. În funcţie de nivel putem discuta despre comunicare verticală
ascendentă, verticală descendentă, orizontală şi oblică.
a. comunicare verticală ascendentă este întâlnită între grupurile aflate la nivele diferite
în cadrul organizaţiei şi se realizează de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către cele
superioare, de la subordonat la manager;
b. comunicare verticală descendentă este întâlnită între grupurile aflate la nivele diferite
în cadrul organizaţiei şi se realizează de la nivelele superioare către cele inferioare, de la
manager la subordonat, transmiţându-se decizii, instrucţiuni;
c. comunicare orizontală se realizează între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare
sau în departamente aflate pe acelaşi palier al organigramei. În acest caz, comunicarea se poate
manifesta sub forma dialogului, consultaţiei, şedinţei etc.
d. Comunicarea oblică se realizează în situaţii de urgenţă, de cele mai multe ori, fără
respectarea nivelurilor ierarhice din structura organigramei.
Comunicarea de masă este o formă a comunicării sociale, diferită de cea interpersonală
şi cea de grup, realizată pentru publicul larg de către instituţii specializate şi cu mijloace
specifice. Comunicarea de masă presupune existenţa obligatorie a gate-keeper-ului, a unui
producător instituţionalizat de mesaje. Specifice acestui tip de comunicare sunt şi: vehicularea
unor cantităţi masive de informaţii, destinatarul este reprezentat de grupuri, colectivităţi umane,
absenţa feedback-ului sau prezenţa slabă, întârziată a acestuiaşi, implicit, prin
unidirecţionalitatea mesajului. Specific acestui tip de comunicare este şi faptul că se poate
manifesta sub o mulţime de forme cărţi, discursuri, ştiri, producţie de carte, presă scrisă,
transmisii de radio sau televiziune.
84
Acestor tipuri de comunicare, profesorul Mihai Dinu le adaugă şi comunicarea publică.
În opinia sa, acest tip de comunicare se manifestă din cele mai vechi timpuri şi se
caracterizează prin prezenţa unui singur emiţător care, în faţa unei mulțimi de receptori ce
formează publicul prezintă un text. Această prezentare poate fi o simplă lecturare, o interpretare
(textul este memorat şi redat ulterior) sau, pur şi simplu o improvizare. Există însă şi situaţia în
care individul este provocat să comunica public: i se solicită opinia, doreşte să-şi expună
punctul de vedere (în timpul şedinţelor, orelor de seminar). Specifică acestui tip de comunicare
este intenţia vorbitorului de a avea un impact puternic asupra audienţei, de a-i transmite
anumite emoţii care să-i influenţeze atitudinile şi comportamentul sau de a solicita informații.
Analizând acest tip de comunicare, Bernard Miége consideră că aceasta este apanajul
reprezentanţilor din administraţiile de stat, iar efectele sale pot fi de natură diferită: câştigarea
susţinerii publice pentru diverse acţiuni, promovarea anumitor atitudini şi comportamente
(participarea la acţiuni de voluntariat precum curăţenia oraşului), modernizarea funcţionării
tuturor serviciilor, compartimentelor administrative sau chiar promovarea unei imagini
moderne/pozitive a administraţiei în rândul cetăţenilor.
Indiferent de abordare, comunicarea publică nu trebuie confundată nici cu cea
instituţională și nici cu cea de masă căci ele diferă inclusiv prin finalitatea acţiunii.
Bineînţeles că acestea sunt doar câteva tipuri de comunicare. De exemplu, în funcţie de
codul şi canalul folosit se pot identifica şi alte tipuri: comunicare verbală; comunicare non-
verbală; comunicare scrisă; comunicare mixtă.
8. 3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

1. Prezentaţi cel puţin trei criterii de clasificare a comunicării.
2. Prezentaţi clasificarea comunicării propusă de profesorul Ioan Drăgan.
3. Prezentaţi caracteristicile comunicării interpersonale.
Notați adevărat sau fals în dreptul fiecărei afirmații:

1. Bernard Miége consideră că procesul de comunicare publică este apanajul reprezentanţilor
din administraţiile de stat.
2. Comunicarea indirectă se bazează pe utilizarea tehnicilor secundare pentru transmiterea

mesajelor (scriere, tipăritură, înregistrare, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri,
sisteme grafice, internet etc.).
85
3. Comunicarea de masă este o formă a comunicării sociale, diferită de cea interpersonală şi
cea de grup, realizată pentru publicul larg de către instituţii specializate şi cu mijloace specifice
4. Comunicarea ………….. se manifestă din cele mai vechi timpuri şi se caracterizează prin
prezenţa unui singur emiţător care, în faţa unei multitudini de receptori ce formează publicul,
prezintă un text.
5. Comunicarea de masă presupune existenţa obligatorie a ……………………………….
6. Comunicarea ………………..………………. este întâlnită între grupurile aflate la nivele

diferite în cadrul organizaţiei şi se realizează de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către
cele superioare, de la subordonat la manager.
7. Comunicarea ...................................... este cea mai intimă formă de comunicare căci

emiţătorul şi receptorul sunt una şi aceeaşi persoană.
9. FUNCŢIILE COMUNICĂRII
9.1. Introducere
9.2. Conţinutul unităţii de învăţare: Funcţiile comunicării
86
9.1. INTRODUCERE
Un alt obiectiv al cercetătorilor care s-au aplecat asupra comunicării a fost acela de a
identifica şi explica funcţiile acesteia. Dacă iniţial s-au identificat funcţiile generale (transmitere,
solicitare, obţinere de informaţii, cunoaştere, autocunoaştere, stabilirea unor relaţii
interpersonale/instituţionale, divertisment, ulterior s-a încercat identificarea acestor funcţii în
raport cu tipul comunicării.
9.2.1. Funcţiile comunicării la nivel individual

După cum am văzut în cursurile anterioare, comunicarea este strâns legată de gândire şi
poate îmbrăca diverse forme. Pornind de la aceste constatări este evident că funcţia esenţială a
comunicării este aceea de a transmite gândurile, sentimentele, dorinţele şi experienţele noastre.
Această transmire, exprimare se poate realiza atât la nivel individual, într-un cadru privat, cât şi la
nivelul grupului şi al societăţii. Din această perspectivă este evident că funcţiile comunicării trebuie
analizate la aceste nivele căci, deşi comunicarea îndeplineşte unele funcţii comune, indiferent de
tipul său ori de nivelul la care se realizează, totuşi există şi funcţii specifice fiecărui nivel.
Indiferent de autor sau de perspectiva abordării, în cazul comunicării la nivel privat sunt
identificate mai multe fucţii:
Funcţia de informare: Indivizii solicită şi oferă informaţii permanet pentru a rezolva diverse
probleme curente, pentru a se orienta în acţiunile lor, pentru a stabili relaţii cu ceilalţi semeni şi
pentru a se integra în grupuri. În spatele unor întrebări banale (La ce oră începe emisiunea? Unde
este gara?) se identifică nevoia de informare.
Funcţia de influenţare, convingere a interlocutorului: În numerose situaţii indivizii
comunică pentru a-şi impune opiniile, credinţele, valorile cu privire la diferite acţiuni, persoane,
instituţii, aspecte. De cele mai multe ori prin funcţia de influenţare se urmăreşte obţinerea unui
anumit comportament sau a unei atitudini. Astfel, se pot formula mesage prin care se transmit
interdicţii (Nu deschideţi uşa în timpul mersului! Nu rupeţi florile!), încurajări (Vei învinge!) sau
manifestări ale unor sentimente precum grijă, afecţiune (Urmează tratamentul şi te vei face bine!).
De fapt, referindu-se la acest tip de mesaje, profesorul Petre Anghel consideră că avem de-a face cu
funcţia de provocare a unei acţiuni şi retroacţiuni.
Deoarece prin comunicare înţelegem şi a pune în comun, în timpul oricărui act de
comunicare, indivizii apelează la coduri, paradigme comune, îşi ajustează atitudinea şi
comportamentul, ţin seama de experienţa celorlaţi, se acomodează cu anumite norme şi reguli, cu
87
situaţiile inedite. În această situaţie, comunicarea îndeplineşte o funcţie de integrare a individului
într-un grup, într-o comunitate.
O altă funcţie a comunicării private este cea de valorizare: Prin comunicare, indivizii încercă
să-şi promoveze imaginea personală, să atragă atenţia asupra lor şi, în consecinţă, să obțină
aprecierea celorlalţi. Această funcţie nu trebuie redusă doar la comunicarea verbală, căci în
gestionarea imaginii personale un rol esenţial îl are şi comunicarea nonverbală (gesturi, mimică,
ton, ţinută, vestimentaţie, accesorii etc.)
Nevoia de recreere/amuzament/ divertisment a individului se realizează şi prin comunicare.
Indivizii glumesc, transmit, receptează anumite situaţii comice apelând la diferite limbaje verbale şi
non-verbale. Astfel, prin funcţia de divertisment a comunicării se manifestă una dintre laturile
noastre şi se relevă Homo ludens (omul care se joacă).
O funcţie foarte importantă a comunicării private este cea terapeutică: prin comunicare
indivizii se eliberează şi îi ajută şi pe ceilalţi să se elibereze de tensiuni, fobii, angoase. În aceeaşi
măsură pot transmite şi sentimente pozitive – bucurie, împlinire, încredere – care pot influenţa
direct starea de spirit a celorlaţi.
9.3.2. Funcţiile comunicării la nivel de grup

Practica a demonstrat că eficienţa şi coezia unui grup depind şi de modul de a comunica
atât în interiorul grupului, cât şi înafara acestuia. Deşi există o tipologie foarte bogată
referitoare la grup, vom analiza funcţiile comunicării în cadrul grupurilor de muncă.
O primă funcţie a comunicării în cadrul unui grup de muncă este cea de informare a
membrilor grupului cu privire la misiunea, obiectivele grupului, la strategiile şi tehnicile ce vor
fi aplicate, cu privire la metodologiile, regulamentele, deciziile adoptate la diferitele nivele.
O altă funcţie este cea productiv-eficientă care permite membrilor grupului, prin
cooperare, să-şi îndeplinească sarcinile primite şi, implicit, obiectivele şi misiunea.
Pentru existenţa în sine a grupului, comunicarea îndeplineşte funcţia de liant între
membrii grupului, deci de coeziune a grupului. Lipsa coeziunii atrage fragmentarea grupului,
deci apariţia subgrupurilor şi, în cele mai multe cazuri, dispariţia acestuia. Această coeziune a
grupului poate împiedica posibile disesiuni ce apar de-a lungul timpului. Unii teoreticieni
consideră această stingere a disensiunilor drept o funcţie separată, funcţia rezolutivă a
problemelor grupului.
O altă funcţie este cea de valorizare a grupului. Prin intermediul comunicării, membrii
grupului împărtăşesc şi celor din afara grupului bucuria, mândria apartenenţei la acel grup, la
88
valorile sale. Astfel, ei îşi manifestă importanţa şi, în unele situaţii, îşi justifică existenţa. Cu
alte cuvinte, existenţa lor este indisolubil legată de aparteneţa la respectivul grup.
Aceste funcţii demonstrează importanţa comunicării în existenţa şi dinamica grupului.
9.3.3. Funcţiile comunicării la nivel public

Analizând comunicarea din perspectiva sferei publice, s-au realizat mai multe taxonomii
care cuprind funcţiile comunicării. Într-o primă taxonomie, realizată încă din antichitate de filosoful
Aristotel, sunt menţionate trei funcţii ale comunicării publice:
Funcţia politică sau deliberativă, accentuează importanţa conţinutului mesajului, mai exact
a oportunităţii sau inoportunităţii unei acţiuni, decizii de interes public.
Prin funcţia forensică sau judiciară se urmărea justificarea moralităţii sau imoralităţii unor
fapte deja petrecute, aprobarea, incriminarea sau dezavuarea lor.
Funcţia epideictică sau demonstrativă releva atitudinea faţă de acţiunile unor personalităţi
publice. Acestea erau elogiete prin ode, imnuri sau blamate prin discursuri denigratoare.
Evident, o asemenea clasificare era valabilă într-o societate în care nu se punea accentul pe
informarea indivizilor, într-o societate în care mass-media lipsea cu desăvârşire.
Deoarece unii teoreticieni consideră comunicarea publică sinonimă cu comunicarea de
masă, într-o anumită măsură, ne vom opri asupra funcţiilor mass-media.
Mass-media şi societatea sunt două sisteme vii, aflate în permanentă mişcare,
transformare, interacţiune. Pe de-o parte mass-media reflectă fenomenele, evenimentele
sociale, deci se apleacă asupra tuturor subsistemelor sociale, impune o agendă de zi,
influenţează comportamentul, atitudinile indivizilor, grupurilor, instituţiilor, deci este un
mediator între instituţiile sociale şi indivizii din acea societate, pe de altă parte societatea
furnizează către mass-media materia primă pentru activitatea sa.
Relaţia dintre societate şi mass-media poate fi analizată din mai multe perspective: din
perspectiva consecinţelor globale, mai exact a funcţiilor presei, din cea a influenţelor precise,
adică a efectelor presei şi din perspectiva misiunilor generale atribuite acestor sisteme, deci din
perspectiva rolurilor presei.
Deşi în limbajul uzual se pune în mod eronat semnul egalităţii între funcţii, efecte şi
roluri, acestea sunt clar diferenţiate. Astfel, prin funcţii sunt definite consecinţele conturate în
urma corelării dintre nevoile societăţii şi oferta mass-media, prin efecte sunt vizate formele de
influenţare datorate unei acţiuni determinate de mass-media, în timp ce prin roluri sunt definite
misiunile derivate dintr-un proiect global.
89
Primele paradigme ale mass-media au fost propuse de R. K. Merton, P. F. Lazarsfeld, H.
Laswell, teoreticienii funcţionalismului comunicaţional. Marele merit al lui Merton este acela
că a depăşi prezentarea descriptivă a funcţiilor mass-media reliefând distincţia dintre
consecinţele sociale semnificative (funcţiile sociale ale acţiunii mass-media) şi scopurile vizate
(declarate). Altfel spus, R. Merton a subliniat diferenţa dintre funcţiile manifeste şi cele latente.
Diferenţa dintre ele relevă faptul că funcţiile efective ale mass-media nu sunt în mod necesar
cele dorite sau vizate de comunicatori; uneori sunt neaşteptate.
R.K. Merton şi P.F. Lazarsfeld relevă complexitatea funcţionalităţii mass-media
definind ca principale două funcţii:
1. funcţia care conferă statut social; Cu alte cuvinte mass-media aduce indivizii,
grupurile, problemele în prim planul actualităţii, ceea ce implicit duce la atribuirea unui anumit
prestigiu, statut acestora;
2. funcţia de impunere a normelor sociale; Prin intermediul mass-media se pot iniţia
acţiuni de promovare a valorilor etice, morale, acţiuni de demascare a faptelor care sunt în
dezacord cu morala publică. Prin această funcţie, indirect se întăreşte controlul social formal şi
informal, dar şi atitudinile, acţiunile cu caracter preventiv.
W. Schramm, urmând aceeaşi tradiţie aminteşte funcţiile de supraveghetor, de forum şi
cea de învăţător. Această clasificare se bazează pe precizările lui Lasswell cu privire la rolurile
funcţionale ce revin mass-media în sistemele sociale.
Mult mai operaţională este prezentarea funcţiilor realizată de Melvin L. de Fleur:
funcţia de demascare a corupţiei, funcţia de apărare a libertăţilor, funcţia de punere în contact
a oamenilor cu bunurile culturale, funcţia de divertisment, funcţia de informare asupra
evenimentelor.
Ch. R. Wright prezintă funcţiile media în raport cu societatea, individul şi subgrupurile.
Astfel, la nivelul societăţii, el distinge trei funcţii:
1. funcţia de avertisment: mass-media difuzează informaţii prin intermediul cărora
publicul este prevenit asupra unor pericole şi este pregătit să le facă faţă. La un nivel mai
profund, această funcţie trezeşte sentimentele de egalitate şi solidaritate în rândul indivizilor;
2. funcţia instrumentală - mass-media satisface o parte din nevoile sociale, economice
ale receptorilor prin intermediul informaţiilor difuzate: informaţii cu privire la unele servicii,
bunuri, la transportul în comun, la cursul valutar etc;
3. funcţia etică se manifestă prin semnalarea indivizilor şi a comportamentelor care
violează legile şi normele sociale.
La nivelul individului se menţionează următoarele funcţii:
90
1. funcţia de supraveghere prin intermediul mesajelor de prevenire, de avertizare;
2. funcţia de personalizare: mesajele care îmbracă forma anunţurilor, programelor,
comemorărilor şi care sunt difuzate prin intermediul diferitelor media (ziare, reviste, radio,
televiziune) care defineşte personalitatea receptorilor fideli.
La nivelul subgrupurilor, Ch. R. Wright subliniază faptul că mass-media exercită funcţii
importante în formarea şi desfăşurarea activităţii lor.
Din perspectivă culturală, acelaşi autor afirmă că mass-media îndeplineşte funcţiile de
dezvoltare şi promovare a valorilor culturale proprii fiecărei naţiuni, fiecărui grup, de
dezvoltare şi promovare a contactelor culturale, de menţinere a consensului cultural şi de
rafinare a gustului pentru frumos.
Mulţi autori reţin următoarele trei funcţii ale mass-media, ca expresii ale unor nevoi şi
aşteptări umane: funcţia simbolică: mass-media oferă o lume simbolică în care receptorii îşi
regăsesc valorile, împlinirile, dezamăgirile şi în care temporar evadează; funcţia de contact prin
intermediul mesajelor mass-media li se oferă receptorilor elemente pentru susţinerea şi
îmbogăţirea contactelor interpersonale; funcţia de informare, de punere la curent cu cele mai
importante probleme sociale, economie şi politice.
Autorii din ţara noastră au aderat la formule sintetice, rezultatele reunirii punctelor de
vedere exprimate în diferite faze ale abordării funcţionaliste ale media: funcţia de informare,
funcţia instructivă, funcţia educativ-culturalizatoare, funcţia de integrare activă în societatea
contemporană, funcţia de socializare, funcţia de control social, pentru promovarea
comportamentelor civice şi morale dezirabile, funcţia de divertisment, delectare şi împlinire a
vieţii, funcţia economică prin intermediul publicităţii.
Se ştie că presa, produsul epocii moderne, transformă mulţimea în public şi opiniile
individuale în opinii colective. In raport cu opinia publică, mass-media îndeplineşte funcţiile de
cristalizare a opiniile individuale şi de grup, de exprimare şi difuzare a opiniilor, de mediere a
unor decizii, opinii, de modificare a atitudinilor şi comportamentelor.
In raportul Comisiei internaţionale UNESCO pentru studiul problemelor comunicării
mass-media în societatea contemporană sunt definite următoarele cinci funcţii:
1. funcţia de interpretare (textele jurnalistice oferă şi o interpretare a informaţiilor, fără
a denatura realitatea prezentată, interpretare ce se regăseşte în genuri jurnalistice clar
determinate: editorialul, comentariul, cronica, pamfletul. Deşi M. Coman susţine că «genurile
de opinie au fost marginalizate, iar în SUA chiar interzise de către Comisia Federală de
Comunicaţii», tradiţia jurnalistului european este de a furniza informaţii însoţindu-le de opinii
şi comentarii.),
91
2. funcţia de socializare (facilitează participarea indivizilor, a grupurilor la viaţa socială,
schimbul şi difuzarea informaţiilor, conectează mai mulţi receptori dispersaţi geografic la
acelaşi fenomen, contribuie la dezvoltarea comunicării interpersonale prin intermediul
calculatorului),
3. funcţia de informare,
4. funcţia de transmitere a moştenirii sociale şi cultarale,
5. funcţia de divertisment.
Funcţia de informare, care constă în colectarea şi difuzarea informaţiilor, facilitează
transparenţa raporturilor sociale şi asigură difuzarea elementelor de cunoaştere, de judecată şi
de opinie necesare înţelegerii mediului social şi a lumii în totalitatea ei. Complexitatea
fenomenelor, a lumii actuale a făcut insuficientă cunoaşterea prin propria experienţă, prin
contactul direct cu oamenii şi a impus naşterea unui mediator care să colecteze, să selecteze, să
ambaleze în forme accesibile şi să difuzeze informaţiile necesare pentru descrierea, evaluarea
unor fenomene şi stabilirea strategiilor necesare.
Informaţiile prin intermediul cărora se exercită această funcţie au fost clasificate în
informaţii generale, de prevenire şi instrumentale, după cum subliniază profesorul Mihai
Coman. Nu toţi autorii sunt de acord cu această taxonomie. De exemplu, profesorul Lucian
Chişu consideră nepotrivită această clasificare apreciind că profesorul Mihai Coman substituie
mass-media presei. Mai mult, consideră nepotrivite şi majoritatea exemplelor pe care le oferă
căci nu sunt decât «nişte prelungiri ale informaţiei de serviciu».
Informaţiile generale se conectează la complexitatea fenomenelor din societatea
modernă şi se referă la un tip de agendă intrată în conştiinţa opiniei publice. In cazul acestor
informaţii, accentul este pus pe generalitate, acea informaţie nespectaculoasă de care oamenii
au nevoie în comunicarea lor cu instituţiile din societatea contemporană, fie ele politice,
economice, juridice, administrative. Informaţiile generale sunt cele de utilitate imediată (starea
vremii, valorile bursiere, programul diferitelor instituţii, programul teatrelor, cinematografelor,
mersul trenurilor etc), sunt apanajul emiţătorului care le organizează şi difuzează după propria
agendă. Faţă de aceste informaţii, receptorii au dezvoltat un fel de dependenţă şi riscă să devină
pasivi, să preia fapte, evenimente, întâmplări fără a mai face vreo altă verificare.
Informaţiile de prevenire sunt cele care nu se referă la ceea ce s-a petrecut, ci cele care
au în vedere ceea ce s-ar putea întâmpla. Acestea au menirea de a informa receptorii şi de a-i
preveni cu privire la diferite evenimente: apariția unor schimbări în programul de lucru al
instituțiilor, unor boli, catastrofe naturale, accidente, crize, a schimbărilor din sistemele sociale,
92
economice, politice. Deci, ele pe lângă caracterul informativ au şi unul preventiv. Prin extensie
ele au şi menirea de a solidariza indivizii, grupurile în faţa unor posibile probleme.
Informaţiile instrumentale sunt cele care au, după cum menţionează profesorul Mihai
Coman, o valoare de utilizare imediată: starea vremii, a circulaţiei rutiere, a valorii bursiere, a
condiţiilor de acordare a creditelor bancare etc. Intâlnite în toate tipurile de presă, aceste
informaţii le conferă receptorilor sentimentul de siguranţă, dar şi de cunoaştere şi stăpânire a
mediului social. Graţie acestor informaţii, oamenii se orietează, dobândesc instrumentele
informaţionale, controlează mediul imediat şi îşi organizează viaţa cotidiană. Totodată, ele
reprezintă principalul ingredient al jurnaliştilor, dar şi o armă dacă sunt distorsionate.
Funcţia de divertisment este cea care răspunde dorinţei de relaxare, de evadare a
indivizilor într-un univers imaginar. Aceasta a invadat conţinutul mass-media încât tinde să
devină o a doua natură a acestora. Nu numai că procentual, emisiunile sau paginile dedicate
divertismentului sunt în continuă creştere, dar în ultima vreme se constată tratarea în termeni de
spectacol a majorităţii subiectelor. S-ar zice, că asemenea regelui Midas, la atingerea căruia
orice obiect se prefăcea în aur, mass-media transformă în show orice întâmplare. Primejdia de
ordin moral a unei astfel de atitudini rezidă în riscul de a cultiva o anume detaşare în raport cu
problemele grave ale realităţii. Nepercepute în dimensiunile lor veritabile tocmai din pricina
prezentării lor pe coordonatele spectacolului, aceste informații pot genera estomparea graniţelor
dintre realitate şi ficţiune. Acest tip de divertisment, care se exercită în modalităţi variate tinde
să ocupe primul loc în viaţa multor indivizi și să reprezinte singira modalitate de divertisment.
Funcţiile educativă şi culturală - Sintagma «funcţii educative şi culturale» impune o
discuţie: Unii autori menţionează o singură funcţie, cea de culturalizare (Lucian Chişu, Mihai
Coman), în timp ce Sultana Craia menţionează funcţia «educaţional-culturalizatoare», iar
profesorul Mihai Dinu o numeşte instructiv-culturalizatoare. Indiferent de terminologia
utilizată, această funcţie se referă atât la difuzarea explicită de cunoştinţe cultural-ştiinţifice, ca
în cazul unor filme documentare sau pagini de popularizare a ştiinţei, cât şi la promovarea
valorilor, normelor, modelelor comportamentale validate social. Prin această funcție, mass-
media răspunde nevoii de transmitere a unor cunoştinţe ştiinţifice, a valorilor sociale, nevoii de
întărire şi menţinere a stabilităţii, de conservare a structurilor existente.
Instruirea receptorilor prin mass-media a generat apariţia unor dispute legate de gradul
de pregătire, de aşteptările acestora, dar şi de profunzimea informaţiilor difuzate. Aceste
aspecte, precum şi promovarea numeroaselor kitsch-uri îi determină pe unii specialişti să
vorbească de apariţia şi dezvotare unei culturi mediatice, dar şi să privească cu circumspecţie
această funcţie. In multe cazuri, transmiterea unor informaţii cultural-ştiinţifice transformă
93
mass-media în terenuri de dispută, de reglare a unor conturi şi fără îndoială, adesea este lipsită
de suportul pedagogic.
Este evident că funcţiile mass-media sunt dependete şi de regimul politic. Dacă într-un
regim totalitar presa îndeplineşte funcţiile de celebrare a cultului şefului suprem, de
îndoctrinare a maselor, de difuzare a instrucţiunilor trasate de putere, de construire a «omului
nou», într-un regim liberal, funcţiile mai sus amintite se pot exercita.

1. Menţionaţi funcţiile comunicării private.
2. Menţionaţi funcţiile comunicării de grup.
3. Menţionaţi funcţiile comunicării publice în viziunea lui Aristotel.
4. Menţionaţi funcţiile comunicării publice în viziunea lui R. Jakobson
5. Menţionaţi funcţiile mass-media.
 Notați adevărat sau fals în dreptul fiecărei afirmații:

1. Una dintre funcţiile comunicării în cadrul unui grup de muncă este cea de informare a
membrilor grupului cu privire la misiunea, obiectivele grupului, la strategiile şi tehnicile ce vor
fi aplicate, cu privire la regulamentele, deciziile adoptate la diferitele nivele.
2. Una dintre funcţiile comunicării private este cea de valorizare: indivizii încercă să-şi
promoveze imaginea personală, să atragă atenţia asupra lor şi, în consecinţă, aprecierea celorlalţi.
3. Prin funcţia educativă se permite membrilor grupului, prin cooperare, să-şi îndeplinească
sarcinile primite şi, implicit, obiectivele şi misiunea.

4. Informaţiile de ……………………. sunt cele care nu se referă la ceea ce s-a petrecut, ci cele
care au în vedere ceea ce s-ar putea întâmpla.
5. Funcţia epideictică sau ………….releva atitudinea faţă de acţiunile unor personalităţi publice.
Acestea erau elogiete prin ode, imnuri sau blamate prin discursuri denigratoare.
6. Prin funcţia ……………………. a comunicării indivizii se eliberează şi îi ajută şi pe ceilalţi
să se elibereze de tensiuni, fobii, angoase.
10. COMUNICAREA VERBALĂ
94
10.1. Introducere
10.1. INTRODUCERE
Comunicarea verbală reprezintă una dintre cele mai vechi forme de interacţiune umană,
de cunoaştere interpersonală, de transmitere a gândurilor şi sentimentelor, de solicitare şi
oferire a informaţiilor. Totodată, comunicarea verbală reprezintă şi o formă de socializare, DE
delectare, de apropiere între oameni. În funcţie de unele criterii (rol, cadru, moment, vârstă,
grad de instrucţie, de cultură) sunt construite produsele comunicării şi este adoptat un anumit
stil.

10.2.1. Caracteristicile comunicării verbale
Una dintre cele mai vechi forme de interacţiune umană este reprezentată de
comunicarea verbală, cea în care nu se recurge la scriere. De la o simplă invocare a divinităţii, o
întrebare adresată de emiţător chiar lui (însuşi), până la un dialog cu părinţii, o conversaţie
amuzantă cu colegii, o alocuţiune, o prelegere în faţa studenţilor sau un discurs în faţa
alegătorilor, toate sunt manifestări ale comunicării verbale. După cum se poate observa,
comunicarea verbală nu trebuie redusă numai la comunicarea interpersonală şi nici la
comunicarea directă faţă în faţă.
Deşi de cele mai multe ori se se realizează prin intermediul limbajului articulat, nu
trebuie excluse şi celelalte coduri: gesturile, mimica, proxemica etc. Gesturile, atingerile,
apropierea sau depărtarea dintre interlocutori, zâmbetul, încruntarea, toate vin să transmită
mesaje, să completeze mesajul verbal, să-l întărească sau, din contră, să-l contrazică.
În unele lucrări se menţionează că pentru realizarea acestui tip de comunicare este
necesară prezenţa simultană a interlocutorilor în acelaşi spaţiu. Totuşi, în cadrul comunicării
verbale se poate înscrie şi o conversaţie purtată la telefon între doi prieteni aflaţi în oraşe
diferite. Acest exemplu ne demonstrează că în cazul comunicării verbale se pot utiliza mai
multe canale de comunicare anulându-se distanţa dintre interlocutori, barieră depăşită graţie
descoperirilor tehnice.
Înţelegerea acestui tip de comunicare presupune cunoaşterea particularităţilor sale. Cu
toate că la acest tip de comunicare pot participa unul sau mai mulţi emiţători şi unul sau mai
mulţi receptori, că se poate realiza direct (faţă în faţă) sau indirect prin intermediul unor
dispozitive tehnice (tefon), comunicarea verbală are câteva particularităţi.
95
Una dintre cele mai importante particularităţi ale comunicării verbale este caracterul ei
simbolic. Realizarea şi adoptarea unui sistem convenţional de semne arbitrare face din acest tip
de comunicare unul specific fiinţei umane, total diferit de sistemul de semnalizare sonoră,
cromatică, luminoasă, electrică etc. întâlnit în lumea animală. Adoptarea acestui sistem îi
permite individului să desemneze persoane, obiecte, fenomene in absentia, să facă referire la
întâmplări trecute şi viitoare.
Specifică comunicării verbale este şi productivitatea: capacitatea fiecărui individ ca pe
baza unor reguli gramaticale internalizate şi a unui vocabular însuşit să construiască enunţuri
inteligibile a cărora paternitate îi aparţine. Cu toate acestea, indivizii apelează destul de des la
clişee, formule prefabricate mai ales în unele situaţii fixe: urările cu ocazia diverselor
evenimente (nuntă, botez, înmormântare), formulele de salut etc.
Dincolo de utilizarea acestor formule prefabricate, trebuie remarcat că prin
productivitate, indivizii pot genera minciuni şi zvonuri sa pot chiar dezinforma și manipula alți
indivizi. Deşi de cele mai multe ori minciuna este folosită din raţiuni egoiste, pentru obţinerea
unor avantaje, totuşi există situaţii în care apelul la minciună este o modalitate de a proteja,
pentru moment, o persoană de un adevăr crunt, dureros (presupunerea, încă neconfirmată de
toate analizele, că o persoană are cancer). A-i răspunde negativ unei doamne care te întreabă
dacă noua rochie îi vine bine este o impoliteţe dacă nu cumva o grosolănie.
O altă caracteristică a comunicării verbale este oralitate. Aceasta se manifestă conform
unui sistem propriu reguli şi norme, mult mai bogat decât în cazul comunicării scrise dacă
avem în vedere şi prezenţa factorilor extralingvistici, paralingvistici şi a cadrului situaţional.
Privită din perspectiva lingvisticii, a comunicării scrise, oralitatea pare, la o primă vedere, un
domeniu al anomiei, o abatere de la normele foneticii, morfologiei şi sintacticii. Dar dincolo de
această perspectivă, oralitatea dovedeşte o puternică influenţă asupra receptorilor.
Spontaneitatea şi efervescenţa replicilor, prezenţa mărcilor de exprimare a afectivităţii, precum
interjecţiile, exclamaţiile, substantivele în vocativ, dativul etic, utilizarea unor locuţiuni şi
expresii populare, regionale, a structurilor eliptice, formulelor repetitive şi tautologice,
preponderenţa raporturilor de coordonare, penetrează mintea şi inima ascultătorului, generează
un magnetism aparte care, în unele situaţii, poate avea efecte hipnotice.
Prin intermediul vocii, tonalităţii, pronunţiei, intonaţiei, ritmului, fluenţei utilizate se poate
completa, întări, nuanţa mesajul verbal, se pot reda interesul, teama, ironia, bucuria, sugestia
dubitativă etc. La fel de semnificativă este şi tăcerea. Prin utilizarea ei se poate reda aprobarea,
admiraţia, surpriza sau, din contră, dezaprobarea, ostilitatea, dispreţul etc.
96
În ciuda eforturilor de păstrare şi redare a farmecului comunicării verbale, mai exact a
elementelor extralingvistice şi paralingvistice, prin intermediul semnelor grafice, falia dintre
comunicarea verbală şi cea scrisă ramâne la proporţii considerabile.
O altă caracteristică a comunicării verbale este înregistrarea imediată a feedback-ului.
Prezenţa neîntârziată a reacţiilor receptorilor (feedback-ul) îi oferă ocazia emiţătorului de a-şi
corecta, ajusta, explica mesajele, de a neutraliza reacţiile negative şi astfel de a evita unele
neînţelegeri, conflicte, dar şi de a exploata reacţiile pozitive.
Pornind de la această caracteristică, putem constata că în comunicarea verbală deosebit de
importantă este şi capacitatea emiţătorului, în funcţie de charisma sa, de a capta şi reţine atenţia
receptorului/receptorilor. Dacă un emiţător fără charismă poate transforma un mesaj interesant în
unul obositor, plictisitor sau şi mai rău, într-un simplu zgomot de fundal, un emiţător cu charismă
poate trezi interesul pentru orice temă, poate transforma o banală întâmplare într-un mare
eveniment, poate transforma un simplu slogan într-o filosofie de viaţă, poate mobiliza masele căci
starea se de spirit interferează şi intră în consonanţă cu cea a receptorului.
10.3.2. „Produsele” comunicării verbale

„Produsele” finite ale comunicării verbale pot îmbrăca diferite forme: de la un dialog, o
conversaţie la un discurs public. Aceste produse pot fi destinate unui singur receptor, ca în
cazul confesiunii, sau mai multor receptori ca în cazul unui toast, unei prelegeri etc. Cele mai
cunoscute produse ale comunicării verbale sunt: dialogul, monologul, conversaţia, discursul,
confesiunea, diserataţia, conferinţa, expunerea, colocviul, prelegerea, conferinţa, relatarea,
povestirea, toastul, interpelarea, intervenţia, interviul, pledoaria, predica etc.
Dialogul, la nivel denotativ, este o convorbire între două sau mai multe persoane care pe rând
au atât rolul de emiţător, cât şi de receptor. Pe baza unei alternanţe de replici se solicită şi se
transmit informaţii, deci se realizează un schimb informaţional referitoar la diferite subiecte. În
funcţie de statutul, rolul interlocutorilor, de temele abordate, dar şi de locul de desfăşurare (cadru)
dialogul poate îmbrăca diverse forme: dialogul dintre părinţi şi copii, dintre prieteni, cunoştinţe,
dialogul didactic (profesor – elev/student) şi dialogul pacient –medic/terapeut. Atât dialogul
didactic, cât şi cel dintre pacient şi medic/terapeut sunt comunicări verbale între un prestator de
servicii şi beneficiarul serviciilor. Ambele se desfăşoară într-un cadru formal şi de cele mai multe
ori sunt abordate subiecte dintr-un anumit domeniu.
Monologul este o formă de comunicare prin care emiţătorul vorbeşte cu el însuşi sau
vorbeşte neîntrerupt fără a da dreptul la replică altcuiva. Deşi replicile lipsesc, nu trebuie să se
97
înţeleagă că lipseşte şi receptorul căci monolog este şi comunicarea unui actor care este singur pe
scenă şi îşi exprimă gândurile, iar în sală sunt ocupate toate locurile.
Conversaţia este cea mai întâlnită formă de comunicare verbală informală. Ea este
considerată un tip „curent, familiar de utilizare a limbii, de comunicare orală, dialogică, în care doi
sau mai mulţi participanţi îşi asumă în mod liber rolul de emiţător93”.
Ea se caracterizează prin concomitenţa emiterii şi receptării mesajului, utilizarea şi
cunoaşterea aceloraşi coduri de toţi participanţii la actul comunicaţional, schimbarea frecventă
a rolului dintre emiţător şi receptor, prezenţa imediată şi directă a feedback-ului, deci o
atitudine empatică şi participativă a interlocutorilor, prezenţă ezitărilor, elipselor, interjecţiilor,
onomatopeelor, tendinţa reformulării, rectificării mesajului, ceea ce duce la un grad ridicat de
redundanţă, o mai mică rigoare în privinţa stilului, terminologiei utilizate (prezenţa
regionalismelor, arhaismelor), o anumită lejeritate în respectarea normelor gramaticale
(prezenţa anacolutului, a dezacordurilor, trecerea incorectă a unor verbe dintr-o conjugare în
alta etc., prezenţa masivă a unor tipare comunicaţionale recurente, a paradigmelor
mnemotehnice, a formelor stereotipice etc., prezenţa numeroaselor juxtapuneri în detrimentul
subordonării. Având în vedere toate aceste caracteristici, este evident că între conversație și
dialog există numeroase asemănări. Totodată, nu trebuie omis nici faptul că structura şi forma
mesajului, atât în cazul conversației, cât și în cazul dialogului sunt direct dependente de rolul şi
statutul interlocutorilor, de natura relaţiei dintre interlocutori, de momentul în care are loc actul
comunicaţional, dar şi de locul în care acesta se desfăşoară.
Discursul este forma cea mai complexă, elaborată de comunicare verbală prin care un
comunicator se adresează unui auditoriu mai mult sau mai puţin numeros prezentând, susţinând
o idee, temă, argumentându-şi opiniile, convingerile, punctele de vedere.
Această formă de comunicare verbală este practicată şi cunoscută încă din antichitate.
Rostit în agora, apoi în Forum, în Senat, în Grecia şi apoi în Italia, discursul, un spectacol public,
la fel de apreciat ca şi teatrul, avea un rol însemnat în luarea deciziilor importante indiferent dacă
acestea erau de natură politică, militară, economică sau civilă. Importanţa acestui gen de
comunicare a dus la apariţia şi dezvoltarea retoricii, arta de a vorbi frumos, de a convinge
auditoriul printr-o argumentaţie riguroasă, pusă în valoare de un stil ales. Mai mult, Aristotel,
unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Greciei antice i-a consacre o lucrare, celebră şi în zilele
noastre, Arta Retoricii (Ars Rhetorica).
93
Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 39
98
Nici europenii nu au rămas insensibili la această formă de comunicare; în aceeaşi perioadă, în
antichitate, europenii considerau discursul o artă a cuvântului, cea mai nobilă dintre manifestările
artistice.
Ca şi în cazul dialogului, discursul poate fi clasificat în funcţie de scop, conţinut, context în:
discurs politic, didactic, mediatic, publicitar, ştiinţific, religios, academic,judiciar, artistic,
ocazional, funebru, inaugural/aniversar, narativ, descriptiv, argumentativ etc
Confesiunea poate fi considerată una dintre cele mai vechi forme de comunicare verbală
interpersonală, instituţionalizată. Apărută ca obligaţie a practicanţilor religioşi, confesiunea face
parte dintr-un întreg ritual ce constă în „mărturisirea păcatelor” în faţa preotului şi invocarea iertării
de către Dumnezeu. De fapt, confesiunea reprezintă o formă de comunicare prin intermediul căreia
individul, în urma introspecţiei, realizează o autoevaluare, îşi exprimă temerile, îndoielile, identifică
erorile sale comportamentale şi cauzele acestora. Acest tip de comunicare, ce se desfăşoară cu girul
confidenţialităţii, la adăpostul patrafirului sau în intimitatea din confesional, îl ajută pe individ să se
elibereze de fobii, să se echilibreze psihic, să-şi liniştească conştiinţa.
În societăţile laicizate, acest tip de comunicare este foarte puţin aspectat fiind înlocuit, în
numeroase cazuri, de comunicarea din cabinetul psihoterapeutului. Deşi intimitatea de sub
patrafir sau din confesional este înlocuită cu cea de pe canapeaua psihanalistului, acest tip de
comunicare respectă în mare acelaşi tipar şi, fără îndoială, are acelaşi efect eliberator asupra
emiţătorului. Deci, forțând nota, putem considera confesiunea o formă de terapie pentru omul
modern.
Diserataţia este o expunere publică, o prezentare clar structurată, bine organizartă, amănunţită
a unui subiect din perspectivă ştiinţifică. De cele mai multe ori, urmarea unei disertaţii este
obţinerea licenţei, a unui nou grad ştiinţific, titlu didactic.
Expunerea este forma de comunicare verbală ce se bazează exclusiv pe părerile personale
ale emiţătorului cu privire la un subiect. În acest tip de comunicare, emiţătorul se angajează în
mod direct, explicit prezentânt propriile valori, credinţe. Acţiunea receptorilor este imediată
căci, după încheierea expunerii, pot adresa întrebări sau pot solicita explicaţii suplimentare.
Colocviul este forma de comunicare verbală în care interlocutorii dezbat împreună un anumit
subiect, temă, dar este şi o formă de verificare a cunoştinţelor asimilate de studenţi de-a lungul unui
semestru sau an universitar.
Prelegerea poate îmbrăca forma unei comunicări didactice fiind, în această situaţie, o lecţie,
un curs într-o instituţie de învăţământ (de obicei într-o facultate) sau poate îmbrăca forma unui
discurs ştiinţific pentru un public avizat. De obicei, tema prelegerii este anunţată din timp astfel
încât receptorii să aibă posibilitatea să-şi sistematizeze informaţiile anterior prelegerii, să se pună la
99
curent cu noutăţi ca după încheierea prelegerii să se poată antrena în discuţii pe baza temei
abordate.
Conferinţa atât în varianta clasică, cât şi cea actuală este o formă de adresare publică, directă
ce are ca obiective informarea, instruirea receptorilor sau omagierea unei personalităţi. În prima
situaţie, tema poate fi una ştiinţifică sau artistică şi este adresată unui public avizat. Prezentarea
trebuie să fie neutră şi se recomandă evitarea opiniilor personale. În cazul conferinţelor cu
preopinenţi, după prezentare se propune un interval destinat întrebărilor, exprimărilor pro şi contra.
Acest tip de comunicare a cunoscut gloria în secolul al XIX-lea. În România secolului al
XIX-lea, conferinţele se organizau în universităţi, cluburi, palate ale culturii, biblioteci, iar din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, acestea se desfăşurau şi în incinta Ateneului Român în fiecare
seară de duminică. După apariţia şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă (radio,
televiziune), conferinţele erau transmise publicului prin intermediul acestora. În zilele noastre
conferința este asociată cu mediul universitar, științific sau cu activitatea jurnalistilor. În acest ultim
caz este vorba despre conferința de presă.
Relatarea poate fi abordată atât din perspectiva comunicării verbale interpersonale, cât şi din
perspectiva comunicării verbale publice. În primul caz este o comunicare foarte apropiată de
povestire şi constă în redarea unor evenimente sau într-o dezvăluire. În cazul comunicării publice,
relatarea este un gen publicistic care constă în transmiterea directă a unor informaţii de ultimă oră
direct de la faţa locului sau în redarea unor întâmplări deja petrecute. Deşi în ambele cazuri se
impune o maximă obiectivitate, în practică s-au înregistrat şi situaţii în care emiţătorul s-a implicat
emoţional şi a redat evenimentele în mod părtinitor, tendenţios sau într-o anumită lumină.
Povestirea este considerată forma cea mai amplă a comunicării verbale interpersonale, de
grup în care atât emiţătorul, cât şi receptorul se pot implica sentimental, în care temele, stilurile,
registrele verbale se pot împleti, în care imaginaţia şi performanţa lingvistică joacă un rol esenţial.
De cele mai multe ori, codul lingvistic este însoţit, completat, întărit sau chiar înlocuit de cel
nonverbal.
Toastul este o formă de comunicare verbală de scurtă durată (3-4 minute) la care se
apelează cu ocazia unor evenimente deosebite, cu încărcătură pozitivă (căsătorie, botez etc.).
Deşi se recomandă ca mesajul să fie scurt, trebuie să fie emoţionant şi să aibă capacitatea de a
transmite celor prezenţi întreaga încărcătură emoţională.
Interpelarea este o formă de comunicare verbală prin intermediul căreia se solicită explicaţii,
precizări suplimentare, se aduc reproşuri unei persoane publice sau unui reprezentant al instituţiilor
publice în legătură cu un subiect de interes public.
100
Intervenţia este o formă a comunicării verbale prin intermediul căreia un receptor sau o terţă
persoană intervine într-o conversaţie, într-un dialog etc. pentru a-şi exprima punctul său de vedere
ce poate coincide sau nu cu cel al emiţătorului.
Interviul este considerat cea mai răspândită formă de comunicare pentru colectarea
informaţiei. În domeniul mass-media, el este numit şi „inima jurnalismului audiovizual”.
Sub forma unei succesiuni de întrebări şi răspunsuri prin intermediul interviului se
urmăreşte îndepărtarea riscului de a denatura sau trunchia unele informaţii. Specific acestei
forme de comunicare este faptul că rolul emiţătorului şi al receptorului nu se schimbă de-a
lungul realizării sale.
În funcţie de modul de realizare, de conţinut, precum şi de circumstanţele realizării există
mai multe tipuri de interviuri. Luând drept criteriu modul de realizare, putem vorbi despre:
interviul instantaneu- realizat chiar în acel moment şi folosit mai ales ca „ilustraţie” în
buletinele informative, deoarece adaugă credibilitate prin introducerea surselor în comunicarea
directă cu receptorii, cât şi despre evenimentul care tocmai se petrece;
interviul pregătit care serveşte pentru obţinerea de informaţii, opinii şi poate fi folosit atât
ca material de sine-stătător, cât şi pentru realizarea altor emisiuni: comentarii, reportaje,
buletine de ştiri.
În funcţie de conţinutul lor, interviurile se pot clasifica în următoarele mari categorii:
interviurile informative, cele care prezintă informaţia sub forma răspunsurilor directe,
cele pe baza cărora se poate constitui un material factual;
interviurile interpretative/ de comentariu, cele în care i se solicită interlocutorului să
explice sau să comenteze anumite fapte, afirmaţii. Din aceasta categorie fac parte şi interviurile
de analiză în care interlocutorul încadrează un eveniment într-un context precis răspunzând la
întrebarea „De ce?”;
interviurile afective sunt cele prin intermediul cărora se intenţionează a se oferi o viziune
generală asupra interlocutorului astfel încât receptorii să înţeleagă exact situaţia în care se află
cel intervievat şi are ca obiectiv sensibilizarea opiniei publice.
În funcţie de circumstanţele realizării, interviurile pot fi: interviuri realizate prin
întâlnirea faţa în faţă; interviuri realizate la telefon, interviuri realizate la locul desfăşurării
unui eveniment etc.
Timpul ideal acordat acestui gen publicistic pare să fie trei-cinci minute deşi acesta se
poate schimba în funcţie de obiectiv, temă tratată, disponibilitatea participanţilor.
Interviul poate fi o sursă extrem de importantă şi pentru medici, terapeuţi, kinetoterapeuţi
în aflarea unor informaţii legate de pacient sau în confirmarea informaţiilor deja existente.
101
Bineînţeles că înafară de aceste forme de comunicare există şi altele (alocuţiunea, pledoaria,
predica) ce se pot stabili şi în funcţie de situaţiile de comunicare. Indiferent de tipul acestor forme
de comunicare verbală, cert este că prin toate acestea se urmăreşte obţinerea sau oferirea
informaţiilor.
10.3.3. Stilurile comunicării verbale

Este evident că modul de construire a mesajelor, indiferent de forma comunicării (toast,
interpelare, interviu) este dependent de o serie de factori de natură psihoindividuală, dar și de natură
socioculturală precum situaţiile de comunicare, registrele de exprimare ( stil, idiolect, sociolect,
dialec) ce trebuie să se afle într-o anumită compatibilitate. Lipsa acestei compatibilităţi poate
genera o situaţie incongruentă ce se răsfrânge negativ aspra actului comunicaţional.
Analizând situaţiile de comunicare, atenţia trebuie focalizată pe rol, cadru şi moment.
Rolul este extrem de imortant deoarece vizează toate ipostazele în care interacţionează şi
comunică orice individ. De-a lungul aceleiaşi zile un individ poate îndeplini mai multe roluri în
care este nevoit să comunice: de exemplu rolul de soţ (în raport cu soţia sa), de părinte (în raport cu
copiii săi), de manager al unei instituţii (în raport cu ceilalţi angajaţi), de coleg, prieten, cumpărător,
şofer al propriului autoturism, pieton, călător în mijloacele de transport în comun etc. Adoptând
unul sau altul dintre aceste roluri, individul este nevoit să-şi modeleze, adapteze felul de a
comunica pentru a evita posibilele neplăceri, neînţelegeri. Aceeaşi este situaţia şi în care doi
indivizi, foşti prieteni, foşti soţi se întâlnesc în locurile pe care altădată le frecventau împreună.
Actul comunicaţional trebuie adaptat noului rol, acela de FOST. Subiectele, modul de adresare,
afecţiunea, intimitatea prezente altă dată în modul de a comunica nu se mai potrivesc noului rol.
Cadrul, locul în care se desfăşoară actul comunicaţional, influenţează modul de construire a
mesajului precum şi modul în care decurge procesul comunicaţional. Cadrul informal, spre
deosebire de cel informal, impune selectarea anumitor construcţii, stiluri, dar şi abordarea sau nu a
anumitor subiecte. De exemplu, un subiect despre ritualurile de înmormântare nu îşi are rostul la o
conferinţă despre obiceiurile de nuntă ale românilor, la fel cum realizarea unei spovedanii nu se
potriveşte cu un club de noapte sau cu un restaurant.
Momentul se referă la spaţiul orar în care anumite subiecte pot fi abordate: consultarea
managerului sau a unui cadru didactic cu privire la un subiect de serviciu ne se pot face la ora două
noaptea. Este evident că incongruenţa este dată de ora la care se desfăşoară actul comunicaţional.
În privinţa registrele de exprimare trebuie avute în vedere stilul, idiolectul, sociolectul şi
dialectul la care interlocutorii apelează.
102
Deşi stilul este abordat, de cele mai multe ori în raport cu estetica, cu teoria literaturii sau cu
lingvistica, el nu poate fi omis în cazul comunicării. Acest aspect este demonstrat de literatura de
specialitate în care sunt menţionate stilurile comunicării verbale orale, ale comunicării
organizaţionale etc.
De exemplu, Martin Joose în lucrarea The Five Clocks prezintă cinci stiluri specifice
comunicării orale.
1. Stilul rece (frozen style) caracteristic formelor de comunicare necooperative, în care
interlocutorii nu se cunosc, mesajul nu poate fi ajustat în timpul actului comunicaţional, iar
emiţătorul nu-l poate influenţa pe receptor.
2. Stilul formal (formal style) se caracterizează printr-un grad înalt de coerenţă, prin
selectarea cu grijă a materialului lexical, evitarea clişeelor, argourilor, elipselor, mărcilor
specifice exprimării afective, repetiţiilor etc. Deşi comunicarea este directă, în faţa unui public
mai mult sau mai puţin numeros, adoptarea acestui stil presupune păstrarea distanţei între
emiţător şi publicul său. Această distanţă este păstrată şi în cazul unui singur receptor care
astfel este avertizat că emiţătorul nu doreşte să menţină deschise canalele de comunicare.
Adoptarea acestui stil denotă o atitudine de sfidare, dispreţ sau chiar de deferenţă.
3. Stilul consultativ (consultative style) se adoptă mai ales în comunicarea
organizaţională, în negocieri, în timpul tratativelor, implică o elaborare prealabila a discursului.
Spre deosebire de stilul formal, adoptarea stilului consultativ creează premisele unei
comunicări mai dinamice, cu frecvente schimbări de rol căci se aşteaptă o implicare activă din
partea tuturor interlocutorilor. In acest caz, este posibil ca mesajele să conţină unele incoerenţe,
erori de exprimare uşor de corectat în timp real.
4. Stilul ocazional (casual style) este întâlnit mai ales în dialogurile, conversaţiile dintre
apropiaţi. Subiectele abordate pot fi din cele mai variate, trecerea de la un subiect la altul se
poate face fără nici un preambul, iar în construirea mesajului apar frecvent mărcile oralităţii,
vocativele, imperativele, repetiţiile, elementele de argou, regionalismele, construcţiile eliptice.
5. Stilul intim (intimate style) este caracterizat de utilizarea unui cod personal (idiostil),
de exteriorizarea sentimentelor, gândurilor interlocutorilor. Obiectivul unei comunicări în care
se adoptă acest stil nu este de a solicita sau transmite informaţii, ci de a marca emoţiile
interlocutorilor, de a se recreea, amuza. Limbajul este neprotocolar, lexicul poate cuprinde
regionaliste, expresii libere, construcţii eliptice, expresii cunoscute doar de interlocutori,
acestea având un rol expresiv.
O altă clasificare îi aparţine lui Solomon Marcus care studiind fenomenul empatic
identifică patru stiluri de comunicare: pasiv, agresiv, manipulator şi asertiv.
103
1 Stilul pasiv (atitudine de fugă-pasivă) denotă tendinţa individului de a se ascunde, de a
fugi, de a nu înfrunta problemele, situaţiile, opiniile altora. Discursul acestor indivizi se
caracterizează printr-un exces de amabilitate, prin tendinţa de a amâna concluziile, de a lua
decizii, prin încercări diperate de conciliere. Sunt frecvente propoziţiile, frazele în care se
sugerează, se insinuează, fără a se transmite direct informaţiile. La baza acestor manifestări se
află o teamă maladivă de a nu fi judecat de ceilalţi, de aceea se supune hotarârilor adoptate de
ceilalţi. Această supunere nu exclude sentimentele de frustrare.
2. Stilul agresiv (atitudinea de atac)denotă tendinţa individului de a avea ultimul cuvânt,
de a se impune cu orice preţ, chiar cu preţul lezării şi supărării altor persoane. Pentru a domina,
orice mijloc pare a fi utilizabil – ameninţarea, contrazicerea, umilirea, compromiterea celorlati,
asumarea unor riscuri excesive. Această atitudine stimulează agresivitatea și antipatia
partenerilor și are ca efect pentru persoana în cauză sentimentul de a nu fi respectată, apreciată,
ceea ce o fac și mai agresivă. În această situaţie se creează un cerc vicios al agresivitatii. Aceste
persoane nu ştiu să asculte, vorbesc peste ceilalţi, iar discursul lor este direct, dur, clar, fără
echivoc şi, în unele situaţii, grosolan.
3. Stilul manipulator (atitudinea de manipulare) denotă preferinţa individului pentru un
rol de culise, tendinţa de a aştepta clipa prielnică pentru a se pune în valoare, tendinţa de a
căuta intenţii ascunse în spatele oricăror afirmaţii. Persoana evită să spună deschis ceea ce
gândeşte, îşi schimbă opiniile după cele ale interlocutorului, îi place să fie în preajma celor
mari şi puternici sperând să obţină beneficii din această vecinătate. Persoanele din această
categorie urmăresc ca ceilalţi să facă ceea ce ar dori ele, dar acest lucru să nu presupună
implicarea lor sau confruntări deschise, constructive de tip asertiv şi nici confruntări
conflictuale de tip agresiv. Problema persoanelor manipulatoare este de a-şi ascunde
slabiciunea, pentru că se tem de judecata celorlalţi, de a nu fi marginalizaţi. Aceste persoane
sunt cele care întotdeauna spun numai ceea ce trebuie. Discursul lor este echilibrat, nuanţat,
insinuant, sunt utilizate formele impersonale. Construcţiile lor, de cele mai multe ori, lasă loc
de interpretare.
4. Stilul asertiv (atitudinea constructivă) denotă capacitatea individului de autoafirmare,
de exprimare onestă, directă şi clară a opiniilor şi a drepturilor proprii, fără agresivitate şi fără
ai leza pe ceilalţi. Persoana ştie să asculte, este dispusă să înţeleagă şi să caute soluţii pentru
atingerea scopurilor propuse fără a provoca resentimente celorlalţi, adesea câstigându-le chiar
simpatia. Discursul acestora este onest, clar.
Indiferent de stilul abordat, comunicarea este influenţată şi de factorii psihoindividuali
și socioculturali (temperament, vârsă, educație, religie, profesie etc.
104
1. Prezentaţi trei caracteristici specifice comunicării verbale.
2. Definiţi conferinţa.
3. Pornind de la aceeaşi informaţie alcătuiţi un dialog şi un monolog.
4. Scrieţi un discurs pro şi unul contra pe aceeaşi temă.
5. Prezentaţi stilurile de comunicare identificate de Solomon Marcus.
1. Spre deosebire de stilul formal, adoptarea stilului consultativ creează premisele unei
comunicări mai dinamice, cu frecvente schimbări de rol căci se aşteaptă o implicare activă din
partea tuturor interlocutorilor.
2. Discursul indivizilor care adoptă stilul agresiv se caracterizează printr-un exces de
amabilitate, prin tendinţa de a amâna concluziile, de a lua decizii, prin încercări diperate de
conciliere
3. De-a lungul aceleiaşi zile un individ poate îndeplini mai multe roluri în care este nevoit să
comunice: de exemplu rolul de soţ (în raport cu soţia sa), de părinte (în raport cu copiii săi), de
manager al unei instituţii (în raport cu ceilalţi angajaţi), de coleg, prieten, cumpărător, şofer al
propriului autoturism, pieton, călător etc.

4. Stilul ………………………. se caracterizează printr-un grad înalt de coerenţă, selectarea
cu grijă a materialului lexical, evitarea clişeelor, argourilor, elipselor, repetiţiilor etc.
5. Specifică comunicării verbale este şi …….………………pacitatea fiecărui individ ca pe

baza unur reguli gramaticale internalizate şi a unui vocabular însuşit să construiască enunţuri
inteligibile a cărora paternitate îi aparţine.
6. ……………………………. este forma de comunicare verbală ce se bazează exclusiv pe

părerile personale ale emiţătorului cu privire la un subiect.
105
11. NEGOCIEREA – TEHNICĂ A COMUNICĂRII
11.1. Introducere
11.3. Indrumar pentru evaluare/autoevaluare
11.1. INTRODUCERE
Una dintre metodele folosite în rezolvarea unei situaţii conflictuale este negocierea,
tehnică de rezolvarea a unui conflict apărut între două sau mai multe persoane, grupuri şi în
care ambele îşi modifică pretenţiile pentru a ajunge la un compromis reciproc acceptat. Deci,
prin negociere putem să înţelegem o încercare de a oferi anumite avantaje în schimbul obţinerii
altora astfel încât ambele părţi să fie mulţumite, fiecare să câştige ceva, să renunţe la ceva.
11.2.1. Negocierea – definire şi abordări

Rezolvarea unor divergenţe, a unei situaţii conflictuale presupune încercarea părţilor de
a ajunge la un consens în urma confruntării de păreri, încheierii unor acorduri, tratative. Una
dintre metodele folosite pentru îndepărtarea divergențelor și ajungerea la un consens este şi
aceea a negocierii. Deci, prin negociere se urmărește rezolvarea unui conflict apărut între două
sau mai multe persoane, grupuri dispuse să îşi modifice pretenţiile pentru a ajunge la un
compromis reciproc acceptabil.
Negocierea nu este o tehnică potrivită întotdeauna, ci doar atunci când cei implicaţi nu
au o altă alternativă. Tehnica negocierii face apel la teoria comunicării. Comunicarea, mai ales
cea verbală, are un rol primordial în succesul tratativelor. Cele mai spinoase şi divergente
situaţii pot fi rezolvate pe această cale.
Negocierile se desfăşoară de regulă după principiul faţă în faţă la masa tratativelor.
Comunicarea verbală face posibilă obţinerea şi transmiterea de informaţii, elaborarea unor
propuneri originale, exprimarea unor opinii, stabilirea dezacordului ce a generat apariţia
divergenţelor, conflictelor, stabilirea efectelor, inclusiv blocarea sau amânarea negocierilor.
Prin intermediul comunicării se permite realizarea unei succesiuni logice a întrebărilor şi a
răspunsurilor cu o derulare spontană şi flexibilă, clarificarea anumitor aspecte, testarea
gradului de înţelegere a problemelor ce au generat conflictul.
Prin orice negociere se doreşte obţinerea unei victorii, în sensul unui rezultat liber
consimţit de ambele părţi. În acest caz opozanţii din adversari devin parteneri care se angajează
şi încheie procesul de negociere cu sentimentul că au realizat maximul posibil din ce şi-au
106
propus. De aceea negocierea poate fi văzută şi ca un amplu proces cooperant. Cooperarea
constă şi în capacitatea fiecăruia de a accepta compromisul şi de a se acomoda cu situaţia nouă.
Desfăşurarea procesului de negociere depinde şi de modul de înţelegere a caracterului
acesteia (cooperare sau conflict). În cazul negocierilor cooperante procesul este mai complex şi
mai îndelungat pentru că în urma lui ambii parteneri au de câştigat. În cazul în care aceasta este
văzută ca un conflict, rezultatele sunt nule.
Cele mai potrivite tactici aplicate în asemenea negocieri sunt: preluarea iniţiativei în
demonstrarea unei atitudini de cooperare prin instaurarea unui climat amical la începutul
negocierii şi amânarea divergenţelor spre sfârşit. Este esenţială obţinerea unui minim de succes
la început pentru ca procesul să se finalizeze pozitiv.
Se continuă cu prezentarea problemelor divergente în aşa fel încât să fie implicaţi
ambii parteneri şi astfel să se evite starea de conflict (niciodată negocierea nu va avea reuşită
dacă rezolvarea este privită ca depinzând numai de una dintre părţi) după care se poate apela la
amânarea concluziilor divergente.
Un aspect interesant este tendinţa de transformare a negocierilor de conflict în negocieri
de cooperare.
Prin prisma sentimentului de solidaritate umană, comunicatorii, negociatorii încearcă să
îi convingă pe partenerii aflaţi în dificultate să depăşească starea conflictuală şi să instaureze un
climat cooperant.
11.3.2. Stiluri de negociere

Indiferent de tipul de negociere, aceasta depinde în mare măsură de modul în care
partenerii reuşesc să comunice, să se înţeleagă reciproc, să prevadă efectele imediate, dar şi pe
e ce pot aparea în timp. Un rol hotărâtor în stabilirea rezultatelor întrevederii îl au
personalitatea şi stilul negociatorului/comunicatorului.
Din această perspectivă, se poate vorbi de două stiluri opuse în ceea ce priveşte modul de
conducere şi desfăşurare a negocierilor, De cele mai multe ori, aceste stiluri sunt asociate cu
tipologia negociatorului: tipul agresiv sau rigid şi cel conciliant.
Tipul agresiv doreşte obţinerea maximului de profit prin oferirea minimului de ajutor.
Este o negociere în forţă, practicată de persoane aflate în poziţii de decizie şi care beneficiază
de o situaţie favorabilă.
Într-o asemenea situaţie dialogul, inţiativa părţilor lipsesc, stilul este unul negativist, cu
excese în atac şi apărare. Individul care apelează la agresivitate manifestă interes scăzut faţă de
107
opiniile partenerului, este convins de la început de justeţea punctului propriu de vedere şi, în
cele mai multe cazuri, refuză şi blochează orice propunere.
Un astfel de negociator forţează şi grăbeşte partenerul în luarea unei decizii,
minimalizând capacitatea acestuia de înţelegere. Climatul fiind unul de neîncredere,
negociatorul este văzut cu antipatie, aversiune şi dispreţ.
Pentru că sentimentele faţă de acesta sunt negative, de multe ori manifestă și o anumită
lipsă de respect. De aceea, rezultatul negocierii, dacă totuşi se ajunge la un rezultat, nu va putea
rezista mult timp, conflictul izbucnind la prima greşeală a „învingătorului”.
Tipul opus, conciliant este caracterizat în primul rând printr-o mare deschidere spre
dialog, aşa cum trebuie să fie într-o negociere. El urmăreşte în mod expres clarificarea şi
recapitularea opiniilor şi propunerilor pentru evitarea blocării negocierii. Orice dezacord este
bine fundamentat şi de aceea nu aduce tensionarea relaţiilor dintre parteneri.
Negociatorul care adoptă un asemenea stil, nu va fi nici învingător, nici învins căci se va
dovedi un participant la tratative. Spre deosebire de cel agresiv, el va fi privit cu simpatie şi
încredere pentru că dă dovadă de seriozitate şi sociabilitate, satisfacţia unei astfel de negocieri
fiind mare pentru că oferă posibilitatea părţilor de a se implica direct în găsirea soluţiilor prin
exprimarea unor idei sau propuneri. Poziţiile lor nu mai sunt unele inegale de genul conducător
– subordonat, ci de parteneri egali preocupaţi de rezolvarea în mod avantajos a problemei
existente. Succesul negociatorilor de tip conciliant rezultă şi din dorinţa acestora ca
întrevederea să fie încununată cu rezultate pozitive fiind animaţi de dorinţa de a fi utili.
O altă clasificare a stilului negociatorului este aceea în care acesta face distincţie între:
orientarea asupra subiectului negocierii şi orientarea asupra persoanelor implicate în negociere.
Persoanele orientate asupra subiectului sunt de tip egoist, interesate doar de atingerea
interesului propriu. Pentru că ceea ce contează este obţinerea de beneficii maxime, vor neglija
efectele pe care acţiunea lor o au asupra celor cu care vin în contact. Pe de altă parte,
negociatorii orientaţi către persoane sunt interesaţi mai ales de bunăstarea celor care lucrează.
11.3.3. Etapele negocierii

Indiferent de tipul sau personalitatea negociatorului, pentru a se obţine o negociere
perfectă este necesară cultivarea unor deprinderi necesare încununării cu succes a procesului. În
acest mod, desfăşurarea negocierii este împărţită în patru faze, fiecare lansând câte o întrebare
în legătură cu ceea ce trebuie: pegătirea, dezbaterea, propunerea, negocierea.
Pregătirea: aceasta este etapa în care fiecare parte îşi stabileşte o ordine a priorităţilor.
Dezbaterea: acesta este momentul când cealaltă parte îşi expune pretenţiile.
108
Propunerea: acesta este momentul în care se emit opinii şi dorinţe de ambele părţi.
Negocierea: aceasta este etapa în care se oferă ceva pentru a primi altceva în loc.
Nu întotdeauna în timpul negocierii se respectă exact succesiunea acestor patru faze. Se
poate întâmpla să se înceapă cu dezbaterea, pentru a afla ce se doreşte şi apoi să se treacă la
pregătirea răspunsului.
Unele negocieri încep cu propunerile şi apoi se dezbat părerile părţilor. În timpul
negocierilor partenerii se întorc la faza de pregătire pentru a modifica şi actualiza lista de
revendicări.
Cele patru faze nu se parcurg în mod separat, ci implică de cele mai multe ori diferite
combinaţii şi adaptări ale comportamentului, comunicării în funcţie de circumstanţe.
Pregătirea, în măsura în care aceasta se realizează, constituie un avantaj pe parcursul
negocierii. Ea va permite posibilitatea conducerii dialogului, ocupării unei poziţii mai puternice
şi susţinerii cu mai multă fermitate a punctului de vedere.
Pregătirea înseamnă şi stabilirea unei liste de priorităţi, a listei cu dorinţele fiecăruia şi a
importanţei pe care împlinirea acestora o are pentru parteneri. Ele pot fi de mare importanţă
dacă reprezintă obiectivul fără de care negociatorul nu poate ajunge la vreun acord, de
importanţă medie, dacă se referă la obiective care se doresc a fi atinse, dar nu devin critice dacă
acest lucru nu se poate obţine şi de mică importanţă, dacă se referă la obiective care nu
influenţează negocierea dacă nu sunt rezolvate.
Fiecare partener se situează pe anumite poziţii de intrare în negociere şi de ieşire din
aceasta. Indiferent de unde se porneşte, întotdeauna se vrea să se ajungă undeva mai departe. Se
recomandă să nu se accepte niciodată prima ofertă a negociatorului pentru că există şi o altă
poziţie mai bună unde se va ajunge la sfârşit. La întâlnirea cu negociatorul trebuie să se
cunoască trei aspecte: ce se doreşte să se obţină de la negociere; importanţa pe care o au
dorinţele fiecărei părţi; modul de prezentare a acestora.
Dezbaterea este cea mai întâlnită formă de interacţiune dintre parteneri, acoperind
aproximativ 80% din timpul negocierii. Tocmai de aceea de ea depinde şi rezultatul final. Ea
ajută fiecare participant la cunoaşterea şi evaluarea opiniilor celuilalt. Prin întrebări şi
clarificări se pot afla informaţii despre cât de mult ţine la poziţia sa şi eventual alternativa care
se poate accepta. Dialogul între cele două părţi duce la clarificarea a două lucruri: îi va face pe
negociatori să fie conştienţi de beneficiul realizării unui acord sau va arăta că o înţelegere nu
este nici posibilă şi nici de dorit. Există riscul ca în această etapă să apară şi unele dispute
distructive. Negocierile încep deseori într-o stare de tensiune, motiv pentru care este imperativ
să se evite transformarea acesteia în ostilitate. Pentru asigurarea unui climat favorabil, părţile
109
trebuie să îşi prezinte respect reciproc şi să folosească acele amabilităţi necesare discuţiilor.
Dezbaterea se realizează conform unui program stabilit de comun acord şi într-o anumită
perioadă de timp. Este necesară evitarea oricăror ameninţări, dezbaterea propunerilor noi şi
recapitularea celor vechi. Orice negociere este motivată de interesul propriu al participanţilor.
Fiecare negociază şi pentru că cealaltă parte le oferă un avantaj. Dacă acel avantaj nu există,
atunci nu se realizează negocierea.
Propunerea este etapa în care fiecare parter prezintă modalităţile de atingere a
obiectivelor proprii. Prin compararea dorinţelor partenerilor se pot vedea care sunt cele comune
şi care sunt cele aflate în competiţie. Fiecare dorinţă are anumite puncte de intrare şi de ieşire.
Pentru a se putea ajunge la un acord este necesar ca oferta de ieşire a unuia să coincidă în
anumite puncte cu cea de intrare a celuilalt. Altfel spus, maximul pe care îl poate oferi o parte
să fie cel puţin minimul acceptat de cealaltă. Dacă nu există o cât de mică suprapunere a
ofertelor, negocierea nu are loc.
O soluţie pentru ieşirea din situaţia critică a neînţelegerii partenerilor o constituie
exprimarea unei propuneri alternative, ca răspuns la schimbul de cerinţe cerut de unul din
negociatori. Ea combină elemente ale negociatorului care a cerut schimbul cu soluţia propusă
de celălalt pentru ca ambele părţi să fie mulţumite.
Negocierea sau tranzacţionarea este etapa finală ce presupune realizarea unor schimburi:
să dai ceva pentru a primi ceva. În funcţie de acestea rezultatul va fi unul pozitiv sau negativ.
Un principiu fundamental al tranzacţionării este acela de a exprima orice ofertă la modul
condiţional, deoarece pentru orice se oferă, trebuie să se primească ceva în schimb. Forma
comună este „Dacă tu..., atunci eu...”.
Un schimb de propuneri poate grăbi realizarea unei tranzacţii. Uşurinţa cu care partenerii
alunecă de la o propunere (ofertă condiţionată vagă) către o tranzacţie (ofertă condiţionată
specifică) face adeseori ca o negociere să avanseze destul de repede către un rezultat definitiv.
Parcurgerea celor patru faze, indiferent de ordine, asigură obţinerea unui rezultat din care
ambele părţi au de câştigat. Pentru că fiecare doreşte să obţină cât mai mult de pe urma
negocierii, se încearcă influenţarea partenerului astfel încât acesta să manifeste un
comportament mai îngăduitor.
Tehnicile la care se poate face apel în timpul negocierii sunt: tehnica acomodării, prin
care se urmăreşte asigurarea unui climat favorabil şi a bunei cunoaşteri la nivel interpersonal;
tehnica eludării, când se doreşte evitarea unor negocieri efective, dar se urmăreşte realizarea
contractului cu partenerul; tehnica implicării, prin care se foloseşte un reprezentant care să
negocieze în numele unui partener.
110
Stratagema „compensatorie” sau „a trântirii uşii în nas” este o tehnică psihologică prin
care se încearcă o uşoară manipulare a partenerului. Ea constă în lansarea pe parcursul
negocierilor a unor pretenţii foarte mari, la care se va renunţa treptat în favoarea altora mai
mici. Refuzul primei cereri îl va determina pe opozant să o accepte pe cea de a doua care pare
mai mică. Astfel șansele de a se obţine ce se doreşte sunt mari.
Strategia „jocului statistic” este folosită mai ales la negocierile realizate la intervale mari
de timp. Ea constă în copleşirea partenerului cu date statistice referitoare la propriul punct de
vedere, astfel încât să crească importanţa acestuia. Tactic, se încearcă intimidarea partenerului
prin crearea impresiei de complexitate.
Strategia „paşilor mărunţi”. Deşi necesită timp şi răbdare este des întâlnită în negociere
şi se bazeaza pe obţinerea unor rezultate pozitive parţiale şi repetate care să conducă în final la
o victorie totală. Deşi astfel de succese mărunte sunt mai puţin luate în considerare,
succesiunea lor duce la cimentarea poziţiilor şi obţinerea marilor realizări.
Strategia „piciorului în prag” sau „efectul Franklin” este o tehnică minoră de manipulare
prin care se încearcă obţinerea bunăvoinţei din partea partenerului. Ea pleacă de la ideea că
cerând un privilegiu minor se obţine unul major. Pentru a determina pe cineva să facă o
concesie majoră, ceri întâi ceva nesemnificativ pe care să nu îl poată refuza şi apoi formulezi
cererea majoră.
Strategia „faptului împlinit” este o modalitate folosită mai ales de cei puternici. Deşi cel
care o foloseşte trebuie să îşi asume un anumit risc, ea este folosită frecvent pentru testarea
poziţiei partenerului şi observarea reacţiei acestuia.
Strategia „presiunii timpului” constă în întocmirea unei agende de lucru şi a unui
program, astfel încât problema principală să fie sub presiunea expirării timpului alocat
procesului de negociere. Lipsa acestuia va conduce la adoptarea unor soluţii rapide, în general
în favoarea celui care conduce discuţia.
Strategia „resemnării” este folosită doar de negociatorii experimentaţi şi dotaţi nativ. Ea
presupune răbdare, autocontrol, artă teatrală și constă în convingerea partenerului de discuţii că
ai cedat şi renunţi la luptă, în realitate controlând în continuare situaţia. Ulterior se revine cu
condiţiile iniţiale astfel încât partenerul să le accepte.
Strategiile prezentate nu acoperă toate situaţiile ce pot exista. Ele costituie exemple de
modalităţi de acţiune ce pot fi aplicate atunci când se doreşte obţinerea anumitor rezultate, dar
nu pot constitui modele în cazul unor negocieri care se vor corecte, încât ambele părţi să câştige
în mod egal.
111
În situaţia în care partenerii angajaţi în negociere nu ajung la un consens şi nu fac decât să
mărească tensiunea dintre ei, se face apel la o terţă parte care să conducă întrevederea. În
funcţie de atribuţiile care i se stabilesc, rolul terțului poate fi de mediator, conciliator,
consultant, consilier, judecător sau arbitru în legătură cu modul de rezolvare. Principala
exigenţă pe care aceştia trebuie să o îndeplinească se referă la neutralitatea lor în procesul de
luare a deciziei.
Terţii chemaţi să ofere asistenţă într-un conflict trebuie să facă dovada altor tipuri de
abilităţi: abilităţi necesare stabilirii unei relaţii eficiente de lucru între terţ şi fiecare din părţile
aflate în conflict, consolidarea sentimentului de încredere, uşurinţă în comunicarea cu ceilalţi.
Abilităţile necesare stabilirii unei atitudini cooperante de rezolvare a problemelor de
ambele părţie urmăresc eliminarea tensiunii şi concentrarea eforturilor pentru depăşirea
problemei.
Abilităţile implicate în elaborarea unui proces creativ de grup şi a sistemului de adoptare
în grup a deciziilor favorizează exprimarea opiniilor, gândirea unor soluţii creatoare şi
înţelegerea faptului că un mod de rezolvare, odată ce a fost adoptat, este necesar să fie acceptat
de toţi.
Negocierea constituie nu numai o metodă de rezolvare a conflictului, ci şi una de
management, pentru că uneori încearcă prevenirea conflictelor, disputelor. Aplicând teoria
jocului pentru acest proces, rezolvarea lui poate fi una de sumă zero sau de sumă nenulă
pozitivă. În funcţie de aceste variante, se face distincţia între negocierea distributivă şi cea
integrativă, ca modalităţi diferite de abordare a conflictului.
Negocierea distributivă, pentru că presupune o situaţie de genul câştig – pierdere, am
putea-o considera, având în vedere şi stilurile de management propuse ca situându-se undeva
între stilul competitiv şi cel îndatoritor. Deşi se ajunge la compromis, cel care adoptă stilul
competitiv este mai în câştig decât celălalt.
Negocierea distributivă se foloseşte cu precădere în situaţiile în care se dispută un singur
lucru, iar ajungerea la o înţelegere se realizeaza de-a lungul mai multor etape:
Indiferent de modalitatea de negociere aleasă, soluţia adoptată este suficient de
avantajoasă încât să fie acceptată şi respectată de cele două părţi şi în acest mod să fie stins
conflictul.
Pentru succesul unei negocieri trebuie să se aibă în vedere câteva aspecte:
1. Înainte de începerea oricărei negocieri este bine să se stabilească cu sinceritate
gravitate conflictului;
112
2. Trebuie să identificaţi interesele reale, majore şi cât de mult se poate ceda, cât de mult
se poate accepta;
3. Este bine să se întocmească o listă care să cuprindă cât mai multe aspecte despre
problema ce urmează a fi discutată şi negociată;
4. Nu trebuie să se omită relaţia care există între părţi şi cum va decuge după încheierea
negocierii;
5. În timpul negocierii nu se recomandă întreruperea expunerii celeilalte părţi;
6. Se recomandă utilizarea întrebărilor deschise pentru a obţine cât mai multe informaţii
7. Se recomandă evitarea formulărilor vagi, impersonale
8. Se recomandă parafrazările şi repetarea clară, exactă a fiecărui acord.
9. Pentru a păstra controlul asupra discuţiilor se recomandă solicitarea pauzelor,
amânărilor,
10. Se recomandă evitarea izbucnirilor emoţionale, a tonului ridicat, a răspunsurilor
agresive, a atacurilor la persoană!
11 .3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

1. Descrieţi fiecare etapă a unei negocieri.
2. Prezentaţi trei strategii de negociere.
3. Prezentaţi caracteristicile unui negociator conciliant.

1. Propunerea este una dintre etapele negocierii în care fiecare fiecare dintre cele două
părţi prezintă modalităţile de atingere a obiectivelor proprii.
2. Tehnica eludării este folosită atunci când nu se doreşte evitarea unor negocieri efective,
dar se urmăreşte realizarea contractului cu partenerul de negociere.
3. Negocierea distributivă se foloseşte cu precădere în situaţiile în care se dispută un

singur lucru, iar ajungerea la o înţelegere se realizeaza de-a lungul mai multor etape.
4. Etapa fermităţii faţă de concesie este etapa în care dacă fiecare parte implicată în
negociere răspunde în aceeaşi manieră rigidă faţă de propunerea celuilalt, se măresc şansele de
a se ajunge într-un „punct mort”.
113
5. Negocierea integrativă este o modalitate mult mai benefică de rezolvare, ea generând o
situţie de tip câştig – pierdere.
 Marcaţi răspunsurile corecte
6. Strategia „resemnării” este folosită doar de negociatorii experimentaţi şi dotaţi nativ.

a) Da,
b) Nu.
7. Etapă în care dacă fiecare răspunde în aceeaşi manieră rigidă faţă de propunerea
celuilalt, se măresc şansele de a se ajunge într-un „punct mort”.
a) integrativă
b) persuasiunii verbale
c) fermităţii faţă de concesie
8. Tip de negociere prin care se doreşte obţinerea maximului de profit prin oferirea
minimului de ajutor.
a) conciliant
b) agresiv
c) ocolitor
9. O clasificare a stilului negociatorului este aceea în care acesta face distincţie între:
orientarea asupra subiectului negocierii şi orientarea asupra persoanelor implicate în negociere.
a) Da,
b) Nu.
10. Negocierea distributivă se foloseşte cu precădere în situaţiile în care se dispută un singur

lucru, iar ajungerea la o înţelegere se realizeaza de-a lungul mai multor etape
a) Nu
b) Da
114
12. IMPORTANŢA PERSUASIUNII ÎN COMUNICARE
12.1. Introducere
12.1. INTRODUCERE
Trăim într-o lume în care zilnic învăţăm să adoptăm roluri diferite, să decidem pentru viaţa
noastră sau a celor dragi. De cele mai multe ori suntem siguri că deciziile ne aparţin în totalitate.
Şi totuşi .... ar trebui să mai reflectăm asupra acestui aspect căci persuasiunea, contagiunea,
dezinformarea, manipularea sunt preznte, ne urmăresc şi fără să ştim ne dictează ce să facem,
cum să facem, când să facem, de ce să facem.
Marile schimbări sociale, economice, tehnice, politice de la sfârşitul anilor 1990 îşi au
rădăcinile, după cum susţine profesorul Charles U. Larson, în ubicuitatea şi permanenţa
persuasiunii. Înregistrată atât la nivel social, cât şi la nivel interpersonal, persuasiunea
exploatează deopotrivă latura raţională, logică a indivizilor, comunităţilor, dar şi pe cele
emoţională şi culturală.
Prezentă încă din antichitate, persuasiunea a făcut carieră în epoca modernă când explozia
tehnologică a generat apariţia mijloacelor de comunicare în masă.
12.2.1. Semantica termenului persuasiune
Deşi termenul de persuasiune se centrează pe argumentare (după cum sugerează originea

latină a cuvântului) şi este de foarte multe ori analizat ca relaţie de comunicare, o interpretare
mai largă a acestuia include şi alte forme de influenţă socială precum cele bazate pe stimulare,
recompensare şi interpretare de rol. Oricum, ceea ce caracterizează orice formă de presiune este
modificarea atitudinii unui individ, într-un context în care acesta îşi păstrează sau crede că îşi
păstrează o anumită libertate decizională, cu ajutorul unei retorici bazate pe argumentare.
De regulă, persuasiunea, considerată eminamente un proces comunicaţional, a fost
abordată din perspectiva teoriei comunicării, cercetătorii centrându-şi atenţia asupra
variabilelor ce caracterizează elementele unei scheme clasice a comunicării: emiţător, mesaj,
canal de comunicare, receptor.
12.3.2. Strategii persuasive Strategiile persuasive se aseamănă oarecum cu strategiile

comportamentale de manipulare deoarece ambele presupun adoptarea unui comportament
preparatoriu care conduce la adoptarea comportamentului scontat de iniţiator.
Totuşi, ele se deosebesc prin faptul că, în cazul strategiilor persuasive, comportamentul
preparatoriu se traduce printr-o schimbare de atitudine datorită unui proces comunicaţional
115
(convenţional sau nu), pe când în cazul strategiilor comportamentale, acesta constă într-un alt
comportament. De asemenea, dacă în cazul strategiilor comportamentale legătura determinantă
dintre aceste două comportamente este de regulă foarte greu de observat, în cazul strategiilor
persuasive această legătură este de regulă vizibilă. Iar dacă în cazul strategiilor
comportamentale adoptarea unui comportament determină o schimbare de atitudine, în cazul
strategiilor persuasive, acest demers (influenţarea comportamentului) este invers, schimbarea
atitudinii determinând adoptarea unui comportament.
În zilele noastre, strategiile persuasive nu mai sunt atât de des utilizate în cadrul
relaţiilor interumane deoarece necesită prezenţa unor caracteristici specifice care sunt greu de
format (ne referim atât la cunoaşterea şi folosirea unor construcţii sintactice cu vocaţie
manipulatorie, cât mai ales la interpretarea corectă a limbajului nonverbal şi la folosirea
adecvată a acestuia), dar rămân principala modalitate de influenţare atât la nivel individual, cât
şi la nivel social.
Strategiile persuasive acţionează de regulă pentru schimbarea atitudinilor prin
intermediul sugestiilor, atât verbale, cât şi nonverbale şi subliminale. Sugestia reprezintă o
incitaţie elaborată de subiect sau transmisă lui din afară, capabilă să provoace reacţii a căror
desfăşurare scapă controlului critic al subiectului sau, aşa cum susţinea H. Bernheim.
Pentru a fi mai eficientă, acţiunea persuasivă desfăşurată de agentul iniţiator (persoană,
grup, instituţie, organizaţie etc.) trebuie să ţină cont de câţiva factori favorizanţi foarte
importanţi: persuabilitatea (caracteristicile psihosociale specifice conştientizării şi interorizării
mesajelor) celor care sunt supuşi procesului manipulator; localizarea mesajului, prin natura şi
conţinutul său, în zona centrală sau cea de acceptare a opiniilor şi nicidecum în zona de
respingere a acestora; strategia de argumente să respecte legea de recenţă (noutate, inedit,
necunoscut) şi legea de prioritate (să corespundă nevoii de informaţie la un moment dat a
persoanei manipulate); îmbinarea argumentelor „pro” şi „contra” în funcţie de situaţie şi
gradarea lor de la „slab” la „tare” dacă auditoriul este atent, interesat, motivat sau degradarea
lor de la „tare” la „slab” dacă auditoriul este neatent, neinteresat; intenţia agentului persuasiv va
fi permanent disimulată şi indirectă, supusă acţiunii prin contagiune (efectul placebo) pentru a
evita eşecul acţiunii (efectul bumerang).
Strategiile persuasive se bazează în principal pe caracterul de noutate şi de credibilitate a
informaţiei comunicate de agent. Acest fapt este posibil atunci când informaţiile: răspund
aşteptărilor persoanei sau grupului; se încadrează în credinţele celor ce urmează a fi persudaţi,
aduc cu ele probe care le garantează veridicitatea, se referă la un domeniu total necunoscut
auditoriului (astfel informaţia comunicată nu poate fi contestată); au o funcţie de „explicare
116
logică” faţă de un fapt sau grup de fapte problematice (poate fi vorba şi de o logică falsă atunci
când strategiile persuasive îşi concentrează efortul asupra componentei afective a
personalităţii).
În funcţie de obiectivele urmărite, de părţile implicate în acţiunea de persudare, agenţii
persuasivi pot apela la una sau mai multe strategii de persudare. Cele mai cunoscute dintre
acestea, conform modelului propus de Hugh Rank, menţionate de Ch. U. Larson în lucrarea
Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, sunt: „1. Intensificarea propriilor puncte forte; 2.
Intensificarea punctelor slabe ale părţii adverse; 3. Minimalizarea punctelor lor vulnerabile;
4. Minimalizarea punctelor de rezistenţă ale oponentului”94.
Strategia care vizează intensificarea punctelor tari sau slabe, a calităţilor şi defectelor
părții adverse, se bazează pe câteva tactici foarte simple: reperiţie, asociere, compunere.
După cum se ştie, repetiţia este mama învăţării. Repetarea permanentă a unor calităţi sau
defecte contribuie direct la asimilarea unor idei, la formarea unei opinii, imagini despre o
persoană sau activitate şi, implicit, la persudarea receptorului
Asocierea se bazează pe studierea atentă a publicului ţintă, pe identificarea valorilor,
mentalităţilor, nevoilor, aşteptărilor, acestuia. Pe baza rezultatelor obţinute se construieşte
portretul publicului ţină şi mesajul care să cuprindă dorinţele acestuia. Este evident că într-o
asemenea situaţie, publicul se regăseşte şi se identifică cu mesajul transmis de agentul ce se
ocupă cu persudarea.
Compunerea se bazează pe reunirea mai multor elemente în transmiterea unui mesaj. De
exemplu, mesajul ce urmează a fi transmis este suma rezultată în urma îmbinării anumitor
elemente lingvistice, grafice, cromatice, simboluri, pasaje muzicale. Toate acestea compun
imaginea a ceea ce urmează a se transmite.
Opusă acţiunii de intensificare este cea de minimalizare. De fapt, aceasta constă în
prezentarea extrem de rapidă şi lacunară a punctelor vulnerabile ale celui ce urmărește să
persudeze, dar şi a punctelor de rezistenţă ale oponentului. Cu alte cuvinte, receptorului nu
trebuie să i se atragă atenţia nici asupra lipsurilor, defectelor celui care persudează, nici asupra
calităţilor pe care le are adversarul său.
Omisiunea este acţiunea prin care în mod deliberat se „uită” prezentarea anumitor
informaţii ce ar putea prejudicia imaginea, reliefa anumite carenţe al celui ce dorește să
persudeze sau din contră, „uitarea” anumitor informaţii prin intermediul cărora ar fi evidenţiate
calităţile, acţiunile oponentului.
94
Charles U. Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Traducere O., Arhip, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 32.
117
Diversiunea face parte tot din categoria tacticilor prin intermediul cărora se
minimalizează meritele oponentului şi se accentuează cele ale agentului manipulator. Această
acţiune se realizează prin distragerea atenţiei sau mutarea ei către un alt subiect/obiect.
Confuzia are acelaşi obiectiv ca şi diversiunea, dar se realizează apelând la un limbaj
ultraspecializat, la jargoane, la construcţii neclare, eliptice sau care conţin anacolut.
12.3.3. Stimulii folosiţi în procesul de persuasiune: Stimulii care pot forma şi modifica
atitudini prin intermediul strategiilor persuasive sunt cei de natură verbală, nonverbală şi
subliminală. Dintotdeauna, cuvintele au avut o mare putere de influenţă asupra oamenilor, în
principal datorită faptului că limbajul verbal este cea mai uzitată formă de comunicare. Cu
ajutorul limbajului verbal, deci a cuvintelor, oamenii pot exprima ceea ce gândesc, idei, noţiuni,
redau stări sufleteşti. Prin funcţiile sale de exteriorizare şi transmitere, limbajul – care este doar
unul din mijloacele de exprimare a gândirii – înlesneşte perceperea mesajului transmis, precum
şi înţelegerea şi asimilarea conţinutului acestuia.
În cadrul procesului de persudare, o ponderă considerabilă trebuie acordată şi
următoarelor aspecte: apropierea spaţială dintre sursă şi destinatar care favorizează atât
transmiterea şi receptarea informaţiilor verbale, cât şi a celor nonverbale. Observarea
limbajului nonverbal poate generea modificarea, adaptarea imediată a tonului, intonaţiei,
precum şi a celorlalte semnale paraverbale. Totodată, limbajul trebuie adecvat nivelului de
înţelegere al interlocutorului pentru ca mesajul să fie corect receptat; trebuie avut în vedere
conţinutul expunerii, al termenilor, noţiunilor, conceptelor utilizate, înlănţuirea logică şi
asociaţiile de idei, valoarea emoţională a limbajului utilizat. Înafara tonalităţilor afective,
limbajul îşi datorează forţa de persuasiune şi semnificaţiilor pe care le evocă, de aceea selectării
terminologiei trebuie să i se acorde un maxim interes; subiectul abordat, modul în care este
prezentat, ilustrarea datelor în mod convingător, argumentat, influenţează interlocutorul;
folosirea inflexiunilor emoţionale, prezentarea problemelor vioi, interesant, expresiv, contribuie
la convingerea interlocutorului; informaţiile comunicate trebuie să fie noutăţi pentru
interlocutor, atât pentru că-i suscită interesul, cât şi datorită faptului că nu le poate contesta. Cu
toate acestea, informaţiile nu trebuie să creeze un exces de flux informaţional, dar nici să se
restrângă la un perimetru sărăcăcios care să favorizeze confuzia, interpretările eronate sau false.
Argumentele trebuie să se sprijine pe fapte sau idei extrase din evenimentele de imediată
actualitate a vieţii sau arhicunoscute. Atât argumentele favorabile, cât şi contraargumentele
trebuie folosite în funcţie de situaţia concretă, de preferabil alternativ, pentru a nu creea
impresia de fixism sau prejudecată ceea ce ar determina respingerea lor. Argumentele trebuie să
118
aibă o succesiune logică, adaptată situaţiei. Mai mult, atunci când interlocutorul are informaţii
parţiale despre tema în discuţie, este recomandabil să prezentăm (să aducem în discuţie) întâi
argumentele principale, noutăţile, adică informaţiile care pot orienta, interesa de la început şi
apoi pe cele secundare, ajutătoare, iar în cazul când interlocutorul nu are informaţii despre temă
sau este demotivat în a le afla, este recomandabil să folosim mai întâi concluzii de ordin
general şi apoi să aducem în discuţie tema respectivă.
În general, materialul scris sau care este citit de cineva suscită mai puţin interes decât o
discuţie orală, un dialog. Eficienţa comunicării orale depinde şi de ritmul prezentării ei:
vorbind prea rapidă, cantitatea de informaţii difuzată nu va fi receptată în totalitate de către
interlocutor deoarece viteza de emitere şi receptare a informaţiilor sunt în disonanţă, nu pot fi
selectate informaţiile importante, atenţia încordată duce la obosirea interlocutorului şi implicit
la scăderea eficacităţii comunicării. În schimb, prezentarea într-un timp foarte scurt duce, de
regulă, la monotonie, la prelungirea inutilă a comunicării obosind astfel interlocutorul,
generează atenţie scăzută în receptarea informaţiilor transmise. Pentru evitarea monotoniei,
plictiselii se recomandă folosirea mijloacelor audio-vizuale, a citatelor, a exemplelor, evitarea
unor cuvinte sau fraze stereotipe care pot bloca comunicarea prin recepţionarea unor mesaje
opuse celor avute în vedere de manipulator 95; Astfel, după construcţiile de genul „fiindcă veni
vorba”, „ca să nu uit”, „dacă mă gândesc bine”, „tocmai mă întrebam dacă” etc. urmează
nucleul aserţiunii (ideea propriu-zisă); după „sincer”, „pe şleau”, „pe cinstea (cuvântul) meu”
etc. urmează un adevăr voalat sau o inducere în eroare.
Prin utilizarea construcţiilor de genul „OK?”, „da?”, „nu-i aşa?” etc. se forţează
acordul interlocutorului, în timp ce prin construcţiile de genul „doar”, „numai” etc. se
urmăreşte minimalizarea semnificaţiei cuvintelor care urmează.
După construcţiile „da ... dar”, „totuşi”, „cu toate acestea”, „cu respect, „însă” etc.
urmează o contrazicere sau cel puţin ridicarea unui semn de întrebare cu privire la cele
afirmate anterior. În cazul construcţiilor „credeţi-mă”, „vorbesc serios”, „v-aş minţi eu pe
dumneavoastră?” etc. urmează o minciună; după „nu credeţi că?”, „nu vi se pare că?”, „nu e
adevărat că?” trebuie să”, „ar trebui”, „după părerea mea” etc. urmează o tentativă clară de
manipulare prin promovarea propriului punct de vedere, după „n-o să credeţi, dar”, „n-ar trebui
să vă spun toate astea, dar” etc. urmează un zvon sau o bârfă etc.
Totuşi, oricât de important ar fi rolul pe care cuvintele îl joacă în cadrul strategiilor
persuasive, nu trebuie uitată contribuţia pe care o are limbajul nonverbal pentru aceasta.
95
Allan Pease, Alan Garner, Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Traducere Ileana Busuioc, Editura Polimark, Bucureşti, 1996,
p. 23.
119
Pentru a comunica ceea ce gândesc, oamenii se folosesc atât de limbajul verbal, cât şi de
cel nonverbal. Informaţia nu trebuie neapărat exprimată în cuvinte. O ridicare din sprâncene, un
zâmbet larg îi poate comunica interlocutorului mult mai multe informaţii decât cele prin
intermediul mai multor fraze.
Limbajul fizic are multe faţete. O schimbare a tonului vocii, o modificare a expresiei
faciale, o uşoară deplasare a braţului sau o vagă aplecare a capului pot înlocui o informaţie sau
pot adăuga un surplus de informaţie mesajului verbal. Exprimarea corporală poate accentua sau
diminua înţelesul cuvintelor, poate arăta clar o intenţie. Cercetările au demonstrat că prin
intermediul acestui limbaj comunicăm mult mai multă informaţie şi mult mai des decât prin
actele verbale datorită faptului că limbajul nonverbal poate fi foarte greu trucat spre deosebire
de limbajul verbal prin intermediul căruia se poate păcăli (minţi, manipula etc.) foarte uşor.
Limbajul nonverbal este cel mai elocvent etalon prin care putem urmări efectul cuvintelor
noastre, el contribuie în mod evident şi determinant la adaptarea comportamentului propriu
pentru eficientizarea acţiunii de persudare a interlocutorului. El ajută la crearea unei „punţi
afective”, a unei legături între interlocutori. Elementele sale care au importanţă majoră în
cadrul strategiilor persuasive sunt intonaţia, gestica şi mimica care pot să sporească, să scadă
efectul mesajului verbal transmis.
Astfel, modularea vocii în funcţie de semnificaţia mesajului, folosirea unei intonaţii
corespunzătoare momentului, schimbarea alternativă a intensităţii vorbirii contribuie la trezirea
interesului interlocutorului. Da aceea, se recomandă folosirea unui ton potrivit ca intensitate.
Mimica şi gestica sunt elemente care pot ajuta şi ele la sublinierea ideilor expuse, la
mărirea atractivităţii mesajului, la creşterea inteligibilităţii şi credibilităţii acestuia, la crearea
unei legături de natură afectivă cu interlocutorul. Zâmbind sau încruntându-ne, folosind clipirea
ochilor, aprobarea sau dezaprobarea din cap etc., putem atrage atenţia interlocutorului asupra
unui aspect al problemei, transmiţându-i totodată anumite valori emoţionale care contribuie la
acceptarea mesajului de către interlocutor.
Limbajul nonverbal este mult mai complex, dar şi mai dificil de interpretat decât
limbajul verbal. Fiecare gest poate fi interpretat în mod diferit atât în funcţie de context, de
zona corpului în care se manifestă, cât şi în funcţie de experienţa celui care-l interpretează.
Astfel, dacă cineva nu menţine contactul vizual în timp ce se adresează interlocutorului, acest
fapt în sine poate avea o seamă de semnificaţii. De exemplu, interlocutorul poate crede că
persoana respectivă minte sau este timidă şi, prin urmare, are o atitudine neîncrezătoare sau
defensivă. Pe de altă parte, poate avea impresia că este o persoană încrezută, distantă, chiar
120
dispreţuitoare ceea ce determină o atitudine ostilă din partea interlocutorului, răspunsuri
lapidare, neatenţie.
După cum afirmam anterior, între informaţiile verbale şi nonverbale există o strânsă
interdependenţă, aceasta putând fi folosită ca bază pentru practicile de persudare.
Alături de limbajul nonverbal, mijloacele audio-vizuale pot fi folosite în acţiunea de
persudare a interlocutorilor. Acestea pot fi folosite individual, dar recomandabil este ca ele să
fie îmbinate pentru a creşte considerabil posibilitatea de influenţare pe care o deţin. De altfel,
penetrarea unui mesaj audio-vizual este mult mai mare decât cea a unui mesaj verbal, prin
utilizarea mai multor tipuri de stimuli.
Bineînţeles, ca şi mesajele verbale, cele audio-vizuale sunt cu atât mai eficiente, cu cât
sunt mai uşor înţelese de destinatarii lor. Accesibilitatea acestor mesaje, uşurinţa în
decodificarea informaţiilor sunt date de folosirea, în funcţie de nevoi, a mijloacelor specifice,
precum şi de îmbinarea armonioasă a acestora.
Cuvântul reprezentat grafic este unul dintre elementele importante ale acţiunii de
persudare. El poate fi folosit atât pentru a transmite un mesaj izolat, cât şi ca element de
legătură sau explicativ care întăreşte conţinutul unei reprezentări grafice. Expus în locurile des
frecventate are o mare înrâurire asupra oamenilor care-l percep (chiar şi numai prin
vizualizarea repetată a stimulului) conferind prin claritatea şi concizia lui o adevărată linie
directoare de conduită şi acţiune.
Cercetările experimentale asupra volumului atenţiei au arătat că sfera medie a acesteia la
persoane adulte cuprinde circa opt obiecte ceea ce înseamnă că un om poate defini concomitent
în mod exact numai opt informaţii vizualizate. De aceea, mesajul vizual nu trebuie să aibă mai
mult de opt cuvinte (care să poată fi citite din mers sau într-un timp foarte scurt). Se cere aşadar
respectarea generală a principiului maximum de conţinut în minimum de cuvinte. Se ştie că, în
general, excesul de cuvinte nu facilitează activitatea de percepţie vizuală. De aici apare
necesitatea ca într-un număr mic de cuvinte să fie cuprinsă o puternică încărcătură emoţională
şi de conţinut. Cuvintele trebuie nu numai să transmită un conţinut, dar şi să stimuleze gândirea
şi trăsăturile emoţionale, să determine mobilizarea la acţiuni practice. Este de la sine înţeles că
se impune, în funcţie de scop, ca alegerea cuvintelor mesajului vizual (dar şi verbal) să aibă
drept criteriu principal încărcătura emoţională alături de concizie, prezentare adecvată şi să
comunice esenţialul, să vină în sprijinul scopului urmărit. Din acest punct de vedere, un text
ordonat şi bine structurat are mai multe şanse de a fi perceput şi chiar reţinut de individ decât
unul incomplet, sofisticat, alambicat sau ambiguu. De asemenea, un text hazliu şi chiar
nonconformist este mult mai uşor perceput şi învăţat decât unul sobru şi protocolar.
121
Mesajul textului trebuie să fie pozitiv deoarece „în general, frazele negative sunt învăţate
96
mai încet decât cele afirmative” . Capacitatea de persudare a unui mesaj verbal creşte în
asociaţie cu sunete muzicale deoarece atenţia destinatarilor este dirijată asupra melodiei şi nu
asupra textului, ceea ce conduce la o micşorare a tendinţei de respingere a mesajului.
Bineînţeles, muzica poate produce schimbări în psihicul uman şi fără ajutorul cuvintelor
dar, în acest caz, persuabilitatea mesajului sonor nu este îndreptată spre o direcţie specifică, ci
produce predispoziţii sau stări subiective (care pot fi neconforme sau chiar contrare cu
scopurile acţiunii respective). Astfel, este cunoscut faptul că melodiile lente, sunetele cu
tonalităţi joase, precum şi sunetele naturii relaxează psihicul spre deosebire de melodiile alerte
(în care predomină sunete cu tonalităţi înalte, precum şi sunete rapide şi cadenţate ale
instrumentelor de percuţie) care predispun la acţiune. Totuşi, pentru sporirea eficacităţii lor,
trebuie avute în vedere şi preferinţele destinatarilor.
Mesajele vizuale trebuie adecvate capacităţii de înţelegere a destinatarului, cu atât mai
mult cu cât acestea, spre deosebire de cele prezentate anterior, nu presupun stratificarea sau
omogenizarea indivizilor sau grupurilor supuse persudării, ele adresându-se unei categorii
extrem de largi şi eterogene de destinatari. Mesajul îşi pierde efectul dacă se foloseşte un
limbaj cu care destinatarul nu este obişnuit sau dacă acesta conţine prea multe noţiuni. Mesajul
trebuie astfel formulat încât destinatarii lui să nu depună un efort excesiv pentru receptarea.
Deoarece destinatarului mesajului vizual îi atrag atenţia modificările de litere, cuvinte,
schimbarea culorilor etc. este necesar ca în redactarea textului să se ţină seama de utilizarea
unor semne grafice de diferite tipuri (aldine, cursive, drepte, îngroşate etc.) care dau
posibilitatea detectării rapide a mesajului difuzat. Mărimea literelor şi aşezarea cuvintelor în
frază trebuie să faciliteze citirea de la distanţă (cel puţin 20-25 de metri în cazul panourilor de
expunere), contraindicate fiind adaosurile „ornamentale”, nefuncţionale care ar solicita un plus
de atenţie. În schimb, fără a se face abuz, se recomandă scoaterea în relief a unor cuvinte-cheie
prin scrierea lor cu litere mai groase sau de altă culoare.
Un rol important în receptarea mesajelor vizuale îl joacă şi culorile, mai precis îmbinarea
lor pentru realizarea unui contrast cromatic adecvat. Testele psihologice efectuate au evidenţiat
că omul este capabil de analiză spectrală şi poate distinge ferm cele opt tonuri fundamentale şi
cele 180-200 nuanţe cromatice. De asemenea, au fost reliefate raporturile dintre culorile
percepute şi diversele stări psihice umane. Astfel, culorile închise (vişiniu, violet, albastru,
cenuşiu, maro) produc senzaţii de iritare, oboseală şi de aceea sunt evitate de ochi ceea ce
96
Serge Moscovici, Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei, Traducere Oana Popârda, Selecţia textelor şi postfaţa
Adrian Neculau, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 15.
122
conduce la împiedicarea receptării mesajului. În schimb, culorile deschise, vii atrag privirile,
mai ales dacă există un raport judicios, armonios între tonurile cromatice intermediare care
evidenţiază ideea ce trebuie reţinută.
Armonizarea judicioasă a culorilor impune respectarea unor principii fundamentale.
Unul dintre ele se referă la combinarea culorilor, adică la alegerea şi difuzarea lor adecvată în
funcţie de scopurile acţiunii; contrastul cromatic nu trebuie să fie ostentativ şi aleator. În cazul
utilizării judicioase a îmbinării culorilor, precizia, rapiditatea percepţiei şi manevrării mesajelor
vizuale difuzate creşte cu 40-50% în comparaţie cu contrastele cromatice numai alb-negru. De
asemenea, alegerea culorilor trebuie să se facă și în fucție de zona unde sunt folosite mesajele,
iar – în cazul panourilor exterioare – trebuie armonizate şi cu anotimpul. De exemplu, iarna nu
trebuie folosit albul şi negrul, pe când primăvara şi vara nu trebuie folosit verdele, iar toamna
nu trebuie folosit galbenul. De aceea, se recomandă ca mesajul vizual să se realizeze în culori şi
tonuri care să contrasteze cu mediul (pentru a fi mai uşoară receptarea lor).
Cel mai uşor de reţinut şi totodată de diferenţiat sunt tonurile şi nuanţele pure care
alcătuiesc spectrul cromatic: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, violet şi indigo. Numărul
tonurilor folosite în elaborarea unui mesaj vizual nu trebuie să fie mai mare de opt, iar
diferenţele de tonalităţi trebuie să permită reţinerea uşoară a detaliilor şi înţelegerea mesajului.
Culorile influenţează şi impresia de apropiere-depărtare: un fond albastru, verde sau
maro dă iluzia depărtării (maroul închis creează chiar impresia de mişcare a textului), în timp
ce culorile galben, portocaliu, alb dau impresia de apropiere, atrag atenţia asupra conţinutului.
Culorile influenţează şi lizibilitatea mesajului vizual. Aceasta depinde în mare măsură de
fondul pe care sunt ele expuse (textele colorate fiind mai frecvent observate decât cele alb-
negru sau monocrome), dar şi de felul iluminării exponatelor (o iluminare artificială putând da
naştere unor efecte neaşteptate: perceperea unor culori diferite, vizibilitate redusă etc.).
Valoarea cuvintelor poate fi redată şi prin intermediul simbolurilor. Acestea îndeplinesc
în primul rând o funcţie psihologică deoarece aduc în memoria destinatarilor evenimente,
activităţi sau stări emoţionale ce au importanţă pentru ei datorită semnificaţiilor specifice.
Simbolurile pot fi diverse semne, culori, valori care sunt întărite emoţional prin intermediul
mijloacelor propagandei vizuale, a publicităţii (sau chiar prin frecventa repetare a lor).
Simbolurile trebuie totuşi folosite cu măsură şi măiestrie pentru a-şi conserva valoarea.
Ele îşi pierd valoarea emoţională dacă sunt expuse prea des sau în cantităţi excesive. De aceea,
trebuie evitate situaţiile care pot deprecia simbolurile (reducându-le astfel valoarea). Valoarea
unui simbol depinde în primul rând de conţinutul său informaţional intrinsec.
123
Sintetizând mesajul vizual – indiferent de forma sub care se prezintă – poate atrage
atenţia destinatarilor datorită: nuanţelor de culoare, compunerii ritmice a elementelor,
dispunerii ritmice a unor elemente. Psihologia informaţională semnalează că folosirea în
propaganda vizuală a aceloraşi forme geometrice a materialelor conduce la saturaţie, deci la
diminuarea efectelor, că cea mai mare cantitate de informaţie poate fi transmisă cu ajutorul
cercurilor şi al figurilor asimetrice cu opt laturi.
Mesajele audio-vizuale au un rol important în cadrul strategiilor persuasive deoarece prin
noutatea şi autenticitatea lor, prin bogăţia conţinutului de idei atrag foarte uşor atenţia, stârnesc
curiozitatea, interesul şi motivaţia destinatarilor mesajelor. Studiile în domeniu au reliefat
faptul că în comunicarea umană, canalele vizual şi auditiv deţin ponderea cea mai mare, iar
folosirea concomitentă a celor două canale este mult mai avantajoasă decât utilizarea lor
independentă datorită atât cantităţii de informaţii cuprinse, cât şi a posibilităţilor omului de a
recepţiona şi înţelege. De asemenea, s-a demonstrat că remanenţa comunicării audio-vizuale
este superioară oricărei forme de transmitere-receptare.
Problema folosirii mijloacelor audio-vizuale este nemijlocit legată de motivaţia asimilării
mesajelor transmise. Limbajul imaginii vizuale şi a sunetului are, fără îndoială, o mai mare
încărcătură emoţională decât a celui scris sau numai vorbit. Aceasta permite agentului ce
urmăreşte persudarea publicului să imprime o notă afectivă mai vie informaţiilor transmise, să
trezească în jurul lui anumite predispoziţii psihologice care să faciliteze transformarea acestora
în opinii, convingeri, atitudini şi acţiuni practice. Mijloacele audio-vizuale declanşează o serie
de stări şi trăiri emotive, suscită mai mult interes, mobilizează efortul de concentrare a
destinatarilor, aceasta cu atât mai mult cu cât, recent, s-a demonstrat că ele mai au un avantaj
important care le face şi mai greu de contracarat: pot fi transmise şi subliminal.
După cum se ştie, urechea omenească este un spectroscop care determină intensitatea
vibraţiilor într-o scară logaritmică. Intensitatea senzaţiei auditive depinde nu numai de
intensitatea sonoră a excitaţiei, ci şi de frecvenţă, ea fiind maximă între 1-3 kHz.
Ochiul uman, la fel ca urechea are şi el limitele sale inferioare şi superioare de percepţie
a undei (luminoasă de această dată şi nu sonoră), fiind la fel un element a cărui manipulare
fizică ar putea duce la repercusiuni de ordin psihic foarte importante.
Mesajele subliminale vizează subconştientul individului (ceea ce le face foarte greu
de contracarat), ele fiind transmise fie sub pragul senzorial minimal, fie sub pragul temporal de
expunere minimal. Aceste mesaje se transmit atât de repede încât ochiul nu le poate „vedea”,
iar sunetele sunt emise atât de jos încât urechea nu le poate „auzi”. Individul „bombardat” cu
astfel de mesaje va crede că iniţiativa executării unei acţiuni îi aparţine în totalitate, că emană
124
din voinţa sa. El nu va percepe faptul că este determinat să facă un anumit gest, o anumită
acţiune. Părerile sunt totuşi împărţite în ceea ce priveşte influenţa acestor mesaje. Bargh şi
Pietromonaco susţineau în 1982 că aceste mesaje pot induce o anumită atitudine în
comportament, iar Neuberg afirma acelaşi lucru în 1988, cu precizarea că acestea vor avea
rezultate semnificative doar atunci când ele îndeamnă subiectul la un comportament către care
acesta are deja o înclinaţie firească. De cealaltă parte, într-un studiu publicat de revista
„Science” în anul 1996, se afirma că mesajele subliminale nu pot modifica atitudini voluntare
datorită faptului că sunt prea slabe în intensitate.
12 .3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1. Prezentaţi strategiile de intensificare a punctelor forte/ slabe în persuasiune.

2. Prezentaţi rolul limbajului nonverbal în persuasiune.
3. Prezentaţi rolul culorilor în persuasiune.

1. Mesajele subliminale vizează subconştientul individului fiind transmise fie sub pragul
senzorial minimal, fie sub pragul temporal de expunere minimal.
2. Cel mai uşor de reţinut şi totodată de diferenţiat sunt tonurile şi nuanţele pure care
alcătuiesc spectrul cromatic: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, violet şi indigo.
3. În cazul utilizării judicioase a îmbinării culorilor, precizia, rapiditatea percepţiei şi
manevrării mesajelor vizuale difuzate creşte cu 10-2% în comparaţie cu contrastele cromatice
numai alb-negru.
4. Muzica poate produce schimbări în psihicul uman şi fără ajutorul cuvintelor.
Completaţi spaţiile libere

5. Numărul tonurilor folosite în elaborarea unui mesaj vizual nu trebuie să fie mai mare
de …………………………, iar diferenţele de tonalităţi trebuie să permită reţinerea uşoară a
detaliilor şi înţelegerea mesajului.
6. Oricât de important ar fi rolul pe care cuvintele îl joacă în cadrul strategiilor
persuasive de manipulare, la fel de important este şi limbajul ……………………….
125
13. COMUNICAREA NONVERBALĂ
13.1. Introducere
13.1. INTRODUCERE
Studiul comunicării nonverbale l-a avut drept precursor chiar pe Charles R. Darwin,
care în anul 1872 publica Expression of Emotion in Man and Animals. Totuşi, bazele
cerecetărilor privind această formă de comunicare sunt puse în cea de-a doua jumătate a
secolului al XX-lea. Printre fondatorii cercetării comunicării nonverbale s-au remarcă Jurgen
Ruesch, Weldon Kees, Roy L.Birdwhistell, Edward T.Hall, Paul Ekman şi Wallace V. Friesen.
13. 2. CONŢINUTUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
13.2.1. Consideraţii generale

De multe ori, fără intenţie, remarcăm modul în care interlocutorii noştri gesticulează,
afişează un zâmbet sau o grimasă, clipesc mai des sau mai rar, ridică o sprânceană, se mişcă, se
apropie mai mult sau mai puţin de interlocutorul său, îi strânge mâna, îl îmbrăţişează, se
îmbracă, se machiază, îşi asortează anumite bijuterii, coafuri. Cu alte cuvinte, remarcăm şi
decodificăm elementele limbajului nonverbal. Importanţa acestui limbaj şi tip de comunicare,
cea nonverbală, au constituit unul dintre subiectele care a atras atenţia cercetătorilor din diverse
domenii: psihologie, sociologie, ştiinţe comportamentale, ştiinţele comunicării.
De exemplu, Albert Mehrabian consideră că 55% în decodificarea unui mesaj se
bazează pe informaţiile nonverbale (38% este informaţie provenită din sfera „vocalică”şi doar
7% din verbal, din cuvintele propriu-zise), iar Mark L.Hickson, Don W.Stacks şi Nina-Jo
Moore sunt de părere că procentul esete mai mare: 60-70%.
Indiferent de procent şi de faptul că acest tip de comunicare
este mai limitat din anumite perspective şi nu se „bucură” de o sintaxă proprie, ea ne poate
transmite o mulţime de informaţii şi este prezentă oriunde şi permanent în acţiunile şi
interacţiunile noastre.
Analizând comunicarea nonverbală, profesorul Septimiu Chelcea ajunge la concluzia că
acesteia îi sunt caracteristice următoarele axiome:
“1. Comunicarea nonverbală este filogenetic şi ontogenetic primordială.
2. În relaţiile interpersonale directe, este imposibil să nu comunicăm nonverbal.
3. Comunicarea nonverbală reprezintă un element în sistemul comunicării umane şi nu trebuie
analizată independent de comunicarea verbală.
126
4. Comunicarea nonverbală se realizează printr-un sistem de semne şi semnale (discrete şi
analogice), de coduri şi de canale de transmitere a informaţiei şi trebuie analizate ca atare, nu
fiecare element separat.
5. În comunicarea nonverbală, semnificaţia semnelor transmise prin multiple canale trebuie
stabilită în termenii probabilităţilor şi în funcţie de contextul socio-cultural concret.”97
Deşi unii cercetători consideră că comunicarea nonverbală este doar o formă de întărire a
celei verbale, este evident, că cele două tipuri de comunicare se completează reciproc, sunt
interdependente şi deci trebuie analizate împreună.
Totodată, analiza comunicării nonverbale trebuie să se realizeze într-un context mai
larg, cel sociocultural. Prin urmare, pentru a putea interpreta corect ceea ce vedem sau auzim
trebuie să pornim de la cunoşterea societăţii în care ne aflăm, a credinţelor, obiceiurilor,
valorilor celor cu care interacţionăm. Dacă pentru noi râsul indică în mod normal amuzamentul
sau bucuria, în Japonia poate fi interpretat şi drept un indicator al stânjenelii.
13.2.2. Funcţiile comunicării nonverbale

După cum deja am precizat, comunicarea nonverbală facilitează interacţiunea, stabilirea
de relaţii cu persoane pe care le ştim, dar şi cu persoane necunoscute. Vom reacţiona mai uşor
şi cu mai multă plăcere la un zâmbet sincer din partea unui individ pe care abia îl cunoaştem,
decât la informaţii verbale, care riscă să ne plictisească. Este clar că în acţiunile noastre ne
folosim de tot ceea ce ţine de nonverbal, începând de la vestimentaţie până la regulile sociale
(forme de salut, de manifestare a diferitelor sentimente).
În urma studiilor realizate, Mark L.Hickson, Don W.Stacks şi Nina-Jo Moore ajung la
concluzia că principalele funcţii ale comunicării nonverbale sunt:
1. Identificarea şi prezentarea propriei persoane. Înainte de a auzi o persoană vorbind,
ceilalţi se uită şi remarcă: vestimentaţia, culorile, materialele, textura preferate, accesoriile,
comportamentul, reacţiile la diferiţi stimuli. Astfel, indivizii oferă informaţii cu privire la cine
sunt, din ce clasă clasă socială provin, ce statut, ce religie au, ce preferinţe vestimentare au, ce
putere pecuniară au. Fără să vrea, indivizii oferă informaţii despre tipul relaţiei pe care o au cu
interlocutorii: simpatie, antipatie, indiferenţă, răceală etc. Totul se poate «citi».
2. O altă funcţie este cea de control al interacţiunii: se solicită, se oferă permisiunea
sau, din contră, se transmite o interdicţie, se solicită apropierea sau îndepărtarea etc.
3. Elemente ale nonverbalului pot trăda tipul de relaţie în care se află indivizii. Astfel,
se poate vorbi despre funcţia de identificare a raporturilor dintre interlocutori. Proxemica –
97
Septimiu Chelcea, Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 14
127
distanţa faţă de ceilalţi - indică cât de bine cunoscut este interlocutorul, cât de apropiată este
relaţia dintre ei, care este natura relaţiei: prietenie, ostilitate, cordialitate, rezervă, solidaritate
etc.. Prezenţa în spaţiul intim al celuilat denotă o relaţie apropiată, intimă. Acelaşi tip de relaţie
este indicat şi de contactul fizic dintre interlocutori: îmbrăţişatul, mângâiatul, ţinutul de mână.
4. O altă funcţie este cea de prezentare a informaţiilor cognitive. Nu trebuie să credem
că dacă indivizii doresc să-şi exprime opinia este obligatoriu să vorbească. Corpul fiecăruia
dintre noi poate vorbi în locul nostru. În situaţia în care un individ este întrebat dacă este de
acord cu ceva este suficient ca aceasta să ridice mâna, ţinând degetul mare ridicat, îndreptat în
sus, şi celelalte degete strânse în palmă pentru a-şi da „ok”-ul sau este suficient să aplece capul
în faţă pentru a transmite acelaşi acord. Aceeaşi este situaţia şi în cazul altor gesturi: palma
deschisă, cu degetele în sus şi orientată spre altcineva va spune „stop”, va fi o interdicţie de
apropiere.
5. Solicitarea unei informaţii: o privire interogativă, o ridicare a sprâncenelor, o palmă
deschisă rotindu-se spre dreapta şi stânga sunt gesturi prin intermediul cărora se poate solicita o
informaţie sau se poate întreba “ce faci?”
13.2.3. Semnele nonverbale şi semnificaţia lor

Decodificarea mesajelor transmise prin intermediul comunicării nonverbale presupune
cunoaşterea tuturor codurilor şi interpretarea acestora în raport cu contextul sociocultural.
Pornind de la intenţia/nonintenţia de a transmite un mesaj, Peter Collett stabileşte
diferenţa între indicatorii comportamentali autonomi şi indicatorii comportamentali conecşi.
Primul tip de indicatori se referă la gesturi care nu fac altceva decât să arate sentimentele reale
şi sunt neintenţionaţi. De exemplu, atunci când o persoană afirmă că nu îi este dor de ceva sau
de cineva, dar în acelaşi timp îşi trece degetul arătător pe sub ochiul drept, ne transmite că
mesajul verbal nu este conform cu realitate, pentru că pare că şterge o lacrimă imaginară.
Indicatorii comportamentali conecşi sunt legaţi de o anumită activitate. Doi indivizi care se
cunosc dau mâna, dar conteză cum o fac: cât de strâns, cum sunt orientate palmele, cât
entuziasm este în gestul celor doi. Prin urmare, nimic nu poate fi ascuns decât cu un control pe
care cu greu se poate crede că cineva îl poate avea asupra propriei persoane, a modului de
funcţionare a corpului. Din această perspectivă este evident că corpul uman este un purtător, un vehicul
de transmitere a mesajelor. Chiar fără cuvinte, individul poate construi un veritabil limbaj.
În urma analizelor efectuate, R.P. Harrison a identificat patru tipuri de coduri:
“1) coduri de execuţie (mişcări corporale, expresii faciale, privirea, atingerile şi paralimbajul);
2. coduri spaţio-temporale (utilizarea speţiului şi a timpului);
128
3. coduri artefactuale (utilizarea materialelor şi a obiectelor – de la îmbrăcăminte la
arhitectură);
4. coduri mediatoare (efectele speciale produse de interpunerea media între emiţător şi receptor
– de exemplu, unghiul de filmare.)"98
O altă clasificare a acestora este realizată de M. Argyle care consideră că există zece
coduri specifice comunicării nonverbale:
Contactul corporal vizează modul în care indivizii se ating. Acest cod, ca şi toate
celelalte trebuie “citite” într-un context cultural.
Proximitatea (proxemica) vizează distanţa pe care indivizii o păstrează în timpul
diferitelor acţiuni.
Orientarea vizează modul în care un individ se poziţionează în raport cu altul (faţă-în-
faţă, înaintea, în spatele celuilalt)
Aspectul vizează atât elementele află sub controlul individului (vestimentaţie, accesorii,
coafură, machiaj), cât şi cele mai greu sau imposibil de controlat (greutatea, înălţimea etc.).
Mişcările capului vizează direcţia şi frecvenţa acestora.
Expresiile faciale vizează mişcările efectuate voluntar şi involuntar de ochi, gură,
sprâncene, anumiţi muşchi faciali etc.
Gesturile (Kinezica) vizează mai mult de mişcările palmelor, degetelor, braţelor, ale
picioarelor, dar şi sau ale capului.
Postura vizează modul în care indivizii se aşează, stau în picioare sau se întind.
Mişcările ochilor (contactul vizual) vizează modul în care interlocutorii se privesc sau privesc
în jur.
Aspecte nonverbale ale vorbirii vizează intonaţia, accentul, tonul, volumul, viteză de vorbire.99
Toate aceste coduri nonverbale contribuie la înţelegerea semnificaţiei unui mesaj, la
completarea mesajului verbal, dar şi la verificarea mesajelor verbale. O privire, un gest, un
surâs pot spune mai multe decât un cuvânt, dar pot şi să dezvăluie o miciună.
Dacă cuvintele se pot selecta, se pot “măsura”, unele gesturi, tresăriri ale muşchilor sunt
imposibil de controlat şi selectat.
Pentru a se face „auzit”, orice tip de comunicare are nevoie de anumite canale de
transmitere a mesajelor. În acest sens, profesorii Dale G. Leathers şi Donald Orban au realizat o
aşa-zisă segmentare a corpului uman, din care le-au rezultat canalele de transmitere. În opinia
lui D.G. Leathers există următoarele canale: faţa, ochii, trupul. Pornind de la aceste “canale”,
98
R. P. Harrison, Apud: Septimiu Chelcea, Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 14
99
J. Fiske, op. cit., p. 93
129
autorul identifică ca purtătoare de sens expresiile faciale, mişcările ochilor, comunicarea
corporală, proxemica (modul de utilizare a spaţiului), aspectul fizic, comunicarea tactilă şi
factorii suprasegmentali ( intonaţie, timbru şi volum), în timp ce D. Orban se limitează la patre
astfel de canale: contactul vizual, expresia facială, gesturile şi mişcarea generală a corpului.
Faţa: De cele mai multe ori, în timpul unei interacţiuni, privirea fiecărui interlocutor se
concentrează pe faţa celuilalt. Deşi acea zonă oferă primele indicii relevante, nu trebuie să se
omită faptul că aceste indicii pot fi şi înşelătoare deoarece, într-o anumită măsură, expresiile
faciale pot fi controlate.
Studiile realizate de Paul Ekman şi W.V. Friesen au demonstrat că există, în ciuda
diferenţelor socioculturale, expresii universale, expresii „de bază” pentru exprimarea anumitor
emoţii precum furia, dezgustul, teama, bucuria, supărarea, satisfacţia şi surprinderea. Aceste
„feţe” pe care le putem identifica implică mişcarea diverşilor muşchi ai feţei, deci modificarea
aspectului zonelor de expresie ale feţei. Zonele de expresie ale feţei sunt fruntea, sprâncenele,
ochii, nasul şi gura.
Fruntea ocupă partea superioară a feţei şi contribuie la formarea expresiilor faciale prin
mobilitate şi cutele care se creează pe suprafaţa ei. Cutele lungi şi verticale aflate deasupra
rădăcinii nasului denotă voinţă şi capacitate de concentrare, iar cele orizontale, formate prin
contracţia „muşchilor atenţiei”, sunt caracteristice pentru mirare, frică sau pot apărea în
momentul de înţelegere bruscă a ceva. „Cutele încreţite” verticale denotă panică în gândire,
mâhnire, neputinţă sau oboseală.
Se spune despre ochi că sunt oglinda sufletului căci prin modul în care privim putem
transmite o gamă extrem de bogată de sentimente: mulţumire, bucurie, admiraţie, tandreţe,
afecţiune, dispreţ, ironie, nemulţumire, ameninţare, teramă, neîncredere, încurajare, mândrie,
îndoială ostilitate, jenă, culpabilitate etc.
Gradul de deschidere al ochilor denotă disponibilitatea, atenţia, interesul pentru
subiectul abordat, în timp ce ochii holbaţi pot arăta mirarea, surprinderea, groaza, curiozitatea,
speranţa, aşteptarea, naivitatea, incapacitatea de a înţelege sau dorinţa de a vedea cât mai multe.
Ochii larg deschişi nu sunt specifici unei încercări de selectare a imaginilor, ci mai degrabă
unei acumulări de impresii. Ei arată receptivitatea senzorială. Ochii deschişi indică o stare de
interes, o receptare optimistă a stimulilor, iar cei întredeschişi arată oboseala, tensiunea sau
plictiseala. Ochii strâns închişi sunt o măsură de protecţie împotriva a ceva neplăcut. În schimb,
închiderea unui singur ochi simbolizează amiciţia, iar însoţită de încliarea capului, cochetăria.
Ochii acoperiţi sunt indicatori ai agresivităţii.
130
Ceea ce observăm de cele mai multe ori la ochi este privirea. Ea poate fi blândă sau
pătrunzătoare, absentă, goală sau prietenoasă, dar nu numai. Privirea scurtă indică agresiunea,
rigiditatea, concentrarea sau timiditatea, în timp ce privirea lungă este dominatoare sau arată
interesul pentru ceva sau cineva.
Privirea orientată spre stânga sus corespunde imaginilor amintite, impersonale, logice, cea
orizontală spre stânga arată încercarea de amintire a sunetelor, iar cea spre stânga jos arată
activarea amintirii senzaţiilor, reflexia, apelul la impresiile nespecifice sau starea de meditaţie.
Privirea orientată spre dreapta arată apelul la imaginaţie, la latura creativă, a aminirilor
personale, căutarea de soluţii. Direcţionarea privirii spre dreapta sus spune că se caută imagini
construite, iar cea orizontală, spre dreapta, denotă faptul că persoana respectivă se concentrează
spre sunete construite. Privirea orientată spre dreaptă jos semnalează construirea unor senzaţii,
apelul la judecăţi de valoare, sentimentalism şi emoţie. Privirea paralelă, la distanţă mică, face
ca obiectul privit să fie neclar, prin urmare este mai degrabă specifică stării de meditaţie, de
adâncire în propriile gânduri. Privirea drept în ochi trădează disponibilitatea, deschiderea,
corectitudinea. Privirea de sus în jos este determinată cel mai adesea de diferenţa de înălţime
dintre cei care interacţionează, iar privirea de jos în sus – care poate avea aceeaşi cauză - poate
deveni şi un indicator al supunerii sau agresiunii.
Privirea laterală oblică, dacă vine de sus indică dispreţul, iar dacă vine de jos – slugărnicia.
Privirea care „mătură” câmpul vizual poate arăta fie dezinteres, fie, dimpotrivă, interes pentru
tot ceea ce este în jur. Privirea fixă poate fi ameninţătoare, specifică agresivităţii sau interesată
de cineva sau de ceva. Purtarea ochelarilor de vedere şi de soare face ca faţa să pară şi mai
agresivă deoarece lărgeşte artificial şi accidental şablonul privirii fixe.” 100 Este evident că o
astfel de analiză nu trebuie ruptă din context. De exemplu, autoarea Irena Chiru identifică
numeroase diferenţe culturale referitoare la privire: „În Japonia copiii sunt învăţaţi să-şi privească
interlocutorul în zona nodului cravatei, ca expresie a respectului”, în timp ce în alte culturi
respectul este manifestat printr-o privire plecată în pământ sau printr-o privire directă (ochi în ochi).
În schimb, în unele societăţi asiatice şi arabe „femeilor nu le este permis să privească în ochii
bărbaţilor”. Despre modul cum se priveau europenii se ştie că până la mijlocul secolului al XX-lea,
„codul bunelor maniere” recomanda ca o femeie şi un bărbat să se privească de la bărbie în sus. În
zilele noastre, privirea directă, insistentă este permisă doar între persoanele foarte apropiate, în caz
contrar, ea denotă impoliteţe, lipsă de educaţie şi, uneori, chiar agresivitate.
În ceea ce priveşte nasul, acesta este mai puţin expresiv. Singurele semnale pe care le
transmite sunt prin umflarea nărilor şi prin „strâmbatul din nas”, iar semnificaţiile ce pot fi
100
Allan Pease, Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor, Editura Polimark, Bucureşti, 1993, p. 27
131
asociate acestora sunt indecizia, oscilaţia, în cazul umflării nărilor, şi, indispoziţie, jenă,
confuzie, surpriză, aversiune, silă, dezgust în cazul strâmbatului din nas. Aceste simple gesturi
trebuie privit în context, trebuie raportat la situaţie, la celelalte elemente nonverbale.
Gura este zona cea mai mobilă a feţei, un real centru al bucuriei şi al durerii. Ea poate fi
deschisă, în mod relaxat sau tensiont, închisă, destinsă sau cu buzele strânse, rotunjite sau
“bosumflate”. Colţurile lăsate sunt de obicei o reacţie la amar şi transmit semnale nagative (de
exemplu dezgust), în timp ce colţurile ridicate sunt de obicei o reacţie la dulce şi transmit
semnale pozitive: bucurie, satisfacţie, împlinire. Deşi în unele situaţii zâmbetul poate fi simulat,
înşelător sau un adevărat rânjet, el nu poate fi confundat cu cel nesimulat. Dar şi în cazul
zâmbetului simulat, între actanţi poate fi o relaţie de atracţie, după părerea lui Al. Pease:
„Zâmbetul reciproc îi reasigură pe cei implicaţi că ambii se află într-o stare de de uşoară
neîncredere, dar de atracţie reciprocă”101 .
De la zâmbet se poate trece la râs. Acesta poate fi marca supremă a bucuriei,
amuzamentului, dar poate semnifica şi agresivitate, cinism, ironie, eliberare, blazare sau chiar
îngrijorare. Deşi există mai multe moduri de a râde în funcţie de cadrul sociocultural, totuşi s-a
observat că în cazul copiilor râsul eeste o acţiune la care participă întregul corp, nu numai gura,
în timp ce la adulţi, cel puţin în situaţiile publice, este controlat şi este folosit drep vehicul al
unor mesaje extrem de variate.
Gâtul este o zonă de importanţă vitală pentru corpul uman, pentru că ascunde vena
jugurară, dar şi o parte din căile de alimentare şi de respiraţie. În acelaşi timp, este o zonă uşor
de agresat. Prin urmare, gâtul expus arată deschidere şi siguranţă, în timp ce poziţia ghemuită,
cu umerii ridicaţi şi bărbia trasă spre piept este specifică gestului reflex de apărare.
Mâinile sunt cele cu care gesticulăm. În interpretarea mesajului transmis de ele, trebuie
să ţinem cont de detalii privind activitatea şi zonele în care acţioneză mâinile, poziţia lor,
gradul de tensiune etc. Conform principiilor de funcţionare a celor două emisfere cerebrale, cea
stângă, responsabilă cu gândirea logică, controlează mâna dreaptă, iar emisfera dreaptă
răspunde de gândirea integrală, dar şi de activitatea mâinii stângi.
Putem „intepreta” gândurile şi sentimentele celorlalţi şi în raport cu modul în care
indivizii îşi poziţioneză mâinile vizavi de corp. Mâinile aşezate în faţa corpului, cu braţele
îndoite, indică o dispoziţie pentru manipulare, trebăluire sau meşteşugire, iar dacă sunt foarte
apropiate de corp arată o dorinţă scăzută de acţiune sau modestie, cumpătare, obiectivitate.
101
Al., Pease, op. cit., p. 41
132
Mâinile duse la spate denotă reţinere, aşteptare sau pasivitate, introspecţie. Cei care îşi
ţin astfel mâinile nu vor să fie deranjaţi, iar dacă pieptul şi trunchiul sunt îndreptate spre
înainte, atunci vor să-şi arate forţa.
Cei care îşi ascund mâinile în buzunare pot crea celor din jur o senzaţie de ameninţare,
pentru că nu pot vedea mişcările dinaintea agresiunii. Pe de altă parte, mâinile în buzunare pot
ascunde o nesiguranţă de sine sau dezinteres. În general, ţinutul mâinilor în buzunare este
considerat un gest nepoliticos în timpul unei discuţii, fiind permis doar în conversaţiile
relaxate, informale.
Dar nu numai modul în care sunt ţinute mâinile are importanţă în citirea limbajului
corporal, ci şi zonele lor de acţiune au propriile semnificaţii. Aflate în zona inferioară, mâinile
subliniază declaraţiile sau susţin refuzul. În zona superioară indică putere şi dominaţie, iar în
zona de mijloc semnificaţiile sunt aceleaşi ca şi în celelalte două arii, dar sunt mult mai
atenuate.
Postura: Postura se referă la felul în care este poziţionat corpul atât pe scaun, cât şi în
picioare, atât într-o situaţie de relaxare, cât şi în acţiune: un spate drept şi bărbia ridicată denotă
siguranţă, fermitate, în timp ce un spate încovoiat, umerii lăsaţi şi fruntea înclinată denotă
nesiguranţă, umilinţă, înfrângere.
Studii asupra acestui subiect sunt înregistrate şi în spaţiul românesc: psihosociologul
român, Septimiu Chelcea preia şi dezvoltă tipologia posturilor realizată de Gordon W. Hewes.
Pornind de la câteva posturide bază: ortostatică – verticală - decubit – orizontală, cercetătorul
român a reuşit nu doar să îmbogăţească clasificarea, ci şi să asocieze fiecărei posturi anumite
zone geografice în care respectivele posturi sunt considerate a fi specifice.
Postura „clasică” nilotică (nilotestellung) este cea verticală, individul stând într-un picior
sau sprijint într-un baston. Ea este specifică zonei de sud a Sudanului, Nigeriei, Iranului, Indiei,
Australiei şi Ceylonului.
Postura şezând pe scaun (chair-sitting-posture) are mai multe variante pentru că mânile
şi picioarele pot avea poziţii diferite. În prezent, ea apare aproape în întreaga lume.
Postura ghemuit pe vine (deep squatting posture) nu este specifică Europei, dar este des
întâlnită în restul lumii.
Postura şezând cu picioarele întinse (sitting with legs streched out) este mai des întâlnită
la femei, indiferent de poziţia genunchilor.
Postura şezând cu picioarele încrucişate (cross-legged postures) s-a născut în India, fiind
o poziţie obişnuită în Yoga. La noi mai este cunoscută şi ca „şezând turceşte”.
133
Postura îngenunchiat pe genunchi şi pe laba piciorului sau pe genunchi şi pe călcâie
(kneeling on knees and feet, or knees and heels) este specifică femeilor, în ţări precum Africa,
Mexic sau Indonezia, în timp ce pentru islamici şi pentru creştini este poziţia specifică pentru
rugăciune.
Postura şezând cu picioarele îndoite într-o parte (sitting with the legs folded to the side)
tipică pentru femei, este întâlnită din America până în Asia şi din Europa până în Malaezia.
Postura şezând cu un genunchi deasupra şi celălalt dedesubt şi cu picioarele flectate (one
knee up, other down and flexed) poartă denumirea de cowboy squat în America şi este
răspândită în multe zone ale lumii şi în multe culturi.
În ceea ce priveşte modul în care ne aşezăm pe scaun şi felul în care ţinem piciorele se
pot transmite o mulţime de mesaje: de la relaxare, la frică sau anxietate. Şezând pe scaun cu
picioarele sub acesta, orientate înspre înapoi, arată că individul este gata să se ridice pentru că
se simte ameninţat, îi este frică sau se simte nedorit. În schimb, dacă picioarele sunt întinse în
faţă, individul se simte în siguranţă, este relaxat, îi convine situaţia în care se află.
Postura şezând pe scaun cu picioarele strânse creează un efect de îngustare şi este tipică
pentru cel care se simte neajutorat sau inferior, în timp ce picioarele îndepărtate arată
indiferenţa, dorinţa de a sta comod. Această postură este mai des întâlnită la bărbaţi.
Postura şezând pe scaun picior peste picior are mai multe variante în funcţie de punctele
picioarelor care se ating. La acestă poziţie, direcţia genunchiului acoperit este esenţială. Glezna
aşezată pe genunchi este tipică bărbaţilor şi indică toleranţa, comoditatea sau siguranţa; în
acelaşi timp, genunchiul impune distanţă, îi ţine pe cei din jur la depărtare. Dacă picioarele sunt
aşezate genunchi peste genunchi, postura denotă închidere, frică de contact. Dacă picioarele
sunt încrucişate la nivelul gleznelor şi orientate înspre înainte, poziţia arată amabilitatea, iar
dacă sunt orientate înapoi denotă intenţia de fugă sau încercarea de a se opune cuiva.
Deci, modul în care o persoană stă pe scaun sau în picioare ne poate indica din ce
regiune a globului este, ce temperament, atitudine are, dar şi ce sentimente o încearcă în acele
momente.
Kinezica
Importanţa gesturilor este subliniată încă din antichitate, când când Cicero afirma că
gesturile reprezintă un limbaj pe care îl înţeleg şi barbarii, iar cunoscutul avocat şi pedagog,
Quintilian a propus realizarea unui dicţionar al semnificaţiei gesturilor.
Cu toate acestea, naşterea kinezicii, disciplina care se ocupă cu studiul comunicării prin
intermediul gesturilor şi al mimicii, se produce în secolul al XX-lea, graţie studiilor realizate de
unul dintre membrii Şcolii de la Palo Alto, R. Birdwhistell. De fapt, în 1944-1945, profesorul Ray
134
Birdwhistell ţine un curs la Universitatea din Toronto despre gesturi şi semnificaţia acestora.
Ulterior acesta publică mai multe cercetări, lucrări în domeniu: Kinesis and Context, Essays on
Body Motion Communication, Introduction to Kinetics etc. Ideile centrale ale lucrărilor lui Ray
Birdwhistell sunt legate de raportul dintre gesturi şi cultură şi de tipologia gesturilor. Cercetătorul
consideră că gesturile sunt liantul dintre cultură şi personalitate şi că acestea sunt în
concordanţă cu clasa socială din care individul face parte.
Studiile ulterioare s-au focalizat pe câteva teme majore: clarificarea caracterului arbitrar
sau motivat al semnelor gestuale, pe clasificarea semnelor şi pe modul în care se construieşte
semnificaţia în comunicarea gestuală.
În legătură cu prima temă, cercetătorii au ajuns la concluzia, în ciuda existenţei unor
gesturi universale, că şi semnul gestual, ca şi cel lingvistic este arbitrar, este rodul unor
convenţii sociale.
În legătură cu clasificarea gesturilor există mai multe propuneri, fiecare relevând fie
preocuparea cercetătorului, fie criteriul de la care s-a pornit, fie domeniul de pregătire al
cercetătorului.
De exemplu, H. Wespi, pornind de la raporturile dintre gest şi cuvânt, propune
următoarea clasificare: gesturi substitutive, gesturi completive şi gesturi de însoţire a
discursului verbal.
Mult mai citată este clasificarea realizată de americanii Paul Ekman şi Wallace Friesen.
Aceştia împart gesturile în:
 Emblemele sunt mişcări care se substituie comunicării verbale şi formează un limbaj
constituit dintr-un număr mare de gesturi, care semnifică sunete ori cuvinte şi compensează
imposibilitatea de exprimare verbală în anumite situaţii. Exemplele curente se referă la codurile
surdo-muţilor, la o populaţie australiană (Aranda) şi, în domeniul artistic, la practicanţii
pantomimei, gen cultivat cu succes începând din antichitate. Toate aceste convenţii presupun,
evident, existenţa unui referenţial comun unei civilizaţii. Cinematograful mut a trebuit şi a reuşit să
valorifice în mod expresiv asemenea resurse de comunicare.
 Ilustratorii sunt gesturi de însoţire şi nuanţare a comunicării verbale, uneori spontane,
universale şi au fost inventariate în cadrul mai multor categorii:
 „bastoanele” – mişcări de accentuare, pe verticală, executate cu mâna, tinzând să
marcheze importanţa unor elemente ale mesajului verbal, care trebuie reţinute sau percepute ca
atare;
135
 pictografele – sunt gesturi ale mâinilor care schiţează conturul obiectelor la care se referă
mesajul;
 kinetografele – sunt complexe de mişcări care ilustrează o relatare simulând (mai curând
involuntar) elemente ale mesajului verbal, ca rudimente de pantomimă;
 ideografele – însoţesc o expunere cu caracter abstract, accentuând o idee. Sunt gesturi
vagi, de obicei necontrolate, generate de concentrarea emiţătorului;
 mişcările deictice – indică obiecte, locuri, persoane, direcţii. Uneori, acestea se pot
substitui mesajului verbal. Se poate arăta cu un gest al mâinii un scaun, vorbindu-se despre altceva,
receptorul înţelegând că este invitat să se aşeze, chiar dacă nu i se spune explicit „luaţi loc”. Alteori,
gestul însoţeşte comunicarea verbală, fiind executat simultan cu aceasta;
 mişcările spaţiale – accentuează poziţia în spaţiu a obiectului comunicării;
 mişcările ritmice – însoţesc întotdeauna expresia vorbită, pentru a accentua sau a marca o
succesiune, o repetare, o segmentare;
 ilustratorii emblematici – sunt gesturile adaptate ca reprezentare a unui cuvânt căruia i se
substituie. Semnul victoriei, reprezentat de degetele în V, este o emblemă în sine, dar este
considerat ilustrator emblematic atunci când este însoţit de cuvântul corespunzător.
 Gesturile de reglaj au rolul de a întreţine comunicarea, prin semnale de confirmare,
atenţie, îndoială. În această categorie, predomină mişcările capului, ale feţei, mai rar ale mâinilor,
deşi acestea pot interveni pentru a sugera solicitarea de a se vorbi mai tare, mai încet, mai rar, mai
repede, mai puţin.
 Mişcările afective – sunt expresii ale stării de spirit, spontane, dar putând fi controlate şi
chiar simulate. Faciale sau/şi corporale, acestea sunt folosite în arta dramatică şi cinematografie
pentru a comunica trăiri, sentimente, reacţii. Sunt, de asemenea, indicii urmărite în anchetele
poliţiei şi justiţiei, întrucât trădează vinovăţia sau nevinovăţia.
 Adaptorii. Această categorie reuneşte gesturi din afara fenomenului comunicării şi care
sunt determinate de nevoile personale (gesturi de toaletă, de corectare a ţinutei, de control al
comportamentului în societate).
Unele dintre aceste gesturi (afective, adaptori, embleme) sunt folosite şi în comunicarea non-
verbală cu miză sexuală (gesturi obscene cu caracter de emblemă, gesturi afective, gesturi-
adaptor).”102
Desmond Morris identifică gesturi expresive, mimate, schematice, simbolice, tehnice şi
codificate. Primele dintre acestea ne apropie de animale şi au o funcţie comunicativă. Gesturile
102
Sultana Craia, op. cit.
136
mimate apar atunci când imităm pe cineva sau ceva – mimetismul. Gesturile schematice sunt
variante prescurtate ale gesturilor mimate, prin care se reţine un singur element. Gesturile
simbolice sunt abstracte şi au o mare dependenţă culturală. Gesturile tehnice sunt cele specifice
unei profesii anume şi seamănă cu cele codificate care în schimb combină gesturile pentru a
forma o structură cu sens, aşa cum este limbajul surdo-muţilor.
Tipologia lui Roger E. Axtell se limitează la trei elemente: gesturile instinctive sunt
născute, după cum spune şi denumirea, din instinct. Ele intervin automat în situaţii specifice,
aşa cum se întâmplă cu gestul de a ne scărpina nasul atunci când minţim. Gesturile codificate
sunt echivalente celor tehnice ale lui Morris, iar gesturile achiziţionate sunt specifice
membrilor unei culturi anume.
Horst Ruckle este adeptul unei tipologii diferite, compusă din nouă categorii de gesturi:
cele de subliniere, bineînţeles, subliniază cuvintele sau declaraţiile; cele de indicare-arătare
atrag atenţia asupra unor relaţii, unor persoane, obiecte etc. În categoria gesturilor de
fundamentarea a vorbelor intră şi cel de orientare a palmei în sus, care arată prietenie sau
preţuire. Gesturile de delimitare sunt cele care indică domenii spaţiale sau interdependente, iar
cele demonstrative confirmă relaţiile obiective de tipul celor de apucare. În schimb, gesturile de
apucare cu precizie şi de apucare a unor obiecte imaginare sunt ilustrative. Gesturile de
atingere implică contactul cu alte persoane sau obiecte şi atrag atenţia sau atenuează o
declaraţie. Uneori se întâmplă să uităm un cuvânt. Cea mai simplă soluţie este să gesticulăm.
De fapt, utilizăm gesturi de înlocuire a cuvintelor. Gesturile simbolice sunt cele mai complexe,
cuprinzând o largă varietate de semne, de la cele de ciupire a urechii, până la cele de subliniere
cu capul, sau cele de putere.
Proxemica: Cel care s-a ocupat în mod special de studiul proxemicii a fost tot un
reprezentant al Şcolii de la Palo Alto, antropologul Edward T.Hall. Acesta a efectuat o serie de
cercetări în multe zone ale lumii studiind în mod special diferenţele culturale care există în
comunicarea nonverbală.
Proxemica se referă la modul în care este perceput şi gestionat spaţiul pentru ca un
individ să se simtă confortabil în diferite situaţii. Din această perspectivă, spaţiul devine sau
este privit drept un instrument de comunicare. Pornind de la această idee, Hall a construit un
model al distanţelor interpersonale valabil în cultura americană, dar şi în unele culturi
europene, model publicat în lucrarea The Hidden Dimension.
1. distanţa intimă apropiată (intimate close / very close) – până în 0.15 m: se poate produce
contactul cutanat, se simt mirosurile, se poate vorbi în şoaptă, se pot mărturisi secrete. Prin
urmare este specifică persoanelor între care există un grad înalt de intimitate.
137
2. distanţa intimă neapropiată (intimate not close / close) – între 0.15 şi 0.45 m: şoaptele pot fi
auzite, discuţie confidenţială, percepţii exacte.
3. distanţă personală apropiată (personal close / near) – între 0.45 şi 0.75 m: în interior se
vorbeşte la un volum scăzut, în exterior se vorbeşte normal; încă se pot face confidenţe.
4. distanţă personală neapropiată (personal not close/neutral) – între 0.75 şi 1.25 m: volum
normal al vocii sau scăzut, subiecte personale, dar nu intime; nu se mai simt mirosul şi nici
căldura personală.
5. distanţă socială apropiată (social close/neutral) – între 1.25 şi 2.10 m: volum normal,
informaţii de natură non-personală, cu necunoscuţi; se pot vedea faţa şi corpul interlocutorului.
6. distanţă socială neapropiată (social not close/public distance) – între 2.10 şi 3.60 m: voce
tare, informaţii care sunt comunicate celor din jur, discuţii formale.
7. distanţă publică apropiată (public close/across the room) - între 3.60 şi 7.50 m: voce foarte
tare, adresare unui grup.
8. distanţă publică neapropiată (public not close/streching the limits of distance) – peste 7.50 m:
strigăt, despărţiri, plecări.
Această clasificare a distanţelor este specifică culturii americane. Este clar că această
clasificare diferă de la o cultură la alta. Indiferent de cultură, respectarea distanţei reprezintă o
condiţie de bază a unei comunicări eficiente.
Dacă în America de Nord, dar nu numai, apropierea fizică este fie un semnal al
sexualităţii, fie al ostilităţii, în America Latină, în Asia oamenii stau foarte aproape unii de alţii
când comunică, iar pe interlocutorul care se retrage îl consideră distant.
Haptica se referă la contactul cutanat. Cu privire la acesta, cercetătorii au încercat să
determine zonele corpului care sunt considerate neutre sau nu, unde atingerile sunt mai uşor
acceptate. Astfel, studiul lui Sidney M. Jourard a arătat că cel mai des atinse sunt mâinile,
braţele, umerii şi faţa. De altfel, aceste arii se află în partea superioară a corpului şi sunt cele
mai expuse mediului extern.
Strângerea mâinii poate avea diverse implicaţii care ţin şi de regulile culturale, începând
cu cine îniţiază şi terminând cu felul în care se produce. Sărutarea mâinii era considerat un gest
elegant, de respect faţă de femei, dar în prezent este considerat demodat sau chiar o agresiune
cu tentă sexuală şi a fost înlocuit cu sărutul pe obraz. Sărutul pe gură are conotaţii sexuale şi
este văzut ca un semn de iubire. Îmbraţişările pot fi interpretate doar în dependenţă culturală şi
contextuală, iar autoatingerile au diferite variante. O formă de autoatingere universal
recunoscută este cea cunoscută drept „datul cu tifla”, unde degetul mare al mâinii atinge nasul,
138
palma este deschisă şi orientată în sus, iar celelalte degete sunt răsfirate şi sunt mişcate
succesiv.
Tot în categoria autoatingerilor intră şi mâinile duse la gât. Acest gest denotă intenţia de
apărare. Braţele încrucişate la piept indică retragerea în propria persoană sau necesitatea de
apărare. Dacă mâinile sunt la vedere, atunci arată dorinţa de a fi luat în braţe. Mâna în şold
amplifică forţa, creează impresia de dominaţie, în schimb, braţele şi mâinile strânse lângă corp
sugerează supunerea, cuminţenia în rolul jucat, apărare prin reducerea spaţiului apărat.
Atingerea mână-mână dezvăluie dorinţa subconştintă de atingere cu alţi oameni, iar joaca cu
propriile mâini trădează enervarea, sfiala, zăpăceala sau confuzia.
Atingerile de tipul mână-faţă pot dezvălui dorinţa de a ascunde ceva, sau starea de
nervozitate. De exemplu, un timid îşi va atinge faţa foarte des, iar un individ jenat sau ruşinat
are tendinţa să-şi acopere faţa cu mâinile. Minciuna este şi ea descoperită când ne mângâiem
bărbia, ne acoperim gura, ne atingem urechea, ne tragem de lobul urechii sau ne strângem
buzele. Mâna dusă la ureche duce cu gândul la gestul din copilărie, când trasul de ureche venea
ca o pedeapsă. Atingerea mână-nas denotă nesiguranţă sau surprindere, dar şi cuvinte
mincinoase. Mâna este dusă la gură din tendinţa de a ascunde ceva, cu intenţia de a te stăpâni,
dar şi din dorinţa de afecţiune. Degetele în gură vin ca o reacţie la stimuli contradictorii.
Acelaşi lucru se întâmplă şi când degetele sunt înlocuite cu un instrument de scris, pix sau
creion. Toate degetele duse la buze arată surprinderea, iar un singur deget, arătătorul, întins,
pare a chema în ajutor simţurile tactil şi gustativ. Pare că încercăm să îndepărtăm imagini
neplăcute atunci când atingem ochiii închişi. Atingerea ochilor are în general o conotaţie de
neplăcere, supărare sau sfială. Atingerea frunţii, în lateral, cu mâna, creează o ecranare faţă de
un stimul neplăcut, iar arătătorul dus la tâmplă are forma unei insulte.
Părul, podoaba capilară a femeilor, este văzut ca un simbol al sexualităţii, fiind unul
dintre motivele pentru care măicuţele au capul acoperit. „Asociaţiile sale sexuale au dus
inevitabil la implicarea sa în modelele comportamentale sexuale, astfel că mângâierea sau
manipularea părului este acum o acţiune cu prea mare încărcătură erotică pentru a mai fi
permisă ca simplu gest social de prietenie” 103. Ne îngrijim părul nu numai pentru a fi curat, ci şi
pentru a respecta anumite convenţii sociale. Deci, îngrijirea părului este este şi un fapt social.
Alte acţiuni, care iniţial aveau rolul de îngrijire, s-au tranformat în elemente decorative,
care pot avea o conotaţie senzuală, de agresivitate sau de ală natură. În această categorie intră
tatuarea şi tatuajele, depilarea, îngrijirea manichiurii sau piercing-ul. Tatuajele şi piercing-ul şi-
103
Al., Pease, op. cit., p. 68
139
au pierdut semnificaţiile culturale, devenind o formă de protest, o încercare de a ieşi în
evidenţă, mai ales în cazul tinerilor.
Studiind atingerile, cercetătorii au stabilit cinci clase, dintre care numai patru privesc
comunicarea:
 „Atingeri care transmit emoţii pozitive, mângâierea, atingerea cu semnificaţie
consolatoare, atingerea de încurajare (strângere tăcută de mână, bătaie pe umăr), atingerea
liniştitoare, comunică afecţiunea, participarea, aprecierea şi au un efect pozitiv asupra stării de spirit
a receptorului. Acest gen de comunicare se substituie mesajului verbal sau completează
comunicarea interpersonală şi comunicarea om-animal.
 Atingeri ludice. Şi acestea pot fi autonome sau în legătură cu comunicarea verbală
(simularea unei mângâieri sau loviri, într-un anumit context ludic). Asemenea atingeri au un
caracter aluziv şi presupun un referenţial comun, precum şi o relaţie de apropiere.
 Atingeri „de control”. În această categorie sunt incluse acele semnale tactile care au rolul
de a orienta comportamentul sau atitudinea. O asemenea atingere poate atenţiona cu discreţie, poate
sugera un îndemn sau, dimpotrivă, o reţinere, în raport cu comunicarea verbală sau cu altă acţiune.
 Atingerea „rituală”. Din această categorie, fac parte atât atin-geri cu semnificaţie magică,
în spaţiul religios, cât şi atingeri specifice spaţiului profan, care şi-au pierdut vechile sugestii.
Transmiterea „harului” prin atingeri de la preot la preot sau de la preot la credincios, atingerea cu
un obiect sacru, atingerea cu rol taumaturgic, păstrează caracterul ritual. Strângerea mâinii în semn
de salut, lovirea palmei drepte a două persoane în semn de urare de succes sau de felicitare sunt
atingeri care transmit implicarea, deşi uneori se golesc de sens şi devin pur formale. În această
categorie, sunt incluse şi atingerile cu semnificaţie sexuală.
 Atingeri diverse. Din comportamentul uman fac parte numeroase atingeri care nu se
circumscriu problematicii comunicării – terapeutice, de control al mediului ş.a.”104
Artefactele: Comunicarea prin intermediul artefactelor are în atenţie obiectele care

simbolizează personalitea individului. Ch.U.Larson apreciază că pe lângă diversele obiecte de
mobilier sau de decor care pot fi considerate artefacte, hainele intră şi ele în această categorie.
De la sari-ul indian la djellabah arabă sau pagne-ul african, îmbrăcămintea pare a fi cel
mai firesc aspect al de zi cu zi. Începând cu secolul al XII-lea, o dată cu prima uniformă,
instituită de Ramses al II-lea, putem vorbi şi de valoarea socială a vestimentaţiei: recunoaşterea
104
S. Craia, op. cit.
140
unui statut social. Studiile efectuate de S. B. Kaiser au dezvăluit că indivizii care se îmbracă
conservator manifestă o tendinţă mare de a-i judeca pe cei din jur după aspectul hainelor.
Mai mult, îmbrăcămintea ne poate spune care este zona geografică de unde provine
persoana respectivă, starea sa psihică, personalitatea, felul în care vrea să fie văzută de cei din
jur, dar şi tipul de ocupaţie. Deci, vestimentaţia devine un semn al apartenenţei la zone
geografice, grupuri socioprofesionale.
Din acest punct de vedere deosebim între hainele specifice corporaţiilor, purtate de
avocaţi, directori, de cei care lucrează pentru bănci şi hainele menite să comunice anumite
tradiţii. Hainele (croiala, culorile, anumite piese) purtate de angajaţii corporaţiilor devin
adevărate însemne, logo-uri.
Cercetările au demonstrat că vestimentaţia este şi un indicator al atitudinilor sexuale
căci există o varietate de stiluri vestimentare considerate ca indicii ale atitudinilor şi
comportamentelor sexuale liberale. Se pare că sunt atraşi mai mult decât femeile de anumite
articole vestimentare care pun în evidenţă silueta şi fac vizibile anumite părţi ale corpului.
Vestimentaţia inovatoare este purtată de obicei de artişti, de publicitari, dar şi de cei
care evită conformismul. Astfel, recunoaştem imediat un tânăr care ascultă muzică rock sau
punk sau un reprezentant al curentului hippie.
Prin efectele vizuale pe care le produce asupra observatorilor, îmbrăcămintea se
dovedeşte a fi o formă de comunicare conferind corpului uman în acelaşi timp confort şi
protecţie, fascinaţie şi atractivitate, uniformitate şi originalitate.
După cum se observă, comunicarea non-verbală comportă o mare varietate de mijloace
şi modalităţi, folosite în viaţa cotidiană, în sfera publică şi în cea privată, de cele mai multe ori,
însă, în mod complementar cu formele de comunicare verbală şi audio-vizuală.

1. Prezentaţi axiomele comunicării nonverbale identificate de profesorul Septimiu Chelcea.
2. Prezentaţi modelul proxemic construit de Edward T.Hall.
3. Prezentaţi cele patru tipuri de coduri identificate de R.P. Harrison.
4. Prezentaţi clasificarea gesturilor realizată de americanii Paul Ekman şi Wallace Friesen.

1. Postura şezând cu picioarele îndoite într-o parte (sitting with the legs folded to the side)
tipică pentru femei, este întâlnită din America până în Asia şi din Europa până în Malaezia.
141
2. În categoria atingerilor de control sunt incluse acele semnale tactile care au rolul de a
orienta comportamentul sau atitudinea.
3. Edward T.Hall consideră că 55% în decodificarea unui mesaj se bazează pe informaţiile
nonverbale (38% este informaţie provenită din sfera „vocalică”şi doar 7% din verbal, din
cuvintele propriu-zise), iar Mark L.Hickson, Don W.Stacks şi Nina-Jo Moore sunt de părere că
procentul esete mai mare: 60-70%.
4. Printre fondatorii cercetării comunicării nonverbale s-au remarcă Jurgen Ruesch, Weldon
Kees, Roy L.Birdwhistell, Edward T.Hall, Paul Ekman şi Wallace V.Friesen.
5. Ch.U.Larson apreciază că pe lângă diversele obiecte de mobilier sau de decor care pot fi
considerate artefacte, hainele intră şi ele în această categorie.
6. Gesturile ………………………. au rolul de a întreţine comunicarea, prin semnale de

confirmare, atenţie, îndoială. În această categorie, predomină mişcările capului, ale feţei, mai rar ale
mâinilor, deşi acestea pot interveni pentru a sugera solicitarea de a se vorbi mai tare, mai încet, mai
rar, mai repede, mai puţin.
7. În categoria atingerilor de …………. sunt incluse acele semnale tactile care au rolul de a
orienta comportamentul sau atitudinea. O asemenea atingere poate atenţiona cu discreţie, poate
sugera un îndemn sau, dimpotrivă, o reţinere, în raport cu comunicarea verbală sau cu altă acţiune.
8. ………… sunt gesturi de însoţire şi nuanţare a comunicării verbale, uneori spontane,
universale şi au fost inventariate în cadrul mai multor categorii.
9. ………………………. se referă la modul în care este perceput şi gestionat spaţiul pentru
ca un individ să se simtă confortabil în diferite situaţii.
10. …………….…….. sunt gesturi însoţesc o expunere cu caracter abstract, accentuând o idee.
Sunt gesturi vagi, de obicei necontrolate, generate de concentrarea emiţătorului.
142
14. COMUNICAREA EFICIENTĂ
14.1. Introducere
14.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
14.1. INTRODUCERE
Comunicarea, caracteristică specifică speciei umane, este o prezenţă activă în viaţa

personală, socială, dar şi profesională căci acasă, pe stradă, în parcuri, la locurile de distracţie,
dar şi la locul de muncă solicităm, transmitem mesaje. Indiferent de profesia pe care o avem
trebuie să ştim să comunicăm: să ne prezentăm ideile, să le argumentăm, să intensificăm sau să
reducem volumul, să ne adaptăm ritmul, să accentuăm cuvinte, fraze, să facem pauzele
necesare, să identificăm şi să decodificăm mesajele nonverbale, dar în aceeaşi măsură trebuie
să ştim să şi ascultăm. Toate aceste aspecte trebuie să fie analizate în corelaâie cu factorii
psihoindividuali și socioculturali.
14.2. Comunicarea eficientă

Este evident că în majoritatea cazurilor de interacţiune verbală, interlocutorii (sau cel
puţin unul dintre ei) urmăresc să atingă diferite obiective: să ofere sau să primească informaţii,
să se apropie de un interlocutor, să se liniştească sau să liniştească pe cineva, să aplaneze un
conflict, să se recreeze etc.
Indiferent de ceea ce urmăreşte unul sau altul dintre interlocutori, atingerea obiectivelor şi
menţinerea unui climat normal, paşnic, sunt strâns legate de o comunicare eficientă. Din
această perspectivă, comunicarea eficientă poate fi privită ca un proces interactiv în care
barierele trebuie depăşite şi în care atitudinea, comportamentul interlocutorilor joacă un rol
esenţial.
Prin bariere trebuie să înţelegem toate obstatocolele de natură fizică, psihică, lingvistică,
spaţială, culturală etc. ce pot afecta oricare dintre elementele comunicării (emiţător, receptor,
cod, canal, mesaj) sau etapele comunicării (codificare, decodificare, interpretare etc.).
Majoritatea autorilor care au avut ca obiect de cercetare barierele comunicării consideră
că acestea pot fi clasificate astfel:
1. Bariere de natură lingvistică. Acestea sunt cauzate pe de-o parte de gradul de instrucţie al
vorbitorilor aceleeaşi limbi, iar pe de altă parte de posibilele afecțiuni de natură medicală a unor
vorbitori. În primul caz avem în vedere bogăția lexicală a fiecărui individ, semnificaţia cuvintelor
pe care fiecare individ o atribuie aceluiași cuvânt, în sensul că un cuvânt nu are aceeaşi semnificaţie
pentru vorbitorii aceleaşi limbi, că indivizii se exprimă diferit în funcție de nivelul de pregătire.
În legătură cu posibilele probleme de natură medicală avem în vedere afecţiuni precum:
logofobia (teama de a comunica verbal mai ales în public, teamă ce poate fi generată de
143
nesiguranţa privind propria capacitate a individului de a comunica), logopatia (disfuncţie a
vorbirii ce se manifestă prin neclaritate, incoerenţă în timpul comunicării), logoreea (se manifestă
printr-o excesivitate verbală datorată unei surescitări), logoplegia (disfuncţie comunicaţională ce se
manifestă prin incapacitatea de a pronunţa unele sunete sau cuvinte) şi autism (disfuncţie ce se
manifestată prin refuzul comunicării, închidere în sine, izolare faţă de lumea exterioară).
2. Barierele de mediu privesc cadrul în care se desfăşoară procesul comunicaţional. De
exemplu poluarea fonică a ambianţei în care se comunică sau calitatea inferioară a suportului sau a
aparaturii în cazul comunicării mediatice (bandă, disc ş.a.).
3. Bariere de mentalitate sau concepţie pot cuprinde „existenţa unei experienţe cu efecte
psihologice prelungite; existenţa unor preconcepţii, unor reprezentări fixe; dezinteresul pentru
subiect; mentalitatea specifică unei culturi, unei categorii de vârstă, unei categorii sociale, unei
religii ş.a.; tensiunile psihice din mediul în care se comunică (suspiciune, neîncredere, intoleranţă,
autoritate excesivă ş.a.m.d.)”105.
După cum am afirmat anterior, la fel de importantă este şi atitudinea interlocutorilor. Prin
atitudine trebuie să înţelegem un indicator al conştiinţei individuale, o reacţie faţă de un obiect,
persoană, eveniment, o predispoziţie acţională în comunicare pe baza căreia se întemeiază
stilul de comunicare, „climatul” şi calitatea relaţională dintre interlocutori.
Tipul de relaţie ce se stabileşte între cei doi interlocutori este direct influenţat de
atitudinea pe care aceştia o adoptă în timpul interacţiunii verbale.
Prin atitudine trebuie să înţelegem, conform opiniei lui Allport, starea mentală şi
neurofiziologică generată de toate experienţele anterioare, ce îl determină pe un individ să aibă
o anumită opinie şi un anumit comportament. Deci, atitudinea poate fi considerată o
predispoziţie acţională influenţată de un sistem de norme, credinţe, clădite pe un nucleu
axiologic fundamental, dar şi de experienţele anterioare ce filtrează şi interpretează
informaţiile, organizează percepţiile, generează intensitatea motivaţiilor şi determină acţiunea
individuală.
În cazul procesului de comunicare, atitudinile indivizilor sunt responsabile de climatul
(paşnic/agresiv) în care se desfăşoară interacţiunea verbală dintre emiţător şi receptor, de natura
relaţiei ce se stabileşte între actanţi, dar şi de eficienţa actului comunicaţional.
Conform opiniei lui Porter, atitudinile pot fi de interpretare, evaluare, consiliere, chestionare şi
comprehensiune. Deci, fiecărui tip de atitudine îi corespunde un anumit climat comunicaţional,
anumite raporturi între actorii comunicării, dar şi anumite consecinţe.
105
Sultana Craia, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007.
144
Atitudinea de interpretare se manifestă prin verbalizarea, transmiterea directă a unui
mesaj prin intermediul căruia emiţătorul explică afirmaţiile, acţiunile sale, raţiunile care l-au
determinat să aibă una numit comportament, discurs, o anumită poziţie.
Adoptând o asemenea atitudine, este evident că, de cele mai multe ori, raportul (statutul)
dintre participanţii la actul comunicaţional nu este unul de egalitate, ci de inferioritate, de
dependenţă a interpretatului faţă de interpretant, iar consecinţele, în majoritatea cazururilor sunt
negative manifestându-se sub forma unui refuz de interpretare (contradependenţă), sub forma
blocării actului comunicaţional sau, din păcate, sub forma manipulării interpretatului.
Fără îndoială că o atitudine de contradependenţă poate genera frustrare, furie din partea
interpretatul care se simte ignorat, marginalizat sau chiar ridiculizat.
Blocarea comunicării poate apărea atât în cazul interpretării eronate căci interpretatul se
simte neînţeles, nedreptăţit, sancţionat, cât şi, paradoxal, în cazul interpretării pozitive
deoarece, în numeroase situaţii, se pot declanşa “mecanisme de apărare cu atât mai importante
cu cât interpretarea este mai pertinentă.”106
Având în vedere aceste consecinţe este clar că interpreterea nu trebuie să reprezinte
fundamentul unui act comunicaţional, că adoptând o asemenea atitudine interpretatul se supune
unor riscuri reale, iar comunicarea este blocată.
În ciuda acestor grave consecinţe, atitudinea de interpretare este prezentă şi poate genera
efecte pozitive dacă interpretatul este pregătit, suficient de maturizat ca să solicite şi să accepte
o asemenea atitudine. Într-o astfel de situaţie, interpretantul trebuie să aibă capacitatea,
abilitatea de a construi un mesaj onest, de a transmite informaţiile fără duritate, patimă şi fără
superioritatea conferită de statutul său şi, nu în ultimul rând, de a dezvolta actul
comunicaţional. Adoptatea unei astfel de atitudine reflectă şi o relaţie specială, de încredere,
apreciere, între interpretat şi interpretant.
Atitudinea de evaluare se manifestă prin emiterea unei judecăţi de valoare cu privire la
mesajul/discursul sau comportamentul altui individ. Adoptarea unei asemenea atitudini reflectă
tot o relaţie de dependenţă, de inferioritate a unui individ faţă de altul. În acest caz, statutul
actanţilor este: evaluat, respectiv evaluator, iar raportul dintre cei doi este unul formal ceea ce
accentuează relaţia de inferioritate a unuia faţă de celălalt.
În cele mai multe cazuri, abordarea unei asemenea atitudini reduce posibilitatea unei
comunicări autentice, generează un permanent autocontrol al evaluatului, blochează actul
comunicaţional mai ales în cazul unei evaluări negative şi generează nemulţumire, agresivitate
106
Jean-Claude, Abric, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Traducere Luminiţa, Florin Botoşineanu, Editura Polirom, Bucureşti, 2002,
p. 39
145
din partea evaluatului sau, în unele cazuri, din partea amândurora. Riscul denaturării actului
comunicaţional există şi în cazul evaluării pozitive căci apare tendinţa firească a celui evaluat
de a selecta şi transmite numai acele informaţiil pe baza cărora permanent să primească
evaluări pozitive.
Deblocarea comunicării în asemenea cazuri se poate realiza fie prin aplicarea principiului
non-evaluării, fie prin abordarea firească (ca de la om la om) a evaluatorului, fie prin
recunoaşterea şi acceptarea elementelor eronate şi solicitarea sprijinului evaluatorului pentru
remedierea erorilor.
Atitudinea de ajutor/consiliere se manifestă prin interesul, grija faţă de celălat, prin
dorinţa a priori de a-l ajuta cu soluţii în rezolvarea problemelor sale.
Relaţia dintre consilier şi consiliat deşi este una de dependenţă întemeiată pe statusuri
diferite, nu are aceeaşi conotaţie rigidă ca cea dintre evaluat şi evaluator. De cele mai multe ori,
consilierul este asociat cu un frate mai mare, cu o persoană intimă, de mare încredere care va
oferi soluţii tuturor problemelor.
O asemenea abordare, este firesc să atragă consecinţe majore asupra actului
comunicaţional: poate apărea, în cazul celui consiliat, o anumită superficialitate, o decupare a
informaţiilor din context sau, din contră, o augmentare în prezentarea informaţiilor. În cazul
consilierului, carenţele se manifestă la nivelul conţinutului: accentul fiind pus pe soluţii în
detrimentul cauzelor, contextului, efectelor. Practica a demonstrat că, dintr-un exces de zel,
consilierul are tendinţa de a emite mesaje liniştitoare, încurajatoare. Într-o asemenea situaţie,
există riscul ca cel consiliat să devină agresiv având senzaţia că este neînţeles, că consilierul nu
evaluează corect, realist situaţia. Deci, actul comunicaţional este grav afectat: tendinţa de a
vorbi numai unul dintre cei doi, de a vorbi amândoi în acelaşi timp, schimbul de mesaje să fie
unul artificial sau, pur şi simplu, să apară blocaje comunicaţionale, dialogul să se întrerupă
brusc.
Pentru a evitat asemenea situaţii, consilierul trebuie să nu omită că ascultarea face parte
din actul comunicaţional, că soluţiile se găsesc după o analiză amănunţită a situaţiei, a cauzelor,
a posibilelor efecte. Cel consiliat trebuie să nu omită detaliile, să prezinte cât mai obiectiv
posibil faptele, mesajele verbale, elementele comunicării nonverbale, să-şi asume faptele, să
accepte condiţiile de comunicare şi ajutor, să audă ceea ce i se comunică nu ceea ce ar vrea să
audă. Ambii trebuie să fie conştienţi că o comunicare eficientă se bazează pe dialog, ascultare,
implicare şi respect reciproc.
Atitudinea de chestionare se manifestă prin adresarea unor întrebări pentru a-l ajuta,
încuraja pe cel chestionat să se exprime. Ca şi în celelalte cazuri, relaţia dintre cel care
146
anchetează şi cel care este anchetat este una inegală, diferenţiată de statutul celor doi, bazată pe
dependenţa anchetatului de anchetator. Superioritatea poziţiei anchetatorului rezultă şi din
faptul că el este cel care selecteză întrebările şi conduce actul comunicaţional.
În majoritatea cazurilor, acest tip de comunicare este cel mai viciat căci nu este încurajată
cooperarea verbală. Cel anchetat se focalizează pe aşteptarea întrebărilor şi pe corelarea
răspunsurilor manifestând, în numeroase cazuri, suspiciune, dezinteres, reticienţă pentru o
astfel de abordare.
Conform opiniei lui Jean-Claude Abric, „Chestionarea este unul dintre instrumentele cele
mai eficiente ale manipulării deliberate sau ale canalizării inconştiente”107. Deci consecinţele
pot fi provocate şi de modul de abordare al anchetatorului. Acesta poate induce anumite
rezultate prin modul de formulare a întrebărilor, prin selectarea şi ordinea acestora, prin
sugerarea răspunsurilor, prin utilizarea anumitor cuvinte, expresii ce pot declanşa anumite
reacţii, prin atribuirea anumitor idei celui anchetat, prin generarea efectului de halo. Utilizarea
chestionării relevă caracteristicile psihologice ale anchetatorului, nu pe cele ale celui anchetat.
Pentru corectarea acestor carenţe se recomandă limitarea pe cât posibil a utilizării
chestionării, prin reducerea la maxim a întrebărilor închise şi utilizarea celor deschise, celor de
opinie.
Atitudinea de comprehensiune se manifestă printr-o implicare onestă a ambilor
participanţi la actul comunicaţional, prin ascultarea activă şi ajutarea celuilalt, fără a-i
interpreta mesajele, fără a-l judeca, analiza, fără a-i sugera, induce sau direcţiona mesajele.
Practic, comprehensiunea se concretizează în reformularea exprimării celuilalt pentru a stimula
exprimarea, pentru a clarifica anumite aspecte şi pentru aprofundarea înţelegerii.
Relaţia dintre interlocutori este una mult mai apropiată, bazată pe încredere, confort
psihic decât în celelalte cazuri, deşi se poate remarca dependenţa celui care comunică de cel
care reformulează.
Adoptând o asemenea atitudine, este evident că se încurajează dezvoltarea unui climat
relaţional care să faciliteze comunicarea. Într-un asemenea climat relaţional, individul are
ocazia să-şi exprime şi dezvolte opiniile, să-şi argumenteze poziţia fără a i se sugera, induce
sau direcţiona mesajele. În lipsa activării mecanismelor de apărare, individul are ocazia
aprofundării propriilor mesaje, sentimente şi reacţii.
În ciuda tuturor acestor aspecte pozitive, există totuşi riscul centrării pe mesaj şi omiterea
resorturilor care-l generează, care determină un anumit comportament.
107
Jean-Claude, Abric, op. cit., p. 46
147
În concluzie, situaţia optimă de comunicare este cea care se desfăşoară într-un climat
relaţional, în care comunicare este încurajată, autentică, în care individul nu este judecat,
ameninţat şi nici direcţionat în privinţa conţinutului şi formei mesajului.
În procesul comunicării, atitudinea unuia dintre interlocutori se poate manifesta ca una
ascendentă sau ca una descendentă.
Conform opiniei profesorului Matei Georgescu, situarea „ascendentă” a unuia dintre
interlocutori faţă de celălalt în timpul comunicării poate avea ca efecte nevoia de:
„1. a norma comportamentul celuilalt în virtutea propriilor idealuri. Interlocutorul este
judecat conform unui alt cadru de referinţă şi este invalidat. Din nevoia de a compensa
„deficienţa”, interlocutorul normat îşi va reprima trăirile autentice pentru a avansa unele
considerate „convenabile” conform evaluării. Chiar dacă în urma normării rezultă mesaje
pozitive, există posibilitatea de a se asambla o relaţie de complicitate în vederea obţinerii de
gratificări. Individul se va comporta exclusiv în direcţia în care s-a simţit gratificat, ceea ce va
induce tensiune în relaţie, proporţional cu comportamentele reprimate care nu au intrat în zona
dezirabilă;
2. a consola, ca şi cum celălalt nu este capabil să-şi trăiască împrejurările de viaţă. Pe
fond, orice mesaj de consolare este unul de minimalizare a trăirilor, ceea ce conduce la
invalidarea trăiri: „toată lumea trece prin aceste situaţii”. Intervenţii de acest gen pot fi resimţite
ca normative: „eşti dator să treci prin această situaţie pentru că aşa este viaţa!”. Individul se
sinte neînţeles întrucât resimte dramatic contextul personal şi nu-l interesează modelele
externe, persoanele care se presupune că ar trece cu mai mare uşurinţă prin aceleaşi trăiri;
3. a interpreta, ca şi cum celălalt nu este capabil să-şi semnifice experienţele. Orice
explicaţie este cognitivă şi devine exterioară trăirii, fără a o putea anula. Conştientizarea
diferitelor aspecte personale se face în virtutea unui context intern favorabil şi nu este rezultatul
unei intervenţii externe. Într-o comunicare autentică individul găseşte mediul necesar pentru o
bună elaborare şi reflecţie, astfel încât să înţeleagă ceva mai bine propriul comportament.
4. a oferi soluţii sau sfaturi, ca şi cum celălalt nu este în stare să-şi determine destinul şi
să aleagă, responsabil. Indicarea unei ieşiri din situaţie presupune confirmarea imposibilităţii de
a trăi situaţia, ca formă de evitare a stării actuale, care conduce la menţinerea problemei
individului. Este posibil ca incapacitatea de a găsi soluţii la problemele personale să fie
rezultatul unui climat afectiv originar, în care individul nu a fost lăsat să-şi exercite capacităţile
decizionale şi rezolutive. A fost orientat de experienţa unui tutore dominant care nu i-a permis
experimentarea propriilor soluţii, indiferent dacă generau succes sau eşec. Oferta de soluţii nu
face decât să conserve tipul de comunicare care l-a condus pe individ în situaţia actuală.
148
Deseori sunt solicitate sfaturi şi soluţii tocmai în sensul incapacităţii de relaţionare
independentă. Persoanele dependente solicită permanent din partea celuilalt soluţii pe care să le
adopte în virtutea gratificării solicitate.”108
Acelaşi autor consideră că situarea „descendentă” poate fi, de asemenea, percepută ca o
formă de distanţare, prin nevoia de: „submisie, subordonare: „facem după cum doriţi”; 2.
mascare a trăirilor, de a nu reacţiona cursiv la mesaj; 3. a nu refuza, de a permite aproape orice.
Capacitatea de a spune nu, de a refuza, este un indicator al nivelului de dependenţă.
Individuarea presupune acceptarea propriilor nevoi şi dorinţe ca primordiale în raport cu
dorinţele celuilalt. În măsura în care expresia personală este resimţită afectiv ca interzisă sau
subordonată dorinţelor unei alte persoane, refuzul solicită costuri personale ridicate. Individul
care nu poate refuza se simte constrâns la acceptarea necondiţionată a dorinţelor celuilalt şi la
reprimarea alor sale. Consecinţele sunt dificultatea de a se apăra, anxietate, frustrare,
agresivitate pasivă, autodevalorizare, depresie, evitarea contextelor de comunicare, în special a
conflictelor. Incapacitatea de a refuza este determinată de incapacitatea de a tolera reacţia
celuilalt, resimţită ca extrem agresivă şi având drept consecinţă pierderea (imaginară a)
respectului pe care celălalt îl acordă. Această situaţie este inacceptabilă pentru că prin deficitul
de autostimă individul nu poate susţine nici o formă de respingere.”109
Deci, a comunica eficient înseamnă a elimina, pe cât posibil, orice barieră de comunicare
şi a adopta o atitudine corecetă, onestă care să nu genereze conflicte sau să închidă canalele de
comunicare dintre interlocutori.
14.2.2. Eficiența în comunicarea de grup

Este un truism faptul că indivizii trăiesc în grupuri, comunităţii, că permanent
interacţionează cu alţi semeni, că transmit şi primesc mesaje, că stabilesc diverse relaţii cu cei
cu care interacţionează, că îşi desfăşoară activitatea profesională în cadrul unor instituţii,
organizaţii, mai mici sau mai mari.
Fără a ne propune să prezentăm diferitele tipologii ale grupului, vom reţine că atât
sportivii, cât și antrenorii fac parte dintr-un grup formal, de muncă ce se guvernează pe baza
unor norme de funcţionare scrise (drepturi şi obligaţii). Apartenenţa la un grup de muncă este
legată de înscrierea într-un sistem a cărui stabilitate şi existenţă sunt generate şi asigurate de un
set de reguli şi de o dinamică specifică, de însuşirea unui rol şi statut, de respectarea normelor
de comportament şi de conduită specifice respectivului grup. Maniera de raportare a individului
108
Matei Georgescu, Introducere în psihologia comunicării, Editura FRM, Bucureşti, 2007, p. 69.
109
Idem, p. 70
149
la regulile grupului este dependentă de personalitatea fiecăruia, de aspiraţiile sale, de modul în
care se raportează la legile şi constrângerile grupului.
Obiectivul grupului de muncă este acela ca prin realizarea sarcinilor ce revin fiecărui
membru al grupului să se realizeze obiectivele generale ale organizaţiei. Deşi scopul grupului
de muncă, inclusiv al individului, poate fi unul concret (realizarea unui obiect) sau unul creativ
(descoperirea unui nou obiect mai performant – o maşină cu un consum de carburant de 2
litri/100m), în cazul sportivilor și antrenorilor putem vorbi de o îmbinare a acestora.
Interacţiunile specifice grupului, inclusiv tipurile şi formele de comunicare pot fi
surprinse şi analizate în funcţie de numeroase criterii, inclusiv în funcţie de coordonatele
spaţiale elementare. Analizând aceste coordonate, M. Georgescu conchide: „dimensiunea
verticală a interacţiunii din grup; are o dinamică a cărei complexitate depinde de structura
grupului şi se referă la modul în care mesajele parcurg nişele ierarhice şi la funcţia pe care
fiecare lider de nivel o îndeplineşte într-o structură. În cazul structurilor plurinivelare maniera
de preluare a informaţiei între palierele ierarhice este un element sensibil. În reţeaua verticală,
factorul central individual care influenţează comunicarea este raportul cu autoritatea şi limita
impusă de nişa ierarhică. Pe de altă parte, raportul personal al individului cu limita se
suprapune peste stilul de conducere real al şefului. Interacţiunea mediată dintre indivizi reduce
capacitatea de interacţiune directă cu liderul. De aceea, eficientizarea comunicării şi a dinamicii
grupului presupune evitarea „filtrelor” de mesaj. Acest lucru se realizează prin structurarea
grupului sub forma unei reţele centralizate de tip „stea”, în care poziţia centrală este ocupată de
lider. Problematica verticală este total eliminată în reţeaua de tip „cerc”, noncentralizată, care
nu are un lider recunoscut. Deşi este o reţea permisivă, în care se evită problematica raportului
personal cu limita şi este o organizare unanim apreciată, comunicarea nu este eficientă;
- comunicarea orizontală, laterală se referă la comunicarea între membrii grupului. Este
direcţia de comunicare prin care se constituie, prin identitatea şi identificarea dintre individizi,
fondul omogen al grupului. În acest tip de comunicare nu există un lider formal, dar
problematica raportului cu autoritatatea capătă valenţele informale ale competenţei.
Structura grupală este menţinută graţie a trei forme de relaţie şi comunicare: dependenţă – faţă
de un lider de la care se solicită protecţie şi facilitarea satisfacerii propriilor nevoi; apropiere –
datorită consolidării de relaţii pozitive de înţelegere şi sprijin reciproc; depărtare-agresiune –
reacţia de apărare prin fugă sau prin atac generată de insecuritate. (…).”110
După cum se poate observa, comunicarea la nivelul grupului se desfăşoară pe mai multe
paliere, dar poate îmbrăca şi mai multe forme: de la comunicare verbală interpesonală,
110
M., Georgescu, op. cit., p. 93
150
nonverbală până la comunicarea scrisă, de la de la simplele informări, până la şedinţele de lucru
în care se dezbat şi se iau decizii legate de misiunea, obiectivele instituţiei, de drepturile şi obligaţiile
membrilor, de sarcinile ce-i revin fiecărui membru.
Liderul şi comunicarea de grup

Îndeplinirea obiectivelor instituţiei, menţinerea unui climat de muncă normal şi, nu în
ultimul rând, menţinerea coeziunii grupului depind în mare măsură de capacitatea liderului de a
menţine tensiunile, conflictele între anumite limite.
Una din cauzele destul de generale care duce la declanşarea unui conflict o constituie
lipsa de comunicare în legătură cu ceea ce se întâmplă sau comunicarea defectuoasă între
angajaţi pe de o parte şi între angajaţi şi angajatori/manageri, pe de altă parte. Privarea
angajatului de informaţii utile poate genera o stare tensională sau sentimentul de frustrare, iar
de aici până la izbucnirea conflictului, distanţa este foarte mică. În astfel de situaţii calea de
soluţionare este cooperarea, schimbul reciproc şi sincer de informaţii relevante astfel încât
fiecare să cunoască raţionamentul şi cunoştinţele celuilalt. Deşi adesea este considerat un
pseudo-conflict111, el poate avea un rol considerabil în relaţiile interpersonale sau între grupuri
pentru că eventualele diferenţe sau dificultăţi semantice pot provoca înţelegeri diferite ale
aceluiaşi mesaj. Fiecare individ receptează un mesaj prin prisma propriilor sale valori şi
simboluri astfel încât semnificaţia acestuia poate fi uneori diferită de intenţia iniţială.
Comunicarea pe verticală ce funcţionează mai ales în cazul birocraţiilor poate suferi modificări
în sensul că ceea ce se consideră neimportant la niveluri inferioare poate fi necesar la nivelurile
superioare. Informaţia trece prin filtrul fiecărui nivel al ierarhiei astfel încât se pot pierde
informaţii, cunoştinţe importante.
La nivel interpersonal, cauzele unui conflict ţin în general de particularităţile indivizilor,
de capacitatea lor de a comunica su de incapacitatea de a se înscrie în cerinţele grupului,
organizaţiei. Identificarea individului cu grupul de apartenenţă şi mai ales cu sursele acestuia,
determină în primul rând o detaşare de eşecurile celor din afară şi creşterea sentimentului de
solidaritate socială. Apartenenţa la un anumit grup încurajează stima faţă de sine şi prin faptul
că oamenii consideră că rezultatele lor sunt superioare faţă de altele similare. Acesta este şi
mecanismul prin care se formează părerea de sine, dar şi tendinţa de a-i privi cu superioritate
pe cei din afara grupului. Diferenţele percepute între oameni pot fi accentuate prin reale
diferenţe de putere sau şanse. Accentul pe care îl pun organizaţiile pe munca în echipă
consideră un mare succes aducerea angajatului pe punctual de a se identifica puternic cu echipa
111
G. Marinescu, Aspecte controversate ale conflictului, Editura Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1995.
151
lui. În asemenea situaţii, rolul liderului în cadrul grupului este unul de prim rang şi este cu atât
mai important cu cât recunoaşterea liderului de către toţi angajaţii este mai este mai mare.
Frecvent, în organizaţii, se poate remarca existenţa a doi lideri, unul formal, „artificial”,
nerecunoscut de grup, al cărui singur scop este, în cele mai multe cazuri, menţinerea
gratificărilor personale şi unul informal, recunoscut, ascultat şi urmat de grup.
Pornind de la această dihotomie –formal/informal R. Lippitt şi R. White şi de Kurt Lewin
au conturat trei stilurilor de conducere, respectiv trei stiluri de comunicare. Preluând şi
analizând cele trei tipuri de lideri, de raportare la grup şi de comunicare, profesorul Matei
Georgescu ajunge la următoarele concluzii:
„1. Liderul autocratic – tiranul – este cel care decide singur, dictează, nu se referă decât la sine
şi nu la grup, dă ordine, nu participă la muncă. Este cel care impune reguli într-o manieră
(resimţită ca) nedreaptă. Este autoritatea în ipostaza sa dură, virulentă, dificil de acceptat din
pricina efectelor narcisice negative. Mesaje paraverbale ale liderului autocratic indică faptul că
ceea ce contează cu adevărat este numai propria persoană, iar sarcina este importantă pentru că
gratifică propriile nevoi; ceilalţi nu contează ca individualităţi şi nici ca grup; sunt executanţi,
prelungiri ale modului său de raportare la sarcină. (…)
2. Liderul democratic – patriarhul – explică, animă grupul, participă, se consideră parte a
grupului. Asigură o conducere resimţită ca autoritar justă, înţelegătoare, bună, care conferă un
sentiment de protecţie şi securitate, „spaţiu” personal fiecărui individ, membru al unei echipe
din care el însuşi face parte, îndeplinind sarcini. Valorile implicite ale liderului democratic
susţin relaţiile interpersonale, creativitatea şi importanţa poziţiei fiecăruia. Un astfel de
comportament permite individuarea şi conduce spre consolidări narcisice favorabile. Legea,
norma impusă implicit de autoritate, este dreaptă, puternică şi, prin urmare, acceptabilă.
Performanţa grupului, graţie bună-stării interioare a indivizilor, este înaltă şi constantă.
Coerenţa grupului în raport cu tensiunile exterioare este bună şi datoriră faptului că
agresivitatea se consumă direct în raport cu şeful şi nu este necesară deturnarea sa în interior,
cu efecte de scindare.
3. Liderul neimplicat, dezinteresat (conducere laxă): reprezintă o autoritate slabă, absentă,
retrasă, care nu ajunge să coaguleze efortul colectiv, pentru că se retrage după ce a indicat
sarcina, întrerupând orice fel de comunicare. Este o situaţie de absenţă a autorităţii, cu efecte
similare „preaplinului” autoritar autocratic. (…)
Stilurile de conducere nu se regăsesc în stare „pură” dată fiind imposibilitatea de conduită
„uniformă” a invidizilor: liderii autoritari pot avea secvenţe de conduită de orientare
democratică. Cu toate aceastea, reprezentarea liderului, odată constituită în imaginarul grupal,
152
se stabilizează pe coordonatele tendinţei „centrale” comportamentale ale liderului, astfel încât
abaterile secvenţiale sunt înglobate pe fondul conduitei.”112
Indiferent de tipologia liderului, atât acesta, cât și ceilalți membrii ai grupului trebuie să
fie deopotrivă buni ascultători, cât și buni vorbitori. Pentru a fi un bun vorbitor, orice individ
trebuie să construiască mesaje care să aibă următoarele caracteristici:
claritate - exprimare exactă, logică, coerentă - prin folosirea unui vocabular adecvat
(cuvinte din vocabularul de bază) evitarea termenilor de specialitate, a construcţiilor echivoce,
ambigue, pleonastice sau paradoxale. Totodată se recomandă construirea unor propoziţii simple
pentru transmiterea mesajului într-o formă explicită şi respectarea topicii normale, specifică
limbii utilizate.
corectitudinea se referă la respectarea normelor limbii literare în organizarea tuturor
actelor de comunicare;
concizia constă în respectarea principiul economiei în exprimare: fraze scurte, mesaje
adecvate ca lungime în raport de informaţiile de transmise, evitarea perifrazelor, a cuvintelor
inutile.
precizia are în vedere utilizarea riguroasă a termenilor potriviţi tipului de mesaj, evitarea
divagaţiilor, ambiguităţilor sau a exprimării colaterale.
proprietatea se referă la utilizarea adecvată a termenilor, la cunoaşterea sensurilor
primare, derivate, figurate ale cuvintelor şi folosirea lor astfel încât să exprime cât mai bine
gândurile şi sentimentele. Proprietatea vizează concordanţa între intenţie şi expresie.
puritatea reclamă utilizarea cuvintelor şi expresiilor consacrate de uzul general al limbii
şi în evitarea exceselor neologice, arhaice sau regionale.
Totodată, în timpul actului comunicaţional, individul trebuie să dea dovadă de empatie
manifestând amabilitate şi onestitate, să-şi regleze volumul vocii şi viteza de vorbire în funcţie
de interlocutor, comunicarea să fie bilaterală (să respecte alternanţa replicilor, adică să nu
vorbească unulm peste altul) să orienteze comunicarea spre subiecte pozitive şi, nu în ultimul
rând să fie atent la concordanaţa dintre mesajele verbale şi cele nonverbale.
Indiferent de nivelul şi tipul de comunicare, pentru o comunicare eficientă, trebuie să aibă
în vedere, pe cât posibil, câteva reguli:
- regula cantităţi: în ceea ce spun, vorbitorii trebuie să ofere informaţia necesară, nici mai
mult nici mai puţin;
- regula calităţii: ceea ce spun vorbitorii trebuie să respecte realitatea;
- regula relaţiei: mesajul vehiculat de vorbitor trebuie adecvat scopului comunicării;
112
M., Georgescu, op. cit., p. 93, 94.
153
- regula semnificaţiei: informaţia transmisă trebuie să fie semnificativă pentru contextul
şi circumstanţele în care se desfăşoară comunicarea;
- regula stilului: vorbitorii trebuie să fie clari, coerenţi, comprehensivi şi concişi;
- regula receptivităţii: emitenţii trebuie să-şi adapteze mesajele la caracteristicile
receptorilor şi la cunoştinţele presupuse de aceştia.

1. Prezentaţi barierele comunicării.
2. Prezentaţi efectele situării „ascendente” a unuia dintre interlocutori faţă de celălalt în timpul
comunicării
3. Menţionaţi tipurile de comunicare ce pot fi întâlnite la nivelul grupului.
4. Prezentaţi caracteristicile unui lider neimplicat.

1. Prin bariere trebuie să înţelegem toate obstatocolele de natură fizică, psihică, lingvistică,
spaţială, culturală etc. ce pot afecta oricare dintre elementele comunicării (emiţător, receptor,
cod, canal, mesaj) sau etapele comunicării (codificare, decodificare, interpretare etc.).
2. Logopatia este o disfuncţie a vorbirii ce se manifestă prin neclaritate, incoerenţă în timpul
comunicării.
3. Apartenenţa la un grup de muncă este legată de înscrierea într-un sistem a cărui stabilitate
şi existenţă sunt generate şi asigurate de un set de reguli şi de o dinamică specifică, de însuşirea
unui rol şi statut, de respectarea normelor de comportament şi de conduită specifice
respectivului grup.

4. ……………… este o disfuncţie comunicaţională ce se manifestă prin incapacitatea de a
pronunţa unele sunete sau cuvinte.
5. Liderul ……………. este cel care decide singur, dictează, nu se referă decât la sine şi nu la
grup, dă ordine, nu participă la muncă.
BIBLIOGRAFIE
Abric, J., Cl., Psihologia comunicării - Teorii şi metode, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Agabrian, M., Strategii de comunicare eficientă, Editura Institutul European, Iaşi, 2008.
Borchin, M., Comunicare şi argumentare - Teorie şi aplicaţii, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2007.
Bougnoux, D., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Cava, R., Comunicarea cu oamenii dificili, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2012.
154
Chapman, G., Thomas, J., Cele cinci limbaje ale scuzelor, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2016.
Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina. Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura,
Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.
Chiru, Irena, Comunicare interpersonală, Tritonic, Bucureşti, 2003.
Cismaru, D-M., Comunicarea internă în organizaţii, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.
Craia, S., Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
Cuilenburg J.J., Scholten O., Noomen G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 2000.
Dinu, M., Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2009.
Drăgan, I., Comunicarea. Paradime şi teorii, Editura RAO, Bucureşti, 2007.
Dobrescu, E., Comunicarea managerială. Metodologie şi eficienţă, Editura Wolters kluwer, Cluj, 2011.
Dobrescu P., Bârgăoanu, A., Corbu N., Istoria comunicării, Editura Comunicare.ro, Bucureşti,
2007.
Fiske, J., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Habermas, J., Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
Haines, R., Tipuri şi tehnici de comunicare în organizaţii, Editura Universitară, Bucureşti, 2009.
Hoff, R., Regulile unei prezentări de succes, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1999.
Knight, S., Tehnicile programării neuro-lingvistice, Curtea veche, Bucureşti, 2007.
Lacombe, F., Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Larson U. Ch., Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Lucas, E. St., Arta de a vorbi în public, Editura Polirom, București, 2014.
Maingueneau, D., Analiza textelor de comunicare, Editura Institutul European, Iaşi, 2007.
Marinescu, V., Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2003.
McQuail, D., Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.
Miege, B., Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Mociulschi, A. L., Artă şi comunicare, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2013.
Mucchielli, A., Influenţă, persuasiune, motivare. Noi tehnici. Cum să-ţi seduci interlocutorii,
cum să transmiţi o idee, cum să-ţi mobilizezi echipa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
Pease, Al., Intrebările sunt, de fapt, răspunsuri, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010.
Pease, Al., Garner, Al., Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Editura Polimark, Bucureşti, 1996.
Popa, M., Comunicarea. Aspecte generale şi particulare, Editura Paideia, Bucureşti, 2006.
Prutianu, Ş., Comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Reiman, P., Limbajul trupului. Cum să ai succes atât în planul profesional, cât şi în cel
personal, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2016.
Rybacki, K., Rybacki, D., O introducere în arta argumentării. Pledarea şi respingerea
argumentelor, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004.
Rovenţa-Frumuşani D., Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura Tritonic, Bucureşti,
2005;
Rovenţa-Frumuşani, D., Semiotică, societate, cultură, Editura Institutul European, 1999.
Ruşti, D., Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004.
Severin, Werner J., Tankard, James W. Jr., Perspective asupra teoriei comunicării de masă,
Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Stanyer, J., Comunicarea politică modernă, Editura Publising, Bucureşti, 2010.
Stanciugelu, I., Tran, V., Tudor, R., Tran, A., Teoria comunicării, Tritonic, Bucureşti, 2015.
Slama-Cazacu, T., Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Şelaru. V., Comunicarea între informare şi manipulare, Editura All Back, Bucureşti, 2005.
Tardy, M., Descifrarea gesturilor. Cum să-ţi înţelegi mai bine interlocutorii, Editura Curtea
veche, Bucureşti, 2016.
Thierry, L., Comunicarea de criză, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008.
155
Thompson J.B., Media şi modernitatea. O teorie socială a mass-media. Editura Antet,
Bucureşti, 2000.
Tran, V., Stanciugelu, I., Teoria comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003.
Turk, Ch., Comunicarea eficientă. Cum să le vorbeşti oamenilor, Editura Trei, Iaşi, 2009.
Werner J. Severin, James W. Tankard Jr., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă,
Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Wierzbicki, P., Structura minciunii, Editura Nemira, Bucureşti, 1996
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învăţare 1
1. adevărat; 2. fals; 3. adevărat; 4. fals; 5. adevărat; 6. inscripţiile de pe materiale dure ; 7. b.
156
1. adevărat; 2. adevărat; 3. feedback; 4. Mircea Eliade; 5. mesaj.
1. adevărat; 2. adevărat; 3. adevărat; 4 fals; 5. Norbert Wiener; 6. Kurt Lewin;

7. conversaţia.
1. adevărat; 2. fals; 3. adevărat; 4. adevărat; 5. adevărat; 6. etnometodologia;

7. interacţionismului simbolic.
1. adevărat; 2. adevărat; 3. adevărat; 4. adevărat; 5. complementare; 6. analogică;

7. relaţional.
1. adevărat; 2. adevărat; 3. adevărat; 4. adevărat; 5. adevărat; 6. bibliotecile;

6. enciclopediile; 8. informaţie; 9. cataloage.
1.adevărat; 2. fals; 3. fals; 4. adevărat; 5. adevărat; 6. artificial; 7. Eugen Coşeriu;

8. pasiv; 9. reglatorie/autoreglatorie; 10. Karl Bűhler:
1. adevărat; 2. adevărat; 3. adevărat; 4. publică; 5. gate-keeper-ului; 6. verticală ascendentă;

7. intrapersonală.
1. adevărat; 2. adevărat; 3. fals; 4. prevenire; 5. demonstrativă; 6. terapeutică.
1. adevărat; 2. fals; 3. adevărat; 4. formal; 5. productivitate; 6. expunere.
1. adevărat; 2. fals; 3. adevărat; 4. adevărat; 5. fals; 6. a; 7. c; 8 b; 9 a; 10 b;
1. adevărat; 2. adevărat; 3. fals; 4. adevărat; 5. opt; 6. nonverbal.
157
1. adevărat; 2. adevărat; 3. fals; 4. adevărat; 5. adevărat; 6. de reglaj; 7. de control;

8. ilustratorii; 9. proxemica; 10. ideografele.
adevărat; 2. adevărat; 3. adevărat; 4. logoplegie; 5. autocratic.
158

Sport Comunicare

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sport Comunicare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

COMUNICARE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

Prof. univ. dr. Sofia Bratu

1. O PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA COMUNICĂRII

2. ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE

3. REPERE ÎN EVOLUŢIA ŞI CERCETAREA COMUNICĂRII

4. ŞCOLI CARE AU MARCAT CERCETAREA COMUNICĂRII

5. CONTRIBUŢIILE ŞCOLII DE LA PALO ALTO.

6. INFORMAŢIA – RESURSA COMUNICĂRII

7. INSTRUMENTELE COMUNICĂRII - LIMBAJUL

10. COMUNICAREA VERBALĂ

11. NEGOCIEREA – TEHNICĂ A COMUNICĂRII VERBALE

12. IMPORTANŢA PERSUASIUNII ÎN COMUNICARE

13. COMUNICAREA NONVERBALĂ

14. COMUNICAREA EFICIENTĂ

Bibliografie ………………………………………………………….……….……….…………… p. 156

Competenţe oferite de curs

 Înţelegerea importanţei comunicării ca fenomen social şi raportarea sa la activitatea din

 Identificarea, decodificarea şi utilizarea comunicării nonverbale în timpul activității

 Capacitatea de a comunica eficient cu diferite segmente de public, indiferent de

Resursele şi mijloacele de lucru

Pentru o instruire eficientă, studenţii beneficiază de resurse de învăţare respectiv de

Unitatea de învăţare 1. O privire generală asupra comunicării – 2 ore

Craia, S., Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Evaluarea se efectuează conform Planului de învățământ și a Fişei disciplinei.

1.2. CONŢINUTUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE: DEFINIREA COMUNICĂRII

1.2.1. Dificultăţi în definirea comunicării

1.2.2. Aspecte comune în definirea şi înţelegerea comunicării

Dintre numeroasele atribute ce influenţează definirea comunicării, Denis McQuail le-a

De fapt, fiecare definiţie relevă obiectivele cercetătorului, specializarea sa, specificul

1.2.3. Etapele procesului de comunicare

1.3. Întrebări de control şi teme de rezolvat

2. Comunicarea trebuie înţeleasă drept procesul de emitere şi receptare a unui mesaj.

 Completaţi spaţiile libere

6. Paleografia ne oferă informaţii despre …………………………………………...

 Marcaţi răspunsul corect

ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE

Deoarece există numeroase tipuri de comunicare, ce se realizează în diverse moduri, se

2.2. CONŢINUTUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

2.2.1. Elemente comune procesului de comunicare

2.3. Îndrumar pentru autoverificare

1. Prezentaţi elementele comunicării menţionate de Karl Bühler.

2. În viziunea lui R. Jakobson, codul este componenta alcătuită dintr-un ansamblu de

 Completaţi spaţiile libere

3. ……….……..…., termen preluat din domeniul ciberneticii, unde desemnează reacţia

4. ………….………., istoric al religiilor, se apleacă asupra simbolului definindu-l drept

 Marcaţi răspunsul corect

5. Element al comunicării considerat un ansamblu de semne construit pe baza unui cod

3. REPERE ÎN EVOLUŢIA ŞI CERCETAREA COMUNICĂRII

Istoria omenirii poate fi privită şi ca o istorie a comunicării căci fiecare etapă de

3.2. CONŢINUTUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

3.2.1. Principalele etape în dezvoltarea comunicării

3.3.2. Repere în istoria cercetării comunicării

3.3. Îndrumar pentru autoverificare

1. Prezentaţi caracteristicile comunicării umane în etapa comunicării prin intermediul semnelor şi

 Completaţi spaţiile libere

5. În anul 1948 este lansat conceptul de feed-back de către matematicianul

1. Psihosociologul …………………. şi-a îndreptat cercetările asupra dinamicii grupului

4. ŞCOLI CARE AU MARCAT CERCETAREA COMUNICĂRII

4.2. CONŢINUTUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

Contribuţia Şcolii de la Chicago

Importanţa interacţionismului simbolic în studiul comunicării

Contribuţia Şcolii etnometodologice