4.1.

Introducere
Țesuturile reprezintă grupări de celule cu caracteristici similare și care
îndeplinesc funcții asemănătoare.
Cele 4 tipuri fundamentale de țesuturi din organism, sunt:

 țesutul epitelial (epiteliul);

 țesutul conjunctiv;
 țesutul muscular;
 țesutul nervos.

4.2. Țesutul epitelial (epiteliul)

Țesutul epitelial se caracterizează prin:

 acoperă suprafața corpului și căptușește interiorul cavităților acestuia (de

exemplu, cavitatea orală, nasul, etc);
 căptușește și căile respiratorii, reproducătoare și urinare;
 căptușește toate vasele de sânge;
 intră în alcătuirea celor mai importante regiuni ale glandelor;
 au rol de protecție și suport;
 unele epitelii prezintă adaptare pentru absorbția de nutrimente, iar altele
sintetizează și eliberează variate secreții;
 absența vascularizației;
 hrănirea lui se face cu substanțe nutritive din vascularizația țestului
conjunctiv imediat inferior (subiacent);
 diviziunea celulelor din alcătuirea sa se face prin mitoză;
 în general, o suprafață a epiteliului vine în contact direct cu aerul sau variate
fluide, permițând astfel ca celulele să controleze mișcarea moleculelor dintr-
o parte în alta a epiteliului.

Ancorarea țesutului epitelial de cel conjunctiv se face printr-o membrană

bazală în alcătuirea căreia intră componente non-celulare (nu sunt parte din
celule). Aceasta este formată din glicoproteine care sunt secretate de
celulele epiteliale și o rețea de fibre de colagen care aparține țestului
conjunctiv.
Joncțiunile celulare
În țesturile umane, pot fi întâlnite următoarele tipuri de joncțiuni:

 joncțiuni strânse;
 joncțiuni aderențiale (desmozomi);
 joncțiuni "gap" (comunicante).
 Figura 4.1 Joncțiunile celulare.
În general, celulele epiteliale sunt strâns unite între ele. Acest aspect se
datorează unor joncțiuni strânse și aderențiale. Joncțiunile
strânse înconjoară celulele și le leagă puternic de celulele cu care se
învecinează prin intermediul unor benzi de proteine, astfel încât spațiul
intercelular dispare în zonele în care membranele celulare sunt lipite.
Astfel de joncțiuni rezultă prin cuplarea anumitor lipoproteine între ele din
structura celulelor adiacente în spațiul intercelular, care mai apoi se reduce
foarte mult și apar ca porțiuni de fuziune a membranelor celulare. Rolul
joncțiunilor strânse este de a forma o barieră împotriva trecerii substanțelor
printre celule. Joncțiunie strânse se distribuie în șiruri (se observă pe
imaginea de mai sus).
Desmozomii sunt joncțiuni aderențiale punctiforme care constau în
structuri interconectate cu scopul de a uni (a cupla) strâns celulele adiacente
între ele. Atunci când între membranele celulare vecine spațiul apărut
atinge dimensiuni electronomicroscopice, fibrele (filamentele)
intracelulare de cheratină ancorează glicoproteinele
transmembranare care unesc celulele între ele. În cazul joncțiunilor
aderențiale, mărimea spațiului intercelular este normală (24 nm).
Joncțiuni „gap” (comunicante) se descriu ca fiind căi de trecere tubare și
canale sau pori prin membranele celulare care străbat spațiul intercelular și
permit comunicarea electrică prin trecerea ionilor și moleculelor dintr-o
celulă în alta. Mărimea spațiului intercelular este mult redusă în acest tip de
joncțiuni: 2 nm. Le întâlnim în țestul muscular neted și cardiac. Lipsesc în
țesturile epiteliale.
Funcțiile țesuturilor epiteliale sunt:

 variate;
 de protecție a țesuturilor din imediata inferioritate a lor (subiacente)
împotriva: deshidratării, iritațiilor mecanice, substanțelor toxice,
traumatismelor;
 absorb gazele, nutrimentele (plămâni, sistemul digestiv);
 transportă nutrimente, fluide, mucusul sau alte tipuri de particule;
 de secreție (epiteliile glandulare): produc enzime, sudoare, hormoni;
epiteliul rinichiului excretă produși reziduali;
 anumite celule epiteliale sunt implicate în percepția senzorială: la nivelul
structurii urechii și a mugurilor gustativi.
 Tipuri de țesuturi epiteliale
Celulele care intră în alcătuirea diferitelor țesuturilor epiteliale pot fi:

 plate (turtite) – se numesc celule pavimentoase;

 cubice – se numesc celule cubice;
 cilindrice – se numesc celule cilindrice

În funcție de numărul de straturi de celule, epiteliile pot fi:

 epitelii simple – cu un singur strat de celule;

 epitelii stratificate – cu două sau mai multe straturi de celule;
 epitelii pseudostratificate – pare alcătuit din mai multe straturi de celule,
dar de fapt prezintă un singur strat de celule care au înălțimi diferite, dar
care toate vin în contact cu membrana bazală.

Un alt tip de epiteliu este uroteliul (sau epiteliul tranzițional), ale cărui
celule suferă modificări de formă ca reacție la distensie.
Caracteristicile țesuturilor epiteliale
Tip de țesut
Observații Localizare Funcții
epitelial
peretele vaselor de sânge și limfatice
(de unde denumirea de endoteliu);
căptușește cavitățile interne
Simplu un strat de celule (mezoteliu); în canalele mici din protecție,
pavimentos turtite, plate majoritatea glandelor, în anumite absorbție
porțiuni ale tubilor renali și în
porțiunile terminale ale sistemului
respirator
la nivelul multor glande; porțiunea
secretoare și ductele unor glande; o
un strat de celule
parte din tubii renali; intră în secreție,
Simplu cubic cubice cu nucleu
alcătuirea epiteliului pigmentar al protecție
central
retinei; la suprafața ovarului; fața
anterioară a cristalinului
peretele tractului gastrointestinal,
ductele unor glande; la nivelul
un strat de celule trompelor uterine, al uterului; în
absorbție,
înalte, cu nucleii unele porțiuni al tractului respirator;
Simplu cilindric protecție,
distribuiți în porțiunea în tractul digestiv printre celulele
secreție
bazală epiteliale se remarcă și glande
unicelulare sub formă de celule
caliciforme secretoare de mucus
peretele traheei și a arborelui bronșic
Pseudostratificat protecție,
un strat de celule superior, anumite zone din ductele
cilindric secreție
(canalele) sistemului reproducător și
 Tip de țesut
Observații Localizare Funcții
epitelial
ale uretrei masculine
celule cubo-cilindrice
la bază, cubice în
protecție –
stratul intermediar și epiderm, cavitatea orală, peretele
funcția
pavimentoase la esofagului; toate deschiderile
Stratificat principală;
suprafață; straturile organismului către exterior (gura,
pavimentos secreție;
sale superficiale sunt anusul, orificiile uretrei, ale urechilor
absorbție
uneori îmbibate cu o și vaginului)
limitată
proteină dură –
cheratina
căptușește canalele glandelor protecție –
mai multe straturi de
Stratificat cubic sudoripare; în tubii testiculari, în funcția
celule cubice
foliculii ovarieni principală
mai multe straturi de
Stratificat celule înalte; este un
căptușește o parte a uretrei masculine protecție
cilindric țesut întâlnit rar în
organism
cât vezica urinară este
relaxată, acest epiteliu
poate prezenta 6-7
Uroteliul protecție –
straturi de celule
(epiteliul tapetează ureterele și vezica urinară funcția
rotunjite; în stare de
tranzițional) principală
distensie vezicală –
celulele sale se
aplatizează
 Figura 4.2 Tipuri de țesuturi epiteliale.
Tipuri de glande
Țesutul epitelial specializat pentru secreție de la nivelul glandelor se
numește epiteliul glandular. Glandele pot fi endocrine și exocrine.
 Figura 4.3 Celulă secretoare în apropierea unui vas de sânge.
Glandele endocrine (sau cu funcție endocrină) au rolul de a secreta
compuși chimici cu rol reglator, direct în circulația sangvină și se
numesc hormoni.
Astfel, glandele endocrine se mai numesc:

 glande fără duct (canal) excretor;

 glande cu secreție internă.

Glandele exocrine intervin în secreția de enzime și alți produși pe calea

unor canale. În acest fel, ele se mai numesc:

 glande cu duct (canal) excretor;

 glande cu secreție externă.

În funcție de numărul de celule care intră în alcătuirea glandelor exocrine,

acestea se împart în:
Tip de glandă Caracteristici Exemple
alcătuită dintr-o singură celulă; dispusă
printre celulele epiteliale din alcătuirea
celula caliciformă –
Unicelulară tractului digestiv, secretă mucus (format prin
exemplul unic din organism
combinația dintre mucină – o glicoproteină și
apă)
poate fi pluricelulară simplă
Pluricelulară alcătuite din numeroase celule
sau compusă
Pluricelulară alcătuită din numeroase celule, al cărei duct poate fi: tubulară, tubulară
 Tip de glandă Caracteristici Exemple
simplă (canal de excreție) nu este ramificat încolăcită, tubulară
ramificată, acinoasă
ramificată (alveolară)
unitatea secretorie este de forma unui tub
Pluricelulară
drept cu deschidere la suprafața glandele intestinale
simplă - tubulară
epiteliului; nu prezintă canal excretor
Pluricelulară unitatea secretorie este de forma unui tub
simplă – tubulară încolăcit; printr-un canal tubular neramificat glandele sudoripare
încolăcită este condusă secreția către suprafață
Pluricelulară unitatea secretorie este de forma unui tub
simplă – tubulară ramificat la care canalul poate să nu fie glandele gastrice, uterine
ramificată prezent
Pluricelulară
unitatea secretorie este de forma unui săculeț
simplă – acinoasă
(acin) distribuiți în lungul unui canal glandele sebacee din piele
ramificată
secretor
(alveolară)
Pluricelulară alcătuită din numeroase celule, al cărei duct poate fi: tubulară, acinoasă,
compusă (canal de excreție) este ramificat tubulo-acinoasă
Pluricelulară
unitatea secretorie are formă tubulară intestin, testicul
compusă - tubulară
glandele salivare
Pluricelulară
unitatea secretorie are formă de săculeț (acin) (submandibulară,
compusă - acinoasă
sublinguală)
Pluricelulară
unitatea secretorie are formă tubulară și
compusă - tubulo- pancreasul, glanda parotidă
acinoasă
acinoasă
 Figura 4.4 Tipuri de glande exocrine pluricelulare.
În funcție de tipul de secreție produsă, glandele exocrine se împart în
Tipul de glandă Produs de secreție Exemple
mucus – secreție de consistență celulele caliciforme, unele celule
Cu secreție
vâscoasă alcătuită din polizaharide epiteliale din tractul respirator, digestiv,
mucoasă
și proteine reproducător
Tipul de glandă Produs de secreție Exemple
Cu secreție material de natură proteică apoasă,
seroasă care conține în general enzime
Seromucoasă secreție mucoasă și seroasă glandele salivare
În funcție de tipul de activitate, glandele exocrine se împart în:
Tipul de
Activitate Exemple
glandă
intacte în cursul secreției; secreția difuzează în afara
glandele
celulei; glanda apocrină – un tip de glandă merocrină ale
sudoripare,
Merocrină cărei celule eliberează produșii de secreție prin exocitoză și
salivare – glande
rămân intacte; exemple de glande apocrine: glandele
merocrine
ceruminoase, mamare, unele tipuri de glande sudoripare
celulele care o compun se dezintegrează pentru a putea elibera glandele sebacee
Holocrină
secreția din piele
 Figura 4.5 Tipuri de glande exocrine în funcție de activitate.
Tipuri de membrane
Membranele sunt structuri prezente în anumite zone din organism în
alcătuirea cărora intră epiteliu și țesut conjunctiv imediat dedesubt
(subiacent).
În funcție de lichidul care le umectează, membranele se împart în:

 membrane seroase – umectate de fluid seros;

 membrane mucoase – umectate de fluid mucos.

Tipul de
Alcătuire Distribuție Rol
membrană
căptușesc
favorizează
cavitățile; se află
mișcarea fără
Membrane la suprafața
fricțiune
seroase viscerelor; includ
(deoarece sunt
pleura, pericardul,
lubrifiate)
peritoneul
au în general 3 straturi, de la suprafață spre
căptușesc căile
profund: epiteliu (poate fi simplu,
care permit în protecția
pseudostratificat, stratificat); corionul sau
accesul către organelor și
Membrane lamina propria (bogat în vase de sânge, este
exteriorul lubrifiază
mucoase un țesut conjunctiv care intervine în sprijinirea
organismului diverse
epiteliului); musculatura mucoasei (prezintă (căile respiratorii, suprafețe
straturi musculare netede circulare și urinare)
longitudinale)
4.3. Țesutul conjunctiv
Țesutul conjunctiv, alcătuit din numeroase tipuri de celule, fibre și în
principal, din substanțe intercelulare produse de acestea (care formează
substanța fundamentală). Aceasta din urmă funcționează ca o barieră ce
împiedică răspândirea microbilor, deoarece la acest nivel au loc reacțiile de
apărare împotriva infecțiilor.
Rolurile țesutului conjunctiv sunt:

 de suport;
 de legătură între variate tipuri de țesuturi;
 permite o zonă de trecere pentru vasele de sânge și nervi;
 de mediu de schimb pentru nutrimente, gaze și produse reziduale între
celule și capilare.

Din punct de vedere al caracteristicilor matricei (fibrelor), precum și

ale substanței fundamentale, țestului conjunctiv se împarte în:
 țesut conjunctiv propriu-zis – alcătuit din variate tipuri de fibre care se află
într-o substanță fundamentală semilichidă;
 țesut cartilaginos – matricea fibroasă este dispusă într-o substanță
fundamentală semidură (cartilaj);
 țesut osos – matrice fibroasă foarte dură;
 sângele – matricea solidă lipsește (poate apărea ca urmare a coagulării),
însă prezintă o substanță fundamentală lichidă.
 Figura 4.6 Tipuri de țesut conjunctiv.
Țesutul conjunctiv propriu-zis
Țesutul conjunctiv propriu-zis se împarte la rândul său în mai multe tipuri,
dependent de tipul și dispunerea fibrelor (matricei):

1. țesut conjunctiv lax (areolar);

2. țesut conjunctiv dens;
3. țesut conjunctiv reticulat;
4. țesut adipos;
5. țesut conjunctiv elastic;
6. țesut conjunctiv pigmentar;
7. țesut conjunctiv cartilaginos: hialin, elastic, fibros.
8. țesut osos (osul).

1. Țesut conjunctiv lax (areolar)

Alcătuire: numeroase tipuri de celule care se află într-o matrice formată din
fibre dispuse lax (împrăștiat). Printre celulele care intră în alcătuirea sa, se
numără:

 fibroblastul – rolul său este de a sintetiza fibrele proteice ale țesutului,

componentele din substanța fundamentală, cum ar fi mucopolizaharidele,
mai exact acidul hialuronic;
 macrofagul – celulă cu rol fagocitar care intervine în înglobarea și
distrugerea substanțelor sau particulelor străine ajunge în țesut;
 mastocitul – celulă cu granule citoplasmatice cu o compoziție variată în
care se găsește histamină – substanță ce intervine în inflamații și reacțiile
alergice;
 limfocitul – deși face parte din globulele albe din sânge și are rol esențial în
reacția imună, se întâlnește și în țesutul conjunctiv lax.

De asemenea, în alcătuirea țesutului conjunctiv lax intră și:

 fibre de colagen – conțin colagen (proteina omonimă), prezintă rezistență

mare la rupere, sunt și foarte flexibile;
 fibre elastice – conțin elastină (proteină) care susține întinderea și revenirea
rapidă la forma inițială;
 fibre de reticulină – sunt fibre de colagen subțiri, delicate. Au funcție de
suport pentru alte celule, capilare, fibre nervoase și musculare.
Distribuție: între piele și mușchi; sub piele, între mușchi; sub majoritatea
epiteliilor.
Funcție: menține integritatea organelor; la nivelul său se află fluidele
tisulare.
2. Țesutul conjunctiv dens
Alcătuire: componentele sunt similare țestului conjunctiv lax, diferența fiind
dată de fibrele elastice și de colagen care au o dispunere mai densă. În
funcție de aranjarea fibrelor de colagen, țesutul conjunctiv dens poate
fi ordonat (cu fibrele de colagen dispuse paralel) și neordonat (când
fasciculele prezintă traiecte variate).
Distribuție: în tendoane, aponevroze (o categorie de tendoane late),
ligamente – pentru țesutul conjunctiv dens ordonat și în capsule care
învelesc unele organe, acoperă oasele, mușchii și cartilajele – pentru țesutul
conjunctiv dens neordonat.
Funcție: unește diferite organe.
3. Țesut conjunctiv reticulat
Alcătuire: fibre delicate care alcătuiesc o rețea denumită reticul. Acestea
sunt sintetizate de celulele reticulare.
Distribuție: între celulele unor organe cum ar fi splina, ficatul și nodulul
limfatic.
Funcție: de suport.
4. Țesut adipos (gras)
Alcătuire: din celule adipoase care adună picături de grăsime deplasând
astfel citoplasma și nucleul celulei spre periferie (excentric) și apar ca niște
benzi subțiri care îi atribuie celulei o formă de inel. La nivelul țestului adipos
se remarcă relativ puține fibre.
Distribuție: sub piele, în spatele globilor oculari, în jurul rinichilor, pe
suprafața inimii, pe suprafața mușchilor striați.
Funcție: protecție mecanică, izolare termică, depozit de grăsime (constituie
o rezervă utilă de energie a organismului).
5. Țesut conjunctiv elastic
Alcătuire: din fibre elastice ramificate, dispuse în fascicule paralele sau sub
forma unei rețele. Printre fibre se află fibroblaste.
Distribuție: în ligamentele elastice (de exemplu cele dintre vertebre
adiacente), în corzile vocale, în pereții vaselor de sânge (arterelor mari –
inclusiv aorta), în peretele căilor aeriene.
Funcție: susține capacitatea de întindere.
6. Țesut conjunctiv pigmentar
 Alcătuire: din celule care depozitează pigmenți (în general, melanină –
pigment de culoare închisă).
Distribuție: în alcătuirea ochiului (Completare: în iris și coroidă).
Funcție: de depozitare a pigmenților.
7. Țesutul cartilaginos (cartilajul)
Prezența fibrelor de colagen, precum și a altor componente în substanța
fundamentală conferă rezistență la tensiune cartilajului. Lipsesc vasele de
sânge, iar în majoritatea locurilor în care se află în organism, ajunge să fie
înlocuit treptat de țesut osos.
Fibrele din alcătuirea țesutului cartilaginos sunt produse de către celule
cartilaginoase – condroblaste, care pot deveni inactive la un moment dat
când rămân ancorate în fibrele pe care le sintetizează și se
numesc condrocite.
Substanța fundamentală se caracterizează printr-o consistență
asemănătoare cauciucului (fermă), dată de proteine și proteoglicani
(proteine asociate cu carbohidrați).
Cartilajul se împarte în:

 cartilaj hialin;
 cartilaj elastic;
 cartilaj fibros.

A. Cartilajul hialin
Alcătuire: condrocitele sunt dispuse în anumite spații denumite lacune
(vizibil la microscop).
Distribuție: cel mai răspândit tip de țesut cartilaginos, cu rezistența cea mai
mică. Se întâlnește la extremitățile oaselor lungi (Completare: cartilajul
articular), în urechea externă, scheletul fetal, nas, laringe, inele din căile
aeriene superioare: trahee, bronhii.
Funcție: protecție, suport, structură de susținere.
B. Cartilajul elastic
Alcătuire: prezintă fibre flexibile, întretăiate și ramificate. Prezența acestora
din urmă îl diferențiază de cartilajul hialin.
Distribuție: în epiglotă, urechea externă, trompa lui Eustachio, laringe.
Funcție: protecție, suport, structură de susținere.
C. Cartilajul fibros
Alcătuire: format din fibre dense de colagen alcătuite din fascicule subțiri,
cu o distribuție aproape paralelă, care dă țesutului cartilaginos fibros un
 aspect fibros granulos; condrocitele se găsesc printre fibrele de colagen. De
asemenea, în alcătuirea cartilajului fibros intră și substanță fundamentală
într-o cantitate limitată.
Distribuție: distribuit în zonele în care trebuie să suporte greutăți – simfiza
pubiană, oasele craniene, discuri intervertebrale, între oasele care alcătuiesc
centura pelvină și articulația genunchiului, în zona de fixare a ligamentelor
de oase.
Funcție: cel mai rezistent tip de cartilaj la tensiune; suport; protecție.
8. Țesutul osos (osul)
Țesutul osos este cel mai dur țesut conjunctiv. Celulele osoase sunt
vascularizate.
Alcătuire: celule, fibre de colagen și substanță fundamentală densă,
mineralizată, care se numește os. Osul depășește rezistența cartilajului ca
urmare a conținutului său în săruri anorganice de calciu și fosfați – îi face
dur și capabil să suporte greutăți.
Celulele din alcătuirea osului pot fi:

 osteoblaste – intervin în sinteza de componente ale osului;

 osteocite – sunt osteoblaste ajunse la maturitate care se găsesc în lacune
din matricea osoasă;
 osteoclaste – resorb și remodelează osul cu sprijin din partea celorlalte
celule.

Substanța fundamentală are în alcătuirea ei în

principal hidroxiapatită (substanță anorganică) formată din fosfat de calciu.
Tipuri de țesut osos:

 osul compact (dens) – în diafiza oaselor lungi. Unitatea structurală de bază

a osului compact la adulți este osteonul;
 osul spongios – în alcătuirea sa intră o rețea de lamele osoase subțiri, care
se numesc trabecule (travee). La nivelul osului spongios se
găsește măduva roșie osoasă, delimitată la exterior de os compact. Osul
spongios se află în epifizele oaselor lungi, în interiorul oaselor late.

Distribuție: în oasele scheletului.

Funcție: suport, protecție, structură de susținere.
Sângele – tip de țesut conjunctiv diferit, ca urmare a consistenței lichide a
substanței fundamentale. În producția sa nu intervin celulele sanguine.
Sângele este preluat de organism din exterior la care se adaugă proteine
 sintetizate la nivel hepatic. Printre rolurile sângelui se numără: transportul
variatelor nutrimente, gaze și produse reziduale de la și spre celule,
reprezintă mediul în care au loc mecanisme de apărare ale organismului.

Figura 4.7 Celule sanguine.

4.4. Țesutul muscular
Alcătuire: celule alungite care permit contracția. Celulele sunt alcătuite din
citoplasmă (sarcoplasmă) cu organite celulare specializate.
Funcție: prin contracție, exercită forță și favorizează mișcarea.
Tipuri de mușchi:

 mușchi scheletic/ voluntar/ striat – atașat de oase (scheletic), controlat pe

cale nervoasă conștientă (voluntar), care prezintă în citoplasma celulelor
niște striații alungite microscopice (striat);
 mușchi neted (involuntar) – se asociază organelor interne, nu scheletului.
Se remarcă în: pereții căilor respiratorii și urinare, pereții vaselor de sânge și
ai tractului digestiv. Este alcătuit din fibre fusiforme în care lipsesc striațiile
din citoplasma celulelor (neted) și nu implică un control nervos voluntar
(involuntar).
 mușchi cardiac – mușchi striat lipsit de control nervos voluntar. Este format
din fibre striate ramificate, a căror celule sunt unite între ele pe calea unor
grupări specializate de joncțiuni „gap” comunicante care poartă numele
de discuri intercalare. Acest tip de mușchi este localizat în peretele inimii.
 Figura 4.8 Tipuri de mușchi.
4.5. Țesut nervos
Alcătuire: țesutul nervos este format din două tipuri principale de celule:

 celule de suport – celule nevroglice;

 celule specializate în generarea și conducerea impulsurilor nervoase –
neuroni. Aceștia au formă diferită, prezintă prelungiri numeroase care
intervin în recepționarea și transmiterea stimulilor.

Tipuri de neuroni:

 neuroni senzitivi – recepționează impulsurile (stimulii) din mediul extern și

le transmit către sistemul nervos central (măduva spinării și encefal);
 neuroni intercalari (de asociație) – interpretează stimulii și transmit
răspunsul pe calea nervilor motori;
 neuroni motori – transmit impulsuri către mușchi și glande, cu scopul de a
obține un răspuns potrivit.
 Figura 4.9 Țesut nervos - neuron.

5.1. Introducere
Sistemul tegumentar se comune din:

 piele – cel mai important organ al sistemului tegumentar;

 structuri anexe: păr, unghii și unele glande.

Sunt considerate organe ale sistemului tegumentar:

 epiderm;
 derm;
 foliculul pilos (fir de păr + glande sebacee), care produce firul de păr;
acesta din urmă are funcție senzitivă, conferă protecție limitată la nivel de
cap și piele; lubrifierea firului de păr este asigurată de secreția de lipide a
glandelor sebacee;
 glanda sudoripară – produce transpirație cu scopul de a răci corpul prin
evaporare;
 unghia, protejează și învelește vârful degetelor;
 receptorii senzoriali – furnizează senzațiile la atingere, presiune,
temperatură, durere;
 fascia superficială (hipoderm) – rol de depozit al grăsimilor.

Din sistemul tegumentar, în mod special pielea, intervine în funcții asociate

cu menținerea homeostaziei și supraviețuirea organismului. O funcție cu
importanță majoră a pielii este protecția.
5.2. Pielea
Pielea prezintă următoarele caracteristici:

 cel mai important organ al sistemului tegumentar;

 cel mai mare organ al corpului;
 greutatea ei reprezintă circa 15% din greutatea totală a corpului;
 constituie o barieră protectivă și autoregenerantă între organism și mediu.

Funcțiile pielii au un caracter esențial și variat. Sistemul tegumentar și

implicit pielea, prezintă următoarele funcții:

 de protecție: împotriva pierderii sau absorbției de lichide, împotriva

pătrunderii microorganismelor, a unor factori cu caracter iritant mecanic și
fizic. Funcția de protecție este susținută prin acțiunea a trei bariere de la
nivelul pielii care sunt:

1. suprafața pielii – constituie o barieră fizică în calea infecțiilor;

2. epidermul, prin stratul său extern de cheratină (proteină) formează un
strat impermeabil în calea substanțelor cu caracter hidrosolubil;
3. epidermul prin membrana sa bazală constituie o barieră mecanică a
structurilor ce se află imediat sub el.
O formă particulară de protecție este atribuită melaninei (secretată de
melanocite). Aceasta constituie un pigment ce intervine în protecția pielii
împotriva razelor de soare ultraviolete. Astfel, o cantitate mare de melanină
întunecă pielea, iar în cazul unei incapacități de a produce melanină, duce la
instalarea afecțiunii denumită albinism.

 de reglare a temperaturii: prin înlăturarea căldurii

prin evaporare, radiație, convecție și conducție. La suprafața pielii,
 căldura se poate pierde și prin transpirație. De asemenea, pielea poate
conserva temperatura prin diminuarea transpirației și vasoconstricția la nivel
sangvin. Glandele din piele contribuie și ele la reglarea temperaturii prin
excreția de apă, lipide, ioni (Na+) sub formă de transpirație.

 metabolică: sinteza de vitamina D din precursori acumulați la nivelul pielii,

în prezența razelor de soare ultraviolete. Obținerea moleculelor precursoare
se poate face din lapte sau alte alimente. La nivelul rinichilor are loc
procesul de definitivare a sintezei de vitamina D.

 de absorbție: în cazul unor vitamine liposolubile (A, E, K) aplicate pe piele.

De asemenea, la nivelul glandelor pielii sunt eliberați hormoni steroizi care
mai apoi sunt reabsorbiți de către țesuturile tegumentare.

 de comunicare: stimulii cu proveniență externă (din mediul înconjurător)

acționează asupra unor receptori specializați (să perceapă presiunea,
durerea, atingerea și temperatura) de la nivelul tegumentului care vor
transmite informația către SNC.

Cele mai importante funcții ale pielii, sunt:

 de protecție a țesuturilor subiacente;

 intervine în reglarea temperaturii corpului;
 primește stimuli din mediul înconjurător;
 sintetizează vitamina D.

*evaporare – transformarea unui lichid în vapori;

*radiație – constă în transferul de căldură de la nivelul suprafeței corpului
spre alte obiecte atunci când acestea au o temperatură mai mică decât cea
a tegumentului; de exemplu, corpul pierde căldură când se află lângă un
perete rece, chiar dacă între cele două corpuri este prezent un aer
intermediar.
*conducție – constituie o modalitate prin care căldura se transmite între
două medii în contact, aflate la o anumită diferență de temperatură, transfer
care se face prin ciocniri între particulele învecinate, din aproape în aproape,
în toată masa mediului. Transferul apare între suprafața corpului uman și
diferite obiecte din mediul înconjurător (corp-aer, corp-apă). De exemplu,
când punem piciorul pe o piatră rece, tegumentul pierde căldură.
*convecție – convecția apare atunci când moleculele de aer ating corpul și
primesc căldură prin conducție. Ulterior, aceste molecule de aer sunt
 îndepărtate și sunt înlocuite de alte molecule care la rândul lor primesc
căldură de la suprafața corpului. Procesul aduce constant alte molecule de
aer sau apă în contact cu corpul. Curenții de aer (de exemplu, vântul)
accentuează acest proces. Comparativ cu transferul căldurii prin conducție,
corpurile nu intră în contact.
Structura pielii
Pielea se împarte în două straturi mari:

 epiderm – stratul extern, subțire;

 derm – stratul interior, mai gros, alcătuit din celule ale țesutului conjunctiv.

Porțiunea în care celulele celor două straturi vin în contact se

numește joncțiune derm-epiderm și are un aspect ondulat.
Imediat sub derm se găsește un țesut subcutanat, bogat în grăsime și țesut
areolar – fascia superficială (hipoderm). Acesta nu este inclus în
straturile pielii, ci aparține de țesuturile subiacente.
 Figura 5.1 Secțiune transversală prin piele și țesutul subcutanat.
EPIDERMUL
Epidermul este un epiteliu stratificat pavimentos, cu celule strâns unite
între ele, lipsit de vascularizație, dar care prezintă câteva terminații
nervoase. Funcția sa principală este de a proteja țesuturile care se află sub
epiderm. Acolo unde pielea este mai subțire (cea mai mare parte din corp),
 epidermul este împărțit în 4 straturi, iar acolo unde pielea este mai groasă
(palme, tălpi), epidermul este împărțit în 5 straturi.
De la profund spre suprafață, epidermul se împarte în:

 strat bazal (strat germinativ);

 strat spinos;
 strat granulos;
 strat lucid – apare doar în pielea groasă, adică la nivelul palmelor și al
tălpilor;
 strat cornos.

Figura 5.2 Straturile epidermului.

 A. Stratul bazal al epidermului (stratul germinativ), cel mai profund,
dispus pe membrana bazală, este alcătuit din celule cubice sau
cilindrice distribuite într-un singur strat, care se divid intens (regenerarea
epidermului). Celulele nou rezultate migrează către stratul următor odată ce
au ajuns la maturitate.
Celulele care se găsesc în stratul bazal (germinativ) al epidermului, pot fi:

 melanocite (sintetizează melanina) – sunt numeroase;

 cheratinocite (produc cheratină – impermeabilă) – tipul predominant din
epiderm;
 celulele Merkel (prezintă sensibilitate la atingere) – constituie un tip de
receptor senzitiv; receptori senzitivi de alte tipuri se remarcă și în derm;
 celule dendritice epidermice – aparțin de sistemul imunitar.

Celulele stratului bazal sunt singurele din alcătuirea epidermului care

primesc nutrimente pe calea vaselor sanguine din derm. Stimulii, cum ar fi,
căldura, frigul, presiunea sau alții, sunt nevoiți să străbată epidermul în
drumul lor către receptorii senzitivi din derm. Însă, receptorii pentru
atingere (celulele Merkel) împreună cu cei pentru durere se extind și în
epiderm și sunt stimulați mai ușor comparativ cu ceilalți receptori.
B. Stratul spinos al epidermului, denumire dată de aspectul spinos al
preparatelor histologice cu cheratinocitele (produc cheratină) din alcătuirea
sa. Așa-numiții „spini” reprezintă punctele în care celulele stratului spinos
aderă între ele pe calea desmozomilor (joncțiunilor aderențiale). Celulele
stratului spinos nu au o diviziune atât de intensă. Stratul spinos
conține numeroase cheratinocite, însă puțină cheratină.
C. Stratul granulos al epidermului, format din celule aplatizate, dispuse pe
3-5 rânduri, la nivelul cărora se observă granule cu cheratohialin (substanță
preliminară în sinteza cheratinei), dar și cheratină. Celulele moarte vor fi
înlocuite de cheratină și cheratohialin. Stratul granulos este locul formării
cheratohialinului și a cheratinei.
D. Stratul lucid al epidermului, se observă doar la nivelul pielii groase.
Are celule strâns unite între ele, cu citoplasmă clară, prezintă cheratinocite
(care în majoritatea cazurilor sunt moarte), nu sunt prezenți nuclei. Conține
celule moarte, clare și aplatizate. În celule se află o substanță transparentă –
eleidină, care rezultă din cheratohialin și care în final se va transforma în
cheratină.
 E. Stratul cornos al epidermului, este stratul cel mai superficial, în
alcătuirea căruia intră 25-30 de rânduri de celule pavimentoase moarte,
plate, care se descuamează continuu și este în continuu reînnoit. Citoplasma
celulelor este înlocuită aproape în totalitate cu cheratina intracelulară care
va da un caracter impermeabil suprafeței epiteliului, iar celulele vor forma o
barieră în calea infecțiilor și leziunilor de natură mecanică. Rezistența
stratului cornos este dată de cheratinocitele unite între ele prin
desmozomi.
Stratul cornos este alcătuit din celule care provin din producția de celule a
stratului bazal. Odată cu apropierea lor de suprafața corpului, se încarcă cu
cheratină și mor, astfel încât înlocuirea celulelor din epiderm se face de
jos în sus.
Stratul cornos se îngroașă ca urmare a reacției la fricțiune, fenomen
denumit hipercheratoză, cu instalarea calusului (bătătura).
DERMUL
Dermul este cel de-al doilea strat ca importanță al pielii, care comunică cu
primul pe calea membranei bazale. Totodată, unirea dintre epiderm și
derm se face și prin unele elemente fibroase specializate, precum și prin
unele geluri de natură polizaharidică. În acest fel nu este permisă înaintarea
în derm a moleculelor de dimensiuni mari, a microorganismelor.
Funcțiile principale ale dermului sunt: asigură nutriția
epidermului; conferă rezistență.
Dermul trimite spre epiderm unele prelungiri – papile dermice – care
formează creste ce intervin în ancorarea celor două straturi ale dermului.
Cele două straturi ale dermului sunt:

 stratul papilar – conține țesut conjunctiv lax, areolar, ce prezintă

macrofage, vase de sânge (numeroase, asigurând nutriția epidermului),
fibroblaste, receptori senzoriali și alte celule;
 stratul reticular – conține glande sebacee, sudoripare, vase de sânge cu
diametru mare, fibre conjunctive cu traiectorii multiple.

La nivelul ambelor straturi se remarcă receptori pentru durere, presiune,

temperatură, tact (receptori tactili).
O mare proporție din rezistența mecanică a pielii este asigurată de către
derm. Acesta asigură protecție împotriva leziunilor și reprezintă un rezervor
de apă și electroliți.
În plus, tot la nivelul dermului se află și:
 foliculi piloși – cărora le sunt atașați mușchii erectori ai firului de păr.
Sunt mușchi netezi care permit orientarea perpendiculară pe piele a firelor
de păr în condiții de stres și frig intens;
 glande sebacee;
 fibre musculare;
 receptori senzitivi;
 numeroase vase de sânge.

5.3. Anexele pielii

Anexele pielii se definesc ca fiind structuri specializate ce provin din piele, în
mod special de la nivelul epidermului și care îndeplinesc variate funcții în
organism.
Astfel, printre anexele pielii se numără:

 firul de păr;
 unghiile;
 glandele.

Firul de păr
Distribuția firului de păr: pe întreaga suprafață a corpului, excepție făcând
pleoapele, palmele, tălpile, buzele.
Funcție: senzitivă, protectoare.
Alcătuire:

 un ax ce ajunge la exteriorul pielii și

 o rădăcină în interiorul unui folicul pilos.
 Figura 5.3 Firul de păr și structurile sale asociate. Completare: Adenomerul
glandei sebacee este unitatea secretorie a glandei sebacee alcătuită din
celule cu funcție secretorie.
Foliculul pilos este format dintr-un grup de celule epidermice care se
extind în derm și formează astfel o mică structură tubulară (teaca radiculară
internă și externă). La baza sa se află bulbul (o zonă mai dilatată), la nivelul
căruia pătrund: țesut conjunctiv, vase de sânge (hrănesc celulele din stratul
bazal) și nervi, pentru a forma papila dermică.
Fiecărui fir de păr îi sunt asociate:

 o glandă sebacee;
 un mușchi erector al firului de păr;
 terminații nervoase.

Prin proliferarea celulelor din stratul bazal (germinativ) al epidermului,

rezultă firul de păr. Aceste celule se întâlnesc în bulbul firului de păr.
Procesul se desfășoară astfel: pe măsură ce se formează noi celule, acestea
le vor împinge pe cele precedente de-a lungul foliculului și facilitează astfel
creșterea firului de păr. Celulele din urmă se vor cheratiniza și vor muri,
contribuind astfel la formarea axului firului de păr. În mod regulat, acesta
se rupe și este înlocuit continuu ca urmare a proceselor de creștere de la
nivelul foliculului descrise anterior.
Alopecia – afecțiune care rezultă ca urmare a creșterii deficitare sau chiar
absența firului de păr.
Factorii care duc la instalarea alopeciei sunt:

 genetici;
 leziuni ale scalpului;
 variate boli;
 carențe alimentare;
 hormoni;
 tratamente medicamentoase.

Iritațiile pot să stimuleze sau să reducă creșterea firului de păr. Atunci când
iritațiile sunt însoțite de creșterea fluxului sanguin, este stimulată creșterea
firului de păr.
Încă înainte de naștere (în cursul lunii a V-a de sarcină) are loc formarea
părului când rezultă fire de păr moi, foarte subțiri, pe pielea fătului, ce
poartă numele de lanugo. Cea mai mare parte dintre ele vor dispărea în
perioada prenatală și sunt înlocuite după naștere cu fire mai rezistente,
pigmentate. La pubertate, în zonele axilară și pubiană apar fire de păr mai
groase care poartă numele de pilozitate terminală.
Unghiile
Alcătuirea unghiilor: se formează prin multiplicarea celulelor aflate într-un
pliu al epidermului, înfundat în derm. Celulele din alcătuirea sa produc
cheratină care se distribuie ca o placă pe un pat al unghiei în care se află
vase de sânge. Capătul proximal al unghiei este parțial acoperit de cuticulă.
În apropierea acesteia, se află o zonă semicirculară de culoare albicioasă,
denumită lunula.
Celulele de sub cuticula de la baza unghiei produc proteine care intră în
alcătuirea unghiei. Înainte de moartea lor, acumulează cheratină care va
constituit de fapt unghia. Imediat sub marginea liberă a unghiei, practic la
capătul distal al patului unghial, se află hyponychium, un pliu de piele care
are rolul de a împiedica accesul substanțelor externe sub unghie.
 Figura 5.4 Unghia unui deget și structurile asociate acesteia.
Distribuție: la nivelul degetelor de la mâini și picioare.
Funcție: de protecție, conferă rezistență structurală vârfurilor degetelor.
Glandele
La nivelul pielii se găsesc următoarele categorii de glande:

 glande sudoripare: eccrine și apocrine;

 glande sebacee.

A. Glandele sudoripare – cele mai numeroase și se împart în: glande

sudoripare eccrine și glande sudoripare apocrine.
- Glande sudoripare eccrine se caracterizează printr-o distribuție pe toată
suprafața corpului, produc transpirație (sudoare) apoasă, transparentă,
eliminată prin ducte și astfel intervin în reglarea echilibrului termic.
- Glande sudoripare apocrine se caracterizează prin eliminarea secreției în
ducte la care se adaugă și porțiuni din celulele secretoare, în forma unor
vezicule. Sunt glande de dimensiuni mai mari, cu o predominanță în
zonele axilare și inghinale, a căror produs de secreție este o substanță
albă, translucidă, odorantă. Aceasta constituie mediul de cultură propice
pentru variate bacterii care vor produce substanțe cu miros caracteristic.
Activarea glandelor sudorale apocrine se face prin stimuli emoționali și
sexuali.
Tot din categoria de glande apocrine, dar cutanate (nu sudoripare), fac
parte: glandele ceruminoase și glandele mamare.
Glandele ceruminoase se află în canalul auditiv, produc cerumen (ceara).
Acesta din urmă are o consistență vâscoasă, captând substanțele străine și
microorganismele înainte ca acestea să înainteze către urechea internă.
Glandele mamare sunt un tip de glande apocrine specializate, modificate
în sensul secreției de lapte.
B. Glandele sebacee – secretă sebum (cu proprietăți antibacteriene), în
general, în interiorul foliculului pilos. În alcătuirea sebumului intră în
principal lipide și substanțe uleioase care fac părul să fie suplu, pielea
moale, flexibilă și previne totodată pierderile de apă în exces.
Din punct de vedere al alcătuirii, glandele sebacee sunt glande
alveolare simple ramificate. Ele pot fi încadrate și ca glande holocrine
deoarece secreția lor rezultă prin dezintegrarea celulelor.
Acneea este o afecțiune a glandelor sebacee.
 12.1. Introducere
Simțurile organismului cuprind:

 văz;
 auz;
 gust;
 tact;
 echilibru.

Totalitatea simțurilor au receptori specializați care permit un răspuns al

organelor de simț la variați stimuli.
În funcție de natura stimulului aplicat, receptorii se clasifică în:

 chemoreceptori – stimul de natură chimică; de exemplu: celula olfactivă din

mucoasa olfactivă; celula gustativă din mugurele gustativ;
 fotoreceptori – stimul luminos; de exemplu: celulele cu conuri și cu
bastonașe de la nivelul ochiului;
 mecanoreceptori – stimul de natură mecanică; de exemplu: celulele ciliate
din organul lui Corti (după localizare sunt exteroceptori); celulele ciliate din
maculă și ampulă din aparatul vestibular (după localizare sunt
proprioceptori).

În funcție de localizare, receptorii se clasifică în:

 exteroceptori – dispuși pe suprafața corpului;

 proprioceptori – în interiorul mușchilor scheletici, articulațiilor, oaselor;
detectează poziția corpului.

Din punct de vedere structural și funcțional, simțurile prezintă asocieri

strânse cu SN, de care depind privind interpretarea conștientă a
schimbărilor de mediu pe care le percep.
12.2. Ochiul
Organul vederii este ochiul. La nivelul său ajunge lumina din mediul
înconjurător și determină formarea unei imagini la nivelul receptorilor
celulelor nervoase ale retinei. Ulterior, imaginea este transformată în
impulsuri nervoase care vor fi interpretate de encefal, în principal la nivelul
lobilor occipitali ai emisferelor cerebrale.
Receptorii specifici de la nivelul ochiului sunt celulele cu conuri și cu
bastonașe. În funcție de natura stimulului (care în acest caz este lumina),
aceștia sunt fotoreceptori, iar în funcție de localizare sunt exteroceptori.
Anatomia ochiului
Ochiul reprezintă o structură sferică, care prezintă mobilitate parțială, plină
cu lichid și inervată de capătul anterior al nervului optic (nerv cranian
orientat spre emisferele cerebrale). Imaginile generate de receptorii din
retină sunt transmise mai departe în lungul nervului optic, ale cărui fibre
mediale, la nivelul chiasmei optice se încrucișează. Ulterior, aceste fibre
traversează tractul optic și ajung în lobii occipitali, la cortexul vizual, unde
are loc interpretarea imaginilor. La nivelul fiecărui lob occipital ajung
imagini de la ambii ochi, fapt care asigură vederea în spațiu.
Pentru ochi, un sinonim anatomic este glob ocular. Lungimea globului
ocular depășește cu puțin lățimea, având o porțiune anterioară care apare
ca o proeminență în afara sferei.
Completare: Pe imaginea de mai jos se remarcă sinusul venos scleral care
se află la limita dintre cornee și sclerotică.
 Figura 12.1 Ochiul în secțiune longitudinală și structurile sale anatomice.
Peretele globului ocular prezintă 3 straturi (învelișuri):

 extern: rezistent, fibros; cuprinde corneea, sclerotica (sclera);

Corneea are rolul de a refracta lumina, prezentând importanță în focalizarea

luminii pe retină.
Sclera protejează și menține forma ochiului; la nivelul ei se atașează mușchii
extrinseci ai ochiului. Porțiunea vizibilă a sclerei se numește „albul
ochiului”.

 mijlociu: bogat vascularizat; cuprinde coroida, irisul, corpii ciliari;

Coroida absoarbe lumina; conține vasele de sânge ale structurilor oculare.

Irisul este format din două straturi de mușchi neted: mușchi constrictor
(îngustează pupila) și mușchi dilatator (crește diametrul pupilei). La nivelul
său se află un orificiu denumit pupilă care prin modificări ei, permite irisului
să controleze cantitatea de lumină care o traversează. Irisul deține pigmenți
care dau culoarea ochilor.
Corpul ciliar modifică forma cristalinului (în procesul de acomodare) și
secretă umoarea apoasă.

 intern: cuprinde retina, la nivelul căreia se află receptorii pentru vedere.

Retina, stratul cel mai intern al globului ocular, se extinde anterior până în
zona posterioară a corpului ciliar și absoarbe lumina, o detectează și
formează imaginile care vor fi transmise apoi encefalului.
Ochiul prezintă două compartimente pline cu lichide:

 compartimentul anterior: o regiune din acesta delimitată de iris și cornee,

se numește camera anterioară. O altă regiune delimitată de iris și cristalin,
se numește camera posterioară. În ambele camere se află umoarea
apoasă (menține forma ochiului; menține presiunea intraoculară).
Compartimentul anterior intervine în menținerea formei ochiului și refractă
lumina prin intermediul umorii apoase.
 compartimentul posterior: cuprins între cristalin și retină,
adăpostește umoarea vitroasă (substanță de consistență gelatinoasă, care
refractă lumina, conferă forma ochiului, menține presiunea intraoculară,
menține retina atașată de coroidă). Compartimentul posterior intervine în
 menținerea formei ochiului și refractă lumina prin intermediul umorii
vitroase.

În spatele irisului se află cristalinul, care este un disc transparent, biconvex,

alcătuit din material proteic fibros dispus în straturi concentrice.
Cristalinul refractă lumina și prezintă importanță în acomodare. El este
ancorat ferm de corpii ciliari prin ligamentul suspensor. Mușchiul ciliar
intrinsec din alcătuirea corpului ciliar, constituie cea mai mare parte a
acestuia care modifică forma cristalinului cu scopul de a focaliza imaginile.
La periferia irisului, acesta se unește cu corpul ciliar. Restul irisului se extinde
către interior între cornee și cristalin.
Retina prezintă în alcătuirea ei două straturi:

 strat extern: pigmentat, conține melanină, aderă de coroidă și absoarbe

razele de lumină;
 strat intern: sau retina propriu-zisă, strat format din țesut nervos (3 straturi
de neuroni).

Astfel, în imediata apropiere a coroidei se află un strat de neuroni

receptori (conține aprox. 120 de milioane de celule cu bastonașe și 6-7
milioane de celule cu conuri, denumire dată de forma lor). Apoi
urmează un strat de neuroni bipolari, implicați în recepționarea
impulsurilor generate de celulele cu conuri și bastonașe. Următorul strat
este alcătuit din neuroni multipolari, ai căror axoni formează nervul optic.
Structurile accesorii ale ochiului cuprind:

 sprâncenele – protejează împotriva pătrunderii corpilor străini în pupilă;

 genele – protejează împotriva pătrunderii corpilor străini în pupilă;
 pleoapele – protejează partea anterioară a ochiului;
 conjunctiva – membrană mucoasă care căptușește partea internă a
pleoapelor și se răsfrânge și acoperă parțial globul ocular;
 aparatul lacrimal – cuprinde glandele lacrimale, producătoare de lacrimi
care scaldă ochiul și îl mențin umed.

Fiziologia vederii
În principal, simțul vederii are la bază celulele cu conuri și bastonașe din
structura retinei.
Celulele cu bastonașe se caracterizează prin:
 detectează lumina slabă;
 permit vederea în caz de lumină scăzută;
 în lumină crepusculară, ele realizează vederea și perceperea contururilor
obiectelor;
 în număr mare, se găsesc la periferia retinei; astfel, retina periferică
facilitează în principal detectarea mișcării și vederea crepusculară.

Celulele cu conuri se caracterizează prin:

 sunt răspunzătoare de vederea diurnă, perceperea culorilor și a detaliilor;

 prin expunere la suficientă lumină, celulele cu conuri au acuratețe maximă și
permit vederea de aproape și observarea detaliilor;
 funcționează în lumină puternică;
 sunt concentrate în foveea centrală – depresiune ușoară aproape de
centrul retinei; prin îndepărtarea de această zonă, scade numărul celulelor
cu conuri și crește al celor cu bastonașe. (Completare: Foveea centrală este
o regiune a maculei lutea care conține exclusiv celule cu conuri.)

Ambele tipuri de celule (cu conuri și bastonașe) sunt implicate în detectarea

mișcării din mediul înconjurător și folosesc un pigment vizual – rodopsină.
Acest pigment are o parte proteică – opsina – care diferă în celulele cu
bastonașe și între diferite tipuri de celule cu conuri, în acest fel fiind posibilă
diferențierea culorilor și a intensității luminoase. Restul moleculei de
pigment derivă din vitamina A și este similară în toate celulele. Atunci când
celulele cu conuri și bastonașe sunt stimulate de energia luminoasă, în
rodopsina conținută de acestea, apar modificări rapide de formă. Acestea
generează impulsuri nervoase neuronilor bipolari și multipolari, care vor fi
apoi transportate pe calea nervului optic și a tractului optic către cortexul
vizual cerebral, responsabil de interpretarea lor.
Ca urmare a proprietăților optice ale cristalinului, imaginea de pe retină este
inversată, dar percepția în orientarea ei corectă se face la nivelul cortexului
lobilor occipitali. Locul de origine al nervului optic se numește disc optic și
este lipsit de receptori vizuali, numindu-se și pata oarbă.
La nivelul ochiului, raza luminoasă parcurge următorul traseu:

 începe traseul de la corneea transparentă care acoperă suprafața ochiului;

 apoi traversează pupila, care suferă modificări de formă dependent de
intensitatea luminii și distanța față de obiectul vizualizat; aceasta se
 micșorează în lumină puternică și când obiectul este aproape și se dilată
când lumina este slabă și obiectul este îndepărtat;
 urmează traversarea umorii apoase;
 apoi traversează cristalinul, structura principală implicată în focalizarea
imaginii pe retină, datorită elasticității sale;
 apoi traversează umoarea vitroasă.

Bazat pe elasticitatea cristalinului, procesul de focalizare a luminii, poartă

numele de acomodare. Privind un obiect aflat la depărtare, cristalinul este
aproape plat și devine convex când obiectul privit este în apropiere. Mușchii
ciliari sunt cei care în principal modifică forma cristalinului prin acțiunea lor
asupra ligamentului suspensor. Astfel, în cursul acomodării pentru vederea
de aproape are loc contracția mușchiului ciliar și eliberează astfel tensiunea
din ligamentul suspensor. Prin urmare, cristalinul devine mai convex datorită
elasticității sale naturale și tendinței sale de a lua formă sferică.
Mediile refractare ale ochiului sunt:

 corneea;
 cristalinul;
 umoarea apoasă;
 umoarea vitroasă.

Acestea focalizează razele de lumină și determină convergența lor către

foveea centrală a retinei (locul de formare al imaginii).
Câmpul vizual extern este spațiul cuprins cu privirea de un ochi. Câmpurile
vizuale externe ale celor 2 ochi se suprapun și permit în acest fel percepția
unei imagini tridimensionale. Mișcările mușchilor extrinseci ai ochiului
permit percepția unei singure imagini. Astfel, în cazul în care mișcarea
ochilor nu se face coordonat, individul percepe două imagini, în loc de una
singură – afecțiune numită strabism.
Tulburările de vedere
În vederea normală, focalizarea razelor de lumină se face pe retină.
Cele mai comune tulburări de vedere sunt:

 miopia – formarea imaginii se face în fața retinei; cauzele pentru care apare
această afecțiune sunt date de: alungirea naturală a globului ocular sau
cristalinul nu se acomodează corect; corecția se face folosind ochelari
cu lentile biconcave.
 hipermetropia – formarea imaginii se face în spatele retinei; imaginea este
neclară deoarece ochiul este prea scurt sau cristalinul prea plat încât să
permită vederea de aproape; corecția se face folosind ochelari cu lentile
biconvexe.

Astigmatismul – tulburare de vedere cauzată de curbura neregulată a

corneei sau a cristalinului care se traduce prin incapacitatea individului de a
distinge două puncte apropiate, în anumite părți ale câmpului vizual. Astfel,
curbura neregulată determină difracție, razele de lumină proiectându-se pe
zone variate din retină și se produce o imagine neclară. Corecția se face
folosind ochelari cu lentile torice (au o curbură specială).
Discromatopsia – tulburare de vedere cauzată de incapacitatea celulelor cu
conuri de a reacționa la anumite culori ale spectrului de lumină. De
exemplu, prin absența celulelor cu conuri sensibile la culoarea roșie,
persoanele respective nu pot distinge culoare verde de cea roșie. În general,
este o afecțiune genetică, iar femeile sunt purtătoare ale acestei modificări,
însă prezența este mai frecventă la bărbați.
Odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul pierde din elasticitate și astfel se
diminuează capacitatea de a vedea la distanțe mici, fenomen
denumit prezbitism. Corecția se face cu ochelari de citit.
 Figura 12.2 Tulburări comune de vedere.
12.3. Urechea
Organul auzului este urechea. Aceasta recepționează undele sonore din
mediul înconjurător și le transmite neuronilor din urechea internă, unde se
transformă în impulsuri nervoase transmise mai apoi encefalului. Localizarea
ariilor auditive majore este în cortexul lobilor temporali ai emisferelor
cerebrale.
Receptorii specifici de la nivelul urechii interne implicați în auz (cohleea),
sunt celulele ciliate de la nivelul Organului lui Corti. În funcție de natura
stimulului (care în acest caz sunt vibrațiile), aceștia sunt mecanoreceptori, iar
în funcție de localizare sunt exteroceptori.
Anatomia urechii
Urechea se compune din:

 urechea externă – formată din pavilionul urechii (Pinna) și canalul

auditiv extern (conduce vibrațiile sonore); orificiul auditiv
extern constituie intrarea în canalul auditiv extern, iar la capătul proximal al
canalului se află timpanul (membrana timpanică).
 urechea medie – conține 3 oase denumite și oscioare: ciocan
(malleus), nicovala (incus) și scărița (stapes). Capătul proximal al scăriței
este conectat cu fereastra ovală care se află la rândul ei în contact cu
urechea internă.

Urechea medie este legată de faringe printr-un tub subțire și lung,

denumit trompa lui Eustachio, cu rol în menținerea unei presiuni egale de
o parte și de alta a membranei timpanice. Prin expunerea la altitudini mari,
în interiorul urechii medii rămâne captivă o cantitate de aer la presiune
înaltă. Pe calea trompei lui Eustachio, acest aer ajunge în faringe și
determină „o pocnitură”. În cazul expunerii la altitudini mici, aerul cu
presiune înaltă urcă în urechea medie prin trompa lui Eustachio pentru
egalizarea presiunilor și determină astfel o altă „pocnitură”.

 urechea internă – formată din cohlee (structură de forma unui melc), la

interiorul căreia se află perilimfă (un lichid). Prin vibrațiile acestui lichid, se
generează impulsuri nervoase care determină senzația sonoră.
 Figura 12.3 Structurile anatomice ale urechii.
Fiziologia auzului
Perceperea vibrațiilor sonore date de un obiect și transformarea lor în unde
sonore se numește auz. Mediul de propagare al acestor vibrații este aerul,
care conferă undelor sonore: frecvență, intensitate și timbru.
Frecvența constituie numărul de vibrații ale aerului într-o unitate de timp.
De cele mai multe ori, exprimarea se face în cicli/ secundă sau hertzi.
Intensitatea sunetului prezintă variații dependente de amplitudinea undei
sonore. Exprimarea se face în decibeli.
Timbrul (calitatea) sunetului depinde de armonicele tonale, care depinde
de obiectul producător de sunet.
Auzul implică anumite acțiuni mecanice care transformă undele sonore în
impulsuri nervoase. Astfel, undele sonore pătrund mai întâi în canalul
auditiv extern și se lovesc de timpan. Energia undelor sonore determină
vibrația timpanului, care este transmisă apoi celor 3 oscioare din urechea
medie (ciocan, nicovală, scăriță). Acestea vibrează secvențial, odată cu
transmiterea undelor sonore.
 Figura 12.4 Transmiterea undelor sonoare la nivelul urechii umane.
Scărița este în contact direct cu fereastra ovală (se află la intrarea în
cohlee), ale cărei vibrații determină modificări ale presiunii perilimfei din
cohlee. Mai departe, vibrațiile perilimfei sunt transmise organului Corti din
interiorul cohleei. La nivelul său se află dendritele neuronilor ai căror axoni
alcătuiesc ramura cohleară a nervilor vestibulo-cohleari (auditivi). Aceste
dendrite vin în contact cu celule ciliate. Membrană vestibulară a cohleei
delimitează în interior o cantitate de endolimfă în jurul celulelor ciliate.
Astfel, când apar modificări ale presiunii perilimfei, membrana
tectoria pune în mișcare celulele ciliate și declanșează impulsuri nervoase.
Modificările de presiune sunt transmise înapoi perilimfei și determină
bombarea ferestrei rotunde, pentru a micșora (diminua) presiunea.
Impulsurile sunt transmise în lungul ramurii cohleare a nervului vestibulo-
cohlear (VIII) către lobii temporali ai emisferelor cerebrale, acolo unde are
se desfășoară interpretarea sunetului.
Completări: Helicotrema (se observă pe imagine) se întâlnește la nivelul
cohleei și permite tranziția de la scala vestibuli la scala tympani. Atât scala
vestibuli, cât și scala tympani conțin la interior perilimfă. La interiorul
ductului cohlear se află endolimfă. Fereastra rotundă se deschide la nivelul
urechii medii (se remarcă pe imaginile de mai sus).
Alte simțuri: gust, miros, simțul tactil, simțul echilibrului.
12.4. Gustul
Simțul gustului (simț gustativ) reprezintă un simț bazat pe substanțe
chimice dizolvate într-un lichid. După dizolvare, moleculele substanței sunt
identificate de către mugurii gustativi ai limbii.
Mugurii gustativi se află pe partea dorsală a limbii, situați pe mici
protuberanțe, denumite papile.
Receptorii specifici de la nivelul mugurelui gustativ sunt celulele gustative.
În funcție de natura stimulului (care în acest caz sunt soluțiile chimice),
aceștia sunt chemoreceptori, iar în funcție de localizare sunt exteroceptori.
Gusturile primare sunt în număr de 5, și anume:

 dulce – cel mai bine detectat la nivelul vârfului limbii;

 acru – porțiunile antero-laterale ale limbii;
 amar – partea posterioară a limbii este mai sensibilă la molecule care
stimulează acest gust;
 sărat – în special, părțile postero-laterale ale limbii; cel mai bine detectat la
nivelul vârfului limbii;
 umami (datorită glutamatului, un aminoacid) – receptorii se află în
apropierea faringelui.
 Figura 12.5 Reprezentare detaliată a mugurilor gustativi.
Mugurele gustativ este alcătuit din:

 celule gustative cu microvilozități;

 celule de susținere cu microvilozități;
 celulă bazală;
 terminații nervoase care ajung la baza celulelor gustative;

În partea superioară a mugurelui gustativ se află un por gustativ.

În vederea declanșării senzației de gust, moleculele intră în porii gustativi de
la nivelul papilelor și stimulează celulele gustative specializate din mugurii
gustativi. Odată stimulate aceste celule generează impulsuri nervoase și le
transmit în lungul fibrelor nervoase către ramuri ale nervului
facial sau glosofaringian, mai departe către encefal. Impulsurile nervoase
traversează bulbul la nivelul căruia neuronii fac sinapsă cu alți neuroni care
duc către talamus. Neuronii de la acest nivel transmit impulsurile către lobul
parietal pentru interpretarea stimulilor gustativi.
12.5. Mirosul
Simțul mirosului (simț olfactiv) reprezintă un simț pentru care este nevoie
de contactul moleculelor substanțelor de identificat cu receptorii.
 Figura 12.6 Simțul mirosului (simțul olfactiv).
Receptorii specifici de la nivelul mucoasei olfactive sunt celulele olfactive. În
funcție de natura stimulului (care în acest caz sunt soluțiile chimice), aceștia
sunt chemoreceptori, iar în funcție de localizare sunt exteroceptori.
Prin mirosirea unei substanțe, moleculele din substanța respectivă pătrund
în nas și stimulează celulele olfactive specializate (prin atingerea cililor
acestora). Acestea se află la nivelul mucoasei din porțiunea superioară a
cavității nazale. Celulele olfactive specializate generează impulsuri nervoase
care se transmit în lungul nervului olfactiv. Locul de intrare al acestuia în
cutia craniană este prin lama ciuruită a osului etmoid, apoi prin bulbii
olfactivi ajunge în tractul olfactiv, traseul finalizându-se în lobii frontal și
temporal din cortexul olfactiv. Aici se află locul de interpretare a
 stimulilor. Lama ciuruită a osului etmoid se mai numește și lama
cribriformă a osului etmoid (cribriform = prezintă peforații
asemănătoare unei site).
Organismul uman poate depista mai mult de 4000 de mirosuri diferite,
declanșate de peste 200 de substanțe chimice odorante. Celulele olfactive
pot obosi rapid, conducând la diminuarea conștientizării mirosurilor.
12.6. Simțul tactil și simțurile înrudite
Simțurile înrudite simțului tactil sunt:

 durerea;
 presiunea;
 vibrația.

Toate acestea împreună cu simțul tactil folosesc receptori de la nivelul pielii,

mușchilor, articulațiilor și viscerelor.
Receptorii sunt:

 terminații nervoase libere – de la nivelul pielii, detectează durerea

(pătrund în epiderm);
 discurile Merkel – de la nivelul pielii, detectează stimulii tactili (pătrund în
epiderm);
 corpusculii Meissner – de la nivelul pielii, detectează presiunea și vibrațiile
ușoare (în derm, în stratul superior papilar);
 corpusculii Pacini – de la nivelul pielii, detectează presiunea și vibrațiile
puternice (în derm, profund, în stratul reticular).

Receptori asemănători se întâlnesc și în mușchi, articulații, viscere.

Impulsurile nervoase sunt transmise encefalului care le interpretează.
 Figura 12.7 Receptorii tactili principali de la nivelul pielii.
12.7. Echilibrul
Receptorii specifici de la nivelul urechii interne implicați în echilibru
(aparatul vestibular), sunt celulele ciliate de la nivelul maculei și ampulei. În
funcție de natura stimulului (care în acest caz este deflexiunea), aceștia sunt
mecanoreceptori, iar în funcție de localizare sunt proprioceptori.
Pe lângă auz, urechea internă este implicată și în simțul echilibrului. La
nivelul său se află o serie de canale săpate în osul temporal care formează
un labirint. Acesta prezintă două compartimente: labirintul
osos și labirintul membranos. Labirintul osos se află la originea simțului
echilibrului și adăpostește la interior labirintul membranos. În labirintul osos
își au sediul cohleea, vestibulul și canalele semicirculare și este umplut de
perilimfă care scaldă labirintul membranos. Perilimfa se aseamănă cu
lichidul cefalorahidian. La interiorul labirintului membranos se află
endolimfă. Aceasta din urmă se aseamănă cu lichidul interstițial. Mișcarea
endolimfei din interiorul canalelor semicirculare stimulează celulele
ciliate din ampulă care vor genera impulsuri trimise encefalului, care va
ajusta mișcările corpului cu ajutorul mușchilor.
 Figura 12.8 Labirintul osos.
În labirintul osos se află cele 3 canale semicirculare (posterior, anterior,
lateral), la interiorul cărora se află endolimfă, și care sunt conectate cu
cohleea prin vestibul. La interior, vestibulul prezintă două
structuri: utricula și sacula, unite prin intermediul unui canal subțire.
Canalele semicirculare împreună cu utricula sunt implicate în simțul
echilibrului.
Dispunerea canalelor semicirculare este făcută la 120 de grade unul față de
celălalt, fiecare dintre acestea fiind conectat cu utricula. Locul de joncțiune
este marcat printr-o porțiune mai dilatată la nivelul fiecărui canal,
denumită ampulă (posterioară, anterioară, laterală). La acest nivel se află un
grup de celule senzoriale cu cili. Prin schimbarea poziției capului,
endolimfa din canalele semicirculare acționează asupra celulelor ciliate
stimulându-le, și astfel se generează impulsuri nervoase transmise fibrelor
nervoase din jurul lor. Acestea la rândul lor transportă impulsurile către
encefal în lungul ramurii vestibulare a nervului vestibulo-cohlear. De la
encefal se trimit impulsuri motorii mușchilor care să ajusteze poziția
corpului, prin menținerea echilibrului dinamic al acestuia. Deci, celulele
ciliate din ampulă detectează echilibrul dinamic.
Pentru menținerea posturii (echilibrului static), mișcările implicate sunt
mai puțin ample și apar printr-un mecanism ușor diferit de cel pentru
echilibrul dinamic. La interiorul utriculei și saculei se află anumite structuri
de dimensiuni mici, denumite macule. Fiecare dintre acestea este formată
din celule cu cili și o membrană ce prezintă fragmente mici de carbonat de
calciu, denumite otoliți (calculi). Printr-o ușoară modificare a poziție
capului, presiunea exercitată asupra membranei respective determină
schimbarea poziției otoliților care vor acționa asupra celulelor ciliate.
La rândul lor, acestea generează impulsuri nervoase transmise pe calea
nervului vestibulo-cohlear, encefalului. Acesta va interveni în ajustarea
poziției corpului prin transmiterea de impulsuri motorii mușchilor.

Bibliografie: