ACTUL I

Scena I

Decorul reprezintă „o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fer, sfârşinduse cu o terasă p
usă pe tălpi de peatră”. Se vede „ograda domnească, cu arbori şi copaci bătrâni, înconjurată de ziduri vec
hi”, în spate, cu aspect de toamnă.Fiice de boieri morţi în războaiele conduse de Ştefan cel Mare (Irina, R
eve ca, Bălaşa, Ilinca, Ileana, Oana), fete crescute la curtea domnească, ţes şi spun bas me, se amuză p
e seama lui Ţugulea, băiatul culcerului Moghilă: mândru de sabia pri mită, copilul sta „ca un ţap logodit”, a
firmă una dintre fete. Apoi ţesătoarele cer Dochiei, o bătrână servitoare, „bostanul fiert şi fagurii de miere
şi ulciorul cu apă rece”.

Scena II

Fără Ţugulea şi Dochia, plecaţi după cele solicitate, fetele îşi dau sfaturi cu privire la ţesut. „Priveşte firea”
– spune Reveca în legătură cu folosirea culorilor – „aci, şcoala şi învăţătura. Primăvara toate sunt proasp
ete, dar nu depline, vara toate coapte şi vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc... şi
nimic murdar...”.

Oana, care făcea bandaje pentru piciorul bolnav al domnitorului, îşi exprimă îngrijorarea cu privire la posib
ilitatea unui nou război. Irina şi Ilinca evocă moartea eroică a unor boieri moldoveni, inclusiv a taţilor lor, în
războaie. Iar Reveca rezumă: „În patruzeci şi şase de ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără izbândă şi tr
eizeci şi una de biruinţi! El să trăiască [se referă la Ştefan] şi Moldovei ie bine!”.

Scena III

Dochia şi Ţugulea aduc cele cerute, iar copilul se laudă cu ce oferă el fetelor („struguri moscaţi... parcă ar
fi lacrimi... şi faguri cu miros de sulcină... şi pere ca...”).

Scena IV

Intră Ştefan, însoţit de doamna Maria, care constată, în legătură cu Oana, că fata şi Ştefan seamănă „ca
două picături de apă”.

Scena V

Ştefan discută cu Maria, singuri fiind. Doamna îl roagă pe voievod să nu plece la război („Vremea o să se
strice... Ploi subţiri cari pătrund... frig... viscol. Rămâi, sfântul meu stăpân”). Iar Ştefan îşi justifică dorinţa d
e a lupta pentru recucerirea Pocuţiei de la polonezi: „această bucată de pământ e mai mult moldoveneasc
ă ca leşească, şo ţinem zălog pe bani buni din punga strămoşilor, şo avem cu armele noastre, şi Ştefan n
a murit încă”.

Scena VI

Sosesc boieri spre a da seamă în privinţa situaţiei interne, Ştefan, constatând din cuvintele lor că e „pace
de jur împrejurul ţării, ca şi înlăuntrul ei.”.

Scena VII

După intrarea şi a altor boieri, Ştefan îşi exprimă dorinţa de al face domnitor pe Bogdan, fiul său, cel „sfios
ca o fecioară” – spune vodă, dar care nu este sfios când sabia sa „vâjâie şi luminează ca fulgerul...”, apoi
îşi prezintă intenţia în legătură cu Pocuţia: cu „5000 de oaste aleasă. Toţi călări” să facă „o plimbare prin t
oată Pocuţia şo raită până la Haliciu, şi poate mai sus. Şapoi se va şti cine e pârcălab acolo şi cine nu e,
cui se cuvine adunarea vămilor şi cui nu”.
Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr discută între ei, constatând declinul fizic al domnitorul
ui, din care a rămas doar „umbra marelui Ştefan”, zice Ulea.

Ştefan vorbeşte bătrânului Hrăman despre sosirea oştenilor: „sauz şii văz, îi văz şii auz... O! cum se varsă
apele în Siret, aşa vin şuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului lor!...”.

ACTUL II

Acelaşi decor, doar că „e vară şi arborii încărcaţi cu fructe, unele coapte, altele pârguite, altele verzi”.

Scena I

Doamna Maria se află alături de câteva dintre fetele de boieri crescute la curtea domnească, alături de Ţu
gulea Moghilă şi de Dochia. Doamna este îngrijorată de faptul că nu a primit nici o veste de la Ştefan, afla
t pe drumul de întoarcere, după ce anterior aflase că este „bine... sănătos... zdravăn... aşează ţara... întoc
meşte Pocuţia... va sosi... biruitor ca totdeauna”, afirmă ea. Şi îşi manifestă o dorinţă: „Săl văz pe viteazul
meu... săi fac patul... săl culc”.

Copilul Ţugulea, indignat, le pârăşte doamnei pe fete, care au râs de el atunci când lea spus că a „dat în
genunchi la măriasa Bogdan şi la tătuca” pentru a fi luat şi el în expediţia din Pocuţia, în ciuda vârstei sale
fragede, şi că a fost refuzat.

Scena II

Doamna Maria îl justifică pe Ştefan în legătură cu infidelităţile lui conjugale, ţinând cont de particularităţile
vieţii de războinic şi domnitor („Ce vrei, Irino... om de război... Trei luni acasă şi nouă pretutindeni, numai
acasă, nu.”).

Scena III

Mama Dochia aduce fetelor grâul fiert cerut de ele, despre care spune că la „spălat în zece ape, uscat, fre
cat, dezghiocat”, adăugând la preparare „puţină miere şi scorţişoară”.

Scena IV

Soseşte clucerul Moghilă şi prezintă desfăşurarea bătăliei de lângă Halici, pentru Pocuţia: venind polonezi
i, „când să se ciocnească cu Luca Arbore, moldovenii se desfac în două şi apucară unii întro parte şi alţii î
ntralta. Duşmanii se reped. El ... [Ştefan] face faţa dos şi dosul faţă, şio ia la fugă stăpânită, ceva mai iute
ca leşii... În apropierea zăvoiului se desfac în două, unii întro parte şi alţii întralta... Până să se oprească l
eşii, înfierbântaţi de biruinţă, saruncară valurile lui Bogdan chiuind şii izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, i
ar din coaste îi fulgeră ai domnului...”. Prinsă în capcană, armata poloneză este înfrântă, „şi curse sânge
până la ţurloaiele cailor”. Dar pe drumul de întoarcere, adaugă Moghilă, a căzut Voitiş, calul domnitorului,
prinzând şi piciorul bolnav al stăpânului său sub el.

Scena V

Ştefan revine şi e întâmpinat de doamna Maria, căreia îi relatează, în legătură cu Bogdan: „Io, Ştefan voie
vod, mam pus la porunca lui, ca şi portarul Sucevei [Luca Arbore] şa biruit tocmai cum aş fi biruit şi eu...”.

Întrebat de doamnă ce îl doare, voievodul afirmă că „nimic pe domnul Moldovei... Ce e durerea?... Şi toat
e pe Ştefan Muşatin, fiul lui Bogdan şi nepotul lui Alexandru cel Bun...”.

Scena VI

Paharnicul Ulea, vorbind cu stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr, în timp ce Oana asculta ascunsă, afirmă
că „În curând, scaunul Moldovei e văduv”. După care adaugă: „Bietul domn! Mare a fost... că de mărimea
lui nu mai sufla nici un boier...”. Iar Stolnicul Drăgan pretinde ca domnitor nou să fie Ştefăniţă, nepot al lui
Ştefan.

Scena VII

Rămasă sigură, Oana se declară uimită de cele auzite, apoi Petru Rareş, care i se alătură, îi arată iubirea
(„Întruna team visat, Oană... Şi team văzut întruna la război...”) şi îi cere să se căsătorească cu el, dar O
ana răspunde: „tumi eşti ca un frate”.

Scena VIII

După plecarea Oanei şi a lui Petru Rareş intră Ştefan, însoţit de doamna Maria şi de medicul veneţian Ier
onimo da Cesena. Bătrânul domnitor nu acceptă să îşi diminueze activitatea, conform sfaturilor medicului.

Scena IX

Clucerul Moghilă prezintă domnitorului procesele judecate de Bogdan, iar Ştefan constată, în legătură cu f
elul în care a judecat fiul său, faptul că acesta a arătat „dreptate faţă de oricine”, indiferent de starea sa so
cială.

Scena X

Ieşind clucerul Moghilă, intră doamna Maria şi Oana; Ştefan se mărturiseşte doamnei, în legătură cu Oan
a: „Partea mea a fost să sărut ce este al meu ca şi cum nar fi al meu, să fur mângâierile şi mângâiere să
nu am...”.

Scena XI

Rămânând numai cu Oana, Ştefan află de la aceasta despre intenţia lui Ulea, Drăgan şi Stavăr de al spriji
ni în alegerea noului domn pe Ştefăniţă, împotriva lui Bogdan.

Scena XII

Oana pleacă şi soseşte Moghilă, căruia Ştefan îşi arată durerea de a muri „cu sufletul întreg, cu dragoste
pentru toată ţara, cu tot cuprinsul ei...”.

ACTUL III

Decorul înfăţişează „Sala tronului. De jur împrejur, câte două rânduri de jeţuri în stil bisericesc. În dreapta,
lângă tron, un jeţ mai înalt cu stema Moldovei. Pe pereţi se văd portretele străbunilor.”.

Scena I

Doctorul italian Ieronimo da Cesena, doctorul german Johan Klingensporn şi doctorul evreu Şmil se sfătui
esc în legătură cu tratamentul pe care îl vor aplica domnitorului şi hotărăsc să îi ardă rana de la picior cu
un fier înroşit în foc.

Scena II

La cererea soţului ei, Maria, care se alăturase domnitorului şi medicilor, iese spre aşi schimba hainele cer
nite cu altele care îi amintesc acestuia de vremurile de demult.

Scena III
Întrebat de doctorul Şmil dacă acceptă tratamentul propus, Ştefan primeşte: „Ardeţi stricăciunea după ace
st stârv care a fost odinioară nebiruitul Ştefan! [...] Ardeţi degrab’ şi fără milă! [...] Să vedem dacă bătrâneţ
ile mele sor mai aprinde de focul vostru.”.

Scena IV

După plecarea doctorilor, Rareş mărturiseşte lui Ştefan iubirea pentru Oana, dar drept răspuns este trimis
la Hârlău, ca să îi comunice vestea şi mamei lui, Răreşoaia. Şi domnitorul se căieşte în faţa doamnei, car
e sosise între timp şi care află despre dragostea lui Rareş de la soţul ei: „Rău am făcut... Iam crescut în n
eştiinţă... Va afla tot... Săracul Petru...”. Constatând apoi că „sângele Muşatinilor nare astâmpăr, fierbe, n
ăvăleşte ca haiturile de la munte!...”.

Scena V

Stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr vorbesc despre domnia lui Ştefan, acuzândul pe domnitor pentru că a
preferat să se sprijine pe răzeşi ori ţărani simpli, nu pe boieri. Totodată îşi comunică unul altuia veşti desp
re semne îngrijorătoare („Luna sa arătat cun cearcăn roşu; câinii au urlat; o femeie a născut un copil cu pi
cioare de ied”, zice Stavăr).

Scena VI

Sosesc câţiva boieri, chemaţi de domnitor, care îi laudă bunătatea, vitejia, generozitatea, simţul dreptăţii,
energia şi capacitatea de a îndura suferinţa fizică.

Scena VII

Clucerul Moghilă, cel trimis ca să îi cheme pe boieri, venind obosit anunţă că Ulea, solicitat de Domn, refu
zase să participe la întâlnirea cu boierii, sub motivul îmbolnăvirii.

Scena VIII

După intrarea în sala tronului, Ştefan porunceşte să fie adus Ulea, pe care îl ameninţă apoi cu uciderea, d
acă i se va împotrivi. Le vorbeşte boierilor despre felul cum a înţeles să conducă ţara: „cum vru Moldova a
şa vrusei şi eu. Că vru ea un domn drept, şi nam dăspuiat pe unii ca să îmbogăţesc pe alţii... că vru ea un
domn treaz, şiam vegheat ca săşi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei săl ştie şi săl a
mintească cu toţii, şi numele ei trecu graniţa, de la Caffa până la Roma, ca o minune a Domnului nostru Is
us Cristos...”. Evocă pe cei care au luptat alături de el („Oh! pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri? Pres
ăraţi... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni... Unde sunt pări
nţii voştri? La CetateaAlbă, la Cătlăbugi, la Scheia, la Cosmin, la Lenţeşti...”) şi dă sfat celor de faţă: „ţineţi
minte cuvintele lui Ştefan, care va fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova na fost a strămoşilor
mei, na fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şa urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor...”.
Încheinduşi discursul, domnitorul îşi aşează fiul, pe Bogdan, pe tron şi îi pune coroana pe cap.

ACTUL IV

Evenimentele se petrec într„O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu perdele de in. Perdelele ac
operă patul. Lângă pat, o piele de urs şi două de lup.”.

Scena I

Doamna Maria şi Oana vorbesc despre Ştefan, adormit, care, spune soţia sa, în somn vorbeşte despre Ul
ea. Ştefan consideră că Ulea intenţionează să îl propulseze pe Ştefăniţă spre tron pentru a conduce în nu
mele lui Ştefăniţă, care era minor şi nu putea să aibe conducerea efectivă, Ulea urmând să devină epitrop
al copiluluidomn.
Scena II

Oana rămâne singură cu domnitorul şi, după ce acesta se preface că adoarme, vorbeşte despre sentimen
tele pe care le are faţă de el: „Îl iubesc aşa de mult... Aş vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, veşmintel
e cu care se îmbracă, sabia de care nu se desparte...”. Iar Ştefan, în somnul său prefăcut, istoriseşte împr
ejurările dragostei dintre el şi Răreşoaia, mama Oanei, dragoste din care sa născut Oana; apoi, zice dom
nitorul, „La doi ani o iau şo aduc la curte... Mărturisesc doamnei... Cum ea e bună... o creşte şo îngrijeşte
ca pe copilul ei...”. Auzind adevărul despre originea sa, Oana se arată tatălui ei, care şia dat pe faţă prete
xtul vorbirii în somn, „fericită şi nefericită... Fericită de vis, nefericită că suferi aşa de mult...”.

Scena III

Intră Rareş şi îi cere Oanei să îl iubească doar „Ca pun frate bun” căci aflase între timp adevărul de la ma
ma lui, Răreşoaia – şi el şi Oana sunt copiii Răreşoaiei şi ai lui Ştefan. Ştefan îi înmânează lui Rareş o scr
isoare pentru a o duce „în Ţarigrad. Acolo so dai în mâna marelui vizir. Şi să vesteşti tuturora – să nu uiţi
pe Ştefănel al răposatului Alexandru – că ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei şi azi, 2 iulie, se str
âng glasurile ţării săl aleagă şi mitropolitul Gheorghe săl ungă”. După care constată: „Mia venit văleatul...
O tărie mai am: să numi ascunz sfârşitul...”.

Scena IV

Soseşte pietrarul, cu desenul pentru piatra de mormânt a voievodului, care cere să fie redusă dimensiune
a literelor: „Nam vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nuţi dau pe mână sufletul, ci trupul.”.

Scena V

Venind soţia sa, Ştefan îi mărturiseşte că se simte „Ca doi oameni care ar ieşi din acelaşi om. Unul rănit,
celălalt mândru. Mie milă de cel rănit, mă duc după cel mândru...”.

Scena VI

Hatmanului Arbore şi postelnicului Toader, care se adaugă celor de faţă, Ştefan le adresează un avertism
ent („Luaţi seamă la Ulea, la Drăgan şi la Stavăr...”) însoţit de o poruncă referitoare la alegerea noului do
mn: „Vârâţivă printre cei ce se adună şi spuneţi că voinţa mea e să nu curgă sângele”.

Scena VII

Intră doctorii, cu faşe pentru fixarea capului celui ce urmează să i se ardă rana cu fierul înroşit în foc.

Scena VIII

Domnitorul refuză să fie legat în timpul operaţiei, privind spre icoana ce îl înfăţişează pe Isus Cristos – „V
edeţi?... Nici o legătură... A răbdat piroanele... A ridicat ochiin sus şia zis «Iartăi pe ei, Doamne, că nu ştiu
ce fac!» Şi el a răbdat pentru alţii, şi eu să nu rabd pentru mine?”. În timpul operaţiei spune Tatăl nostru a
poi pretextează o istorisire, pentru aşi putea striga durerea: „Petru Aron... la Răuşeni... întinse cursă fratel
ui său, tatăl meu Bogdan... Şi când îl străpunse, Bogdan îi zise: Câine, ceai făcut pe fratele tău... Şi când
îşi dete sufletul strigă ... O! O! O! O!”.

Scena IX

În trecere prin cameră, paharnicul Ulea constată că bătrânul domnitor e „ca şi mort” şi se îndeamnă „la luc
ru”. Doctorul Şmil avertizează asupra morţii domnitorului în cazul în care acesta sar mişca. Însă Ştefan au
de cum cei strânşi afară pentru alegerea noului domn îl aclamă pe Ştefăniţă, după care îşi ia sabia şi iese
pe câmpul din afara cetăţii, unde are loc alegerea, pentru a face „să se împlinească legea”. Doamna Mari
a remarcă: „A!... se duce ca un vifor... Ca un taur îndârjit în mijlocul mieilor!...”.

Scena X

Revenit, Ştefan relatează pedepsirea celui vinovat („Pe Ulea lam măsurat cu privirea... Murise înainte de
al izbi!... Picăturile astea sunt calde... În fiecare ostaş e o fiară!”) şi îşi comentează gestul: „Se cutremura
Moldova şio prăpastie se deschise... Şi cu acest sfânt oţel oprii cutremurul şi umplui prăpastia!”. După car
e moare, ultimele cuvinte fiind „Frig... frig... [...] Mai bine... [...] Mă... voi... odihni... [...] O... o... o... Moldova
...”.

Tag-uri:Apus de soare de Barbu Stefanescu Delavrancea-rezumat,Apus de soare de Barbu Stefanescu

Delavrancea-rezumat, apus de soare personajul principal